.zonele Maritime Supuse Drepturilor Suverane ale Statelor cu Speciala Privire Asupra Platoului Co

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Problematica maritimă, în general, și cea a dreptului mării, în special, au generat una dintre cele mai ample și mai aprofundate dezbateri contemporane, dând expresie tendințelor de a configura un nou statut juridic asupra spațiilor maritime, în lumina exigențelor actuale ale desfășurării relațiilor internaționale.

Dezvoltarea raporturilor economice internaționale, extinderea comerțului, creșterea flotelor naționale, depistarea unor noi resurse în mările și oceanele planetei, concomitent cu efectele tot mai dăunătoare provocate de poluare, pericolele tot mai grave pentru flora și fauna marină au determinat o regândire a normelor care guvernează domeniul maritim, declarându-se în 1973, sub egida Națiunilor Unite un proces de negocieri cu serioase implicații și consecințe economice, politice, tehnico-științifice.

Problematica maritimă a preocupat în mod constant umanitatea din cele mai vechi timpuri, căpătând dimensiuni tot mai mari, în măsura în care oamenii au înțeles semnificația deosebită a mărilor și oceanelor pentru satisfacerea exigențelor progresului și dezvoltării lor economico-sociale.

Interesul crescând pentru oceanul mondial este determinat de existența unor resurse nebănuite în mările și oceanele lumii, de nevoia acută de extindere a cercetărilor în aceste zone, de posibilitățile reale de acoperire a unor mari părți a cerințelor de hrană și energie ale omenirii, de exigențele tot mai mari ale extinderii comunicațiilor pe aceste căi și prin aceste mijloace tradiționale. Este cunoscut că 71% din suprafața globului este acoperită de mări și oceane în a căror adâncuri se află hrană suficientă pentru 30 de miliarde de oameni și resurse energetice estimate deocamdată la 160 de miliarde barili de petrol și 14 miliarde metri cubi de gaze naturale, mangan pentru 4000 de secole, cobalt pentru 200 de milenii. Din apele oceanului planetar se pot “extrage” 4 miliarde tone de uraniu; într-un singur an se pot obține 10 milioane tone de cărbune și este cunoscut faptul că totalul produselor de pescuit “recoltate” pe glob se dublează la fiecare 10 ani. În ultimele decenii, cifrele de comerț maritim au crescut de la an la an ca urmare a folosirii unor tehnici tot mai performante de explorare și exploatare a bogățiilor mării. Captura piscicolă, de pildă, a crescut de cinci ori din anul 1950. Cantitatea per capita s-a mărit de la 8 kilograme în anul 1950, la 15 kilograme în anul 2000. Analizele efectuate pe plan internațional au dus la concluzia că – în zilele noastre – peste 200 de milioane de persoane “își câștigă existența din pescuit” și din comerțul “cu pește și produse piscicole”, constatându-se o tendință de creștere în anul 2001. Este semnificativ să atragem atenția asupra faptului că, sub aspect valoric – 83% din pește este importat de țările dezvoltate, valorile înregistrate de comerțul maritim depășesc 159 miliarde dolari SUA.

În prezent, în mările și oceanele lumii se află 32 din cele 33 forme de viață animală. Cincisprezece dintre acestea sunt phila exclusiv marine (meduze, viermii cu cochilie, stelele de mare). În mări și oceane se găsesc circa 10 milioane de specii “care nu au fost clasificate”. Pescarii se dovedesc tot mai eficienți, reușind să captureze “cantități tot mai mari de pește” în scopul valorificării pe piață.

Comerțul maritim s-a extins continuu. Volumul anual al livrărilor a crscut de 6,5 ori din anul 1955 până în anul 2001. Dacă în 1955 se livrau 5 miliarde de tone de țiței, astăzi se livrează circa 33 miliarde de tone.

În ultimele 3 decenii s-a dezvoltat o puternică industrie a extracției și comercializării petrolului din mare.

Cunoscând acestea, vom înțelege mai bine accentuarea preocupărilor tuturor statelor – mari, mijlocii sau mici – pentru valorificarea acestor bogății, prin folosirea mijloacelor și echipamentelor tehnologice cele mai adecvate. Din aceste motive complexe, se pune problema de a știu cui aparține oceanul planetar și care este regimul resurselor pe care le înmagazinează.

CAPITOLUL I

FORMAREA DREPTULUI MĂRII.

PRINCIPII ȘI CONCEPTE

Din cele mai îndepărtate timpuri, mările și oceanele au prezentat interes pentru viața popoarelor și raporturile dintre state în legătură cu navigația, comerțul și pescuitul. Mările și oceanele constituind aproximativ 71% din suprafața planetei, preocupă în prezent toate statele și popoarele atât pentru cerințele navigației, cât mai ales pentru considerabilele cantități de resurse piscicole, minerale și energetice absolut necesare dezvoltării lor economice.

Dezvoltarea activităților pe mare și a raporturilor dintre state au dus la apariția și formarea principiilor, a conceptelor și a instituțiilor specifice dreptului mării, iar în acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și idei care să le afirme și să le promoveze.

Astfel, în secolele XII-XVII, Genova și Pisa, urmate de Suedia și Danemarca, precum și de alte state europene, îndeosebi Spania și Portugalia promovau și practicau ideea unui drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care aceste state erau riverane. În secolul al XVI-lea, Anglia, Franța și Olanda, marile puteri maritime ale timpului, erau exponentele libertății de navigație, comerț și pescuit. Confruntarea de idei și interese în acest domeniu a generat două concepții diametral opuse în doctrina de la începutul secolului al XVII-lea. Una dintre acestea, formulată de juristul olandez Hugo Gotius (1609) afirmă că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și pescuit – conceptul de mare liberumiar – cealaltă exprimată de britanicul John Selden (1635), susținea dreptul de însușire și de monopol al Marii Britanii asupra unor întinse zone maritime – conceptul de mare clausum. Teza lui Selden cu privire la “mare clausum” nu a fost acceptată, cu toate eforturile depuse de marile puteri maritime ale vremii. Dimpotrivă – în condițiile dezvoltării relațiilor economice, extinderii comerțului internațional și navigației – tezele lui Grotius cu privire la faptul că “marea nu poate fi obiect de proprietate privată” au căpătat o tot mai largă recunoaștere, fiind susținută în ambele argumentări pe plan internațional. În temeiul caracterului comun al tuturor lucrurilor în perioadele dezvoltării inițiale ale umanității, Grotius demonstrează că “marea a fost întotdeauna comună”.

În secolele XVIII-XIX, în practica raporturilor dintre state, se permanentizează conceptele de mare teritorială și mare liberă, fiind cârmuite de reguli și criterii de delimitare diferite. Apare astfel drept criteriu de determinare a lățimii mării teritoriale “bătaia tunului”, regulă impusă mai ales de cerințele militare de apărare ale statelor, ori “linia orizontului”, expresie a orientării umane. Un alt criteriu de delimitare a fost cel matematic, constând în stabilirea unei distanțe de trei mile marine de țărm. Treptat, are loc precizarea și consolidarea regimurilor juridice diferite aplicabile mării libere, pentru ca în anul 1930 la Conferința de la Haga privind dreptul mării, să se recunoască și conceptul de zonă contiguă, în care statul riveran exercită drepturi speciale cum sunt cele vamale, fiscale, de control sanitar etc. Datorită intereselor divergente ale statelor, Conferința de la Haga nu a reușit o codificare în materie.

După cel de-al doilea război mondial, la prima Conferință O.N.U., asupra dreptului mării care a avut loc la Geneva în anul 1958, s-au adoptat patru convenții referitoare la marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice. Cea de-a doua Conferință O.N.U. privind dreptul mării, care a avut loc la Geneva în anul 1961, nu și-a atins obiectivele care au fost: stabilirea lățimii mării teritoriale și a unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane.

Conferința de la Geneva a adus o contribuție importantă în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii și norme existente, formulând totodată unele noi, creând de asemenea o nouă instituție a dreptului mării: platoul continental (proclamat prin act universal, pentru prima dată prin Proclamația Truman din 1945). Totuși, datorită intereselor diametral opuse – pe de-o parte ale statelor dezvoltate, de a pescui în zone maritime cât mai apropiate de coastă, unde resursele sunt dense – pe de altă parte, ale statelor riverane, de a-și extinde marea teritorială în vederea protecției resurselor biologice, conferința nu a reușit să codifice lățimea mării teritoriale, aceasta variind între 3 și 200 de mile marine.

De asemenea, criteriile imprecise, nedeterminate pentru stabilirea platoului continental au dat naștere la criterii neuniforme de către diferite state ale acestei zone maritime, în detrimentul zonei cu caracter internațional.

Astfel de neclarități, ca și alte insuficiențe ale convențiilor din 1958, precum și cerințele de hrană și resurse petroliere și minerale ale țărilor mai slab dezvotlate, ca și cele ale țărilor nou create în urma destrămării colonialismului au făcut ca regimul mărilor și oceanelor stabilit în anul 1958 să fie tot mai controversat și chiar contestat. Așadar, interesele economice, necesitatea asigurării accesului pe baze legale și echitabile a tuturor statelor și în special a celor în curs de dezvoltate la resursele mărilor și oceanelor au dus la regândirea și reconsiderarea dreptului mării în vederea găsirii unor soluții juridice corespunzătoare unei noi structuri a societății internaționale. După o serie de consultări și pregătiri, a fost convocată a treia ședință O.N.U. privind dreptul mării, ale cărei lucrări s-au desfășurat între anii 1973-1982, încheindu-se cu adoptarea unei noi convenții care codifică, într-o viziune de ansamblu, problematica vastă a dreptului mării.

În scopul negocierilor pentru convocarea și pregătirea conferinței, Adunarea Generală a O.N.U. a creat, în anul 1968, un organism special – Comitetul pentru utilizarea pașnică a solului, fundului mărilor și oceanelor dincolo de linia jurisdicției naționale – organism pe care în anul 1970 l-a transformat în Comitet pregătitor al Conferinței. Conferința a fost precedată de o serie de reuniuni și dezbateri internaționale ale diferitelor grupuri de state, precum și de adoptarea unor documente internaționale între care:

Declarația de la Montevideo din mai 1970;

Declarația de la Lima din august 1970;

Declarația de la Santo Domingo din iunie 1972, aceasta din urmă referindu-se la marea teritorială;

Declarația Organizației Africane asupra bazelor dreptului mării.

Un alt grup de nouă state, nu atât de omogen ca primele două, au prezentat un proiect de articole, un alt grup de opt state au depus un proiect pentru dezvoltarea pașnică a diferendelor ce vor apare în legătură cu aplicarea convenției, iar Secretariatul General O.N.U. a prezentat raportul asupra teritoriilor submarine, pregătit de Conferința O.N.U. pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD).

Ca document al Conferinței a figurat și Declarația de principii a Adunării Generale a O.N.U. privind fundul mărilor și oceanelor, situat dincolo de jurisdicția națională a statelor, acest document fiind cunoscut ca Rezoluția nr. 2749/1970.

Conferința marchează o cotitură radicală în codificarea dreptului mării, în dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, remarcându-se în special prin:

Crearea unei instituții noi: zona economică exclusivă, zona internațională a teritoriilor submarine;

Extinderea sferei reglementării juridice într-o viziune de ansamblu asupra vastei problematici a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, a cercetării științifice marine (a protecției mediului marin);

Stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea uniformă a zonelor maritime de sub jurisdicția națională costând din:

marea teritorială – parte integrantă a teritoriului de stat;

zona economică exlusivă și platoul continental – zona de drepturi suverane;

zona contiguă – zona de drepturi speciale față de spațiile marde drepturi speciale față de spațiile maritime de dincolo de jurisdicția națională, reprezentate de marea liberă și zona internațională a teritoriilor submarine, deschise în mod egal accesului tuturor statelor.

Crearea unei autorități internaționale pentru zona internațională și resursele sale.

Modalitatea de adoptare a deciziilor a constituit ca regulă de bază consensul, procedura votului intervenind numai când ajungerea la consens era imposibilă.

Convenția aprobată prin vot la 30 aprilie 1982 a fost deschisă pentru semnare și cuprinde 320 de articole și 9 anexe. Pentru aplicarea convenției și-a început activitatea în anul 1983 o comisie pregătitoare, iar convenția a intrat în vigoare în noiembrie 1995.

Prin conceptele și perincipiile formulate prin instituțiile create, Convenția privind dreptul mării semnată la Montego Bay în Jamaica, la data de 10 decembrie 1982, este apreciată ca un instrument deosebit de util în crearea unei noi ordini juridice maritime intenaționale.

România a participat la toate fazele de pregătire și desfășurare a lucrărilor conferinței, semnând-o la data de 10 decembrie 1982, intrând totodată și în comisia pregătitoare pentru aplicarea acesteia.

Dreptul maritim, în sens larg, reprezintă ansamblul de norme juridice privitoare la navigația pe mare. Această naviagație prezintă condiții particulare, anumite riscuri, precum și reguli aparte, în sensul că navigația pe fluvii și canale internaționale are un regim bine stabilit pe bază de tratate, iar navigația pe mare cunoaște un regim special. Ținând cont că marea nu are o importanță deosebită numai pentru navigație, putem lărgi definiția, enunțând că dreptul maritim reprezintă un ansamblu de norme juridice privitoare la diversele raporturi legate de navigația maritimă dar și de utilizarea și exploatarea resurselor sale.

Această ramură de drept își modifică permanent normele de conduită pentru state și are o importanță deosebită în special pentru statele care își dezvoltă economia maritimă, și au ieșire la mare.

Deoarece navigația pe mare datează din timpuri imemoriale, primele reglementări cu privire la aceasta au fost date de cutumă, ca izvor al dreptului internațional. Cu timpul își fac apariția și primele reglementări scrise:

apar primele Coduri de comerț în Franța la 1681, în Olanda, Italia (inspirate de codul francez), în Spania (1885), Portugalia (1888), Egipt (1883) și în multe state din America de Sud;

actualul cod de comerț al Germaniei datează din 1897 și a influențat codul japonez și cel turc;

în Anglia, în 1894, apare Merchant Shipping Act, care a fost mai întâi un act administrativ, iar dreptul mării era bazat pe dreptul cutumei;

în 1897 a fost creat în Belgia – Comitetul Maritim Internațional (C.M.I.). Guvernul Beligiei a luat inițiativa de a reuni la Bruxelles o Conferință diplomatică, care înainte de războiul ce a început în 1914, a adoptat o serie de convenții internaționale:

Convenția din 23.09.1910 privind abordajul;

Convenția di n23.09.1910 privind asistența și salvarea în caz de naufragiu;

Convenția din 25.08.1924 cu privire la răspunderea proprietarilor de nave;

Convenția din 10.05.1952 privind competența penală în materie de abordaj și alte evenimente legate de navigație;

Convenția din 10.01.1957 privind pasagerii clandestini;

Convenția din 20.04.1961 privind transportul de pasageri;

Convenția din 25.05.1962 cu privire la responsabilitatea proprietarilor de nave.

În conformitate cu aceste convenții, o parte din legislația internă a statului a fost modificată aliniindu-se la prevederile acestor convenții:

Convenția de la Bruxelles a Organizației Maritime Internaționale (O.M.I.), care inițial, până la 22 mai 1982 s-a numit Organizația Interguvernamentală Consultativă de Navigație Maritimă (O.M.C.I.) a pregătit Convenția din 29 noiembrie 1969 cu privire la responsabilitatea civilă pentru pagubele produse de poluarea apelor mării cu hidrocarburi;

Convenții elaborate sub egida O.N.U.: una cunoscută sub titulatura “Regulile de la Hamburg” din 30 martie 1978, iar cealaltă de la Geneva din 1980.

ZONA CONTIUGĂ

În cursul lucrărilor Conferinței de la Haga din 1930, prilejuite de activitatea de codificare a dreptului internațional, alături de categoriile clasice: ape maritime interioare și ape teritoriale, s-a folosit și noțiunea de ape sau zone speciale, pentru a determina spațiul maritim în care drepturile statului riveran erau mai restrânse față de ale celorlalte zone.

Aceste spații maritime au caracteristici proprii, neconfundându-se nici cu marea liberă, nici cu marea teritorială.

Dacă la Conferința de la Haga aceste spații aveau în vedere zonele contigui, mai târziu se dezvoltă tendința de a se crea zone speciale pentru cercetarea resurselor biologice, pentru conservarea acestor resurse, precum și pentru exercitarea activităților de pescuit. În mai multe acorduri și convenții s-au adoptat reglementări privind pescuitul, în raport cu speciile de pești, recurgându-se pentru a le deosebi de alte spații maritime – la denumirea de “zone ale convenției”, în care se precizau drepturi și obligații, precum și limite, ceea ce a dus la stabilirea chiar a unor subzone pentru efectuarea activităților de pescuit.

Cea de-a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, dezvoltând tezele enunțate anterior aduce contribuții importante la definirea zonei contigue.

TENDINȚE DE DELIMITARE

A STATUTULUI ZONEI

Încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întâlnim tendința unor state riverane de a-și stabili – prin legi interne sau convenții internaționale – zone speciale mai ales pentru controlul vamal. În aceste zone, statul riveran are dreptul să nu permită transportul mărfurilor de contrabandă, să adopte anumite măsuri fiscale și de securitate. Asemenea măsuri – în principiu justificate au fost folosite de unele puteri maritime pentru a-și extinde drepturile în spații întinse dincolo de marea teritorială. Astfel, în S.U.A, în anul 1953, a fost adoptată legea cu privire la reprimarea contrabandei, care conferea președintelui dreptul de a fixa o zonă vamală de 100 de mile.

Prima Conferință O.N.U. asupra zonei contigue, a precizat că statul riveran are în această zonă dreptul de a preveni contravențiile la legile sale de poliție vamală, fiscală, sanitară și de imigrare și de a reprima asemenea contravenții comise pe teritoriul sau în marea teritorială (articolul 24 din Convenția asupra mării teritoriale și contigue).

Poziții exprimate la a II-a Conferință O.N.U.

asupra dreptului mării

În dezbaterile conferinței, unele state au propus să se studieze posibilitatea includerii zonei contingue în zona economică exclusivă, deoarece s-ar ajunge la o confuzie de regimuri juridice (propuneri din partea Keniei, El Salvador și Peru). Alte state s-au pronunțat împotriva acestei tendințe, demonstrând caracterul specific al regimului juridic al acestei zone și existența unor elemente proprii de natură a o distinge de zona economică exclusivă. Totodată, s-a relevat necesitatea stabilirii unor limite exterioare în lumina tradițiilor și a cerințelor concrete ale dezvoltării raporturilor maritime. Astfel, în unele state au fost adoptate reguli speciale de control vamal, fiscal și sanitar, aplicate în mod consecvent, urmărindu-se ocrotirea unor interese economice majore. De exemplu, Pakistanul adoptă în anul 1969 “Custome Fiscal and Sanitarz Matters”, cunoscut sub denumirea de “custome act 1969”.

Noțiunea și limitele zonei

Reținând coordonatele definitorii majore elaborate de prima Conferință a O.N.U. asupra dreptului mării, în textele emiste asupra dezbaterilor celei de-a treia conferințe s-a convenit ca pe o zonă a mării libere contiguă mării sale teritoriale, desemnată sub numele de zonă contiguă, statul riveran poate exercita controlul necesar în scopul prevenirii contravențiilor în legile de poliție vamală, fiscală, sanitară sau de imigrare pe teritoriul sau în marea sa teritorială și al reprimării contravențiilor la aceste legi, comise pe teritoriul său sau în marea sa teritorială.

Zona continguă este o fâșie de mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, până la o distanță ce nu poate depăși 12 mile (în conformitate cu prevederile Convenției asupra dreptului mării), în care statul riveran exercită controlul necesar în vederea:

prevenirii încălcării legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare;

reprimării încălcărilor acestor legi și reglementări “comise pe teritoriul său ori în marea teritorială”.

Conform Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului mării, semnată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982, Partea a II-a, Secțiunea a IV-a, art. 33, zona contiguă semnifică:

“1. Într-o zonă adiacentă mării sale teritoriale, desemnată sub numele de zonă contiguă, statul riveran poate exercita controlul necesar în scopul:

de a preveni încălcările legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul său sau în marea sa teritorială;

de a reprima încălcările acestor legi și reglementări comise pe teritoriul său sau în marea teritorială;

2. Zona contiguă nu poate să se extindă peste 24 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.

Într-o altă formulare, zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 de mile, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale.

În această zonă statul riveran exercită jurisdicția și controlul, având, după cum am mai arătat, o serie de drepturi sociale, constând în drepturi de control vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat.

Statul riveran are dreptul de a preveni și reprima în zonă infracțiunile comise pe teritoriul său, ori în marea sa teritorialăl, exercitând în acest scop dreptul de urmărire împotriva navei respective.

Conferința a doua a O.N.U. s-a pronunțat în sensul că întinderea zonei contigue se măsoară pornindu-se de la liniile de bază care servesc la măsurarea lățimii mării teritoriale. Pe parcursul dezbaterilor conferinței, s-a relevat că: “acolo unde coastele a două state limitrofe stau față în față, nici unul dintre cele două state nu este îndreptățit, fără a avea un acord între ele, să extindă zonele lor contigue dincolo de linia mediană a fiecărui punct măsurată din punctele cele mai apropiate ale linilor de bază ale mării teritoriale ale celor două state”.

CAPITOLUL II

ZONELE MARITIME

DE DREPTURI SUVERANE

Platoul continental

Necesitatea unei reglementări juridice precise asupra platoului continental a apărut în anii 1945-1947, când S.U.A., Argentina, Chile, Petru iar mai târziu Ecuador și alte state și-au proclamat suveranitatea asupra platoului, în virtutea căreia au declarat că trece sub controlul și jurisdicția lor. În lumina acestor evoluții, în urma dezbaterilor primei Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării de la Geneva în 1958, se adoptă Convenția cu privire la platoul continental (29 aprilie 1958), în temeiul unui proiect elaborat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U..

După primele măsuri adoptate în anii 1945-1947 și, îndeosebi, după adoptarea convenției în anul 1958, se dezvoltă o întreagă doctrină asupra platoului continental, caracterizată prin preocuparea:

de a defini platoul;

de a se preciza drepturile statului asupra acestuia;

de a explica necesitatea stipulării drepturilor altor state;

limita exterioară a platoului;

modalități de efectuare a delimitării;

condițiile realizării de cercetare;

statutul insulelor artificiale, instalațiilor și dispozitivelor;

Marile dicționare de specialitate definesc platoul continental ca fiind “un termen geografic care desemnează platforma submarină, ușor înclinată, mărginind continentele, dincolo de care începe o cădere rapidă către marile adâncimi, această cădere producându-se la o adâncime de circa 200 de metri de la suprafața mării.

Conform Convenției asupra platoului continental din 29 aprilie 1958, expresia “platoul continental” este întrebuințată pentru a desemna:

fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială până la o adâncime de 200 de metri sau dincolo de această limită până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni;

fundul mărilor și subsolul regiunilor submarine similare care sunt adiacente coastelor insulelor.

Din punct de vedere geologic, reprezintă prelungirea țărmului statului riveran într-o pantă ușor înclinată, iar pe unele cazuri abruptă sub apele mărilor și oceanelor până la marginea continentală, unde acestea au adâncimi de 150-200 metri, dincolo de care începe panta continentală și marile adncimi.

Regula generală pentru delimitarea platoului continental o reprezintă cele 200 de mile marine de la linia de bază a țărmului.

Au fost ridicate numeroase probleme de către statele interesate dar numai o parte sunt pertinente, cum sunt: situarea coastelor celor două state față în față, lungimea diferită a țărmurilor, evitarea unor disproporții excesive între întinderea platoului și lungimea părții aferente a litoralului statului riveran etc.

Problemele mai deosebite în legătură cu delimitarea platoului continental se ridică în cazul existenței unor insule. Astfel, insulele situate în apropierea litoralului, fac parte din teritoriul de stat și în astfel de situații delimitarea în exterior a platoului se face de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. În acest mod s-a procedat în acordurile dintre Iugoslavia și Italia (1968) privind insulele adiacente coastei Iugoslaviei, dar și dintre Uniunea Sovietică și Finlanda (1957) în legătură cu insulele din Golful Finic.

Potrivit articolului 121 al Convenției din anul 1982, insulele, stâncile, insulițele care nu au o viață economică proprie, nu au platou continental și nici zonă economică exclusivă. Spre deosebire de acestea, insulele populare și cu o viață economică proprie au platou, ceea ce poate crea o serie de dificultăți și inechități atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat, aparțin altui stat, situație cu care s-au confruntat Grecia și Turcia în Marea Egee, URSS și Suedia în Marea Baltică, România și URSS în Marea Neagră etc.

Noua doctrină a platoului continental s-a impus odată cu Tratatul de la Paris din anul 1942 și cu Proclamația Truman din anul 1945.

Tratatul de la Paris s-a semnat între Marea Britanie și Venezuela și este caracterizat ca fiind un tratat care a trecut de la o concepție restrictivă asupra platoului continental la o concepție mai extensivă care a devenit utilizată după 1945. Noutatea tratatului constă în aceea că până la acea dată nimeni nu ar fi admis legalitatea unui partaj contractual al mării libere.

În dispozițiile tratatului sau în economia lui nu există nici un element care ar putea permite statelor terțe să invoce principiile enunțate în tratat, pentru a justifica pretențiile lor asupra platourilor continentale adiacente coastelor lor.

Proclamația Truman publicată de guvernul american la 28.09.1945 trebuie considerată ca punct de plecare în elaborarea dreptului pozitiv în acest domeniu și în doctrina principală, pe care o enunță, că un stat riveran posedă un drept originar natural și exclusiv, cu alte cuvinte un drept câștigat asupra platoului continental situat în fața coastelor, asigurându-i acest primat.

În proclamația Truman partea cea mai importantă este următoarea: “… după părerea guvernului S.U.A., este just și rezonabil ca jurisdicția asupra resurselor naturale ale subsolului și patului de mare al platoului continental, să fie exercitată de statul contiguu, pentru că efectivitatea măsurilor luate pentru utilizarea sau conservarea resurselor depinde de ajutorul și protecția de pe mal, deoarece platoul continental poate fi considerat ca o prelungire a masei terestre a statului riveran aparținându-i în mod natural pentru că aceste resurse formează adesea o extindere către mare a unui zăcământ sau depozit situat pe teritoriu și pentru ca grija pentru protecția sa obligă statul riveran să supravegheze în mod restrâns activitățile realizate în largul coastelor sale…”.

Conștient că este important a constata și utiliza cu prudență aceste resurse naturale, guvernul S.U.A. considera “resursele subsolului patului mării ale platoului continental, acoperit de marea liberă dar contigue S.U.A., ca aparținând S.U.A. și supuse jurisdicției și controlului său. Când platoul continental se întinde până la malul altui stat, sau este comun altui stat adiacent frontiera va fi determinată de S.U.A. și de statul interesat pe bază de echitate. Cele precedente nu poartă nici o atingere caracterului de mare liberă a apelor ce acoperă platoul continental și dreptul de navigație liberă și fără împiedicare pe aceste ape”, încheia citatul.

La baza acestui tratat au stat mai multe motive și anume un motiv de ordin economic în speță, dorința statelor ca rezevele minerale ale platoului continental adiacent să fie exploatate de statul riveran și totodată și platoul continental este considerat o prelungire submarină a teritoriului riveran, ficțiune juridică dar o realitate geologică și un motiv de ordin politic, celelalte state fiind invitate de a elabora alături de S.U.A. un drept cutumiar nou.

Din analiza textului Proclamației Truman se desprind în materie trei norme esențiale:

Fiecare sat riveran are dreptul de a exercita drepturi exclusive de control și jurisdicție asupra platoului continental situat sub marea liberă adiacentă apelor sale teritoriale;

Dreptul de a executa controlul și jurisdicția nu se aplică decât explorării resurselor minerale a căror extracție poate fi realizată sau permite utilizarea unor instalații relativ importante și permanente în apele ce acoperă platoul continental;

Limitele exercitării acestor drepturi exclusive sunt diferite prin referința la criterii geografice și geologice. Posterior declarației Truman în această problemă au fost făcute declarații unilaterale de către alte state, în special latino-americane printre care putem enumera:

Declarația referitoare la suveranitatea națională asupra mării epicontinentale și platoului continental al Argentinei, act publicat la 5.12.1946 și care definește platoul continental ca extinzându-se până la adâncimea de 200 de metri;

Declarația președintelui Republicii Chile din 23.06.1947 care proclama suveranitatea statului riveran asupra platoului continental, resurselor naturale și asupra mării contigue până la 200 de mile, fără a afecta libertatea de navigație;

Decretul brazilian nr. 28840 din 08.12.1950 cu același interes ca și declarația președintelui Chile;

Constituția din Nicaragua elaborată al 01.11.1950 care în capitolul 5 prevede că teritoriul național “… cuprinde de asemenea insulele adiacente, subsolul apelor teritoriale, platoul continental, spațiul aerian și stratosferic…”;

Constituția Panameză din 01.03.1946 în articolul 209 declara că aparține statului ca parte a teritoriului național platoul continental submarin;

Declarația de la Santiago din 18.08.1952, cunoscută și sub numele de Pactul Pacificului de Sud, a fost semnată de Chile, Petru, Ecuador, confirmată și completată în decembrie 1954 prin declarația de la Lima. În această declarație se proclamă suveranitatea statelor riverane și “jurisdicția exclusivă a fiecăruia dintre ele asupra mării până la o distanță limită de 200 de mile marine de la coastele respective”;

în Australia la 10.09.1953 se dă o proclamație prin care se declară drepturile suverane australiene asupra platoului continental adiacent fără prejudicierea caracterului de mare liberă al apelor maritime deasupra acestuia;

Declarația guvernatorului general al Pakistanului din 09.03.1950 prin care se proclamă extinderea teritoriului național asupra spațiului submarin ce se întinde de la linia de 100 de brațe adâncime către marea liberă;

Filipine, Legea asupra petrolului din 1949 care în articolul 3 proclamă proprietatea statului asupra zăcămintelor naturale ale platoului continental;

Arabia Saudită, prin decretul regal din 28.05.1949 și Proclamația șeicului din Abu Ahabi din 10.06.1949 – se stabilea jurisdicția și controlul exclusiv al statelor suverane asupra solului și subsolului marin adiacent coastelor sale situate sub marea teritorială.

Elementul caracteristic al acestor declarații constă în aceea că reprezentau pretenții la suveranitatea asupra zonelor maritime acoperind platoul lor continental urmărindu-se de asemenea protejarea resurselor minerale, biologice, piscicole, ceea ce apropie de fapt sfera pretențiilor de regimul ulterior propus pentru zona economică exclusivă.

Aceste declarații au provocat proteste din partea statelor terțe, exemplu S.U.A. au trimis Argentinei și Republicii Chile note de protest în legătură cu extinderea drepturilor suverane teritoriale pe întinse spații marine, dar la Conferința de la Geneva din 1958 s-a recunoscut dreptul suveran al statului riveran asupra platoului continental și de a-și asigura controlul și jurisdicția exclusivă asupra resurselor platoului.

În acest sens reprezentantul României la această conferință declară: “nu trebuie să se facă să depindă valabilitatea unei decizii luate de statul riveran, de recunoașterea acestei decizii către alte state. Este suficient să se notifice…”.

Considerăm că această notificare nu este obligatorie și nu este o cerere de recunoaștere din partea statului căruia notificarea îi este adresată. Refuzul statelor de a recunoaște decizia, va fi contrară dreptului internațional și va constitui o imixtiune în domeniul ce aparține jurisdicției suverane a statului riveran.

TEORII CU PRIVIRE LA BAZELE JURIDICE POSIBILE PENTRU ACHIZIȚIONAREA

ȘI EXERCITAREA DREPTURILOR ASUPRA PLATOULUI CONTINENTAL

Întrucât la Conferința de la Geneva din 29.04.1958 nu s-au delimitat exact cele două regiuni juridice diferite, unul cu privire la organismele vii aflate în marea liberă și unul cu privire la resursele minerale și organismele vii din cuprinsul platoului continental, în doctrina de drept internațional s-a încercat cercetarea bazelor juridice ale revendicărilor formulate de state asupra platoului continental. Convenția asupra platoului continental arată în articolul 2 pagina 4 că “resursele naturale cuprind resursele minerale și alte resurse fără viață de pe fundul mării și din subsolul acesteia, ca și organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismelor care în stadiul în care pot fi pescuite, sunt: fie imobile pe fundul mării sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa, dacă nu rămân în contact fizic cu fundul mării sau cu subsolul”.

Articolul a fost la originea indicată a celebrei afaceri “AFACEREA LANGUSTELOR”, cât și cauza principală a refuzării semnării convenției de către unele state. Cu privire la bazele juridice care ar permite statelor riverane achiziționarea și exercitarea drepturilor asupra platoului continental, s-a făcut apel la unele teorii cum ar fi:

– Teoria ocupației efective aplicată pentru prima dată în actul final al Conferinței de la Berlin din anul 1885 și care a avut ca efect punerea bazelor ocupării coloniste a Africii.

În privința platoului continental, în doctrină sunt două concepții:

în prima se face distincție între fundul mării și subsolul său

iar în cea de-a doua, se confundă aceste două zone într-un regim identic.

Ca reprezentanți ai primei concepții putem arăta pe HIGGINS, CALAMBOS și C. GIDEL.

P. Fanchille elaborează o teorie derivată din teoria ocupației denumită “INCHOTE TITLE” potrivit căreia “descoperirea” zonei ar conferi beneficiarului ei doar un titlu temporar, un “inchot title”, iar după trecerea unui termen “rezonabil” și îndeplinirea unor condiții variind de la caz la caz, titlul temporar devine titlu de achiziționare.

După conținutul acestei teorii, se poate observa periculozitatea teoriei pentru suveranitatea națională a statului riveran.

– Teoria continuității și contiguității s-a bucurat de un mare renume în perioada războaielor de cucerire colonială, întrucât încerca să justifice acțiunea de ocupare progresivă a teoriilor de către forțele expediționare.

Actualmente, în general, această teorie nu mai este acceptată, dimpotrivă, în articolul 1 al Convenției de la Geneva asupra platoului continental se reliefează o concepție nouă, revoluționară, care permite statului riveran să-și exercite jurisdicția și controlul său fără condiții.

În acest sens, comentând acest articol, OLIVER DEFERRON arăta: “regula, azi, cuprinsă în legislația internațională în virtutea căreia statul riveran deține drepturi suverane și exclusive asupra platoului continental, adiacent teritoriului său, fără să fie necesar pentru a-l ocupa sau să-l exploateze în mod efectiv, este o regulă sui generis, care nu poate fi anexată nici unui precedent juridic. În acest sens ea este revoluționară pentru că permite statului riveran să-și exercite jurisdicția și controlul său fără o altă condiție, prin intermediul unei ocupații de pură formă…”.

– Teoria apartenenței a fost introdusă în literatura juridică internațională de Proclamația Truman. Teoria este interesantă prin aceea că ea se dispensează de orice ocupație efectivă, chiar temporară, statul beneficiar al unui drept de suveranitate recunoscut în virtutea aplicării sale. Multe state și-au manifestat acordul cu această teorie, promovând-o în cadrul legislațiilor lor naționale. În acest sens, pronunțându-se și C.D.I. în proiectul pentru Conferința de la Geneva, C.I.J. în hotărârea pronunțată în litigiul platoului continental al Mării Nordului, potrivit căreia fiecare stat trebuie să obțină zonele de platou continental care constituie “prelungirea naturală a teritoriului său”.

– Teoria obiectivelor economice urmărite de statele riverane subliniază realitatea care stă la baza conceptului platoului continentat. Conținutul juridic al dreptului riveran pe platoul continental rămâne limitat, cu acte strict necesare exploatării sau protejării resurselor platoului continental cu excluderea apelor și spațiului de deasupra.

Lucrările Conferinței asupra dreptului internațional (C.D.I.)

referitoare la regimul juridic al platoului continental

În cadrul celei de-a doua sesiuni a C.I.I. s-au luat ca bază de discuții nouă puncte conținute în primul raport asupra mării libere elaborat de J.P.S. FRACOIS în anul 1950.

În cele nouă puncte se ridicau probleme privind regimul juridic al platoului, cum ar fi:

recunoașterea drepturilor speciale privind exploatarea subsolului marin și protecția resurselor;

existența sau nu a unui drept de suveranitate sau numai a unui drept de control și jurisdicție;

competența statului riveran în zona platoului;

delimitarea acestuia între statele limitrofe;

Raportul amintit a concluzionat că fundul mărilor și subsolul regiunilor submarine nu sunt nici “res nullis” și nici “res comunis”, ele sunt supuse exercițiului de către statul riveran, a controlului sau jurisdicției sale în scop de exploatare și explorare.

Exercitarea acestor drepturi nu poate fi identificată cu un concept de ocupație, apele ce acoperă platoul continental continuă să facă parte din marea liberă, iar exercițiul drepturilor de navigație și pescuit pe aceste ape nu poate fi împiedicat decât în măsura strict necesară a exploatării fundului de mare și subsolului său în care scop se creează zone de securitate care încă nu pot fi clasificate drept ape teritoriale.

Examinată în ordinea cronologică, evoluția lucrărilor C.D.I. care se referă la platoul continental, apare astfel:

În anul 1951 (sesiunea a treia a C.D.I.) comisia a adoptat un proiect de articole referitor la platoul continental și subiecte învecinate (pescării sedentare, resurse ale mării, zona contiguă) dar în definiția dată, nu se face o determinare a limitei sale externe. Se recunoaște însă, statului riveran, dreptul de control și jurisdicție asupra platoului în scop de exploatare și explorare a resurselor sale naturale.

În 1952 (sesiunea a patra a C.D.I.) nu s-a discutat problema platoului continental.

În 1953 (sesiunea a cincea) s-au discutat observațiile guvernelor la proiectul elaborat în 1951 și s-a înlocuit cu un nou proiect. În cadrul acestui nou proiect, nu s-a mai avut în vedere criteriul exploatabilității, avându-se ideea unui nou criteriu, anume aceea bazată pe adâncime: expresia “platoul continental” desemnează fundul mării și subsolul regiunilor submarine contigue coastelor, dar situate în afara zonei de mare teritorială până la o adâncime de 200 de metri.

În anul 1954 și 1955 problema platoului continental nu a fost discutată. În anul 1956 la sesiunea a doua a C.D.I. s-a redactact “articole referitoare la dreptul mării” și a recomandat Adunării Generale să convoace o Conferință internațională de codificare.

În articolele 67-73 din proiectul redactat de secțiunea a treia în afara definiției platoului pe baza criteriilor de adâncime și exploatabilitate, se recunoaște statului riveran exercitarea drepturilor suverane asupra platoului continental pentru exploatarea și explorare, regiunea de mare liberă a apelor de deasupra platoului. La acest punct, s-a pus accent deosebit pe reglementarea modului de desfășurare a acțiunilor de exploatare a resurselor platoului în așa fel încât să nu fie împiedicată navigația, pescuitul sau conservarea resurselor biologice ale mării.

În cadrul acestui proiect se recunoaște dreptul statului riveran de a instala pe platou instalații de exploatare a resurselor, care însă nu au statu de insule. Totodată, delimitarea se realizează prin aplicrea metodei echidistanței liniilor de bază, pornind de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.

În acest proiect, unde guvernele au trimis observații, exemplu: Canada, Danemarca, Islanda, Norvegia și Peru care s-au referit în principal la:

limite exterioare mai largi recunoscute platoului continental

resursele materiale – să fie considerate resurse minerale și speciile sedentare

stabilirea unei zone de securitate de până la 500 de metri

competența C.I.J. și alte aspecte.

În anul 1953 a avut loc la Geneva o Convenție asupra platoului continental unde s-a încercat definirea platolui în funcție de anumite criterii, și anume:

criteriul exoloatabilității;

criteriul adâncimii;

criteriul distanței de la țărm (contiguității).

Convenția a fost adoptată la 28 aprilie 1958 și a intrat în vigoare la 10 iunie 1964. În articolul întâi al acestei convenții se definește platoul continental. În acest sens se arată că: “Noțiunea de platou continental este întrebuințată pentru a se desemna:

fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 de metri, sau dincolo de această limită până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni;

fundul mării și subsolul regiunilor submarine similare care sunt adiacente coastelor, insulelor…”

Această definiție a fost criticată atât în cadrul conferinței din anul 1958 cât și ulterior. Criticile au fost deosebit de complexe și uneori au fost însoțite de alte proiecte de definiție care în esență caută să înlăture unul sau altul din criteriile de delimitare a platoului comercial.

Din îmbinarea acestor criterii, fără să se prevadă proeminența unuia asupra celuilalt, a condus la o mare incertitudine, în sensul că statele au optat fie pentru utilizarea în legislațiile lor naționale a unuia sau altuia dintre aceste criterii, fie utilizarea lor concomitentă. În acest sens, s-au formulat și două teze, anume teza incompatibilității și teza complementarității.

În cazul tezei incompatibilității, numai dispoziția privitoare la posibilitatea exploatării ar fi în mod real aplicată, iar în al doilea caz, toate statele riverane, indiferent de mijloacele tehnice de care dispun sunt în mod automat titulare de drepturi până la o adâncime de 200 de metri, dincolo de acestea ele neputând exercita aceste drepturi decât exploatând platoul lor în mod efectiv.

Folosirea exclusivă a criteriului exploatabilității duce la o extindere excesivă a limitelor exterioare a platoului continental, întrucât progresul tehnic și științific, tehnologic de forare și exploatare submarină sunt în continuă ascensiune.

De altfel, în practică s-a ajuns la o asemenea situație când unele state puternic dezvoltate și-au extins drepturile de exploatare și explorare exclusivă a resurselor minerale marine mai mult în largul mării.

Folosirea acestui criteriu nu mai este de conceput odată cu crearea unei noi instituții a dreptului mării dincolo de limitele jurisdicției naționale, denumită “zona patrimoniului comun al comunității”, întrucât o asemenea extindere ar însemna de fapt o restrângere a acestei zone, datorită limitelor exterioare flexibile ale platoului continental.

În cadrul Comitetului Special O.N.U. și ulterior la actuala Conferință, reprezentanții statelor participante, în luările lor de cuvânt și documente de lucru au porpus fie criterii diferite de delimitaare a platoului continental, fie limite mai întinse de până la 200 de mile de la linia de bază, paralele cu extinderea jurisdicției asupra resurselor naturale din spațiul marin denumit zona economică exclusivă. Conferința de codificare a ajuns la următoarea definiție:

“… Platoul continental al unui stat de coastă cuprinde fundul mării și subsolul mărilor submarine care se întind dincolo de marea sa teritorială asupra întregii întinderi a prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la bordul extern al marginii continentale, sau până la distanța de 200 de mile marine de la liniile de bază pornind de la care se măsoară lățimea mării teritoriale când bordul extern al marginii continentale nu se întinde până la această distanță”.

Din această definiție observăm că s-au eliminat criteriile cunoscute în definiția de la Conferința din anul 1958 de la Geneva și se formulează o limită exterioară unică de 200 de mile marine.

ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ

Noțiuni generale

Importanța mărilor și oceanelor a suferit pe parcurs un proces evolutiv determinat de influența a numeroși factori de ordin economic, militar și politic determinanți într-un moment sau altul.

Dacă în secolele trecute prioritare au fost considerate cele de ordin militar, de apărare a statelor, în epoca modernă se impun deosebite interese de ordin economic, reliefate pregnant în prevederi de natură juridică deja adoptate, altele în curs de adoptare, reliefând interese naționale prioritare.

Atenția oamenilor de știință se concretizează tot mai mult spre acest rezervor imens de resurse biologice, minerale utile, energii insuficient explorate și exploatate, în scopul promovării dezvoltării economiilor naționale potrivit nevoilor popoarelor lor, de utilizare a resurselor marine.

Explozia demografică, accente ale crizei de materii prime, limitele agriculturii intensive, descoperirea de minerale și hidrocarburi exploatabile măresc gradul de susceptibilitate al statelor față de mări și oceane, aspect reflectat și pe plan juridic.

Raportându-ne la dezvoltarea actuală a științei și tehnologiei, prin prisma celor mai modeste previziuni, putem enunța unele categorii de interese ca:

imense bogății piscicole;

apreciabile resurse de petrol și gaze în perimetrul marin continental

sursă de nisip, scoici, suprafață de depozitare și implantare a unor mijloace de navigație în porțiunile de platformă mai puțin adânci;

exploatarea concentrărilor de minerale utile și în special a zăcămintelor de mangan, cupru, fier etc.;

posibilitatea instalării unor centrale nucleare pe coasta continentală;

folosirae energiei marine rezultate din valurile mării, flux-reflux, curenții marini, diferența dintre temperaturile apelor de suprafață și cele adânci;

pentru marile puteri importanța militară deosebită în perspectiva schimbării sistemelor ofensive și defensive de pe uscat în sisteme strategice subacvatice.

Zona economică exclusivă reprezintă deci afirmarea ponderii problemelor economice în contextul practicii maritime și codificării dreptului mării. Ea vizează să asigure statelor riverane stăpânirea tuturor resurselor existente în spațiul maritim adiacent coastelor lor și intrarea în posesiunea lor a resurselor imediat rentabile.

Pentru toate statele, conservarea și protejarea resurselor lor naturale ca și respectarea suveranității naționale asupra acestor resurse reprezintăă obiective politice prioritare.

Aceste țări consideră resursele naturale maritime, mai ales cele biologice, ca surse importante de proteine pentru populația lor ca și sursă posibilă pentru bugetul lor.

Dezvoltarea tehnicii a făcut ca statele dezvoltate să practice un pescuit intensiv în zona imediat apropiată coastelor unor țări riverane, în special în zonele Africii și Americii latine.

Ideea de zonă economică a fost introdusă ca o revendicare a țărilor în curs de dezvoltare și este considerată de ele ca o noțiune esențială în procesul de manevrare a dreptului mării și datorită aplicării sale a devenit una din temele de bază ale celei de-a treia conferințe O.N.U. asupra dreptului mării.

Ulterior inițiativei statelor în curs de dezvoltare, numeroase alte state printre care și unele puternic dezvoltate și-au creat și adoptat măsuri legislative interne care să asigure crearea propriilor zone economice. Astfel, U.R.S.S. a declarat zone de 200 de mile pentru protecția pescuitului începând din ianuarie 1977, U.S.A. și Canada, de la 1 martie 1977, iar cele 9 țări membre ale Pieței Comune, începând de la 1 martie 1977, R.S. Vietnam de la 27 mai 1977.

Ideea de zonă economică a fost exprimată pentru prima dată în luna ianuarie 1971 de reprezentantul Kenyei la sesiunea anuală a Comitetului juridic consultativ Africo-Asiatic de la Colombo (Sri-Lanka). Ulterior, Kenya a prezentat la sesiunea din 1972 a Comitetului Special O.N.U. asupra dreptului mării, un proiect de articole referitoare la zona economică, proiect care a fost reluat și completat de un document de lucru prezentat în 1973 la același Comitet. Zona economică a fost promovată și aprobată de Declarația O.N.U. asupra problemelor referitoare la dreptul mării, adoptată la Addis Abeba la 24.05.1973 și reafirmată la Mogadiscio la 11.06.1974. În toate aceste documente, limita de 200 de mile marine de la coastă era considerată limita maximă a zonei. Marea majoritate a statelor au sprijinit punctul de vedere african și au depus noi proiecte de articole, printre aceste state numărându-se U.R.S.S., Bulgaria, Polonia, S.U.A., Australia, Noua Zeelandă și altele.

În efortul de abordare a problematicii zonei economice trebuie:

surprinse tendințele și orientările cele mai caracteristice în elaborarea statutului său juridic;

relevate natura drepturilor;

relevate drepturile, jurisdicția și obligația satului riveran;

drepturile și obligațiile celorlalte state;

conservarea și utilizarea resurselor biologice

delimitarea zonei economice.

Zona economică exclusivă reprezintă un spațiu maritim adiacent mării teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită drepturile și jurisdicția statului riveran și libertățile celorlalte state. Zona economică exclusivă nu se poate extinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.

În zona economică exclusivă, statul riveran are drepturi suverane în scopul exploatării, conservării și gestionării resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități de exploatare și explorare a zonei în scopuri economice, cum ar fi: producerea de energie cu ajutorul apei, al curenților și al vântului; amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări; cercetarea științifică marină; protecția și conservarea mediului marin.

În exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care le are în zona economică exclusivă, statul riveran trebuie să țină seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile celorlalte state.

Toate statele – fie că sunt riverane sau fără litoral – în zona economică exclusivă, se bucură de libertatea de navigație și survol; de libertatea de a pune cabluri și conducte submarine; de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, cu deosebire “în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine”.

La Conferința din 1982, zona economică exclusivă a fost definită ca fiind: “un spațiu situat dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia, al cărei regim juridic este stabilit în Convenție, în care statele riverane exercită drepturi suverane în scopul exploatării, explorării, conservării gestiunii resurselor naturale, biologice și minerale ale fundului mării și ale subsolului său, precum și a resurselor conținute de coloana de apă. Jurisdicția vizează și alte activități economice cum ar fi: cercetarea științifică și protecția mediului marin ținând cont de drepturile și obligațiile celorlalte state, în această zonă, acestea bucurându-se de libertatea de navigație și survol. De asemenea, statul riveran are obligația de a determina capacitatea sa de recoltare a resurselor biologice din zonă și dacă nu poate să recolteze întreaga cantitate, urmează să permită altor state să pescuiască ce este excedentar.

Și la actuala Conferință, România s-a pronunțat pentru elaborarea unui regim juridic adecvat pentru această nouă instituție juridică, în scopul armonizării intereselor statelor riverane și a celorlalte state, manifestându-și în același timp, solidaritate cu țările suverane în zona economică proprie, reprezintă o modalitate de creștere economică a acestor țări.

În concepția României, zona economică nu face parte din marea teritorială și cu atât mai puțin din teritoriul național al statelor riverane. De aceea considerăm că navigația și survolul trebuie să fie liber, iar accesul altor state la resursele piscicole din zonă trebuie asigurat în mod efectiv. În acest sens, România, constant, în politica sa externă s-a pronunțat și se pronunță pentru elaborarea unor dispoziții prin care să se prevadă obligația pentru statele riverane de a acorda acces prioritar la resursele piscicole din zonele respective pentru țările mici riverane la mări cu resurse reduse, precum și pentru stipularea în mod expres a dreptului acestor țări de a avea acces la toate zonele geografice și nu numai în regiunea sau subregiunea în care sunt situate.

Noțiunea de zonă economică nu poate să se bazeze în instituirea sa nici pe normele internaționale pozitive, nici pe dispoziții naționale concordante și nici pe practica internațională – cel puțin pentru început.

Apariția noțiunii de “zonă economică” diferă profund de geneza anterioară a noțiunilor de zonă contiguă, platou continental și zonă de pescuit rezervată. Acestea se bazează pe practici și se impuneau în primul rând ca noțiuni consacrate de fapte cu tendințe în practică.

În cazul noțiunii de zonă economică ideea precede faptul. “Ne găsim în prezența unei teorii juridice care nu a făcut încă școala”, formulă utilizată de C.J.I. în afacerea platoului continental al Mării Nordului.

Drepturile statului de coastă

Încă de la apariția conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au luat inițiativa extinderii drepturlior ce le sunt recunoscute în materie de explorare și exploatare a resurselor platoului continental și asupra coloanei de apă de deasupra, fără a ține seamă că aceasta făcea parte din marea liberă.

Dreptul de proprietate asupra resurselor din zona economică este recunoscut statelor riverane prin Rezoluția 3016 di n18.12.1972. Teza suveranității statului riveran asupra resurselor din zona economică a fost criticată în doctrina occidentală fără însă a o combate intens.

Prima Conferință a O.N.U. asupra dreptului mării din 1958, a adoptat o rezoluție asupra situației speciale a pescăriilor de coastă în care se recunosc necesitățlie prioritare ale statelor de coastă care au nevoie pentru hrana populației sau pentru dezvoltarea lor economică de exploatarea resurselor biologice din această zonă.

Noțiunea de zonă economică a fost concepută “ca un mijloc de apărare împotriva țărilor care au profitat de libertatea mărilor pentru a exlpoata resursele altor țări și a le refuza o parte justă și echitabilă din resursele ce se găseau în apele adiacente teritoriului lor”.

În cuvântul lor, reprezentanții diferitelor state slab dezvoltate și-au exprimat ideea că actualele relații politice ale lumii contemporane “cer a se pune capăt dominației exercitate de marile puteri maritime asupra mărilor și oceanelor pentru a proteja interesele lor și a se înlocui dreptul mării tradițional printr-o nouă ordine care să pună marea în serviciul păcii, justiției și bunăstării țărilor mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic.

În urma dezbaterilor la Conferința din 1982 s-a relevat că în zona economică “subiect al unui regim juridic specific” în temeiul căruia se realizează drepturile și jurisdicția statelor riverane și libertățile altor state, statul riveran are:

drepturi suverane în scop de exploatare și explorare, conservare și gestionare a resurselor naturale, biologice sau nebiologice, subsolului lor și apelor de deasupra;

drepturi și o jurisdicție exclusivă în ceea ce privește instalarea și utilizarea insulelor artificiale, a altor instalații și dispozitive;

o jurisdicție exclusivă în ceea ce privește alte activități ce țin de exploatarea și explorarea zonei în scopuri economice, ca de exemplu producția de energie pornind de la apă, de la curenți și de la vânturi, cercetarea științifică;

jurisdicția în ceea ce privește conservarea mediului marin, mai ales în legătură cu activitățile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării;

Statul riveran are drept exclusiv de a reglementa constituirea, funcționarea și realizarea:

insulelor artificiale;

instalațiilor și dispozitivelor utilizate în exploatarea și explorarea resurselor naturale;

instalațiile și dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea drepturilor statului de coastă în zonă.

Statul riveran poate crea zone de securitate în jurul insulelor artificiale, instalațiilor și altor dispozitive, ținând cont de normele internaționale care prevăd o distanță de până la 500 de metri.

Crearea zonelor de securitate nu ar putea fi admisă dacă ar duce la împiedicarea utilizării culoarelor de navigație internațională. Zonele de securitate trebuie respectate de către toate statele, navele fiind obligate să se conformeze normelor internaționale general acceptate, iar statul riveran ce a creat aceste zone are obligația să notifice cu precizie întinderea și poziția acestor zone.

În ceea ce privește cercetarea științifică în mediul marin, se consideră că, consimțământul statului riveran este obligatoriu, el participând ca asociat acestei explorări și având acces la rezultatul cercetării. De asemenea, competențe întinse are statul riveran în ceea ce privește conservarea și utilizarea resurselor biologice, el veghind ca resursele zonei economice să nu fie supraexploatate.

Reglementările statului riveran în materie de pescuit urmează a fi opozabile statelor terțe și ele s-ar referi la:

eliberarea permiselor și plata drepturilor de exploatare (compensație în domeniul finanțării materialului și tehnologiei industriei pescuitului în cazul statelor în curs de dezvoltare);

determinarea speciilor ce pot fi exploatate și fixarea volumului maximal pe stocuri sau grupe de stocuri, pe navă într-o anumită perioadă sau pentru naționalii unui stat într-o perioadă dată;

reglementarea zonelor și subzonelor de pescuit, tipul taliei, numărului de instrumente, numărul, mărimea și tipul navelor de pescuit ce pot fi utilizate;

fixarea vârstei și mărimii peștilor și altor specii ce pot fi capturate;

plasarea de către statul de coastă a unor observatori sau stagiari la bordul navelor respective;

descărcarea totală sau parțială a capturlior navelor amintite în porturile statului riveran;

modalitățile, condițiile aplicabile întreprinderilor comune sau altor angajamente de cooperare.

În asigurarea drepturilor sale suverane, statul riveran poate lua orice măsuri, inclusiv cercetarea, inspectarea, sechestrarea și urmărirea judiciară pentru respectarea legilor și regulamentelor pe care le-a editat și le-a notificat tuturor celor interesați în timp oportun și se referă la drepturile de exploatare și explorare, de conservare și gestionare a resurselor biologice din zona economică.

În cazul în care statul riveran a luat măsuri de sechestrare a navelor și echipajelor lor, acestea sunt libere fără termen când o cauțiune sau altă garanție a fost furnizată.

Penalitățile impuse nu vor cuprinde sancțiuni cu închisoarea sau pedepse corporale.

Drepturile și obligațiile statelor terțe

în zona economică exclusivă

La Conferința din anul 1982, alături de precizarea drepturilor statului riveran, o problemă importantă supusă dezbaterilor a fost și cea a conturării și stipulării drepturilor altor state în zona economică.

Aceasta a fost calificată ca o chestiune fundamentală în precizarea statutului zonei economice și ea trebuie examinată în contextul mai larg al “evaluării intereselor statelor în activitatea maritimă”.

Stipularea drepturilor și obligațiilor pentru statele terțe ținând cont de interesele tuturora este deosebit de importantă întrucât stabilirea zonelor economice va avea consecințe negative pentru multe țări și în special pentru cele dezavantajate geografic și pentru cele care nu au ieșire la mare.

În esență se propun următoarele reglementări:

în zona economică toate statele se bucură de libertatea de navigație, de survol și de libertatea de a instala cabluri și conducte submarine ca și de a utiliza marea potrivit altor uzanțe licite din punct de vedere al dreptului internațional în legătură cu navigația și comunicațiile;

normele referitoare la regimul mării libere ar urma să se aplice în legătură cu utilizările amintite, dacă nu sunt incompatibile cu regimul ei (de exemplu: naționalitatea navelor, statutul acestora, obligațiile statului de pavilion, unitatea navelor militare, jurisdicția penală în materie de abordaj, obligația de a acorda asistență, reprimarea sclaviei, pirateriei, traficului de stupefiante);

când exercită drepturi și se achită de obligațiile pe care le au în zona economică, statele terțe trebuie să țină seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile statului de coastă și să respecte legile și reglementările edictate de statul riveran conform normelor de drept internațional.

Participarea statelor fără litoral se face pe baze echitabile, având dreptul la exploatarea resurselor biologice, ținându-se seama de factorii economici și geografici ai tuturor statelor interesate.

Această participare se face pe bază de acorduri bilaterale, regionale sau subregionale.

Statele dezvoltate fără litoral nu sunt autorizate să exercite drepturile lor decât în zonele economice ale statelor limitrofe.

S-a propus de asemenea crearea unei zone economice regionale care să constituie un cadru de acces la resurse pentru statele fără litoral.

Drepturile recunoscute statului riveran de a exploata rezervele biologice nu pot fi transferate fără consimțământul expres al statului riveran unor state terțe sau naționalităților lor pe cale de contract sau concesiune nici în baza vreunui alt aranjament. Această prevedere nu interzice statelor fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic de a obține din partea statelor terțe sau a organizațiilor internaționale asistență tehnică sau financiară, vizând a facilita exercitarea drepturilor recunoscute lor (art. 60 RSNT).

Natura juridică a zonei economice

În încercarea de a analiza calificarea ce se poate da zonei economice este necesar să ținem seama de definiția dată mării teritoriale care este privită ca un complementar necesar teritoriului terestru, ca o parte inundată a acestuia, pe când zona economică se prezintă ca o zonă suplimentară stabilă dincolo de teritoriul statului riveran, în vederea satisfacerii unor interese naționale.

Zona economică nu poate fi considerată ca mare teritorială cu un regim special, din trei motive speciale:

toate proiectele referitoare la această zonă au definit-o ca fiind “adiacenta mării teritoriale” sau situată dincolo de marea teritorială. Caracterul de supliment ar da naștere în mod inevitabil la o zonă intermediară de tranziție între marea teritorială și marea liberă, de unde și natura sa mixtă, de categorie hibridă, care pare a fi o entitate juridică distinctă;

în nici unul din proiectele prezentate de statele participante la Conferința din 1982 nu se face referire la faptul că zona economică face parte din teritoriul de stat al statului riveran cum este cazul pentru marea teritorială. Executarea drepturilor și competențelor recunoscute statului riveran poate fi interpretată ca o intenție de a recunoaște statului riveran anumite drepturi de suveranitate asupra resurselor naturale și nu suveranitatea asupra acestei zone;

regimul libertății de navigație maritimă și aeriană recunoscut în zona economică, precum și libertatea de a instala cabluri și conducte submarine, stabilește o diferență de natură profundă între zona economică și marea teritorială.

Dacă la marea teritorială există dreptul de trecere inofensivă pentru nave și autorizarea survolului pentru aeronave, la zona economică acest regim este diferit aplicându-se libertățile enunțate mai sus.

În acest sens se poate arăta că natura juridică a zonei economice se apropie mai degrabă de cea a mării libere.

În zona economică regimul aplicabil în materie de comunicații va fi asemănător cu regimul lor la marea liberă, dar aceste libertăți ar fi supuse restricțiilor care permit statului riveran să-și exercite plenar prerogativele sale, cu privire la exploatarea și explorarea resurselor naturale, protecția mediului marin și la cercetarea științifică, pentru moment aceste restricții nu se pot aplica în marea liberă.

O problemă care încă nu a fost clarificată este și cea a navelor străine care ar putea fi supuse legii pavilionului în concurență cu legislația națională a statului riveran.

În anul 1974 reprezentantul Braziliei a subliniat că zona economică nu va fi supusă în materie de navigație unui regim de completă libertate întrucât navele străine vor beneficia de un simplu drept de a tranzita liber fără obstacole.

Dreptul de a efectua manevre, de a încărca sau descărca mărfuri, de a îmbarca sau debarca persoane, de a instala stații de televiziune și radio, de a lansa rachete și de a efectua decolări de aeronave nu va fi autorizat, întrucât aceste acte nu intră în categoria utilizărilor legitime ale mării de către statele terțe.

Din cele analizate până în prezent putem constata că zona economică se aseamănă cu “marea teritorială cu pluralități de regimuri, între care sunt stabilite regimuri distincte în materie de navigație, un regim de pasaj inofensiv în sectorul apropiat de coastă (de obicei 12 mile marine), și un regim de libertate de navigație în alt sector.

Preocuparea pentru asigurarea securității statului prin instituirea aceste zone este vizibilă, apropiindu-se în acest sens de marea teritorială, mai ales prin refuzul de a recunoaște libertatea de cercetare științifică, ce implică prezența în apropierea coastelor statului riveran a unui număr de nave susceptibile a se deda la activități de spionaj sau de experiențe militare.

Dreptul de urmărire, după părerea unor state, poate să fie aplicabil în zona economică cu privire la infracțiunile comise împotriva legilor și regulamentelor statului riveran, ori potrivit articolului 23 paragraf 2 din Convenția de la Geneva asupra dreptului mării libere arată că “dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în marea teritorială a țării de care aparține sau în aceea aparținând unei terțe puteri”.

În aceste condiții nu se poate pretinde că dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în zona economică a altui stat întrucât s-ar admite că nava urmărită poate găsi refugiu într-o asemenea zonă.

Zona economică tinde să devină deci “o zonă cu suveranitate limitată”, o zonă maritimă de tranziție între marea teritorială cu suveranitate și spațiul maritim în care se exercită plenar libertățile mării (marea liberă).

Limita și delimitarea zonei economice

Potrivit programelor prezentate de multe state din Africa și America Latină și preluate ulterior și de către alte state dezvoltate, zona economică nu se va întinde dincolo de 200 de mile marine de la limita de bază ce servește delimitării mării teritoriale.

În ipoteza unei mări teritoriale, limitele de 12 mile, întinderea maximă a zonei economice ar fi în realitate de 188 de mile marine.

O situație specială apare în cazul țărilor care și-au stabilit limita mării teritoriale la 200 de mile marine și unde, deci cele două zone se confundă. Se poate aprecia că în funcție de regimul zonei, se vor ralia conceptului de zonă economică și cei care în prezent mai susțin ideea “mării adiacente de 200 de mile marine în care statul riveran își exercită suveranitatea și jurisdicția deplină”.

De asemenea, statul de coastă poate să-și stabilească o limită mai mică de 200 de mile marine – exemplu în această direcție cazul Irlandei care a respins limita de 200 de mile marine stabilită de Piața Comună reducând-o pentru zona economică irlandeză la 50 de mile cu două excepții în două zone în care aceasta are 100 de mile marine (mai 1977).

Delimitarea zonei economice între statele limitrofe sau care se află față în față urmează să se facă pe cale de acord, potrivit unor principii echitabile, utilizând dacă este cazul linia mediană sau linia echidistanței și avându-se în vedere toți factori pertinenți.

Este evident că configurația unui mare număr de spații marine reduse sau restrânse (și aici ne referim la mările închise sau semiînchise) nu vor permite statelor să-și extindă zonele până la 200 de mile marine.

De aceea, în vederea evitării conflictelor de natura celor ce s-au întâlnit în problema delimitării platoului continental al Mării Nordului, s-a afirmat o tendință în favoarae unei metode de împărțire echitabilă care să țină cont de circumstanțele speciale ale zonelor de delimitat.

În așteptarea concluziilor unui acord, statele interesate își iau angajamente provizorii, ținând cont de modul general de delimitare a zonei.

Când există un acord între statele limitrofe sau față în față în problema delimitării zonei economice, se aplică dispozițiile acestui acord.

Părțile au latitudine de a alege metoda corespunzătoare de delimitare, urmând a lua în considerare toate împrejurările pertinente și de a se aplica echitatea nu ca o simplă reprezentare a justiției abstracte ci ca o regulă de drept care prescrie recurgerea la principii echitabile. În această materie, dreptul internațional nu are reguli imperative, ci autorizează recurgerea la diverse principii și metode după caz, sau la combinarea lor, urmărind să se ajungă la un rezultat rezonabil.

CAPITOLUL III

DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE

STATULUI RIVERAN ASUPRA

PLATOULUI CONTINENTAL

În articolul 2 punctul 1 al Convenției de la Geneva din anul 1958 și articolul 65 punctul 1 RSTR se arată că: “statul riveran exercită drepturi riverane asupra platoului continental în scopul explorării și exploatării resurselor sale naturale”. Din analiza acestui articol reiese că statul riveran poate să-și exercite drepturile sale numai în legătură cu exploatarea și explorarea resurselor sale.

Dacă avem în vedere noțiunea (definiția) platoului continental dată de cea de-a treia Conferință a O.N.U. asupra dreptului mării ajungem la aceeași concluzie, în sensul că statul riveran exercită drepturi suverane asupra platoului continental în scopul explorării și exploatării resurselor sale naturale.

Rămâne la latitudinea statului riveran să aprecieze dacă o acțiune a sa oarecare întreprinsă pe platou este legată de explorarea sau exploatarea resurselor sale.

În situația în care statul riveran nu poate sau nu dorește să exploreze sau să exploateze resursele sale naturale ale platoului continental, nimeni nu poate să întreprindă asemenea activități fără consimțământul expres al statului riveran, aceasta întrucât drepturile sale sunt exclusive și nu depind de ocupația efectivă sau fictivă, precum și de orice declarație expresă (articolul 2, punctul 23 al Convenției de la Geneva din 1958, articolul 65, punctele 2-3 R.S.N.T.).

Statul riveran exercită drepturi suverane asupra următoarelor resurse naturale:

resursele minerale și alte resurse nebiologice, fără viață, de pe fundul mării și din subsolul acesteia;

organisme vii care aparțin speciilor sedentare care în stagiul în care nu pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării, sau sub fundul acesteia, fie incapabile de a se deplasa dacă mai rămân în mod constant în contact fizic cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.

În cadrul Convenției de la Geneva, Comitetul Special O.N.U., actuala conferință asupra dreptului mării, în cursul dezbaterilor s-au făcut referiri cu privire la unele limitări ale drepturilor suverane ale statelor riverane în platoul continental, care au dus la elaborarea unor articole care consacră regimul juridic al apelor de deasupra platoului continental, precizându-se că drepturile suverane ale acestor state nu aduc atingere unor libertăți cum ar fi:

libertatea de navigație;

libertatea de pescuit și conservare a resurselor biologice ale mărilor;

libertatea de cercetare științifică și oceanică.

În articolul 45 R.S.N.T., partea a doua, spațiul marin de deasupra platoului continental nu se mai califică ca fiind mare liberă întrucât acesta este inclus în zona economică.

Cu privire la libertățile prevăzute pentru statele terțe în articolul 5, pagina 2 al Convenției de la Geneva, în Textul Unic de negocieri, acestea nu mai sunt prevăzute în mod explicit, articolul 66 R.S.N.T. se referă la zona economică și se caracterizează în recunoașterea delegației statului riveran de a respecta libertatea de navigație și survol, libertatea de pescuit nu mai este prevăzută în zona economică, iar în privința oricărei cercetări științifice cu platoul continental se cere în prealabil consimțământul statului riveran.

Cu privire la acest aspect, în actuala Conferință de codificare au fost propuse un ansamblu de condiții cum ar fi: garantarea participării statului riveran dacă el dorește, la cererea acestuia să i se prezinte rapoartele preliminare, rezultatele și concluziile finale, dreptul statului riveran de a cere cercetarea lucrărilor de cercetare pentru motive strict prevăzute (articolele 59, 60 și 65 R.S.N.T. partea a doua).

S-ar părea că într-o nouă formulare, dreptul de a efectua cercetare științifică pe platoul continental de către un stat terț, ar fi astfel condiționat întrucât nu s-ar mai putea vorbi despre existența unei libertăți în acest domeniu.

De altfel, împotriva formulărilor cuprinse în articolul 5 paragraful 8 al Convenției de la Geneva, s-a pronunțat și România printr-un proiect de articol depus alături de alte state în subcomitetul III al Comitetului O.N.U. asupra dreptului mării la 17.08.1973 A/Ac.138/ScIII/L.55.

În privința libertății de instalare a cablurilor și conductelor sumarine în articolul 4 al Convenției de la Geneva se prevede că: “statul riveran nu poate împiedica punerea sau întreținerea lor”.

Actuala Conferință a ajuns la concluzia unei formulări, de fapt a recunoașterii exprese a acestui drept al statelor terțe și acest lucru s-a materializat în articolul 67, punctul 1 R.S.N.T. partea a doua, care prevede că “Toate statele au dreptul de a instala cabluri sau conducte submarine”.

O îngrădire a acestui drept poate fi făcută de statul riveran numai în condițiile luării unor măsuri rezonabile pentru buna desfășurare a acțiunilor de exploatare a resurselor sale naturale. În acest scop statul riveran urmează să aprobe traseul conductelor petroliere și a cablurilor submarine pe teritoriul platoului continental (articolul 67 R.S.N.T., paragraful 3-4), iar statele terțe au obligația ca la instalarea cablurilor și a conductelor petrolifere să țină seama de existența altor instalații, pentru ca posibilitatea reperării acestora să nu fie compromisă.

Pentru asigurara instalațiilor de forare și exploatare a resurselor minerale ale platoului continental s-a prevăzut instituirea unei zone de securitate de până la 500 de metri în jurul lor, dar care să nu afecteze navigația statelor terțe în spațiul marin deasupra platoului (articolul 5, punctele 2-7, Convenția de la Geneva, articolul 48, punctele 1-8 R.S.N.T. partea a doua).

Statul riveran mai are dreptul exclusiv de a instala insulele artificiale sau alte dispozitive de exploatare pe platou și deasupra, de a autoriza și reglementa forajul pe platoul continental, indiferent de scopurile propuse.

Întrucât la Conferința din 1982 de codificare, în definiția platoului continental se prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază utilizate pentru stabilirea laturii mării teritoriale s-au ridicat problemele drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al căror platou continental se întinde dincolo de această distanță, întrucât se cunoaște faptul că din punct de vedere geografico-geologic uneori platoul continental se întinde dincolo de această limită (ex.: platoul continental al Canadei). În această idee s-a avansat propunerea ca statele riverane să aibă recunoscute drepturi de exploatare pentru care în compensație vor achita taxe și cu titlu de exploatare autorizații internaționale a fundurilor marine considerate ca zonă a “patrimoniului comun al umanității”.

Autoritatea internațională ar urma să stabilească modalitățile de efectuare a plăților și contribuțiilor convenite pentru fiecare caz într-o înțelegere încheiată de aceasta cu statul riveran în cauză.

Statele avantajate geografic, din punct de vedere al platoului continental, au propus să efectueze vărsăminte în fiecare an pentru ansamblul producției, iar după 5 ani pentru nivelul exploatării în zona respectivă. Începând din al șaselea an, cuantumul plăților va crește proporțional până în al zecelea an, când va rămâne pentru anii următori staționari.

Producția nu va cuprinde resursele utilizate în raport cu exploatarea. Autoritatea internațională ar urma să determine dacă și în ce măsură, țările în curs de dezvoltare ar intra în categoria de țări avantajate, și vor fi obligate să efectueze plăți sau să verse contribuții prevăzute mai sus (articolul 70 R.S.N.T., partea a doua).

Fondurile astfel strânse ar fi repartizate de către Autoritatea internațională după criterii de împărțire echitabile unor state dezavantajate din punct de vedere geografic și al dezvoltării economice și în special al țărilor în curs de dezvoltare și dintre acestea a celor mai puțin avansate dintre ele.

Sub aspectul reglementărilor juridice, platoul continental al României, este guvernat de decretul 142 din aprilie 1986 referitor la zona economică exclusivă, care consacră drepturi suverane asupra resurselor naturale biologice și minerale, ca și altor resurse care se găsesc pe fundul mării și în subsolul acesteia, dreptul de a construi, autoriza și reglementa amplasarea și folosirea în zona economică a oricărui fel de insule artificiale, instalații și lucrări de cercetare, explorarea și exploatarea resurselor naturale ale platoului continental. În 1976 a început activitatea de foraj pe platoul continental românesc al Mării Negre. În prezent sunt instalate 5-6 asemenea platforme care extrag petrol și gaze naturale.

Delimitarea platoului continental între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față “se efectuează pe bază de acord între ele, potrivit dreptului internațional, așa cum este indicat în articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă”.

În cazul în care nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate vor recurge la procedurile prevăzute pentru rezolvarea diferendelor.

Convenția precizează că – până la ajungerea la un acord – statele vor face tot posibilul, în spirit de înțelegere și colaborare, să încheie aranjamente practice provizorii, care nu prejudiciază reglementarea finală.

Ca un exemplu prin Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20 februarie 1969 cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Nordului – în litigiul dintre Germania, pe de o parte, Danemarca și Olanda, pe de altă parte, – se precizează că delimitarea “trebuie să fie efectuată prin acordul părților, ținând, totodată, seama de regula juridică, recunoscută pe plan internațional, că statul riveran posedă drepturi asupra zonelor platoului care constituie o prelungire naturală a teritoriului său sub mare.

Articolul 77 din Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, partea a VI-a, precizează drepturile statului riveran asupra platoului continental astfel:

Statul riveran exercită drepturi suverane asupra platoului continental în scopul explorării lui și exploatării resurselor sale naturale.

Drepturile vizate la paragraful 1 sunt exclusive, în sensul că dacă statul riveran nu explorează platoul continental sau nu-i exploatează resursele naturale, nimeni nu poate să întreprindă astfel de activități fără consimțământul său expres.

Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu depind de ocupația acestuia, efectivă sau fictivă, și nici de vreo declarație expresă.

Resursele naturale vizate de prezenta parte cuprind resursele minerale și alte resurse nebiologice ale fundului mării și subsolului acesteia, ca și organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismele care, în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării, sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.

CONCLUZII

Pntru a putea concluziona asupra problemelor dezbătute în această lucrare, este necesară trecerea în revistă a rezultatelor obținute în cadrul ultimei Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării, asupra problematicilor care au întrunit votul marii majorități a țărilor, dar și asupra problemelor încă nerezolvate.

Pornind de la realitățile actuale, ținând seama de evoluția vieții internaționale, noul regim al mărilor adoptat la Conferința din 1982, trebuie să fie general acceptabil și totodată respectat, și să corespundă cerințelor actuale și de perspectivă ale dezvoltării cooperării internaționale, edificării unei noi ordini economice și politice pentru asigurarea progresului economic în toate statele lumii.

În acest cadru și în privința delimitării platoului contiental este necesar să se enunțe reguli diferențiate în raport cu difersitatea situațiilor concrete determinate de pozițiile geografice, geologice, economice și sociale diferite. Este evident că la stabilirea acestor reguli – spre a avea un caracter universal – trebuie să se folosească atât criterii de ordin juridic, cât și criterii de ordin economic, geografic, geologic, îmbinate funcțional și care să țină seama de necesitățile complexe și variate ale epocii contemporane.

Cu toate acestea, și în acest domeniu se mai mențin încă opinii controversate sau se manifestă rezerve în pofida tratatelor încheiate, fapt ce se datorează intereselor diferite și uneori convergente ale statelor.

Serioase divergențe s-au manifestat în ceea ce privește limita exterioară a platoului continental, delimitarea spațiiilor marine între statele limitrofe sau situate față în față, accesul țărilor fără litoral și dezavantajate din punct de vedere geogrfic la regiunile piscicole din zonele economice și alte domenii.

Situația internațională actuală vis a vis de această problemă, este complexă și sunt semnalate din partea unor țări care s-au scindat în mai multe state sau republici, că vechile tratate nu mai corespund noilor situații, necesitând astfel încheierea unor tratate bilaterale între acestea privind platourile continentale și alte zone de interese.

Referindu-mă la problema dreptului statelor asupra platoului continental, pot concluziona că, departe de a se ajunge la o reglementare corespunzătoare, această problemă face în continuare obiectul a numeroase dezbateri, prezentări de proiecte de texte sau lucrări de definire cât mai exactă a noțiunii platoului continental dar și a zonei economice.

România este o țară dezavantajată geografic prin situarea la o mare semiînchisă (Marea Neagră), săracă în resurse biologice și situată într-o subregiune de asemenea săracă în astfel de resurse, din această cauză politica internațională desfășurată în această sferă trebuie să ducă la rezolvarea în mod satisfăcător a intereselor țărilor dezavantajate geografice. În acest sens țara noastră a avut o contribuție recunoscută și apreciată la elaborarea și adoptarea noii Convenții asupra Dreptului mării, atât prin propunerile făcute, cât și prin găsirea soluțiilor de compromis.

Astfel s-a insistat pentru recunoașterea dreptului tuturor statelor aflate în situații similare, să participe, pe bază echitabilă, la exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive ale statelor riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni.

Rezolvarea acestor probleme a fost apreciată a fi o chestiune de principiu care urmărește evitarea unei discriminări, în special a țărilor în curs de dezvoltare în domeniul pescuitului oceanic.

Acordarea unui regim preferențial acestor țări în toate domeniile relațiilor economice internaționale este un principiu general recunoscut de toate statele și el trebuie să-și găsească aplicarea corespunzătoare și în cadrul exploatării resurselor biologice marine.

BIBLIOGRAFIE