Zona Metropolitana. Regim Juridic, Principii Si Aria de Competenta

Drept

Zona Metropolitana. Regim Juridic, Principii Si Aria de Competenta

Byadmin ianuarie 1, 2024

Zona metropolitană. Regim juridic, principii si aria de competență

CUPRINS

Introducere

Amenajarea teritorială și dezvoltarea regională au devenit domenii tot mai importante și din ce în ce mai atractive în egală măsură pentru mediul academic (de studiu), cât și pentru cel administrativ (aplicații practice). În contextul procesului de dezvoltare regională și națională amenajarea teritoriului se impune ca o temă de interes comunitar. Zonele metropolitane, prin complexitatea proceselor și multitudinea activităților economice, constituie elementul de vârf al piramidei.

Metropolele au existat încă din cele mai vechi timpuri. O zonă metropolitană cuprinde, de obicei, mai multe jurisdicții și municipii: cartiere, localități, orașe, județe și districte, asupra cărora orașul central, metropola, exercită o influență economică și socială. Literalmente interpretat, metropola, termen de origine greacă, înseamnă "oraș mamă", implicit fiind descendenți ai zonei de bază, care depind de aceasta. Uneori, pot exista două sau mai multe orașe mari, ca în Zona Metropolitană Tokyo-Yokohama (Japonia), sau o aglomerare de subdiviziuni administrative, ca în cazul Londrei (Anglia). La nivel global, zonele metropolitane au devenit au devenit centri socio-economici și politici de importanță majoră.

Nu a fost nici o schimbare semnificativă în "conceptul" de bază al zonei metropolitane de la adoptarea sa în 1950, deși de atunci au avut loc schimbări semnificative în distribuții geografice, și este de așteptat să evolueze și mai mult în timp. Datorită fluidității și evoluției "termenului" zonă metropolitană, referința colocvială folosită de către populația generală și mass-media pentru a defini o zona metropolitană este cu o referire mai familiară, și anume metropolă.

Evoluția societății contemporane se caracterizează printr-o creștere accelerată a urbanizării, fenomen marcat de o multitudine de conflicte legate, în principal, de neconcordanța dintre creșterea demografică și limitele cadrului fizic construit. Termenul de zona metropolitană, pe scară largă înseamnă totalul zonei geografice, inclusiv populația orașului central, dar, de asemenea, orașul său interior și populațiile din mediul suburban și, uneori, din mediul rural. Mai pe scurt toată populația care este influențată de locurile de muncă, de transport, și comerțul din orașul urban central.

În practică, parametrii oficiali utilizați la delimitarea zonelor metropolitane, diferă de la un stat la altul. În unele cazuri, zonele metropolitane sunt puțin diferite de o simplă zonă urbană, iar în alte cazuri, acestea acoperă regiuni mari care au prea puțin legătură cu o orașul central. Criteriile folosite la delimitarea acestora țin cont de distribuția activităților, a populației și de gradul de legătura al acestora cu nucleul central.

Problematica dezvoltării zonelor metropolitane este amplu dezbătută, considerându-se că zonele metropolitane reprezintă viitorul și un posibil răspuns la actuala criză financiară de la nivel global. Gradul ridicat de influență al acestora este generat de numărul mare al populației apartenente și de diversitatea activităților de o intensitate și calitate superioară celor desfășurate în orașele de un rang inferior.

Formarea zonelor metropolitane favorizează planificarea teritoriului într-un mod integrat și dezvoltarea unor noi dimensiuni spațiale, astfel încât să se diminuze dezechilibrele dintre centru și așezările limitrofe. Zonele metropolitane concentrează ponderea principală a populației, producției și consumului în țările lor. Ele sunt susceptibile de a fi cele mai importante unități de analiză economică, socială și de mediu, precum și pentru dezvoltarea de strategii politice.

Ținând cont de schimbările produse de evoluția tehnologică, creșterea demografică și concentrarea urbană la scară mondială, fondul gestiunii urbane capătă noi forme, iar amenajarea corespunzătoare a zonelor metropolitane poate avea drept rezultat un mediu urban durabil și echilibrat din punct de vedere economic, social, cultural și teritorial.

Tema cercetării este complexă și presupune analiza unor dimensiuni sociale, juridice, economice și demografice, dimensiuni interdependente, care contribuie la formarea și implicit dezvoltarea zonelor metropolitane.

În baza documentelor analizate, accesarea și absorția fondurilor comunitare, este principala pârghie economică pusă la dispoziție asociațiilor de dezvoltare intercomunitară din cadrul zonelor metropolitane, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială. Pentru accesarea acestor fonduri este necesară crearea cadrului instituțional adecvat pentru creșterea capacității de pregătire a proiectelor, iar autoritățile beneficiare trebuie să asigure un nivel înalt de responsabilitate în ceea ce privește managementul fondurilor comunitare.

Lucrarea își propune o abordare a domeniilor și fenomenelor care aparțin, formează și definesc conceptul de zonă metropolitană. Principalul obiectiv al acestei lucrări este analiza elementelor esențiale constitutive ale zonelor metropolitane în vederea aprofundării temei dintr-o perspectivă atât națională cât și globală. În lucrarea de cercetare, am plecat de la ipoteza că principalii actori contributivi la crearea și respectiv dezvoltarea structurilor metropolitane sunt asociațiile de dezvoltare intercomunitară, de acestea depinzând gradul de dezvoltare al metropolei și interconexiunile create la nivelul comunității pentu sprijinirea acesteia. O mare importanță am alocat mai ales modului în care aceste asociații de dezvoltare intercomunitară își exercită influența asupra zonei metropolitane.

Metodologia folosită este cercetarea de la nivelul general la cel particular, folosind metode mixte de cercetare, încercând să evidențiem principalele aspecte și elemente care influențează formarea și evoluția zonelor metropolitane.

Metoda exploratorie a fost utilizata pentru culegerea de date primare referitoare la tema lucrării. În acest sens au fost analizate documente, publicații, site-uri oficiale, lucrări de specialitate care au avut ca obiect de referință zona metropolitană.

Metoda descriptivă a fost utilizată pentru a evidenția legăturile de interdependeță dintre factorii economici, sociali, culturali, de mediu și evoluția structurilor metropolitane. De asemenea am folosit aceeași metodă pentru a realiza o prezentare a rolului autorităților locale în funcționarea acestor zone și a modului în care zonele metropolitane sunt determinate și funcționează.

Metoda explicativă a oferit o prezentare a mai multor cadre de guvernarea a zonelor metropolitane și principalele asemănări și deosebiri existente între acestea în funcție de statul în care sunt localizate.

Metoda structural-funcțională a fost utilizată în analiza aspectului organizatoric și funcțional al administrației publice de la nivelul structurilor metropolitane și la efectuarea unei analize structurale a cadrului legislativ și instituțional care reglementează politica în baza căreia aceste zone se formează și funcționează.

Metoda studiului de caza fost utilă în identificarea modului în care o zonă metropolitană din România funcționează, și cum a evoluat aceasta de la transformarea într-o structură metropolitană.

Metoda analizei comparative a fost folosită în evidențierea diferențelor de guvernare dintre zonele metropolitane cu regimuri administrative diferite.

Metoda istorică s-a folosit pentru a oferi o viziune asupra evoluției zonelor metropolitane și a factorilor implicați în apariția acestor structuri.

Capitolul I – Considerații introductive

Definirea zonei metropolitane

Trăim într-o societate dinamică, aflată într-o continuă schimbare iar acest fapt se reflectă în explozia urbană din ultimele decenii. Caracterul unui oraș este ușor de recunoscut, dar dificil de definit în termeni preciși și comparabili la nivel național. Principalele cauze care îngreunează elaborarea unei definiții exacte sunt dinamica excepțională a orașului și diferențele existente de la o zonă la alta.

„ Definirea unitară a regiunilor este dificil de realizat, ținând seama de carcteristicile ce idividualizează fiecare țară, de fenomenul cultural, de tradiții, de aspectul politicilor economico-sociale existente, de sistemul legislativ și instituțional propriu, de resursele endogene etc.”

În general orașele au câteva elemente în comun: o densitate mare a populației iar activitățile predominante sunt cele neagricole. Fenomenul de urbanizare masivă a fost cauzat de industrializare. Odată cu industrializarea s-a mărit cererea de locuri de muncă, rezultând migrația populației din zonele rulale către oraș. Sistemul urban a fost influențat de acest proces, deoarece odată cu creșterea numărului de locuitori, au apărut noi provocări.A fost necesară crearea de noi cartiere pentru forța de muncă. De asemeneaau crescut veniturile populației, s-a dezvoltat cultura, au evoluat serviciile educaționale și cele de sănătate.

Extinderea zonelor urbane a făcut să dispară bariera dintre sat și oraș, realizând o legatură strânsă între acestea. O bună parte a populației active a localităților din zona orașelor mari, lucrează în acestea. Relațiile de producție, dintre zonele rurale si cele urbane, asociate cu forța de muncă oferită de cele rulale au produs un progres economic și social, al cărui beneficiari sunt ambele părți.

Aceste aglomerări duc, de regulă, la apariția zonelor metropolitane. Legăturile de interdependență dintre oraș și localitățile învecinate și interesele comune ale autorităților locale, sunt actorii principali care contribuie la necesitatea înființării acestor zone.

În ceea ce privește etimologia termenului metropolă, acesta este împrumutat din latina veche – metropolis, însă, la bază, acest termen este originar din limba greacă – mêtropolis (oraș mamă). În anul 1701 metropola era definită ca fiind cel mai important oraș al provinciei, sau un oraș de mari dimensiuni. Metropola se referea și la poziția unui stat în raport cu coloniile sale.

Regiunile metropolitane de pe teritoriul Europei sunt structurate pe trei nivele. Pe primul nivel sunt situate metropolele naționale. Acestea sunt capitale economice și actori importanți atât pe plan internațional, cât și pe plan național. Acest statut important le este conferit de funcțiile, din diferite arii, puternic dezvoltate. Exemple de astfel de metropole sunt:

Budapesta- Ungaria. Budapesta este capitala Ungariei și în același timp cel mai mare oraș al țării. Este principalul centru economic, cu funcții importante în industria de confecții, chimică, electrotehnică, etc. De asemenea este și centrul socio-cultural ( Pe teritoriul Ungariei sunt 25 de universități, dintre care 10 sunt în Budapesta).

Viena- Austria. Populația zonei metropolitane Viena reprezintă mai mult de o treime din populația țării, aproximativ 2,4 milioane locuitori. Aici este situat șial treilea sediu al organismelor ONU. Viena este o metropolă industrială, comercială, financiară, culturală si administrativă cu un important nod de comunicații.

Pe cel de-al doilea nivel sunt situate metropolele regionale. Metropolele regionale sunt spațiul de activitate al întreprinderilor obișnuite, iar influența acestora se manifestă cu preponderență în regiunea de apartenență. În această ramură sunt cuprinse și unele capitale de stat, mai mici ca dimensiune, care nu îndeplinesc aceeași multitudine de funcții importante ca metropolele naționale.

Bratislava – Slovacia. Bratislava are funcții complexe cu predominarea celor portuare. Populația acestei metropole este de 430.000 de locuitori.

Pe ultimul nivel sunt conurbațiile. Acestea sunt un rezultat al dezvoltării industriei. Orașele care formează o astfel de zonă metropolitană, sunt în strânsă legatură de producție unul cu celălalt. În general, în centrul acestor formațiuni este existent un nucleu de o importanță superioară. Formațiunile înconjurătoare se mai numesc și orașe-satelit. Un exemplu de conurbație este sistemul urban Rhin- Ruhr.

Rhin- sunt spațiul de activitate al întreprinderilor obișnuite, iar influența acestora se manifestă cu preponderență în regiunea de apartenență. În această ramură sunt cuprinse și unele capitale de stat, mai mici ca dimensiune, care nu îndeplinesc aceeași multitudine de funcții importante ca metropolele naționale.

Bratislava – Slovacia. Bratislava are funcții complexe cu predominarea celor portuare. Populația acestei metropole este de 430.000 de locuitori.

Pe ultimul nivel sunt conurbațiile. Acestea sunt un rezultat al dezvoltării industriei. Orașele care formează o astfel de zonă metropolitană, sunt în strânsă legatură de producție unul cu celălalt. În general, în centrul acestor formațiuni este existent un nucleu de o importanță superioară. Formațiunile înconjurătoare se mai numesc și orașe-satelit. Un exemplu de conurbație este sistemul urban Rhin- Ruhr.

Rhin- Ruhr – Germania. Rin- Ruhr are o populație de aproximativ 12 milioane de locuitori. Factorii care au favorizat dezvoltarea economică a zonei sunt: existența resurselor carbonifere și calea navigabilă Rin.

Dezvoltarea metropolitană se realizeză prin procesul de metropolizare. Noțiunile caracteristice acestui proces sunt metropolitanism și metropolitanizare. „metropolitanismul este rezultatul unui proces de „jos în sus”, de conștientizare de către unele comunități a unor dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, etnoculturale, a centralismului statului în care trăiesc, în vreme ce metropolitanizarea este „procesul” de „sus în jos”, prin care statele conștientizează dezechilibrele regionale cu toate fenomenele care le însoțesc, subdezvoltare economică, centralism exagerat, și trec la descentralizarea sistemului politico-juridic printr-o instituționalizare la nivel metropolitan.”

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, metropola este: „ Nume dat marilor orașe ale lumii (de obicei capitale de state), oraș sau stat antic, considerat în raport cu coloniile sale.”

Metropola reprezintă un “termen utilizat pentru orice oraș de dimensiuni mari, dar îndeosebi pentru centrele urbane care joacă rol de capitală regională sau națională sub aspect economic, cultural, administrativ etc.”

Fără existența orașului cu potențial de creștere, aceast spațiu nu poate fii înființat . Nucleul zonei metropolitane este metropola : “Spațiul metropolitan se constituie în jurul unei metropole (peste 1 milion de locuitori), evidențiindu-se prin capacitatea sa de a susține metropola în vederea dezvoltării acesteia în spațiul național, regional și internațional”.

În funcție de țări, există considerente diferite de indentificare a aacestor regiuni. În România, din punct de vedere legislativ, zona metropolitană reprezintă: „o zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (capitala României și municipiile de rang I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri.”

În Statele Unite ale Americii aceste zone sunt delimitate de Biroul pentru Administrație si Buget (Office of Management and Budget) în urma analizei unor date statistice, realizate de Agenția federală de statistică (Federal statistical agencies), bazate pe nuclee de populație. Astfel, zonele aglomerate care numără o populație de minim 50.000 de locuitori sunt numite zone metropolitane, iar cele cu populația între 20.000 și 50.000 de locuitori sunt încadrate la zone micropolitane.

În Franța, este folosit termenul de metropolă de echilibru sau metropolă regională. Acest termen le este atribuit doar orașelor cu un număr de peste 500.000 de locuitori. Metropolele de echilibru au rolul de poli activi în regiunile neprivilegiate. Obiectivul acestei politici de amenjare este dezvoltarea echilibrată a teritoriului.

În Australia, sintagma zonă metropolitană este sinonim cu zonă extinsă de indexare statistică a capitalei statului/teritoriului (Greater Capital City Statistical Areas). Acestea sunt zone geografice, prevăzute să reprezinte contextul social-economic al orașelor de reședință ale teritoriilor.

În secțiunea a doua a hotărârii pentru desemnarea polilor naționali de creștere emisă de Ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, sunt prezente criteriile care stau la baza stabilirii polilor naționali de creștere. Aceste criterii sunt:

distribuția spațială echilibrată în teritoriu, bazată pe centrele urbane

existente, acoperind, astfel, funcțional un teritoriu extins;

plasarea pe rețele de transport transnaționale și naționale, asigurând

relaționarea cu alți poli urbani europeni;

nivel înalt de dezvoltare economică și socială și potențial de atragere a

investitorilor;

capacitate importantă de cercetare – dezvoltare și inovare;

experiență istorică ca centre regionale și relații tradiționale cu orașele învecinate.

Pornind de la tipul activităților de bază efectuate pe teritoriul zonei metropolitane și de la regiunea de apartenență, s-a realizat o clasificare a acestor zone. Această clasificare cuprinde trei tipuri de zone metropolitane:

zone metropolitane omogene– în cadrul acestor zone planul de activitate al structurii unităților economice nu este diversificat, având domenii similare de activitate.

zone metropolitane nodale– zone polarizatea căror uniformitate este determinată de relațiile economice intermetropolitane, interdependența fiind rezultatul realităților impuse de piața liberă și nu de o uniformitate activităților desfășurate.

zone metropolitane pentru planificare– rezultat al unei dezvoltări centralizate, unitatea economică derivând din politicile de dezvoltare regională.

Motivația constituirii zonei metropolitane

Atunci când granițele dintre oraș și localitățile limitrofe sunt doar o formalitate, ignorarea acestui fapt duce la o dezvoltare haotică a orașului, posibil chiar în detrimentul regiunilor din jur. Factorii participativi la această evoluție inegală sunt:

Migrația populației tinere și de vârstă medie către polul de creștere unde serviciile sociale, sistemul educațional și cel sanitar se găsesc la un standard mai înalt;

Migrația forței de muncă către oraș, unde oportunitățile sunt numeroase;

Investițiile externe sunt absorbite de oraș, întrucât investitorii se orientează după reputația zonei;

Pentru evitarea acestui fenomen, este necesară cooperarea între oraș și localitățile din jur. Această cooperarea se realizează în termeni legali prin intermediul înființării zonei metropolitane, sau în urmaunei asocieri a localităților.

Procesul de asociere al localităților este reglementat de prevederile Legii 315/2004, privind dezvoltarea regională în România. Unul dintre obiectivele de bază prevăzute de aceasta este: „promovarea cooperării între regiunile, comunitățile și autoritățile situate de o parte și de altaa frontierelor, în rezolvarea unor probleme comune, prin conceperea și implementarea unor strategii transfrontaliere și a unor proiecte care să contribuie la dezvoltarea comunităților respective sub aspectul creșterii nivelului de trai și al dezvoltării economice;”. Asocierea urmărește rezolvarea unor probleme comune, de actualitate, însă, fără existența unui pol de creștere, dezvoltarea acestora este nefezabilă.

Zona metropolitană este constituită prin gruparea localităților împreună cu orașul polarizator în jurul căruia s-au dezvoltat. Formarea acesteia favorizează planificarea teritoriului într-un mod integrat și dezvoltarea unor noi dimensiuni spațiale, astfel încât să se diminuze dezechilibrele dintre centru și aria limitrofă. Aceste dezechilibre se manifestă cu preponderență în plan social, economic și demografic, cauza fiind dispersabilitatea inegală a serviciilor de transport în comun, finanțarea infrastructurii, rezervele de spații de locuit și comerciale.

În cadrul zonei metropolitane se creează o asociație a zonei metropolitane, compusă dintr-un consiliu metropolitan, ai cărui membrii sunt reprezentanții unităților administrativ teritoriale componente. O trăsătura importantă a acestei asocieri este realizarea de proiecte integrate ce implică o mai judicioasă cheltuire a fondurilor. Asociațiile zonelor metropolitane pot accesa mai ușor fondurile structural europene, fiind mai practic să „vorbească cu o singură voce”despre prioritățile regiunii.

Principala caracteristică definitorie a spațiului metropolitan este capacitatea acestuia de a ajuta la evoluția metropolei, pentru o inserție cât mai eficace în spațiul regional și național. Acest spațiu se constituie într-o zonă strategică importantă în dezvoltarea teritoriului și are implicații pe toate treptele de dezvoltare, organizare și gestionare urbană.

Datorită independeței conferite prin lege, „ Zonele metropolitane funcționează ca entități independente fără personalitate juridică” , în cadrul zonelor metropolitane este mai accentuată tendința de privatizare, astfel rezultând dezvoltarea economico-socială, și implicit dezvoltarea spațială. Ponderea mare venită din taxele locale percepute și scăderea subvențiilor centrale, favorizează receptivitatea municipalităților la noi strategii de creștere a investițiilor pe plan local. Descentralizarea responsabilităților financiare generează creșterea gradului de responsabilitate în cadrul autorităților locale.

Zonele metropolitane sunt privite ca motoareale economiei naționale și europene. În prezent lumea se confruntă cu o imensă criză financiară și economică, iar studiul si observarea aprofundată a zonelor metropolitane este o necesitate datorită importanței economice și vitalității acestor zone. Pe plan economic este recunoscută importanța existenței zonelor metropolitane, mai ales la nivel local și regional.

În Europa aproximativ 80 la suta populația trăiește în orașe, de aceea orașele sunt adesea menționate ca motoarele economiei. Londra, Paris, Milano, Munchen, Stockholm, Varșovia, Praga, și Budapesta sunt toate centre vitale în economia țării lor. Zonelor metropolitane le este conferit un rol-cheie în creșterea economică și durabilă la nivel național, creșterea economiei naționale fiind dependentă de performanțele cumulative ale zonelor metropolitane și orașelor.

Zonele metropolitane sunt considerate noduri pentru transferuri de informații și financiare, locații deosebite pentru fluxul internațional de comerț. Globalizarea economiei mondiale, sub influența schimbărilor structurale și tehnologice, creează o interdependență în creștere între locuri. Companiile sunt libere să se orienteze asupra unor locații flexibilie unde să își plaseze întreprinderile. Prin urmare, acestea sunt în poziția de a selecta locațiile care se potrivesc cel mai bine cu fiecare etapă de producție. Firmele sunt conectate prin lanțuri de producție cu multe sub-activități separate geografic. Zonele metropolitane sunt adesea considerate drept cele mai bune locuri pentru întreprinderi. Acest lucru este valabil în special pentru industriile bazate pe cunoaștere, unde avantajul aglomerării din cadrul metropolelor oferă o siguranță în ceea ce privește continuitate serviciilor.

De asemenea, există și o serie de probleme urbane cheie care pot fi abordate eficient numai la nivel metropolitan:

• Structura urbană și echilibru între reînnoirea urbană și extinderea urbană;

• Conexiunea urbană și relațiile dintre modurile de transport de persoane și mărfuri;

• Schimbarea economică și nevoia de restructurare și dezvoltare urbană pentru a face față consecințelor de creștere sau de declin;

• Schimbările sociale și necesitatea dezvoltării urbane, a facilităților și serviciilor, pentru a răspunde la factorii cum ar fi: migrația,demografici și cheltuielile de consum;

• Durabilitatea mediului și nevoia de a proteja resursele naturale, utilizarea acestora echilibrată și dezvoltare capacității lor de regenerare;

• Schimbările climatice și necesitatea de aatenua emisiile de gaze cu efect de seră din mediul urban, și adaptarea la consecințele încălzirii globale;

• Necesitatea de a planifica și de a dezvolta un viitor urban fără emisii de carbon.

În România „ structurile teritoriale și naționale pentru dezvoltare regională, alături de organizațiile neguvernamentale ale autorităților administrației publice locale, au menirea de a sprijini și încuraja formarea asociațiilor intercomunale, asigurând, în raport de atribuțiile ori de obiectivele propuse, asistența de specialitate a acestor structuri asociative instituționalizate, al căror rol important va contribui la consolidarea autonomiei locale a colectivităților din România, îndeosebi în ceea ce privește asigurarea unei funcționări eficiente a serviciilor publice de interes local.”

Transformarea unor orașe în zone metropolitane este un subiect de actualitate în toată lumea, nu numai țara noastră se confruntă cu el, a declarat Gabriel Oprea, fostul ministru delegat pentru Administrația Publică: "Crearea unor asemenea zone în jurul marilor orașe, precum Oradea sau Brașovul, reprezintă o formă nouă , modernă , de gospodarire ce asigură coeziunea socială și economică , dar și competența benefică între localități pe baza asocierii libere a acestora. Acest lucru nu înseamnă dispariția de pe harta administrativă a unor localități și nici încălcarea principiului autonomiei locale". De asemenea, la baza asocierii localităților va sta decizia colectivităților, iar pentru demararea unor proiecte comune se va avea în vedere și posibilitatea atragerii fondurilor structurale. Pentru realizarea proiectelor zonelor metropolitane acestea vor fi analizate de către specialiști, iar cetățenii vor fi consultați prin referendum.

Elemente esențiale ale metropolizării

Orașul a existat mereu în în istorie. Acesta a schimbat evoluția speciei umane prin dezvoltarea abilității de a conviețui într-un spațiu restrâns ca parte integrată a unei comunități. Prin urmare, orașul a generat apariția civilizației și a umanității. Aristotel spune ca orașul este locul unde oamenii au venit pentru a trăi, și au rămas acolo cu scopul de a trăi mai bine.

În ziua de azi, pentru prima dată în istoria planetei, mai mult de jumătate din populație, – 3,3 miliarde de oameni sunt locuitorii orașului. În urmă cu două sute de ani doar 3 la sută din populația lumii locuia în orașe, o cifră care a rămas destul de stabilă pentru ultimii o mie de ani.

De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii care au ajutat la definirea conturului urban al localităților. Aceste teorii sunt referitoarea la motivele de bază care au produs apariția orașelor.

Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer – istoric și Karl Bucher – economist), conform căreia geneza orașelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori, cetățile fortificate devenind nucleele marilor orașe (exemplu: Roma antică).

Teoria condițiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de formare și dezvoltare a orașelor condițiile geoclimatice, configurația terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susține că primele orașe au apărut în zone cu condiții geoclimatice favorabile, cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).

Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K. Hegel (1813-1909) și de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că orașele au luat naștere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-juridică.

Teoria schimbului de mărfuri susține că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecția unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile grecești sau orașele-porturi).

Teoria orașelor-necropolă, în accepțiunea căreia „orașul celor morți a precedat orașului celor vii”, exemplificând cu prezența numeroaselor orașe din Egipt, China sau Grecia în apropierea marilor necropole și complexe religioase: Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.

Din punct de vedere normativ, orașul este zona compactă unde se realizează o diversitate mare de activități și se găsesc diferite amestecuri sociale. Orașele au în comun câteva caracteristici:

Unitatea

Densitatea

Concentrarea mai multor tipuri de zone într-o singura locație

Fundalul social

Spații publice

Sistem de transport public dezvoltat

Fără existența orașului nu am mai putea vorbi de procesul metropolizării, acesta fiind elementul esențial al metropolei. Drept urmare este necesara cunoașterea orașului ca un organism complex, cu propriile sale mecanisme participante la dezvoltare, care conferă un mediu oportun în vederea evoluției societății. Complexitatea activităților social-economice întreprinse pe raza unui oraș conturează profilul economic al acestuia. Profilul economic definește capacitatea orașului de a susține și de a se adapta la dinamica societății.

Mecanismele participante la dezvoltare orașului sunt: populația și activitățile social-economice și culturale. Din perspectiva administrației publice, populația „reprezintă colectivitatea de administrați, cu toate caracteristicile ce derivă din dinamica, structura și mobilitatea populației.” Elementul de baza al populației este cetățeanul. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cetățeanul este „Persoană aparținând unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat.” Drepturile și obligațiile cetățenilor diferă în funcție de spațiului politic al țării de proveniență. În România, legea în care sunt consemntate drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor este Constituția.

Populația, prin capacitatea de inovație și potențialul de consum, este cel mai dinamic subsistem al orașului. Rolul esențial al acesteia în procesul urbanizării este dat de influența pe care o are în activitățile economico-sociale. Calitatea forței de muncă, a exigențelor de consum și dimensiunea sa numerică dictează amploarea și structura serviciilor. Populația este definită doar în raport cu limitele sale spațiale, astfel se crează legăturile dintre teritoriu și populație. Caracteristicile acesteia se aplică numai într-un mod colectiv. Importanța studiului populației, derivă din criteriile definitorii ale acesteia:

componentae sențialăa spațiului;

factor de bază în creareași efectuarea planurilor de dezvoltare și de organizare;

beneficiară a rezultatelor aplicării planurilor.

Omul prin tehnică și tehnologie, poate păstra echilibrul spațiului sau îl poate reechilibra conform cerințelor proprii nevoilor spațiului urban. Pentru rezolvarea multitudinii de probleme ce pot apărea în cadrul zonelor urbane este necesară cunoașterea deplină a populației ca parte importantă a organismului. Cunoașterea se face pe bază de studii asupra: numărului, structura pe grupe de vârste, repartiție teritorială, structură profesională, evoluție etc.

Independența orașului față de teritoriul periurban poate fi conceputa eventual numai în sens politic, pentru anumite epoci istorice; din punctul de vedere al supraviețuirii sale, el este dependent de teritoriul înconjurator, situație intâlnită atât în cazul polis-urilor grecești cât și în cazul orașelor medievale închise. Comunele unei suprafețe urbane trimit mare parte din populația lor să lucreze în oraș, în acest cadru, comunele periurbane fiind definite ca niște comune care aparțin domeniului urban. Periurban este tot ceea ce înconjoară orașul și, în realitate, face parte din oraș prin activitățile și modul de viață al locuitorilor, rolul acestor locuitori fiind acela de afurniza produse pentru aglomerația urbană, acest spațiu fiind, totodată, și spațiul nou urbanizat prin parcelări și construcții individuale.

”Sistemul oraș–zonă periurbană, reprezintă un însemnat pol de atracție cu semnificații pentru întreg nivelul național. Înțelegerea complexă aacestui concept de zonă periurbană, reprezintă o premiză de perfecționare a cadrului operațional, de gestionare a resurselor precum și de organizare urbană, având potențialul de a creea suportul necesar pentru dezvoltarea unor practici economice și manageriale de tip partenerial și participativ.”

Efectele dezvoltarii zonelor metropolitane

Planurile de dezvoltare ale zonelor metropolitane au ca scop fundamental stimularea și susținerea creșterii prosperității zonei, direcția de orientare fiind axată pe creșterea continuă a calității vieții. Zona metropolitană cuprinde un număr de comunități urbane și rurale, fiecare cu rolul său distinctiv. Deși aceste comunități individuale au propriile lor identități, există un grad ridicat de interdependență între ele, care contribuie la rezistența și vitalitatea zonei în ansamblu. Strategiile de dezvoltare au scopul de a mulțumii comunitățile și încearcă să se bazeze pe punctele lor forte în procesul de creștere a coeziunii economice și sociale la nivelul zonei.

Există un grad ridicat de interacțiune între părțile componente ale zonei metropolitane și aspectele sociale, economice, de mediu și de transport pe care strategiile de dezvoltare trebuie să le abordeze. Prin urmare, planurile strategice trebuie să adopte o abordare holistică, să încerce să integreze conservarea și dezvoltarea printr-un mix de politici și propuneri economice, sociale care să fie realizate printr-o coordonate de mediu.

Fiecare regiune are plusurile și minusurile ei, astfel planurile de dezvoltare urbană diferă de la o zonă metropolitană la altă. Esențialul constă în fructificarea aspectelor pozitive și eliminarea sau diminuarea pe cât posibil a celor negative. Una dintre primele probleme abordate, existentă în majoritatea zonelor urbane, este cea infrastructurii. Amenajarea teritoriului este parte integrată a dezvoltării infrastructurii. Aceasta se referă la metodele utilizate de sectorul public pentru a influența distribuția oamenilor și activităților în spații de diferite scări. Amenajarea teritoriului include utilizarea terenurilor, urbane, regionale, transportul și planificarea de mediu. Alte domenii conexe importante sunt planificare comunității și cea economică.

Fig. Nr. 1- Componentele cheie ale strategiilor de dezvoltare.

În cazul zonelor metropolitane recent înființate planul infrastructurii trebuie regândit astfel încât să faciliteze mobilitatea urbană. În contextul metropolelor de astăzi străzile, autostrăzile, căile ferate, râurile și parcurile sunt protagoniști ai teritoriului. Infrastructura este un factor cheie în procesul dezvoltării durabile. Inexistența unei infrastructuri de transport adecvate poate împiedica dezvoltarea, iar economia regională stagnează sau chiar înregistrează un regres.

În cadrul spațiului metropolitan se pune accent pe accesibilitatea populației din zonele limitrofe către centrele de importanță. Acest proces necesită o analiză asupra căilor de legătură principale, indentificându-se astfel cele de interes major. În cazul căilor de legătură suprasolicitate se găsesc alternative pentru fluidizarea traficului, cum ar fii: semne de circulație, schimbarea sensului drumului, rute alternative etc. Pentru fluidizarea traficului trebuie oferită o atenție specială și transportului în comun. Un exemplu de astfel de proiect găsim în cadrul Zonei Metropolitane Oradea, unde Adunarea Generală a Ascoiațiilor a înființat Asociația de Dezvoltare Intercomunitară de utilități publice pentru serviciul de transport public local TRANSREGIO. Scopul asociației este de a înființa, organiza, reglementa, exploata, monitoriza și gestiona serviciul de transport public, pe raza de competență a localităților membre. Aceeași asociație se va ocupa și de investițiile în sistemele de utilitate publică aferente Serviciului. De asemenea, înființarea acestui servici are drept țintă promovarea concurenței între operatorii de transport, existența concurenței fiind un factor generator al evoluției acestui domeniu.

Capacitatea de dezvoltare a unei regiuni depinde în mare parte de gradul de dezvoltare al infrastructurii de transport de care aceasta dispune. Calitatea infrastructurii de transport este printre principalii factorii ai competivității economice regionale sau naționale, alături de regimul fiscal, de infrastructura tehnologică și de cercetare sau de nivelul de pregătire al forței de muncă.

Nivelul de pregătire al forței de muncă stabilește intensitatea și importanța activităților întreprinse în aria metropolitană. Diversitatea competențelor populației și gradul de pregătire a acesteia contribuie la economia locală, prin atracția companiilor investitoare care sunt în cautare de forță de muncă competentă și de un mediu propice în vederea desfășurării acțiunilor.

Pentru a crește calitatea forței de muncă, în zonele metropolitane se pune accent pe educație, cultură și calitatea vieții. Colegiile și universitățile joacă un rol esențial în viața și prosperiatea comunităților în care sunt localizate. Acestea au un angajament față de societate și sunt reprezentate de activitățile educaționale, de cercetare, parteneriate de mobilizare și de dezvoltare. Administrația, corporațiile private, și fundațiile, în majoritatea cazurilor, își arată interesul față de educație prin finanțare și parteneriatul cu instituțiile de învățământ superior pentru îmbunătățirea comunității.

În sistemul constituțional românesc, administrația publică locală „ se constituie într-un mecanism distinct, într-o instituție fundamentală a societății românești contemporane, a cărei organizare și funcționare imiplică, primordial, rezolvarea treburilor publice și asigurarea realizării intereselor și nevoilor specifice ale colectivităților locale, cât și transpunerea în viață a principiilor statului de drept și ale democrației în plan local.

Principalul context al planificării metropolitane contemporane este realitatea "globalizării"- integrarea economică și concurența pe scară mondială. Pivotul dezvoltării durabile a orașului și a integrării acestuia pe plan internațional este infrastructura publică de calitate și planificarea centrelor urbane.

Această concentrare intensa din interiorul metropolelor este elixirul magic al economiilor moderne. Investițiile inteligente și managementul creșterii economice, pot produce transformarea totală zonelor. Metropolele majore fac țara prosperă, aici specializările converg, ideile se contompesc și înfloresc, noi invenții și procese apar în laboratoarele de cercetare și în fabrici. Henry Cisneros, formatorul U.S. Secretary of Housing and Urban Development, afirmă că "Orașele sunt locuri unde doi plus doi este egal cu cinci".

Formarea zonelor metropolitane are multe aspecte pozitive în ceea ce privește modul de guvernare, oportunitățile oferite de aceste concentrări, diversitatea din cadrul lor, însă nu există nici o formă de astfel de zonă, atât de complexă și dinamică, care să aibă o structură perfectă. În mod constant, în aceste spații, apar noi provocări care necesită noi rezolvări. Dată fiind legătura strânsă a tuturor elementelor formatoare ale zonei metropolitane, se înțelege că o presupusă situație care trebuie soluționată, implică de fapt mai multe cauze, fiind cu substrat. Efectul domino este valabil și în cazul situațiilor favorabile.

Lipsa unor politici de planificare coerente și bine experimentate, poate provoca, extinderea urbană. Un oraș poate fi planificat cu politicile exclusive de urbanism; acest lucru înseamnând separarea terenurilor rezidențiale, comerciale, industriale, birouri, instituționale, sau de alte utilizări. Separarea completă crează tipuri specifice de insule de dezvoltare izolate. În astfel de cazuri, automobilul devine o cerință pentru transportul între domeniile vaste de locuințe rezidențiale și zonele comerciale și de birouri, creând problema dependenței de automobile, un consum ridicat de combustibil fosil și astfel poluarea.

Unul dintre efectele majore ale creșterii urbane rapide este extinderea care intensifică traficul, consumă resursele locale, și distruge spațiu deschis. Expansiunea urbană este responsabilă pentru schimbările din mediul fizic și cele legate de forma și structura spațială a orașelor. Expansiunea necesită dezvoltarea infrastructurii. În zonele cu densitate scăzuta sunt necesare mai multe drumuri, țevi, cabluri și fire pentru a servii aceste zone decăt în cazul zonelor restrânse, cu același număr de locuințe. Alte servicii cum ar fii colectarea deșeurilor și a materialelor reciclabile, poșta și curățarea străzilor sunt mai costisitoare în zonele cu densitate scăzută, iar transportul public nu este practic deoarece aici nu există densitatea călătorilor necesari pentru a sprijini un acest serviciu.

Capitolul II – Zona metropolitană

Formarea zonelor metropolitane

După aderarea României din 2007 la Uniunea Europeană, comunitățile locale trebuiau să facă față acquis-ului comunitar. Termenul de acquis comunitar este preluat din limba franceză: acquis communautaire. Acquis-ul comunitar se referă la corpul cumulat de legi ale Comunității Europene, care cuprinde obiective ale Comunității Europene, normele de fond, politicile, legislația primară și secundară și jurisprudența, mai pe scurt, toate principiile care fac parte din ordinea juridică a Uniunii Europene. Aceasta include toate tratatele, regulamentele și directivele adoptate de instituțiile europene, precum și hotărârile judecătorești stabilite de Curtea Europeană de Justiție. Acquis-ul este dinamic, fundamental, dezvoltându-se concomitent cu evoluția comunității. Toate statele membre sunt obligate să respecte acquis-ul comunitar.

Având în vedere necesitatea reorganizării administrative și descentralizării, șansa comunităților locale este să se solidarizeze în jurul unor proiecte comune, menite să promoveze interesele acestora în contextul unui climat de concurență globală, dar și a noilor realități socio-economice.

Atunci când marile orașe absorb orașele mai mici vecine și așezările rurale dintre acestea, iar granițele dezvoltării se extind peste cele administrative, este necesară o altă modalitate de abordare a dezvoltării. Astfel de situații pot genera formarea unei zone metropolitane. Un oraș dobândește calitatea de metropolă atunci când „își dezvoltă suficient funcțiile politice, încât să poată ajunge la un rang ierarhis superior, de unde să poată juca un rol decizional, important într-un sistem urban.”

Zonele metropolitane au capacitatea de a raspunde mai bine provocărilor aduse de integrarea noastră în Uniunea Europeană. Cooperarea administrativă din cadrul acestora oferă o perspectivă mai bună asupra intereselor comune, iar planurile de dezvoltare elaborate au mai multe șanse să beneficieze de fondurile nerambursabile oferite de programele de finanțare derulate de Uniunea Europeană.

În România, în 2008, prin Hotărâre de Guvern, au fost desemnați pentru finanțare prin programele europene și naționale 7 poli naționali de creștere ce se formează în jurul a 7 orașe nuclee. Aceste orașe sunt: Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Ploiești și Timișoara. Polii naționali identificați corespund unor concentrări de industrii dinamice, unde investițiile au efecte importante de antrenare asupra economiei regionale.

Potrivit modificărilor aduse Legii 215 prin Legea 264 din data de 15 decembrie 2011, Zona Metropolitană a fost definită ca asociația de dezvoltare intercomunitara constituită pe bază de parteneriat între Capitala României sau municipiile de rangul I sau municipiile reședință de județ și unitățile administativ-teritoriale aflate în zona imediată. Unitățile administrativ-teritoriale conform art. 1 litera i din Legea administrației publice locale sunt comunele, orașele și județele, însă în condițiile legii, unele orașe pot fi declarate municipii.

Corespunzător principalilor indicatori cantitativi și calitativi minimali de definire a localităților urbane, prezenți în cadrul legii 351 din data de 6 iulie 2001, municipiile de rangul I trebuie să întrunească anumite condiții. Populația acestora trebuie să fie de la circa 50.000 la circa 200.000 de locuitori, iar populația din zona de influență să cuprindă un numar de 200.000 până la 500.000 de locuitori. Acestea trebuie să aibă o rază de servire pe o suprafață de 60-80 km și acces la minim două sisteme majore de căi de comunicație. Pe lângă funcțiile economice dezvoltate prin capacitățile productive diversificate, este necesar să aibă și un anumit nivel de dotare-echipare.

Zona metropolitană este definită în Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiuneaa IV-a Rețeaua de localități , anexa 1, punctul 11 drept: „zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (capitala României și municipiile de rangul I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltate relații de cooperare pe multiple planuri”. Această asociere contribuie la întărirea completărilor între aceste unități și factorii de decizie interesați în dezvoltarea teritoriului.

În art. 7 alin. 2 al Legii nr. 351/2001 menționează că zonele metropolitane funcționează ca entități independente fără personalitate juridică. Totuși zonele metropolitane pot funcționa pe un perimetru independent de limitele unităților administrativ-teritoriale, stabilit de comun acord de autoritățile administrației publice locale.

Zona metropolitană se organizează și funcționează în baza principiilor fundamentale: autonomiei locale, descentralizării administrative,deconcentrării, subsidiarității, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității, transparenței decizionale si al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Conform Legii nr.350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, în anexa 2, teritoriu urban reprezintă suprafața situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relații reciproce de influență în domeniul căilor de comunicare, economic, social, cultural și al infrastucturii edilitare.De regulă limita teritoriului metropolitan depășește limita administrativă a localității și poate depăși limita județului din care face parte.

Legea 215/2001 a administrației publice locale, republicată, (art.11 – art.13), recunoaște dreptul unităților administrativ teritoriale de a se constitui în asociații de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică de drept privat și de utilitate publică. Asociațiile de dezvoltare sunt structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înființate în condițiile legii de unitățile administrativ-teritoriale, pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice.

Zona metropolitană se înființează cu acordul comun al autorităților administrației publice locale ale municipiului și ale localităților înconjurătoare. Acestea semnează, pe baza obiectivelor comune și în scopul constituirii parteneriatelor pentru atingerea acestora, actul de constituire al zonei metropolitane. În interiorul zonei metropolitane se formează o asociație de dezvoltare intercomunitară, care are drept membrii reprezentanți ai tuturor localităților componente. Acești reprezentanți sunt primarii unităților administrativ teritoriale, mandatați prin Hotărîre a Consiliului Local. În cadrul Adunării Generale a Asociației se redactează un Act Constitutiv care cuprinde: datele de identificare, voința de asociere, scopul asocierii, obiectivele asocierii, denumirea, forma juridică, sediul, durata, patrimoniul, componența nominală a organelor de conducere, administrare și control.
Autoritățile administrației publice ce aparțin zonei metropolitane sunt: Consiliul Local al municipiului și Consiliile Locale ale comunelor și orașelor cuprinse în zona metropolitană, ca autorități deliberative; Primarul municipiului și primarii orașelor și comunelor cuprinse în zona metropolitană, ca autorități executive.

Metodologii de determinare a zonelor metropolitane

În contextul global, metodologiile de determinare ale zonelor metropolitane sunt numeroase. Criteriile principale folosite în determinarea acestor zone au la bază considerente economice, sociale, culturale și naturale. O mare importanță o are gradul de polarizare al orașului asupra spațiului adiacent și suprafața pe care acesta iși exercită influența.

Zonele metropolitane concentrează ponderea principală a populației, producției și consumului în țările lor. Ele sunt susceptibile de a fi cele mai importante unități de analiză economică, socială și de mediu, precum și pentru dezvoltarea de strategii politice. Cu toate acestea, una dintre principalele problemele la nivel european,atunci când se încercă adoptarea zonelor metropolitane ca unități de analizăe ste lipsa unor standarde general acceptate pentru identificarea acestora.

Comparația între unitățile metropolitane identificate în diferite țări este dificilă deoarece fiecare țară folosește metodologii diferite, iar în multe țări nu există o definiție a unităților metropolitane. Instituțiile internaționale au încercat să găsească metodologii generale pentru identificarea zonelor metropolitane (OECD 2006, ÖIR 2006), deși reprezintă un obiectiv dificil din cauza existenței diferențelor între structurile teritoriale ale țărilor.

Înțelegerea structurilor urbane este importantă pentru elaborarea politicilor regionale. Metodologia propusă de OECD în delimitarea zonelor metropolitane cuprinde trei etape. Primul pas implică determinarea municipalităților de bază utilizând date statistice privind gradul de concentrație al populației, ignorând frontierele administrative ale nucleelor urbane.

A doua etapă constă în integrarea (interconectarea) zonelor care prezintă vectori de ocupație socio-economici diferiți de cei ai municipalităților de bază, iar ultima etapă este identificarea zonelor urbane limitrofe care prezintă potențial de integrare și dezvoltare. Metodologiaa fost aplicată cu succes până în prezent la 24 de țări membre OECD, fiind identificate 940 de orașe funcționale( FUA).

În figura numărul 2 se poate observa delimitarea Parisului și a Romei. În cazul Parisului, limitele administrative nu cuprind toată zona urbană, pe când în Roma, acestea se extind cu mult în afara zonei urbane. Dacă metodele folosite în delimitarea zonelor metropolitane sunt cele pe bază de date statistice privind gradul de concentrație al populației, ar rezulta o delimitare mai precisă a acestor două zone.

Identificarea unităților metropolitane are trei scopuri de bază. Primul scop este cel de a oferi o viziune generală și realistă asupra caracteristicilor metropolitane din fiecare țară. Al doilea este compararea procesele metropolitane din ambele țări. Al treilea este identificarea unităților metropolitane care pot fi utilizate în analiza ulterioară.

Fig. Nr. 2

În legislația românească în vigoare, conform Legii nr. 350 din 6 iulie 2001 privind Amenajarea Teritoriului și Urbanismul, zona periurbană este definită ca fiind: “suprafața din jurul municipiilor și orașelor, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relații de independență în domeniul economic, al infrastructurii, deplasărilor pentru muncă, asigurărilor cu spații verzi și de agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc.”

În România există trei astfel de modele de determinare a zonelor metropolitane

„Modelul 1 de determinare a Regiunii urbane funcționale, care deosebește: o arie metropolitană de muncă standard (SMLA) , ce cuprinde teritoriul în care peste 15% din rezidenții activ economic se deplasează zilnic către metropolă, precum și o arie metropolitană economică de masă, care cuprinde teritoriul în care există populația ce se deplasează zilnic în orașul central (MELA ).

Modelul 2 – privind determinarea zonelor metropolitane introduce utilizarea idicatorilor. Cel mai important dintre acești indicatori vizează distanța față de orașul central în jurul căruia a fost constituită zona metropolitană.

Modelul 3 vine să dezvolte metodologia privind delimitarea zonelor metropolitane oferind spre analiză indicatori, precum: forța de muncă, aprovizionarea orașului cu produse perisabile, potențialul turistic, distanța și continuitatea spațială cu orașul polarizator.”

Specialiștii în domeniu au elaborate multiple metode de determinare a ariei metropolitane. Acestea sunt diverse, începând de la cele care iau în considerare criterii simple cum este distanța maximă față de orașul central până la cele mai complexe, care se concentrează pe relația dintre oraș și localitățile din zona înconjuratoare (periurbană, preurbană, extraurbană, de navetă, preorasenească, pre-metropolitană,etc).

La nivel național, în România, cea mai cunoscută metodologie de delimitare a granițelor zonel metropolitane, este cea elaborată de geograful Ion Iordan în cartea acestuia „Zona periurbană a Bucureștilor”, publicată în anul 1973. Acestaa propus o formulă de indentificare a localităților apartenente ariei zonei metropolitane.

Pentru delimitarea granițelor zonei metropolitane a Bucureștiului s-a propus folosirea unui demers metodologic compus din patru etape. Prima etapă constă în stabilirea unei arii de cercetare care să depășească limita exterioară a zonei metropolitane. În cazul Bucureștiului, această arie cuprindea toate așezările pe o distanți de 40 km față de oraș. Nici o așezare din exteriorul razei limită nu poate fii inclusă în zona metropolitană, iar așezările din cadrul ariei, care nu îndeplineau criteriile pentru a fii reținute, erau excluse, astfel respectându-se principiul contiguității spațiale.

În cea de-a doua etapă se stabilesc indicatorii folosiți în formula de calcul pentru determinarea granițelor și a localităților care urmează să fie incluse în zona metropolitană. Acești indicatori se referă la gradul de interracțiune dintre localități, mobilitatea populației, înnoirea edilitara indusa de oraș, cultivarea de produse perisabile pentru oraș, potențialul turistic și distanța până la oraș.

Etapa a treia constă în completarea indicatorilor cu date și cu acordul sau dezacordul includerii localităților în zona metropolitană. Ultima etapă a acestui proces cuprinde standardizarea indicatorilor, astfel încât aceștia să poată fii măsurabili, și analiza și prezentarea rezultatelor.

Această metodă a avut drept rezultat un număr de 62 de localități care dețin valori sau scoruri de peste 1500, scorul minim acceptat pentru includerea în zona metropolitană. În afară au rămas 36 de localități care nu îndeplindeau scorul, deși unele dintre acestea aveau relații semnificative cu orașul. Pentru localitățile excluse este o situație nefavorabilă, întrucât problemele apărute la nivel local, datorate poluării sau infrastructurii, cauzate de vecinătatea cu zona metropolitană, vor fi o adevărată provocare pentru autoritățile locale, care sunt solitare în rezolvarea acestor probleme complexe.

Pe lângă metodele de definire mai există și criterii generale de identificare metropolitană. Aceste criterii sunt grupate în trei categorii: criterii direcționale în dezvoltarea locală, criterii logistice și criterii indentitare.

Criterii direcționale în dezvoltarea locală:

Activitatea industrială din cadrul acestor metropole este slabă, majoritatea funcțiilor fiind pe domeniile care atrag prezența acesteia ca actor pe plan internațional. Este un centru al inovației care se distinge prin gradul de calitativ ridicat și prin forța de atracție deosebită exercitată asupra întreprinderilor și filialelor companiilor străine. Ca urmare a randamentului economic al acesteia, piața muncii conține un număr ridicat de oferte și numeroase posibilități de formare profesională.

Caracterul industriilor existente este sofisticat, dezvoltându-se cu preponderență serviciile destinate întreprinderilor.

Criterii logistice:

Metropola este un punct nodal major în infrastructura teritorială. Este generatoare de fluxuri, având un context economic relațional.

Aceasta dispune de o infrastructura complexă care permite o mare accesibilitate , există autostrăzi, aeroporturi, trenui de mare viteză. Conexiunea stabilită între aceste mijloace de comunicație este una strânsă, care favorizează legăturile cu rețelele din exterior și permite o gestionare eficace ( volum, regularitate, securitate). Existența acestor elemente stau la baza performanței logistice.

Criterii identitare:

Metropola se identifică cu o imagine atractivă, cunoscută și în afara granițelor naționale. Se deosebește prin calitatea infrastructurii, arhitectură deosebită, atu-ri de mediu, patrimoniale și culturale, prezența universităților de renume mondial etc. Atracția turistică specifică acesteia îi conferă credibilitate pe plan internațional.

Guvernarea zonelor metropolitane

Creșterea populației urbane din întreaga lume a creat probleme serioase pentru guvernele locale din țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate: poluarea aerului și apei, supraîncărcare căilor de transport, deteriorarea infrastructurii, criminalitate, și discrepanțe privind distribuția veniturilor. Aceste probleme sunt deosebit de acute în țările în curs de dezvoltare, unde resursele sunt limitate.

Autoritățile publice locale din marile zonele metropolitane trebuie să ofere o rețea complexă de transport și comunicare, și servicii care să îmbunătățească cetățenilor calitatea vieții(parcuri, facilități pentru recreere, instituții culturale). În același timp, zonele metropolitane mari atrag persoanele cu venituri mici și familiile în căutare de oportunități de angajare și de o gamă mai largă de servicii sociale specializate. Creșterea populației solicită cheltuieli mai mari cu privire la serviciile sociale și cele de sănătate publică.

Îmbunătățirea nivelului de furnizare a serviciilor de bază este o chestiune de resurse, dar este, de asemenea, o problemă de guvernare. Cele mai multe zone metropolitane se caracterizează prin existența mai multor municipalități, fiecare ocupându-se de furnizarea de servicii în propria jurisdicție. Cea mai mare parte a serviciilor urbane (transport, apă, deșeuri solide, locuințe) trec peste limitele municipale. Expansiunea fizică a orașelor mari se extinde în domeniul rural și trece în alte jurisdicții politice, fiind o nevoie tot mai mare de a coordona furnizarea de servicii.

Reglementarea zonelor metropolitane (inclusiv rolul autorităților locale și regionale, societatea civilă, asociațiile de afaceri și organizațiile non-profit), influențează capacitatea lor de a coordona furnizarea de servicii dincolo de granițele municipale. Aceasta afectează și eficiența cu care ele pot furniza servicii, precum și capacitatea lor de a impărți costurile în întreaga regiune într-un mod corect și eficient. Structura de conducere a unei zone metropolitane are impact asupra gradului în care cetățenii sunt implicați în procesul de luare a deciziilor și în responsabilitatea autorităților față de cetățeni (receptivitatea acestora la cererile cetățenilor). Pentru realizarea acestor obiective este nevoie de o structură administrativă competentă la nivel metropolitan.

După forma de asociere și modalitatea de structurare, există trei modele de guvernare pentru zona metropolitană:

a) autorități metropolitane care dispun de puteri depline în ceea ce privește domeniile sociale, economic, infrastructura, mediul, planificare sau amenajare teritorială. Aceste autorități sunt însărcinate să planifice și să aplice efectiv și complet strategiile de dezvoltare armonioasă a zonelor metropolitane;

b) autorități numite sau alese, prevăzute cu puteri selective, prin intermediul cărora se planifică și se aplică strategiile pentru rezolvarea problemelor cheie;

c) agenții metropolitane numite sau organizate complementar împuternicite cu responsabilități de planificare strategică și cu funcții consultative de aplicare.

În cazul Londrei, găsirea unei forme de guvernământ adecvată a fost o preocupare majoră în secolul al XIX-lea, când numărul populației crescuse la aproximativ 6 milioane de locuitori. În anul 1888, a fost înființat Consiliul Districtual al Londrei (London County Council), care avea în administrare doar zona de centru a Londrei. În anul 1965, acesta a fost înlocuit de Consiliul Extinsal Londrei (Greater London Council) care a guvernat până în anul 2000 când a fost înlocuit, la rândul lui, de Autoritatea Superioară a Londrei (Greater London Authority). Această autoritate este compusă din două părți de aleși: primarul Londrei și Adunarea Londrei(London Assembly). Adunarea Londrei este aleasă direct prin intermediul a două seturi de voturi, unul pentru cei 14 membri de circumscripție și unul pentru cei 11 membri dintr-o listă, un sistem proiectat pentru a atinge un anumit grad de proporționalitate în cadrul Adunării. Primarul dispune de puterea executivă, iar Adunarea Londrei controlează mișcările acestuia și poate accepta sau respinge propunerile bugetare ale primarului.

Primarul Londrei joacă un rol vital în administrarea orașului având mai multe funcții-cheie, inclusiv: elaborarea de planuri, strategii și politici pentru cetățeni și gestionarea bugetului reapartizat pentru diverse servicii publice(transport, poliție, serviciile de pompieri). Districtele din Londra își asumă responsabilitatea pentru furnizarea mai multor servicii pe teren, în timp ce rolul primarului oferă o conducere strategică la nivel de capitală. Primarul Londrei se ocupă de administrare aurmătoarelor domenii: transport, poliție, locuințe, planificare și dezvoltare, cultură, dezvoltare economică, sănătate, probleme de mediu, etc.

Adunarea Londrei are rolul de a examina cât de eficiente sunt politicile, deciziile și activitățile primarului. Membrii adunării sunt cei care protejează interesele Londrei, investigând chestiunile importante și militând pentru schimbări ale politicii locale sau naționale.

Autoritatea Superioară a Londreiare în subordonare cinci organisme funcționale:

Departamentul de Transport Public(Transport for London)- este departamentul care se ocupă de cele mai multe aspecte care țin de transportul public în Londra: transport public subteran și suprateran, trafic, rețea de drumuri, etc.). Departamentul este condus de către un consiliu numit de primar, acesta fiind și președinte al consiliului.

Departamentul de Ordine Publică (Mayor's Office for Policing and Crime)- supraveghează activitatea la nivel strategic a Serviciului de Poliție Metropolitană, activitățile de zi cu zi fiind responsabilitatea Comisarului Poliției Metropolitane.

Serviciul pentru Situații de Urgență(London Fire and Emergency Planning Authority)- conduce Brigada de Pompieri a Londrei, hotărând strategia, politica și bugetul departamentului. Cei 17 membrii ai Autorității sunt numiți de către primar. Opt dintre aceștia sunt propuși din cadrul Adunării Londrei, șapte din districtele Londrei iar doi sunt recomandați de primar.

Corporația de Dezvoltare Tradițională a Londrei(London Legacy Development Corporation)- are ca responsabilitate dezvoltarea Parcului Olimpic Regina Elisabeta și a zonei înconjurătoare.

Parteneriatul Public-Privat al Londrei(London and Parteners)- este un parteneriat non-profit public-privat, finanțat de primărie și o rețea de parteneri comerciali. Este organizația oficială de promovare a metropolei, având scopul de a prezenta într-o lumină favorabilă Londra în mediul turistic, cel de afaceri și în rândul studenților.

Sistemul de guvernare din Paris a trecut prin multe etape produse de schimbările economice și sociale; din anul 1960 până în prezent, populația Parisului a cunoscut o scădere de la 2.8 milioane de locuitori la 2.1 milioane, această depopularizare fiind generată de declinul produs în sectorul industrial.

Începând cu anul 1980, Franța trece printr-un proces de descentralizare, ajungând, treptat, la un sistem echilibrat. Între anii 1982- 1983a intrat în vigoare primul act legislativ care susținea procesul de descentralizare. Aceste act legislativ transfera unele puteri ale statului, în special cele din domeniul transportului public, planificarea urbană și asistență socială către autoritățile locale, de asemenea, în același an au fost înființate regiunile.

Île-de-France este una din cele 22 de regiuni formate. Capitala regiunii este comuna urbană Paris iar regiunea cuprinde 8 departamente ce reprezintă în mare regiunea metropolitană a capitalei Franței. Zona metropolitană depășește granițele regiunii Île-de-France. Deoarece Paris este capitala Franței, statul a fost reticent în a transfera la fel de multe puteri ca în regiunile standard regiunii Île-de-France. Mai multe sectoare publice semnificative, cum ar fi transportul și amenajarea teritoriului au rămas sub controlul strict al guvernul central. În transportul public, statul administrează Consiliul Regional de Transport Public (Syndicat des Transports Parisiens) și, ca atare, deține 50 la sută din numărul de locuri din consiliu și are un vot decisiv. În afară de asta, statul controlează cei doi mari operatori de transport public: Regia Autonomă de Transport Paris(Régie Autonome des Transports Parisiens)- metrou, linii de autobuz și de tramvai; Societatea Naționalăa Căilor Ferate Franceze(Société Nationaledes Chemins de fer Français)- metrou.

Parisul este subdivizat în 20 de arondismente municipale, fiecare arondisment formând un sector. În Franța, autoritatea deliberativă, cu competență generală, la nivelul arondismentelor, este consiliul municipal. Membrii acestui consiliu sunt aleși prin sufragiu universal pe o perioadă de 6 ani. În prima ședință a consiliului sunt aleși primarul și adjuncții săi. Numărul membrilor consiliului municipal depinde de populația comunei, minimul fiind 9 persoane, iar maximum 69 de membrii. Consiliile formate în cadrul arondismentelor Parisului au competențe reduse față de celelalte consilii, având mai mult un rol executiv.

Zona Metropolitană Paris domină regiunea Île-de-France.Cu o populație de 2.1 milioane de locuitori, un buget consolidat de peste 5 miliarde de euro, un personal de peste 40.000 și puteri extinse (Paris este o municipalitate, precum și un departament), Paris este un gigant al cărui sprijin este necesar pentru a guverna Île -de-France.Municipalitățile din Paris au refuzat întotdeauna să intre în orice structură de cooperare, fie cu alte municipalități sau departamente, iar această atitudine joacă un rol important în fragmentarea teritoriului Île-de-France. În 2001 a fost făcut primul pas, în ceea ce privește cooperarea la nivel regional, prin înființarea un departament de "cooperare teritorială", care a facut posibilă lansarea unor proiecte comune între municipalitățile Pariziene și municipalitățile sau autoritățile din zona periurbană a Parisului.

Parisul era considerat responsabil pentru dezechilibru în creștere de la nivelul țării, iar pentru a limita această creșterea au fost puse în aplicare politicile restrictive. Departamentul pentru Lucrări Publice și Amenajare a Teritoriului(Délégation à l’Aménagement du Territoireet à l’Action Régionale), a introdus politica de contrabalansarea a metropolelor (métropoles d’équilibre) al cărui scop a fost încetinirea creșterii regiunii Île-de-France în avantajul zonelor provinciale. În scopul de a realiza acest lucru, mai multe politici au fost înființate, cum ar fi procedura de autorizare (procedura de l'Agrement) – care cerea aprobarea din partea statului firmelor care doresc să se stabilească în zona Paris, în multe cazuri aceasta fiind refuzată – și transferul de politici( politique de délocalisation), prin care guvernul central transfera agenții ministeriale sau organismele publice naționale situate în Paris altor zone metropolitane, în scopul de a echilibra localizarea organizațiilor naționale. Aceste politici s-au dovedit a fi destul de ineficiente, deoarece nu au reușit să combată creșterea economică "naturală" a regiunii Île-de-France.

În ultimii ani, politica guvernului central s-a schimat în ceea ce privește zona Parisului, recunoscând că dezvlotarea metropolei trebuie să fie abordată mai mult dintr-o perspectivă europeană și mondială, Parisul fiind un oraș de clasă mondială, în concurență cu Londra, Tokyo și New York. Acestă schimare a constat în abandonarea procedurii de autorizare și sprijinul autorităților centrale în vederea dezvoltării și prosperității acestei regiuni prin autorizarea pentru a primii finanțarea în cadrul Obiectivului European 2 (European Objective 2), care oferă sprijin economic și social regiunilor care se confruntă cu dificultăți de infrastructură.

O altă zonă metropolitană, cu un sistem complex de guvernare, este Metropola Tokyo. Sistemul administrației publice locale în Japonia este alcătuit din două nivele: prefecturi și municipalități care constituiesc prefecturile. Prefecturile și municipalitățile sunt ambele entități publice locale de statut egal. Prefecturile sunt autoritățile regionale alcătuite din municipalități, și sunt responsabile de administrarea la nivel regional. Japonia este alcătuită din 47 de prefecturi iar Tokyo este una dintre aceste autorități regionale. Municipalități sunt entități publice locale, care au o relație puternică și directă cu localnicii, principala lor activitate fiind deservirea acestora. Pe lângă entitățile publice locale obișnuite, mai exist niște entități publice locale cu statut special care au fost înființate pentru obiectivele specifice ale administrației publice locale, acestea includ secțiile speciale, cooperativele și districtele. În Tokyo sunt 23 de astfel de secții, cu un statut special față de cele din alte orașe, statut conceput pentru a statisface nevoile distinctive din cadrul marii metropole.

Metropola Tokyo cuprinde 23 de secții speciale, 31 de orașe, și 8 comune, între guvernul metropolitan și secții existând un sistem unic administrativ, care diferă de relația tipică dintre prefecturi și municipalități. Pentru o comunicare și o coordonare mai bună între secții și autoritățile central metropolitane a fost înființat Consiliul Metropolitan al Secțiilor (Metropolitan-Ward Council), care este și un organism consultativ. Prin acest sistem, autoritățile metropolitane fac ajustări financiare în secții. În zona de secție, autoritățile metropolitane și secțiile împart responsabilitățile pentru gestionarea afacerilor și administrare. Impozitele municipale sunt colectate de către autoritățile metropolitane care alocă un procent fix din acestea autorităților secțiilor.

Autoritatea metropolitană centrală este Adunarea Metropolitană Tokyo ( Tokyo Metropolitan Assembly), formată din 127 de membrii aleși direct de cetățenii din Tokyo, cu un mandat de 4 ani. Din cadrul membrilor este ales un Președinte, care reprezintă Adunarea, prezidează sesiunile și supraveghează activitățile din cadrul Adunării Metropolitane.

Datorită structurii și rolului complex al administrației, Adunarea stabilește comisii de studiu de specialitate, în scopul de asigura proceduri cât mai eficiente. Comisiile sunt de două feluri: comisii permanete și comisii speciale.

Adunarea Metropolitană Tokyo este principalul organ de decizie la nivelul Metropolei Tokyo. Are putereasă adopte, să modifice și să anuleze ordonanțele metropolitane, aprobă bugetul și alege membrii comisiilor metropolitane. Adunarea are, de asemenea, competența de a investiga toate aspectele legate de guvernarea metropolitană.

Organele executive sunt: Guvernatorul și Agențiile Administrative Auxiliare (Auxiliary Administrative Agencies). Guvernatorul are un mandat pe 4 ani și este ales direct de către cetățeni. Acesta reprezintă autoritatea și este responsabil de gestionarea administrației metropolitane. În competența acestuia intră: gestionarea și executarea activităților administrației publice locale; să adopte regulamente; de a numi, demite, conduce și superviza personalul; de a anula sau suspenda acțiuni; să efectueze schimbări organizaționale; etc.

Agențiile Administrative Auxiliare sunt constituite pentru a ajuta Guvernatorul în exercitarea funcțiilor. Din aceste Agenții fac parte Vice Guvernatorii și personalul instituțiilor publice din aria zonei metropolitane. În data de 1 august 2013 au fost aprobate un total de 165,425 de posturi pentru membrii personalului Agențiilor.

În România, zonele metropolitane au o istorie relativ recentă, prima zona de acest tip fiind Zona Metropolitană Iași înființată în data de 8 aprilie 2004. Volumul lucrărilor care abordează această temă este restrâns, motivul fiind rata scazută a prezenței zonelor metropolitane la nivel național iar cultura cooperării dintre metropolă și subsistemului de așezări, nu are în urmă un anumit grad ridicat de experiență. Acești factori pot constitui o problemă în definirea și organizarea zonelor metropolitane.

Formarea zonelor metropolitane pe teritoriul României a fost un răspuns la reforma sistemului administrativ teritorial, care avea ca scop principal creșterea capacității administrative. Capacitatea administrativă redusă în gestionarea serviciilor publice din cadrul autorităților publice locale de dimensiuni mici, s-a putut remedia, în cazul localităților situate în preajma unor centri de dezvoltare regionali, prin introducerea formelor de cooperare între autoritățile publice locale.

Cooperarea între autoritățile publice locale se realizează prin înființarea unei asociații de dezvoltare intercomunitară, care, conform prevederilor Art. 1 (c) a Legii nr. 286/2006, din 06.07.2006, pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, sunt: „structuri de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înființate, în condițiile legii, de unitățile administrativ teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice”. De aici reiese scopul principal al acestei asocieri, și anume, acela de a satisface intersele comune ale cetățenilor domiciliați în raza zonei metropolitane formate.

Aceste asociații de dezvoltare intercomunitară au ca obiectiv ”înființarea, organizarea, reglementarea, finanțarea, exploatarea, monitorizarea și gestionarea în comun a serviciilor de utilități publice pe raza de competență a unităților administrativ-teritoriale membre, precum și realizarea în comun a unor proiecte de investiții publice de interes zonal sau regional destinate înființării, modernizării și/sau dezvoltării, după caz, a sistemelor de utilități publice aferente acestor servicii”. Astfel, asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt organizații prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, formate pentru elaborarea unor proiecte de interes zonal sau regional.

Serviciile comunitare de utilitate publică sunt cele care asigură: alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate, salubrizarea localităților, producția, transportul, distribuția și furnizarea energiei termice în sistem centralizat, iluminatul public, alimentarea cu gaze naturale, alimentarea cuenergie electrică, transportul public local, administrarea fondului locativ public, administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, etc.

Potrivit art. 8 (Anexa I) din Legea 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, programele de dezvoltare a zonei sunt constituite de asociația zonei metropolitane, iar, acestea sunt adoptate cu acordul consiliilor locale și cu consultarea populației, în conformitate cu condițiile prevazute de lege.

Motivul principal al acestor asocieri la nivel metropolitan îl constituie ” armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale, stabilite la nivel național și local, pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmărindu-se creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea.”

Acestea sunt structuri de cooperare, formate numai din unitățile administrativ-teritoriale, și au statutul de personalitate juridică, fiind entități de drept privat. Statutul juridic al entităților este lămurit de art. 2, alin.b, al Legii contenciosului administrativ nr. 554 din 2004, unde, autoritățile administrative sunt definite ca fiind: ” orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;”

Asociația de dezvoltare intercomunitară este cea mai importantă formă juridică de asociere a colectivităților locale din România. Formarea și existența acestor structuri de cooperare la nivelul zonei metropolitane, nu influențează activitatea obișnuită a autorităților publice de la nivelul orașelor, respectiv comunelor, care fac parte din asociere. Proiectele care se derulează pe plan local, nu necesită obligatoriu o implicare a asociației de dezvoltare intercomunitară. Doar daca se constată o importanță a proiectului respectiv la nivelul zonei metropolitane, se poate prezenta în cadrul întâlnirilor asociației de către membrul reprezentant al comunității în pricină, iar consiliul, după analiza și stabilirea gradului de importanță al proiectului la nivelul zonei metropolitane, stabilește verdictul.

Înființarea asociațiilor de dezvoltare intercomunitară se supune prevederilor OG nr. 26 din 2000 cu privire la asociații și fundații. În art. 1, alin. 1, al OG se stipulează că ”Persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociații ori fundații în condițiile prezentei ordonanțe.”. În art. 4 al OG, apare o condiție suplimentară, față de prevederile legii 215 din 2001; pentru constituirea unei asociații este necesar un număr de minim trei membri care ”pe baza unei înțelegeri, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activități în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial.”

Prin legea nr. 51 pe 2006, se detaliază modalitățile de gestionare a serviciilor de utilități publice, astfel, în art.2, lit. e, se precizează că delegarea de gestiune a unui serviciu este: ” procedura prin care o unitate administrativ-teritoriala sau o asociație de dezvoltare comunitară atribuie ori incredințează unuia sau mai multor operatori titulari de licență, în condițiile prezentei legi, gestiunea unui serviciu de utilități publice a cărui răpundere o are, precum și exploatarea sistemului de utilități publice aferent;”.

În art. 17 al legii Administrației publice locale 215 pe 2001, este prezentată participarea consiliilor locale și județene la activitatea prestată de asociațiile de dezvoltare intercomunitară:”consiliile locale si consiliile județene pot hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri, în numele si în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, la înființarea, funcționarea si dezvoltarea unor organisme prestatoare de servicii publice si de utilitate publică de interes local sau județean.”

Asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt mecanismele de funcționare ale zonelor metropolitane. Conform art. 20 din OG nr. 26 pe 2000, organele asociației sunt: adunarea generală, consiliul director și cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. La art. 21, din cadrul aceluiași act administrativ sunt prezentate funcțiile acestor organe. Organul de conducere este adunarea generală, care cuprinde totalitatea asociaților. Competențele asociațiilor de dezvoltare intercomunitară sunt:

stabilirea strategiei și a obiectivelor generale ale asociației,

aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a bilanțului contabil,

alegerea și revocarea membrilor consiliului director,

alegerea și revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori,

înființarea de filiale, modificarea actului constitutiv și a statutului,

dizolvarea și lichidarea asociației, precum și stabilirea destinației bunurilor rămase după lichidare,

orice alte atribuții prevăzute în lege sau în statut.

Finanțarea activităților asociațiilor de dezvoltare intercomunitară se fac în baza prevederilor OG 26 din 2000 și a legii 215 din 2001, cu modificările ulterioare. Astfel, conform OG 26 din 2000, art. 46, alin. 1, veniturile asociației de dezvoltare intercomunitară provind din: ”a) cotizațiile membrilor; b) dobânzile și dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiții legale; c) dividendele societăților comerciale înființate de asociații sau de federații; d) venituri realizate din activități economice directe; e) donații, sponsorizări sau legate; f) resurse obținute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale; g) alte venituri prevăzute de lege”. În art. 47 este prevăzută permisiunea asociațiilor de a întemeia societăți comerciale, iar dividentele obținute trebuie să fie reinvestite sau folosite în scopurile asociației.

Diferențele guvernării de la o zonă metropolitană la alta.

Strategii de dezvoltare a zonelor metropolitane

Regiunile metropolitane sunt în general văzute ca motoare ale dezvoltării teritoriale, în contextul național, precum și generatoare pentru dezvoltarea economică, socială și culturală la scară europeană și globală. Dezvoltarea, în majoritatea zonelor metropolitane, este influențată de procesele de politică urbană și planificare urbană. Acestea sunt activități prin care autoritățile încearcă să influențeze distribuția și exploatarea investițiilor și a procesului consumului în orașe pentru "binele comun". Politicile economico-sociale internaționale și naționale, dau formă politicilor de la nivelul local. Politicile și planificarea urbană sunt activități dinamice ale căror formulare și interpretarea sunt un proces continuu. Măsurile introduse pentru rezolvarea problemelor pot determina modificări care ar putea crea alte probleme, pentru care politicile și planificare sunt necesare. Doar rareori există o soluție simplă, optimă pentru o problemă. De obicei, există o serie de opțiuni de politici și planificare din care o alegere informată trebuie să fie făcută.

Politica urbană este produs de relația de putere între diferitele grupuri de interese care constituie o anumită societate. Cel mai important dintre acești agenți este guvernul (atât la nivel local și național). Planificarea urbană este o activitate prezentă pretutindeni în lumea modernă.

Sistemul de planificare are scopul de a circumscrie dezvoltarea urbană și de a dirija beneficiilor acesteia în favoarea societății. Dezvoltarea locală este asociată cu un concept multidimensional de schimbare pe multiple planurile (economic, dimensiunisociale, cultural și de mediu) cu inovația peste și în spațiile dintre aceste dimensiuni. Aceasta poate fi văzută ca o metodă care ajută la îmbunătățirea calității vieții, susținere oamenilor, dezvoltarea sau conservarea bunurilor locale, depășirea eșecurilor pieței, consolidarea coeziunii, definirea și furnizarea de proiecte de dezvoltare. Dezvoltarea locală constă și în acțiunile realizate prin participarea membrilor comunității, nu numai în cele demarate de autorități. Astfel, dezvoltarea locală la mai multe niveluri se realizează în funcție de gradul de comunitarism implicat:

cea care presupune participarea comunității în inițiere, implementare

și evaluare, definită în literatura de specialitate ca dezvoltare comunitară;

participare în inițiere, dar implementată curesurse extralocale obținute de autoritățile locale;

participare în inițiere, dar implementată cu resurse obținute de autorități prin

(semi) constrângere;

corespunde modelului autoritarist în care inițierea și implementarea

este realizată de către autorități.

Modelele de dezvoltare locală din ultimele decenii sunt fundamentate pe trei concepții:

”dezvoltarea orientată pe factori de producție, bazată pe valorificareaabundeței și costului scăzut al unor resurse economice de bază;

abordarea keynesiană, centrată pe efectele de cumulate ale stimulării cererii și investițiilor publice;

dezvoltarea sistemului productiv local, prin organizarea eficientă a resurselor locale din jurul districtelor industriale, rurale sau o combinație a celor două.”

”Concepția keynesiană care consideră că rolul statului este acela de a deveni un agent economic implicat direct în activitatea de consumator, investitor și generator de locuri de muncă.”

”Dezvoltare durabilă constă în satisfacerea necesităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.” – cu alte cuvinte, o mai bună calitate a vieții pentru toată lumea, în prezent cât și pentru generațiile viitoare. Aceasta oferă o viziune de progres care integrează obiectivele actuale și cele pe termen lung, la nivel local și la nivel global,în ceea ce privește problemele sociale, economice și de mediu ca și componente inseparabile și interdependente ale progresului uman.

Dezvoltarea durabilă se concentrează pe ideea unui echilibru între mediu, societate și economie, cauzată de interdependența acestor elemente esențiale. Societatea noastră de consum creează miliarde de tone de deșeuri: deșeuri produse industrial, obiecte inutile vechi și materiale de ambalare. Aceste probleme decurg din dispunerea spațială nepotrivită a populației, industriei și veniturilor. Cumulul industrial excesiv, densitatea mare a populației din zonele metropolitane și orașe, precum și părăsirea treptată a zonelor rurale au un dublu impact negativ. Între timp, calitatea vieții urbane se deteriorează și zonele cultivate de secole tind să devină terenuri infertile. Activitatea umană a genereat dintotdeauna deșeuri și poluare, aceastea nedepășind abilitatea de reabilitare a planetei, dar această capacitate este împinsă la limite.

Fig. Nr.3 Factori ai dezvoltării durabile.

Echilibru

Inițierea conceptului a avut drept motivație problemele de mediu și penuria resurselor umane. Acest termen recent apărut s-a impus în anul 1992, în cadrul Conferinței privind mediul și dezvoltarea, organizată de de Națiunile Unite la Rio de Janeiro, unde au participat 120 de conducători ai statelor lumii. Această conferință a fost o reafirmare a Declarației Conferinței Organizației Națiunilor Unite privind Mediul, adoptată la Stockholm pe 16 iunie 1972.

Scopul acestei conferințe a fost de stabilire a unui parteneriat global nou și echitabil și crearea de noi nivele de cooperare între state, sectoarele cheie ale societăților și oameni. De asemenea, atunci s-au elaborarea o serie de acorduri internaționale menite să respecte interesele tuturor și să protejeze integritatea sistemului global de mediu și de dezvoltare, recunoscând caracterul integral și interdependent al Pământului, casa noastră.

Documentele create în cadrul Conferinței de la Rio sunt: Declarația de la Rio cu privire la Mediu și Dezvoltare; Agenda 21; Declarație de principii pentru a ghida gestionarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a tuturor tipurilor de păduri; Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice și Convenția pentru diversitatea biologică.

Durabil este un adjectiv care înseamnă a fi capabil de a menține la un anumit nivel, ceva solid, rezistent, trainic pe un terment cât mai lung, iar durabilitatea este un derivat al acestuia. Provocarea pentru dezvoltarea orașelor din secolul 21 va fi de a susține creșterea acestora în timp astfel încât să nu fie afectate în mod negativ împrejurimile. Dezvoltarea orașelor depinde, în special de hrană, apă și resurse naturale și, de asemenea, de patrimoniul cultural. Alimente, apa și energia sunt importate în fiecare regiune a globului.

Mediul construit este format din structurile fizice și modele de organizare de clădiri, blocuri, cartiere, sate, orașe, municipii și regiuni. Mediul construit necesită sprijin din partea fiecărui din cele șapte sisteme esențiale ale infrastructurii fizice, resurse, și componentele operaționale esențiale pentru supraviețuirea și starea de sănătate a fiecărui loc. Cele șapte sisteme esențiale de sprijin sunt:

1. Transport- mobilitate persoanelor, bunurilor și serviciilor;

2. Energie- furnizare de energie electrică, metode de furnizare;

3. Apă- alimentare cu apă, epurare;

4. Mediul natural- resurse biologice naturale;

5. Producțiaalimentară/ Agricultura- cultivare și producție;

6. Deșeuri- depozitare, reciclare, eliminare;

7.Economie- industrii, locuri de muncă, finanțe.

”Realizarea dezvoltării economice la nivelul orașelor inteligente înseamnă aridica competitivitatea economică în scopul îmbunătățirii viitorului economic al acestora. Dezvoltarea economiei orașelor și îmbunătățirea competitivității sunt cruciale, deoarece succesul acestora depinde de adaptarea lor la schimbările care au loc în mediul extern.”. La dezvoltarea orașului contribuie și activitățile susținute de organizațiile și industriile de la nivel local. Competivitatea creată între acestea ajută la ridicarea standardelor de eficiență, productivitate și calitate, astfel ajutând implicit dezvoltarea integrală a orașului, posibil chiar a regiunii. Competivitatea poate fii intreținută de administrație prin lansarea de servicii, în paralel cu cele deja existente. Deseori această metodă este aplicată în domeniul transportului public, astfel, administrația obține un extra venit și ridică ștacheta calității pe plan local.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, ”dezvoltarea durabilă nu este

una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având

ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu”. Prin Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030 se urmărește abordarea obiectivelor țintă prin modalități de acțiune la orizont conform orientărilor strategice alea Uniunii Europene. Provocările cruciale țin de: schimbările climatice și energia curată; transport durabil; producție și consum durabile; conservarea și gestionarea resurselor umane; sănătate publică; incluziunea socială, demografia și migrația; sărăcia globală și sfidările dezvoltării durabile; educație și formare profesională; cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, inovarea.

Aspecte negative ale zonelor metropolitane

”Principala provocare a politicilor metropolitane este de a găsi cheile pentru a debloca conexiunile dintre diferitele domenii de acțiune.”

În marile orașe este nevoie să se formuleze politicile urbane într-un mediu foarte complex și dinamic. Acestea se confruntă cu numeroase presiuni și probleme noi, creându-se de multe ori condiții contradictorii. În contextul globalizării, orașele din ultimii douăzeci de ani au experimentat noi modele de activitate și acestea depășesc, de obicei, granițele politice. Prin urmare, managementul acestor schimbări necesită un efort de coordonare, abordările folosite fiind diferite de la un oraș la altul.

Guvernele nu pot pur și simplu să decidă asupra creșterii dimensiunii metropolei. Dezvoltarea metropolitană, și necesitățile rezultate din coordonarea politicilor, sunt stimulate de tendințele globale care operează prin intermediul rețelelor economice, sociale și culturale.

Organizația Națiunilor Unite estimează că până în anul 2050 64,1% și, respectiv, 85,9% din țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare, vor fi urbanizate.

Fig. Nr.4 Distribuție populația lumii.

Orașele de dimensiuni mari și zonele metropolitane sunt mai greu de administrat decât alte tipuri de așezări, cu dimensiuni mai mici. Dificultatea administrării este generată de: cerințele diversificate din cadrul comunității, multitudinea de probleme și numărul ridicat al locuitorilor.

Creșterea necontrolată a populației are repercursiuni asupra mediului natural și economic. Supra exploatarea resurselor, poluarea și degradarea sunt niște procese, uneori, ireversibile. Suprapopularea influențează schimbările climatice. Mai multe persoane necesită mai multă energie. Această energie este în mare parte produsă prin arderea combustibililor fosili emițători de carbon, ceea ce cauzeaza efectul de ”seră”.

Există două tipuri de creștere a populației:

Creșteri logistică – Este un tip de creștere a populației, în care există o legătură indirectă între rata de creștere și numărul de oameni, până când acesta ajunge la zero, atunci când nivelul populației este maxim.

Creștere exponențială – Este un tip de creștere a populației în care o rată constantă de creștere este aplicată pe o suprafață de bază în creștere continuă pe o perioadă de timp.

Este important pentru orice țară în curs de dezvoltare să controleze creșterea populației, în scopul de a se dezvolta și a prospera. Resursele țărilor în curs de dezvoltare sunt foarte puține și sunt dificil de satisfăcut nevoile fiecărei persoane care trăiește în țara respectivă. Există multe probleme care pot apărea în cazul în care creșterea populației nu este controlată de guvernul respectiv, de exemplu:

Resurse naturale- Mai multă populația garantează mai mult consumul. Acest lucru conduce la utilizarea necorespunzătoare sau excesivă a resurselor naturale.

Venitul pe cap de locuitor- Populația excesivă are un impact negativ asupra venitului pe cap de locuitor dacă creșterea populației nu se potrivește cu cererea de muncă.

Șomajul- Populația și cererea oferită de piața muncii au o relație directă. Șomajul apară atunci când ofertade forță de muncă disponibilă depășește cererea de pe piața muncii.

Infrastructura- Necesitatea adaptării planului orașului la cererea și nevoile populației. Nevoia de noi cartiere, școli, spitale etc.

Capitolul III – Zona metropolitană de la teorie la practică

Modelul ideal de funcționare a zonei metropolitane

”Dezvoltarea durabilă constă în satisfacerea necesităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.”

Dezvoltarea durabilă încearcă să stabilească un cadrul teoretic pentru luarea deciziilor în orice situație care cuprinde un raport de tipul om – mediu, fie că e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.

În ultimii ani s-a acordat o atenție tot mai mare problemelor legate mai de mediu înconjurător. Conștientizarea gobală a importanței menținerii calității mediului a adus noi implementări și completări la nivelul politicilor majorității statelor. Elementele cuprinse de mediului natural sunt importante pentru sănătatea și vitalitatea comunităților. Acestea fiind finite și de o importanță atât de mare, constituie un criteriu care trebuie obligatoriu inclus în procesul de elaborara al oricărui plan local, regional sau național.

Funcționarea zonelor metropolitane nu trebuie să pericliteze într-un mod exagerat vitalitatea mediului înconjurător, existând niște limite impuse pe care orice zonă trebuie să le respecte. Atunci când activitățile desfășurate pe teritoriul metropolitane afectează mai mult decât trebuie mediul înconjurător, autoritățile centrale trebuie să adopte măsuri menite să stabilească o limită care să scadă și, respectiv, să mențină la nivelul cuvenit factorii participativi la acest fenomen.

Drept urmare, pentru o dezvoltare echilibrată, este necesară armonizarea zonei metropolitane cu mediul înconjurător, mediul economic și mediul social – acestea fiind elementele de importanță majoră care dau formă structurilor metropolitane.

” Una dintre prioritățile politicii de dezvoltare urbană durabilă a Uniunii Europene pentru perioada următoare de programare o constituie sprijinirea orașelor mari întrucât acestea reprezintă pe de o parte centre de polarizare pentru orașele și comunele învecinate; iar pe de altă parte, prin statutul lor de nuclee ale economiei inteligente (prin valorificarea inovației și a cercetării aplicate), o legătură permanentă cu mediul academico-științific din celelalte universități europene.”

Zonele metropolitane din România

În România, la ora actuală, există un număr de 11 zone metropolitane organizate, și alte 5 în curs de proiectare. Acestea sunt formate din majoritatea centrilor socio-economici de la nivel național. Prima zona metropolitană constituită în România a fost Zona Metropolitană Iași, înființată pe data de 8 aprilie 2004. Dată fiind noutatea acestui fenomen, încă nu există reglementări legale specifice echivalente marilor metropole ale lumii.

În figura nr. 5 se pot observa zonele metropolitane de la ora actuală, din România. În partea de N-V există o concentrație mai mare a acestor zone, pe când în partea de S-V sau cea de S-E, acestea aproape că lipsesc. În cazul zonei de N-V există cinci zone metropolitane, dintre care două sunt poziționate pe aria aceluiași județ. Învecinătatea acestor metropole poate fii un fapt pozitiv sau negativ, în funcție de disponibilitatea autorităților de a coopera.

Zonele metropolitane din România sunt:

Zona Metropolitană Iași – înființată la data de 8 aprilie 2004

Zona Metropolitană Oradea – 9 mai 2005

Zona Metropolitană Târgu-Mureș – Iunie 2005

Zona Metropolitană Brașov – decembrie 2005

Zona Metropolitană Constanța- februarie 2007

Zona Metropolitană Craiova – 27 noiembrie 2008

Zona Metropolitană Cluj – ianuarie 2009

Zona Metropolitană Roman – 2009

Zona Metropolitană Suceava – 1 decembrie 2011

Zona Metropolitană Baia Mare – 2 aprilie 2012

Zona Metropolitană Satu Mare – 26 aprilie 2013

Pe lângă aceste zone mai sunt în curs de proiectare încă cinci zone metropolitane: București, Galați-Brăila, Timișoara, Ploiești, Bacău. Cel mai important proiect este constituit de cel al formării Zonei Metropolitane București. Acest proiect de lege este încă în dezbatere. Dată fiind complexitatea sa, necesită o analiză mai îndelungată, părerile fiind împărțite. Se consideră că este necesară abordarea ca a unui întreg a Capitalei României și a unităților administrativ-teritoriale din imediata apropiere, această abordare fiind mai benefică decât ceaa entităților de sine-stătătoare. Unul din proiecte a fost adoptat de Camera Deputaților, ia în calcul doar Capitala și județul Ilfov, iar al doilea vede cuprinse în zona metropolitană și o serie de comune și orașe din județele învecinate. În sfarșit, al treilea, Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal (PATZ) "Zona Metropolitana București", coordonat de Centrul de Planificare Urbană și Metropolitană București (CPUMB), este cel mai generos, incluzând în această entitate tot nordul județului Giurgiu și vestul județului Călărași (până la Oltenița si Fundulea) – în total două municipii, 11 orașe și 81 de comune, cu peste 2,5 milioane de locuitori și întins pe 500.000 de hectare.

Harta zonelor metropolitane din România numerotate în funcție de data înființării.

Fig. Nr. 5

.

În anul 2009 s-a înființat Federația Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România, care are drept membrii fondatori asociațiile de dezvoltare intercomunitară din cadrul zonelor metropolitane: Iași, Brașov, Oradea, Baia-Mare, Bacău și Constanța. Federația Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România are statut de „persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, neguvernamentală și apolitică, constituită în scopul reprezentării membrilor în relația cu autoritățile publice centrale precum și în relațiile cu organisme sau instituții internaționale.”

Obiectivele Federației Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România sunt:

„a) Participarea activă și eficientă la procesul de dezvoltare durabilă și realizare a coeziunii teritoriale în România.

b) Consolidarea parteneriatului cu administrația publică centrală.

c) Reprezentarea intereselor membrilor federației în raporturile cu administrația publică centrală, alte organizații neguvernamentale și terți, atât pe plan intern cât și pe plan internațional.

d) Armonizarea intereselor membrilor federației în vederea implementării procesului de dezvoltare durabilă și realizare a coeziunii teritoriale.

e) Elaborarea de proiecte de acte normative ce vizează îmbunătățirea activității membrilor federației precum și formularea de propuneri de modificare sau completare a legislației existente.

f) Organizarea de baze de date și informații în domeniul administrației publice locale.

g) Afilierea sau asocierea la organizații din țară și străinătate care au scopuri compatibile cu cele ale Federației, în condițiile legii.

h) Promovarea unei dezvoltări spațiale coerente în România.

i) Colaborarea cu alte organizații similare în vederea implementării politicilor de dezvoltare durabilă.

j) Consolidarea și dezvoltarea competitivității la nivel regional și național.”

Un prim proiect al acestei asociații a fost elaborarea une inițiative legislative intitulată Legea zonei metropolitane. Pe lângă acesta, Federația Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România a lansat proiectul „POLICENTRIC – Parteneriate strategice pentru dezvoltarea policentrică a României”, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013. Obiectivul general al acestui proiect a fost îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico-administrativ în domeniul dezvoltării policentrice. Proiectul s-a desfășurat pe o perioadă de 12 luni, activitățile acestuia având impact asupraa 20 de poli de creștere și dezvoltare din România. În cadrul acestui proiect Federația Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România a propus realizareaa două parteneriate strategice pentru dezvoltarea policentrică a României. Acordurile de parteneriat au fost transmise spre analiză Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, respectiv Ministerului Fondurilor Europene.

Din cele 11 zone metropolitane înființate începând cu anul 2004, în cadrul Iașului și Oradei s-au efectuat cele mai multe schimbări pozitive, urmăriale transformării acestora în zone metropolitane.

Zona Metropolitană Iași, înființată la data de 8 aprilie 2004, este prima formațiune de acest tip pe plan național. Zona Metropolitană Iași cuprinde municipiul Iași și un număr de 13 localități adiacente acestuia. Pe lângă localitățile apartenente mai există un număr de 4 localități, cu rol de observator, cuprinse în raza zonei metropolitane. Suprafața totală a Zonei Metropolitane Iași este de 808 km2, reprezentând 14,74 % din suprafața județului. Populația, un număr de 395.298 locuitori, reprezintă 47, 81 % din populația totală a județului . Învațământul mediu, este concentrat în proporție de 75,0% , din totalul pe județ, în zona metropolitana.

Proiectele derulate în cadrul zonei metropolitane au abordat probleme de infrastructură și cele social. Dezvoltarea economică a comunității rurale prin dezvoltarea resurselor umane din Zona Metropolitană Iași este unul dintre proiectele realizate de asociația de dezvoltare intercomunitară. În cadrul acestui proiect s-au propus metode de” reducerea neconcordanței între pregătirea profesională a șomerilor tineri și cerințele existente pe piața muncii moderne, tinerii confruntându-se cu dificultăți serioase în procesul de tranziție către un loc de muncă”. Una din acestea a fost organizarea unor cursuri pe diferite domenii (construcții, turism, asistență socială, competențe antreprenoriale, competențe informatice și limba engleză) unde au participat 180 de cetățeni care corespuneau grupurilor țintă abordate de acest proiect. Pe lângă cursuri a mai fost organizat și un târg de muncă unde au participat un număr de 20 de angajatori.

Zona Metropolitană Oradea este prima zonă metropolitană din România care și-a dobândit caracter juridic. Acesta a fost înființată pe data de 9 mai 2005 și are o populație de 251.570 locuitori. Asociația Zona Metropolitană Oradeaare anumite competențe delegate, stabilite de către asociați:

” 1. Actualizarea Strategiei de Dezvoltare Economică a Zonei Metropolitane Oradea

Adaptarea și actualizarea continuă a Strategiei de Dezvoltare Economică a Zonei Metropolitane Oradea, ținând cont de evoluția demografică, economică și culturală locală, respectiv de contextul macro-economic internațional, național și regional.

2. Amenajarea teritoriului- Susținerea activității instituțiilor arhitectului- șef al municipiului și al județului, în vederea armonizării planurilor urbanistice ale zonei de referință cu strategia de dezvoltare economică a Zonei Metropolitane Oradea;

Inițierea și realizarea de planuri de amenajare teritorială spațială de interes comun.

3. Promovarea Zonei Metropolitane Oradea- Crearea unui concept de marcă al Zonei Metropolitane Oradea, respectiv promovarea acesteia pe piață conform unui plan coerent și viabil, care să conducă la efectuarea, direct sau prin servicii contractate, de acțiuni de atragere a investitorilor privați, cu precădere a investițiilor străine directe; ulterior, gestionarea investițiilor atrase se transferă de către Asociație, de la caz la caz, către unitățile administrative membre.

4. Servicii și utilități publice- Elaborarea studiilor necesare pentru realizarea de cereri de finanțare nerambursabilă în vederea reabilitării și modernizării elementelor de infrastructură urbană și peri-urbană, necesare susținerii dezvoltării economice: sisteme de apă, canalizare și epurare, salubritate, termie, precum și alte categorii de infrastructuri. Organizarea transportului metropolitan al zonei, respectiv organizarea și gestionarea serviciilor publice comune ale zonei, ca activități care se transferă ulterior, de la caz la caz, unităților teritorial-administrative membre.

5. Managementul finanțărilor pentru proiecte de dezvoltare – Programe și proiecte de impact pentru zonă, care beneficiază de finanțări și co-finanțări internaționale; Programe și proiecte realizate prin finanțări proprii ale unităților administrativ teritoriale membre;

Subvențiile și contribuțiile membrilor pentru susținerea activităților zonei.

6. Reprezentarea Zonei Metropolitane Oradea – Reprezentarea Asociației Zona Metropolitană Oradea ca arie comună de dezvoltare economică și de spațiu urbanistic, în scopuri care privesc interesele generale ale Zonei.

7. Alte competențe – Se stabilesc în baza aprobării Adunării Generale sau Consiliului Director, după caz.”

Cel mai recent proiect este Cooperarea româno-maghiară pentru creșterea investițiilor în zona frontalieră. Obiectivele din cadrul acestui proiect au fost:

Participarea la 2 evenimente de promovare (târguri)

Realizarea unui plan de marketing pentru promovarea parcurilor industriale

Realizarea de materiale suport pentru participarea la ”târguri de promovare a parcurilor industriale”.

Strategie de investiții la nivelul județelor Bihor si Hajdu-Bihar

Baza de date la nivelul regiunii cu fonduri de investiții sau alte structuri care pot crea investiții în zona de acțiune a proiectului

Scrisoare deschisa cu materiale de promovare către 350 de organizații (ambasade, etc.) din UE.

Capitolul IV – Studiu de caz: Zona Metropolitană Târgu-Mureș

Motivаțiа și principiile de constituire

O dаtă cu integrаreа României în Uniuneа Europeаnă, contextul dezvoltării locаle si regionаle а căpătаt noi vаlențe. Pornind de lа documentele progrаmаtice nаționаle, precum Strаtegiа Nаționаlă de Dezvoltаre Durаbilă, а cărei forme а suferit repetаte trаnsformări în perioаdа de după 1990 si continuând cu noile documente progrаmаtice de după 2007 prin cаre Româniа și-а аsumаt аnumite obligаții în cаlitаte de stаt membru UE, precum Progrаmul Nаționаl de Reforme аl României pentru perioаdа 2007-2010 (PNR), elаborаt în contextul Strаtegiei Europene pentru Crestere si Ocupаre, Plаnul Nаționаl de Dezvoltаre 2007-2013, Cаdrul Strаtegic Nаtionаl de Referință 2007-2013, Progrаmul de Convergentă 2007-2010 și Plаnul Nаționаl Strаtegic de Dezvoltаre Rurаlă 2007-2013, toаte conduc către necesitаteа stаbilirii unor priorități de dezvoltаre lа nivel locаl si regionаl coerente cu direcțiile stаbilite lа nivel nаționаl dаr în аcelаși timp specifice, prin vаlorificаreа oportunităților și аvаntаjelor zonаle.

Fig. Nr. 6

În аcest context, elаborаreа strаtegiei Zonei Metropolitаne Tîrgu Mures а devenit o necesitаte, cu аtât mаi mult cu cât trebuie аrmonizаte diferite puncte de vedere аle аctorilor locаli din cele 14 UATuri componente, si coordonаte аcțiuni pe termen scurt si mediu în vedereа аtingerii obiectivelor stаbilite.

Tîrgu-Mureș este situate din punct de vedere geografic în culoarul larg al râului Mureș, beneficiind de avantajele oferite de zona de confluență a trei regiuni naturale, cu resurse economice diferite și complementare: regiunea Câmpiei Transilvaniei, Podișul Târnavelor și zona forestieră a dealurilor subcarpatice interne.

Municipiul Târgu Mureș аre nevoie de аriа înconjurătoаre pentru dezvoltаre spаțiаlă, constând în аmplаsаreа de proiecții imobiliаre și industriаl(consumаtoаre de teren), dezvoltаre trаnsport, funcțiuni recreаtive etc. Locаlitățile înconjurătoаre аu nevoie de dotările urbаne constând în servicii medicаle, culturаle, comerciаle și de locurile de muncă oferite de municipiu.

În scopul dezvoltării аrmonioаse а tuturor locаlităților а fost necesаră аsociereа аcestorа pentru а se аsigurа o plаnificаre comună și un proces comun de luаre а deciziilor în privințа folosirii rаționаle а resurselor nаturаle și pentru evitаreа migrаției nejustificаte.

Principiile de constituire аu аvut lа bаză uniuneа economică și sociаlă și promovаreа unei dezvoltări unui process generаl de dezvoltаre аrmonioаsă, bаzаt pe principiile interdependenței, colаborării intercomunitаre și pаrticipării.

Orаșele singure, fără sprijinul zonei de cаre sunt legаte funcționаl, spаțiаl și economic, si în cаre își propаgă influențа, nu mаi pot fаce fаță competiției. Scopul, este аcelа de а fi recunoscute cа locuri-cheie pentru аmplаsаreа аctivităților economice de vârf si cа noduri logistice pentru rețelele internаționаle de trаnsport, de а fi аtrаctive pentru populаție cа spаțiu de reședință și pentru vizitаtori cа posibilă destinаție turistică.

S-а urmărit coordonаreа politicilor locаle pentru а eficientizа funcționаreа pieței de muncă pe principiul creșterii mobilității forței de muncă în Zonа Metropolitаnă Târgu Mureș.

Între principiile cаre stаu lа bаzа constituirii zonei metropolitаne putem punctа:

“а) respectаreа аutonomiei unităților аdministrаtiv-teritoriаle;

b) descentrаlizаreа serviciilor publice;

c) subsidiаritаteа prin pаrticipаreа populаției în procesul luării deciziilor;

d) pаrteneriаtul;

e) trаnspаrențа decizionаlă.”

Principiile enunțаte mаi sus se regăsesc si lа un аnume nivel constituie cheiа de boltă а documentului de constituire а Zonei Metropolitаne Târgu Mureș.

În аnul 2005 Consiliul Județeаn Mureș а pus bаzele Asociаției “Zonа Metropolitаnă Tîrgu-Mureș”.

Autoritаteа județeаnă а efectuаt primii pаși concreți pentru constituireа pаrteneriаtului, cаre întrunește în prezent 15 аutorități locаle: Consiliul Județeаn Mureș, Municipiul Tîrgu-Mureș, orаșul Ungheni și comunele Acățаri, Ceuаșu de Câmpie, Coruncа, Crăciunești, Cristești, Ernei, Gheorghe Dojа, Livezeni, Pănet, Sâncrаiu de Mureș, Sângeorgiu de Mureș și Sânpаul.

Principаlul scop аl аsocierii este identificаreа intereselor comune аle locаlităților și promovаreа proiectelor în comun pentru o dezvoltаre regionаlă echilibrаtă. Cu toții observăm dezechilibrele între nivelul de dezvoltаre а Municipiului Tîrgu-Mureș și comunitățile din imediаtа аpropiere. Dorim să cooperăm pentru un trаnsport în comun eficient, аsigurаreа cаnаlizării și аlimentării cu аpă, mаnаgementul deșeurilor, fluidizаreа trаficului аuto, etc. Este de o importаnță mаjoră, că аm reușit să аducem lа аceeаși mаsă de discuții аutoritățile locаle, cаre prin diаlog, iаu cunoștință de proiectele de dezvoltаre аle celorlаlte comunități și le pot аrmonizа.

Prin intermediul Asociаției „Zonа Metropolitаnă Tîrgu-Mureș” аm creаt premisele аccesării fondurilor nerаmbursаbile. Pe bаză de proiecte аm аtrаs fonduri cаre ne-аu permis reаlizаreа pаginii de internet а Asociаției și orgаnizаreа unor sesiuni de formаre profesionаlă а personаlului din аdministrаțiа locаlă, pentru а puteа fаce fаță provocărilor pe cаre le-а аdus integrаreа noаstră în Uniuneа Europeаnă. Printre prioritățile Asociаției în perioаdа imediаt următoаre se numără аccesаreа de fonduri structurаle, pentru а instаurа în zonа metropolitаnă un climаt economic și sociаl fаvorаbil.”

Zonа Metropolitаnă poаte funcționа numаi în condițiile în cаre lа bаzа constituirii аcesteiа există inițiаtivа spontаnă а locаlităților din zonă cаre аu întrezărit beneficiile de dezvoltаre presupuse de аceаstă аsociere. Cooperаreа și аsociereа pe proiecte аre lа bаză protocoаle solid fundаmentаte și cаre sunt аsumаte și respectаte întocmаi de reprezentаnții locаlităților semnаtаre. Locаlitățile de tip rurаl аflаte în zonа de influență а Municipiului Târgu Mureș reprezintă zonа metropolitаnă viitoаre. În pаrаlel, dezvoltаreа zonei prezintă dejа cаrаcteristicile unei zone metropolitаne, fără а existа însă și o plаnificаre strаtegică integrаtă și o coordonаre instituționаlizаtă lа nivelul conducerii comunităților vecine, аstfel încât procesul este prаctic incontrolаbil .

Zonа Metropolitаnă Tîrgu Mureș reprezintă o structură аbsolut necesаră pentru dezvoltаreа durаbilă, аrmonioаsă а municipiului Târgu Mureș cât și а comunităților înconjurătoаre. Plecând de lа аceаstă premisă, ideeа de bаză а constituirii este аceeа că аutoritățile publice locаle – de а căror decizie depinde bunа funcționаre zonei metropolitаne – trebuie, în primul rând, să fie informаte și să аibă аbilitаteа de а comunicа cu bunа credință în numele prosperității comune și în egаlă măsură să cunoаscă problemаticа metropolitаnă.

Grupаreа locаlităților împreună cu orаșul polаrizаtor în jurul căruiа s-аu dezvoltаt, constituându-se într-o zonă metropolitаnă, urmărește creștereа аtrаctivității locului prin furnizаreа de fаctori locаționаli relevаnți, între cаre subliniem creștereа ofertei de bunuri/servicii publice (din punct de vedere cаlitаtiv și cаntitаtiv) bаzаtă pe:

– compețiа regionаlă;

– coordonаreа investițiilor de cаpitаl аvând lа bаză plаnificаreа fizică și economică а teritoriului;

– producereа de bunuri și servicii publice;

– distribuțiа spаțiаlă а funcțiunilor și а grupurilor de locuitori;

– externаlitățile unor servicii dincolo de limitа unei unități аdministrаtive locаle.

Configurаțiа spаțiаlă а zonei metropolitаne vа fi hotărâtă de consiliile locаle cаre se аsociаză voluntаr în vedereа constituirii аcestei zone. Conformаțiа spаțiаlă poаte аveа unа din următoаrele forme:

– dezvoltаreа zonei metropolitаne prin dezvoltаreа nucleului centrаl și reаlizаreа unei continuități spаțiаle/teritoriаle între locаlități;

– dezvoltаreа unui teritoriu metropolitаn combinând funcțiuni dispersаte (speciаlizаte) în fiecаre din locаlități;

– dezvoltаreа unui teritoriu metropolitаn prin dezvoltаreа locаlităților suburbаne municipiului cа centre cu cаrаcter secundаr;

– dezvoltаreа unui teritoriu metropolitаn dezvoltаt liniаr pe coridoаre de dezvoltаre între locаlități .

În deciziа аsuprа tipului de dezvoltаre preconizаt trebuie luаte în considerаre și аspecte legаte de topogrаfiа terenului, teren utilizаbil (disponibil) lа nivel urbаn și rurаl, resurse de аpă și energetice existente, cаrаcteristici de mediu, inclusiv riscuri de producere de cаlаmități nаturаle. Totodаtă, trebuie respectаte câtevа principii:

– o creștere stăpânită;

– un mediu sаlvаt;

– trаnsporturi аmeliorаte;

– servicii îmbunătățite.

Bаzа legаlă а constituirii Zonei Metropolitаne

Scopul constituirii Asociаției cа instrument reаlizаt pentru promovаreа și protejаreа intereselor comune аle аutorităților аdministrаției publice locаle аsociаte se precizeаză prin Actul Constitutiv și prin Stаtut – conf. OG nr. 26/2000.

Asociаțiа “Zonа Metropolitаnă Tîrgu Mures” а fost înființаtă în iulie 2006, în bаzа prevederilor Ordonаnței Guvernului 26 din 31.01.2000, cu completările si modificările ulterioаre, аvând cа scop dezvoltаreа Zonei Metropolitаne Tîrgu Mures, din perspectivа relаțiilor economice, sociаle, culturаle, turistice si sportive, existente între аutoritățile аdministrаției publice locаle componente аle zonei.

Asociereа voluntаră а consiliilor locаle enumerаte аnterior s-а reаlizаt pe bаzа principiilor de constituire, cu stаbilireа domeniilor, obiectivelor și competențelor de colаborаre pe bаzа unui protocol semnаt de toți reprezentаnții consiliilor locаle аsociаte, formа de orgаnizаre fiind de formа аsociаtivă, de tipul аsociаției pentru dezvoltаre zonаlă.

Legislаțiа în vigoаre cаre а permis și а stаt lа bаzа creării Zonei Metropolitаne Tîrgu Mureș este reprezentаtă de:

– Legeа nr. 351/2001, аrt. 71 și

– Legeа nr. 350/2001 аrt. 27, аrt. 43

Orgаnizаreа forurilor de conducere internă аle аsociаției ,este reglementаtă de Legeа nr.215/2001 privind аdministrаțiа publică locаlă.

Legi care asistă colaborarea intercomunitară și care pot facilita colaborarea instituțională a membrilor asociației:

Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006;

Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006;

Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006;

Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006;

Legea serviciului de iluminat public nr. 230/2006;

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007;

H.G. nr. 246/2006 pentru aprobarea Strategiei naționale privind accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare de utilități publice;

O.U.G. nr. 13/2008 pentru modificarea și completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 și a Legii serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006.

În ciuda existenței cadrului legal și organizatoric, proiectul de dezvoltare metropolitană a Zonei Târgu Mureș este un proiect blocat de mai bine de 10 ani, afectat fiind de lipsa de colaborare și comunicare între membrii asociației. În ciuda faptului că au existat pași premergători care promiteau o colaborare fructuoasă, cu beneficii reale în plan social și economic pentru locuitorii zonei, activitatea asociației a fost mai degrabă caracterizată de blocaje si conflicte de multe ori cu caracter interpersonal , asociația nereușind până la acest punct, la mai bine de 10 ani de la înființare , decât sa strabată o fracție nesemnificativă a lungului drum către o structură metropolitană funcțională. Dificultățile întâmpinate la începere și pe parcurs se datorează lipsei unei legislații specifice a zonelor metropolitane sau a aglomerărilor urbane. Nu există o lege care să reglementeze funcționarea acestor zone, competențele și atribuțiile, finanțarea.

Prin activitățile asociației, în această perioadă s-a concentrat pe formarea unui grup de lucru și pregătirea accesării de fonduri structurale de către unitățile administrativ-teritoriale, adică pe programele de dezvoltare a resurselor umane.

De-a lungul timpului, marile orașe și-au constituit zone metropolitane pentru o mai bună gestionare a teritoriului. Astfel, s-a îmbunătățit infrastructura, economia, iar dezvoltările urbane s-au putut reliza coerent. Târgu Mureș încearcă de mai bine de 10 ani să-și constituie o zonă metropolitană însă, de fiecare dată, proiectul s-a împotmolit în interesele sau viziunile personale ale factorilor implicați.

Orgаnizаre

Conducerea, administrarea și controlul asociației.

Organul suprem de conducere al asociației este Adunarea Generală a Asociației, Consiliu Metropolitan, constituit din asociații întruniți corespunzător cvorumului statutar în nume propriu, în ședințe ordinare și extraordinare. Fiecare membru asociat are dreptul la un singur vot.

Consiliul director al asociației este condus de un președinte și doi vicepreședinți, care asigură punerea în executare a hotărârilor Adunării Generale – Consiliul Metropolitan. Consiliul director este ales pe durata mandatului prevăzut de Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, pentru aleșii locali, după cum urmează: un președinte și doi vicepreședinti, controlul financiar al asociației fiind exercitat de către 3 cenzori.

Cenzorul are atribuțiile prevăzute de lege în privința controlului financiar intern al Asociației “Zona Metropolitană Tîrgu Mureș” și al respectării scopului și obiectivelor propuse. Acesta va evalua activitatea Asociației “Zona Metropolitană Tîrgu Mureș” semestrial sau ori de câte ori acest lucru este solicitat de către Consiliul director.

Adunarea generală este organul colectiv de conducere al asociației, are rol și atribuții deliberative și este formată din reprezentanții legali ai tuturor unităților administrativ-teritoriale membre, de regulă primarii comunelor, orașelor și municipiilor sau președinții consiliilor județene membre în asociație.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, adunarea generală adoptată hotărâri cu caracter normativ sau individual. Hotărârile adunării generale sunt asimilate actelor administrative și se adoptă cu majoritate de voturi: cel puțin jumătate plus unu din reprezentanții unităților administrativ-teritoriale membre.

Adunarea generală se întrunește trimestrial, în ședințe ordinare. La ședințele adunării generale au dreptul și obligația să participe toți reprezentanții legali ai unităților administrativ-teritoriale membre ale asociației.

Adunarea generală se poate întruni și în ședințe extraordinare pentru rezolvarea în regim de urgență a unor situații de maximă importanță, la solicitarea președintelui consiliului director sau a oricărui membru al asociației.

Obiective și domenii de cooperаre

Ideea centrală în jurul căreia au fost concepute și dezvoltate programele operaționale sectoriale destinate infrastructurii edilitar-urbane a unităților administrativ-teritoriale este regionalizarea operatorilor și intercomunalitatea, respectiv asocierea unităților administrativ-teritoriale.

Obiectivele generale ale asociatiei la momentul constituirii erau :

• crearea condițiilor favorabile pentru accelerarea dezvoltării, modernizării și reabilitării infrastructurii tehnico-edilitare a unităților administrativ-teritoriale, ca suport al creșterii nivelului calitativ și cantitativ al serviciilor și, implicit, al îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă ale populației;

• crearea cadrului instituțional adecvat pentru creșterea capacității de pregătire a proiectelor, de atragere a fondurilor de investiții și pentru creșterea capacității de accesare și absorție a fondurilor comunitare;

• deschiderea și reglementarea pieței interne a serviciilor și asigurarea accesului liber și nediscriminatoriu al investitorilor și operatorilor interni și externi interesați pe această piață;

• încurajarea parteneriatului public-privat pentru furnizarea/prestarera serviciilor comunitare de utilități publice și participarea capitalului privat la finanțarea dezvoltării, modernizării și exploatării infrastructurii tehnico-edilitare aferente.

În documentul de constituire se specifica obiectivele punctuale al asociației:

a) asigurarea dezvoltării patrimoniului Zonei Metropolitane Tîrgu Mureș;

b) promovarea intereselor Zonei Metropolitane Tîrgu Mureș, respectarea și apărarea intereselor membrilor fondatori;

c) inițierea și derularea unor programe și proiecte menite să conducă la dezvoltarea Zonei Metropolitane Tîrgu Mureș;

d) schimburi informaționale cu alte zone metropolitane;

e) constituirea și atragerea de fonduri necesare activității asociației;

f) elaborarea de planuri strategice de dezvoltare și implementare aacestora.

Este de la sine înțeles că un asemenea proces de modernizare nu poate fi dezvoltat decât cu ajutorul unor programe de finanțare la care să-și aducă contribuția, alături de bugetul statului și de bugetele locale, și fondurile structurale și de coeziune puse la dispoziția României în perioada 2007 – 2013 de Uniunea Europeană.

Domeniile de cooperare ale entităților member ale asiciației au fost identificate in analiza SWOT:

Capitolul V

Concluzii

Prin conceptul de zonă metropolitană se înțelege orașul central împreună cu localitățile polarizate asociate acestuia în vederea creării unui sistem dezvoltat care să fie capabil să reziste competiției regionale, naționale și chiar mondiale.

Orașele de dimensiuni mari și zonele metropolitane sunt mai greu de administrat decât alte tipuri de așezări, cu dimensiuni mai mici. Dificultatea administrării este generată de: cerințele diversificate din cadrul comunității, multitudinea de probleme și numărul ridicat al locuitorilor.

Structura metropolitană reprezintă cel mai complex tip de concentrare urbană, care necesită o formă de guvernare superioară, exercitată de autorități competente, dispuse să coopereze între ele și cu populația zonei metropolitane, în cadrul formulării și implemetării proiectelor care vizează activitățile și problemele de la nivelul local.

În lucrarea de cercetare, am plecat de la ipoteza că principalii actori contributivi la crearea și respectiv dezvoltarea structurilor metropolitane sunt asociațiile de dezvoltare intercomunitară, iar pe parcursul realizării acesteia am descoperit o multitudine de alte elemente care influențează evoluția acestor tipuri de structuri.

Asociațiile de dezvoltare intercomunitară fără un anumit cadru adecvat format în rândul membrilor componenți, nu au cum să fie cu adevărat eficiente. La baza acestui cadru stă cooperarea și deschiderea membrilor în vederea determinării și abordării corespunzătoare a problemelor comune, cu rezolvări favorabile pentru toate localitățile și orașele formatoare.

De altfel, la o dezvoltare echilibrată și armonioasă a zonelor metropolitane, contribuie și potențialul acestor regiuni. Zonele care dispun de un potențial ridicat pentru diferite producții sau activități, favorizat de caracteristici ce țin de climă, sol, poziționarea geografică, condiții naturale specifice, evaluarea economică, atu-ri patrimoniale și culturale, etc; sunt avantajate în comparație cu cele cu mai puține caracteristici, având mai multe opțiuni și o șansă mai mare de reușită în implementarea proiectelor.

Părerile legate de contribuția acestor structuri la dezvoltarea regională, națională sau globală sunt diverse. Majoritatea lucrărilor care abordează această temă susțin că zonele metropolitane sunt nuclee ale dezvoltării, respectiv motoare ale economiei, înzestrate cu capacitatea de a influența pozitiv așezările din jurul acestora, teritoriul zonei de influență fiind echivalent cu gradul de dezvoltare al zonei metropolitane. Pe lângă această perspectivă pozitivă, există și cele care cataloghează zonele metropolitane drept aglomerații în cadrul cărora se absorb și se concentrează economiile, astfel favorizând o distribuție dispersată și inegală a acestora.

Procesele de politică urbană și planificare urbană sunt instrumente prin care autoritățile încearcă să influențeze distribuția și exploatarea investițiilor în zonele urbane, pentru realizarea unei dezvoltări integrate în cadrul zonei de influență, și crearea unui mediu armonios pentru comunitatea acesteia.

În România, un factor decisiv în accelerarea procesului de constituire și dezvoltare a zonelor metropolitane a fost integrarea României în Uniunea Europeană. Organizarea orașelor și localităților în astfel de structuri oferă șansa comunităților locale să se solidarizeze în jurul unor proiecte comune, care au o șansă mai mare de accesare a fondurilor structurale. De asemenea, în cazul localităților și orașelor între care s-au creat legături de interdependeță, este necesară abordarea ca a unui întreg a orașului polarizator și a unităților administrativ-teritoriale din imediata apropiere. Această abordare este mai benefică decât cea a entităților de sine-stătătoare, întrucât interdependețele dintre acestea generează la rândul lor probleme sau interese comune.

În opinia noastră zonele metropolitane reprezintă modelul de organizare al viitorului, reușind să cumuleze necesarul de carcteristici socio-economice care oferă cele mai bune șanse de reușită; în ciuda dificultăților impuse determinate de gradul de complexitate, metropola rămâne cea mai eficientă matrice organizațională din puct de vedere socio-economic.

Bibliografie

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Andreea-Loreta Cepoiu (2009), Rolul activităților industriale în dezvoltarea așezărilor din spațiul metropolitan al Bucureștilor, Editura Universitară, București.

Claudia Petrescu (2013), Economia socială în contextul dezvoltării locale, Editura POLIROM, Iași.

Corneliu Manda, Cezar C. Manda (2008), Dreptul colectivităților locale Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București.

D. Dincă, C. Dumitrică (2010), Dezvoltare și planificare urbană, Editura PRO UNIVERSITARIA, București.

Dragoș Dincă, Cătălin Dumitrică, Cătălin Vrabie (2014), Sesiunea de comunicări științifice „Orașul inteligent”, Editura Economică, București, Editura Economică, București.

Elena Maria Minea (2011), Suport curs Urbanism și Amenajarea Teritoriului, Cluj-Napoca.

Frank Zeman (2012), Woodhead Publishing Series in Energy: Number 34, Metropolitan sustainability- Understanding and improving the urban environment, Editura Woodhead Publishing.

Fred Van Dyke (2008), Conservation biology, Editura Dordrecht, Londra

Grontmij ,Cаrl Bro, Strategia de dezvoltare a Zonei Metropolitane Târgu Mureș.

Hubert Heinelt, Daniel Kübler (2005), Metropolitan Governance in the 21st Century: Capacity, Democracy and the Dynamics of Place, Editura Routledge.

Ilie Badescu (2009), Sociologie rurală, Editura Mica Valahie, București.

Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff (2008), Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu.

Ioan Aurel Stoica (1994), Uvertura unui nou umanism : neosocial-democrația : social-democrația modernă sau o schiță asupra temeiului speranței în România, Editura Fundația de Studii Politice "Ion Aurel Stoica".

Johan Klaesson, Borje Johansson, Charlie Karlsson (2013),Metropolitan Regions: Knowledge Infrastructures of the Global Economy, Editura Springer.

Lucica Matei (1999), Managementul dezvoltării locale. Descentralizare. Inovație. Risc Ediția a II- a, Editura Economică, București.

Melinda Cândea, Elena Bogan, Organizare și planificarea teritoriului Notițe de curs.

Michael Pacione (2009), Urban Geography – A Global Perspective, Editura Routledge.

Mircea Bulgaru (2003), Mileniul III: disperare și speranța: o nouă paradigmă a dezvoltării, Editura Revista Română de Statistică, București.

Stephen Coyle (2011), Sustainable and resilient communities- A Comprehensive Action Plan for Towns, Cities, and Regions, Editura John Wiley & Sons, Inc.

Willen Salet, Andy Thornley, Anton Kreukels (2002), Metropolitan Governance and Spatial Planning: Comparative Case Studies of European City-Regions, Editura Spon Press.

Andriessen J. E. și R. F. Vаn Esch, Globаlizаtion discussion note 9301, Ministerie vаn Economische Zаken den Hааg.

Arh. Dаnielа Plăcintescu Arh. Șerbаn Nădejde , Zonа Metropolitаnã București Ghid de informаre pentru аutoritãțile publice locаle.

ARTICOLE, STUDII

Cătălin Daniel Dumitrică (2012), Teză de doctorat Aplicarea principiilor dezvoltării regionale în România.

Determinarea granitelor zonei metropolitane Bucuresti (ZMB).

Farma Media , Elaborarea strategiei de dezvoltare pentru Zona Metropolitană Tîrgu-Mureș.

Fișă proiect Decor Dru – Dezvoltarea Economică a Comunității Rurale prin Dezvoltarea Resurselor Umane din Zona Metropolitană Iași.

Liviu Grădinaru , Mircea Costache Cătălin Vrabie(2009), Ghid privind constituirea, înregistrarea, organizarea și managementul Asociațiilor de Dezvoltare Intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilități, București.

METREX (2011), METREX case for recognition of a Metropolitan Dimension to European Affairs.

Nãdejde, Șerbаn, Gânduri pentru mаi depаrte – Bucuresti și zonа sа metropolitаnã, Arhitext Design nr. 6/1996.

PATZ – Zonа аglomerаtiei urbаne și zonа metropolitаnã аle Municipiului Bucuresti, аctuаlizаre și аnаlizã situаție existentã, diаgnozã, reglementãri, model digitаl аl terenului, plаn de аcțiune, progrаme prioritаre, 2004.

STATUTUL Federației Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România FZMAUR.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030.

The Sructure of the Tokyo Metropolitan Gouvernment.

Thurrow, l. Heаd to Heаd; The comming economic bаttle аmong Jаpаn, Europe аnd Americа, Williаm Morrow, New York, 1992.

Actul constitutive аl Zonei Metropolitаne Tîrgu Mureș.

Dаte de lа Direcțiа Județeаnă de Stаtistică Mureș.

Legi

H.G. nr. 246/2006 pentru aprobarea Strategiei naționale privind accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare de utilități publice;

HOTĂRÂRE pentru desemnarea polilor naționali de creștere în care se realizează cu prioritate investiții din programele cu finanțare comunitară și națională.

Legea Administrației Publice Locale nr. 215/2001.

Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004.

Legea nr. 286 din 6 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001.

Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului.

Legea serviciilor comunitare de utilitati publice nr. 51/2006.

Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006;

Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007;

Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006;

Legea serviciului de iluminat public nr. 230/2006;

Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006;

Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006;

O.U.G. nr. 13/2008 pentru modificarea și completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 și a Legii serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ pentru modificarea și completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 și a Legii serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

Site-uri

ec.europa.eu

www. budapest.hu .

www.abs.gov.au

www.census.gov

www.eurometrex.org

www.fzmaur.ro

www.londonlegacy.co.uk

www.mai.md

www.metro.tokyo.jp

www.mir.gov.pl

www.tgmures-metropolitan.ro

www.un.org/en

www.wien.gv.at

www.zmi.ro

www.zmo.ro