. Zone Supuse Jurisdictiei Nationale In Dreptul Marii

INTRODUCERE

Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice, marine, subsoluri și spațiul aerian aflat deasupra acestora, asupra cărora statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Teritoriul constituie cadrul natural în care un popor sau o națiune își exercită dreptul la autodeterminare. El este totodată condiția indispensabilă a delimitării spațiale și acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internațional.

Teritoriul unui stat, cu toate elementele sale constitutive, se află sub autoritatea exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitatea teritorială, element central al suveranității de stat.

Suveranitatea de stat este protejată prin numeroase principii și norme ale dreptului internațional care obligă statele să nu aducă nici o atingere integrității teritoriale a altor state, ci să le respecte integritatea teritorială.

Pământul este acoperit în cea mai mare parte de apă, utilizarea acesteia fiind la fel de veche ca și existența omului pe Terra, dar numai în ultima jumătate de mileniu apa a început să fie folosită și în alte scopuri decât pentru navigație și pescuit.

Mările și oceanele constituie mai mult de 70% din suprafața globului pământesc și au un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieții economice, politice și militare a statelor, ținând cont de faptul că acestea au constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la dezvoltarea legăturilor comerciale între state, îndeosebi după mările descoperiri geografice, iar în prezent, pe lângă vechile întrebuințări, s-au adăugat multe altele noi, cum ar fi, de exemplu, exploatarea resurselor minerale.

Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin consideră că ,,ne aflăm în pragul unei noi ere istorice era exploatării supercontinentului albastru 1” . Aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul celor mai mari resurse biologice și minerale ale planetei .

Cuceririle științei și tehnicii din perioada postbelică au determinat diversificarea funcționalităților mărilor și oceanelor. În sistemul transportului internațional marea constituie cea mai importantă cale pentru a desfășurarea acestuia, în principal pentru faptul că acesta are un preț redus în raport cu celelalte modalități și pentru că permite îmbarcarea unui volum mare de mărfuri ,pe această cale desfășurându-se 80% din comerțul internațional.

_________________________________ 1 Ioan Stănescu – Oceanele și mările Terrei, Editura Albatros, București, 1983

Pentru a guverna relațiile pașnice dintre state, ordinea juridică ,a mării creată de-a lungul secolelor pe cale cutumiară sau convențională, a fost (începând cu Conferința de la Geneva din 1958) sistematizată cu norme, principii și instituții care sunt destinate să satisfacă interesele legitime ale tuturor statelor.

În acest context, problematica dreptului mării se relevă ca fiind de o importanță majoră în desfășurarea relațiilor internaționale și în viața tuturor statelor lumii.

Marea teritoriala, făcând parte integranta din teritoriul de stat, constituie, din punct de vedere juridic, un subiect deosebit de important, aceasta zonă aflându-se atât sub imperiul reglementărilor internaționale in materie, cât și sub jurisdicția statului riveran, pe când zona contiguă, platoul continental și zona economică exclusiva nu fac parte din teritoriul de stat. În cadrul lor, statele riverane exercită numai anumite drepturi suverane. Studierea aspectelor juridice ale mării teritoriale comportă considerarea acestora în contextul larg al dreptului internațional public și în sens restrâns a importantei teme a acestuia – teritoriul. Aceasta zonă este supusă deopotrivă prevederilor internaționale și celor interne, care considerate împreună constituie regimul juridic al mării teritoriale.

O precizare ce se impune făcută este aceea că raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern a fost considerat ca fiind rezultatul unității dintre politica externă și cea internă a statului, astfel normele interne nu pot contrazice normele și principiile dreptului internațional, avându-se in vedere și faptul că, prin constituirea ca parte la un tratat sau acord internațional, statul este obligat implicit ca legislația sa internă să nu contrazică actul ratificat.

Pornind de la aceasta, am examinat tema sub aspectul prevederilor internaționale și apoi a celor interne.

Am dedicat primul capitol istoricului formării principiilor și conceptelor dreptului mării și tratării, în mod general, a celor mai importante convenții în această materie, rezervând capitolul al doilea pentru tratarea regimului juridic al mării teritoriale, istoricului formării acestui concept, reliefării modalităților de soluționare a diferendelor dintre state, pornind de la ideea că delimitarea mării teritoriale reprezintă principalul aspect de natură a provoca diferende între state, atât pe calea tratativelor, cât și prin supunerea lor competențelor Curții Internaționale de Justiție.

Următoarele două capitole le-am dedicat analizei celorlalte zone care, deși nu fac parte din teritoriul național, sunt supuse unor reglementări din partea statelor, în sensul că acestea își exercită asupra acestora unele drepturi suverane (Zona contiguă, Platoul continental, Zona economică excesivă).

O mare parte a reglementărilor referindu-se la activitățile desfășurate în respectivele zone și ținând cont de faptul că acestea au o importanță fundamentală din punct de vedere economic și social pentru țara noastră, am considerat oportună gruparea acestora în ultimul capitol și le-am exprimat urmând principalele aspecte ce le comportă, reliefând modul în care sunt oglindite în normele interne.

Capitolul I

FORMAREA PRINCIPIILOR ȘI CONCEPTELOR

DREPTULUI MĂRII

Secțiunea I

NOȚIUNEA DE DREPT AL MĂRII

Ca ramură distinctă a dreptului internațional contemporan, dreptul mării este format din ansamblul normelor de drept internațional (convenționale și cutumiare) care reglementează regimul juridic al spațiilor maritime, activitatea statelor în cadrul acestora precum și raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spații și a resurselor lor. El a apărut și s-a dezvoltat ca o consecință a creșterii interesului omenirii și al statelor pentru folosirea oceanului planetar și a bogățiilor sale.

Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internațional public, ci și unele norme de drept intern al statelor referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spații maritime (de exemplu: in zona contiguă sau platoul continental), precum și celelalte reglementări interne privind activitatea maritimă a statelor.

Secțiunea II

ISTORICUL FORMĂRII DREPTULUI MĂRII

Considerente de ordin politic, economic și militar au determinat statele lumii, începând chiar din antichitate, să-și extindă aria suveranității asupra unei părți din apele mărilor.

În timp, dezvoltarea activităților marine și a raporturilor economice dintre state în acest cadru a dus la apariția și formarea principiului, a conceptelor dreptului mării.

Astfel, în viziunea lui Paul Modestian, Ulpian și a altor jurisconsulți romani, în folosirea spațiilor maritime se considera că acestea sunt res nullius și res comunis, Roma considerând astfel Marea Mediterană drept mare a imperiului – mare nostrum.

Ca urmare a configurării unor condiții obiective ca folosire a spațiilor maritime s-au conturat viziuni deosebite ale statelor în acest domeniu, au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și idei care să le afirme și să le promoveze.

Evoluția principiilor și conceptelor dreptului mării a fost dominată

detrecerea de la optica unei stăpâniri restrânse la cea a întrebuințării de către toate statele lumii.

Marile orașe – state precum Genova, Pisa și Veneția, dar și statele europene posesoare ale unor flote dezvoltate (Danemarca, Spania, Portugalia) practicau în secolul al XII – XVII un drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care erau riverane 2 .

În secolul XIII, datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigație, s-a simțit nevoia reglementării spațiilor de acces pentru alte state decât cele riverane, astfel încât limita suveranității a fost extinsă “până la mijlocul mării” 3 .

În secolul XIV Loccenius considera că marea teritorială se întinde în largul mării până la punctul pe care îl va atinge un vapor după două zile de mers.

Tratatul de la Tordesillas (sec. XV) încheiat între Spania și Portugalia statuează concepția acestor două țări în privința proprietății spațiilor maritime: Spania stăpânea partea apuseană a Atlanticului, a Golfului Mexic și a Pacificului, iar Portugalia restul apelor din Oceanul Atlantic și Oceanul Indian 4 .

În 1580, regina Elisabeta I se ridica împotriva măsurilor întreprinse de Spania și Portugalia, susținând că “folosirea mării și a aerului este obștească și nici un drept asupra oceanului nu poate să aparțină vreunui stat sau particular oarecare “ 5 .

La începutul sec. XVII, Anglia, Franța, Olanda, mari puteri maritime ale timpului, aveau orientări aflate în contradicție în privința folosirii mărilor și oceanelor lumii, fapt reflectat pe plan științific în cunoscuta polemică dintre Grotius și Selden, exponenți ai contradicțiilor dintre Anglia și Olanda. În 1609, juristul irlandez Hugo Grotius lansează cunoscuta sa concepție care afirma libertatea mărilor și oceanelor pentru toate statele lumii in privința navigației și pescuitului (mare liberum), iar britanicul John Selden susținea, în 1635, că marea poate deveni “obiect al proprietății private”, statul proprietar urmând “să ajungă la înțelegeri cu alte state” care să îngăduie libera circulație a vaselor” 6 .

Disputa s-a finalizat cu recunoașterea tot mai largă a tezelor lui Grotius, în ciuda împotrivirii marilor puteri ale vremii, și a dus la precizarea și _

___________________

2 v. Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase – Drept Internațional Public, casa de editură și presă “Șansa” – S.R.L., București 1994

3 v. Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendințe și orientări contemporane, Editura Academiei București 1980

4 Dumitru Mazilu – op. Cit., p.17

Dumitru Mazilu – op Cit., p.170

Dumitru Mazilu – op Cit., p.17

0 formularea unor principii și concepte juridice bazate pe aceste teze, cu privire la jurisdicția statului riveran asupra unor zone adiacente coastelor sale și a principiilor libertății navigației și a pescuitului. Astfel, olandezul Bynkershoek, reluând în 1702 tezele lui Grotius, consacra regula bătăii tunului pentru determinarea lățimii mării teritoriale, iar in 1782 Ferdinand Goliani stabilește un criteriu matematic pentru determinarea apelor teritoriale : 3 mile marine (bătaia maximă a tunului la acea vreme) 7 . În istoricul stabilirii modalităților de determinare a mării teritoriale trebuie menționat și criteriul “liniei orizontului”, expresia orientării umane, metodă imperfectă și imprecisă de determinare.

Afirmarea actualelor principii și concepte a fost bazată până în sec. XIX pe acțiuni unilaterale ale marilor puteri. În acest context, Conferința de la Haga din 1882 pentru controlul pescuitului în Marea Nordului constituie una dintre puținele excepții și reprezintă un important pas înainte, prin elaborarea unor norme stabile cu privire la statuarea unor norme obligatorii pentru navele de pescuit.

În secolele XVII – XIX, datorită extinderii confruntărilor militare navale, se restrânge până la anulare aproape, principiul libertății marilor puteri care acționau ca veritabili stăpâni pe mare, acționând în forță asupra celor care se împotri afirme și să le promoveze.

Evoluția principiilor și conceptelor dreptului mării a fost dominată

detrecerea de la optica unei stăpâniri restrânse la cea a întrebuințării de către toate statele lumii.

Marile orașe – state precum Genova, Pisa și Veneția, dar și statele europene posesoare ale unor flote dezvoltate (Danemarca, Spania, Portugalia) practicau în secolul al XII – XVII un drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care erau riverane 2 .

În secolul XIII, datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigație, s-a simțit nevoia reglementării spațiilor de acces pentru alte state decât cele riverane, astfel încât limita suveranității a fost extinsă “până la mijlocul mării” 3 .

În secolul XIV Loccenius considera că marea teritorială se întinde în largul mării până la punctul pe care îl va atinge un vapor după două zile de mers.

Tratatul de la Tordesillas (sec. XV) încheiat între Spania și Portugalia statuează concepția acestor două țări în privința proprietății spațiilor maritime: Spania stăpânea partea apuseană a Atlanticului, a Golfului Mexic și a Pacificului, iar Portugalia restul apelor din Oceanul Atlantic și Oceanul Indian 4 .

În 1580, regina Elisabeta I se ridica împotriva măsurilor întreprinse de Spania și Portugalia, susținând că “folosirea mării și a aerului este obștească și nici un drept asupra oceanului nu poate să aparțină vreunui stat sau particular oarecare “ 5 .

La începutul sec. XVII, Anglia, Franța, Olanda, mari puteri maritime ale timpului, aveau orientări aflate în contradicție în privința folosirii mărilor și oceanelor lumii, fapt reflectat pe plan științific în cunoscuta polemică dintre Grotius și Selden, exponenți ai contradicțiilor dintre Anglia și Olanda. În 1609, juristul irlandez Hugo Grotius lansează cunoscuta sa concepție care afirma libertatea mărilor și oceanelor pentru toate statele lumii in privința navigației și pescuitului (mare liberum), iar britanicul John Selden susținea, în 1635, că marea poate deveni “obiect al proprietății private”, statul proprietar urmând “să ajungă la înțelegeri cu alte state” care să îngăduie libera circulație a vaselor” 6 .

Disputa s-a finalizat cu recunoașterea tot mai largă a tezelor lui Grotius, în ciuda împotrivirii marilor puteri ale vremii, și a dus la precizarea și _

___________________

2 v. Dumitra Popescu, Florian Coman, Adrian Năstase – Drept Internațional Public, casa de editură și presă “Șansa” – S.R.L., București 1994

3 v. Dumitru Mazilu – Dreptul mării – Tendințe și orientări contemporane, Editura Academiei București 1980

4 Dumitru Mazilu – op. Cit., p.17

Dumitru Mazilu – op Cit., p.170

Dumitru Mazilu – op Cit., p.17

0 formularea unor principii și concepte juridice bazate pe aceste teze, cu privire la jurisdicția statului riveran asupra unor zone adiacente coastelor sale și a principiilor libertății navigației și a pescuitului. Astfel, olandezul Bynkershoek, reluând în 1702 tezele lui Grotius, consacra regula bătăii tunului pentru determinarea lățimii mării teritoriale, iar in 1782 Ferdinand Goliani stabilește un criteriu matematic pentru determinarea apelor teritoriale : 3 mile marine (bătaia maximă a tunului la acea vreme) 7 . În istoricul stabilirii modalităților de determinare a mării teritoriale trebuie menționat și criteriul “liniei orizontului”, expresia orientării umane, metodă imperfectă și imprecisă de determinare.

Afirmarea actualelor principii și concepte a fost bazată până în sec. XIX pe acțiuni unilaterale ale marilor puteri. În acest context, Conferința de la Haga din 1882 pentru controlul pescuitului în Marea Nordului constituie una dintre puținele excepții și reprezintă un important pas înainte, prin elaborarea unor norme stabile cu privire la statuarea unor norme obligatorii pentru navele de pescuit.

În secolele XVII – XIX, datorită extinderii confruntărilor militare navale, se restrânge până la anulare aproape, principiul libertății marilor puteri care acționau ca veritabili stăpâni pe mare, acționând în forță asupra celor care se împotriveau. Această situație a condus la ideea că libertatea pe mare poate fi asigurată doar prin echilibrul forțelor navale ale principalelor puteri maritime (idee susținută de Germania înainte de cel de-al doilea război mondial). Statele mici și mijlocii se pronunțau tot mai ferm pentru elaborarea unor măsuri pe cale multilaterală prin negocieri, susținând folosirea în interesul tuturor mărilor și oceanelor și elaborarea unor reguli legate de desfășurarea războiului pe mare.

Tot în această perioadă, majoritatea soluțiilor teoretice și practice au fost legate de problematica războiului, ceea ce a condus la ideea limitării războiului numai în apele teritoriale ale statelor beligerante.

În anul 1918, președintele Wilson proclamă, între cele 14 principii fundamentale ale păcii: “libertatea deplină a navigației pe mări în afară de apele teritoriale, în timp de pace ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea să fie închise total sau parțial, printr-o acțiune internațională, având ca scop executarea unor acorduri internaționale”.

Conferința navală de la Washington (1922) reunește Anglia, S.U.A., Japonia, Franța și Italia, care convin asupra unui echilibru al forțelor naval ale marilor puteri în timp de pace 8 . Din păcate, însă, aplicarea acestor convenții a fost suspendată prin Acordul naval anglo-german din 1935.

Accentuarea opozițiilor marilor puteri a generat nevoia acută a adoptării de reglementări, fapt pus în lumină și de Conferința de la Lausanne din 1922 și 1923, în care s-a abordat și problema libertății depline a navigației

___________________

Grigore Geamănu – Drept Internațional Public, București, 1981

Dumitru Mazilu – op. Cit., p.18

comerciale, și de Conferința generală de unificare a dreptului internațional (Haga 1930), care a accentuat și necesitatea corelării normelor dreptului internațional, ajutând la definirea unor probleme de drept specifice, care vor fi consacrate cu prilejul conferințelor O.N.U. cu privire la marea teritorială, marea liberă, etc. De asemenea, o importanță deosebită a avut-o și Conferința de la Montreux din 1936, care și-a adus aportul la formarea principiilor de mare teritorială, liberă navigație, trecerea navelor prin strâmtori (la care delegația română a avut o contribuție majoră).

Problemele de ansamblu cu privire la dreptul mării au fost abordate de conferințele de la Geneva (1958 și 1960) și a treia conferință O.N.U. asupra dreptului mării (1973 – 1982) care au statuat și definit cu exactitate toate principiile în această materie.

România, ca stat riveran la Marea Neagră, a fost legată, încă din cele mai vechi timpuri, de istoricul bogat în evenimente, lupte și ciocniri de interese al strâmtorilor care au constituit singura ieșire pentru comerțul internațional pe mare. Conștiente fiind însemnătatea strâmtorilor Mării Negre, toate puterile militare ale timpului au impus, prin ocuparea acestora, un regim de mare închisă, care a defavorizat continuu țările riverane mici.

Vom enumera succint, cele mai importante acte și evenimente care au marcat istoricul Mării Negre. Astfel, Justinian se declara, în 562, stăpân absolut al Mării Negre, situație care a continuat până la căderea Imperiului Roman de Răsărit.

În anul 1453, turcii cuceresc Bizanțul și anexează Marea Neagră,

transformând-o într-o mare internă a Imperiului Otoman (“lac turcesc”, cum era denumită), venețienii, care au dominat până în sec. XVI, navigația și comerțul în această zonă, fiind nevoiți să încheie tratate pentru a beneficia de dreptul de trecere.

O altă mare puere riverană cu interese la Marea Neagră a devenit Rusia, sub Petru I, care a revendicat Turciei dreptul de liberă trecere pentru navele sale, pentru ca în 1699, după tratativele dintre acestea două, Marea Neagră să devină mare clausum.

Rusia va obține dreptul de trecere pentru navele comerciale prin Tratatul de la Kuciuk-Kainergi (1774) și pentru cele de război în 1544, prin Tratatul de la Unkiar-Iskelessi la care va renunța în 1941, datorită presiunilor făcute de Anglia.

Anul 1918 va instaura, prin Pactul Antantei, un regim de ocupație militară a Mării Negre, la care se va renunța în 1920, un an mai târziu declarându-se libera trecere pentru toate statele lumii și dreptul exclusiv al statelor riverane de a stabili regimul Mării Negre. Conferința de la Lausanne va aborda problemele deplinei libertăți a navigației comerciale și a demilitarizării zonei Dardanele, Bosfor și a Mării Marmara, pentru ca, abia în 1936, prin Conferința de la Montreaux, să se adopte norme în materie, să se sublinieze importanța tratativelor în soluționarea unor probleme deosebit de spinoase, cum a fost cea a trecerii navelor de război prin strâmtori .

În concluzie, formarea principiilor și conceptelor dreptului mării a fost un proces lent care a necesitat secole pentru apariția și conturarea acestora și care a fost subordonat intereselor marilor puteri navale ale timpului, care au impus prin actele unilaterale, mai ales reglementările în materie. Această situație s-a schimbat abia prin apariția în sec. XIX a necesității încheierii de acte multilaterale și a înregistrat un succes deosebit începând cu Conferința din 1958 de la Geneva, continuând cu ce a din 1960, care, deși a constituit un succes în privința adoptării unor reglementări, și-a adus contribuția la fondul principiilor și conceptelor dreptului mării.

O altă contribuție importantă au avut-o documentațiile Curți Internaționale de Justiție (întocmite cu prilejul dezbaterilor în privința soluționării diferendelor supuse ei în privința dreptului mării), mai ales pentru sesiunile celei de-a treia conferințe a dreptului mării.

Organizația Națiunilor Unite, prin măsurile concentrate întreprinse, dar mai ales prin programele și studiile instituțiilor specializate ale acesteia, a contribuit în mod fundamental la precizarea unor probleme deosebite, ridicate de noile interese ale statelor în privința mărilor și a condus către punerea în discuție a unor aspecte ce vizau adoptarea de reglementări juste și echilibrate pentru toate țările lumii. Astfel, Declarația de principii adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1970 a constituit una din bazele de plecare pentru discuțiile și reglementările celei de-a treia conferințe O.N.U. asupra dreptului mării.

Secțiunea III

ROLUL CONVENȚIEI DIN 1958 FORMAREA

PRINCIPIILOR ȘI CONCEPTELOR DREPTULUI MĂRII

Dezvoltarea explozivă a științei și tehnicii, în deosebi după cel de-al doilea război mondial, a dezvăluit deosebitele potențiale ale celui mai bogat mediu planetar, determinând astfel întreprinderea unor acțiuni complexe de valorificare și exploatare a resurselor marine, fapt ce a generat necesitatea adoptării unor norme juridice adecvate cerințelor fundamentale ale problematicii dreptului mării, cum ar fi precizarea drepturilor și obligațiilor fiecărui stat în folosirea mărilor și oceanelor, a formelor și modalităților de cooperare, definirea și codificarea principiilor și conceptelor specifice dreptului mării și corelarea acestora cu normele de drept internațional.

Prin Conferința O.N.U. asupra dreptului mării (Geneva 1958) a încercat să răspundă acestor exigențe și a elaborat pentru prima dată norme juridice concrete ce acopereau, practic, toată problematica dreptului mării.

Prin adoptarea a patru convenții:

Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigue

Convenția asupra platoului continental

Convenția asupra mării libere

Convenția asupra pescuitului și conservării resurselor biologice din marea liberă și a unui protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a diferendelor, s-a cuprins într-o concepție unitară generală problematica zonelor naționale (precizând drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor), dar și ansamblul problemelor dreptului mării, consacrându-se principiile libertății și navigației de pescuit, de a pune cabluri și conducte, libertatea de survol.

De asemenea, conformându-se particularităților perioadei respective, Convenția a mai stabilit norme generale aplicabile activităților de pescuit și norme privind protecția și conservarea resurselor biologice ale mării.

Referitor la rolul Convenției în apariția conceptelor dreptului mării, aceasta a definit și consacrat conceptele de mare teritorială, ape interioare, zona contiguă și liniile de bază și a stabilit reguli clare aplicabile pe plan internațional în privința pescuitului, navigației, a statornicit drepturi și obligații cum ar fi, de exemplu, dreptul de trecere inofensivă, dreptul statului riveran de a stabili și exercita jurisdicția în marea teritorială și în zona contiguă și drepturile de exploatare a resurselor platoului continental, dreptul de apune cabluri și conducte.

În sensul Convenției, marea teritorială este zona de mare adiacentă coastelor care începe de la liniile de bază și asupra căreia statul riveran își exercită suveranitatea, respectând celelalte reguli ale dreptului internațional. Limita exterioară a mării teritoriale este constituită dintr-o linie care are fiecare punct situat la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale, măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază.

Liniile de bază normale au fost indicate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul coastelor, iar cele drepte, acelea care unesc punctele cele mai avansate în larg și care sunt folosite pentru țărmurile care prezintă crestături și sinuozități adânci.

În privința apelor interioare, Convenția prevede că sunt acelea situate între uscat și liniile de bază. Acestea sunt considerate ca făcând parte integrantă din teritoriul național.

Linia de demarcare dintre marea teritorială a două state, ale căror coaste sunt așezate față în față sau sunt limitrofe, se stabilește prin acorduri bilaterale. În lipsa acordului, nici unul dintre state nu are dreptul să-și extindă marea teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază.

Prin Convenția asupra platoului continental s-a statuat exercitarea drepturilor suverane ale statului riveran asupra platoului continental, în scopul explorării și exploatării resurselor acestuia și obligațiile pe care le incumbă acestea, cum ar fi obligația de a nu împiedica punerea sau întreținerea de cabluri sau de conducte petroliere submarine pe platoul continental, de a nu împiedica, în mod nejustificat, navigația, pescuitul sau conservarea resurselor biologice ale mării, etc. Această Convenție nu a reuși să consacre reguli viabile pentru delimitarea platoului continental, ceea ce a generat ulterior adoptării, diferende între state.

Convenția asupra mării libere a codificat regulile de drept internațional cu privire la acea parte a mării care se constituie în “patrimoniu comun al umanității” a instituit reglementări avantajoase pentru statele care nu au ieșire la mare precizând care sunt considerate astfel și drepturile de care se bucură, ca și obligațiile care revin statelor care au litoral. Aceasta mai cuprinde reguli ce vizează acordarea de ajutor pe mare și dispoziții care au drept scop reprimarea pirateriei și comerțului cu sclavi, definind și actele sau faptele care sunt considerate piraterie. Tot aici sunt consacrate reguli relative la exercitarea dreptului de urmărire al unei nave străine despre care autoritățile competente ale statului riveran au motive întemeiate să creadă că au săvârși fapte ce contravin legilor și regulamentelor acestui stat, dreptul de reținere al navei contraveniente, etc.

Ținând cont de efectele poluării care se făceau resimțite în unele zone maritime, Convenția a cuprins, în art. 24 – 25, obligația statelor riverane de a emite reguli cu privire la evitarea poluării mărilor prin hidrocarburi și de a colabora cu autoritățile internaționale competente în adoptarea unor astfel de măsuri.

Convenția asupra pescuitului și a conservării resurselor biologice din marea liberă a avut ca scop asigurarea unui cadru care să permită rezolvarea problemelor ridicate de exploatarea irațională a resurselor biologice ale mării libere, pe calea cooperării internaționale, prin acțiuni concertate ale tuturor statelor interesate în vederea asigurării unei optime aprovizionări cu produse alimentare pentru consumul uman.

Ultimul act adoptat la Geneva în 1958, protocolul de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor, a oglindit dorința statelor părți de a recurge la jurisdicția obligatorie a Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea tuturor diferendelor izvorâte din interpretarea tuturor articolelor și convențiilor asupra dreptului mării.

Anumite deficiențe ale Convenției de la Geneva au generat disensiuni între state și au fost supuse, spre soluționare, Curții Internaționale de Justiție care, prin soluțiile date, a creat baza reglementărilor convențiilor ulterioare în privința dreptului mării, această stare de lucruri a determinat convocarea în 1960 a unei noi conferințe în această materie.

Secțiunea IV

CONVENȚIA DIN 1982 DE LA MONTEGO BAY

CU PRIVIRE LA DREPTUL MĂRII

Cea de-a doua conferință O.N.U. privitoare la dreptul mării (Geneva 1960), deși nu a reușit să-și atingă scopurile (stabilirea limitei apelor teritoriale și a limitei zonelor de pescuit), ea a realizat totuși, codificarea unor norme și principii existente și a formulat altele noi. Astfel, ea a creat o nouă instituție a dreptului mării – platoul continental (care fusese sugerat încă din 1945, prin Declarația Truman).

Datorită faptului că nu au fost reglementate lățimea mării teritoriale (ea variind între 3 – 200 mile marine) și criteriile de stabilire a platoului continental, datorită neclarităților și insuficiențelor Convenției din 1958, a neconfigurării noilor cerințe de hrană și resurse petroliere a țărilor slab dezvoltate și a celor create prin destrămarea colonialismului, s-a simțit nevoia unor soluții juridice. Astfel, după o serie de pregătiri, a fost convocată cea de-a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării care, începând din 1973 a avut opt sesiuni.

Conferința a fost precedată de adoptarea unor documente internaționale pentru țările latino-americane (cu privire la marea teritorială, platoul continental, zona de mare “patrimonială”) și pentru țările africane; un grup de nouă state a prezentat un proiect pe articole, un lat grup de state a depus un proiect pentru rezolvarea pașnică a diferendelor ce vor apărea în legătură cu Convenția.

Convenția din 1982 a realizat codificarea dreptului mării într-o viziune

unică, care a urmărit în principal:

instituirea unor spații maritime noi (zona economică exclusivă, zona internațională a teritoriilor submarine);

etichetarea sferei reglementărilor asupra vastei probleme a dreptului mării, inclusiv în cea a strâmtorilor și a cercetărilor științifice marine, protecției mediului marin;

stabilirea unor criterii prescrise pentru delimitarea și unificarea zonei maritime de sub jurisdicția națională (marea teritorială parte integrantă a teritoriului; zona economică exclusivă drepturi suverane asupra acesteia; instituirea drepturilor specifice față de zona contiguă; drepturi și obligații în legătură cu marea teritorială și zona internațională a teritoriilor submarine);

crearea unui nou concept – zona internațională – și a unei autorități internaționale pentru admiterea resurselor sale. Extinzând aria reglementărilor în raport cu Convenția din 1958,

prevederile Convenției din 1982 include normele privind ocrotirea faunei și florei marine în combaterea poluării.

Impunând statelor obligația de a proteja și conserva mediul marin, orice act de exploatare a resurselor naturale (indiferent dacă este efectuat în zona contiguă, zona economică exclusivă, marea teritorială sau în zona internațională a teritoriilor submarine) este supus reglementărilor obligatorii stabilite de Convenție. Astfel, fiecare stat are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni, reduce și controla poluarea, activitatea desfășurându-se astfel încât să nu se cauzeze prin poluare prejudicierea altor state.

După Conferința de la Montreux, a fost pentru prima dată când s-au discutat și reglementat, în amănunt, problemele strâmtorilor și a navigației prin acestea, consacrând măsuri unice aplicabile pe plan internațional în această privință. De asemenea, a statuat, mai complet, dreptul de acces la mare al statelor fără litoral și al libertății de trafic pentru acestea.

Având în vedere importanța cercetării științifice pentru dezvoltarea modalităților de valorificare a resurselor mării, Convenția cuprinde un întreg capitol de reglementări. Dispunând favorizarea cercetării, modalitățile de cooperare internațională în acest domeniu; stabilește statutul juridic al materialelor de cercetare, drepturile și obligațiile statelor. Tot în această privință a statuat cadrul pentru dezvoltarea și transferul tehnologiilor marine, rolul centrelor naționale și regionale de cercetare științifică, cooperarea dintre acestea și organizațiile internaționale.

Un pas important față de Conferința de la Geneva, l-a constituit definirea și trasarea limitelor aplicabile reglementării diferendelor, ca și stabilirea sancțiunilor ce pot fi aplicate, instituirea unei noi proceduri de conciliere și a obligativității supunerii diferendelor acesteia. Totodată, au statuat competențele Tribunalului Dreptului Mării, organizarea și procedura acestuia și a arbitrajului.

Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay se constituie într-un mecanism foarte eficient de lucru care conține dispoziții privind toate aspectele problematicii marine și care a rezolvat în mod just și echilibrat, interesele legate de mare pentru toate statele lumii, inclusiv pentru cele lipsite de mare sau dezavantajate din punct de vedere geografic.

Există totuși doctrine care susțin că această Convenție a erodat libertatea mărilor, prin faptul că a exclus suveranitatea statelor riverane (și a micșorat corelativ suprafața mării libere), până la aproape o treime din spațiul mărilor și oceanelor. Nu suntem de acord cu această opțiune, deoarece satisfacerea intereselor legitime ale statelor cu un potențial economic scăzut impunea instituirea drepturilor suverane asupra unei mai mari părți din mare pentru a exploata și conserva resursele biologice ale mărilor și oceanelor pentru țările în curs de dezvoltare, pescuitul constituind principala sursă de asigurarea a necesarului de hrană.

Capitolul 2

APELE MARITIME INTERIOARE

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI STATUT JURIDIC

Sunt considerate ape maritime interioare ale statelor cu litoral apele mărilor interioare, apele golfurilor, fiordurilor și băilor, precum și apele porturilor împreună cu radele 9 lor, situate între litoral și linia de bază a mării teritoriale.

Mările interioare sunt considerate a fi mările înconjurate complet de teritoriul terestru al unui singur stat sau mările ale căror țărmuri și ieșire spre o altă întindere de apă aparțin aceluiași stat ( de exemplu, Marea de Azov).

Situarea în acest mod conferă statului în cauză exclusivitate în stabilirea regimului lor juridic.

Apele golfurilor și băilor 10 sunt considerate a fi ape interioare până acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 de mile marine (art.7, paragraf 3-5). Sunt considerate a fi totuși ape interioare unele golfuri și băi, așa-numitele golfuri și băi istorice, a căror deschidere este mai mare de 24 de mile; în cazul acestora, se are în vedere, importanța economică și strategică ce o prezintă pentru statul riveran, precum și uzul îndelungat (bazat pe considerații de ordin istoric). Dintre golfurile și băile istorice pot fi citate golful Huston (Canada), golful Bristol (Anglia), golful Granville (Franța).

Pentru a considera că, în anumite porțiuni, litoralul unui stat formează un golf, Convenția din 1982 impune două condiții:

să fie vorba despre o crestătură (“intentation”) bine marcată a liniei de coastă, constituind mai mult decât o simplă curbură a țărmului;

această crestătură să aibă o suprafață cel puțin egală sau mai mare decât semicercul rezultat prin unirea punctelor care marchează intrarea (art.10, alin.2).

În cazul golfurilor și băilor la care sunt riverane două sau mai multe state, delimitarea apelor interioare, precum și regulile de folosință sunt stabilite prin acorduri între statele în cauză..

_____________________________

Prin rada portului se înțelege zona de apă situată în jurul unui port, închisă în parte de diguri, de regulă până la o distanță de circa 2 mile, ce servește la adăpostirea navelor sau ca loc de ancorarea acestora înainte de intrare în porturi sau ieșirea in larg.

Pentru definiția juridică a băii, v. art. 7 din Convenția de la Geneva din 1958 cu privire la marea teritorială și zona contiguă . Această problemă este examinată pe larg în Cap. 3, secț. III, al lucrării.

Apele porturilor sunt apele cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile portuare cele mai avansate spre larg, cu condiția ca structurile acestor instalații să fie parte integrantă din sistemul portuar unic 11 . Eventualele instalații care nu sunt legate direct de sistemul portuar, ca și insulele artificiale, nu pot fi luate în considerare la delimitarea apelor portuare.

Secțiunea II

REGIMUL JURIDIC AL PORTURILOR

2.1. Noțiuni generale

Apele portuare fiind considerate ape interioare, sunt supuse suveranității statului riveran, acesta stabilind regulile de intrare și ieșire a navelor străine, condițiile privind accesul, staționarea și activitatea acestora în apa portului și de asemenea, poate institui anumite restricții.

Statul riveran are dreptul să permită sau să interzică accesul navelor străine în porturile sale și să stabilească porturile deschise pentru navele străine 12 .

Cele închise sunt de obicei porturile militare și cele pentru cabotaj (destinate curselor interne). Celelalte sunt deschise pentru vasele comerciale străine, în temeiul normelor cutumiare și în conformitate cu tratatele de comerț și navigație, iar în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, în cadrul Convenției de la Geneva din 1923, referitoare la regimul internațional al porturilor maritime, ca și în cadrul Conferinței de la Montego Bay din 1982 (art.2, alin 1).

La baza regimului juridic al navelor străine aflate într-un port stau două

reguli 13 :

a) echipajul navei străine are obligația să respecte legile și regulamentele statului riveran căruia îi aparține portul;

b)ordinea la bordul navei este supusă “legii pavilionului”, adică legilor statului al cărui pavilion îl abordează nava.

Regimul juridic al navigației și staționării în porturi este stabilit de statul riveran. Acest regim este diferit, după cum navele străine sunt militare sau comerciale. Mai trebuie reținut că statutul navelor străine aflate în portul statului riveran este stabilit prin respectarea unor reguli convenționale internaționale, pe bază de reciprocitate.

Astfel, prin convenții speciale, statele pot conveni în a stabili pentru vasele comerciale străine fie un regim național asemănător navelor sale, fie un regim al clauzei națiunii celei mai favorizate.

Regulile aplicabile navelor străine sunt diferite, după cum nava străină este militară ( de război) sau comercială, ori este vorba de nave de stat afectate unor scopuri necomerciale 14 .

Sunt nave militare navele care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin, echipaj care este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar.

________________________

11 Această delimitare este stipulată prin Convenția de la Geneva din 1958 cu privire la marea teritorială și reafirmată prin Convenția din 1958 asupra dreptului mării.

12 Dumitra Popescu, Adrian Năstase – Drept internațional public, Editura “Șansa” SRL, București 1997, p.151

13 Marțian Niciu – Drept internațional public, Editura Fundației “Chemarea” Iași, 1996

Navele comerciale sunt cele care aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane juridice sau fizice, care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse marine.

Cea de-a treia categorie de nave se referă la nave de stat destinate unor scopuri necomerciale, cum sunt, de exemplu, navele de cercetare științifică, de poștă, control sanitar, vamale, fiscale, pentru salvarea naufragiaților.

2.2. Statutul navelor de război

În scopul asigurării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabile din partea acelui stat (care poate impune anumite restricții în legătură cu numărul navelor, durata staționării lor în apele portuare) ori a unei notificări prealabile 15 . În caz de forță majoră (furtuni, avarii ) navele de război pot intra într-un port străin fără autorizație. În ultimii ani, o serie de state, printre care și România 16, au interzis, prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi, al oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice, ori alte arme de distrugere în masă.

Nava de război care se găsește în mod ilegal într-un port străin, întrucât face parte din forțele militare ale unui stat străin, se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziționată 17.

Pe baza imunității de jurisdicție penală, infracțiunile comise între membrii echipajului, la bordul navei, se pedepsesc conform legilor statului căruia îi aparține vasul militar. În cazul când infractorul se refugiază pe țărm, el trebuie remis comandantului vasului, la cererea acestuia, sau judecat pe

____________________________

14 D. Popescu, A.Năstase – op.cit.,p.152

15 Sunt exceptate de la această regulă navele militare la bordul cărora se află șeful unui stat străin sau un reprezentant diplomatic acreditat de statul riveran.

16 Vezi art. 12 din Legea nr.17/1990 ( M.O. nr. 99 din 9 august 1990)

17 Grigore Geamănu – Dreptul internațional contemporan, Editura Didactică și Pedagogică București 1975

țărm în lipsa unei astfel de cereri 18 .

Dacă un infractor, ce a comis o infracțiune pe bordul vasului militar, este cetățean al statului riveran, sau când infracțiunea a fost comisă pe țărm de către o persoană care s-a refugiat pe bordul vasului militar străin, vinovatul trebuie predat autorităților locale. În caz de refuz din partea comandantului navei militare, autoritățile locale nu pot pătrunde pe navă, diferendul urmând a fi soluționat pe cale diplomatică 19 .

Imunitatea de jurisdicție se extinde și asupra membrilor echipajelor de pe navele de stat, când ei se află pe țărm, în uniformă și cu titlu oficial (în timpul serviciului său în legătură cu acesta). Când se află însă pe țărm fără uniformă și fără misiune oficială, ei sunt supuși jurisdicției locale. Pentru delicte de mai mică importanță se obișnuiește, potrivit curtoaziei internaționale, ca membrii echipajului să fie predați comandantului navei pentru a lua el măsurile necesare. Această predare nu constituie, totuși o obligație pentru statul riveran.

În cazul în care un membru al echipajului dezertează într-un port străin,

comandantul vasului nu-l poate aresta pe țărm, ci trebuie să ceară, pe cale diplomatică, arestarea și remiterea dezertorului.

Remiterea dezertorului nu constituie o obligație juridică pentru statul riveran, dacă nu există în acest sens acorduri bilaterale încheiate cu statul care revendică predarea dezertorului. În absența unor asemenea acorduri, statele riverane au dreptul de a da curs sau de a refuza cererea de predare a acestuia comandantului navei. De același regim beneficiază și navele de stat afectate unor scopuri necomerciale dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu ține seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească apele portuare, în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, aceasta atrage răspunderea statului de pavilion.

2.3. Statutul navelor comerciale

În apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicții – a statului de pavilion și a statului riveran.Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului, ca și faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicția penală a statului riveran se aplică când infracțiunea a fost comisă:

la bordul navei, de către sau împotriva unei persoane, care nu aparține echipajului;

pe uscat, de membrii echipajului și a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran;

atunci când, deși fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităților locale.

Dacă problema este reglementată astfel prin tratatele încheiate de statele în cauză, se vor aplica prevederile acelor tratate.

Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligaților contractate de nava respectivă în timp ce se află în apele maritime interioare, precum și din alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii, ca și pentru despăgubiri și taxe.

În astfel de împrejurări, nava poate fi reținuta sau sechestrată, percheziționată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.

Referitor la navele comerciale, deși prin Statutul de la Geneva din 1923 s-a stabilit libertatea de acces al unor asemenea nave în porturile maritime ale altor state, tendințele dominante ale cutumei, ca și art.25, alin.2 al Convenției din 1982 recunosc statului riveran dreptul exclusiv de a stabili condițiile de acces și de navigație în porturi, de desfășurare a operațiunilor de încărcare – descărcare, de a stabili și încasa taxe pentru rațiuni de protecție sanitară ori de menținere a ordini statul riveran poate interzice intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decide intrarea temporară în porturile sale pentru navele comerciale străine.

______________________

18 În prezent, această problemă este rezolvată în cea mai mare parte datorită convențiilor bilaterale sau multilaterale în materie de extrădare.

19 Ion Diaconu – Drept internațional public, Editura “Șansa” S.R.L., București, 1995

Capitolul 3

MAREA TERITORIALĂ

Secțiunea I

NOȚIUNEA DE MARE TERITORIALĂ

ȘI IMPORTANȚA CONSTITUIRII ACESTEIA

Marea teritorială este partea de mare adiacentă țărmului până la o anumită distanță în larg considerată ca făcând parte din teritoriul de stat și supusă suveranității statului riveran 20 .

Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigue de la Geneva 21 din 1958, ca și Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării 22 din 1982 precizează că suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său terestru și a apelor interioare asupra unei zone a mării adiacentă coastelor sale, denumită mare teritorială. Din punct de vedere istoric, conceptul de mare teritorială, spre deosebire de acela de mare liberă, s-a configurat relativ târziu. În secolele XIII – XIV se susținea că statele riverane ar avea unele drepturi până la “mijlocul mării”. Abia din sec. XVII – XVIII unele state europene au început să exercite, din rațiuni de securitate, un control militar asupra unor zone din mare, pe toată lungimea țărmului lor, pentru ca, treptat, un asemenea control să includă și alte măsuri de apărare sau de ordin vamal, fiscal, în ceea ce privește pescuitul. În decursul sec. XVIII – XIX s-a ajuns la exercitarea unor asemenea drepturi speciale la revendicarea suveranității teritoriale a statului riveran, alăturând această porțiune din mare restului teritoriului de stat.

Cât privește instituirea mării teritoriale, aceasta a avut la bază o serie de interese. Aceste interese au jucat un rol însemnat în crearea regulii cutumiare de concept internațional privind întinderea mării teritoriale, regulă care, la fel ca orice regulă de drept internațional, exprimă voința claselor dominante din statele ce alcătuiesc comunitatea internațională, voință determinată, în ultimă analiză, de condițiile materiale de existență.

Atât timp cât marea teritorială, din cauza slabei dezvoltări a tehnicii de exploatare a resurselor mării, nu prezintă un interes economic deosebit, interesul predominant pe care era chemată să-l apere, prin fixarea unei anumite întinderi, era securitatea statelor riverane. În acele condiții, stabilirea unei anumite întinderi a mării teritoriale, era destinată să apere uscatul de atacurile flotei inamice. Marea teritorială constituia atunci, în timp de pace, o centură de protecție a teritoriului terestru împotriva atacurilor piraterești care

puteau fi preîntâmpinate tocmai prin fixarea unei zone maritime suficient de largă, în care statul riveran exercitându-și suveranitatea, putea să-și ia toate măsurile necesare pentru a opri și inspecta orice navă suspectă care se apropia de coastele sale. În timp de război, din punt de vedere strategic marea teritorială oferea posibilități importante de apărare a uscatului, iar pentru statele neutre, întrucât, ca parte a teritoriului lor marea teritorială nu putea constitui teatru de ostilități, existența unei mări teritoriale de o anumită întindere le permitea să nu fie târâte în războaie să-și apere neutralitatea. În afară de aceasta, protecția teritoriului din punct de vedere vamal și îndeosebi sanitar împotriva pătrunderii agenților patogeni ai ciumei și holerei, aduse de navele străine explică și ea de ce statele riverane au avut interesul de a fixa o lățime a mării teritoriale care să le apere cât mai eficace și sub acest aspect 23 .

Ca zonă de frontieră care desparte statul riveran nu de alt stat, ci de largul mării, deschis navelor oricăror state, statul riveran stabilind o anumită întindere amării sale teritoriale, poate lua măsuri de securitate eficace, în timp de pace interzicând, prin însăși stabilirea limitelor acestei mări, zborul avioanelor militare străine în spațiul aerian de deasupra acestei zone (care, potrivit prevederilor Convenției din 1958 de la Geneva, intră sub suveranitate statului riveran, împreună cu subsolul și solul mării teritoriale a statului respectiv), în scopuri de spionaj, de a fotografia teritoriul statului respectiv pentru a împiedica pătrunderea pe teritoriul său , în mod ilegal, al unor spioni diversioniști și sabotori, pentru a împiedica contrabanda cu mărfuri și bunuri care lezează interesele sale economice, putând lua și alte măsuri de protecție împotriva oricăror acte care i-ar încălca securitatea.

Întinderea mării teritoriale nu este legată însă numai de interesele de securitate, ci și de interesele economice ale țării riverane, interese a căror importanță crește din ce în ce mai mult. Întrucât pe lângă coastă se găsesc mari resurse piscicole și de altă natură (țiței, gaze naturale, etc.), statul riveran și mai ales acele țări care, lipsite de alte bogății naturale, își asigură hrana populației și satisfac alte nevoi economice din pescuit care în perioada actuală un înalt nivel al tehnicii de exploatare a resurselor mării, puternice interese economice, care pot fi apărate și promovate numai prin stabilirea anumitei lățimi a mării teritoriale 24 .

___________________

20 Raluca Miga Beșteliu – Drept internațional, Editura “All”, București 1997, p.229

v. art. 1, pct. 1 din Convenție

22 v. art. 2, pct. 1 din Convenție

Secțiunea II

CARACTERUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

2.1. Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale, a

solului , subsolului și spațiului aerian de deasupra mării teritoriale

Problema caracterului juridic al mării teritoriale, cu alte cuvinte încadrarea juridică al mării teritoriale, cu alte cuvinte încadrarea regimului ei într-o categorie juridică, și definirea dreptului statului riveran asupra acestei zone maritime, poate fi considerată în momentul actual ca fiind rezolvată, în sensul că marea teritorială reprezintă o parte integrantă, a teritoriului statului riveran și este supusă suveranității acestuia.

Examinând practica statelor, precum și lucrurile diferitelor conferințe de codificare a dreptului internațional Haga 25 1930, Geneva 26 1958 și 1960, Montego Bay 27 1982, rezultă că suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale este considerată ca o regulă unanim admisă a dreptului internațional.

Această regulă, consacrată în practica statelor din cele mai vechi timpuri 28 , este confirmată de convențiile internaționale. Putem cita, de exemplu, Convenția relativă la aviația civilă internațională, încheiată la Chicago, în decembrie 1944, care prevede că pentru aplicarea acestei convenții “teritoriul unui stat va fi considerat ca cuprinzând regiunile terestre și apele teritoriale adiacente asupra cărora statul își exercită, suveranitatea” (art.2).

__________________________

23 Bolintineanu – Marea teritorială, București, Ed. Științifică, 1960, p. 59

24 v. G. Geamănu – Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 519

Trebuie să menționăm, de asemenea, că în cele două litigii care ridicau problema privitoare la marea teritorială 30 judecate de Curtea Internațională de Justiție în anii 1949 și 1951 aceasta a afirmat în hotărârile pronunțate suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale.

Din aceste referiri la practica internațională rezultă, așadar, că regimul juridic al mării teritoriale este caracterizat prin idea fundamentală a suveranității statului riveran asupra acestei porțiuni a mării, considerată ca făcând parte integrantă din teritoriul său, cu precizarea că dreptul internațional impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terțe 31.

În legătură cu suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale, se ridică problema modului în care se înfăptuiește această, suveranitate asupra mării teritoriale.

Trebuie subliniat că, în concepția științifică a suveranității, în general, și aceasta este valabil și pentru suveranitatea asupra mării teritoriale, nu se afirmă idea unei suveranități absolute, nelimitate. Suveranitatea trebuie concepută ca o putere originală a statului – nu ca o putere delegată de dreptul internațional – suveranitatea reprezentând independența statului, care își găsește expresie în dreptul statelor de a rezolva liber, după propria apreciere, problemele lor interne și externe, fără a încălca dreptul altor state, precum și principiile și normele dreptului internațional.

_____________________

25 Art. 1 din proectul de Convenție al Conferinței de Codificare de la Haga prevedea : “Teritoriul statului cuprinde o zonă a mării desemnată în această Convenție sub numele de mare teritorială” (alin.1) “Suveranitatea în această zonă se exercită în condițiile fixate de prezenta Convenție și de celelalte reguli ale dreptului internațional”. (alin. 2)

26 Art.1,alin.1 din Convenția adoptată de Conferință are următorul conținut :”Suveranitatea statului se întinde în afara teritoriului său și a apelor sale interioare asupra unei zone a mării adiacentă coastelor sale, desemnată sub numele de mare teritorială”

27 v.art.2, pct.1 din Convenție

Se citează ca cel mai vechi document de drept internațional în această privință Tratatul dintre

Novgorod și Norvegia din 1325, din care rezultă că părțile contractante considerau uscatul și marea care scaldă coastele ca un tot unitar. Gentilis scria, încă din sec. al XVI – lea :”… apele teritoriale fac parte din teritoriul al cărui litoral este scăldat de ape”. Prin urmare, drepturile teritoriale de suveranitate de care dispune capul statului se întind în totul asupra mării limitrofe coastei. ( cf. A. Bolintineanu op. cit ., p.36)

29 Art.1 din această convenție prevede că teritoriul statului cuprinde “… și apele teritoriale adiacente cu zisul teritoriu “, fiecare putere având “completă și exclusivă suveranitate asupra spațiului atmosferic aflat deasupra teritoriului ei”.

În acest sens, desigur, suveranitatea statului nu înseamnă o suveranitatea statului nu înseamnă o suveranitate absolută, în relațiile sale externe statul riveran trebuie să acționeze cu respectarea principiilor unanim admise dreptului internațional, cu respectarea obligațiilor internaționale asumate de buna vecinătate, deci nu în mod arbitrar. Statele își limitează de bunăvoie și reciproc suveranitatea, în interesul colaborării internaționale 32. Făcând aplicarea acestor principii la suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale, se poate conchide că limitele de exercițiu ale acestei suveranități urmează să coincidă, în principiu, cu limitele de exercițiu ale suveranității teritoriale, în genere.

De altfel, atât în proiectul de codificare de la Haga din 1930 (art.1, alin.2), ca și în proiectul de Convenție adoptat de Conferința de la Geneva (art.1, alin.2), care menținut fără modificări, textul elaborat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U., precum și în Convenția de la Montego Bay din 1982 (art.2, pct.3) se prevede că suveranitatea asupra mării.

teritoriale se exercită în condiții fixate de prevederile respectivelor Convenții de celelalte reguli ale dreptului internațional .

În concluzie, suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale se exercită în același mod ca și suveranitatea asupra restului teritoriului său.

Această concluzie nu este infirmată nici de acordarea de către state, pe cale cutumiară – și din momentul intrării în vigoare a Convenției de la Geneva din 1958 – și pe cale convențională, prin consensul lor, a dreptului de trecere inofensivă pentru navele comerciale străine, care atrage unele limitări ale exercițiului jurisdicției de către statul riveran asupra acestei nave 33 . Acordarea acestui drept navelor comerciale străine nu atenuează cu nimic suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale, nu-i modifică esența, după cum libertatea de navigație pe fluviu internațional nu infirmă suveranitatea statelor riverane asupra acestui fluviu.

_____________________

30 Divergentul dintre Marea Britanie și Albania, cunoscut sub denumirea de “Afacerea Corfu”, precum și divergentul dintre Marea Britanie și Norvegia, cunoscut sub denumirea de “Speța pescăriilor”

v. art.14 din Convenția din 1958 referitoare la marea teritorială

A. Bolintineanu, op.cit., p. 21

Desigur, aceasta creează o deosebire între regimul juridic al mării teritoriale și regimul juridic al restului teritoriului de stat, unde statele pot interzice, în principiu, accesul mijloacelor de comunicație străine, admițându-l de la caz la caz, pe bază de reciprocitate prin convenții bilaterale sau unilaterale.

În dreptul internațional contemporan se poate considera ca o regulă unanim admisă faptul că suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită și asupra solului și subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările Conferinței de codificare de la Haga și din proiectul de Convenție adoptat de Conferință, cât și din lucrările Comisiei de Drept Internațional a O.N.U., ca și din cele ale Conferințelor asupra dreptului mării de la Geneva și Montego Bay, nici un stat neridicând nici o obiecție față de recunoașterea acestui principiu în textele elaborate cu această ocazie.

Textele la care ne referim au următorul conținut:

“ Teritoriul statului riveran cuprinde și spațiul atmosferic de deasupra mării teritoriale, precum și solul acoperit de această mare, ca și subsolul”.

“ Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingerea convențiilor și altor reguli ale dreptului internațional relative la exercițiul suveranității în acest domeniu”. (art.2 din proiectul de la Haga).

“ Suveranitatea statului riveran se extinde și asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și asupra solului acoperit de această mare și asupra subsolului ei “. (art.2 din Convenția de la Geneva din 1958).

Suveranitatea statului riveran asupra spațiului aerian care acoperă marea sa teritorială a fost consacrată expres în cele două convenții multilaterale privitoare la reglementarea navigației aeriene (1919 – Paris și 1944 – Chicago). De asemenea în Convențiile din 1958 și 1982 se consacră aceleași principii.

Se pune problema dacă suveranitatea asupra spațiului aerian care acoperă marea teritorială admite sau nu existența unui drept de trecere inofensivă pentru aeronavele civile străine, similar cu cele de trecere inofensivă a navei comerciale străine prin marea teritorială.

____________________

33 A. Bolintineanu op. cit., p.23

În această privință, dreptul internațional disociază regimul spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, de regimul acesteia. Pe când statele admit dreptul de trecere inofensivă a navelor străine prin marea teritorială, ele consideră că regimul juridic al spațiului aerian al acestei zone este identic cu cel al spațiului aerian de deasupra teritoriului terestru și deci ele nu recunosc un asemenea drept. Prin urmare, statele pot interzice accesul oricăror aeronave străine în spațiul aerian de deasupra mării teritoriale, aeronavele străine civile neputând nici ele pătrunde în acest spațiu, decât pe baza unei autorizații speciale, în limitele și condițiile prevăzute în aceasta, sau pe bază de convenție încheiată între state.

2.2. Obligația statelor de a respecta suveranitatea statului

riveran asupra mării sale teritoriale

După cum se cunoaște, suveranitatea statelor riverane asupra mării teritoriale ce cuprinde în noțiunea de suveranitate teritorială în genere, iar în conformitate cu principiile dreptului internațional statele sunt obligate să respecte reciproc suveranitatea , deci și suveranitatea statelor riverane asupra mării teritoriale, să se abțină de la orice act contrar acestei obligații. Este, de asemenea, cunoscut că respectarea suveranității statelor, a integrării lor teritoriale, inclusiv asupra mării teritoriale, constituie un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan.

Acest principiu este consacrat în numeroase și însemnate documente internaționale de după cel de-al doilea război mondial și, în primul rând, în Cartea O.N.U. 34 .

Respectarea reciprocă a suveranității statelor constituie o condiție indispensabilă pentru menținerea păcii și securitatea popoarelor, prin realizarea coexistenței pașnice pentru o adevărată cooperare internațională care implică egalitatea în drepturi între toate statele mari și mici, fără deosebire de sistemul lor economic și social 35 .

_____________________________

34 Art. 2, pct.1, din Cartă, prevede că organizația se întemeiază pe egalitatea suverană a statelor membre. De asemenea, în Rezoluția 1236 din 14 decembrie 1957 a Adunării Generale a O.N.U. se precizează, printre altele, necesitatea de a se dezvolta relațiile de prietenie dintre state în conformitate cu Carta, pe baza respectului și a avantajului reciproc, neagresiunii, respectării reciproce a suveranității, egalității și inviolabilității teritoriale, neamestecului reciproc în treburile interne.

35 A. Bolintineanu , op.cit,p.28

Respectarea suveranității statului suveran asupra mării teritoriale este necesară cauzei păcii și înțelegerii între state, după cum, dimpotrivă, nesocotirea acestei suveranități, violarea ei în mod sistematic, generează tensiuni și conflicte internaționale 36 .

Caracterul juridic al mării teritoriale în doctrina

dreptului internațional

În operele glosatorilor din sec. XIV – XVI se arată că statul riveran exercită jurisdicția sa asupra mării care îi scaldă coastele. Apare astfel noțiunea de mare teritorială, asupra căreia clasele dominate din epoca feudalismului aveau interesul ca statul riveran să-și aplice puterea sa.

Mai târziu, în sec. XVI, A. Gentili scrie: “…apele teritoriale fac parte din teritoriul statului al cărui teritoriu este scăldat de ele . Prin urmare, drepturile teritoriale de suveranitate de care dispune capul statului se întind in toto asupra mării limitrofe coastei” 37 .

Asimilarea mării teritoriale cu teritoriul terestru se constată apoi, în sec. XVII în lucrările lui Hugo Grotius. În celebra sa lucrare De jure belli se pacis , el arată că imperiul asupra unei porțiuni a mării se obține, ca și în alte imperii, “…prin persoane sau prin teritoriu. Prin persoane, când o flotă, care este o armată maritimă se găsește într-un loc anumit al mării. Prin teritoriu, în măsura în care de pe pământ este posibil să se exercite o constrângere împotriva acelora care se găsesc în partea cea mai apropiată a mării, ca și cum s-ar găsi chiar pe pământ”.

De-a lungul timpului au existat o serie de teorii care au negat suveranitatea statului asupra mării teritoriale ( teoria servituților – la Prodelle; teoria drepturilor de poliție – J.Aman; teoria drepturilor de conservare – P. Fanchille). Ele au fost însă combătute atât de majoritatea autorilor de drept internațional, cât și de lucrările Comisiei de drept Internațional a O.N.U.

Autorii contemporani sunt însă de acord că statul riveran exercită în marea teritorială propria suveranitate, în sensul că acest spațiu se integrează teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internațional impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terțe.

__________________________

36 De-a lungul timpului au existat numeroase încălcări din partea marilor puteri, pe considerente atât economice, cât și politice și militare. Pătrunderile respectate în portul Beirut ale navelor de război americane, făcând parte din Flota a VI a americană în marea teritorială a Cubei (mai-iulie 1960), pătrunderile repetate ale navelor de pescuit britanice în mările teritoriale ale Islandei și Norvegiei, ceea ce a dat naștere la numeroase incidente care au dus la schimburi de note diplomatice privind metoda de calculare a lățimii mării teritoriale a Norvegiei. Această problema a fost soluționată de C.I.J. în 1951, recunoscându-se justa metodă folosită de Norvegia.

37 A. Bolintineanu, op. cit.,p.37

Secțiunea III

ÎNTINDEREA MĂRII TERITORIALE

Primele limite fixate mării teritoriale

Noțiunea de mare teritorială începe să se contureze în Evul Mediu, în sec. XIII – XIV, atât în Europa nordică, cât și în Europa mediteraneană, fiind legată de dezvoltarea navigației maritime, de asigurarea securității și a altor interese ale statelor riverane.

Odată cu apariția acestei noțiuni s-a pus și problema întinderii mării teritoriale. Republicile italiene, în special Veneția și Genova, formulau pretenții deosebite de mari în această privință, care se reflectă în operele jurisconsulților italieni din cea epocă, prin susținerea unei întinderi din aceea epocă, prin susținerea unei întinderi de 100 mile pentru apele adiacente coastei 38 .

În țările nordice, au apărut și primele criterii de delimitare ,în sensul căutării unor elemente obiective pentru stabilirea întinderii mării teritoriale.

Un prim criteriu l-a constituit linia mediană a mării. Acest criteriu a fost adoptat de Norvegia , dar pentru o scurtă perioadă de timp, și apoi de Anglia, unde s-a menținut până în sec. XVI, în timpul reginei Elisabeta I, fiind invocată în fața instanțelor judecătorești.

Linia mediană a fost înlocuită, în Norvegia, cu orizontul vizual. Marea teritorială se întinde până la distanța vizibilă de pe uscat . Această limită , practicată în sec. XV – XVI de o serie de țări maritime, ca Norvegia, Danemarca, Scoția, Anglia, Olanda, Franța era interpretată însă în mod diferit: în Franța și Anglia ea era echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoția cu 14 mile maritime, iar în Țările de Jos, cu leghe 39 .

O nouă doctrină se dezvoltă în sec. XIV, când navigația comercială suferea mai mult din cauza corsarilor decât din cauza piraților. Potrivit acestei doctrine, comandanții navelor de război nu mai aveau dreptul de a captura sau vizita (inspecta) într-o zonă de 100 mile, de la coastă, navele comerciale, chiar și ale inamicului , care aveau permise eliberate de autoritatea competentă a statului riveran. Această idee stă la baza proclamației din 1604 a regelui Jacob I Stuart, privind așa-numitele “King s chambers, potrivit cărora navele străine care se găsesc în stațiile marine determinate prin descrierea unor linii drepte între promontorii se află sub protecția legală.

În sec. XVII apare însă prima dată un criteriu general pentru determinarea lățimii mării teritoriale, criteriu care a căpătat o răspândire destul

de mare. Este vorba de așa – numita regulă a bătăii tunului (the cannon shut role), potrivit căreia marea teritorială a unui stat se întinde de la o coastă la limita atinsă de proiecțile trase de bateriile de coastă. De altfel, într-o declarație ambasadorului Olandei la Londra , făcută în 1610, în cadrul unei conferințe, printre altele se spunea : “În virtutea dreptului ginților, nici un prinț nu poate să impună pretențiile sale asupra mării mai departe decât își poate impune voința cu ajutorul unui tun…”40 .

Grotius, considerat de unii autori ca având paternitatea regulii bătăii tunului, spunea că imperium asupra unor părți de mări se obține prin dominație efectivă de pe teritoriu asupra acelei părți, suveranul coastei putând să impună navigatorilor legii sale, la fel ca și cum aceștia s-ar găsi pe uscat.

Bătaia tunului, ca o regulă generală pentru întreaga zonă a mării teritoriale, a fost formulată de Cornelius von Bynkershoek în două lucrări: De domino maris, în 1703, ( Puterea pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor), și Questionis iuris publici, în 1737 (Imperiul pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor) 41 .

Această regulă a lui Bynkershoek este reluată mai târziu de alți autori. Galian, într-o lucrarea din 1782, recomanda adoptarea criteriului bătăii tunului. În același timp, el definește la 3 mile marine distanță pe care o atinge bătaia tunului în acea epocă.

Apare astfel, în doctrină, pentru prima oară, un criteriu numeric general pentru fixarea lățimii mării teritoriale, sistem care, sub diferite forme, s-a impus ca singurul sistem de stabilire a întinderii mării teritoriale începând cu sec. XIX..

_______________________

A .Bolointineanu, op.cit.,p.63

39 O leghe este egală cu 2,999 mile marine

Fără îndoială că regula bătăii tunului, care a continuat să fie invocată în sec. XVIII și începutul sec. XIX în tratatele internaționale, nu putea să se mrențină prin progresul armamentului modern, prin caracterul ei precis, și a fost înlocuită prin sisteme numerice de calcul. De altfel, regula celor 3 mile a fost adoptată de marile puteri maritime (S.U.A., Anglia ), considerată ca o normă cutumiară, rezultând dintr-o practică îndelungată și uniformă a statelor. În realitate limita celor 3 mile nu a fost recunoscută niciodată de majoritatea statelor 42, paralel cu ea existând alte limite – de 4,6 și 12 mile 43.

_____________________

40 G. Gidel, Droit international de la mer; Paris, 1952, citat de A. Bolintineanu, op. cit. p.65

41 G. Gidel,, op. cit., citat de A. Bolintineanu , op.cit, p.66

Majoritatea covârșitoare a autorilor de drept internațional au arătat că regula celor 3 mile își are originea sa istorică în regula bătăii tunului. Atunci când limita de 3 mile a fost proclamată în doctrină și folosită în practica statelor, tunurile băteau până la 3 mile. De altfel, este considerată expres ca echivalentul bătăii tunului în chiar primul act de drept internațional în care s-a introdus acesastă regulă în practica. Este vorba de o notă trimisă miniștrilor de externe englezi și francezi de către T. Jefferson, secretarul Departamentului de Stat al S.U.A., în noiembrie 1793. În notă se spunea, printre altele: “Cea mai mare distanță pentru care a existat un consimțământ internațional demn de a fi luat în considerare a fost pretinsă de un alt stat este bătaia maximă a unui obuz, de obicei evaluată la o leghe marină (cf. A. Bolintineanu – op. cit., p.68)

G. Geamănu – op.cit., p. 53

Conferințele O.N.U. și problema întinderii mării teritoriale

Divergențele profunde dintre state în ceea ce privește lățimea mării teritoriale s-au manifestat încă de la Conferința de Codificare de la Haga din 1930. În răspunsurile date la chestionarele trimise de comitetul pregătitor al Conferinței, 18 state s-au pronunțat în favoarea unei lățimi de 3 mile a mării teritoriale, două state pentru 4 mile, un stat pentru 6 mile, altul pentru 18 mile, cinci state nu au dat răspunsuri sau au dat răspunsuri imprecise, iar două state au indicat sistemul practicat în legislația lor internă. Și statele care au susținut în răspunsurile lor limita de 3 mile stabileau o serie de excepții (zone contigue) pentru exercitarea anumitor drepturi.

Din aceste răspunsuri se mai desprindeau două orientări generale: statele care susțineu limita de 3 mile considerau că ea este fixată de dreptul internațional, iar celelalte apărau punctul de vedere potrivit căruia stabilirea mării teritoriale este o problemă de drept intern al fiecărui stat.

În rezumatul, în urma dezbaterilor, poziția țărilor participante la Conferința de la Haga în privința lățimii mării teritoriale se prezenta astfel: 17 state au susținut regula celor 3 mile, iar alte 17 au propus alte lățimi, ceea ce demonstrează profunda divergență de opinii în această problemă.

Existența acestor divergențe în rezolvarea lățimii mării teritoriale a constituit cauza principală a eșecului Conferinței.

Această imposibilitate de a ajunge la un acord asupra lățimii mării teritoriale nu numai că a împiedicat Conferința de a transforma într-o convenție articolele – pe care a reuși să le elaboreze, privind regimul juridic al mării teritoriale, dar nici măcar să se pronunțe cu titlu provizoriu asupra diferitelor articole pregătite de subcomisia a II-a, care avusese sarcina să studieze problemele privind determinarea mării teritoriale în băi și în strâmtori.

Eșecul Conferinței a permis, totuși, să se tragă anumite concluzii. S-a dovedit în mod incontestabil poziția greșită, contrară realității, a acelor state care încearcă, pentru promovarea intereselor lor, să mențină și să impună ca o normă universală limita de 3 mile, nerecunoscută însă de marea majoritate a statelor. Conferința a însemnat așadar eșecul acestei încercări și încă o puternică problemă a inexistenței unei reguli cutumiare a celor 3 mile.

Această problemă, destul de delicată, a rămas nesoluționată și de cele două Conferințe de la Geneva asupra dreptului mării, din 1958 și 1960. Cu prilejul primei Conferințe s-au consacrat numeroase ședințe problemei întinderii mării teritoriale fără a se înregistra un succes. Și cea de-a doua Conferință,

consacrată special lățimii mării teritoriale, nu a ajuns la un acord din partea statelor, dedicând 28 de ședințe acestei probleme.

Cu ocazia celor două Conferințe, s-au conturat două poziții: una majoritară, care a susținut că, în raport cu practica celor mai multe state, ar trebui să se cunoască dreptul acestora de a-și stabili lățime mării teritoriale între 3 și 12 mile, precum și poziția unor mari puteri (Anglia, S.U.A., susținute de Japonia) pentru a se consacra pretinsa regulă a celor 3 mile.

Anterior, dar și ulterior Conferințelor de la Geneva au existat în practica internațională tendințe de extindere a mării teritoriale până la 200 de mile 44 pe calea unor declarații unilaterale..

Rațiunea unei asemenea extinderi a fost justificată, în special, de interesele de ordin economic, vizând în special salvgardarea economiilor naționale amenințate de pescuitul intensiv efectuat cu mijloace perfecționate de statele industrializate, în apropierea coastelor țărilor în curs de dezvoltare.

Lucrările pregătitoare pentrui cea de-a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii de 12 mile, iar Convenția din 1982 de la Montego Bay consacra această regulă. Potivit art. 3 din Convenție, fiecare stat riveran are dreptul să stabilească lățimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate de la linia de bază, determinate în conformitate cu prezenta Convenție.

Referitor la acest text, se impune precizarea că acestă limită reprezintă un maximum pe care statele sunt libere să nu-l atingă, dar pe care sunt ținute să nu-l depășească .

3.2.Determinarea limitelor mării teritoriale

Noțiuni generale

Problema întăririi mării teritoriale prezintă un aspect material, ce constă în delimitarea materială a zonei maritime respective, cu alte cuvinte, stabilirea

limitei interioare a mării teritoriale (de unde începe aceasta) și a limitei exterioare a acesteia (unde se sfârșește marea teritorială).

Delimitarea mării teritoriale arputea părea o problemă pur tehnică. Dar, cu toate că delimitarea materială pornește desigur dela elemente fizice, _____________________________

44 Această tendință a fost fomulată inițial într-o declarație adoptată la Panama în 1939. Ea a fost reluată în 1952 într-un proiect de convenție elaborat de Comitetul Juridic Interamerican, în care se făcea referire la recunoașterea dreptului de a fixa zone de protecție, control și exploatare economică, până la o distanță de 200 de mile. “Declarația asupra zonei maritime” de la Santiago din 1952 semnată de Chile Ecuador și Peru proclamă ca politica maritimă comună a acestor state recunoștea suveranității și jurisdicției exclusive asupra mării adiacentă coastelor până la o distanță de 200 de mile. Alte state au stabilit prin legi interne extinderea expresă a mării teritoriale până la 200 de mile (Salvador, Pnama, Argentina, Brazilia,Uruguai). Cf. G. Geamănu – cit. op., p. 523

La Conferința statelor latino-americane asupra dreptului mării, de la Montego Bay (1970) și Lima (1970) a fost reafirmat dreptul statului riveran de a-și extinde suveranitatea și jurisdicția sa maritimă, în funcție de caractreristicile sale geografice, geologice, biologice și potrivit nevoilor de utilizare a resurselor marine. Cf. A Bolintineanu, op. cit. p.82

geografice și folosește metode geometrice, ea nu poate fi ignorată de specialiștii în domeniul relațiilor și dreptului internațional, întrucât regulile privind traseul mării teritoriale determină limitele de aplicare a diverselor regimuri juridice ale spațiilor maritime în raport cu interesele economice și politice în cauză.

Delimitarea interioară a mării teritoriale

Stabilirea limitei interioare a mării teritoriale denumită linie de bază variază înraport cu configurația coastei. În cazul în care coasta este liniară, fără sinuozități, intrânduri, eroziuni adânci produsedemare sau fără insule și stânci așezate în imediata apropiere a țărmului, limita interioară va fi o linie de bază normală. Pentru a stabili limita interioară a mării teritoriale de-a lungul coastelor rectilinii, în doctrina mai veche a dreptului internațional s-au susținut mai multe sisteme 45 , însă în practică s-au adoptat, încă din sec. XIX, ca linii de la care se calculează lățimea mării teritoriale, linia țărmului și linia celui mai mare reflux, pentru mările care cunosc acest fenomen.

Practica statelor cu o configurație specifică a coastei, având scorburi adânci, formațiuni de insule și stânci, cum este țărmul Norvegiei, a determinat stabilirea unui al doilea sistem de stabilire a liniei de bază a mării teritoriale, sistemul liniilor de bază drepte. Acestea unesc punctele extreme, cele mai avansate spre larg, ale insulelor, stâncilor și altor formațiuni terestre din apropierea țărmului, ca și instalațiile permanente cele mai avansate ale porturilor.

În România se aplică regula liniilor de bază drepte.

De menționat că această metodă de stabilire a limitei interioare a mării teritoriale a fost recunoscută ca fiind conformă cu dreptul internațional în vigoare, prin hotărârea C.I.J. pronunțată în 1951 în speța pescăriilor anglo-norvegiene.

Problema stabilirii liniei de bază a mării teritoriale prezintă unele aspecte deosebite pentru mările cu coaste mărginite de ghețuri, care nu permit aplicarea celorlalte metode.

Pentru stabilirea liniei de bază a mării teritoriale într-o mare acoperită

cu geografice ale acestora. Sub acest aspect, marea respectivă cuprinde

ghețuri este firesc să se țină seama, în primul rând de particularitățile fizice și ghețuri permanente (banchize) sau ghețuri plutitoate (în derivă).

____________________

45 Unii autori susțin că această limită trebuie să fie punctul unde marea devine navigabilă, alții au considerat că limita interioară a apelor trebuie să fie punctele coastei care nu pot fi atinse de flux – limita maximă a fluxului; alții au fost partizani liniei maxime a refluxului.

În primul caz, considerându-se că ghețurile permanente constituie o prelungire a uscatului, unii autori sunt de părere că linia be bază este linia acestor ghețuri permanente, (extremitatea banchizei).

În cazul coastelor cu ghețuri temporare se susține că marea teritorială cuprinde întreaga poțiune înghețată .

În tratatele internaționale nu găsim referire la această problemă. Conferința de la Haga și lucrările Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. nu s-au ocupat de această problemă și, ca o consecință nici Conferințele de la Geneva.

Prin urmare, deși nu s-a elaborat o regulă de drept internațional în privința stabilirii liniei de bază a mării teritoriale în mările înghețate, considerăm că, plecând de la particularitățile de ordin geografic ale coastelor mării înghețate, se poate susține că linia de bază în acest caz o formează linia ghețurilor permanente 46 . Liniile de bază se stabilesc prin legi interne ale statelor.

Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale

Delimitarea în cazul golfurilor

Apa unui golf ale cărui maluri aparțin unui singur stat – până acolo unde distanța între cele două țărmuri naturale la intrare nu depășește 24 de mile – are regim de ape maritime interioare.

Băile constituie configurații geografice 47 pătruzând adânc în uscat, ele sunt deosebit de sensibile pentru interesele statelor riverane și, în primul rând, pentru interesele legate de securitatea lor.

De aceea, statele au manifestat un interes deosebit pentru delimiterea mării teritoriale în băi, pentru stabilirea liniei de la care începe această zonă, linie care desparte apele maritime interioare de marea teritorială, cu alte cuvinte două zone cu regim juridic diferit.

Potrivit Convenției din 1958 de la Geneva, privind marea teritorială în zona contiguă 48, în sensul convenției o baie este o crestătură bine marcată a cărei patrundere în uscat, în raport cu lățimea deschizăturii, este atât de profundă încăt conține ape înconjurate de coastă și reprezintă mai mult decât o simplă inflexiune a coastei.Totodată, o crestătură nu este considerată ca

_______________________

46 A. Bolintineanu, op.cit.,p.123

47 Geografic, termenul “băi” nu are o accepțiune precisă și nu se face o distincție clară între băi și golfuri. În terminologia franceză curentă se folosește în genere “baie” pentru un golf mic, deși se aplică unor golfuri mari (de ex. “Boie de Biscoye”). În terminologia engleză desemnează golfuri cu întindere mare (“Hudson Bay”)

48 v. art. 7 din Convevție

reprezentănd o baie decât dacă suprafața sa este egală sau superioară unui semicerc, având ca diametru linia trasată de-a curmezișul intrării crestăturii.

Potrivit art. 7, paragraful 4 din Convenție, dacă distanța dintre liniile refluxului ale punctelor de intrare naturală ale unei băi depășește 24 de mile, o linie de bază dreaptă de 24 mile este trasată în interiorul băii astfel încât să inchidă suprafața de apă cea mai mare care este posibil să fie delimitată printr-o linie de această lungime.

Dispozițiile acestei Convenții nu se aplică băilor denumite istorice 49 și nu privesc decât băile ce au un singur stat riveran 50 .

Băile istorice sunt acele băi și golfuri pe care statul riveran le declară ca pe ape maritime interioare ale acestuia, motivănd statornicirea acestui regim pe considerente mai ales de ordin istoric, bazate pe uzul continuu și pe recunoașterea statelor terțe, deși prin aplicarea regulilor obișnuite, statutul lor juridic ar fi identic cu cel al mării sau al largului mării.

Idea unor băi de mare întindere cu statut de ape interioare pare a fi apărut pentru prima oară în istorie ăn ordonanța lui Jacob I Stuart din 1604, prin care erau declarate Kings chambers o serie de zone maritime delimitate prin linii trasate între promotorii ( from headland) indiferent de distanța dintre ele și supuse statutului de ape interioare.

De la acea dată și până în zilele noastre, practica statelor a consacrat instituții băile istorice care a fost admisă în diferite convenții, hotărâri ale instanțelor judiciare interne și internaționale.

Astfel, în prezent, sunt considerate ca băi istorice, cu titlu de exemplu: Burgas (Bulgaria), cu o deschidere de 23,5 mile; Riga (Letonia); Bristol (M.Britanie), cu deschidere de 50 de mile; Hudson (cu o deschidere de peste 50 mile dar cu o suprafață de 1.501.164 Km2); Des Chaleurs (76 mile deschidere); Mironichi (14 mile deschidere), toate pe coastele Canadei.

Delimitarea în cazul porturilor

Linia de bază în fața unui port pornind de la statutul juridic internațional al porturilor ce fac parte din apele maritime – constituie și linia exterioară a apelor respective. Ea a ridicat probleme deosebite în practica statelor.

Astfel, punctul de vedere unanim admis și care a fost acceptat atât de Conferința de Codificare de la Haga, cât și proiectul de articole asupra dreptului mării elaborat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U., în art.8 ,

_____________________________

v. art. 7 paragraf 6 din Convenție

v. art. 7 paragraf 1 din Convenție

adoptat fără modificări în Convenția de la Geneva din 1958, este că linia de bază în fața unui port coincide cu limita exterioară a apelor interioare, constituită de instalațiile portuare cele mai avansate în larg 51 .

C.Delimitarea în rade

Radele sunt definite ca acele locuri ale coastei adăpostite de vânturi,

învecinate sau nu cu un port și care servesc pentru încărcarea sau ancorarea vaselor.

În legătură cu delimitarea mărilor teritoriale în rade se pune problema dacă cele situate total sau parțial în afara limitei exterioare a mării teritoriale vor fi înglobate sau nu în traseul acestei zone, în așa fel încât statul riveran să-și poată exercita suveranitatea asupra lor și în special dreptul de poliție și control asupra navelor care ancorează în ele.

Regula de drept internațional care s-a format în această privință răspunde afirmativ la această întrebare, considerând radele, ce servesc în mod normal la încărcarea și descărcarea navelor, ca și pentru ancorarea lor, ca făcând parte din marea teritorială și atunci când sunt situate total sau parțial în afara limitei exterioare a acesteia.

Potrivit Convenției de la Geneva din 1958 radele, care servesc în loc normal încărcării, descărcării și ancorării navelor și care altfel ar fi situate total sau parțial în afara traseului general al limitei exterioare a mării teritoriale, vor fi cuprinse în marea teritorială 52 . Statele riverane sunt obligate să delimiteze precis aceste rade și să le indice pe hărțile maritime cu limitele lor, care trebuie să facă obiectul unei publicități suficiente.

Delimitarea mării teritoriale în cazul insulelor și arhipelagurilor

Convenția de la Geneva din 1958 definește insula ca fiind o întindere naturală în conjurată de apă care rămâne descoperită în timpul fluxului (art.10).

Pentru a stabili limitele mării teritoriale în cazul existenței unei ridicături a solului marin cu statut juridic de insulă se distinge, de obicei, între insule așezate ăn afara mării teritoriale a unui stat și insule cuprinse parțial sau total în această mare.

________________________ 51 Art.8 din Convenție prevede: “În scopul delimitării mării teritoriale, instalațiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar, care înaintează cel mai mult spre larg, sunt considerate ca făcând parte din coastă”. Pentru detalii vezi și art.11 din Convenția din 1982

52 Art.9 reproduce, cu unele modificări nesubstanțiale, textul din proiectul Comisiei de Drept Internațional. Convenția din 1982 preia nemodificat acest articol (12)

În primul caz, Convenția prevede că marea teritorială a unei insule se determină conform dispozițiilor cuprinse în celelalte articole ale Convenției (art.10 alin.2).

În cel de-al doilea caz insulele așezate total sau parțial în marea teritorială a unui stat – va fi luat în considerare pentru trasarea limitei exterioare acesteia 53 .

Convenția din 1982 instituie un regim juridic special pentru apele maritime ale statelor arhipelagice și, totodată, definește arhipelagul ca un grup de insule inclusiv parte din insule și ape legate între ele și cu alte elemente naturale, în așa fel încăt formează o entitate intrinsec geografică economică și politică, istoricește considerată ca atare. Statul arhipelagic este acel stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipelaguri, putând include și alte insule.

Și în cazul statelor arhipelagice limita interioară a mării teritoriale este continuă din linile de bază drepte care unesc punctele extreme ale insulelor celormai îndepărtate, fără ca traseul acestor linii să se îndepărteze de la configurația generală a arhipelagului.

E. Delimitarea în alte cazuri (accidente ale reliefului marin) în

afara insulelor

Lângă coastă pot exista diferite accidente ale solului marin, ca bancuri de nisip, stânci, recife. Aceste accidente sunt luate în considerare de dreptul internațional în următoarele condiții :

să fie așezate lăngă coastă , în zona mării teritoriale ;

să nu fie acoperite permanent de apele mării (rămânând deasupra nivelului apelor în timpul refluxului și fiind acoperit numai în timpul fluxului).

Convenția de la Geneva prevede că în cazul în care terenurile în emersiune se găsesc,total sau parțial , la o distanță de continent sau de o insulă care nu depășește lățimea mării teritoriale, linia refluxului a acestor terenuri poate fi luată ca linie de bază a mării teritoriale.

În cazul în care terenurile în emersiune sunt separate în totalitatea lor de un continent sau de o insulă, pe o distanță superioară lățimii mării teritoriale, ele nu au o mare teritorială proprie.

_____________________________

Cu alte cuvinte marea teritorială a acestei insule va coincide parțial cu marea teritorială a coastei, limita exterioară formând o protuberanță în dreptul insulei ( A.Bolintineanu, op.cit., p.153)

Delimitarea mării teritoriale în strâmtori și alte cazuri de

țărmuri opuse

Din punctul de vedere al stabilirii sud aspect juridic a traseului mării teritoriale prin strâmtori se ințeleg zonele maritime care formează o cale de comunicație naturală între două spații maritime și care nu depășesc o anumită lățime 54 .

În cazul în care coastele opuse aparțin unor state diferite, delimitarea mării teritoriale între aceste state se face printr-un acord între aceste state. În cazul în care această strâmtoare este de interes regional sau mondial, ea va fi reglementată printr-o convenție la nivel regional sau mondial.

Dacă între cele două state nu există un asemenea acord, delimitarea se face printr-o linie mediană ale cărei puncte sunt la egală distanță de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază, luate ca puncte de plecare pentru măsurarea lățimii mării teritoriale a fiecărui stat 55 . Această soluție a fost consacrată și de art. 12, paragraf 1 din Convenția de la Geneva din 1958 .

Convenția asupra dreptului mării din 1982, prin art. 34 – 45 definește statutul juridic al apelor ce formează strâmtorile ce sunt folosite pentru navigația internațională, respectiv dreptul de liberă trecere a navelor prin strâmtori, drepturile și obligațiile statelor riverane, precum și obligațiile vaselor în timpul trecerii prin strâmtori .

Ca principiu general, Convenția reține că regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care formează aceste strâmtori ( mare teritorială sau zonă economică exclusivă) și nici exercitarea, de către statele riverane, a suveranității și jurisdicției lor asupra spațiului aerian, solului și subsolului lor.

G. Delimitarea mării teritoriale la gura unui fluviu

Această stabilire a limitelor mării teritoriale, în zonele unde un fluviu se varsă în mare, variază după particularitățile geografice ale gurii fluviului.

Un fluviu se poate vărsa în mare fără să formeze estuar și, în acest caz, apele fluviului fiind ape interioare, linia de bază a mării teritoriale va fi linia ce desparte apele fluviului de apele maritime, linie dreaptă trasată de-a curmezișul între cele două promontorii ale gurii fluviului, indiferent de lățimea acelui fluviu 56.

_____________________________

54 A.Bolintineanu op. cit, p.158

În practica statelor se poate cita ca admițând linia mediană Tratatul din 1846 dintre S.U.A. și Anglia privind strâmtorile Luis de Horo și Juan de Fuca.

A. Bolintineanu, op. cit., p. 161

Aceasta este soluțiua adoptată de Convenția de la Geneva din 1958, care în art.13 prevede că “ în cazul unui fluviu care se varsă în mare fără a forma un estuar, linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezișul gurii fluviului, între punctele limită ale refluxului de la țărmuri”.

Problema stabilirii liniei de bază amării teritoriale la gura unui fluviu este mai dificilă în cazul când aceasta formează un estuar.

H. Delimitarea mării teritoriale a două state limitrofe

Stabilirea limitei laterale a mării teritoriale, cu alte cuvinte a frontierelor maritime între două state limitrofe, se face prin acord între două state 57.

Convenția de la Geneva 58 precum și cea de la Montego Bay 59, au reglementat ipoteza delimitării mării teritoriale a două state limitrofe, în articolul care se ocupa și de delimitarea mării teritoriale a două state aflate față în față.

Astfel, în lipsa ajungerii la un acord, niciunui stat nu-i este admis să-și extindă linia mediană ale cărei puncte sunt echidistante față de punctele cele mai apropiate, de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.

Determinarea limitei exterioare a mării teritoriale

Convenția de la Montego Bay prevede că fiecare stat are dreptul să stabilească lățimea mării teritoriale până la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază 60 .

Rezultă că limita exterioară a mării teritoriale este “linia care are fiecare punct situat la o distanță de 12 mile marine, măsurate de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază”.

În practica statelor se cunosc următoarele metode pentru fixarea limitei

exterioare a mării teritoriale :

metoda traseului paralel, potrivit căreia limita exterioară a mării teritoriale se stabilește printr-o linie paralelă cu coasta și cu toate sinuozitățile ei;

_______________________

O serie de soluții prezintă dezavantajul de a nu putea fi aplicate în toate cazurile. Astfel, prelungirea în larg a frontierei terestre până la limita exterioară a mării este respectată ca regulă generală, nefiind aplicabilă decât dacă frontiera terestră taie coasta în linie dreaptă și neaplicabilă dacă unghiul este ascuțit.

58 v. art. 12 din Convenție

59 v. art. 15 din Convenție

60 v. art. 3 din Convenție

B. metoda arcurilor de cerc, potrivit căreia limita exterioară a

mării teritoriale coincide cu o linie formată dintr-o serie continuă de arcuri de cerc, deschise cu o rază de T mile ( egală cu lățimea mării teritoriale, T însemnând lățimea acesteia) și având ca centru punctele din linia de bază;

C. metoda liniilor de bază drepte, care contsă în descrierea unei linii paralele cu liniile de bază drepte, luate ca punct de plecare pentru stabilirea lățimii mării teritoriale.

Prima metodă prezintă dezavantajul, în cazul când coasta are sinuozități cât de cât mai pronunțate, că nu permite navigatorului, dacă se găsește la o distanță de coastă aproape egală cu lățimea mării teritoriale, să se orienteze cu precizie dacă se află în marea teritorială sau în afara ei.

Spre deosebire de această metodă, a cărei aplicare duce la obținerea unei linii exterioare a mării teritoriale foarte complicate, folosirea celei de-a doua metode simplifică traseul exterior al mării teritoriale, în loc de a reproduce toate sinuozitățile coastei.

Folosirea acestei metode ar înlătura, în cea mai mare măsură, incertitudinile navigatorilor în vecinătatea coastei, permițându-se ca printr-un procedeu simplu să stabilească cu precizie dacă se află sau nu în marea teritorială a statului respectiv.

Căt privește folosirea celei de-a treia metode, recunoscute de Curtea Internațională de Justiție ca fiind aplicabilă coastelor norvegiene, nu ar reprezenta nici o utilitate, deoarece, ca rezultat practic, nu ar diferi de metoda arcurilor de cerc.

Concluzia care ar trebui trasă din cele de mai sus este următoarea: conform dreptului internațional, limita exterioară a mării teritoriale constă într-o linie ce unește punctele situate la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale de punctele cele mai apropiate de liniile de bază.

În ceea ce privește metoda folosirii în acest scop, statele sunt libere să aleagă metoda pe care o socotesc cea mai adecvată, în raport cu configurația coastei și ținând seama și de necesitatea de a înlesni orientarea cât mai precisă a navigatorilor pentru protecția mării teritoriale de încălcările produse prin dificultățile de a-i cunoaște limitele.

3.4.Implicații ale lățimii mării teritoriale în relațiile dintre state

3.4.1. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale

Acest principiu se aplică tuturor conflictelor care se pot ivi în relațiile internaționale și indiferent de gravitatea lor.

Statele aflate într-un diferend sunt obligate, conform acestui principiu să-l rezolve în mod pașnic, cu respectarea egalității lor suverane și în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional. Așadar, elementul esențial al conținutului principiului rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale este obligația generală ce revine, în primul rând, statelor, de a rezolva toate diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice fără a recurge la forță. Actul Final de la Helsinki din 1975 formulează asttfel această obligație: “ Statele participante vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, astfel încât să nu fie puse în pericol pacea și securitatea internațională și justiția”. (cap. 5, pct. 5).

Din punct de vedere tehnic, juridic, conținutul principiului se exprimă în obligația generală a statelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale și dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. De aici rezultă caracterul imperativ al obligației de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, dar și caracterul facultativ în ceea ce privește alegerea de către părțile aflate în conflict a procedurii de soluționare.

Declarația asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale adoptă în 1982, de Adunarea Generală a O.N.U. în urma unor inițioative românești la care s-a aliat un număr mare de state, subliniază îndatorirea tuturor statelor de a acționa “ în vederea evitării diferendelor dintre ele de natură să afecteze relațiile prietenești dintre ele” și de a trăi în pace unul cu altul, ca buni vecini.

De-a lungul întregului proces de soluționare a diferendelor, ca o condiție sine qua non a funcționării acestui principiu, părțile trebuie să se conformeze obligațiilor ce decurg din Carta O.N.U., din dreptul internațional în general, precum și principiilor justiției internaționale.

Litigii soluționabile pe calea tratativelor directe între state

Expresie a raporturilor reciproce dintre state, a voinței lor comune de a ajunge la un acord într-o problemă controversată, tratativele diplomatice au inițiat, de mult, în practica statelor, devenind, odată cu evoluția relațiilor internaționale, din ce în ce mai necesare.

Într-un sens foarte general, dicționarele definesc tratatele ca fiind “raporturile dintre două sau mai multe state,care voiesc să trateze o acțiune sau o afacere” 61 sau ca “relațiile dintre agentul și statul acreditat ,care au ca scop salvgardarea sau apărarea intereselor statului acreditat” 62 .

Mircea Malita sugerează următoarea definiție: “negocierile sunt procese competitive desfășurate în cadru unor convorbiri pașnice de către părți, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluții explicite, agreată în comun”.

Prima funcție a tratativelor dintre state, ca mijloc de reglementare a diferendelor internaționale, aceea de condiție prealabilă a supunerii unui diferend la o instanță internațională, își găsește o deplină confirmare.

Rolul primordial pe care îl au, astăzi, negocierile în practica diplomatică, în comparație cu celelalte metode, decurge în faptul că tratativele oferă, datorită caracterului lor nemijlocit și a contactului nemijlocit între părțile angajate în discuție, posibilități suplimentare de identificare a punctelor de vedere covergente, permițănd depășirea cu tact și înțelegere a tuturor piedicilor sau greutăților, ca și covenirea unor soluții acceptabile tuturor părților interesate.

Pe de altă parte, negocierile reprezintă nu numai o cale de a pune capăt

diferendelor. Ele reprezintă, în același timp, și un mijloc sigur, în orice caz cel mai frecvent în documente sau alte acte internaționale. Negocierea nu se oprește așadar numai la aspect negativ,acela de a preăntămpina un conflict ori de a-l opri, cănd el se află într-o fază de desfășurare, ci are un aspect pozitiv dintre cele mai importante,întrucât dă părților posibilitatea ca, ducând mai departe convorbiri directe, să covină însăși soluțiile viitoare reglementări.

La ora actuală, în doctrina de drept se discută dacă se maipoate vorbi de un adevărat “principiu al anteriorității tratativelor” care ar defini o anumită obligație a statelor de a recurge la tratative directe înaintea folosirii oricăror alte mijloace de soluționare a litigiilor. Principiul anteriorității “ exprimă o normă generală și obligatorie care acționează și atunci când textele nu o prevăd expres”. Aceasta rezultă nu numai din faptul că art.33 din Carta O.N.U. enumera tratativele diplomatice directe în fruntea mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor, dar și împrejurarea că își face tot mai mult loc teza subînțelegeri negocierilor prealabile chiar și în situația în care ea nu este

expres prevăzută în textul unor tratate internaționale, considerându-se că ea decurge, în mod implicit, dindreptul statelor la suveranitate și independență.

_____________________

Larousse, citat de Ionel Cloșcă în “ Despre diferendele internaționale și căile de soluționare a lor”, Ed. Științifică , București, 1973, p. 48

Dicționaire diplomatique, citat de Ionel Cloșcă – op.cit.,p.49

Așa cum a fost consacrat prin Carta O.N.U., tratativele sunt aplicabile în următoarele cazuri:

pentru diferendele a căror prelungire este susceptibilă de a amenința menținerea păcii și securității naționale, părțile “vor trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative”(art. 33).

pentru cele care constituie o amenințare, virtuală a menținerii păcii sau au dus deja la o încălcare a păcii ori au generat un act de agresiune, Consiluil de Securitate va putea, după ce va constatat aceasta, făra a mai aștepta tratativele prealabile, să facă recomandări sau să decidă măsuri în conformitate cu art. 41 și 42 din Cartă (art. 39).

Un rol foarte important al tratativelor îl dezvăluie Statutul Curții Internaționale de Justiție care spune “declararea competenței acesteia după verificarea condiției tratativelor dintre părțile litigante”. Un rol tot atât de important îl au tratativele diplomatice și în ce privește calificarea unui diferend ca având caracter juridic.

Convenția din 1982 a stabilit reguli generale referitoare la rezolvarea diferendelor dintre state care se pot ivi în legătură cu interpretarea și aplicarea ei. Toate aceste diferende trebuie soluționate numai prin mijloace pașnice (art.279), prevederile Convenției neafectând dreptul statelor de a alege mijlocul pașnic pentru soluționarea diferendului ivit. Totodată statele, în momentul semnării, ratificării sau aderării la Convenție, sau în alt moment ulterior, pot să aleagă, prin declarație scrisă, unul sau mai multe dintre mijloacele pașnice prevăzute de Convenție pentru soluționarea diferendelor, această declarație a statului este revocabilă.

Convenția din 1982 prevede următoarele mijloace pașnice instituționalizate pentru soluționarea diferendelor dintre părțile contractante ale ei: Tribunalul Internațional al Dreptului Mării; Curtea Internațională de Justiție; Tribunalul Arbitrar; Tribunalul Arbitrar Special (art. 287, pct.1). Aceste instanțe de judecată internaționale sunt competente să ia cunoștință de orice diferend privind interpretarea și aplicarea unui acord care are legătură cu Convenția. Hotărârile acestor instanțe jurisdicționale internaționale sunt definitive și obligatorii numai pentru părțile la cauza judecată și numai pentru acea cauză (art. 296).

Convenția din 1982 de la Montego Bay consacră, pe lângă alte reglementări internaționale aplicabile tratativelor, în art. 283, că statele părți la Convenție au obligația ca, atunci când intervine un diferend între ele să procedeze la un schimb de vederi în privința stingerii diferendului pe calea tratativelor. După urmarea acestei proceduri, dacă nu s-a ajuns la nici un rezultat, statele vor supune Curții Internaționale de Justiție sau Tribunalului Internațional al Dreptului Mării cauza spre soluționare. Tratativele între state pot interveni și după hotărârea dată în fond de instituțiile menționate mai sus, pentru a stabili pentru viitor, prin acorduri bilaterale, reglementări prin care statele respective să aplice în practică hotărârea instanței, așa cum a fost cazul în diferendul intervenit între R.F.G., pe de-o parte, și Olanda și Danemerca, pe de altă parte.

Tratativele între state au un rol deosebit de important în menținerea păcii, ele contituind o modalitate de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor dintre state și o cale de menținere a bunelor raporturi dintre state. De altfel, însăși dezvoltarea dreptului internațional reclamă negocieri multilaterale, un consens asupra cristalizării și definirii tot mai elaborate a conținutului unor instituții, adoptarea unor norme noi, în spiritul cerințelor practicii tuturor statelor la viața internațională.

Litigii supuse spre rezolvare Curții Internaționale de Justiție

Curtea Internațională de Justție este organul judiciar principal al Organizației Națiunilor Unite care, de la înființarea sa și până în prezent, a dat decizii a căror însemnătate countsă, pe de-o parte, în rezolvarea dată unor diferende internaționale ivite între sate și, pe de altă parte, în argumentări de principiu ce constituie contribuții importante la dezvoltarea dreptului internațional. Printre domeniile în care Curtea a fost solicitată și a pronunțat decizii, amintim: dreptul mării, delimitarea frontierelor, dreptul de naționalizare, etc. Nu toate cauzele aduse în fața Curții s-au terminat prin decizii pronunțate în fond. Astfel, după începerea procedurii, în unele litigii, Curtea s-a declarat necompetentă, iar în altele, când au ointervenit înțelegeri ulterioare între părți, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul instanței.

Dintre problemele de actualitate cu care se confruntă statele lumii și care ridică aspecte de drept internațional de o importanță majoră sunt acelea care se referă la regimul politico-juridic al mărilor și oceanelor. Factorii politici și economici contribuie la preocuparea sporită a statelor față de problemele spațiului maritim, mai ales și în ceea ce privește exploatarea bogățiilor mărilor și oceanelor.

Curtea Internațională de Justiție a examinat numeroase aspecte juridice din dreptul mării, în principal cu privire la dreptul de pescuit în oceane și la delimitarea platoului continental.

Prima problemă cu privire la care C.I.J. a fost chemată să se pronunțe a fost cea cunoscută sub denumirea de “Afacerea Strâmtorii Corfu”. În ziua de 22 octombrie 1946, un grup de nave militare britanice a intrat în apele teritoriale ale R.P. Albania, fără aprobarea guvernului albanez. Două contratorpiloare britanice au lovit mine așezate din timpul celui de-al doilea război mondial și acăror existență nu era cunoscută autorităților albaneze. Ulterior, la 12 și 13 noiembrie 1946, nave militare ale Marii Britanii au pătruns din nou de asemenea fără încuviințarea guvernului albanez, în aceleași ape teritoriale, procedând la oprerații de deminare.

În fond, Curtea a fost sesizată cu două probleme: una privind răspunderea R.P. Albania cu privire la pagubele cauzate prin explozia minelor, a doua privind răspunderea Marii Britanii, ca urmare a efectuării unor operații de deminare în apele teritoriale albaneze, fără avizul autorității competente.

Cu privire la primul caz, Curtea a decis că Albania este răspunzătoare pentru pagubele pricinuite, pornind de la o concepție greșită în privința trecerii inofensive a navelor de război prin trâmtori, necunoscând prima pătrundere a navelor britanice ca o încălcare a suveranității unui stat. De reținut că această decizie a fost dată cu șase opinii separate. Cu privire la cel de-al doilea aspect, Curtea a stabilit în unanimitate că R.P. Albania este îndreptățită să reglementeze trecerea inofensivă a navelor prin această strâmtoareși a apreciat că pătrunderea navelor britanice în zilele de 12 și 13 noiembrie 1946, constituie o încălcare a suveranității statului albanez.

Un alt litigiu s-a ivit la începutul anului 1950, între Marea Britanie și Norvegia, cu privire la dreptul de pescuit. Încă din 1953, Norvegia își rezervase drepturi exclusive de pescuit în apele maritime din partea de nord a coastelor sale. Printr-un act unilateral, Norvegia și-a stabilit liniile de bază de la care urma să pornească delimitarea propriilor ape teritoriale. În acest caz, Marea Britanie a considerat că regulile impuse de guvernul norvegian contraveneau principiilor de drept internațional, privitoare la fixarea liniilor de bază ale apelor internaționale. Litigiul fiind înaintat Curții,aceasta a soluționat cauza în favoarea Norvegiei, luând în considerație structura specifică a țărmului norvegian (care prezintă numeroase fiorduri, insulițe stânci foarte apropiate de coasteă) și faptul că existau unele principii tradiționale, datând încă din 1812 și necontestate de vreun alt stat. Curtea a subliniat înacel timp nu existau metode universal recunoscute și aplicabile pentru toate cazurile în privința stabilirii limitelor apelor teritoriale.

Un alt caz supus soluționării Curții, a fost cel al Marii Britanii și al R.F.G., care au introdus în 1972 plângeri separate împotriva Islandei, ca urmare a unor măsuri unilaterale prin care Islanda își extinde limita exclusivă a dreptului de pescuit, de la 12 la 50 mile marine.

După ce în prealabil, Curtea indicase măsuri de conservare până la judecarea procesului, cerând Islandei să nu aplice noile reglementări privind dreptul exclusiv de pescuit față de statele reclamante care, la rândul lor, trebuiau să- i limiteze în zona litigioasă, ea s-a pronunțat, la 25 iulie 1974, prin două decizii separate cu conținut identic. Curtea a stabilit că reglementarea unilaterală impusă de Islanda, cu privire la dreptul exclusiv de pescuit în zona de 50 mile marine, nu poate fi opozabilă Marii Britanii și R.F.G. Ca urmare, Islanda nu are dreptul să îndepărteze din zonă vasele de pescuit aparținând celor două țări. Curtea a indicat ca statele părți să ducă tratative – pe baza considerentelor cuprinse în cele două decizii care să conducă la încheierea unor înțelegeri privitoare la dreptul de pescuit în zonă. Decizia Curții a fost urmată de tratative care au dus la înțelegeri bilaterale.

Extinderea unilaterală a limitelor de competență în anumite zone ale oceanelor cere însă o reglementare mai largă, deoarece, în anii imediat următori acelei decizii, cele două state care s-au opus instituirii unei zone de pescuit de către Islanda, au instituit ele o asemenea zonă, într-o acțiune concertată a țărilor din Piața Comună, restrângând astfel, unilateral de data aceasta, în cadrul unei grupări de state și pentru o vastă zonă maritimă, dreptul de pescuit pentru alte state.

La 6 decembrie 1951 s-a cerut C.I.J. să se pronunțe care dintre state – Marea Britanie sau Franța este posesorul insulelor Minquiers și Ecrehous. Curtea, prin decizia dată la 17 noiembrie 1953, a ajuns la concluzia că suveranitatea asupra acestor insule aparține Marii Britanii. Pentru a ajunge la această soluție, Curtea a examinat vechi fapte istorice care se întindeau, în urmă, până la cucerirea Angliei de către normanzii (1066) și până la încorporarea Normandiei în statul francez (1204).

Delimitarea platoului continental a pus deseori probleme, fiind necesară, uneori, supunerea diferendelor Curții. Un astfel de caz a fost cel al diferendului privind delimitarea platoului continental din Marea Nordului, între R.F. Germania, Olanda și Danemarca care, în final, a dus la un compromis între cele trei țări care au transmis în 1967 litigiul spre rezolvare Curții Internaționale de Justiție. Prin acel compromis, părțile au cerut Curții să indice care sunt principiile și regulile internaționale pe baza cărora platoul continental din Marea Nordului urma să fie delimitat.

La 20 februarie 1969, Curtea s-a pronunțat în fond asupra litigiului, dând dreptate R.F.Germania și precizând că, în cazul delimitării platoului continental, nu se poate aplica un singur principiu (cel al echidistanței așa cum era prevăzut în Convenția de la Geneva din 1958). Curtea a recomandat ca delimitarea să se efectueze prin înțelegeri încheiate între statele părți, ce ar urma să se elaboreze pe baze echitabile 63 .

_____________________________

Cele trei state au încheiat ulterior două tratate bilaterale și un protocol tipizat de delimiter a platoului continental, semnate la Copenhaga, în 1971

Secțiunea IV

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE

4.1. Natura juridică a mării teritoriale

Marea teritorială face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă

împreună cu resursele sale suveranității naționale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului riveran, ținându-se seama și de prevederile dreptului internațional 64 . Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa în ceea ce privește apele, solul și subsolul, coloana de aer de deasupra 65, drepturi ce constau în: pescuit, navigație, supravegherea și controlul, jurisdicția, protecția mediului, etc., având și obligațiile corespunzătoare.

Pescuitul, exploatarea resurselor minerale revin, în exclusivitate, statului riveran. Acesta poate însă încheia acorduri cu alte state, prin care să stabilească modul și condițiile de pescuit în marea sa teritorială pentru alte state, fără clauza reciprocității. În acest scop pot fi create și societăți mixte.

Desfășurarea unor activități de pescuit, cu încălcarea reglementărilor statului riveran sau fără consimțământul acestui stat, este supusă unor măsuri sancționatoare 66 .

Statul riveran are dreptul de a reglementa, în conformitate cu dreptul internațional, exercitarea de către navele comerciale ale altor state a dreptului de trecere inofensivă . Căt privește navele străine, statul riveran determină, prin legea sa și în conformitate cu acordurile la care este parte, condițiile de intrare și navigație în marea sa teritorială, activitățile interzise în această zonă, sancțiunile pentru încărcarea acestor interdicții, statul putând, de asemenea, să stabilească zone maritime de securitate interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai unora dintre acestea. De exemplu, o serie de state, (între care și România) au interzis accesul în marea teritorială, în apele martime interioare, oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă oricare transportă anumite tipuri de arme și muniții 67.

______________________________

Vezi art. 2 pct.3 din Convenția din 1982

Vezi art. 2 din Convenția din 1958 și art. 2 din Convenția din 1982

O situație de acest fel s-a petrecut cu o navă bulgărească, în 1996, care a fost interceptată la aprox. 8 mile de Mangalia. Escortată în portul Mangalia, în urma cercetărilor pe navă, P.F. au găsit 300 kg de rechin și plase speciale de pescuit. Comandantul pescadorului a fost amendat, iar nava – sechestrată până la plata amenzii , fiind informat și împuternicitul de frontieră bulgar pentru sectorul Varna.

vezi art. 10 din L 17/1990 privind regimul juridic al apelor interioare maritime al mării interioare și al zonei contigue a României

Reglementarea navigației în marea teritorială de către statul riveran are ca scop asigurarea fluidității și securității traficului, separarea căilor de navigație, pilotajul, prevenirea abordajelor, protecția cablurilor submarine și a conductelor petroliere, stabilirea semnalelor obișnuite și de alarmă, folosirea aparaturii radio și de comunicații de către navele străine, etc.

Obligația corelativă ce decurge din acest drept este aceea de a comunica prin “Avize pentru navigatori” orice modificare adusă reglementărilor și efectuarea unei publicități corespunzătoare.

Dreptul de control și supraveghere vamală urmărește prevenirea contrabandei și aplicarea de sancțiuni pentru faptele ce constituie infracțiuni sau contravenții de această natură, navele comerciale străine având obligația de a staționa în locuri determinate, de a nu încărca și descărca mărfuri în afara punctelor de control stabilite. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi și zone libere, în interiorul cărora sunt acordate facilități vam, ale și fiscale pentru activitățile de comerț exterior, tranzit, depozitare, producție 68.

Controlul sanitar se realizează în porturi și ape maritime interioare și are ca scop asigurarea sănătății populației, prin prevenirea apariției de germeni patogeni, viruși, boli și epidemii aduse de navele străine.

Controlul documentelor are ca scop identificarea persoanelor care vin într-un stat ori care ies din acesta, sau tranzitează statul respectiv împiedicarea trecerii în mod fraudulos a frontierei maritime, etc.

Cercetarea științifică, cea de prospectare și de amenajare în marea teritorială constituie apanajul exclusiv al statului riveran și se realizează de către instituțiile sale specializate, cu acordul organelor competente, dar atât

persoanelor fizice, cât și cele juridice, pot cere și obține autoriazții de a efectua cercetări în numai în condițiile stabilite de statul riveran.

4.2. Dreptul de trecere inofensivă

Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar și apoi consacrat prin Convenția de Geneva din 1958, precum și prin cea de la Montego Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui stat riveran reprezintă un principiu general al dreptului țării, el fiind recunoscut tuturor navelor comerciale străine și fiind reglementat
prin legi interne, ținându-se seama de normele dreptului internațional.

Regulile privind dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială au fost codificate, pentru prima oară, prin Statutul de la Brcelona, din 1921, și

_____________________________

68 Prin Dec. 294/1978 s-a instituit regimul de port liber în limitele orașului Sulina, prevăzându-se că mijloacele de transport și bunurile introduse sau scoase din port sunt exceptate de la plata taxelor vamale, fiscale și a impozitelor, exceptându-se cazurile când intră pe teritoriul vamal al României.

reluate, atât în Convenția din 1958, cât și în aceea din 1982 (art. 17 – 32). Ultima Convenție stabilește:”În condițiile prezentei Convenții, navele oricărui stat, riveran sau neriveran, se bucură de trecerea inofensivă prin marea teritorială” 69.

Potrivit Convenției 70 , termenul de pasaj este aplicabil navelor străine care intră în marea teritorială spre porturile și instlațiile maritime ale statului riveran, spre apele interioare, porturile și instlațiile acestora, sau dinspre acestea spre marea liberă, precum și navelor aflate în trecere spre porturile altor state 71.

În orice situație, navigarea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă, urmând rutele maritime indicate de statul riveran prin hărți și alte documente de navigație.

Oprirea și ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de forță majoră, incidente de navigație ori pentru a acorda sprijin altor nave aflate în pericol 72 .

În sensul Convenției din 1982, trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingerea păcii, ordinii sau securității statului riveran 73 . Trecerea trebuie să se efectueze în conformitate cu prevederile Convenției și alte reguli ale dreptului internațional.

Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă, și deci nava pierde acest drept de trecere, dacă aceasta, în timpul traversării, comite una din următoarele activități 74 : orice amenințare cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității,integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran sau care încalcă principiile dreptului internațional încrise în Carta O.N.U.;

orice manevră sau acțiune cu arme de orice fel;

orice acțiune ce are ca obiect culegerea de informații care poate aduce prejudiciu apărării sau securității statului riveran,

orice act de propagandă urmărind să afecteze apărarea sau securitatea statului riveran ;

lansarea, aterizarea sau luarea la bord a unui avion ;

_____________________________

Art. 17 din Convenție

Art. 18 și 19 din Convenție

v.Dumitru Popescu, Adrian Năstase – Drept internațional public, Editura “Șansa” SRL, București, 1997, p. 199

Raluca Miga Beșteliu – op. cit.., p.227

v.art. 19 din Convenție ;

v.art. 19 din Convenție ;

decolarea, aterizarea sau luarea la bord a oricărui dispozitiv militar ;

încărcarea sau descărcarea oricăror mărfuri, valute sau persoane, încălcând legile vamale, fiscale, de imigrare sau sanitare și regulamentele statului riveran ;

orice act săvârșit cu intenție în vederea unei poluări serioase contrare prezentei Convenții ;

orice activități de pescuit ;

desfășurarea de activități de cercetare sau de supraveghere (hovering) ;

orice activitate care urmărește să intervină într-un sistem de comunicație sau alte instalații ale statului riveran ;

orice altă activitate care nu privește direct trecerea inofensivă.

În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa teritorială,măsurile pe care le consideră necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă 75 .El are dreptul de a obliga nava să părasească apele sale teritoriale dacă nava nu respectă obligațiile aferente dreptului său sau desfășoară una din activitățile de mai sus.Împotriva navelor străine care desfășoară activități interzise de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire și în mare liberă 76 .

Dacă o navă a fost reținută în afara mării teritoriale, a zonei economice exclusive în împrejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru ori ce pierdere sau daună suferită ca urmare a acesteia acțiuni.

Trecerea trebuie să fie continuă, atăt în ce privește traversarea mării teritoriale înspre porturile statului riveran sau dinspre acestea spre larg, cât și în ce privește navigarea prin marea teritorială. Staționarea sau intrarea și ieșirea repetată din apele teritoriale nu sunt permise decăt în măsura în care ele sunt impuse de necesitățile de moment ale navigației sau cazuri de forță majoră.Staționarea, intrarea și ieșirea din marea teritorială pot îndreptăți statul riveran la luarea unor măsuri pe care le consideră oportune pentru securitatea și interesele sale 77 . Trecerea trebuie să fie expeditivă , adică o trecere rapidă impusă de scopuri inofensive al traversării sau navigației prin marea teritorială .

Orice derogare de la această regulă poate provoca suspiciuni statului riveran cu privire la buna credință în efectuarea unei treceri inofensive,în conformitate cu legile statului riveran și cu regulile de drept internațional, și, implicit, să dea dreptul unor măsuri restrictive sau de interdicție în

______________________

v. art. 25 al Convenției din 1982

D.Popescu .A. Năstase – op.cit., p.200

C.Andronovici – Dreptul internațional public, Editura “Graphix”, Iași, 1993, p.214

efectuarea trecerii prin marea teritorială 78 .

Convenția de la Geneva din 1958, în art.18, a prevăzut că navele străine care se folosesc de dreptul de trecere vor trebui să se conformeze legilor și regulamentelor privind transportul și navigația. Când este necesar, pentru asigurarea fluidității și securității transportului, statul poate să pretindă navelor aflate în trecere inofensivă să utilizeze culoarul de navigație și să se conformeze sistemelor de separare a traficului prevăzute de el pentru regularizarea trecerii navelor, îndeosebi asupra navelor cu propulsie nucleară, cele care au la bord substanțe radioactive sau periculoase, indiferent de natura lor. Statul riveran are obligația de a ține seamă de prevederile internaționale în materie și de a face indicații în mod clar asupra acestora, în hărți de navigație,precum și publicitatea adecvată.

Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă, în marea majoritate a statelor (la fel și în România), unei aprobări prealabile. Aceste nave, precum și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia masuri speciale de precauție. Submarinele și celelalte nave submersibile sunt obligate ca în marea teritorială să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național 79 .

Unele state, printre care și Romănia, interzic accesul în marea lor teritorială al navelor care au la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă ori care transportă asemenea arme (art.10 din L.17 /1990).

Convenția din 1982 a prevăzut, în art. 21, obligația navelor străine care își exercită dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială de a respecta legile și regulamentele care privesc trecerea inofensivă prin marea teritorială, pe care statul riveran le poate adopta în conformitate cu prevederile Convenției și alte reguli ale dreptului internațional în legătură cu trecerea inofensivă prin marea teritorială, respectându-le pe toate sau pe oricare din cele care urmează:

siguranța navigației și reglemetarea circulației maritime;

protecția cablurilor și conductelor;

conservarea resurselor biologice ale mării;

d)prevenirea de încălcări ale legilor și regulamnentelor statului rivaran privind pescuitul;

e) ocrotirea mediului înconjurător al statului riveran și prevenirea, reducerea și controlul poluării acestuia;

cercetarea științifică marină și anchetele hidrografice;

___________________

Marțian Nicu – Dreptul internațional public vol. II , Editura “Chemarea”, Iași, 1996, p.78

79 v. art. 14, alin. 6 din Convenția din 1958

g)prevenirea încălcării legilor și regulamentelor statului riveran privind reglementările vamale, fiscale, imigrarea și cu caracter sanitar.

Spectrul legilor și regulamentelor statului riveran menționate mai sus 80 a fost formulat în Convenție spre a califica dreptul aplicabil pe care statul suveran are competența să-l aplice navelor în trecere prin marea sa teritorială.

Statul riveran are obligația de a nu împiedice trecerea inofensivă decât pentru motive de securitate, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigația prin marea teritorială, de a indica prin hărți maritime culoarele de navigație și sistemele de separare a traficului, să nu perceapă taxe pentru trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială, decât în cazul în care navele beneficiază de servicii prestate, ca pilotajul, sau s-au efectuat lucrări speciale pentru îmbunătățirea condițiilor de navigație, ( de exemplu, construirea unui canal artificial) 81.

În ceea ce privește trecerea navelor militare străine prin marea teritorială a unui stat riveran, aceasta a fost controversată de la bordarea acestei probleme de către Comisia de Drept Internațional a O.N.U. 82.

Aceasta a propus un text potrivit căruia un stat poate întreprinde o trecere inofensivă cu nave de război, cu condiția unei autorizații sau notificări anterioare, considerându-se că statul ar trebui în mod normal să acorde dreptul de trecere inofensivă. Se constată însă că art.9, alin.2, lit. b din Convenția din 1982 subliniază în mod clar “că orice exercițiu sau tranzitare cu arme de orice fel” este incompatibilă cu trecerea inofensivă și trebuie să se aplice, desigur, navelo de război în trecerea lor prin marea teritorială.

Ca urmare a pozițiilor adoptate de diferite grupuri de state, Convenția de la Geneva din 1958 nu conține nici un text cu privire la posibilitatea trecerii

inofensive a navelor străine prin marea teritorială a unui stat. Printre diferite opinii, s-a susținut că formula “navele tuturor statelor riverane și neriverane au dreptul de trecere inpfensivă prin marea teritorială ar putea permite și trecerea navelor de război prin această mare”. Această opinie nu pare însă acceptavbilă, concluzia fiind ca trecerea inofensivă a navelor de război prin apele teritoriale străine ar putea fi reglementată numai prin cutumă, care este însă neclară și face obiect de controverse.

Examinarea textelor Convenției din 1982 duce la aceeași concluzie, constatându-se că nici o dispoziție a acesteia nu reglementează problema, dacă navele de război străine pot trece în mod inofensiv prin marea teritorială a unui stat.

____________________________

A. Bolintineanu, A. Năstase – op. cit., p.194

V. art. 18 din Convenția din 1958

82 A. Bolintineanu op. cit. , p. 191

O declarație comună a S.U.A. și U.R.S.S., din septembrie 1989, afirmă că toate navele, inclusiv cele de război, indiferent de încărcătură, armament și mijloace de propulsie, se bucură de dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială, în conformitate cu dreptul oinbternațional, pentru care nu se cere nici o notificare prealabilă 83. Se pune însă întrebarea dacă cele două superputeri puteau stabili norme de drept internațional cu caracter general. Răspunsul nu poate fi decât, evident, negativ, declarația fiind opozabilă numai celor două state care au adoptat-o.

O regulă general admisă și figurănd în cele două Convenții prevede că “în marea teritorială submarinele și alte vehicule submersibile trebuie să treacă la suprafață și să arboreze pavilionul lor ( art.14, alin.6 din Convenția de la Geneva din 1958, art.20 din Convenția de la Montego Bay)”. În afară de aceasta, dacă o navă de război nu respectă legile și regulamentele statului riveran privind trecerea prin marea sa teritorială și ignoră o cerere de a se conforma acestora, statul riveran poată să pretindă navei să părăsească imediat marea sa teritorială (art.30 al Convenției din 1982). Această Convenție, în art.29, definește nava de război ca fiind “o navă aparținând forțelor armate ale unui stat purtând însemnele exterioare distinctive ale navelor militare ale naționalității sale având un echipaj supus disciplinei forțelor armate regulate”.

Convenția 84 se mai referă și la răspunderea internațională a statului de pavilion pentru orice daună sau pierdere rezultând din nerespectarea de către o navă de război ori de către altă navă guvernamentală, care are activități necomerciale, a legilor și regulamentelor statului riveran privind trecerea prin marea teritorială sau a prevederilor Convenției.

În concluzie, problema controversată dacă navele de război pot trece sau nu prin marea teritorială a unui stat străin nu și-a găsit reglementare clară 85.

_____________________________

A. Bolintineanu, A. Năstase – op.cit., p,195

V. art.31 din Convenție

Pentru detalii vezi D. Popescu, F. Coman – op. cit., p.130

4.3. Jurisdicția statului riveran

Jurisdicția statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion își exercită jurisdicția asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă că în marea teritorială navele se supun unei duble jurisdicții: cea a statului riveran ( ca regulă generală ) și cea a dreptului de pavilion, aceasta din urmă acționând mai mult ca o regulă de curtuazie internațională 86.

Convenția din 1982 (care a înlocuit-o și completat-o pe cea din 1958) consacră titluri distincte pentru fiecare dintre aceste categorii.

Pentru navele comerciale aflate în trecere prin marea terirorială, jurisdicția penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arest sau de instrucție cu privire la infracțiunile săvârșite la bordul și în timpul pasajului, în urmatoarele cazuri 87 :

când consecințele infracțiunii se extind și asupra statului riveran;

dacă infracțiunea este de natură să tulbure pacea publică a țării sau ordinea în marea teritorială;

asistența autorităților locale a fost cerută de căpitanul navei sau de consulul statului al cărui pavilion îl abordează nava;

dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru suprimarea traficului ilicit de stupefiante sau substanțe psihotrope.

Statul riveran poate regurge la acte de arestare sau de instrucție și la

bordul navei care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare. Conform legislației sale de poliție, securitatea fiscală, vamală, în marea teritorială a statului riveran are dreptul de vizită, de captură sau de reținere a navelor comerciale străine, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, de a aplica sancțiuni bănești sau personale. Ele pot începe exercitarea dreptului de urmărire, care se exercită de către state împotriva navelor infractoare și continuă acest drept în marea liberă 88. Dreptul de urmărire se aplică și în cazul încălcării legislației referitoare la zona economică exclusivă..

În aczul săvârșirii unei infracțiuni înainte de intrarea navei în zona economică sau în marea teritorială, statul riveran nu poate recurge la nici o măsură de instrucție sau de arestare la bordul navei care, venind dintr-un port străin, se află în trecere fără a intra în apele maritime interioare ale acestuia.

_____________________________

86 C. Andronovici – op., cit., p.214

87 v. art. 27, alin. 1 din Convenția din 1982

88 D. Popescu, F. Coman – Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, București, 1993, p. 132

Pe timpul cât se află în marea teritorială a unui stat, nava comercială străină se bucură de protecția legilor acestuia, revenindu-i obligația respectării lor.

În ceea ce privește jurisdicția civilă a statului riveran, aceasta nu se poate exercita asupra unei persoane aflată la bordul unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran putând dispune, potrivit dispozițiilor sale ilegale, reținerea, sechestrarea ori executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligațiile contractuale sau responsabilităpțile asumate de nave în timpul pasajului sau pentru trecerea prin apele statului riveran 89.

Navele de război și navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicție în marea teritorială a unui stat 90 .

Aceasta trebuie însă să respecte legile și regulamentele statului riveran. Convenția de la Geneva din 1958, privind marea teritorială prevede 91 : “ În cazul nerespectării de către nava de război străină a reguliloir statului riveran privind trecerea și în cazul când nu ține seama de invitația care i se face de a se conforma lor, statul riveran poate să ceară ieșirea navei din marea sa teritorială”. Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de o astfel de navă, precum și de către echipajul ei, în asemenea împrejurări revine statului de pavilion.

Secțiunea V

PROTECTIA MEDIULUI MARIN

Principalul aspect al protecției mediului marin este de a împiedica

introducerea directă sau indirectă, de către om, a unor materii sau substanțe care pot provoca efecte nefaste asupra resurselor vii ale mării, asupra sănătății oamenilor și a activităților maritime, cum este pescuitul.

Ea se realizează în baza legilor interne și a convențiilor internaționale pentru zonele de sub jurisdicția națională și prin convenții internaționale, regionale sau cu caracter multilateral general pentru zone internaționale 92.

_____________________________ 89 Pentru detalii vezi Convenția Internațională asupra sechestrului asigurător de nave maritime încheiată la Bruxelles , la 10 mai 1952. România a aderat la Convenție prin L. nr. 91 din 01 noiembrie (M.O.. nr 255 din 08 noiembrie 1995)

Vezi în acest sens și art. 9 din Convenție prinitor la largul mării din 1958 – care prevede imunitatea de jurisdicție completă a unei nave de stat afectată unui serviciu necomercial și care este supusă exclusiv jurisdicției statului pavilionar.

v. art.23 din Convenție

D. Popescu, A. Năstase – op., cit., p. 217

Astfel începănd cu Convenția de la Londra ( modificată în 1962 și 1969) privind combaterea poluării cu hidrocarburi 93 , Convenția de la Geneva din 1958, privind marea liberă 94 , continund cu convențiliie de la Bruxelles din 1969, privind răspunderea și intervenția în caz de accident, cu cea din 1971, referitoare la stabilirea unui fond internațional de compensare, s-au stabilit reguli și principii care au constituit baza unor reglementări ulterioare 95.

În acest sens, în 1971 s-a încheiat Convenția privind protecția

împotriva poluării cu materiale radioactive, în 1972. Convenția relativă la prevenirea poluării marine prin scufundarea deșeurilor de pe nave și aeronave sau instalații marine. De asemenea, s-au încheiat convenții regionale privind protecția mediului marin referitoare la Marea Baltică (1974), Marea Mediterană (1976), Pacificul de Sud (1986).

În acest context, subliniem semnificația deosebită a Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluări, semnatăla București pe 12 aprilie 1992, convenție care are ca obiectiv combaterea poluării cu substanțe periculoase a diferitelor surse de pe uscat, de pe nave, din activități ce se desfășoară pe platoul continental.

Subliniem faptul că prin Convenția privind dreptul mării, din 1982, s-au stabilit prevederi cu aplicabilitate generală vizănd toate formele și tipurile de poluare și toate zonele mărilor și oceanelor. Ea prevede obligația statelor de a proteja și apăra mediul marin prin prevederea, reducerea și stăpânirea populării mediului marin (art. 194). S-a creat, astfel un cadru adecvat și cuprinzător pentru protecția și conservarea mediului marin întoate componentele sale.

Supravegherea și controlul respectării prevederilor convențiilor revin statului riveran în zonele de sub jurisdicția sa, în zonele internaționale, în principal statului de pavilion. În baza unor convenții s-au creat și organisme internaționale speciale având o serie de atribuții în acest domeniu.

Cu toate acestea, construirea și punerea în circulație a unor supertancuri petroliere cu o capacitate de sute de mii de tone au pus de multe ori în pericol mediul marin 96 .

Asemenea pericole grave pentru fauna și flora marină au produs, de exemplu, în 1967, naufragiul navei “Torry Conyan” de sub pavilion liberian, asupra coastelor franceză și engleză ale Oceanului Atlantic;în 1978 naufragiul în apropierea coastelor franceze al navei petroliere “Amoco Codiz” sub

_____________________________

Convenția instituie o zonă de interdicție de 50 mile marine de la țărm, în care nu se admite deversarea de hidrocarburi sau alte substanțe care poluează marea

Convenția stipulează abligația statelor de a adopta reguli privind evitarea poluării mărilor cu hidrocarburi (art. 24) și pentru evitatea aruncării de deșeuri radioactive în mare.

D.Popescu, A.Năstase – op.cit., p.217

D.Popescu, F. Coman – op.cit., p. 143

pavilion liberian, apaținând unei companii americane,în 1989 naufragiul, în apropiere de Alaska, al petrolierului american “Exxon Valdez”, iar în 1993, naufragiul pe coastele Scoției al petrolierului “ Braer” sub pavilion britanic liberian.

Acestea sunt realitățile care îndeamnă, atât la măsuri sporite de siguranță a tancurilor petroliere și securitate a navigației , cât și măsuri de răspundere, precum și acțiuni prompte în colaborare statelor implicate pentru înlăturarea consecințelor unor astfe de catastrofe ecologice.

Capitolul 4

PLATOUL CONTINENTAL

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI DELIMITARE

Platoul continental, ca instituție a dreptului internațional al mării, a fost consacrat, pentru prima oară, în Convenția din 1958 și reafirmat, cu unele dezvoltări în Convenția din 1982.

Platoul continental sau “platforma continentală” reprezintă,din punct de vedere geologic, prelungirea naturală a țărmului statului riveran,care coboară în panta ușoară, iar în unele cazuri,abruptă, sub apele mărilor și oceanelor până la marginea continentală 97 , unde acestea nu au adâncimi mai mari de 150 – 200 m, după care începe taluzul continental abrupt, spre marile adâncimi ale mărilor și oceanelor.

Astfel definit, platoul continental are de-a lungul țărmurilor și insulelor lățimi diferite : de la sute de kilometri înlarg ( cum ar fi de exemplu, coastele Guyanei ) până la doar unu sau doi kilometri. El poate chiar să nu existe din punct de vedere geologic (cum este, de exemplu, țărmul vestic al insulei Corsica ori Alpii maritimi).

Din punct de vedere juridic, sau mai bine spus sub aspect juridic, platoul continent reprezintă fundul mărilor și oceanelor și subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanță, de regulă, de 200 mile maritime, măsurate de linia de bază,de la care se măsoară lățimea mării teritoriale 98 .

Din punct de vedere al resurselor naturale, solul marin al platoului continental este bogat în resurse vegetale și animale : bureți de mare, corali, scoici,dintre care unele purtătoare de perle (Golful Mexic,Golful Persic,insula Sri Lanka, unele insuli din Pacific).Subsolul platoului continentalconține în unele zone importante zăcăminte de cărbune, fier, zinc, dar mai ales țiței și gaze naturale Golful Persic, Marea Nordului, Marea Neagră și altele).

Consacrarea juridică a unui asemenea spațiu marin a apărut și s-a impus, la început 99, pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial,

___________________

În alte descrieri ale configurației geografice a platoului continental se insistă asupra faptului că aceasta are o structură uniformă cu aceea a uscatului, se prezintă că o prelungire a “aceleiași mase terestre sub apele mării”

v. Dumitra Popescu , Adrian Năstase – op.cit., p.205

Primul document diplomatic în care apare termenul de “platou continental” îl reprezintă o declarație a guvernului imperial rus din 1916, prin care acesta notifica tuturor statelor aliate și neutre ca făcând parte din teritoriul său o seriede insule care reprezintau continuarea spre nord a platoului continental

în urma perfecționării mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor sale naturale. Acest proces a fost deschis de celebra Declarație a președintelui S.U.A. – H. Truman, din 28 septembrie 1945, prin care se revendica dreptul de jurisdicție și control asupra solului și subsolului platoului continental al coastelor S.U.A. și se recunoștea, expres, caracterul de mare liberă al apelor de suprafață. Declarația americană a fost urmată de declarații similare din partea unor state cu litoraluri întinse (ca de exemplu, Argentina, Brazilia, Peru, Chile, Suedia și Australia), astfel că într-un interval relativ scurt de timp recunoașterea unor drepturi suverane asupra exploatării resurselor platoului continental a dobândit valoarea unei norme cutumiare 100 .

Ca urmare, la 29 aprilie 1958 a fost încheiată Convenția de la Geneva asupra platoului continental care îl definește ca fiind fundul mării și subsolul regiunilor marine adiacente coastelor, dar aflate dincolo de marea teritorială până la adâncimea de 200 metri sau dincolo de această distanță, până acolo unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale din aceste regiuni.

Articolul 76 al Convenției asupra dreptului mării din 1982 conține o definiție (delimitare) juridică a platoului continental, utilizând criterii mai precise decât cele cuprinse în Convenția din 1958. Această definiție delimitare are în vedere o limită minimă și una maximă pentru platoul continental, utilizând criterii, uneori independente, în raport cu structura geologică a acestui spațiu. În lumina unei limite minime, Convenția definește platoul continental ca fiind: “solul și subsolul spațiilor submarine care se întind dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru, până la limita exterioară a marginii continentale sau până la o distanță de 200 de mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, acolo unde limita exterioară a marginii continentale nu ajunge până la o asemenea distanță”. Limita maximă a platoului continental, pentru cazurile în care prelungirea naturală a marginii continentale se întinde pe distanțe foarte mari, sub apele mării, este stabilită de cel mult 350 de mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, sau până la 100 de mile, de la punctele unde adâncimea atinge 2.500 de metri (art. 73, alin. 4-6).

al Siberiei.Termenul de platou continental apare în acea declarație sub un alt sens decât cel folosit astăzi, deoarece, nu se referă la platoul submarin. (N. Andone : Pl.C. în “Justiția Nouă” nr. 6/9950, p. 1030 și urm.)

100 Concepția platoului continental, în sensul recunoașterii pentru statul riveran a unor drepturi exclusive asupra regiunilor submarine, apare pemntru prima dată în Tratatul încheiat 1942 între Marea Britanie și Venezuela, cunoscut sub numele de “Tratatul asupra Golfului Paria”. Prin acest tratat cele două state revendicau drepturi exclusiove asupra regiunilor submarine din zona Golfului Paria aflate dincolo de limita apelor teritoriale ale Venezuelei și insula Trinidad, posesie britanică în Oceanul Atlantic. Deși tratatul, în conținutul său nu folosește în mod expres noțiunea platoului continental, prin concepția sa juridică pe care o reflectă este considerat ca reprezentând primul precedent în domeniul platoului continental.

Statele care folosesc resurse nebiologice dintr-un platou continental mai mare de 200 mile marine de la limita de bază, vor plăti în bani sau în natură, contribuția , în raport cu volumul producției de la locul de exploatare, contribuții ce vor fi vărsate autorităților internaționale pentru teritorile submarine.

După cum se poate observa , definirea platoului continental în Convenția din 1982 are la bază criteriul orizontal și unitatea obiectivă dintre această zonă și teritoriul terestru al statului riveran, în același timp, dispozițiile Convenției din 1982 urmăresc să realizeze un beneficiu aproximativ egal pentru toate statele în exploatarea resurselor naturale ale acestei zone: țările care au avantajul natural al unui platou continental mai întins, și, implicit, cele al exploatării resurselor acestuia, sunt obligate prin contribuțiile menționate – să restabilească oarecum echitatea, egalitatea din acest punct de vedere, vis a vis de ceilalți membri ai comunității internaționale. Platoul continental reprezintă o sursă importantă, mai cu seamă în ceea ce privește țițeiul și gazele naturale, unele state (Anglia, Norvegia, etc.) prin exploatarea acestor zone și-au rezolvat nu numai necesitățile de consum intern, dar au devenit treptat importanți exportatori 101 .

Cele două definiții au ca elemente comune și esențiale următoarele:

platoul continental este solul și subsolul marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, dar adiacent acestuia. Instituția platoului continental nu cuprinde și apa mării de deasupra lui, regimul acestei ape nu este influențat de cel al platoului continental;

statul riveran exercită numai anumite drepturi suverane asupra platoului său continental, în vederea exploatării resurselor naturale ale acestuia. Convenția de la Geneva din 1958 arată că prin resurse naturale ale platoului continental se înțeleg: resurse minerale și alte resurse fără viață de pe solul și din subsolul marin al platoului continental 102. Regula generală, după cum se poate observa, pentru delimitarea

platoului continental o reprezintă distanța de 200 de mile, celălelt criteriu, care funcționează în cazuri speciale, combinând distanța cu adâncimea creează posibilitatea extinderii platoului continental în detrimentul zonei internaționale și deci al intereselor celorlalte state, îndeosebi ale celor anclavate (lipsite de ieșire la mare).

Cât privește delimitarea platourilor continentale între statele aflate

față în față, Convenția din 1958 stabilea că aceasta se va face pe linia mediană,

_____________________________

Pentru detalii, vezi C. Andronovici – Drept internațional public, Ed. “Graphix”, Iași, 1993, p. 216

V. art. 2, pct. 4 din Convenție.

calculată de la linia de bază a mărilor lor teritoriale 103. În cazul statelor limitrofe, delimitarea se face prin acord între state sau aplicând regula distanței egale 104.

Convenția din 1982 a renunțat însă la linia echidistantă, stipulând că delimitarea platoului între state cu țărmuri limitrofe sau față în față se face prin acord între statele interesate, pe baza dreptului internațional și are în vedere ajungerea la soluții echitabile 105. În cazul în care apar diferende între state cu privire la delimitarea platourilor lor continentale, Convenția mai prevede ca acestea să fie soluționate prin procedurile stabilite în cuprinsul ei sau de către Convenția pentru delimitarea platoului continental ( Anexa a II-a la Convenție).

Secțiunea II

REGIMUL INSULELOR

În lumina Convenției din 1982, insulele sunt definite ca “întinderi naturale de pământ, înconjurate de apă, care rămân descoperite în timpul fluxului”106. Existența lor indică unele probleme deosebite în legătură cu delimitarea platoului continental.

Insulele situate în apropierea litoralului fac parte din teritoriul de stat și, în astfel de situații, delimitarea în exterior a platoului se face de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. În acest fel s-a procedat în acordurile dintre Iugoslavia și Italia, din 1968, privind insulele adiacente coastei Iugoslaviei, fosta U.R.S.S. și Finlanda, în 1957, în legătură cu insulele din Golful Finic.

Potrivit art.121 al Convenției din 1982, “stâncile și insulele mici care nu pot susține așezări omenești sau viață economică proprie, nu pot avea zonă economică exclusivă sau platou continental”. Spre deosebire de acestea, insulele populate cu o viață economică proprie au platou continental, ceea ce poate crea o serie de dificultăți și inechități atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat aparțin altui stat, situație cu care s-au confruntat și sau (după caz) se confruntă Grecia și Turcia în Marea Egee, fosta U.R.S.S. și

__________________________

103 v. art. 6, pct. 1 din Convenție

104 v. art. 6, pct. 2 din Convenție

105 În concepția Curții Internaționale de Justiție o soluție echitabilă trebuie să se bazeze pe principiile și normele dreptului internațional, ținând seama de toate împrejurările pertinente, cum sunt: situarea coastelor celor două state față în față, lungimea diferită a țărmurilor, evitarea unor disproporții excesive între întinderea platoului și lungimea aferentă litoralului statului riveran.

106 v. art. 121 din Convenție

Suedia în Marea Baltică, Coreea de Sud și Japonia, România și Ucraina 107.

Secțiunea III

REGIMUL JURIDIC AL PLATOULUI CONTINENTAL

În ceea ce privește regimul juridic al platoului continental, statul riveran exercită asupra acestui spațiu “drepturi suverane de exploatare a resurselor sale naturale” 108. Art. 77 al Convenției din 1982 stabilește că aceste resurse pot fi:

zăcăminte de hidrocarburi (țiței, gaze) sau de origine minerală;

specii sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă 109.

Bazate și recunoscute ca fiind fundamentale tocmai pe unitatea

geologică a acestei zone cu teritoriul statului riveran, aceste drepturi nu trebuie să afecteze regimul juridic al apelor și spațiul aerian aflate deasupra platoului continental 110.

Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt exclusive, în sensul că un alt stat nu poate explora acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl exploatează, fără consimțământul expres al statului riveran. De asemenea, drepturile statului riveran asupra platoului său nu depind de ocuparea, efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de vreo declarație expresă a statului cu privire la platoul său continental 111.

Statul riveran are drepturi suverane în ce privește reglementările

juridice aplicabile tuturor activităților din platoul continental. Aceste drepturi sunt:

dreptul de jurisdicție asupra acestei baze;

dreptul de a explora și exploata resursele naturale.

În acest sens, el are dreptul de a construi, întrețineși de a pune în stare

de funcționare, pe platoul continental, instalații și alte dispozitive necesare pentru explorarea acestuia și exploatarea resurselor sale naturale, precum și să stabilească zone de securitate în jurul acestor instalații și dispozitive, pe o distanță de 500 de metri, măsurată de la fiecare punct al limitei lor exterioare. Totodată, statul riveran este obligat să ia toate măsurile necesare protecției

_____________________________

Este binecunoscută situația Insulei Șerpilor din Marea Neagră, problemă ce se pune în legătură cu încheierea tratatului dintre cele două țări, tratat ce trebuie să fixeze și frontierele dintre cele două state

v. art. 121 din Convenție

Asemenea organisme sunt, de exemplu, scoici sau alte specii de crustacee care trăiesc în contact fizic permanent cu solul și subsolul mării

C. Andronovici – op., cit. , p. 216

v. art. 2, pct. 3, din Convenția din 1958

resurselor biologice ale mării împotriva poluării cu agenți dăunători. Navele de orice naționalitate sunt obligate să respecte aceste zone.

Aceste instalații sau dispozitive, deși sunt supuse jurisdicției statului riveran, nu au statut de insule, deci nu au mare teritorială proprie, iar prezența lor nu influențează asupra delimitării mării teritoriale a statului riveran.

Ca o obligație corelativă a acestor drepturi este aceea potrivit căreia aceste instalații și dispozitive, precum și zonelede securitate stabilite în jurul lor, nu trebuie să fie situate în locuri unde să împiedice utilizarea căilor maritime regulate, indispensabile navigației internaționale 112.

De asemenea, Convenția de la Geneva din 1958 precizează că exploatarea platoului continental nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea libertății de navigație, pescuit, a cercetărilor oceanografice și a conservării resurselor biologice ale mării de deasupra platoului continental.

În același timp, toate statele au dreptul de a instala și întreține cabluri și conducte petroliere în platoul continental al statului riveran, traseul lor fiind stabilit cu acordul acestuia, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se polueze apele mării. Celelalte state au, de asemenea, posibilitatea de a efectua activități de cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai după obținerea consimțământului acestuia și în condițiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop 113.Totuși, statul riveran nu va putea refuza, în mod normal, să-și dea consimțământul când cererea va fi prezentată de o instituție calificată în vederea cercetărilor de natură pur științifică, privind caracteristicile fizice sau biologice ale platoului continental, cu condiția ca statul riveran să poată, dacă el dorește, să participe la aceste cercetări sau să fie reprezentat și ca, în orice caz, rezultatele să fie publicate 114 .

În ce privește însă explorarea și exploatarea platoului continental, statul riveran are un drept exclusiv de a aproba și reglementa forajele, indiferent de scopul acestora.

Trebuie reținut faptul că reglementarea folosirii comune a platoului continental între statele aflate față în față, sau adiacente trebuie să se facă prin acorduri între ele bazate pe principii echitabile și juste.

Incidența noii Convenții privind dreptul mării din 1982 asupra platoului continental a fost apreciată ca pozitivă. Reglementările din Convenție în această materie fiind rezultatul unui compromis, unele dintre ele sunt contestabile, imprecise, în special cele privind delimitarea platoului continental între statele învecinate și în special în cazul insulelor.

_____________________________

art. 5, pct. 6, din Convenție

v. art. 4 din Convenție

v. art. 5, pct. 8 din Convenție

Conferinței de la Geneva din 1958 însă îi revine nu numai meritul de a fi reușit să codifice o parte atât de vastă și de importantă a dreptului internațional, aceea legată de regimul mării, care de-a lungul secolelor se cristalizase printr-o practică generală, și în același timp de a fi elaborat prima reglementare pe plan internațional a platoului continental.

Reglementarea pe plan internațional a acestei probleme nu a fost însă o sarcină ușoară, spre deosebire de alte domenii ale dreptului mării, în care existau unele reguli sau practici bine definite, în materia platoului continental se pune problema creării de noi reguli, cu privire la un domeniu, el însuși de origine recentă. Datorită contribuției statelor s-a reușit să se dea, în general, o reglementare care să îmbine interesele statului riveran cu interesele comunității internaționale.

Concepția platoului continental, recunoscut prin Convenție, nu apare incompatibilă cu principiul libertății mărilor, chiar dacă aplicarea ei atrage unele repercursiuni asupra acestei libertăți. Ea corespunde nevoilor actuale ale tuturor națiunilor și consacrarea ei în Convenție trebuie privită ca o contribuție la dezvoltarea dreptului internațional, recomandată și recunoscută prin prevederile art. 13 din Carta O.N.U.

Capitolul 5

ZONA CONTIGUĂ

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI DELIMITARE

Originile zonei contigue pot fi urmărite încă din sec. XVIII, perioadă în care Anglia își rezervă dreptul de control vamal asupra navelor străine “suspecte” care navigau în marea liberă, dar în proximitatea apelor sale teritoriale.

Mai recent, în perioada prohibiției (1919 – 1933), S.U.A. exercitau, în zonele de coastă un drept nde control vamal similar. Astfel, în 1935, în S.U.A. a fost emisă legea “ cu privire la reprimarea contrabandei”, care conferea președintelui dreptul de a stabili o zonă vamală de 100 de mile marine.

Asemenea tendințe, sprijinite de doctrină, au condus la impunerea concepției că într-o anumită porțiune din marea liberă contiguă a mării teritoriale, statul riveran, pentru asigurarea respectării unor reglementări interne, poate exercita anumite drepturi, dar care sunt precis determinate.

În accepțiunea dreptului internațional contemporan, prin zonă contiguă se înțelege, fâșia de mare adiacentă a mării teritoriale, care se întinde până la o anumită distanță spre larg și în care statul riveran exercită puterea sa numai în scopuri speciale și în limite restrânse

Conform Convenției, privind marea teritorială și zona contiguă, de la Geneva, din 1958, statele pot institui zone contigue numai în cazul când întinderea mării lor teritoriale este mai mică de 12 mile marine 115.

În lumina art. 33, alin. 2 al Convenției asupra dreptului mării, din 1982, zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde dincolo de linia exterioară a acesteia, până la o distanță maximă de 24 de mile marine în larg, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale.

Zona contiguă se instituie prin acte unilaterale ale statelor riverane sau pe cale convențională.

Potrivit Convenției din 1982, în cazul în care coastele a două țări sunt așezate față în față sau sunt adiacente, nici unul dintre aceste două state nu va avea dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele , să-și extindă zona contiguă peste linia mediană, având fiecare punct la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniei de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre aceste state.

____________________

v. art. 24, pct. 2 din Convenție

Secțiunea II

REGIMUL JURIDIC AL ZONEI CONTIGUE

Din punct de vedere fizic și juridic, zona contiguă face parte din marea liberă. Ea nu face parte din teritoriul statului riveran, care exercită în cadrul ei numai anumite drepturi de control limitat 116.

În acest spațiu statul suveran este autorizat să exercite controlul pentru prevenirea încălcării legilor și regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare și a celor privind regimul de trecere a frontierei pe teritoriul său sau în marea teritorială.

Statul riveran poate, de asemenea, să sancționeze încălcările comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială, a celor patru categorii de legi și regulamente 117, exercitând, în acest scop, dreptul de urmărire împotriva navei respective.

Rezultă că în această zonă, statul riveran nu exercită decât anumite prerogative funcționale, de prevenire ori de sancționare a unor încălcări ale legilor sale interne comise în zona contiguă ori în celelalte spații marine, care se află sub direcția sa – suveranitatea. Aceste prerogative se exercită în aceleași condiții în care s-ar exercita ele în marea teritorială.

__________________________

M. Niciu – op., cit, p. 85

v. art. 33, alin. 1 al Convenției din 1982

Capitolul 6

ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI DELIMITARE

Spațiul marin denumit “zonă economică exclusivă” a apărut și s-a impus într-o perioadă relativ recentă, ca urmare a unor practici naționale și adoptării unor documente internaționale. Originile regimului juridic ale acestui spațiu se regăsesc în revendicările formulate după 1946 de unele state din America Latină, privitoare la anumite “zone de protejare a pescuitului” (fishing conservation zones), în dreptul litoralului acestor state, dincolo de marea teritorială pe distanțe ce variau între câteva zeci de mile și 200 de mile în larg. Ulterior, revendicări similare au fost formulate și de alte state 118 (India, Pakistan, Islanda, Africa).

Termenul de “zonă economică exclusivă” este folosit pentru prima dată de Kenya 119 în 1972 într-un document adresat Comitetului O.N.U. privind spațiile submarine, evidențiind caracterul exclusiv economic al drepturilor revendicate de statele riverane în această zonă, pe care nu o considerau un spațiu supus suveranității lor.

În plan convențional, ea a fost consacrată pentru prima dată de Convenția din 1982 (art.55 – 57), adoptată cu ocazia celei de-a treia Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării și a întrunit o largă adeziune printre statele care au participat la Conferință 120.

Zona economică exclusivă reprezintă zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă acesteia, ce se întinde spre largul mării pe o distanță de până la 200 mile marine, măsurată de la liniile de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale, supusă regimului special stabilit prin

_____________________________

Prin Declarația de la Montevideo asupra dreptului mării semnată în 1970 de două state latino-americane, ca și Declarația de la Santo Domingo, semnată în 1972 de 15 state din zona Mării Caraibilor, sub denumirea de “mare patrimonială” se revendică dreptul statelor riverane de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente țărmurilor lor, ca și ale solului și subsolului acesteia, pentru a încuraja, la maximum, dezvoltarea economiei lor și ridicarea nivelului de trai

În cadrul lucrărilor celei de-a 21-a sesiuni a Consiliului Ministerial al Organizației Unității Africane, a fost adoptat un raport al experților asupra dreptului maritim care prevedea stabilirea la 12 mile marine a limitei apelor teritoriale ale țărilor africane, menționând însă că membrii O.U.A. își rezervă dreptul de a stabili, până la 200 mile marine de la coastele lor, o “zonă economică exclusivă”, în interiorul căreia își exercită suveranitatea deplină asupra resurselor marine, biologice și miniere. Statele africane care nu au acces la ocean, sau posedă o ieșire la mare îngustă, pot fi asociate la exploatarea acestor resurse.

D. Popescu, A. Năstase – op., cit., p. 208

Convenția din 1982, în temeiul căreia drepturile și libertățile statelor terțe sunt guvernate de dispozițiile pertinente ale Convenției (art. 55)

Din această definiție rezultă următoarele elemente esențiale ale zonei economice exclusive a mării 121:

Zona economică exclusivă a mării se situează dincolo de marea teritorială, dar este adiacentă acesteia.

Statul riveran exercită în zonă numai anumite drepturi și jurisdicția sa.

Zona economică exclusivă a mării este formată din apa mării, solul și subsolul ei.

Secțiunea II

REGIMUL JURIDIC AL ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE

Regimul juridic al acestei zone evidențiază conținutul economic al drepturilor suverane exclusive, recunoscute statelor riverane asupra ansamblului resurselor din acest spațiu, dar exclude revendicările de suveranitate teritorială ale acestor state 122 .

În acest spațiu marin, statul riveran are drepturi suverane numai în ceea ce privește explorarea și exploatarea, conservarea și gestionarea resurselor naturale biologice și nebiologice ale apelor, solului și subsolului marin, efectuarea de activități de cercetare și conservare a florei și faunei. Statul riveran are, de asemenea, dreptul de a desfășura și alte activități de explorare și exploatare a zonei, în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie prin utilizarea apei, curenților marini și a vântului. Resursele solului și subsolului marin, în limita zonei economice exclusive, sunt supuse regimului aplicabil platoului continental 123..

În ceea ce privește gestiunea resurselor biologice ale zonei, statul riveran fixează volumul total al capturilor de pește ce se pot realiza și determină volumul propriei sale capturi. Dacă acesta este mai mic decât volumul total admisibil al capturilor stabilite, statul riveran poate autoriza alte state, pe bază de acorduri speciale sau prin alte aranjamente, să exploateze diferența rămasă din volumul total admisibil, stabilit inițial. Convenția din 1982 recomandă să se acorde, în acest domeniu, un regim preferențial țărilor fără litoral și celor dezavantajate din punct de vedere geografic, care fac parte din aceeași regiune sau subregiune 124.

_____________________________

M. Niciu – op., cit., p. 88

R. M. Beșteliu – op., cit., p. 230

art. 56, alin. 4 din Convenția din 1982

art. 70, din Convenția din 1982

În acest sens se înscrie și Declarația formulată de România cu prilejul semnării acestei convenții, în care, referitor la cooperarea internațională în domeniul valorificării resurselor piscicole, se arată:

“Ca țară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării internaționale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice exclusive, pe baza unor acorduri juste și echitabile, care să asigure accesul țărilor din această categorie la resursele de pescuit ale altor regiuni sau subregiuni”.

În exercitarea drepturilor sale suverane, statul are și dreptul de a construi, autoriza, concesiona alte state, și reglementa construirea, exploatarea și utilizarea de insule artificiale, instalații și lucrări cu scop economic, și de a stabili în jurul acestora, zone de securitate până la 500 de metri, având obligația de a nu prejudicia navigația pe căile maritime internaționale recunoscute, celelalte state fiind obligate de a respecta măsurile de securitate luate în cadrul acestei zone.

Totodată, statul riveran are jurisdicție în ceea ce privește desfășurarea de activități de cercetare științifică marină, de conservare și de protecție a mediului marin. El poate refuza asemenea cereri din partea altor state dacă cercetările acestora pot jena activitățile de exploatare sau de explorare a resurselor zonei, navigației în zonă și pot impune condiția de a fi reprezentate pe nave și de a beneficia rezultatele cercetării 125.

În ceea ce privește drepturile statelor terțe dintre care prioritate au statele fără litoral, cele care nu-și pot stabili zone economice exclusive, precum și acelea pentru care resursele mării sunt indispensabile – acestea sunt următoarele:

libertatea de navigație pentru vasele lor în apele zonei, precum și libertatea de survol în spațiul aerian al zonei;

dreptul de a pune cabluri și conducte submarine pe solul zonei;

dreptul să folosească zona în alte scopuri legale, respectând și regulamentele statului riveran;

dreptul să desfășoare activități de cercetare științifică în zonă, cu obligația de a obține consimțământul statului riveran, de a comunica acestuia informațiile obținute, precum și de a-i permite participarea la activitatea de cercetare științifică (art. 248 – 249).

Statul riveran poate stabili, de asemenea, măsuri administrative, judiciare și de sancționare împotriva oricăror încălcări ale regimului juridic al zonei economice.

_____________________________

125 Pentru detalii vezi art. 246 și urm. ale Convenției din 1982

De menționat faptul că întinderea spre larg a zonei economice exclusive, regimul acesteia se stabilește prin legi interne ale statelor, excepție făcând delimitarea acesteia între state cu țărmuri adiacente sau față în față, care se face pe cale convențională, între state, conform unor criterii tehnice, cum sunt: echidistanța, direcția liniei generale a țărmului, lungimea acestuia, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă 126.

Având în vedere acest regim juridic, în doctrină s-a evidențiat faptul că zona economica exclusivă reprezintă un spațiu sui – generis, a cărui natură juridică este mixtă, ce întrunește atât elemente din regimul mării libere, cât și din acela al mării teritoriale.

În orice caz, reglementarea acestui spațiu marin reprezintă una dintre cele mai importante contribuții pe care Convenția din 1982 a adus-o la dezvoltarea dreptului mării.

_____________________________

126 Convenția din 1982 prevede, în mod expres, acest lucru, în art. 83. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Internațională de Justiție, în mai multe cazuri..

Capitolul 7

ZONE SUPUSE JURISDICȚIEI NAȚIONALE A ROMÂNIEI DIN DREPTUL MĂRII

Secțiunea I

APELE MARITIME INTERIOARE ALE ROMÂNIEI

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al mării teritoriale, zonei contigue și apelor maritime interioare ale României, acestea din urmă sunt constituite din suprafețe de apă situate între țărmul mării și liniile de bază 127 de la care se măsoară lățimea mării teritoriale ( art.4).

Acestea ape maritime interioare, împreună cu marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României (art.5).

În aceste spații, Romănia își exercită suveranitatea în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale, la care este parte, și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional.

Navelor aflate în apele maritime interioare, legea le impune o serie de interdicții, încălcarea acestora putând duce la sancționarea navei sau somarea părăsirii apelor maritime interioare. Aceste interdicții sunt :

amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității sau independenței României ori în orice alt mod contrar dreptului internațional;

manevre sau exerciții cu arme de orice fel;

culegere de informații în detrimentul apărării sau securității naționale;

propaganda care prejudiciază interesele apărării sau securității naționale;

decolarea de pe nave, apuntarea sau îmbarcarea pe nave a oricărui fel de aparate de zbor;

lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine; alte vehicule submersibile și orice alte instalații în măsură să execute cercetări subacvatice:

îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri fonduri bănești sau de persoane contrar legilor și reglementărilor în vigoare;

_____________________________

Acestea sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente

poluarea deliberată și gravă, de orice natură a apei și atmosferei;

orice activitate de pescuit;

orice activitate de cercetări științifice, arheologice sau ridicări hidrografice;

orice activitate care se desfășoară cu încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilor sau care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații;

orice altă activitate ce se defășoară cu încălcarea prevederilor prezentei legi.

Aliniindu-se poziției a numeroase țări din comunitatea internațională,

România a interzis accesul în porturile sale al oricărei nave care are la bord arme nuclerare, chimice ori alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile interne.

Cât privește navele străine cu propulsie nucleară, acestea pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile de la data intrării și, după efectuarea de controale ce privesc documentele de siguranță a navelor, nivelul radiațiilor, protecția mediului înconjurător, în locuri determinate. Legea mai prevede că pe timpul staționării navelor respective în porturi sau în rade pot fi efectuate controale suplimentare. Dacă în urma controlului se constată că prezența unei asemenea nave poate avea consecințe periculoase, organele române pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava respectivă să părăsească portul sau rada acestuia (art. 13, alin. ultim).

Potrivit reglementărilor interne, porturile României sunt deschise, în principiu (cu excepția prezentată mai sus), tuturor navelor străine, mai puțin portul Mangalia, care este un port militar și în care accesul unei nave străine se face numai cu aprobarea Ministrului Apărării Naționale.

Navelor străine staționate în rade sau în porturi le este interzis să folosească mijloace de navigație radio, aparatură hidroacustică și de radiocomunicații, sisteme electronice și optice de observare decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și de a realiza traficul radio în clar sau folosind coduri cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor internaționale în materie.

În ceea ce privește jurisdicția penală a României, aceasta se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiune săvârșită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile românești sau în apele maritime interioare (art. 17 din lege).

În situația în care România a încheiat o convenție sau un alt acord similar cu statul de pavilion al navei, jurisdicția penală la bordul acelei nave se va exercita cu respectarea prevederilor convenției sau acordului (art. 19).

În exercitarea jurisdicției României, organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale, reținerea sau sechestrarea unei nave străine, folosită în scopuri comerciale, și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea executării obligațiilor contractante sau a altor obligații asumate de nava respectivă în timpul intrării sau în legătură cu intrarea în apele maritime interioare, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație, care au avut ca urmare avarii ale navei sau încărcăturii sau rezultând din abordare, asistență sau salvare, ca și pentru despăgubiri, taxe și alte asemenea.

În ceea ce privește navele militare, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin, folosite pentru servicii guvernamentale, pot intra în rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună, aprobare solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel.

Dacă o navă încalcă legile și reglementările României și nu ține de avertismentul ce i-a fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească aceste ape.

Dacă o navă militară, sau altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale, precum și persoanele din echipajul acelor nave, pe timpul cât nava s-a aflat în porturi, apele maritime interioare, săvârșește unele fapte prin care aduce daune ori prejudicii statului român, statul de pavilion va purta toată răspunderea.

Pe timpul cât navele militare străine, precum și navele de stat folosite pentru servicii guvernamentale se află în porturile românești, apele maritime interioare românești, acestea se bucură de imunitate de jurisdicție.

Potrivit legii, statul român își rezervă dreptul de urmărire împotriva unei nave comerciale, pentru a o trage la răspundere, dacă există motive întemeiate că acea navă, pe timpul cât s-a aflat în porturi sau apele maritime interioare, a încălcat legile și regulamentele României. Urmărirea poate începe atunci când nava străină, sau măcar una dintre ambarcațiunile sale se află în apele naționale, apele maritime interioare, marea teritorială sau zona contiguă.

Nava reținută va fi condusă în cel mai apropiat port românesc pentru cercetări și aplicarea unei sancțiuni.

Pe linia protecției mediului, organele române competente sunt îndreptățite să stabilească reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea

sub control a poluării mediului marin 128 și asigurarea respectării acestora în porturi, ape maritime interioare, etc., executând controale în acest sens, iar în cazul în care există motive întemeiate, să se creadă că o navă comercială aflată într-un port sau în apele maritime interioare a încălcat prevederile legislației române sau internaționale în materie, de sunt în drept să ceară explicații, precum și să inspecteze această navă, dacă aceasta refuză să se prezinte explicațiilor, dacă acestea nu concordă cu realitatea.

În cazul în care există dovezi neîndoielnice că o navă comercială aflată în apele maritime interioare a încălcat normele în materia protecției mediului și a făcut deversări de substanțe toxice sau radioactive, hidrocarburi și alte reziduuri, cauzând o pagubă țărmului românesc sau resurselor din apele maritime interioare, organele române competente vor putea reține nava și deschide o acține în legătură cu acestă încălcare, în conformitate cu legea română.

În cazul producerii de coliziuni, eșuări sau alte avarii maritime, în apele interioare maritime, iar rezultatele ar putea avea consecințe dăunătoare pentru apele maritime interioare sau țărmului românesc, organele competente sunt în drept să adopte măsurile necesare, corespunzător cu paguba efectivă sau cu amenințarea care o reprezintă, în scopul apărării împotriva poluării sau amenințării cu poluarea.

Legea prevede și faptele ce constituie contravenții precum și modul lor de sancționare și de soluționare a plângerilor îndreptate împotriva proceselor verbale de constatare și sancționare a contravenției (art. 35 – 41).

În cazul comiterii unor fapte pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acesteia, organele române competente vor înștiința imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ai statului de pavilion despre măsurile luate, nava și echipajul său fiind eliberate de îndată ce a fost depusă o cauțiune corespunzătoare (art.42).

Secțiunea II

MAREA TERITORIALĂ A ROMÂNIEI

Până în 1990 regimul juridic al mării teritoriale a României a fost reglementat de un act normativ adoptat anterior adoptării Convenției din 1958, și anume de Decretul nr. 39 din 28 ianuarie 1956. Însă, ca urmare a adoptării de noi reglementări pe plan internațional, ca și a schimbărilor intervenite în sistemul politic românesc, România a fost nevoită să-și ralieze

____________________________

Pentru detalii vezi art. 31 din Legea nr. 17/1990

reglementarea în această materie conform celei internaționale.

Astfel, la 7 august 1990, a fost adoptată Legea nr. 17 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue a României 129.

Instituirea și delimitarea mării teritoriale a României

Potrivit art. 1 din lege, marea teritorială a României cuprinde fâșia de

mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile (22,224 km), măsurate de la liniile de bază, acestea fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg, ale insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente. Legea mai prevede că, coordonatele geografice ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte, sunt prevăzute în anexa acestei legi.

Cât privește limita exterioară a mării teritoriale, România s-a conformat reglementărilor Convenției din 1982, Legea 17, art.1, alin. 4, stabilind că aceasta este linia care are fiecare punct la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază.

Cât privește delimitarea mării teritoriale a României de mările teritoriale ale altor state vecine, aceasta se face prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional 130.

România nu are încheiate acte bilaterale cu statele vecine, în ceea ce privește marea teritorială, din această situație decurgând următoarele:

Frontiera maritimă cu Ucraina a rămas cea stabilită cu fosta U.R.S.S. în 1948, acum acceptându-se (în lipsa unui acord ferm) mai mult o linie de demarcare comună, respectată de comun acord.

La frontiera cu Bulgaria nu există o linie asupra căreia să se fi căzut de acord, vechea demarcație făcută de Legea nr. 39/1956 nemaifiind aplicabilă, deoarece a fost abrogată prin Legea nr. 17/1990, care însă nu mai prevede nimic în această materie. În absența oricărei înțelegeri bilaterale, problema a rămas nesoluționată.

Polițiști de frontieră, prin intermediul atașatului de frontieră, au

încercat, în mod repetat, angajarea discuțiilor în această privință, însă toate s-au soldat cu refuzuri, invocându-se motivul că este vorba de o problemă legată de teritoriu și de suveranitate națională, acestea intrând în competența guvernului.

_____________________________

Această lege a fost publicată în M.O. nr.99 din 9 august 1990. Ea a intrat în vigoare după 90 de zile de la publicare (art.45 din lege).

v. art.2 din lege

Problema este cu atât mai gravă, cu cât , conform prevederilor Convenției din 1958, “în cazul în care coastele a două state sunt așezate față în față, nici unul dintre aceste state nu are dreptul, în limita unui acord contrar între ele, să-și extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale cu punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”.

Ținând cont de faptul că România și Bulgaria consideră că linia de frontieră este situată pe o linie care încalcă teritoriul celeilalte, ar fi trebuit să se ia măsuri pentru reglementarea acestei situații.

Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale constituie, potrivit legii 131, frontiera de stat maritimă a României.

Legea mai stabilește că suprafețele de apă situate între țărmul mării și liniile de bază, constituie apele maritime interioare ale României. Acestea împreună cu marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor, fac parte din teritoriul României.

Natura juridică a mării teritoriale a României

În ceea ce privește natura juridică a mării teritoriale, aceasta fiind parte

integrantă a teritoriului național, legea prevede că “în aceste spații România își exercită suveranitatea în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional”132.

Exercitându-și suveranitatea asupra mării sale teritoriale, rezultă că România supune jurisdicției sale naționale toate activitățile din această zonă. De asemenea, navele străine se supun prevederilor legii române (ca regulă generală), ca și legii statului de pavilion, aceasta din urmă acționând mai mult ca o regulă de curtoazie internațională 133.

Jurisdicția statului român asupra mării teritoriale

Potrivit art. 17 din Legea nr. 17/1990, jurisdicția penală a României se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiune săvârșită la bordul unei asemenea nave, pe timpul cât aceasta se află în porturile românești sau în apele maritime interioare.

____________________________

v. art. 3 din lege

v. art. 5, alin. 2 din Legea 17/1990

Constantin Andronovici – op., cit, p. 212 și urm.

Jurisdicția penală a României nu se va exercita la bordul unei nave folosită în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială cu privire la o infracțiune săvârșită la bordul acesteia, cu excepția cazurilor când:

infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie ce are domiciliul pe teritoriul României;

infracțiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;

infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea teritorială;

exercitarea jurisdicției României este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanțe psihotrope;

asistența autorităților române a fost cerută în scris de către căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcționar consular al cărui pavilion îl arborează nava.

În cazul în care România a încheiat o convenție consulară sau un alt act

similar, jurisdicția penală la bordul navei ce arborează pavilionul statului respectiv se exercită cu respectarea prevederilor acestora.

Cât privește jurisdicția civilă, ea nu se poate exercita asupra unei persoane aflate al bordul unei nave străine aflată în trecere prin marea teritorială. Organele competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave folosită în scopuri comerciale și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave, care se găsește în marea teritorială sau în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea executării obligațiilor contractante sau a altor obligații asumate de nava respectivă în timpul trecerii sau în legătură cu trecerea sa prin marea teritorială a României, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație, care au avut ca urmare avarii ale navei sau încărcăturii ori rezultând din abordaje, asistență sau salvare, ca și pentru despăgubiri, taxe și altele asemenea. Consultarea arhivelor Tribunalului Constanța, Secția Maritimă și Fluvială a dovedit că cele mai frecvente cazuri (de la adoptarea Legii 17 și până în prezent înregistrându-se peste 30 de litigii) sunt cele privind plata reparațiilor și ajutorul acordat în situațiile de avarie pe timpul cât se aflau în marea teritorială și în porturile României, navele străine fiind sechestrate până la executarea obligațiilor.

Referitor la aceasta, este de notat cazul navei “Ansas” sub pavilion sirian care, deplasându-se sub sechestrul impus în urma unei hotărâri judecătorești trimisă de Tribunalul Constanța, în luna mai 1995 pentru săvârșirea unor infracțiuni în marea teritorială a României și producerea unor pagube estimate la 31 milioane lei, a ridicat ancora în noaptea de 2/3 decembrie 1995, părăsind apele teritoriale ale României. Vedeta trimisă în urmărirea navei somează nava care, în loc de răspuns, și-a schimbat brusc cursul de deplasare, lovind vedeta română și pricinuindu-i o spărtură în bord. Nu are succes nici a doua vedetă română care, preluând misiunea celei avariate, somează nava să se supună uzuanțelor internaționale. Nava răspunde agresiv, părăsind apele teritoriale române, intră în cele ale Bulgariei, unde este preluată de navele bulgărești.

Fuga navei s-a datorat, în principal, faptului că, deși fusese înștiințată în luna mai despre sechestrul impus navei siriene, Căpitănia Portului Constanța nu a informat polițiștii de frontieră pentru a trece nava la pază, caz în care s-ar fi evitat toate neplăcerile amintite. Diferendul ivit nu a fost soluționat până în prezent, Statul Major al Marinei Militare Române refuzând să se implice. Cu toate acestea, fiind vorba de încălcarea legislației române în vigoare, considerăm că soluționarea diferendului pe cale tratativelor interguvernamentale ar fi cea mai nimerită soluție.

Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin, folosite pentru servicii guvernamentale, pot intra în marea teritorială, în porturi și în rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună. Această aprobare trebuie solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul de pavilion s-a convenit altfel.

În privința submarinelor și a celorlalte vehicule submersibile străine, statul a instituit obligația ca, la trecerea prin marea teritorială, să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național. Cele aflate în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafață. În cazul când, din cauza unor avarii, nu pot ieși la suprafață, ele sunt obligate să semnaleze prin toate mijloacele despre situația în care se află.

Singurele care se bucură de imunitate de jurisdicție sunt navele de război străine și cele de stat afectate unor servicii guvernamentale, cu condiția de a respecta legislația statului riveran. În cazul în care ele încalcă această legislație și nu țin seama de avertismentul ce le-a fost dat de a se conforma acesteia, vor fi somate să părăsească imediat marea teritorială a României.

Statul de pavilion va purta răspunderea pentru orice prejudiciu sau daune cauzate de către o navă militară străină sau orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau de către vreun membru al echipajelor acestora pe timpul cât nava respectivă s-a aflat în marea teritorială a României.

Dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială a României

Potrivit legii, trecerea inofensivă a nvelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condițiile stabilite prin Legea 17/1990 și prin alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internațional.

În sensul legii, prin “trecere” se înțelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul de:

a traversa fără a intra în apele maritime interioare ori fără a ancora într-o radă sau a face o escală într-o instalație portuară situată în afara apelor maritime interioare;

a intra în apele maritime interioare și a ancora într-o radă sau a face escală într-o instalație portuară sau de a le părăsi.

Această trecere trebuie să fie neîntreruptă și rapidă, navele trebuind să

urmeze drumurile maritime, șenalele și pasele recomandate, specificate de hărțile maritime și în documentele de navigație 134.

Potrivit legii, pe timpul trecerii inofensive, acestor nave nu li se permite oprirea sau ancorarea, în afara cazurilor când acestea sunt impuse de nevoile navigației sau ca urmare a unui caz de forță majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutorarea navelor sau aeronavelor aflate în pericol. Trecerea unei nave străine prin marea teritorială este inofensivă atâta timp cât nu se aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale.

Se consideră că trecerea aduce atingere acestora dacă o asemenea navă desfășoară, în marea teritorială sau în apele maritime interioare, una dintre următoarele activități 135:

amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a României, sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional;

manevre sau exerciții cu arme de orice fel;

culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității naționale;

propaganda care prejudiciază interesele apărării sau securității naționale;

decolarea de pe nave, apuntarea sau îmbarcarea pe nave a oricărui fel de aparate de zbor;

lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, alte aparate submersibile și orice alte instalații în măsură să execute cercetări subacvatice;

_____________________________

v. art. 8 din Legea nr. 17/1990

v. art. 9 din Legea nr. 17/1990

îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau de persoane contrar legilor și reglementărilor în vigoare;

poluarea deliberată și gravă, de orice natură a apei și a atmosferei;

orice activitate de pescuit;

orice activitate de cercetări științifice, arheologice sau ridicări hidrografice;

orice activitate care se desfășoară cu încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilor sau care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații;

orice altă activitate care are o legătură directă cu trecerea sau care se desfășoară cu încălcarea condițiilor prevăzute în Legea 17/1990.

Totodată, legea intezice accesul în marea teritorială și în porturile

românești a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României. Excepție fac navele străine cu propulsie nucleară, care pot intra în rade sau porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, aprobare care va fi solicitată cu cel puțin 30 zile de la data intrării. Aceste nave, ca și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, sunt obligate, atunci când sunt în trecere prin marea teritorială, să aibă asupra lor documentele prevăzute de acordurile internaționale pentru aceste nave și încărcătura transportată și să ia măsurile speciale de precauție prevăzute de aceste acorduri. Controlul documentelor de siguranță a navelor, controlul dozimetric și celelalte controale legate de protecția mediului înconjurător, se vor executa de organele române competente, în locurile stabilite de către acestea. Dacă, în urma acestor controale, se constată că prezența unei nave poate avea consecințe periculoase, organele române competente pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava să părăsească marea teritorială.

Navele străine aflate în trecere prin marea teritorială, ca și cele staționate în rade sau în porturi, nu pot folosi mijloacele de navigație radio, aparatură hidroacustică și de radiocomunicații, siteme electronice și optice de observare, decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și de a realiza traficul radio în clar sau folosind coduri cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor internaționale în vigoare.

Autoritățile române vor lua măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor cu privire la admiterea navelor străine în marea teritorială, apele maritime sau la instalațiile portuare și vor folosi orice mijloace legale, inclusiv de constrângere, pentru a împiedica trecerea oricărei nave străine prin marea teritorială sau apele interioare maritime dacă această trecere nu este inofensivă.

Potrivit legii, organele române competente pot suspenda, în anumite zone ale mării, dreptul de trecere inofensivă a navelor străine ori de câte ori această suspendare este cerută de asigurarea securității țării sau este necesară pentru a se putea executa exerciții militare, cu obligația de a fi aduse la cunoștință tuturor celor interesați.

Activități desfășurate de România

2.5.1.Exploatarea mării teritoriale în interese economice

Omul a utilizat oceanul planetar în interesul său, din cele mai vechi

timpuri, îndeosebi pentru activitățile de navigație și pescuit, iar după exploatările intense din sec. XX resursele marine au atras atenția tuturor statelor lumii.

Realizările științei și tehnicii, din ultimele 4-5 decenii, au permis

exploatarea eficientă a oceanului planetar, care constituie o sursă uriașă de hrană, energie, hidrocarburi și materii prime.

Explorarea mării teritoriale înregistrează, în prezent, un avânt deosebit,

eforturile statelor în acest domeniu fiind corelate, în principal, pe următoarele direcții:

Resurse de hrană. Oceanul planetar găzduiește câteva mii de specii

vegetale și animale (dintre care, un mare număr de specii de pești), care constituie un important aport economic la necesitățile statelor. Astăzi, la nivel planetar, peștele asigură circa 14% din cantitatea de proteine animale.

Perfecționările tehnologice înregistrate au dus la o creștere constantă a capturilor și la transformarea pescuitului într-o activitate industrială 136. De menționat că acestea depind, într-o măsură hotărâtoare, de poluarea mediului marin care, menținută într-o limită acceptabilă, poate conserva speciile existente. Oceanul planetar reprezintă și un izvor inepuizabil de resurse biologice care, alături de pești, pot satisface necesitățile de hrană ale omenirii. Algele marine, de exemplu, și-au găsit o bună utilizare în industria alimentară, farmaceutică, pentru producerea de medicamente anticanceroase și antibiotice, în producerea de cosmetice și detergenți, pentru hrana animalelor, ca fertilizanți, precum și pentru purificarea apei.

_____________________________

136 Printre tehnologiile de ultimă oră se numără și cele care folosesc aparatură sofisticată, cu teledetecție prin satelit, ce oferă informații valoroase, cum ar fi: rutele bancurilor de pești, adâncimea acestora, zonele bogate în bancuri de pești.

Marea Neagră este săracă în resurse piscicole, exploatarea ei în acest sens neputându-se desfășura cu rezultate industriale deosebite, însă, în măsura posibilităților, România efectuează capturi pentru satisfacerea unor părți din necesarul intern 137.

Resursele minerale. Resursele cele mai importante ale mărilor și oceanelor le constituie petrolul și gazele naturale, ale căror rezerve sunt considerabile (30-50% din totalul rezervelor terestre).

În România, începând cu anul 1986, s-au fabricat și lansat cinci platforme marine de foraj care, în prezent, execută lucrări de exploatare a zăcămintelor de petrol și gaze naturale din platoul continental al Mării Negre, precum și lucrări de prospectare pentru descoperirea unora noi. Pentru economia națională, exploatarea petrolului din platforma continentală este de o impotanță deosebită, cele două companii care se ocupau de extinderea și prelucrarea țițeiului (“PETROMAR” și “PETROMIDIA”), astăzi Societatea Națională a Petrolului, furnizând economiei naționale o bună parte din producția de petrol a României..

Navigația. O altă activitate economică a României, desfășurată de milenii, este navigația care, deși după 1989 a înregistrat o micșorare a volumului de mărfuri transportate, în prezent, prin constituirea zonelor libere, înregistrează un reviriment. Calea maritimă rămâne, în continuare, cea mai importantă și cea mai ieftină modalitate de transport în cadrul comerțului internațional. Pentru țara noastră, cele câteva companii de transport maritim asigură vehicularea unui volum de mărfuri care satisface cerințele existente, un rol deosebit avându-l compania “ROMLINE” care, prin intermediul navelor sale, asigură transportul rapid al mărfurilor containerizate în tranzit spre și dinspre Marea Neagră și nu numai.

Turismul și agrementul. Litoralul românesc este favorizat, deoarece se află situat pe paralela 45, ceea ce îi conferă o climă care favorizează dezvoltarea turismului. În cadrul acestei componente a economiei naționale, un loc aparte îl ocupă pescuitul sportiv și agrementul anual organizându-se, în marea teritorială românească, o REGATA la care participă un număr mare de state.

Numeroase stațiuni și amenajări ale litoralului românesc situează această zonă turistică printre cele mai importante din Europa de Est.

____________________________

Restul necesarului se satisface prin import, deoarece Compania Română de Pescuit Oceanic, care în 1989 era una dintre cele mai mari din Europa și nu numai (peste 70 de pescadoare și trailere de pescuit oceanic, nave de prelucrare, congelare și transoprt al peștelui), în urma unui defectuos management a ajuns în momentul actual într-o stare jalnică, pierzând peste 45 din cele mai noi și moderne nave (ipotecare, sechestrate, confiscate, și vândute datorită taxelor, împrumuturilor și creditelor luate, asocierilor cu diferite firme străine fantomă, care au prejudiciat patrimoniul companiei), restul aflându-se într-o stare avansată de uzură și degradare.

Cercetarea științifică. Convenția din 1982 reglementează cadrul general

al regimului cercetării științifice în domeniul mării. Ea prevede că statele și organizațiile internaționale competente au dreptul să efectueze cercetări științifice în mediul marin (art. 138).

Această activitate trebuie desfășurată numai în scopuri pașnice și nu trebuie să stingherească celelalte activități maritime. Cercetarea științifică în domeniul mării nu constituie temeiul pentru revendicări din partea statelor asupra unei părți a mării sau asupra resurselor sale (art. 241). Statelor le revine obligația de a favoriza cooperarea internațională în domeniul cercetării științifice și de a publica planurile lor de cercetare și rezultatele obținute.

Institutul de Cercetări Marine, cu sediul în Constanța, îndeplinește, pentru marea teritorială a României, o activitate deosebit de importantă, care constă în: studiul eroziunilor țărmului și analiza factorilor care concură la aceasta, în scopul elaborării de metode și modalități care să conserve plajele României; studii privind poluarea mediului marin care, în condițiile aplicării Legii nr. 98/1994, prezintă un interes fundamental pentru păstrarea echilibrului ecologic în marea teritorială, realizându-se, astfel, interzicerea depășirii concentrațiilor de materii poluante și stoparea factorilor care afectează ecosistemele Mării Negre; studierea florei și faunei marine sub diferite aspecte, mai ales în perspectiva utilizării economice a acesteia; cercetarea în scopul localizării bancurilor de pește și pentru supravegherea capturii naționale a acestora; cercetarea posibilității exploatării mării în domeniul resurselor neconvenționale (energia valurilor, utilizarea diferenței de concentrație a salinității în straturile de apă).

Art. 28 din Legea 17/1990 prevede: “Activitatea de cercetare științifică, precum și cea de prospectare și de amenajare a navigației în marea teritorială a României, se realizează de către instituțiile române de specialitate, în baza programelor aprobate și cu avizul organelor române competente”. Persoanele fizice sau juridice străine pot efectua cercetări științifice în marea teritorială a României în baza unei autorizații exprese (art. 29).

Dezvoltarea și transferul de tehnologie marină. Convenția din 1982 cuprinde și reglementări cadru referitoare la acest domeniu. Ea stabilește următoarele obligații pentru state 138:

să coopereze între ele, pentru a favoriza dezvoltarea și transferul tehnicii marine;

să favorizeze instaurarea unor condiții economice și juridice care să faciliteze transferul de tehnologie marină;

să favorizeze dezvoltarea capacităților statelor în acest domeniu.

______________________________

v. art. 266 din Convenție

Exploatarea eficientă a resurselor mării teritoriale își aduce un aport considerabil la dezvoltarea economiei românești.

2.5.2. Lucrarea echilibrului ecologic în marea teritorială a României

Pe plan intern, prevederile tratatelor și convențiilor internaționale unde

România este parte s-au reflectat printr-o serie de legi, dintre care cele mai importante în privința mării sunt Legea nr. 17/1990 și Legea pentru ratificarea Convenției cu privire la protecția Mării Negre împotriva poluării.

Prima dintre ele stabilește reguli cu privire la prevenirea, combaterea și menținerea permanentă sub control a poluării mediului marin și asigură respectarea acestora în porturi, în apele interioare și în marea teritorială (art. 30) 139.

Art. 31 din lege interzice poluarea prin deversare, aruncare sau scufundare, ori degajare de pe nave, instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor și din resurse de pe uscat de substanțe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi sau orice alte substanțe dăunătoare mediului, sănătății oamenilor sau care pot produce pagube țărmului românesc sau pot crea obstacole în utilizarea legitimă sau normală a mării. Pentru realizarea acestor deziderate legea îndrituiește organele române competente să ceară explicații, să efectueze inspecții, iar în cazul în care se dețin probe certe, nava respectivă va fi reținută și se deschide o acțiune în justiție, în legătură cu aceasta. Pentru situațiile în care produc eșuări, coliziuni sau avarii maritime, care pot crea repercursiuni asupra mediului , organele române competente iau măsuri pentru apărarea împotriva poluării sau amenințării cu poluarea.

Tot Legea nr. 17/1990 interzice accesul în marea teritorială, apele interioare și în porturi al oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau de nimicire în masă, sau orice alte mărfuri sau produse interzise în România. Pentru accesul navelor cu propulsie cu cel puțin 30 zile înainte. Navele de acest gen, și cele care transportă substanțe toxice sau periculoase, au obligația de a lua măsuri specifice și să aibă documente prevăzute de acordurile internaționale, pe care le vor supune controlului organelor române competente, în locuri stabilite de către acestea sau în momentul în care le este solicitat să o facă. În timpul staționării în rade sau în porturi, se pot efectua controale suplimentare și, în cazul în care acestea relevă (prin control dozimetric sau de altă natură) pericolul prezentat de nava în cauză, se poate dispune părăsirea mării teritoriale într-un termen stabil.

Din păcate, legea nu prevede, pentru navele militare străine care

poluează marea teritorială, decât cererea de părăsire a mării teritoriale

_____________________________

Daniela Marinescu – Dreptul mediului înconjurător, ediție revizuită și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1996

românești.

Legea nr. 98/1992 definește termenii de navă, aeronavă, poluarea

mediului marin, descărcare, substanțe nocive; precizează angajamentele de ordin general, zona de aplicare și are marele merit de a prevedea măsurile de cooperare internațională și regională, pe care țările semnatare al convenției le vor întreprinde în fiecare din cazurile specificate, ceea ce conduce la controlul strict al poluării mediului marin, mai ales prin alinierea României la sistemul monitoring.Legea incriminează activitățile care au ca rezultat poluarea prin activități pe platoul continental, prin atmosferă etc.și prevede măsuri de evitare a daunelor, cooperarea în materia studierii, elaborării de mijloace și metode de tratament, distrugere ori eliminare în scopul construirii de tehnologii nepoluante etc.

Tot această lege stipulează responsabilitatea și răspunderea materială pentru statul de pavilion sau propietarul navei (aeronavei) care a adus atingere mediului marin, dar, cea mai importantă prevedere a sa, se referă la instruirea unei comisii care va avea ca principală însărcinare coordonarea eforturilor țărilor riverane la Marea Neagră, în prevenirea, combaterea și controlul poluării în această zonă.

Convenția, ratificată prin Legea nr. 98/1992, cuprinde trei protocoale, după cum urmează:

Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat;

Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol și alte substanțe nocive a mediului marin al Mării Negre, în situații de urgență;

Protocolul privind protecția mediului mari al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare.

În cuprisul acestei legi s-au inserat o serie de anexe, care cuprind toți factorii poluanți sau care pot aduce prejudicii mediului marin și ecosistemelor sale, concentrațiile admisibile și periculoase. Anexele constituie o prevedere deosebit de importantă, fiind singurele în măsură să arăte gravitatea actelor de poluare și de a putea constitui probe științifice pentru justiție.

2.5.3. Paza și supravegerea mării teritoriale de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

Conform legii, respectarea regimului juridic al frontierei de stat se asigură de către Ministerul de Interne, prin Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, prin marile unități, unitățile și sectoarele subordonate 140 , precum și prin intermediul Direcției Generale a Poliției de Frontieră, Străini, Probleme de Emigrație și Pașapoarte.

Din cei 3.181 de kilometri de frontiera României, frontiera maritimă

ocupă 285.974 km . Inspectoratul General al Poliției de Frontieră execută paza și supravegherea frontierei de stat și în acest perimetru . În conformitate cu O.U.G. nr. 104 – 105 /2001 și modificată prin Legea 243/2002, în marea teritorială , polițiștii de frontieră au următoarele atribuții:

să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale și apelor de frontieră;

să supravegheze activitățile ce se desfășoară în marea teritorială și apele de frontieră, precum și spațiul aerian adiacent acestora;

să descopere și să zădărnicească în cercările de evaziune pe mare și trecerile ilegale peste frontiera fluvială;

să decopere și să împiedice acțiunile de combatere a contrabandei și a pirateriei;

să contoelze periodic poziția și integritatea semnelor de frontieră ;

să oprească și să conducă, pentru cercetări, în porturile României, navele, ambarcațiunile și persoanele care au încălcat regulile regimului mării teritoriale și apelor de frontieră;

să descopere și să împiedice orice altă activitate desfășurată în marea teritorială și apelor de frontieră care ar afecta interesele și suveranitatea statului român, informând de îndată organele române competente.

Pentru îndeplinirea acestor obligații, în cazul nesupunerii navelor,

polițiștii de frontieră pot exercita, alături de navele maritime militare, dreptul de urmărire a navelor care au săvârșit infracțiuni, în vederea obligării acestora de a se supune cercetării și jurisdicției statului român. În situația în care o navă a fost reținută în afara mării teritoriale, în împrejurările în care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire sau se dovedește că nu respectiva navă a săvârșit fapta pentru care a fost urmărită, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere suferită ca urmare a acestei acțiuni. 141.

O navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită în afara mării teritoriale a României și poate fi reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că această navă a încălcat legile și reglementările române, pe timpul cât s-a aflat în apele naționale, în apele maritime interioare, în marea teritorială sau zona contiguă a României.

Urmărirea începe atunci când nava străină, sau una dintre ambarcațiunile

acesteia, se găsește în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în

_____________________________

v. art. 11 din Legea nr. 243/2002 privind frontiera de stat a României

v. art. 26, alin. 5 din Legea nr. 243/2002 privind frontiera de stat a României

zona contiguă 142. Urmărirea începe când nava străină nu se conformează semnalului de oprire și poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei urmărite în marea teritorială a statului de pavilion sau a unui alt stat. Nava reținută astfel poate fi condusă până la cel mai apropiat punct românesc pentru cercetări și aplicarea de sancțiuni.

Legea 17/1990 prevede în art. 42: “În cazul comiterii unor fapte, pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acesteia, organele române competente vor înștiința imediat oficialul consular sau misiunea diplomatică a statului de pavilion despre măsurile luate. Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate deîndată ce a fost depusă o cauțiune corespunzătoare, potrivit reglementărilor legale în vigoare”.

Polițiștii de frontieră pot constata și sancționa contravențiile săvârșite în marea teritorială sau în legătură cu aceasta, în virtutea art. 38 din Legea 17/1990, ca organ îndrituit al Ministerului de Interne.

În exercitarea dreptului de control (vamal, fiscal al documentelor, în conformitate cu prevederile Legii 243/2002, polițiștii de frontieră pot controla navele care intră sau ies din porturile românești care urmează să oprească în porturile situate pe Dunăre și al navelor sub pavilion străin care navighează în sectorul Dunării maritime. Nu sunt supuse controlului navele românești și străine care vin din aceste porturi și nu se opresc într-un port românesc. Navele sub pavilion străin, care navighează în tranzit în sectorul Dunării maritime fără oprire sau pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, nu sunt supuse nici ele controlului, cu excepția cazurilor de încălcare a regimului de frontieră. Navele de salvare pot ieși în rada portului pentru acordarea de ajutor (în cazul eșuării unei nave, izbucnirii unui incendiu la bord) fără a li se efectua controlul pentru trecerea frontierei 143.

Controlul marinarilor pentru trecerea frontierei se efectuează prin confruntarea carnetelor de marinar cu rolul și lista de echipaj prezentate de comandantul navei. Aceștia au acces la uscat pe baza permiselor eliberate în acest scop, de șeful punctului de control. Controlul documentelor pentru navele de pasageri sub pavilion românesc sau străin, precum și pentru pasagerii aflați pe navele cu mărfuri, se efectuează la îmbarcare, respectiv la debarcare. Șefii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, precum și șefii reprezentanților organizațiilor la care statul român este parte, au acces la bordul navelor de comerț străine aflate în porturile sau apele teritoriale românești , în baza carnetului de identitate eliberat de Ministerul Afacerilor Externe.

_____________________________

v. art. 26, alin. 2 din Legea 243/2002

v. art. 36 din Legea nr. 243/2002

Pentru asigurarea oridinii de drept în marea teritorială și a securității statului român, polițiștii de frontieră au un rol foarte important, având posibilitatea, prin drepturile ce le-au fost conferite, să acționeze pentru stoparea activităților infracționale din marea teritorială.

Secțiunea III

ZONA CONTIGUĂ A ROMÂNIEI

Potrivit art. 6 din Legea 17/1990, zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanța de 21 mile, măsurată de la liniile de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale.

În zona contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor și reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat 144.

Potrivit legii 145 o navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită și reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile și reglementările române pe timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare sau în marea teritorială.

Urmărirea poate începe atunci când nava străină sau una dintre ambarcațiunile acesteia se găsește în apele maritime interioare, marea teritorială sau zona contiguă. Urmărirea începe când nava străină nu s-a conformat semnalului de oprire și poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei urmărite în marea teritorială a propriului său stat sau a unui alt stat.

Nava reținută va fi condusă până la cel mai apropiat port românesc, pentru cercetări și aplicarea de sancțiuni (art. 26, alin. 4).

Dacă o navă a fost reținută în afara mării teritoriale în împrejurări care

nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acțiuni.

Din cele arătate mai sus rezultă că statul român nu exercită decât anumite prerogative funcționale, de prevenire sau de sancționare a unor încălcări ale legilor sale interne, comise în zona contiguă sau în celelalte spații maritime care se află sub directa sa suveranitate. Aceste prerogative se exercită în aceleași condiții în care s-ar exercita ele în marea teritorială.

Având în vedere faptul că acestea au fost tratate în secțiunea anterioară, considerăm că nu mai este cazul să le tratăm din nou.

_____________________________

v. art. 26 din Legea 17/1990

v. art. 7 din Legea 17/1990

Secțiunea IV

ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ A ROMÂNIEI

Instituire și delimitare

La data de 25 aprilie 1986, prin decret al Consiliului de Stat s-a

instituit zona economică exclusivă a României în Marea Neagră 146.

Decretul a fost aprobat în scopul conservării și folosirii optime a resurselor naturale biologice, nebiologice și a altor resurse, ca și pentru apărarea altor interese economice în spațiul marin adiacent țărmului României, dincolo de apele sale teritoriale, precum și în vederea insituirii de drepturi suverane și de jurisdicție ale României în acest spațiu, precum și a reglementării condițiilor lor de exercitare. Potrivit mențiunilor din preambul, la adoptarea decretului au fost luate în considerare normele general recunoscute ale dreptului internațional și, cu deosebire, prevederile relevante ale Convenției O.N.U. asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982.

Potrivit art. 1 din Decret, în spațiul marin al țărmului românesc la Marea Neagră, situat dicolo de limita apelor teritoriale și adiacent acestora, se instituie zona economică exclusivă a României, în care aceasta își exercită drepturi suverane și jurisdicții asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și coloanei de apă de deasupra, precum și în ceea ce privește diferitele activități legate de exploatarea, conservarea și gestionarea acestora.

Făcând aplicare la art. 57 (lățimea maximă de 200 mile marine), respectiv a art. 74 (necesitatea acordului statelor limitrofe în delimitare), ale Convenției din 1982, Decretul amintit 147 prevede, în esență că partea exterioară a zonei exclusive se întinde până la o distanță de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, dar în condițiile dimensiunilor restrânse ale Mării Negre, întinderea efectivă a acestei zone se va determina prin delimitarea acesteia în cadrul negocierii cu statele vecine, ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu țărmul românesc la Marea Neagră.

Potrivit actului normativ, delimitarea se va face luându-se în considerare legislația României, prin înțelegeri cu statele respective,

_______________________

Este vorba de Decretul 142 publicat în Buletinul Oficiual al României nr 26126, aprilie 1986. El cuprinde un număr de 18 articole.

v. art. 2 din Decret

aplicându-se, în funcție de circumstanțele din fiecare sector de delimitat, principiile și criteriile de delimitare general recunoscute în dreptul internațional și în practica statelor, în vederea unor soluționări echitabile.

Drepturile statului român în zona sa economică exclusivă

Potrivt art.3 din Decret, România exercită următoarele drepturi:

drepturi suverane de explorare și exploatare, conservare și gestionare a resurselor naturale biologice, nebiologice și gestionarea altor resurse care se află pe fundul mării, în subsolul acestuia și în coloana de apă de deasupra;

drepturi suverane privind alte activități legate de explorarea și exploatarea zonei în scopuri economice, cum sunt producerea de energie cu ajutorul apei, al curenților și al vântului;

jurisdicția privind amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și alte lucrări, cercetarea științifică marină și protecția mediului marin, precum și alte drepturi prevăzute în Decret sau în alte acte normative ale României și de normele general recunoscute ale dreptului internațional.

Se subliniază că aceste drepturi suverane și jurisdicția se realizează în conformitate cu legislația României.

Consecventă politicii sale externe de pace și de cooperare, România și în acest decret a prevăzut în art.4 o reglementare vizând posibilitatea cooperării în zona economică exclusivă cu celelalte state riverane la Marea Neagră, în scopul asigurării, conservării și exploatării raționale a resurselor biologice, protecției și apărării mediului marin, în deosebi în sectoarele direct învecinate cu această zonă, date fiind caracteristicile specifice ale acestei mări ca mare semideschisă și cu potențial biologic redus 148.

În cadrul discuțiilor consacrate regimului zonei economice exclusive ce au avut loc la sesiunile UNCLOS III, un accent deosebit s-a pus pe asigurarea, de către statul riveran, a exercitării de către statele terțe în zona economică exclusivă a libertăților mării: libertatea de navigație, survol și a instalării de cabluri și conducte submarine. Aceste libertăți, care au un caracter de principii de drept internațional acționând în dreptul marin sunt recunoscute și în cuprinsul decretului român, alături de alte forme de utilizare a mării, legate de aceste libertăți, și care sunt în concordanță cu dreptul internațional, în condițiile respectării legislației interne a României și a normelor general recunoscute ale dreptului internațional (art. 5).

_____________________________

148 O. Cranciuc – Zona economică exclusivă a României, în “Revista Română de Studii Internaționale” nr.3/1988, p. 316

Întrucât în zona economică exclusivă a României există specii anadrome de pește, decretul proclamă interesul special, național, ce impune exercitarea drepturilor sale cu privire la acestea . Făcând aplicarea art. 66, pct. 1 și 2 din Convenția din 1982, art. 6 prevede că organele competente iau măsuri pentru a asigura conservarea stocurilor acestor specii anadrome de pește prin acțiuni corespunzătoare, stabilind normele de reglementare a pescuitului și stabilirea capturii totale autorizate, cooperând în acest scop cu organele altor state interesate, în cazul când aceste specii migrează dincolo de limitele zonei economice exclusive, formulă finală ce lasă câmp larg aranjamentelor internaționale în materie.

În ce privește resursele piscicole și alte resurse biologice, România asigură folosirea optimă a acestora, prin înfăptuirea măsurilor ce se impun cu privire la conservarea și gestionarea lor, avându-se în vedere cele mai sigure date științifice. În cazul când se consideră necesar, cele prezentate mai sus se realizează în colaborare cu organizațiile internaționale cu competență în acest domeniu.

Printre măsurile preconizate în art. 7 din decret se prevede că organele competente române stabilesc anual captura totală autorizată pentru fiecare specie de pește și alte resurse biologice și adoptă măsuri cu privire la asigurarea desfășurării raționale a pescuitului, conservării și reproducției resurselor biologice și protecția lor. Se mai consideră, printre măsurile pertinente, inspecția, reținerea și sechestrarea navelor (art. 7, alin. 2).

În concordanță cu poziția promovată de delegația română la UNCLOS III, în legătură cu accesul statelor terțe la resursele zonei economice exclusive, alin. ultim al art. 7 prevede următoarele: “navele de pescuit ale altor state vor putea avea acces în zona economică exclusivă a României, pe bază de acorduri, în condiții de reciprocitate, făcându-se o mai precisă aplicare a prevederilor art.70 din Convenția din 1982 “.

Alte articole din actul normativ 149 amintit se referă la regimul juridic al insulelor artificiale sau tipuri de instalații și lucrări destinate desfășurării de cercetări științifice în zona economică exclusivă, explorării resurselor ei naturale. Se prevede dreptul exclusiv al statului riveran de a construi, autoriza și reglementa amplasarea, exploatarea și folosirea acestora în zona economică exclusivă (art. 8). Toto dată, se prevede jurisdicția exclusivă română asupra insulelor și instalațiilor respective, incluzându-se dreptul de a exercita imigrație, precum și în legătură cu legile și regulamentele privind securitatea (art.9, alin.1).controlul pentru prevenirea infracțiunilor și altor încălcări în legătură cu o gamă largă de reglementări în domenii variate: vamal, fiscal,

_____________________________

v. art. 8 și 9 din Decretul 142

sanitar și s-a făcut, în decret, și aplicarea art. 60 din Convenția din 1982, în sensul că zonele din jurul instalațiilor și lucrărilor au o întindere de 500 de metri, sub rezerva altor norme internaționale recunoscute. În perimetrul acestor zone, organele competente române stabilesc măsurile ce se impun pentru asigurarea securității acestora, inclusiv a navigației. Pentru asigurarea securității, se prevede obligația organizațiilor române, persoanelor fizice și juridice străine ce au dreptul de a amplasa, menține și exploata insule artificiale, instalații și lucrări în zona economică exclusivă, de a asigura starea de funcționare a mijloacelor permanente de avertizare a existenței lor. În acest sens, atât existența instalațiilor și insulelor artificiale, a zonelor de securitate, cât și desființarea lor completă sau parțială se vor comunica în “avizele pentru navigatori” (alin. ultim, art. 9).

Un amplu articol (art.10) este consacrat regimului juridic al cercetării științifice în zona economică exclusivă. În redactarea acestui articol, au fost utilizate pe larg prevederile conținute în Convenția din 1982: art. 240, pct. a, art. 244, 246 și 249, pct. a – c.

Cercetările științifice în zona economică exclusivă a României se vor efectua în conformitate cu legislația acesteia, ținându-se seama și de tratatele la care România este parte. Cercetările în cauză, efectuate numai în scopuri exclusiv pașnice și în scopul lărgirii cunoștințelor în domeniul mării în folosul întregii omeniri, se pot face și de către statele străine sau organizații străine internaționale, dar numai cu acordul prealabil al organelor competente române.

Statele române și organizațiile internaționale cu competențe în acest domeniu, care au obținut acordul organelor române în acest scop, au următoarele obligații 150:

să asigure perticiparea reprezentanților români la lucrările de cercetare științifică marină, inclusiv la bordul navelor sau instalațiilor de cercetare științifică marină;

să prezinte acelorași organe rapoartele preliminare, ca și rezultatele finale și concluziile finale;

să permită, la cererea organelor competente române, accesul la toate datele obținute în cadrul cercetărilor științifice marine;

să nu afecteze în nici un mod, prin activitatea ce o desfășoară, drepturile suverane și jurisdicția României asupra zonei sale economice exclusive, prevăzute în actul normativ.

____________________________

150 v. art. 10 alin.3 din Decretul nr. 142

Pe linia protecției mediului, Decretul nr.142 conține reglementări vizând prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, provocată sau care este legată de activitatea din zona economică exclusivă și de către navele care trec prin această zonă 151.

Această acțiune se realizează prin:

aplicarea legislației române și a tuturor tratatelor la care România este parte;

stabilirea, de către organele competente române, a regulilor de control al poluării și în legătură cu securitatea navigației specifice zonei economice exclusive, comunicate prin “avize pentru navigatori”;

în cazul în care există motive întemeiate să se creadă că o navă, care trece prin zona economică exclusivă, a încălcat prevederile pertinente ale legislației române sau regulile internaționale aplicabile scopului de mai sus, organele române competente sunt în drept să ceară navei explicații în legătură cu această încălcare și să inspecteze această navă, dacă nava ar refuza să prezinte explicații ori dacă explicațiile nu concordă cu faptele;

existența unor dovezi privind încălcarea prevederilor de mai sus, că s-au efectuat deversări de deșeuri, hidrocarburi, reziduuri care au adus o pagubă importantă sau care amenință cu o asemenea pagubă țărmul românesc sau resurselor din marea teritorială sau din zona economică exclusivă se poate introduce o acțiune, inclusiv reținerea navei în legătură cu această încălcare, în conformitate cu legislația României.

Un element de originalitate în reglementarea română îl are art.12 care

are în vedere cazurile de coliziune de nave, eșuare sau altă avarie maritimă și acțiunile legate de o asemenea avarie, cu consecințe deosebit de dăunătoare pentru zona economică exclusivă sau țărmul românesc.În asemenea cazuri, decretul prevede dreptul organelor române competente de a adopta, în conformitate cu dreptul internațional, măsurile necesare, corespunzător cu paguba sau amenințarea pe care o reprezintă. Reglementarea se înscrie pe linia recunoașterii internaționale prin Convenția de la Montego Bay din 1982 a unor drepturi speciale statului riveran în protejarea mediului marin adiacent coastelor sale de poluare.

În actul normativ amintit sunt prevăzute și faptele ce constituie contravenții ; fapte ce sunt sancționate de organele române competente și aplicate la locul constatării.

_____________________________

151 v. art. 11 din Decretul nr. 142

Acestea sunt următoarele:

explorarea și exploatarea ilegală a resurselor naturale ale zonei economice exclusive;

poluarea și aducerea ilegală , în scopul deversării, în limitele zonei economice exclusive din navele, aeronavele sau de pe insulele artificiale, instalațiile sau lucrările, amplasate pe mare, de substanțe dăunătoare sănătății oamenilor sau rezervelor biologice ale mării sau alte deșeuri sau materiale care pot să producă pagubă sau să creeze obstacole în calea utilizării legale a mării:

desfășurarea de activități în zona economică exclusivă fără consințământul organelor competente române;

nerespectatrea avizelor pentru navigatori și a semnalării privind instalarea de insule artificiale, amplasarea de instalații și alte lucrări;

crearea de asemenea instalații, lucrări și insule în zona economică exclusivă, fără aprobarea necesară;

neasigurarea instalaților și a celorlalte echipamente în zona economică exclusivă cu mijloace permanente de avertizare a prezenței lor, încălcarea normelor de menținere a acestor mijloace în stare bună de funcționare și de lichidare a instalațiilor și echipamentelor a căror folosire a fost interzisă definitiv.

Potrivit art. 14, acestea sunt: Inspectoratul Navigației Civile din cadrul

Ministerului Transportului, Ministerul Agriculturii și alte organe împuternicite de lege (astăzi Agenția de Protecția Mediului, Ministerul Protecției Mediulu, Apelor și Pădurilor, etc.).

În actul normativ se prevede că organele române competente în situații

deosebit de grave pot dispune, ca măsuri complementare, confiscarea navei, instalațiilor, uneltelor de pescuit, aparaturii și a altor obiective de cotravenient, precum și bunurile dobândite în mod ilegal. Decretul mai precizează că faptele enumerate mai sus nu sunt considerate contravenții ci infracțiuni, dacă ele au fost săvârșite în condițiile prevăzute de legea penală română, în consecință aplicându-se jurisdicșia penală a României.

Faptele incriminate nu constituie contravenții dacă au fost săvârșite în scopul garantării securității navigației, salvării de vieți omenești, precum și evitării unor avarii la navă sau încărcătură.

Plata amenzilor aplicate persoanelor fizice și jurdice străine se face în valută convertibilă, prin transformare la cursul pentru operațiuni necomerciale a amenzilor (art.15) din momentul săvârșirii contravenției.

Obligația de acoperire, în conformitate cu legea română, a prejudiciului cauzat rămâne în sarcina contravenientului și după aplicarea amenzilor (art.17).

Plângerea împotriva procesului verbal de constatare a contravenției se poate face în termen de 15 zile de la data comunicării la Secția Maritimă și Fluvială a Judecătoriei Constanța.

Art.18, ultimul din decret, reglementează situația în care se comit fapte care, după legea română, atrag arestarea comandantului sau reținerea navei străine. Făcându-se aplicare art 73, pct. 4, 200, pct. 7 și 231 din Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării, decretul prevede că organele române competente vor înștiința imediat statul de pavilion despre măsurile adoptate. Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauțiuni corespunzătoare.

Potrivit art. 27 din Legea 17/1990, dreptul de urmărire se aplică și în cazul încălcării de către o navă comercială străină a legislației române, cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră, cu condiția ca nava, sau una dintre ambarcațiunile sale, să se afle în apele maritime interioare, marea teritorială sau în zona economică exclusivă.

Constituind un ansamblu militar de norme, reglementarea regimului zonei economice exclusive a României, prin Decretul 142 din 25 aprilie 1986, se stabilește nu numai un cadru pentru asigurarea drepturilor suverane și a jurisdicției statului român în zonă, care oferă și posibilități esențiale pentru realizarea, bilateral sau multilateral, la nivel regional, cât și general, a cooperării internaționale în acest sector de activitate, din ce în ce mai solicitat pe plan mondial.

BIBLIOGRAFIE

Nicolae Androne – Platoul continental, în “Justiția Nouă “ nr. 6/1959;

Constantin Andronovici – Dreptul internațional public, Editura “Graphix”, Iași, 1993;

Raluca Miga Beșteliu – Drept internațional, Editura “All”, București, 1997;

Alexandru Bolintineanu – Marea teritorială, Editura Științifică, București, 1960;

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase – Drept internațional contemporan , București, 1995;

Ionel Cloșcă – Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991;

Olimpiu Craciuc – Zona economică exclusivă a României, în R.R.S.I. nr. 4/1988;

Daniela Marinescu – Dreptul mediului înconjurător, Editura “Șansa” S.R.L., București, 1996;

Ion Diaconu – Drept internațional public, Editura “Șansa” S.R.L., București, 1995;

Grigore Geamănu – Drept internațional contemporan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

George Elian – Curtea Internațională de Justiție, Ed. Științifică, București, 1970;

Dumitru Mazilu – Tendințe actuale în regimul juridic al mărilor, Ed. Științifică, București, 1974;

Gheorghe Moca – Drept internațional public, vol. I ,București, 1989;

Marțian Niciu – Drept internațional public, vol. II, Editura Fundația “Chemarea”,Iași,1996

Dumitra Popescu, Florian Coman – Drept internațional public,Editura Ministerului de Interne, București, 1993;

Dumitra Popescu, Adrian Năstase – Drept internațional public, Editura “Șansa” S.R.L., București, 1997;

Ioan Stănescu – Oceanele și mările Terrei, Editura Albatros, București, 1983;

*

* *

Constituția României;

Carta O.N.U.;

Proiectul de Convenție de la Haga din 1930;

Convenția din 1958 privitoare la marea teritorială și zona contiguă;

Convenția din 1958 privitoare la marea liberă;

Convenția din 1958 privitoare la platoul continentel;

Convenția din 1982 asupra dreptului mării;

Convenția din 1971 privind protecția împotriva poluării cu materiale radioactive;

Convenția din 1992 privind protecția Mării Negre împotriva poluării, în “Documente de drept internațional public”, Universitatea “Al.I.Cuza”, Centrul de multiplicare Iași, vol. I/1974, vol.IV/1984 și vol.III/1993;

Legea nr.17/1990 cu privire la regimul juridic al apelor maritime interioare, mării teritoriale și a zonei contigue a României, M.O. nr. 99/09.08.1990;

Legea nr.243/2002 privind regimul juridic al frontierei de stat a României;

Legea nr.98/1992 privind ratificarea de către România a Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la 12.04.1992 la București, M.O. nr. 98/16.09.1992;

Legea nr. 91/1995 privind aderarea României la Convenția asupra sechestrului asigurător de nave maritime, semnat la Bruxelles la 10.05.1952, M.O. nr. 22/18.11.1995;

Legea nr. 110/1996 privind ratificarea de către România a Convenției din 1982, semnată la Montego Bay, asupra dreptului mării, M.O. nr. 48/16.10.1996;

Decretul nr. 294/1978 cu privire la instaurarea regimului de port liber al orașului Sulina, Buletinul Oficial nr. 98/14.08.1978;

Decretul nr.142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a României, Buletinul Oficial nr. 25/26.04.1986.