Zona Mării Caspice în Jocurile Geopolitice și Geoeconomice După Destrămarea Uniunii Sovietice. Înfluența Asupra României

=== 25eb3e335b7bff42b52990b75159875edf0e4d18_103514_1 ===

ZONA MĂRII CASPICE ÎN JOCURILE GEOPOLITICE ȘI GEOECONOMICE DUPĂ DESTRĂMAREA UNIUNII SOVIETICE.

INFLUENȚA ASUPRA ROMÂNIEI

CUPRINS

INTRODUCERE – ZONA MĂRII CASPICE – ZONĂ DE CONFLUENȚĂ A INTERESELOR GEOPOLITICE

Fenomenul globalizîrii și impactul manifestat de aceasta asupra principalelor zone de influență

Marea Caspică – New Great Game

CAPITOLUL 1 CARACTERIZAREA GEOGRAFICĂ ȘI ISTORICĂ A ZONEI MĂRII CASPICE

1.1 Caracterizarea geografică a zonei Mării Caspice

1.2 Cadrul natural în zona Mării Caspice

1.3 Istoria zonei Mării Caspice

CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA ECONOMICĂ A ZONEI MĂRII CASPICE

CAPITOLUL 3. SITUAȚIA GEOPOLITICĂ DIN ZONA MĂRII CASPICE

3.1 Destrămarea Uniunii Sovietice și evoluția statelor din Zona Mării Caspice

3.2 De la Comunitatea Statelor Independente la Uniunea Eurasiatică

3.3 Organizații economice: OCS (Organizația de Cooperare Shanghai)

3.4. Federația Rusă și recuperarea „vecinătății apropiate”

3.5 Relațiile cu principalii actori din zona Mării Caspice și din afara ei

CAPITOLUL 4 INFLUENȚA ZONEI MĂRII CASPICE ASUPRA ROMÂNIEI

4.1. Relațiile politico-diplomatice ale României cu statele din zona Mării Caspice

4.2. Proiectele economice majore din zona Mării Caspice în care este implicată și România

4.3 Premize ale relațiilor viitoare

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE – ZONA MĂRII CASPICE – ZONĂ DE CONFLUENȚĂ A INTERESELOR GEOPOLITICE

Ca urmare a numeroaselor transformări ce s-au remarcat în ultima perioadă la nivelul mediului de securitate global, dar și zonal și inclusiv local, comunitatea internațională a început să se arate din ce în ce mai preocupată atât de securitatea globală, cât mai ales de identificarea diverselor soluții, cu eficiență maximizată, dedicate consolidării și menținerii stabilității politice, economice, dar și geostrategice, cu precădere în zonele despre care specialiștii susțin că reprezintă adevărate potențiale focare de manifestare a unor conflicte.

Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care principalii lideri politici ai lumii sunt în permanență interesați de identificarea și implicit implementarea unor soluții nu doar optime, ci și viabile, dedicate în principal diminuării în mod considerabil a diverselor stări conflictuale (indiferent de natura acestora). În paralel, se urmărește și diminuarea, respectiv eliminarea potențialelor cauze ce pot, într-un anumit context, să declanșeze diverse conflicte, cu efecte nebănuite.

În vederea atingerii acestor obiective, în mod constant se încearcă identificarea și analizarea diverselor vulnerabilități ce sunt sesizate nu doar la nivel zonal, ci și la nivel global, ca și identificarea potențialelor riscuri, vulnerabilități, amenințări ce într-o anumită perioadă de timp ar putea să genereze apariția unor surse noi de instabilitate, ori să accentueze instabilitatea surselor deja identificate.

Periodic, la nivel global, dar și zonal, se realizează o serie întreagă de analize, rapoarte și statistici cu ajutorul cărora diversele autorități, cărora le revin roluri importante de decizie la nivelul mediului de securitate, au posibilitatea de a contura și ulterior implementa diversele instrumente ce sunt special dedicate procesului de menținere a stării de stabilitate, siguranță și echilibru la nivel global, zonal și local, în paralel realizându-se numeroase demersuri pentru limitarea la maxim a potențialului pericol de apariție a unor noi surse de instabilitate majoră.

Trebuie precizat și faptul că numeroasele mutații majore ce au fost remarcate nu doar zonal, ci și la nivel global, au determinat o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, efectele acestei reașezări remarcându-se mai ales la nivelul geo-securității globale, aceasta fiind caracterizată în ultima perioadă de o complexitate și un risc de instabilitate fără precedent.

De departe, cel mai important moment în istoria recentă a omenirii îl reprezintă tragicul eveniment ce s-a derulat în Statele Unite ale Americii, în fatidica zi 11 septembrie 2001, când un grup de teroriști au reușit să ia prin surprindere statul considerat a fi cel mai puternic din lume.

Atacurile teroriste deosebit de sângeroase au reușit să zguduie din temelii cea mai mare putere a lumii, urmarea acestora remarcându-se numeroase modificări majore în cadrul politicii de securitate globală și ulterior câteva crize de amploare, crize care nu s-au manifestat doar în contextul economic, ci și în cel politic.

Din păcate pentru societatea contemporană, marea majoritate a crizelor sesizate în ultima perioadă s-au remarcat prin formele de manifestare atipice la nivelul complexului relațiilor internaționale, acesta fiind de astfel și unul dintre motivele pentru care în cadrul mediului de securitate global au fost identificate mai multe necunoscute, ale căror evoluții sunt nu doar imposibil de prognosticat, ci mai ales constant variabile.

În ciuda faptului că, cel puțin la nivel tradițional, se cunoaște faptul că orice tip de problemă de securitate (indiferent că aceasta este reprezentată de un conflict, de o criză, ori de o anumită stare de instabilitate, etc) depinde în mod direct de capacitatea, respectiv abilitatea de a gestiona (respectiv de a controla) a statului implicat, respectiv a grupului de state, realitatea primelor luni a anului 2017 demonstrează încă o dată faptul că, pe plan internațional, puterea oricărui stat (indiferent de poziția pe care acesta o deține în mediul de securitate, ori de dimensiunile sale) nu mai poate fi cuantificată numai prin prisma dimensiunii puterii/capacității militare, în calcul luându-se și elemente precum potențialul economic, potențialul tehnologic, potențialul informațional, etc.

Asigurarea unui anumit echilibru în mediul de securitate, respectiv a unei stabilități la nivelul comunității internaționale impune, printre multe altele, și o analiză atentă și constantă a imaginii de ansamblu ce îi este caracteristică fiecărei națiuni/stat, luându-se în considerare complexul capacităților acesteia (incluzând capacitatea militară, capacitatea economică, capacitatea tehnică, cea informațională, etc), astfel reușindu-se determinarea multiplelor fluctuații majore ce ar putea genera potențiale perturbări la nivelul sistemul de securitate global.

În acest moment, întreaga lume, dar mai ales continentul european se găsește într-o perioadă deosebit de agitată, presărată cu un cumul de provocări ce sunt determinate nu doar de modificările sesizate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, naționale, ci mai ales de noile reconfigurări sesizate pe scena politică internațională.

Iar în acest context, zona Mării Caspice (a se vedea Anexa 1) s-a transformat într-o adevărată țintă în cadrul marilor procese aflate în derulare ori care se prognosticate. Acesta este și motivul pentru care se impune o permanentă evaluare a politicilor regionale derulate de principalii actori statali, respectiv suprastatali, în paralel cu analizarea și evaluarea constantă a vulnerabilităților, pericolelor, riscurilor și inclusiv amenințărilor ce o vizează.

Evaluarea aspectelor anterior menționate presupune analizarea unui complex de indici, respectiv indicatori specifici securității și stabilității zonale/regionale, dintre care merită a fi amintiți :

Gradul stabilității politicii interne derulate de statele direct implicate

Problemele și provocările sesizate pe plan economic

Modul de alocare/distribuire a resurselor, ca și valorificarea acestora

Accesul și controlul la principalele resurse energetice

Stadiul de reformă semnalat la nivelul organismelor militare diverse

Colaborările și acordurile încheiate la nivel zonal, regional, etc

Actualul mediu de securitate internațional este în mod direct influențat de fenomenul politic de pe scena internațională, fenomen ce a cunoscut în ultima perioadă transformări majore, nu doar pe fondul fenomenului migrației, fenomen care în ultimele luni, a înregistrat dimensiuni greu previzibile la nivelul continentului european, ci și pe fondul recentelor alegeri din SUA, noul președinte ales, Donald Trump având capacitatea de a influența o eventuală reconfigurare globală.

În contextul acesta, se impune în mod firesc și o nouă re-evaluare a tehnicilor dedicate analizei mediului de securitate internațional și nu numai, un interes deosebit impunându-se :

Procesului de evaluare în mod corect și constant a numeroaselor evoluții ce sunt semnalate la nivelul comunității internaționale, prin prisma așa zișilor „mari actori” (respectiv SUA, Marea Britanie, Germania, Federația Rusă, China, etc), dar și a țărilor care sunt poziționate în apropierea sau în zonele cunoscute drept sensibile la declanșarea unor conflicte

Procesului de analiză a alianțelor ce sunt realizate periodic la nivel regional/global, în paralel cu analizarea tuturor eșecurilor, respectiv reușitelor și provocărilor ce sunt specifice, în principal, marilor state ale lumii

Unei anticipări, respectiv a identificării în timp util a surselor diverse ce într-un viitor apropiat pot să determine apariția unor conflicte, neînțelegeri, crize, fie acestea politice, militare, sociale ori chiar și economice

Procesului dedicat identificării și analizării multiplelor cauze ce au capacitatea de a genera anumite comportamente declanșatoare a unor stări conflictuale

Mediul internațional actual se configurează a fi cu mult mai dinamic și mult mai complex, chiar și prin comparație cu ultimul deceniu, la nivelul politicii de securitate internațională fiind remarcate în ultimele luni numeroase fluctuații semnificative.

Iar instabilitatea deosebită de pe scena internațională, ce s-a remarcat cu precădere în ultimele luni (manifestându-se nu doar pe plan regional/zonal, ci mai ales pe plan global), și care a fost generată în principal de tot mai numeroase reacții, provocări, fenomene, procese destul de dificil de prognosticat, a atras după sine și o dezvoltare de tip exponențial a potențialelor scenarii dedicate cauzelor declanșatoare, respectiv a efectelor ulterioare ale acestora.

Este cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor geopolitice majore s-au semnalat cu precădere în proximitatea zonei Mării Caspice (a se vedea Anexa 2), această regiune poziționându-se în relații directe de inter-dependență cu trendul evoluției mediului de securitate internațional.

Și cele mai multe dintre aceste evenimente geopolitice au fost determinate de complexul proces al avansării frontierei euro-atlantice înspre zona dedicată Asiei Centrale, în contextul deselor indecizii ce au fost semnalate la nivelul mai multor instituții ce sunt responsabile cu activitățile de delimitare a granițelor la nivel extins, astfel încât să se aibă în vedere includerea tuturor statelor care și-au propus să devină o parte integrantă din cadrul nou-delimitatului stațiu euro-atlantic.

Se impune a se menționa și faptul că în ultimii ani s-a manifestat tot mai pregnant interesul unor oficiali ai Statelor Unite ale Americii pentru așa-numitul concept dedicat revenirii pe continentul european, oficiali ce au militat în repetate rânduri pentru o Europă „liberă și întreagă”, aceasta presupunând extinderea înspre zona de est a continentului european a întregului cadru instituțional care în acest moment este reliefat de celebra alianță N.A.T.O., respectiv Uniunea Europeană.

Complexul proces dedicat extinderii N.A.T.O., împreună cu procesul dedicat acceptării noilor democrații de tip european în cadrul instituțiilor U.E. au reușit să se poziționeze în fruntea priorităților ce se află pe ordinea de zi a celor mai importanți lideri politici de pe scena internațională, lumea întreagă urmărind cu mare atenție care va fi trendul impus de noul președinte al SUA, Donald Trump, mai ales după poziția pe care acesta a înțeles să o adopte în raport cu controversata Sirie.

Trebuie menționat și faptul că ideea eliminării granițelor în cadrul statelor europene este în ultima vreme tot mai frecvent asimilată procesului dedicat extinderii N.A.T.O., o nouă provocare fiind declanșată anul trecut de către Marea Britanie, cu ocazia celebrului Brexit.

Extinderea frontierei euro-atlantice înspre zona de est a continentului a impus și o delimitare a spațiului geopolitic pe două așa-numite axe strategice :

Axa Nord – Sud, care include Federația Rusă, Armenia, dar și Iranul

Axa Est – Vest, ce include Marea Neagră și Caucazul, cu precizarea că această axă delimitează și majoritatea resurselor energetice din zona caspică, destinația principală a acestora fiind marile puteri occidentale

Aceste două axe imaginare sunt tangențiale în zona Azerbaidjan-ului, aceasta fiind recunoscută de către specialiștii ca fiind una vitală pentru mediul de securitate internațional, motiv pentru care ea a captat și conținuă să capteze interesul deosebit al statelor considerate influente în comunitatea internațională.

Concluzionând, se remarcă faptul că în ultima perioadă comunitatea internațională este în mod constant preocupată de domeniul securității la nivel global, in paralel cu identificarea unor soluții ideale în domeniul dedicat consolidării și menținerii stabilității politice, economice, dar și geostrategice, mai ales în cadrul zonele despre care specialiștii afirmă periodică că reprezintă adevărate focare de manifestare a unor potențiale conflicte, cu efecte incomensurabile.

Din acest considerent, se impune ca marii lideri politici ai lumii să fie în mod constant interesați de identificarea, ca și de implementarea celor mai bune soluții prin intermediul cărora să se reușească atenuarea considerabilă a unor stări de conflict sesizate la nivel regional, respectiv internațional, de orice natură ar fi acestea.

Nu în ultimul rând se impune acordarea unei atenții deosebite metodelor și tehnicilor prin intermediul cărora se pot elimina ori diminua posibilele cauze ce la un moment dat, într-un anumit context, ar putea să declanșeze anumite conflicte, cu implicații deosebite.

De asemenea, se impune a se remarca faptul că marea majoritate a fluctuațiilor ce au fost semnalate în ultima perioadă atât la nivel internațional, cât și la nivel zonal, au reușit să genereze o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, multiplele efecte ale acestei reechilibrări sesizându-se cu precădere la nivelul geo-securității globale, securitate care, în ultimii ani mai ales, este evidențiată nu doar de o creștere a gradului de complexitate, ci și de o dezvoltare fără precedent a riscului de instabilitate.

Actuala societate se poziționează într-o perioadă extrem de agitată, definită de un complex de provocări, determinate nu numai de modificările ce au fost sesizate la nivelul mediilor de securitate diverse, ci și de recentele reconfigurări ce au fost remarcate la nivelul scenei politice internaționale.

Acesta este motivul pentru care în ultima vreme regiunea Mării Caspice a reușit să se transforme într-o adevărată țintă în cadrul marilor procese aflate în derulare ori a proceselor care se prognosticate, ceea ce atrage o evaluare constantă a diverselor politici regionale care sunt derulate de principalii actori statali/supra-statali, ca și analizarea/evaluarea principalelor vulnerabilități, riscuri și pericole/amenințări ce planează asupra zonei.

Fenomenul globalizării și impactul manifestat de aceasta asupra principalelor zone de influență

De-a lungul vremii, mulți au fost cei care au elaborat diverse teorii contradictorii (cele mai multe s-au remarcat după finalul așa-numitului „război rece”) privind rolul pe care îl deține o națiune pe scena relațiilor internaționale, aceștia considerând că în interiorul unui sistem care se caracterizează prin diverse inter-dependențe de tip complex, numeroasele atribuțiile specifice unui stat ajung să fie înlocuite fără prea mari probleme de către anumite organizații de tip regional.

La polul opus se poziționează teoreticienii (incluzându-l aici și pe celebrul Andrew Moravcsik), care consideră că tot mai numeroasele organizații de tip interguvernamental dispun de capacitatea de a maximiza anumite interese ale statelor din care acestea provin.

Întreg complex al transformărilor politice, ca și cel al modificărilor sociale, respectiv al fluctuațiilor economice, sesizate în cursul secolului al XX-lea, au determinat efecte deosebite asupra derulării ulterioare a relațiilor internaționale, cele mai importante consecințe fiind resimțite cu precădere la nivelul relațiilor dintre state, ca și a mediului de securitate internațional.

Amplificarea fără precedent, pe care în ultimele decenii a cunoscut-o fenomenul globalizării, căreia i s-au adaugat procesul dezvoltării exponențiale a politicii regionale, împreună cu o dezvoltare exponențială a proceselor dedicate integrării economice, au determinat și o multiplicare a relațiilor internaționale, relații care în ultima perioadă au înregistrat fluctuații deosebite.

Toate aceste relații internaționale, semnalate cu precădere la nivelul tuturor societăților din întreg mediu contemporan, împreună cu promovarea intereselor statale în cadrul epocii ce este denumită în mod frecvent drept epoca globalizării, au determinat o stimulare fără precedent a tranziției dintre conceptele de tip teoretic, ce au fost elaborate la nivelul societății internaționale, la adevăratele realități ale societății actuale.

Chiar dacă deseori este contestat, acest concept al societății contemporane se conturează din ce în ce mai frecvent în ultimii ani, impactul intereselor globale, semnalat la nivelul ordinii publice internaționale fiind, la rândul său, fără precedent.

Urmare a acestor interese manifestate la nivel global, au fost sesizate multiple transformări nu doar la nivelul mediului de securitate zonal, ci și asupra mediului internațional de securitate. Se impune a se aminti faptul că începutul secolului XXI a fost frecvent presărat de diversele conflicte, provocări, războaie, amenințări, neînțlegeri, etc, acestea afectând destul de serios nu doar scena relațiilor internaționale, ci și mediul de securitate global, efectele reflectându-se în mod direct în relațiile dintre state, relații ce, în ultima perioadă, au cunoscut o evoluție ușor atipică.

Puternic influențată de tot mai numeroasele provocări semnalate pe scena internațională, societatea contemporană s-a văzut pusă în situația de a încerca să valorifice la maxim toate aspectele specifice diplomației, aceasta adaptându-se „din mers” situațiilor nou remarcate/generate, în încercarea de a evita cât mai multe potențiale conflicte, neînțelegeri, disensiuni, a căror escaladare ar fi determinat efecte nebănuite la nivelul mediului internațional de securitate.

Dezvoltarea actualei societăți, cu toate provocările acesteia, ce se resimt cu precădere asupra siguranței, stabilității și echilibrului mediului de securitate, atrage după sine :

Numeroase inegalități ce sunt semnalate în domeniul dezvoltării statelor

Diverse probleme semnalate în mod frecvent la adresa securității mediului internațional

O inegalitate a resurselor ce se află în patrimoniul statelor

Multiplele probleme ce sunt determinate de producția de armament, comerțul cu arme, etc

Demn de menționat este și faptul că producția, ca și comerțul cu armament se poziționează în topul potențialelor cauze ale escaladării diverselor conflicte majore, semnalate în ultimii ani la nivel global, acesta fiind de altfel motivul pentru care, se impune ca, în zonele ce sunt considerate ca fiind sensibile prin această prismă, să se acționeze în temeiurile diplomației internaționale, cât mai precoce cu putință.

Secolul actual este caracterizat de tranziția remarcată la nivelul comunității internaționale, ce implică o trecere de la unilateralism spre multilateralism, aceasta având de altfel un impact deosebit mai ales asupra relațiilor internaționale.

În interiorul sistemului internațional unilateral, ce s-a manifestat mai ales în perioada ulterioară încheierii Războiului Rece, S.U.A. s-a remarcat ca un exponent principal, ce are capacitatea și abilitatea de a-și impune numeroasele mijloace dedicate promovări intereselor geostrategice, ca și a celor economice. Se impune a se menționa și modalitatea prin care politica externă a Statelor Unite ale Americii a reușit să impună propriile sancțiuni economice (sancțiuni de tip unilateral) la nivelul scenei relațiilor internaționale, în acest fel determinându-se o reducere considerabilă a diverselor oportunități ce erau specifice diplomației internaționale.

Fenomenul globalizării induce efecte negative deosebite la nivelul tuturor statelor lumii, el având capacitatea de a accentua polarizarea care deja s-a format între statele ce sunt considerate drept puternice (prin prisma economică) și statele sărace. Așa se face faptul că, în timp ce marile națiuni ale lumii, ce sunt considerate ca fiind privilegiate, au capacitatea și posibilitatea de a trece mai ușor peste unele șocuri economice, țările mai puțin dezvoltate se poziționează permanent în postura de state defavorizate.

Recenta criza economică fără precedent, ce a dat peste cap o lume întreagă, ne confirmă din nou faptul că, urmare a instalării globalizării, câștigătoare sunt statele dezvoltate ale lumii, acestea dispunând de toate resursele și mijloacele ce le sunt necesare pentru a se reabilita rapid și a profita la maxim de eventualele oportunități sesizate pe fondul unei crize, în detrimentul statelor mai puțin dezvoltate.

Din nefericire, globalizarea este cea care facilitează și promovarea și implicit protejarea intereselor diverse ale unor anumite state, în fruntea cărora se poziționează Statele Unite ale Americii, ajunse ulterior sfârșitului Războiului Rece, prima super-putere mondială.

În anul 2017 remarcăm cu ușurință faptul că toate marile state capitaliste ale lumii se află sub impactul direct al fenomenului globalizării contemporane, impact ce le determină ca în permanență să se afle în stare de concurență, mai ales pentru atragerea de noi investiții străine directe, procese ale căror efecte se resimt rapid în cadrul economiilor naționale.

La polul opus se poziționează statele mai puțin dezvoltate, care se văd obligate/forțate să se alinieze diverselor reguli economice ce sunt instituite de către marile puteri mondiale, ele poziționându-se în permanență într-un raport de subordonare inechitabil, ce include nu doar dependența financiară.

Din acest considerent mulți sunt cei care apreciază că globalizarea reprezintă doar un instrument foarte puternic prin intermediul căruia se reușește impunerea unor sisteme și valori, impunere ce determină numeroase efecte negative, ce sunt resimțite de către marea majoritate a statelor lumii.

Ca urmare a accentuării și implicit a generalizării în permanență a fenomenului internaționalizării, s-a remarcat faptul că globalizarea a început să determine în ultima perioadă și o dezvoltare de tip exponențial la nivelul companiilor multinaționale, companii ce au acum capacitatea de a-și extinde într-un ritm fără precedent piețele de desfacere, în paralel sesizându-se o creștere a standardelor concurenței la nivel mondial.

Acesta este principalul motiv pentru care în acest moment marile companii autohtone sunt obligate să încerce să facă față nu doar concurenței semnalate pe plan național, cât mai ales concurenței din afara granițelor, efectele acestui fenomen reflectându-se nu numai în cadrul veniturilor pe termen lung, ci și la nivelul economiilor naționale.

Efectul pe care fenomenul globalizării îl generează la nivelul statelor lumii se poate evidenția cu ușurință prin urmărirea, respectiv analizarea evoluției economico-financiare a recentei crize declanșată în SUA, incluzând nu doar reacțiile contradictorii și uneori mai mult decât neinspirate ale autorităților, ci și măsurile ce au fost adoptate în vederea diminuării multiplelor efecte sesizate la nivelul scenei internaționale. În acest mod se poate remarca destul de facil influența pe care o are, la nivelul tuturor statelor lumii, efectul de domino (pe fondul fenomenului de contagiune) generat de globalizare.

Fenomenul globalizării pe plan economic generează o creștere accentuată a numeroaselor interdependențe sesizate la nivelul tuturor statelor lumi, această creștere datorându-se extinderii, ca și dezvoltării legăturilor de tip transnațional, sesizate în interiorul diverselor domenii. Încet, dar sigur, mare parte dintre problemele considerate a fi de tip național reușesc să se transforme în adevărate probleme globale, pentru rezolvarea acestora impunându-se numeroase resurse umane, financiare și strategice.

În anul 2017, pe fondul crizei de la declanșarea căreia au trecut aproape zece ani, economia mondială se poate cu ușurință cataloga ca aflându-se în permanență sub influența numeroaselor oscilații sesizate constant pe marile piețe financiare, în paralel ea fiind nu doar dependentă de volumul total al afacerilor ce sunt derulate la nivel internațional, ci și sub o presiune constantă deosebită, determinată de diversele competiții economice sesizate între marile puteri de pe scena internațională.

Criza financiară declanșată în Statele Unite ale Americii, ce urmare a fenomenului de contagiune, a reușit să cuprindă, rând pe rând, statele dezvoltate ale lumii, a generat, printre multe altele, și creșterea exponențială a influenței marilor state asupra relațiilor economice internaționale. Primele efecte ale colapsului financiar au fost resimțite aproape instantaneu de către toate instituțiile financiare din lume, multe dintre acestea fiind declarate falimentare (ori la un pas de faliment) ori retrase de la tranzacționarea pe bursă și ulterior preluate (în mod parțial ori total) de către influente grupuri financiare.

De asemenea, recenta criză a determinat și o serioasă neîncredere a populației privind stabilitatea și funcționalitatea organismelor și instituțiilor financiare, aceasta având consecințe multiple nu doar asupra economiei statelor lumii, cât mai ales la nivel politic, strategic, diplomatic, social, etc. Se remarcă exemplul Marii Britanii (stat ce recent a optat pentru ieșirea din Uniunea Europeană), care a fost destul de afectată de criza economică, cu un PIB prăbușit după doar șase luni de la declanșarea haosului financiar.

Pentru salvarea companiilor mici, autoritățile britanice au intervenit în primele luni ale anului 2009, când au fost alocate mai mult de 20 de miliarde de lire în vederea garantării împrumuturilor făcute în bănci de către aceste companii. Această intervenție a fost una nesemnificativă dacă e să avem în vedere faptul că datoria internă a companiilor britanie ajunsese la valoarea de peste 500 miliarde lire sterline.

La polul opus se poziționează China, care chiar dacă a fost serios afectată și ea, a trecut cu brio peste impactul crizei. Chiar dacă exporturile și importurile s-au redus considerabil imediat după declanșarea crizei, balanța comercială chineză a rămas pe plus, aceasta înregistrând o valoarea de peste 450 miliarde dolari. China a avut norocul să știe să-și capaciteze la maxim consumul intern, la care s-au adăugat surplusul comercial puternic, ca și rezervele valutare deosebite.

Federația Rusă a avut destul și ea destul de mult de suferit, principalul efect resimțit fiind prăbușirea prețului barilului de țiței, acesta influențănd în mod negativ toate exporturile de petrol. După prăbușirea bursei de valori, statul a alocat peste 40 miliarde dolari în diverse măsuri anti-crize, ulterioarele studii reliefând faptul că problemele economiei rusești au fost generate nu de diminuarea cererii, ci de reducerea stocurilor.

Din suma enormă (aproximativ trei miliarde dolari) alocată stimulării cererii, mare parte a fost inclusă în susținerea campaniei de stat Russia Railways, mulți oficiali ruși achiziționându-și mașini și alte bunuri de lux. Alte 12 miliarde dolari au fost alocate în vedeera asigurării lichidităților în bănci și numai 8 miliarde s-au alocat susținerii economiei reale și pieței muncii. Realitatea ultimei perioade a demonstrat că, din nefericire, globalizarea a determinat nu o dezvoltare a statelor sărace, ci exact fenomenul invers, respectiv marginalizarea acestora, cu diminuarea considerabilă a gradului de participare în cadrul activității comerciale mondiale, în paralel cu o limitare a accesului la piața economică financiară.

În plus, globalizarea a redus dramatic și gradul de autonomie, respectiv de decizie, ce se află la latitudinea guvernelor naționale, statele fiind deseori în situația de a nu avea capacitatea de a interveni suficient în vederea susținerii economiilor proprii. Și chiar dacă nu toate economiile fac parte din cadrul sistemului global actual, este necesară o stabilizare de tip macro-economic la nivel global, stabilizare în absența căreia viitoarea piață economică globală ar putea suferi numeroase disfuncționalități.

Chiar dacă deseori se susține faptul că fenomenul globalizării întregului sistem financiar determină numeroase efecte benefice asupra statelor lumii, nu doar recentul colaps economic, ci și crizele financiare ce s-au produs în Asia, în Rusia sau în Mexic vin să demonstreze exact contrariul.

În ciuda evidenței, unii specialiști continuă să încerce să demonstreze faptul că toate crizele finannciar-economice din ultimele decenii s-ar datora liberalizării financiare de la nivel mondial, respectiv a numeroaselor posibilități de operare aflate în ofertele tot mai numeroaselor instituții bancare ce funcționează în lume. Nu în ultimul rând, se impune a se menționa în cadrul prezentului subcapitol, și fenomenul de contagiune, acesta manifestându-se deosebit de puternic în situația crizelor economice de o amploare deosebită, dezvoltarea exponențială a acestora fiind datorată mediului prielnic sesizat la nivelul economiei globale.

În plus, fenomenul globalizării a generat și o anumită dificultate ce este reclamată tot mai frecvent de instituții bancare de renume, acestea nemaivând posibilitatea colectării unor informații prețioase, respectiv actualizării acestora în timp util, în vederea utilizării cu maximă eficiență.

De asemenea, globalizarea induce efecte negative asupra nivelul tuturor statelor lumii, aceasta reușind să accentueze polarizarea ce este formată între statele ce sunt privite drept foarte potente financiar și statele sărace. Globalizarea le-a impus statelor din întreaga lume o mărire a eficienței financiare (și nu doar la nivel național), în paralel solicitându-se o reducere a factorului politic în economie.

În paralel, s-a ajuns la o dezvoltare a interdependențelor dintre state, efecrele fiind resimțite aproape instantaneu la nivelul riscului dedicat propagării problemelor financiare în anumite regiuni ale globului.

De asemenea, globalizarea a impus statelor mai puțin dezvoltate criterii de dezvoltare ferme, ale căror efecte (de tip negativ) din păcate, se reflectă direct la nivelul populației. Se remarcă, în plus, concentrarea puterii de decizie în jurul unor grupuri de interese financiare ori politice.

În realizarea obiectivelor dedicate impunerii propriilor valori, grupurile financiare și politice pot promova diverse politici, ale căror efecte negative se reflectă asupra restului statelor, cu riscul apariției unei concentrări a bogăției mondiale între anumiți poli, restul lumii fiind caracterizat de sărăcie generalizată.

Marea Caspică – New Great Game

În tot acest context, anterior menționat, zona Mării Caspice reușește să se delimiteze destul de pregnant de restul zonelor de interes de pe mapamond, mai ales prin prisma rezervelor sale energetice deosebite, rezerve în baza cărora s-ar putea impune și repoziționări deosebit de interesante în perioada următoare.

Este bine cunoscut faptul că, pentru toate statele aflate în zona Mării Caspice, considerabilele resurse de petrol reprezintă cea mai mare oportunitate în cadrul procesului dedicat ieșirii din zona de influență delimitată în mod artificial de fosta Uniune Sovietică, respectiv avansarea de la statutul de „stat periferic” desprins din U.R.S.S. la cel de stat independent, cu greutate pe scena energetică a lumii.

Cea mai mare problemă în cazul statelor din zona Mării Caspice nu este reprezentată de negocierile diverselor contracte de exploatarea resurselor naturale ori de acordarea unor concesiuni, ci de identificarea și deschiderea/fludizarea rutelor dedicate transporturilor acestor resurse, rute ce trebuie să fie nu doar optimizate, ci mai ales securizate.

În statele din regiunea Mării Caspice se regăsesc numeroase din fostelele rețele de transport ale resurselor energetice ce au aparținut fostului colos U.R.S.S., cea mai mare miză constând în înlocuirea acestora cu noi magistrale fiabile și cu un grad maxim de siguranță și securitate, magistrale poziționate de-a lungul așa-numitelor coridoare comerciale ce străbat zona de la Nord la Sud, respectiv de la Est la Vest.

În acest context, liderii statali trebuie să aibă în permanență în vedere prevederile ce sunt incluse în cadrul Cartei Europene a Energiei, în corelare cu mențiunile International Energy Charter, principalul obiectiv vizat fiind realizarea unei piețe a energiei, piață care se impune a fi nu doar transparentă și eficientă, ci și sigură și transparentă, în acest fel încercându-se promovarea unui climat de inter-dependență energetică constructiv, care să se bazeze pe încrederea reciprocă a diverselor state implicate.

În vederea îndeplinirii acestui deziderat, respectiv al realizării unei piețe a energiei eficiente și sigure, s-a avut în vedere:

Întărirea legislației existente, ca și extinderea rolului acesteia în cadrul complexului proces dedicat dezvoltării întregului sector energetic

Stabilirea diverselor reguli de funcționare și conducere

Elaborarea unor ghiduri dedicate fluidizării, respectiv implementării acestui proces

Elaborarea unor standarde în domeniu, standarde ce se impun a fi respectate de către toate statele implicate

Elaborarea diverselor reguli și recomandări privind procesul dedicat tranzitului energetic

Trebuie menționat faptul că toate aceste demersuri au avut, pe lângă principalul obiectiv (anterior menționat) și rolul de a le ajuta pe diversele state semnatare (de comn acord) să elaboreze, respectiv implementeze și să dezvolte diverse politici naționale dedicate eficientizării economice.

În cadrul Conferinței Ministeriale din domeniul Energiei, ce s-a derulat la anul trecut la Haga, la finele lunii mai, peste 60 de state au semnat Carta Internațională a Energiei, aceasta conexistând în paralel cu Carta Europeană a Energiei, cu mențiunea că orice stat care dorește să adere la Energy Charter Treaty (E.C.T.) trebuie, conform prevederilor E.C.T., să semneze ambele Carte (anterior menționate).

Tot mai puternica Federație Rusă, a cărei poziție continuă să se consolideze în mod constant datorită veritabilului lider, Vladimir Putin, a refuzat să subscriei Cartei Energiei, în ciuda faptului că procesul de ratificare a demarat încă din anul 1996.

Fostul stat al Uniunii Sovietice a condiționat în nenumărate rânduri semnarea acestui tratat, el impunând ratificarea unui act denumit „Protocol de tranzit”, în conținutul căruia, se menționează printre altele:

Practicarea unor tarife de tranzit obiective, de tip non-discriminatorii, care să fie transparente și rezonabile

Utilizarea unor standarde și tehnici contabile ce sunt unanim acceptate la nivel internațional

Conform prevederilor incluse în cadrul Energy Charter Treaty:

Întreaga cantitate de energie ce urmează să fie transportată se impune a fi controlată în mod riguros, prin intermediul măsurătorilor complexe ce trebuie să fie realizate atât la intrarea, cât și la ieșirea din statul de tranzit

Diversele măsuri ce sunt dedicate coordonării de tranzitare a resurselor energetice în situatia unor întreruperi accidentale

Diverse măsuri aplicabile în cazul în care se constată o diminuare considerabilă a volumului tranzitului resurselor energetice

Măsurile ce se impun a fi puse în aplicare deîndată în situația constatării stopării tranzitului de resurse energetice (din diverse motive), avându-se în vedere respectarea conceptului „securității energetice”

Energy Charter Treaty reușește să se impună pe scena internațională și prin intermediul diverselor specificități ce pot fi încadrate în domeniul comercial, respectiv:

Adoptarea legislației de tip armonizat

Diminuarea considerabilă a potențialelor riscuri, ceea ce implică:

O reducere considerabilă a costurilor financiare

Multiple efecte pozitive la nivelul investițional

O creștere a volumului de vânzări

Dezvoltarea pieței dedicate

O creștere a ratei de profit

În ultima perioadă, se remarcă faptul că Energy Charter Treaty tinde să se extindă și înspre zona emisferei sudice, specialiștii în domeniu estimând că în viitor există posibilitatea determinării unor noi fluxuri energetice îndreptate către diverse state din zona sud-est asiatică, ca și către India sau Pakistan, fluxuri ce își vor avea originea cu precădere în zona Federației Ruse, ca și a Mării Caspice.

Se remarcă faptul că multe dintre statele din zonă susțin în mod constant importanța colaborării în domeniul energetic, inclusiv a derulării comune a unor proiecte de amploare în regiune, în acest fel reușindu-se o repoziționare a actualei configurații energetice de la nivel regional, respectiv global.

Parte dintre liderii statelor din zona Mării Caspice, ca și a celor din regiunea Mării Negre, încearcă să realizeze o serie întreagă de demersuri dedicate unui acces mult mai facil la diversele resurse financiare ce sunt indispensabile în cadrul complexului proces dedicat realizării unor investiții majore în acesstă extinsă, investiții a căror valoare totală nu poate fi asigurată la nivelul unui stat individual.

În situația în care se va reuși demararea/finalizarea tuturor investițiilor majore în regiunea extinsă a Mării Caspice (incluzând și zona Mării Negre), exploatarea eficientă a numeroaselor resurse energetice care au fost identificate în zonă va contribui în mod determinant la dezvoltarea deosebită a veniturilor dedicate fiecărui stat implicat în parte, cu efecte directe și pe termen lung manifestate în întreg domeniul socio-economic specific regiunii.

În plus, în situația în care, în paralel, se va reuși și instaurarea, respectiv impunerea unor reguli stricte financiar-contabile, există primisele ca în viitorul apropiat să se contureze contextul prielnic dezvoltării și ulterior implementării unor noi oportunități în domeniul investițional, dezvoltate la nivel regional.

Și asta deoarece este arhi-cunoscut faptul că petrolul, cea mai importantă resursă energetică a zonei Mării Caspice, reprezintă de mai bine de un secol cel mai uzual produs ce este comercializat, el fiind, de altfel, elementul definitoriu în cadrul tuturor proceselor dedicate definirii strategiilor naționale, respectiv regionale.

În ciuda faptului că societatea modernă, aflată sub permanenta și directa influență a fenomenului globalizării, pare a fi caracterizată prin prisma așa numitei „economii know-how”, petrolul continuă să se poziționeze în topul resurselor energetice ale statelor lumii, el fiind perceput drept „forța motrice” a oricărei economii, indiferent de forma acesteia.

De asemenea, petrolul, cea mai importantă resursă din zona Mării Caspice, reprezintă elementul de referință în cadrul tuturor marilor negocieri internaționale/zonale, acesta având capacitatea de a genera nu doar profituri incomensurabile, ci și o multitudine de riscuri, ce pot avea consecințe și urmări nebănuite, atât pe termen scurt, cât pe pe termen lung.

Și așa cum putut constata de cele mai multe ori, la baza diverselor conflicte (oricare ar fi fost tipul acestora) și interese s-a poziționat constant aceeași resursă energetică de importață primordială, petrolul. Cum este cazul conflictelor derulate în cursul anului 1991 ori în anul 2003, când petrolul a devenit principalul focar al declanșării unui război deosebit, ce a influențat major întreaga economie mondială, întărind anumiți poli de putere deja definiți.

Despre evoluția pieței petrolului, dar mai ales despre influențele actuale și/sau posibile de dominație ale acestuia la nivel regional, respectiv global și-au exprimat opiniile numeroși cercetători și analiști în domeniu, marea majoritate a acestora încercând să analizeze, să previzioneze și să facă diverse scenarii, mai plauzibile sau dimpotrivă. Și așa cum se cunoaște, după cum ne-au dovedit-o numeroasele lecții ale trecutului, când vine vorba de petrol, nimic nu e sigur, nimic nu poate fi prognosticat cu exactitate.

Dacă în urmă cu mai bine de două decenii fostul colosul sovietic U.R.S.S. se poziționa pe primul loc la producția de țiței mondială, în cursul controversatului an 1989 producția acestuia fiind de două ori mai mare în raport cu volumul total al producției de țiței din Arabia Saudită, astăzi lucrurile stau cu totul diferit (a se vedea Anexa 3).

Iar Federația Rusă, statul care încearcă să înlocuiască influența fostei Uniunii Sovietice în marea majoritate a domeniilor de referință, inclusiv pe piața petrolului mondial, face constant numeroase demersuri în încercarea de a recupera poziția pe care o avea pe vremuri fostul „stat-mamă”.

În tot acest timp, o parte dintre analiștii în domeniul petrolier, respectiv geopolitic încearcă să identifice disponibilitatea, respectiv capacitatea actualei societăți de a reacționa în mod adecvat la o potențială viitoare criză a petrolului, exemplul crizei din anul 1973 fiind cel mai bun argument în favoarea ipotezei că în situația producerii unor noi crize, marile companii petroliere nu dețin capacitatea/abilitatea gestionării corecte și prompte a acestora, guvernele statelor implicate fiind cele care, în cele din urmă ajung să se implice în mod direct.

Ulterior șocului primei crize petroliere, ce s-a resimțit deosebit de puternic, la nivelul statelor cu un nivel de dezvoltare ridicat s-a remarcat elaborarea și implementarea sistemelor de securitate energetică, sisteme ce au fost dezvoltate în contexul influenței manifestate de către International Energy Agency, ca și al unor depozite ce includeau imense stocuri strategice, cel mai bun exemplu fiind Rezerva Petrolieră Strategică a Statelor Unite ale Americii, care are capacitatea de a se mobiliza rapid și major în situația sesizării unor perturbări majore la nivelul pieței globale.

În ciuda faptului că, în ultimii ani, o parte dintre statele dezvoltate ale lumii au avut capacitatea de a reacționa într-un mod controlat în situația existenței diverselor fluctuații la nivelul pieței petrolului, nimeni nu poate garanta că acestea nu vor avea nici un fel de reacție în fața tot mai frecventelor tentative ale unor state privind impunerea unui anumit curs pe piața regională ori globală a petrolului.

Iar controversatul conflict din Irak, respectiv Războiul din Golf (ale cărui pierderi au fost uriașe) vin să ne confirme interesul constant al marilor state ale lumii pentru securitatea energetică, respectiv pentru siguranța securității unei aprovizionări continue, fără nici un fel de perturbare, cu țiței.

Procesul complex dedicat asigurării diverselor surse de aprovizionare cu țiței include, printre multe altele, și elaborarea și dezvoltarea unor proiecte de investiții grandioase în state precum Federația Rusă, care în anumite circumstanțe are capacitatea de a substitui în mod parțial diversele fluxuri comerciale cu țiței dinspre zona Orientului Mijlociu spre zona continentului european, respectiv a continentului asiatic.

La acestea se adaugă și dezvoltarea exponențială a extracțiilor petroliere realizate în Alaska, în Marea Nordului ori în Mexic, ca și modernizarea diverselor rafinării de pe teritoriul Japoniei și al Americii de Nord, acestea având capacitatea prelucrării țițeiurilor sulfuroase și grele.

Când vine vorba de Marea Caspică, cu tot ceea ce reprezintă/implică aceasta, invariabil sunt invocate deja celebrele expresii „Great Game”, respectiv „New Great Game”, cu mențiunea că:

„Great Game”, respectiv „Marele Joc”, specific secolului al XIX-lea, se derulase între cele două mari forțe imperiale ale vremurilor, respectiv colosul rusesc și Marea Britanie.

„New Great Game” („Noul Mare Joc”) reprezintă disputa dintre Federația Rusă (desprinsă din fostul colos U.R.S.S.) și diverși „actori” statali sau non-statali din zona Mării Caspice (a se vedea Anexa 4). Se remarcă faptul, că cel puțin la nivel oficial, Statele Unite ale Americii, ca și alte state din zona continentului european, nu au ajuns încă să se implice în mod direct, și asta în ciuda faptului că multe dintre companiile petroliere ale acestora au diverse interese în zonă.

În cadrul „New Great Game” se remarcă prezența mai multor state independente, trei dintre acestea fiind din zona Mării Caspice, în vreme ce alte cinci state aparțin Asiei Centrale

Și dacă „Great Game” reprezentase un motiv important de concurență pentru marile imperii, în societatea modernă locul imperiilor de odinioară a fost luat de Federația Rusă, statul ce își dorește impunerea influenței în zonă, mai ales după momentele dificile prin care a trecut, ulterior destrămării Uniunii Sovietice

Exceptând Federația Rusă, toate statele din zona Mării Caspice (foste republici ale Uniunii Sovietice) au încercat să se adapteze noilor condiții, inițiind relații de colaborare cu statele din proximitate și nu de impunerea influenței.

În cazul „Great Game” miza zonei Mării Caspice consta în diversele câștiguri de natură teritorială (de cele mai multe ori), în marea majoritate a situațiilor, potențialele câștiguri fiind cu mult mai reduse în comparație cu costurile.

În „New Great Game” miza Mării Caspice se anunță a fi cu mult mai mare, începând de la obținerea independențelor naționale, la obținerea unor profituri uriașe în cadrul industriei dedicate hidrocarburilor sau chiar la o revigorare a islamismului, situație în care geopolitica regiunii riscă să se modifice în mod substanțial, la baza transformărilor aflându-se un cumul de factori cu evoluții imprevizibile.

Conform informațiilor date publicității de „Energy Information Administration of the US Department of Energy”, în cursul anului 2015 din zona regiunii Mării Caspice s-a reușit exportarea a aproximativ 3.9 milioane de barili de țiței zilnic, depozitele fiind duble față de estimările inițiale, realizate la începutul deceniului VII al secolului trecut, cu ocazia inițierii bazinului Mării Nordului.

De altfel, despre Marea Caspică s-a estimat că ocupă locul al treilea în clasamentul regiunilor cu cele mai mari volume ale rezervelor energetice potențiale, valoarea totală a acestora depășind fabuloasa sumă de 4.5 trilioane de dolari U.S.A. Ca urmare a acestor estimări și poziționări nu mai miră pe nimeni faptul că regiunea Mării Caspice a început să fie percepută în ultimele decenii prin prisma deosebitului potențial energetic.

În plus, și cele două zone ce sunt în proximitatea Mării Caspice, respectiv zona Caucazului de Nord și cea a Asiei Centrale, zone ce anterior destrămării Uniunii Sovietice au fost „delimitate” parțial, au fost frecvent percepute de marea majoritate a „actorilor” statali ori non-statali interesați ca fiind o unică regiune, respectiv zona Caspicii.

Ceea ce a făcut ca potențialele modele de tip geo-strategic, respectiv geo-economic, determinate de importanța deosebită ce este reprezentată de resursele energetice imense, să depășească limitele impuse de modelele politicilor regionale cunoscute (îndeosebi modelul fostei Uniuni Sovietice), respectiv de unele modele economice.

Se remarcă faptul că, dacă prin prisma geografică zona Mării Caspice este nemodificată de secole, prin prisma geopolitică s-au remarcat în ultimele două decenii transformări majore, cele mai multe dintre acestea fiind determinate de prăbușirea fostei Uniuni Sovietice. Astfel, în perioada anilor 1990/1991, toate fostele republici ale colosului U.R.S.S. și-au proclamat independența, iar zona Mării Caspice s-a transformat într-un adevărat motiv de dispute deosebite pentru noile state, foste republici sovietice, respectiv:

Federația Rusă – stat ce și-a proclamat independența la data de 12 iunie a anului 1991

Kazahstanul – fostă republică sovietică, care și-a proclamat independența la data de 16 decembrie 1991

Azerbaidjanul – și-a proclamat independența la finele lunii august a anului 1991

Turkmenistanul – fostă republică a Uniunii Sovietice, care a devenit stat independent în data de 27 octombrie a anului 1991

Ulterior accentuării deosebite a mizei acordate hidrocarburilor din zona Mării Caspice, s-a remarcat și creșterea bruscă a interesului manifestat de alte state, ce pot fi delimitate asfel:

Federația Rusă, Statele Unite ale Americii, Iranul, China, Turcia și câteva companii petroliere trans-naționale

Arabia Saudită, Pakistanul, Ucraina, unele state baltice

Din ultima categorie, respectiv alături de Arabia Saudită și restul statelor menționate, se remarcă în ultima perioadă și interesul unor state din zona sud-caucaziană (pretențiile acestora sunt diverse), marea majoritate a specialiștilor în domeniu estimând că zona Mării Caspice este disputată de-a lungul a două mari axe, respectiv :

Axa Washington – Ankara

Axa Moscova – Teheran

Un rol important în cadrul geopoliticii zonei Mării Caspice îi revine Chinei, care prin prezența sa, respectiv a intereselor exprimate, tinde să echilibreze multitudinea de interese exprimate de diverșii „actori” (statali ori non-statali).

Se impune a se menționa faptul că marea Chină a apărut în „peisajul” regiunii Mării Caspice ulterior semnării de către China National Petroleum Company cu Kazahstan a unui contract ce viza câmpul petrolier din regiunea Uzen.

În ceea ce privește interesul China National Petroleum Company, acesta nu vizează numai potențialul profit ce poate fi obținut prin exploatarea resurselor din zonă, ci mai ales asigurarea continuității resurselor energetice interne, avându-se în vedere faptul că producția zilnică de 3.5 milioane de barili de țiței, ce este obținută pe plan intern de către marele stat chinez se dovedește a fi insuficientă nevoilor statului.

Tot mai numeroșii „actori” (statali ori non-statali) ce s-au remarcat prin interesul acordat zonei Mării Caspice au reușit să determine o serie întreagă de potențiale strategii dedicate unor eventuale alianțe, ce se pot derula, de asemenea, în diverse combinații, respectiv avându-se în vedere poziții anti-Federația Rusă, anti-Iran ori anti-Arabia Saudită.

Și nu puțini au fost specialiștii în domeniu care în ultimii ani au început să analizeze diverse ipoteze privind viitorul zonei Mării Caspice, cum ar fi:

O eventuală „aliniere” a statelor din regiunea Mării Caspice de-a lungul unui coridor imaginar trasat pe direcția Turcia – Israel – situație în care s-ar remarca excluderea statului indian

O eventuală aliniere aleatorie a statelor din regiunea Mării Caspice, între Federația Rusă și Iran

O eventuală „aliniere” a acestor state în trendul ce ar putea fi imprimat în viitor de unele state occidentale

O repoziționare a Uzbekistanului, respectiv a Kazahstanului

Luând în calcul toate aceste ipoteze, se remarcă faptul că eventuala derulare a lor este direct dependentă de un complex de factori, respectiv:

De o posibilă radializare a situației existente în Afganistan, respectiv de efectele imprimate la nivelul statului pakistanez, în interiorul căruia s-ar putea constata inițierea unui nou fenomen al „islamului politic”

De viitoarele rezultate ale disputelor remarcate între Federația Rusă, statul francez și unele companii petroliere ale Statelor Unite ale Americii privind teritoriul irakian

De dezvoltarea deosebită a rolului pe care îl joacă Turcia la nivelul regional (dar și continental) de securitate, acest stat având capacitatea de a determina fluctuații majore în actualul context geo-politic, marcat nu doar de repoziționarea unor state europene în raport cu poziția față de S.U.A. (ca urmare a venirii la Casa Albă a noului președinte, Donald Trump), ci și de tot mai marea influență a Siriei în „joc”, căreia i se adaugă și fenomenul migrației ilegale, în continuă creștere

În ciuda faptului că se constată o intensificare deosebită a interesului pentru zona Mării Caspice, prin prisma resurselor deosebite pe care aceasta le deține, există și specialiști care au lansat încă de acum câțiva ani ipoteza ineficienței tuturor acestor demersuri.

Se remarcă astfel opinia lui Charles Maxwell, un recunoscut specialist în domeniul industriei petroliere care lansa încă de acum un deceniu scenariul conform căruia se prevede o scădere dramatică a prețului barilului de țiței, situație în care nu s-ar mai reuși sub nici o formă o justificare a eforturilor deosebite dedicate infrastructurii conductelor transportoare.

La scenariul deloc optimist al specialistului se mai poate adăuga și:

Un necesar tot mai redus de petrol în cazul unor economii ale statelor asiatice

Modificările climatice deosebite sesizate mai ales pe teritoriul Statelor Unite ale Americii

O rată de creștere mult mai redusă la nivelul continentului european, în raport cu prognosticările inițiale

Noile re-evaluări realizate asupra ratei de creștere a statului chinez

În tot acest context, se poate avansa ipoteza corectă că interesul deosebit manifestat în regiunea Mării Caspice nu are la bază numai premise de natură economică, ci mai ales premise de natură politică diverse, determinate de multiplele interese ale „actorilor” ce s-au făcut remarcați în ultimii ani.

O atenție deosebită se impune a fi acordată puternicei Federații Ruse, care în prima fază și-a concentrat eforturile pentru a-și iniția/consolida diversele relații cu statele occidentale, aceasta fiind de altfel prioritatea politică nr. 1 o bună perioadă de timp de la destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

Ulterior, Federația Rusă a început să privească spre fostele republici ale colosului U.R.S.S. ca fiind potențiale state în care să își exercite sfera de influență pregnant, acest trend fiind transformat într-o adevărată politică de stat de către Andrei Kozârev, când Moscova începe să se auto-definească ca fiind un adevărat garant al stabilității și păcii pentru statele poziționate în proximitatea Federației Ruse.

În acest context, Federația Rusă a început să privească Marea Caspică ca fiind „vecinătatea sudică” ce trebuia protejată, în vreme ce Caucazul a fost perceput drept podul strategic ce intermedia relația cu Orientul Mijlociu și care, de asemenea, se impune a fi „protejat”.

În ceea ce privește Marea Caspică, în ciuda faptului că aceasta, prin prisma normelor internaționale existente, poate fi percepută atât ca mare, cât și ca lac, din perspectivă geografică, ea este lac, nedispunând de nici o ieșire la un ocean din proximitate (cu toate că, poate fi percepută ca și o mare, având în vedere mărimea acesteia).

Marea Caspică a fost, în percepția inițială a Rusiei, o mare, dar ulterior, datorită diverselor delimitări impuse în perioada fostei Uniuni Sovietice între fostele sale republici riverane, s-a reclamat o reconfirmare a granițelor deja existente, primul care a dat tonul fiind statul azerbaidjan.

În acest moment, Federația Rusă și-a modificat rapid strategia care ar fi generat o împărțire a Mării Caspice în ape teritoriale și mai ales o împărțire a controlului deținut asupra acesteia, în paralel cu o iminentă declarare a Mării Caspice în „mare închisă”, avându-se în vedere mai multe convenții internaționale în domeniu, respectiv:

Convention on the Territorial Sea and the Contiguous Zone Done, din 29 aprilie 1958 – Geneva

United Nations Convention on the Law of the Sea – din 1988

În acest context canalul Volga-Don, canal ce reprezintă singura ieșire pentru diversele state riverane din zona Mării Caspice, la Marea Neagră, respectiv la ocean, se transforma în canal caracterizat de statutul internațional, cu liberă trecere, urmându-se exemplul aplicat strâmtorii Dardanele, respectiv strâmtorii Bosfor de către statul turc.

Acesta reprezintă, de altfel, principalul motiv pentru care Federația Rusă a optat în cursul anului 1993 pentru modificarea totală a atitudinii pe care o adoptase, ea profitând de întâlnirea liderilor de guverne ale statelor din zona Mării Caspice, unde Victor Cernomârdin a susținut despre Marea Caspică că ar fi „rezervorul de apă închis”.

Prin această „definire” strategică, influentul rus a încercat să le inducă liderilor guvernelor statelor prezente la întâlnire ideea că în zona Mării Caspice se permite implementarea diverselor convenții, principii și norme maritime internaționale, în situația în care pozițiile implicate nu reușeau să ajungă la un consens, principalul obiectiv avut în vedere fiind împiedicarea statelor riverane de a achiziționa în interiorul Mării Caspice diverse sectoare naționale.

În ceea ce privesc argumentele utilizate de Federația Rusă în cadrul disputei dedicate împărțirii Mării Caspice în sectoare naționale, se remarcă diversele tratate pe care fosta Rusie le-a încheiat în timp, cele mai importante fiind:

Treaty of Turkmenchai – încheiat în data de 10 februarie a anului 1828, în conținutul acestuia prevăzându-se că hotarul teritorial dintre Persia și Rusia este numai până la Marea Caspică, ceea ce impunea că aceasta nu reprezenta subiectul nici unei delimitări în acele vremuri

Treaty of friendship Russian – Iranian – încheiat la finele lunii februarie a anului 1921, care impunea o libertate de navigație tuturor navelor de persoane, ca și a navelor rusești în Marea Caspică.

Demn de precizat este faptul că în cadrul conținutului acestui tratat nu se face nici un fel de referire explicită privind drepturile de suveranitate pe mare

Tratatul încheiat în 27 august 1935 în conținutul căruia se reitera libertatea de navigație în Marea Caspică, ca și delimitarea zonei de pescuit, ce avea 10 mile și nici un fel de graniță la nivel formal

Tratatul încheiat în data de 25 martie 1940, în conținutul acestuia reiterându-se diversele prevederi ale tratatului anterior menționat

În opinia Federației Ruse, atâta timp cât toate aceste tratate (anterior menționate) nu au fost constestate, se considera că ele sunt în continuare în vigoare, omițându-se faptul că noile state din zona Mării Caspice (foste republici sovietice), respectiv Turkmenistanul, Kazahstanul și Azerbaidjanul nu erau semnatare ale acestor tratate.

Noile state desprinse din fosta Uniune Sovietică semnaseră însă, la data de 21 decembrie 1991, Declarația de la Alma-Ata, în conținutul căreia era stabilită inființarea C.S.I., alături de o prevedere ce făcea referire la validitatea tratatelor și a înțelegerilor ce fuseseră semnate de fosta Uniune Sovietică, în acest fel fiind păstrate în vigoare toate acordurile pe care Rusia le încheiase cu statul iranian.

În condițiile în care, în nici una dintre înțelegerile anterioare dintre Rusia și Iran nu se făcea vorbire despre nici un fel de eventuală împărțire a Mării Caspice, Federația Rusă, în vederea evitării unei împărțiri a acesteia, a solicitat administrarea Mării Caspice în comun.

Cu toate aceste pretenții ale Federației Ruse, unii specialiști atrag atenția asupra importanței ce trebuie acordate unor prevederi legale, respectiv:

Treaty of Gulistan – Conform conținutului articolului nr. 5 al acestui tratat ce viza statul persan și fostul Imperiu Țarist, nici un stat nu deținea dreptul de a arbora în Marea Caspică un drapel militar, exceptând Rusia

Treaty of Turkmenchai – Conform conținutului articolului 8 în Marea Caspică nu putea avea nave, în afara Rusiei, nici o altă putere militară

Convenția delimitării dintre Rusia și Persia a Caspicii estice – în conținutul căreia sunt delimitate „posesiile reciproce”, Kushka fiind delimitată de Rusia drept punctul cel mai de sud al granițelor sale

Treaty of friendship Russian – Iranian – În conformitate cu prevederile articolului 11, a fost invalidat tratatul pe care Rusia îl avea cu Persia încă din anul 1828, acest tratat consemnând faptul că ambele state acceptau în Marea Caspică o liberă navigație, sub drapelele naționale

Diversele tratate încheiate între Rusia și Iran în cursul anului 1940, ce vizau modul de exploatare a zonelor de pescuit în regiunea Mării Caspice, navigația între părți, ca și activitățile de comerț derulare în zonă

Specialiștii apreciază că, la nivel formal, ar fi fost realizată o împărțire, principalul argument constând în modul în care, în cursul anului 1934, s-a reușit implementarea regimului frontierelor pe latura Gasankuli-Astara, în acest fel reușindu-se explorarea duverselor resurse ale Mării Caspice, la nivel unilateral.

Se remarcă, de asemenea, și o modificare de atitudine a poziției Federației Ruse, respectiv în vreme ce reprezentanții Afacerilor Externe militează pentru conceputul „lacului” Mării Caspice, importante companii petroliere din interiorul Federației Ruse făcând numeroase demersuri ăn vederea realizării unei împărțiri sectoriale, realizate cu acordarea unui sprijin din partea guvernului.

Se impune a se menționa, la finalul acestui capitol al prezentei lucrări, denumite „Zona Mării Caspice în jocurile geo-politice și geo-economice după destrămarea Uniunii Sovietice. Înfluența asupra României”, faptul că fosta Uniune Sovietică a reușit să le asigure fostelor republici din zona Mării Caspice, încă din perioada în care nu se declanșase nici un fel de conflict privind resursele de țiței, respectiv statului Mării Caspice, calitatea specifică unor „actori” internaționali, prin intermediul diverselor demersuri legislative, dintre care amintim doar:

Constituției U.R.S.S. din anul 1936 – în conținutul articolului 60 al acesteia se acordă dreptul republicilor sovietice Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan de a avea reprezentanți proprii în cadrul organizațiilor internaționale

Legea 1/februarie 1944 a U.R.S.S., în conținutul căreia se regăsesc prevederi ce vizează dreptul conferit republicilor sovietice de a avea „relații directe cu statele străine”, ca și de a „semna tratate cu statele străine”

Constituția din 1977 a U.R.S.S. – Conform conținutului articolului 80 din cadrul acesteia, republicile fostei Uniuni Sovietice le-a fost conferit dreptul de a avea o politică externă proprie

CAPITOLUL 1 CARACTERIZAREA GEOGRAFICĂ ȘI ISTORICĂ A ZONEI MĂRII CASPICE

Caracterizarea geografică a zonei Mării Caspice

Marea Caspică este considerată a fi lacul cel mai mare de pe întreg globul pământesc, aceasta fiind poziționată la hotarele dintre cele două continente vecine, Europa și Asia.

Ca urmare a dimensiunilor sale deosebite (respectiv suprafața totală a acesteia ajunge la valoarea de 371.000 km²), aceasta este denumită mare, ea fiind, în esență un lac ce nu prezintă scurgere și a cărei apă este de concentrație salină.

În ceea ce privește nivelul concentrației de NaCl existent în Marea Caspică, se impune a se menționa că acesta are valori diferite în diversele zone de întindere, respectiv de la o valoare de 0.05 %, înregistrată în zona gurii de vărsare a fluviului Volga, ajunge la valori de 11 % – 13 % în zona de sud – est.

Valori variabile se remarcă și în cazul nivelului apei Mării Caspice, care este de la un an la atul diferit, valoarea medie poziționându-se la 28 metri sub valoarea specifică Oceanului Planetar. Demn de semnalat este fapul că adâncimea maximă pe care o atinge Marea Caspică este de aproximativ 1025 metri.

Demn de menționat este faptul că suprafața anterior menționată ca aparținând Mării Caspice este calculată fără a se lua în calcul suprafața celebrului golf al acesteia, Kara Bogaz Gol (cunoscut și sub numele Garabogazköl, ce semnifică Lacul Gâtului Negru), acesta fiind separat de Marea Caspică în cursul anului 1980 prin intermediul unui baraj (a se vedea ANEXA 7).

Acest golf al Mării Caspice este considerat de specialiști ca fiind bazinul actvatic cel mai sărat de la nivel mondial, în momentul delimitării de Marea Caspică salinitatea înregistrată în apele Kara Bogaz Gol atingând concentrația de 31 %, următoarea concentrație fiind a Mării Moarte, de doar 26 %. Acest golf are o suprafața totală de 18,4 mii de km², adâncimea maximă a acestuia fiind de numai 10 m. Ca urmare a concentrației deosebite de sare, se remarcă în această zonă o rată deosebit de mare a fenomenului evaporării.

În cursul anului 1980, în vederea prevenirii diminuării continue a nivelul aferent Mării Caspice, din care se alimenta permanent golful Kara Bogaz Gol, s-a luat decizia închiderii strâmtorii care făcea legătura între cele două mari bazine acvatice cu un baraj, lățimea acestei strâmtori fiind de doar 200 de metri (vezi ANEXA 7).

Ca urmare a acestei decizii, s-a remarcat în scurt timp o reducere apreciabilă a suprafeței golfului Kara Bogaz Gol, în paralel sesizându-se o creștere deosebită a nivelului apelor Mării Caspice (respectiv din momentul construirii barajului și până acum un deceniu nivelul apelor înregistrate o creștere de peste doi metri.

Demn de semnalat este faptul că în cursul anului 1984, în vederea diminuării diverselor efecte ce au fost sesizate ca urmare a construirii acelui baraj, ce bloca legătura dintre Marea Caspică și golful Kara Bogaz Gol s-a decis restabilirea partială a legăturii, după 12 ani de la construirea barajului acesta fiind complet distrus de către autoritățile din Turkmenistan.

Conform unor informații, în fiecare zi, din Marea Caspică în golful Kara-Bogaz-Gol se varsă între 8 km³ și 10 km ³ de apă (existând informații conform cărora volumul ar ajunge la valoarea de 25.000 km³), în același timp realizându-se și transferul a peste 140 de mii de tone de NaCl.

În conformitate cu opiniile unor specialiști, denumirea Mării Caspice se datorează deciziei de onorarea unor vechi triburi în cadrul cărora se obișnuia creșterea cailor de rasă (respectiv Caspiev), existența acestora fiind identificată pe partea de N-E a lacului, în perioada secolului I, e.n.

De-a lungul timpului, actuala Mare Caspică a fost denumită în numeroase feluri, de la Marea Hyrcană la Marea Derbent, de la Marea Hvalână la Marea Abescună, de la Marea Saray la Marea Hazară ori Sihai, toate denumirile fiind atribuite de comunități din triburi și nationalități diverse. În ceea ce privește poziționarea geografică a Mării Caspice (a se vedea Anexa 7), aceasta se găsește la interesecția celor două continente euro-asiatice, respectiv continentul european și cel asiatic.

Ca formă, Marea Caspică poate fi asemănată prin extrapolare cu forma literei latine „S” (a se vedea Anexa 8), intinderea acesteia fiind delimitată astfel (vezi Anexa 7) :

De la N-S – Marea Caspică are o lungime aproximativă de 1200 de km, ea situându-se între valorile 36°34' și respectiv 47°13' latitudine nordică

De la V-E, Marea Caspică are o întindere ce ajunge la valoarea de 435 km, valoarea medie fiind inclusă în intervalul 310 km – 320 km, coordonatele geografice fiind de 46°, respective 56° longitudine estică

În funcție de diversele sale proprietăți fizico-chimice, Marea Caspică se delimitează astfel:

Marea Caspică de Nord

Marea Caspică de Mijloc

Marea Caspică de Sud

Marea Caspică de Nord este separată de Marea Caspică de Mijloc printr-o linie de demarcație imaginară ce unește insula Cecenia de promontoriul Tub – Karagan, în vreme ce Marea Caspică de Mijloc este separată de Marea Caspică de Sud urmând traiectoria unei linii imaginare ce direcția insulei Jîloi – promontoriul Gan-Gulu.

În ceea ce privesc proporțiile reprezentate de aceste delimitări în cadrul întregii Mări Caspice, se remarcă :

Marea Caspică de Nord – ocupă un procent de 25 % din totalul suprafeței Mării Caspice

Marea Caspică de Mijloc – ocupă un procent de 36 % din totalul suprafeței Mării Caspice

Marea Caspică de Sud – ocupă un procent de 39 % din totalul suprafeței Mării Caspice (a se vedea Anexa 9)

În ceea ce privește țărmul Mării Caspice, lungimea liniei acestuia variază în intervalul 6500 km și 6700 km, în situația adăugării și insulelor adiacente Mării Caspice lungimea țărmului putând atinge valoarea de 7.000 km.În marea majoritate a suprafeței Mării Caspice, se remarcă faptul că malurile acesteia sunt netede și joase, în partea nordincă ele fiind traversate de delta fluviului Ural, ca și de cea a fluviului Volga.

De altfel, în aceste regiuni, se remarcă faptul că malurile Mării Caspice nu mai sunt joase și netede și mlăștinoase, în marea majoritate a suprafeței apei aceasta fiind acoperită de verdeață și formațiuni de plante.

În zona țărmului de est al Mării Caspice se remarcă prezența unor maluri de tip calcaros, ulterior acestora sesizându-se prezența pustiurilor, respective a semi-pustiurilor. Demn de menționat faptul este că cele mai calcaroase maluri sunt remarcate în zona estică a țărmului Mării Caspice, în zona regiunii peninsulei Abșeron, ca și în zona golfurilor Kazah și respective Kara-Bogaz-Gol.

În cadrul Mării Caspice se remarcă prezența unor numeroase peninsule (a se vedea Anexa 10) cele mai mari fiind:

Peninsula Agrahan

Peninsula Abșeron – este amplasată pe partea vestică a țărmului Mării caspice, în Azerbaijan, aceasta învecinându-se cu Marele Caucaz (în zona de N-E a acestuia). În cadrul acestei peninsula se găsește orașul Sumgait, ca și orașul Baku și Sumgait

Peninsula Buzaci

Peninsula Mangâșlac – este amplasată în zona estică a țărmului Mării Caspice, în Kazahstan, pe aceasta aflându-se orașul Aktau

Peninsula Tub-Karagan

De asemenea, în regiunea Mării Caspice se întâlnesc și numeroase insule (în jur de 50), dimensiunea totală a acestora fiind de aproximativ 350 km². Se remarcă, astfel:

Insula Așur-Ada

Insula Cecenia

Insula Senghi-Mugania

Insula Qur Dașî

Insula Garasu

Insula Gum

Insula Hara-Zira

Insula Ciâgâl

Insula Daș

Insula Zira

Insula Zeanbil

În zona Mării Caspice sunt întâlnite și mai multe golfuri, dintre care amintim:

Golful Argahanski (original denumit Аграханский)

Golful Komsomoleț (original denumit Комсомолец)

Golful Mangâșlac (original denumit Мангышлак)

Golful Kazah (original denumit Казахский)

Golful Turkmenbașî (original denumit Туркменбаши)

Golful Turkmen (original denumit Туркмен)

Golful Gâzâlagaci (original denumit Гызылагач)

Golful Astrahani (original denumit Астрахань)

Golful Gâzlar (original denumit Гызлар)

Golful Girkan (original denumit Гиркан)

Golful Enzeli (original denumit Энзели)

Golful Kazah (original denumit Казахский)

Golful Turkmenbașî (original denumit Туркменбаши)

Golful Turkmen (original denumit Туркмен)

Golful Gâzâlagaci (original denumit Гызылагач)

Golful Astrahani (original denumit Астрахань)

Golful Gâzlar (original denumit Гызлар)

Golful Girkan (original denumit Гиркан)

Golful Enzeli (original denumit Энзели)

De asemenea, în regiunea Mării Caspice se remarcă prezența a peste 130 de râuri ce se varsă în această, numai trei dintre acestea reușind însă să formeze delte (a se vedea Anexa 11) la gurile de vărsare. Se remarcă astfel:

Râul Volga (original denumit Волга)

Râul Terek (original denumit Терек) – în Rusia

Râul Ural

Râul Emba – în Kazahstan

Râul Kura – în Azerbaijan

Râul Samur – în zona graniței Rusiei cu Azerbaijanul

Râul Atrek – în Turkmenistan

Râul cel mai mare, Volga, se varsă în Marea Caspică reușind să formeze o deltă deosebită (vezi Anexa 11), anual acesta vârsând în mare între 215 km³ și 224 km³.

Restul râurilor mai importante, respectiv râul Ural, râul Terek, ca și râul Emba, împreună cu Volga, reușesc să verse în Marea Caspică aproximativ 90% din volumul total al cantității de apă obținut din vărsarea celor peste 130 de râuri.

În ceea ce privește suprafața totală a bazinului Mării Caspice (a se vedea Anexa 12), acesta se poziționează în intervalul 3,1 milioane km², respectiv 3,2 milioane km², suprafața ce reprezintă circa 10 % din totalul suprafeței bazinelor de tip inchis de pe planetă.

În ceea ce privește întinderea acestui bazin al Mării Caspice, ce traversează teritoriilor mai multe state precum Federația Rusă, Uzbekistan, Georgia, Turcia, Armenia, Iran, Azerbaijan, Turkmenistan și Kazahstan, se remarcă:

Pe direcția N-S – o întindere medie de 2500 km

Pe direcția V-E – o întindere medie de 1000 km

Marea Caspică reușește să scalde malurile a cinci state, respectiv:

Federația Rusă – respectiv Daghestan, Calmâkia, ca și Astrahan– zona vestică și zona sud-vestică, linia totală a țărmului cu acest stat fiind de 695 km

Kazahstan – zona de nord, zona de nord-est ca și zona de est, linia totală a țărmului fiind de 2.340 km

Turkmenia – la sud-est, linia țărmului – 1200 km

Iran – la sud, linia țărmului – 724 km

Azerbaijan – la sud-vest, linia de țărm – 955 km

Pe malurile Mării Caspice se remarcă existența a mai multor orașe, cel mai important dintre acestea fiind orașul port Baku, ce este și capitala statului Azerbaidjan, acesta fiind poziționat în zona sudică a peninsulei Abșeron.

Tot pe malurile Mării Caspice se mai găsește:

Orașul Sumgait, poziționat în zona nordică a renumutei peninsule Abșeron

Orașul Lenkoran, poziționat în imediata apropiere a graniței sudice a statului Azerbaijan

Orașul Mahacikala (din Federația Rusă), capitala Daghestanului, poziționat pe latura vestică a țărmului Mării Caspice

Orașul Derbent (din Federația Rusă), poziționat tot pe latura vestică a țărmului Mării Caspice

Orașul Astrahan – considerat oraș – port, nu se găsește pe țărmul Mării Caspice, ci în interiorul deltei Volga, respectiv la o distanță de aproximativ 60 de km față de țărmul din nord al Mării Caspice

Orașul Aktau – tot oraș port, se află pe coasta din zona estică a Mării Caspice spre sud de golful Kara-Bogaz-Gol

Orașul Turkmenbași, situat pe malul din nord al golfului Krasnovodski, pe teritoriului statilui Turkmenistan, în trecut acesta denumindu-se Krasnovodsk

Orașul Enzeli – cel mai mare oraș la țărmul Mării Caspice, existent pe teritoriul Iranului

Cadrul natural în zona Mării Caspice

Este bune cunoscut faptul că cea mai mare bogăție aflată în zona Mării Caspice este petrolul, ulterior prăbușirii fostului imperiu sovietic toate statee fost socialiste din zonă începând să investească sume deosebite în vederea exploatării la maxim a acestei bogății.

O altă resursă natură deosebit de importantă, respectiv populațiile de pești (în zonă aflandu-se sturioni, bibani, somoni, crapi, heringi, etc) a avut serios de suferit urmare a exploatării resurselor petroliere din zonă, în care au fost identificate peste 24 de specii de sturioni, dimensiunile unora dintre aceștia fiind impresionabile.

Din păcate, în zona Mării Caspice, marea majoritate a speciilor de sturioni sunt în acest moment în mare pericol, principalul motiv fiind determinat de exploarea necontrolată a rezervelor existente, în paralel cu dezvoltarea exponențială a exploatațiilor petroliere.

Ulterior destrămării fostei Uniuni Sovietice, s-a pierdut orice fel de control privind pescuitul în zona Mării Caspice, ceea ce a dus, în timp, la diminuarea apreciabilă a populației de sturioni din zonă, care în numai un deceniu s-a redus de la numărul de 200 milioane de exemplare la doar 60 milioane de exemplare.

Specialiștii au atras în numeroase rânduri atenția asupra acestui aspect deosebit de important, una dintre măsurile ce ar putea fi luate de către autorități constând în limitarea comerțului ilegal cu caviar.

La toate acestea se adaugă și diminuarea constantă a nivelului apelor din zona Mării Caspice, ceea ce va determina, de asemene, și reducerea graduală a populației de sturioni.

Istoria zonei Mării Caspice

Ulterior destrămării fostului colos sovietic, noile state din zona Mării Caspice, ce au reușit să își declare indenpendența, în dorința de a-și consolida poziția în raport cu puternica Moscovă, dar și pentru a reuși să își alimenteze în mod constant bugetele au început să întrevadă adevărata putere pe care o reprezenta petrolul, pe care pusese deja ochii cunoscuta societate Chevron, încă de la finele deceniului al VIII-lea al secolului trecut, direct interesată de zăcământul uriaș descoperit în zona Tenghiz.

În acest context se impune a se aminti în cadrul acestui subcapitol celebra teorie „heartland” formulată de Halford Mackinder, care a conturat actuala planetă sub forma unui conglomerat în mijlocul căruia se poziționează continentul euro-asiatic, ce este perceput ca fiind un adevărat cadrul pivotant al planetei, în funcție de care urmează a se stabili viitoarea dominație la nivel mondial.

În opinia lui Halford Mackinder, ca urmare a poziției pe care o deține, Federația Rusă domină în acest moment acest „heartland“, ea deținând și o anumită superioritate strategică în raport cu restul statelor lumii.

Așa se face faptul că în cursul anului 1993, când celebra societate, anterior menționată, a reușit să dețină praticipația de ½ din zona bogată în resurse petroliere și președintele din acea vreme a Azerbaidjanului, Gaidar Aliev, a reușit să pună la punct, alături de câteva companii petroliere din străinătate, ceea ce avea să fie denumit „contractul secolului”, în conținutul căruia se prevedeau diversele condiții vizând exploatarea celebrului câmp petrolier, Guneșli-Șirag-Azeri.

O reală opoziție a fost sesizată din partea Federației Ruse, care a sesizat faptul că pierde controlul asupra rezervelor petroliere din zona Mării Caspice, condiție în care le-a atras atenția autorităților direct implicate asupra faptului că nu exista încă un statut juridic bine definit al Mării Caspice.

Demn de menționat este faptul că relațiile încordate din Moscova și Azerbaidjan i-au luat prin surprindere pe ruși, anteriorul șef de stat aser, celebrul naționalist anti-rus, Abufaz Eltchibey, fiind înlăturat de la putere, prin intermediul unei lovituri de stat, în luna iunie a anului 1993, cu puțin timp înainte ca acesta să semneze numeroase contracte deosebit de importante cu unele companii din SUA.

De această dată, actualul șef de stat al Azerbaidjanului, Gaidar Aliev, ce avea cunoștințe solid despre modul de acțiune al foștilor sovietici, el însușii fiind un fost general al celebrei K.G.B., a avut grijă ca toate negocierile să se deruleze în cel mai mare secret, companiei Lukoil revenindu-i, ultterior, procentul de 10 % din totalul consorțiului Guneșli-Șirag-Azeri.

Se remarcă faptul că, la începutul deceniului al IX-lea al secolului trecut, în vederea justificării prezenței în zona bazinului Mării Caspice, americanii au luat în calcul majorarea artificială a estimărilor privind rezervele de hidrocarburi din această zonă, volumul vehiculat ajungând la valoarea de 243 miliarde barili de petrol.

Ulterior, în urma unor analize amănunțite, specialiștii au reușit să ajungă la concluzia că în această zonă a Mării Capice rezervele de petrol ajung la valoarea de 50 miliarde de barili de petrol, în vreme ce gazele naturale sunt de aproximativ 9,1 trilioane de metri cubi, ceea ce reprezintă un procent de 4/5 % din totalul rezervelor mondiale în domeniu.

Manipularea SUA s-a datorat, în principal, intenției americanilor de a construi celebrul oleoduct Baku-Tbilisi-Ceyhan, aceștia urmărind și să limiteze o extindere a influenței în zonă a Federației Ruse.

Ulterior, urmare a incidentelor fără precedent determinate de atacurile teroriste ce au zdruncinat teritoriul american în cursul lunii septembrie 2001, invocând măsuri anti-teroriste, americanii au reușit să intre în unele teritorii ale fostei Uniuni Sovietice, profitând și de problemele ce se sesizau în acea perioadă în interiorul Federației Ruse.

Astfel s-a ajuns ca SUA să dețină mai multe baze pe teritoriilor unor foste state ale U.R.S.S., în Uzbekistan, Kîrgîzstan, ea influențând și mișcările ce au avut loc în Georgia (anul 2003), în Ucraina (anul 2004) ori în Kîrgîzstan, în anul 2005 și susținând, la nivel declarativ, că încearcă să determine o limitare a puterii Iranului în zonă, ca și o limitare a influenței chineze.

În aceste condiții, o parte dintre autocrații existenți în fostele state sovietice au optat pentru a se apropia de China, ca și de Federația Rusă, starea conflictuală în regiune fiind întreținută și de intenția Beijingului de a se impune în diversele afaceri din zona central-asiatică, căreia i s-a adăugat și conflictul ruso-ucrainian din luna ianuarie a anului 2006 privind resursele de gaze naturale.

Se remarcă faptul că dacă anterior anului 1991 Federația Rusă reușea să aibă un net avantaj în zona Mării Capice, în care controla toate oleoductele prin intermediul cărora noile state independente din regiunea caspică în transportau rezervele de hidrocarburi, ulterior s-a remarcat o pierdere a influenței rușești nu doar pe plan politic, ci și pe plan economic.

Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Turkmenistanului, care, din lipsa unor alte opțiuni, a optat pentru a-i vinde Federației Ruse, la prețuri sub cele practicate pe piață, peste 40 de miliarde metri cubi de baze naturale produse în cursul anului 2006 din volumul total de 50 de miliarde.

Exceptând micul oleoduct ce face legătura cu Iranul, oleoduct ce a fost dat în folosință în cursul anului 1997, Turkmenistanul nu are opțiuni de transport decât prin intermediul Federației Ruse, liderul incontestabil al acesteia, Vladimir Putin, reușind să-l foțese pe fostul șef de stat, Saparmurad Niazov, să încheie în urmă cu 14 ani un contract derulat pe o perioadă de 25 ani privind vânzarea anuală către ruși a volumului total de 80 miliarde de metri cubi gaze naturale, la prețul infom de 44 $/ o mie metri cubi.

Ulterior, autoritățile din Turkmenistan au încercat să modifice condițiile contractului, ce îi fuseseră practic impuse de către partea rusă, condiție în care s-a luat decizia întreruperii livrării de gaze naturale. Surprinsă și având nevoie de resursele de gaz ale statului caucazia, Federația Rusă decide să mărească prețul plătit pentru mia de metri cubi de la 44 $ la 65 $.

Iar în anul următor, concesiile Federației Ruse au crescut din nou, renumita companie Gazprom oferind pentru mia de metri cubi de gaze din Turkmenistan nu mai puțin de 100 $, respectiv mai mult decât dublul ce fusese oficial menționat în cadrul contractului încheiat anterior între părți.

Se impune a se preciza faptul că această decizie nu a fost deloc întâmplătoare, ea venind în contextul în care cu doar câteva luni mai devreme Turkmenistanul semnase cu China un contract în conținutul căruia se angajase să îi furnizeze acestuia, începând cu anul 2009, pe o perioadă de 30 de ani, cantitatea de 30 miliarde metri cubi de gaze naturale/an, în paralel cu proiectul construirii unui oleoduct ce fusese prevăzut să aibă o lungime de nu mai puțin de 2.000 de kilometri.

Și compania Chevrom a fost invitată de către președintele de atunci, Gurbanguly Berdymukhammedov, să se implice în cadrul proiectului dedicat dezvoltării sectorului energetic din Turkmenistan, el arătându-și disponibilitatea și de a se implica în proiectele europene ce vizau coridorul transcaspian.

Statele Unite ale Americii se arată a fi în mod direct interesate nu doar de resursele petroliere din zona Mării Caspice, ci și de libertatea traficului cu acestea în regiune, ca și înspre zona Orientului Mijlociu, de-a lungul timpului ea alegând să se implice în mod activ în cadrul diverselor acțiuni dedicate unei stabilizări în zonă.

Nu în ultimul rând se impune a se aminti contribuția esențială a acestora la procesul realizării conductei ocolitoare Baku-Ceyhan, la care însă, se impune și aportul semnificativ al Federației Ruse. Pe termen lung, se remarcă faptul că și Afghanistanul poate să fie implicat în diversele proiecte dedicate transportării resurselor energetice din zona Mării Caspice, cu efecte ce se vor resimți, pe termen lung, la nivel mondial, americanii dovedindu-se a fi interesați în mod direct în cadrul procesului dedicat asigurăii unui acces sigur și constant la resursele energetice existente în această zonă.

CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA ECONOMICĂ A ZONEI MĂRII CASPICE

Nu mai reprezintă pentru nimeni un secret faptul că regiunea Mării Caspice se constituie în cel de-al treilea depozit de resurse petroliere la nivel mondial, după depozitele existente în zona Golfului Persic, și implicit după zona siberiană a Federației Ruse, bazinul caspic constituindu-se într-o adevărată resursă suplimentară energetică în eventualitatea epuizării rezervelor persice ori în situația în care în zona acestora s-au putea declanșa un potențial conflict, urmare a diverșilot factori imprevizibili.

De-a lungul anilor, Statele Unite ale Americii au încercat în mod constant să asigure în zona caspică o prezență masivă a propriilor sale companii petroliere, în paralel încercându-se diminuarea influenței deținute în zona Mării Caspice de către puternica Federație Rusă.

Având resurse deosebite nu doar în petrol, ci și în gaze naturale, în regiunea Mării Caspice interesul tuturor statelor din proximitatea acesteia, respectiv Federația Rusă, Azerbaidjanul, Iranul, Kazahstanul, Turkmenistanul, interese ce se dovedesc a fi contradictorii deseori în ceea ce privesc nu doar modul de exploatare a resurselor deținute, ci și statutul acestora și implicit modul de valorificare și din cauza cărora s-a remarcat, de-a lungul timpului, imposibilitatea valorificării la maxim a potențialelor existente, pe termene îndelungate.

Nu în ultimul rând se impune a se aminti interesul unora dintre aceste state și în zona de influență a Orientului Mijlociu, nu doar a zonei caucaziene, acestora adăugându-li-se și interesul pentru bazinul Mării Negre, o altă zonă de importanță strategică pentru regiune.

În zona Azerbaidjanului se remarcă impresionante resurse de petrol, ca și de gaze naturale, zăcămintele cele mai mari fiind regăsite în cadrul zonei Peninsulei Abșeron – Baku, nu doar la suprafața terestră, ci mai ales în subsolul maritim. De asemenea, tot aici se regăsesc importante zăcăminte de minereuri de fier, de cobalt, de molibden, de aur, de argint, de sare, ori de cupru, mare parte dintre acestea regăsindu-se pe partea nordică a versanților Munților Caucazul Mic.

În calitatea sa de membru al Organizației Națiunilor Unite, ca și de membru al C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente), respectiv membrul al GUAM și membru al Conferinței Islamice, Azerbaidjanul are numeroase relații comerciale cu multe dintre statele lumii, el fiind considerat un furnizor important de resurse petroliere și gaze natura în cadrul diverselor proiecte tranzitare, precum :

Proiectul Baku-TbilisiCeyhan – respectiv B.T.C.

Proiectul Baku-Tbilisi-Erzurum – respectiv B.T.E.

În plus, acest stat este un important furnizor al gazelor naturale pentru Federația Rusă, pentru Turcia, pentru Iran, ca și pentru Georgia, la nivelul său promovându-se politici energetice de tip echilibrat, vizând diversificarea diverselor rute de transport ale rezervelor naturală, în paralel cu o dezvoltare a piețelor de desfacere dedicate diverselor hidrocarburi existente în zona caspică.

În zonă se derulează complexele proiecte dedicate gazelor naturale, respectiv:

Proiectul Trans Anatolian Pipeline – TANAP

Proiectul Trans Adriatic Pipeline – TAP

Demn de semnalat este faptul că acest stat din zona caspică are o economie ce este direct dependentă de volumul producției de hidrocarburi, aceasta reprezentând în cursul anului trecut nu mai puțin de 53.5 % din totalul producției interne brute, producția anuală a produselor petroliere ajungând la valoarea de 45 milioane tone barili, în vreme ce producția de gaze naturale a depășit valoarea de 35 miliarde metri cubi.

De asemenea, se impune a se remarca faptul că peste 95 % din totalul exporturilor realizate de acest stat din zona caspică include exportul produselor petroliere, la nivel de stat derulându-se numeroase reforme privind dezvoltarea unor sectoare non-petroliere, în așa fel încât să se reușească diminuarea considerabilă a dependenței de producția de petrol, respectiv de gaze petroliere.

La începutul anului 2015, ca urmare a prețului în continuă scădere înregistrat la produsele petroliere, pe piețele internaționale, ca și urmare a dependenței economice a acestui stat de volumul total al producției hidrocarburilor, s-a luat decizia devalorizării monedei naționale în raport cu principala monedă internațională de schimb, dolarul, aceasta reducându-se de la valoarea de minus 34 % în cursul lunii februarie la o valoare de minus 48% la finele aceluiași an.

Pe lângă finanțarea diverselor proiecte de investiții, în acest stat riveran zonei caspice se acordă o atenție specială finanțării celor două proiecte energetice anterior menționate, respectiv TANAP și Trans Adriatic Pipeline, în paralel cu derularea diverselor proiecte dedicate dezvoltării infractrusturii, cu precădere a transporturilor rutiere, feroviere, ca și a transporturilor navale.

De altfel, în domeniul transporturilor din zona Mării Caspice, se remarcă faptul că acestea reprezintă un element primordial pentru întreaga regiune, indiferent că vorbim de produse petroliere, de gaze naturale, de cereale, de lemn, de bumbac, de minereuri ori de orez.

Și nu întâmplător, au fost extinse și dezvoltate în zona Mării Caspice numeroase porturi, cele mai importante dintre acestea fiind în Federația Rusă portul Astrahan și portul Makhachkala, portul Baku din Azerbaidjan, portul Bandar-e Anzali din Iran, portul Turkmenbashi din Turkmenistan, ca și portul Aqtau din statul Kazahstan.

Toate aceste porturi se găsesc într-o relație de interconectare cu diversele noduri de cale ferată din statele aflate în zona caspică, impunându-se a se menționa că transport direct pe calea ferată se realizează, în absența descărcării între cunoscutele Baku și Turkmenbashi.

Încă de la prăbușirea fostei Uniuni Sovietice și declararea independenței statelor din zona caspică s-a reușit încheierea diverselor acorduri privind construirea, în parteneriat cu marile companii petroliere, a unor noi magistrale dedicate transporturilor de produse petroliere și de gaze naturale, în categoria celor mai importante proiecte de acest tip înscriindu-se conducta Baku – Ceyhan (la nivelul zonei mediteraneene), ca și conducta dedicată transportului de gaze naturale din Turkmenistan, spre Azerbaidjan, pe sub Marea Caspică.

În paralel, în zona Azerbaidjanului, se remarcă existența unor numeroase investiții de amploare, dedicate domeniului energetic, dintre care se remarcă rafinăriile și complexe petrochimice de pe teritoriul turcesc, terminalul petrolier din zona Georgiei, rafinăria din zona Kirghistanului, etc.

Tot în acest stat din zona caspică, se remarcă un volum al schimburilor comerciale destul de mare (respectiv în valoare de 20,645 miliarde $ în cursul anului 2015), volumul total al exporturilor situându-se la valoarea de 11,424 miliarde $, cu o balanță comercială de tip pozitiv, poziționată în jurul vlorii de 2,203 miliarde $, peste 80% din totalul exporturilor constând în exporturile produselor petroliere, ca și al gazelor naturale.

Se impune a se mai menționa că, la finele anului 2015, schimburile comerciale derulate de țara noastră cu acest stat din zona caspică a atins valoarea de 160,18 milioane $, statul partener înregistrând un sold de peste 45 milioane de $ în raport cu țara noastră, care în peste 98 % dintre cazuri importă din acest stat produse petroliere.

Exceptând Federația Rusă, Kazahstanul este apreciată de către specialiști ca fiind cea mai bogată fostă republică ex-sovietică, și totodată și cea mai extinsă, pe teritoriul acesteia regăsindu-se rezerve deosebite de petrol, de gaze naturale, de fier, de combustibili fosili, de metale, de minerale, de aur, de crom, zinc, de uraniu, ca și de pământuri rare.

Având un teritoriu arabil ce reprezintă aproape 9% din teritoriul total al statului, Kazahstanul reușește să promoveze o agricultură modernă, mare parte dintre acest teritoriu fiind irigabil și lucrat cu tehnologii și utilaje moderne.

Se impune a se remarca dependența acestui stat de exporturile diverselor minerale (feroase și neferoase), ceea ce îl fac ușor vulnerabil în raport cu fluctuațiile sesizate frecvent la nivelul piețelor internaționale, dar și depedent de principalele economii ale statelor cunoscute ca mari exportatoare în domeniu.

Și în ciuda numeroaselor efecte dedicate diversificării economice, în acest stat din zona caspică încă nu s-a reușit atingerea unei echilibrări economice majore, chiar dacă rezervele Kazahstanul în hidrocarburi sunt unele importante, ceea ce a determinat, în timp, un real interes din partea puternicilor investitori ce provin din statele dezvoltate ale lumii.

Ulterior dobândirii independenție în cursul anului 1991, acest stat din zona caspică a reușit să se redreseze economic ca urmare a valorificării la maxim a rezervelor de petrol și de gaze naturale, mai ales ulterior distrugerii diverselor fluxuri comerciale ce existau anterior destrămării Uniunii Sovietice.

În Kazahstan se regăsesc importante rezerve de cărbune, de aur, de minereuri feroase și minereuri neferoase, de nichel, cobalt, plumb, cupru, cadmiu, molibdem și nichel, respectiv wolfram, calitatea deosebită a acestora fiind recunoscută pe piețele internaționale (de altfel, acest stat ocupă, la nivel global, primul loc în ceea ce privesc rezervele de barită, de wolfram și de zinc), locul al doilea în rezervele de uraniu, de plumb, de argin și de cupru, locul al treilea la nivel global în ceea ce privesc rezervele de fluorit și de cupru, locul al patrulea la rezervele de molibden și locul al șaselea, la nivel mondial, în privința rezervelor de aur.

Cu toate acestea, în zonă se remarcă cele mai mari rezerve de petrol (ceea ce o poziționează pe locul al nouălea, la nivel mondial), producția anuală depășind valoarea de 30 miliarde barili, ceea ce reprezintă aproximativ 25 % din valoarea totală a produsului intern brut și nu mai puțin de 79 % din valoarea totală a exporturilor derulate de acest stat din zona caspică.

Cele mai mari producții se înregistrează în zona câmpului Tengiz, de unde se extrag zilnic peste 590 mii barili petrol, respectiv aproape 1/3 din totalul producției naționale, specialiștii estimând că până în cursul anului 2021 această producție va atinge valoarea record de 855.000 barili/zilnic.

Întreaga producție ce este extrasă din această zonă se exportă, prin intermediul celebrului C.P.C. – Caspian Pipeline Consortium, respectiv Novorossiysk, o altă cantitate de produse petroliere fiind livrată prin intermediul căii ferate în Ucraina, prin Odessa și respectiv Feodosiva.

De asemenea, producții importante se regăsesc și în zona Karachaganak, de unde este extrasă aproape 15 % din totalul cantității de petrol )respectiv 222.000 barili/zilnic), rezervele acestei zone fiind estimate la o valoare de peste 9 miliarde de țiței, respectiv aproape 50 de triliarde metri cubi de gaze naturale.

Ca în în exemplul anterior, până în cursul anului 2021, se estimează o creștere a producției la valoara de 240.000 barili/zilnic, statul dispunând de trei rafinării retehnologizate ce sunt amplasate în Atyrau, în Pavlodar și în Shymkent, în cadrul acestora capacitatea totală de prelucrare fiind de 345.000 barili/zi.

Demn de semnalat este faptul că în trecut, din cauza rațiunilor cantitative, ca și calitative, producția internă de țiței nu era procesată, mare parte din aceasta fiind exportată în Federația Rusă, în acest moment reușindu-se nu doar dezvoltarea deosebită a capacității de procesare, ci și realizarea produselor rafinate din țiței, cea mai cunoscută fiind benzina Euro 5.

În ceea ce privesc rezervele existente în această zonă de gaze naturale, în urmă cu doi ani acestea au fost estimate la volumul total de 4 triliarde de metri cubi, producția mărindu-se de aproape patru ori în raport în intervalul a numai trei ani.

Ca urmare a absenței conexiunilor necesare dintre zona producătoare de gaze naturale și cea consumatoare (în partea de est), s-a impus necesitatea acoperirii necesarului reclamat de gaze naturale în zonele Shymkent și Almaty, statul fiind cunoscut pentru oferirea tranzitului gazelor ce sunt exportate din Turkmenistan și Uzbekistan înspre China și respectiv Federația Rusă.

O importanță deosebită îi revine agriculturii, care se apropie de pragul de 5% din produsul intern brut al acestui stat din zona caspică, în topul produselor agricole poziționându-se cerealele, dintre care amintim grăul, orzul, dar și orezul, exporturile de grău reprezentând o sursă importantă de atragerea valutei in țară.

În domeniul dedicat transporturilor, se remarcă faptul că acest stat din zona Mării Caspice deține nu mai puțin de 96 aeroporturi, peste 15 mii de km de cale ferată, aproape 100 de mii de km de infrastructură rutieră, ci mai multe porturi terminale, respectiv Aqtau (Shevchenko), Pavlodar, Atyrau (Gur'yev), Semey (Semipalatinsk și Oskemen (Ust-Kamenogorsk).

Ulterior aderării acestui stat la O.M.C. (Organizația Mondială a Comerțului), în perioada următoare se va remarca eliminarea diverselor bariere de natură tarifară/non-tarifară, ca urmare a apartenenței sale la celebra Uniune Economică Eurasiatică viitoarele relații comerciale urmând să să se poziționeze în continuare sub influența diverșilor factori de natură geopolitică.

De altfel, la finele anului 2015 s-a reușit semnarea celebrului A.P.C.C. (Acordul Parteneriatului și Cooperării Consolidate), în conținutul căruia s-a reușit reglementarea diverselor aspecte dedicate relațiilor economice, a resurselor energetice, a relațiilor comerciale, ca și a mișcărilor de capital, în cadrul acestuia fiind abordate viitoarele colaborări în domenii considerate de importanță majoră, cum ar fi domeniul economic, domeniul energetic, domeniul financiar, domeniul mediului, ca și cel al transporturilor.

CAPITOLUL 3. SITUAȚIA GEOPOLITICĂ DIN ZONA MĂRII CASPICE

3.1 Destrămarea Uniunii Sovietice și evoluția statelor din Zona Mării Caspice

Este cunoscut faptul că sfârșitul așa numitului „Război Rece” a atras după sine un complex de transformări majore în interiorul tuturor statelor europene, marea majoritate a acestora reflectându-se la nivelul scenei politice europene, dar și internaționale.

Și, în ciuda faptului că, inițial, mulți au fost specialiștii care nu au vrut să țină cont de toate repercursiunile determinate pe scena politică internațională de sfârșitul Războiului Rece, ulterior unii dintre aceștia (cei mai mulți fiind politicieni și analiști politici) să își reconsidere pozițiile inițiale.

În contextul în care la finele deceniului al VIII-lea al secolului XX se remarca o compromitere totală la nivelului întregului regim comunist, ce se instaurase la finele celei de-a doua deflagrații mondiale, în paralel sesizându-se și o erodare constată a ideologiei socialiste, una după alta fostele țări comuniste, poziționate în zona Europei estice, au fost gazdele unor mișcări de tip anti-sistem.

Și chiar gigantul U.R.S.S. a urmat trendul acelor vremuri, el renunțănd la statutul de prim lider politic european și important actor pe scena politică internațională, ulterior remarcându-se și destrămarea sa, cu toate ulterioarele consecințe, semnalate nu doar la nivelul scenei politice, ci mai ales la nivelul scenei geostrategice continentale și internaționale.

În contextul dispariției din rândul țărilor europene a așa numitului fenomen al bipolarismului, se remarcă și faptul că echilibrul mult prea precar existent între acestea a început să se deterioreze rapid, cele mai afectate fiind statele din proximitatea axei imaginare Vest-Est.

În interiorul întregului spațiu euro-atlantic a început să se manifeste în mod pregnant fenomenul traziției (fenomen a cărui durată a fost una destul de mare) spre o nouă repoziționare politică, scena europeană fiind periodic influențată în mod direct de multiplele raporturi de putere, aflate într-o fluctuație permanentă, generată de diversele arii de influență existente.

Un rol esențial în întreg decorul tuturor modificărilor majore ce au fost remarcate la nivelul scenei politice europene, dar și internaționale, ulterior finalului așa numitului Război Rece, a fost deținut de fostul lider al U.R.S.S., carismaticul Mihail Gorbaciov, acesta fiind de multe ori denumit de către specialiști drept „omul marilor erori strategice”.

Se impune a se menționa și faptul că la sfîrșitul Războiului Rece se remarca o capacitatea de prognosticare extrem de redusă în domeniul dedicat viitorului mediu politic european, atât politicienii, cât și analiștii politici neavând abilitatea ori capacitatea de a prevede :

Care va fi trendul de evoluție al fostului imperiu sovietic

Cum se va redefini spațiul european și mai ales regiunea Mării Caspice, respectiv regiunea Mării Negre, zone aflate în atenția marilor state europene datorită influenței deosebite manifestate de acestea

Care vor fi consecințele și influențele tuturor modificărilor majore la nivelul scenei politice europene și internaționale

Puțini au fost cei care au reușit să intuiască în mod corect câteva dintre consecințele generate de dispariția bipolarismului, manifestat pe fondul diverselor mutații constante ce se înregistrau în sfera Pacificului, impactul acestora asupra scenei politice europene și internaționale, dar și care va fi natura viitoarelor relații ce urmau să fie stabilite între liderii statelor occidentale, respectiv în ce fel va evolua și parteneriatul euro-atlantic , parteneriat cu influențe majore în actualul context internațional.

În condițiile în care marea majoritate a mișcărilor, respectiv evenimentelor ce s-au derulat cu repeziciune în acea perioadă, manifestările fiind total atipice în raport cu prognozărilor anterioare, statele lumii, respectiv liderii acestora, au încercat să identifice diverse soluții viable și facil de implementat, dedicate impunerii în noua arhitectură politică și strategică ce se prefigura, atât la nivelul continentului european, cât și la nivel internațional.

Pe fondul conflictului ce se prefigura la nivelul Europei, între zona vestică și cea estică, Statele Unite ale Americii, colosul despre care se aprecia că ar putea beneficia din plin de acesta, a intrat în panică și a trecut la elaborarea unor numeroase scenarii pentru:

Identificarea unor soluții viabile dedicate asigurării viitorului celebrei alianțe Nord-Atlantice – N.A.T.O.

Evidențierea și implementarea unor soluții viabile, dedicate asigurării unui mediu de securitate consolidat la nivelul statelor europene, ca urmare a prăbușirii regimului comunist la nivelul tuturor statelor din zona est-europeană, incluzând și dizolvarea imperiului sovietic

Așa denumitele „cele două lumi” semnalate pe teritoriul continentului european, care se conturaseră după finalul de-al Doilea Război Mondial, datorită fenomenului de uzură, s-au prăbușit. Iar în acest moment toate statele europene s-au trezit puse în situația de încerca să se adapteze din mers, de a se remodela după standardelor geo-politice ce se impuneau la nivelul noii arhitecturi europeane și internaționale.

Iar în acest context s-a încercat identificarea, ca și implementarea celor mai viabile metode special dedicate asigurării unui echilibru de putere și securitate la nivelul statelor europene, dar și pe scena internațională.

Din păcate, ipotezele inițiale s-au dovedit a fi total eronate în raport cu ulterioara evoluție a scenei politice, iar contrar previziunilor inițiale, cei mai importanți poli de putere semnalați au reușit o multiplicare extrem de rapidă a influenței politice, fenomen care a generat, printre altele, și dezvoltarea de tip exponențial a numeroaselor viziuni ce vizau nu doar mediul politic european, ci și mediul de securitate.

Sfârșitul Războiului Rece a atras după sine numeroase consecințe, pe planuri diverse, cel mai afectat fiind cel politic. Mulți au fost cei care au refuzat să creadă că sfârșitul Războiului Rece va avea influențe majore și de durată la nivelul vieții politice internaționale, în timp ce diverși politicieni și analiști de renume s-au grăbit să le supraevalueze.

Astfel, la finele anilor 80 s-a ajuns la compromiterea totală a sistemului comunist, ca și a ideologiei acestuia, la nivelul Europei de Est. Marea putere comunistă, URSS-ul, a renunțat și ea la statutul de lider politic, la scurt timp producându-se și destrămarea.

Pe lângă dispariția bipolarismului la nivelul statelor europene, s-a constatat și evaporarea echilibrului destul de precar existent între statele impropriu delimitate Est-Vest. Întreg spațiu euroatlantic s-a înscris într-o tranziție de durată, spre noul sistem de securitate, permanent modificat de raporturile de putere aflate într-o stare continuă de fluență.

Personajul principal ce a stat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, considerat de mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”. Liderul sovietic susținea, la finele anilor '80, că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”.

La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, cum va evolua geopolitic super puterea fostei U.R.S.S. dar și ce influență va avea aceasta. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea.

Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței NATO, dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea URSS.

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global. Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate.

La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social.

Pe lângă fenomenul de multiplicare al centrilor de putere, s-a remarcat și predilecția tot mai crescută a diverșilor subiecți implicați în ecuația de putere la nivel global de a se manifesta asimetric. Astfel, pe lângă potențialul militar al fiecărui stat implicat în ecuația de putere, s-au adăugat și potențialul tehnico-științific, dar și potențialul economic.

Fenomenul Europei unite poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind în topul evenimentelor de amploare din ultimii ani ce a dus la o reașezare a hărții polilor de putere la nivel global. Și tocmai de aceea, atât restul lumii, cât și cel al europenilor, depind de capacitatea și abilitatea manifestată de principalii poli de putere în rezolvarea problemelor inerente de securitate, dar și de capacitatea de a-și echilibra interesele pe spații diverse.

Orice eliminare a interesului unui centru de putere poate genera un dezechilibru major la nivelul securității globale, în ciuda scenariilor geopolitice ce ar sta la baza unei astfel de decizii.

La nivel european pot fi evidențiate mai multe așa zise formule de organizare, prima aparținându-i fostului lider comunist, Mihail Gorbaciov. Acesta a gândit și lansat proiectul geopolitic al Casei Comune Europene, pe care l-a definit, cu ocazia mitingului desfășurat în 1987 la Praga, ca fiind: „cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”. Ulterior, liderul sovietic a redefinit conceptul, fără însă a explica clar cum se definește arhitectura ideală de securitate pentru europeni. Astăzi însă mare parte dintre ideile lui Gorbaciov par a se regăsi în fondul principalelor teze ale eurasianismului.

Proiectul geopolitic al Casei Comune Europene a fost primit destul de bine de către unii importanți lideri politici din Occident, liderul Mihail Gorbaciov bucurându-se de un uriaș capital de simpatie, ca urmare a deciziei pe care a luat-o cu privire la statele ce proveneau din fosta U.R.SS.

Astfel, prima care a reacționat a fost „doamna de fier”, primul ministru britanic, Margaret Thatcher. Invitată la Moscova în cursul lunii aprilie a anului 1887, aceasta a declarat că susține proiectul Casei Comune Europene, promovat de Gorbaciov, acesta fiind realizabil în condițiile amplificării procesului demarat la Helsinki (1975).

La rândul său, și fostul președinte al Franței, Francois Mitterand s-a arătat încântat de ideea liderului sovietic, el declarând că „dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipuicontinentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid”.

Mihail Gorbaciov a reușit să îi stârnească interesul și politicianului german Willi Brandt, care a declarat în luna aprilie a anului 1988 că este posibilă o integrare economică europeană, dar și deschiderea Europei Occidentale către „sora vitregită”. Și fostul șef de cabinet Manfred Brunner, ce i-a stat alături comisarului german al C.E., aprecia că Uniunea Europeană „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

De departe însă, cea mai amplă și pertinentă analiză, legată de scenariul geopolitic ce a fost generit denumit „Cămin european comun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski.

Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite "Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică".

Brzezinski a susținut că ideea liderului sovietic este viabilă, în condițiile acceptării de către toate statele a faptului că „există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună”. În opinia fostului consilier, proiectul lui Gorbaciov nu putea fi realizat fără implicarea activă atât a URSS, cât și a SUA, Brzezinski considerând că „Europa nu este o realitate geografică, ci –în primul rând – o realitate filozofică și culturală. Europa, din această perspectivă, include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”. Astfel, politologul a intuit perfect potențialele probleme ce ar fi putut apărea la implementarea proiectului lui Mihail Gorbaciov.

Ideea liderului sovietic nu a putut fi pusă în practică în principal din cauza problemelor de natură economică, decalajul dintre dezvoltarea economică a Europei de Vest și cea a Europei de Est fiind foarte mare. Acestui decalaj i s-a mai alăturat și complexul proces de tranziție spre economia de piață al statelor foste comuniste, proces ce s-a dovedit nu doar dificil, ci și foarte greoi.

De asemenea, proiectul geopolitic al lui Gorbaciov a fost împiedicat și de criza unui echilibru de putere ce s-a semnalat la nivelul Europei Occidentale, atât ca urmare a imploziei fostului colos sovietic, URSS, cât și din cauza reunificării Germaniei.

După unificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, Germania reunită nu s-a concentrat asupra ei, ci asupra repoziționării pe scena politică europeană, astfel că în timp s-a ajuns la o remodelare și repoziționare a centrului de greutate european.

Astfel, „ofensiva germană a conturat limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane”, Germania implicându-se „politic, diplomatic și (indirect) militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia”. Pe lângă aceasta, Germania „s-a inserat în fluxurile economice ale fostei R.D.G. cu fostele țări socialiste, în special cu Ungaria și Republica Cehoslovacă”.

Implozia colosului de putere pe care îl reprezenta U.R.S.S.-ul, dar și finalul Războiului Rece au generat modificarea atitudinii statelor puternice în ceea ce o privea pe Rusia, care peste noapte nu mai reprezenta un pericol de temut. Marile puteri occidentale nu au reușit să se lase impresionate de ofesiva rusească, ce a inclus numeroase strategii pentru acceptarea Rusiei în „Căminul european comun”.

După doar numai câțiva ani (1994), un raport elaborat de diverși analiști și experți ruși evidenția faptul că fostul stat sovietic se află într-un proces accelerat de eliminare/izolare din Europa, polii de putere europeni încercând să formeze între ei și Rusia o zonă tampon, zona statelor independente.

Și tot în anul 1994, Rusia a constatat nu doar că nu se dorește prezența sa în interiorul așa-numitului „Cămin comun european”, ci și că se încearcă o limitare a accesului la mările deschise, acces pentru care fuseseră făcute eforturi deosebite de-a lungul timpului. Toate eforturile au avut la bază o strategie geopolitică bine definitiă și clară, principalele fluvii ale Rusiei vărsându-se în Oceanul Înghețat sau în Fundătura Caspicii. Limitarea accesului la mările deschise i-ar genera Rusiei serioase neplăceri, aceasta fiind cunoscută pentru spațiile continentale foarte vaste.

Și tocmai din aceste considerente analiștii ruși au apreciat în acea perioadă că tentativa de eliminare a Federației Ruse din cadrul european (la nivel instituționalizat) reprezenta o greșeală foarte mare, privind geopolitic, Federația Rusă fiind cunoscută încă din vechi timpuri ca fiind așa numita „zonă pivot”.

De asemenea, nici propunerile lui John Collins legate de modernizarea prin schemă clasică, în cadrul proiectului lui Mihail Gorbaciov, nu i-a încântat pe liderii europeni, în ciuda faptului că în discuție se afla și avantajul spațial deținut de Rusia în raport cu europenii occidentali.

La rândul său, cunoscutul filozof și sociolog, Edgar Morin consideră că toate transformările ce au fost înregistrate la nivelul Europei după finalul Războiului Rece au determinat o reașezare pe scena politică internațională, continentul nemaifiind privit drept centrul lumii, ca în urmă cu patru sute de ani, ci el devenind „fragment din Occident”.

Așa numita „lume bipolară”, ce a guvernat pe perioada Războiului Rece, a fost înlocuită treptat de trei poli de putere, respectiv Europa, America de Nord și Asia-Pacific. Continentul european este însă mult mai mic, comparativ cu ceilalți doi centrii de putere, motiv pentru care el va fi obligat, în concepția lui Morin, să treacă prin „două convertiri aparent contradictorii, dar în fond complementare. Una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie”. Morin consideră că Europa are șanse să se transforme într-un continent cu identitate polivalentă numai dacă reușeste să devină în același timp și „provincie”, dar și o „meta-națiune”.

Realizarea așa-numitelor „Statele Unite ale Europei” s-a aflat și în atenția președintelui Partidului Popular European. Wilfried Martens a venit și el cu o propunere în acest sens, invocând o depășire a „egoismului naționalist sau egoismului regionalist”, în același timp cu un amplu proces de extindere a Comunității spre est.

În opinia politicianului, continentul european unit ar avea o "natură evolutivă, dar nu nedefinită, de la Atlantic și până dincolo de Ural”. Și asta deoarece „comunitatea nu are vocația să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa".

Wilfried Martens propune astfel o arhitectură ce are la bază nu un raport de subordonare între Europa și statele membre ale acesteia, ci un raport de federalizare, competențele statale fiind repartizate urmând principiul subsidiarității. În acest fel, intervențiile Europei unite vor fi doar subsidiare, raportate la intervențiile statelor, ca și cele ale regiunilor.

După unificarea Germaniei și implicit căderea Zidului Berlinului s-a remarcat un interes deosebit la toate statele europene de a identifica noi formule de cooperare la nivelul tuturor domeniilor (politic, economic, social, informațional, etc), implict de identificarea unei soluții ideale pentru realizarea unei uniuni continentale politice, economice, culturale, etc. Și mulți au fost de-a lungul anilor oamenii politici care au propus diverse forme pentru realizarea unei uniuni politice și economice ideale.

Din nefericire însă, nici una dintre variantele propuse nu a reușit să întrunească susținerea tuturor statelor, Europa neavând încă, în acest moment, un cadrul optim de funcționabilitate în complexul ce include politicul, economicul, dar și securitatea.

În opinia unor geopoliticieni și analiști politici, după finalizarea Războiului Rece, arhitectura de securitate ideală ar putea fi fundamentată prin diverse strategii și scenarii ce au la baza regionalismul. Aceasta este tot mai frecvent considerat o soluție optimă, o alternativă demnă de luat în calcul, analiza geopolitică, ca și discursurile unor importați lideri politici promovând proiectul continentului regiunilor, așa zisa teorie a regiunilor de tip etno-religios, dar și teoriile ce vizeaza cooperarea de tip transfrontalier.

Mulți sunt analiștii care au ajuns la concluzia că arhitectura de securitate a Europei nu se poate întemeia pe cunoscuta formulă „continentul națiunilor” ci pe ideea continentului regiunilor, tratată pe larg de cunoscutul Jean Fouéré, în cadrul lucrării denumite l'Europe aux cent drapeaux.

Astfel, autorul reușește să scoată în evidență faptul că, de-a lungul evoluției sale, Europa și-a consolidat structura, dar și arhitectura pe baza relațiilor dintre state, având la bază trei modele. Primul dintre acestea, creștinismului, a determinat o structura uniformă din punct de vedere spațial, modelul statului națiune având și el un rol deosebit pe parcursul a trei secole (incluzând și finalul de secol XX).

Cel de-al treilea model evidențiat în lucrarea sa de către Jean Fouéré are în vedere Europa regiunilor, idee menționată deseori de către numeroși geopoliticieni și analiști politici. Noțiunea „identității regionale” reprezintă, în opinia multor geopoliticieni și analiști politici, un ansamblu de spații și peisaje istoric-culturale, cu care se identifică anumitele regiuni.

Demn de semnalat este faptul că aceste regiuni „din punct de vedere geografic, nu coincid întotdeauna cu actualele granițe ale unui stat”, o anumită colectivitate putându-se identifica drept parte din mai multe structuri teritoriale, iar în cadrul unei regiuni putând coexista numeroase colectivități ce sunt distincte ca și apartenență la o anumită arie de lingvistică ori de spiritualitate.

Luând în calcul aceste considerente, teoriile geopoliticii evidențiază mai multe tipuri de regiuni, cele mai des întâlnite fiind regiunile etnice și regiunile transfrontaliere.

Trebuie precizat faptul că atât teoria, cât și înțelesul sensului regiunii sunt variabile, ele depizând de perioadă, dar și de așa numitele presiuni modelatoare, ce pot fi generate atât de o „stratificare a spațiului în centre și periferii”, cât și de „zonele în care nu s-a stins niciodată nostalgia imperiilor”.

Una dintre soluțiile considerate de analiști ca fiind viabilă pentru o nouă organizare la nivelul Europei este regionalizarea, aceasta incluzând etnia ce este evidențiată în cadrul statului de tip clasic. Este bine cunoscut faptul că într-un stat de tip națiune, guvernarea se dovedește deseori a fi foarte complicată, cu administrații deosebit de birocratizate, planificări deficitare, dar și oprimarea indivizilor de diverse statute de tip social si/sau economic.

La polul opus statului-națiune se poate afla statul-regiune, acesta având capacitatea de a le asigura indivizilor posibilitatea de a participa activ la viața publicâ, aflându-se în deplină cunoștiință de cauză.

Europa de tip comunitar nu poate fi însă realizată în cadrul statului-națiune, bazându-se pe federalizarea regională, consideră cunoscutul Wilfried Martens, care apreciazâ comunitățile locale ca fiind „celulele democratice de bază”, iar regiunea drept o „prefigurare a acelei lumi în care gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor”.

Modelul regionalismului, ca și regionalismul, s-au aflat, la finalul Războiului Rece, în centrul multor scenarii geopolitice ce au fost generate în vederea realizării unui echilibru de securitate ce se impunea la nivelul Europei Centrale, Europei de Est, dar și Europei Sud-Estice.

Unul dintre scenariile generate de-a lungul timpului a fost scenariul neutralității, el fiind conceput pe experientele statelor Finlandia și Austria, state ce sunt neutre și care s-au aflat în vecinătarea fostului colos sovietic, U.R.S.S.

Scenariul neutralității a luat în calcul și posibilitatea de garantare de către diverse organisme și organizații internaționale a statutului de neutralitate. Scenariul neutralității s-a dovedit a fi un eșec, cele două state vizate, respectiv Polonia și Cehoslovacia solicitând aderarea la N.A.T.O..

Realizarea noii arhitecturi de securitate s-a axat ulterior pe extinderea N.A.T.O., acest scenariu geopolitic fiind tot mai des agreat de către toate statele aflate în spațiul exterior al fostei U.R.S.S. Astfel, rând pe rând, diverse state aflate în Europa Centrală, Europa de Est și chiar din fostul imperiu sovietic au solicitat integrarea în N.A.T.O., luând în calcul atât reformele de natură economică, politică și morală, cât și avantajul imens conferit de aderarea în cadrul structurii politico-militare nord-atlantice, avantaj regăsit în principal în atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonale.

Scenariul geopolitic de extinderea N.A.T.O. a fost permanent contestat de către Rusia, fostul stat URSS considerând că aceasta extindere reprezintă nu doar o amenințare la adresa sa, ci și o modalitate de umilire a sa și de excludere din spațiul european. Ignorând toate aceste aspecte, mai marii alianței N.A.T.O. au refuzat să recunoască așa zisul drept de veto invocat de Rusia în problema extinderii N.A.T.O., extinderea fiind considerată o problemă de natură internă a alianței.

Așa se face faptul că, în luna mai a anului 1997, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și șefii statelor incluse în cadrul Alianței Nord-Atlantice au semnat la Paris așa numitul „Act de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă”, prin care N.A.T.O. și-a luat angajamentul că nu va construi infrastructuri în apropierea frontierelor Federației Ruse și nici nu va desfășura armament de tip nuclear pe teritoriul fostelor state comuniste. Și tot cu aceeași ocazie a luat ființă și cunoscutul „Consiliu Permanent NATO – Rusia”. Alianța Nord-Atlantică a generat de-a lungul timpului numeroase contradicții, cele mai multe dintre acestea vizând locul și rolul pe care N.A.T.O. îl are în cadrul viitoarei arhitecturi de securitate.

Cunoscutul Javier Solana a declarat că N.A.T.O. trebuie să aibă capacitatea de a „pune pe rol un parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”.

Și mulți au fost analiștii care au considerat că gestul liderului de la Kremlin a reprezentat o recunoaștere a înfrângerii, rușii acceptând extinderea Alianței Nord-Atlantice în schimbul unor numeroase avantaje de ordin strategic și economic ce le-au fost oferite de către partenerii din Occident.

La finele deceniului al VIII-lea al secolului trecut, numeroasele fluctuații sesizate pe scena politică regională, ca și pe cea internațională, cărora li s-au adăugat numeroase cauze interne obiective, conducerea colosului sovietic, respectiv U.R.S.S. s-a văzut obligată să-și diminueze considerabil politica dedicată impunerii superiorității în raport cu occidentul, în paralel remarcându-se o fragilizare deosebită a stabilității de tip rigid ce fusese impusă și menținută în mod artificial.

Pe fondul numeroaselor evenimente derulate nu doar în interiorul statelor din proximitatea U.R.S.S., ci și în interiorul fostului imperiu sovietic, s-a impus necesitatea liberalizării parțiale a economiei, economiei de tip socialist, strict dependentă nu doar de un întreg complex industrial-militar, ci și de procesul extragerii diverselor resurse naturale.

În paralel, la nivel central, s-a remarcat tendința descentralizării parțiale a puterii, avându-se în vedere menținerea unui control asupra forțelor armate, ca și a eventualelor încercări dedicate reformării clasei politice, respectiv destructurării acesteia.

În situația în care, până în acel moment, se reușise conturarea unui adevărat vid în jurul oricărei potențiale reforme (indiferent de tipul acesteia), impunerea noului suflu în politică, respectiv celebra „perestroikă” a liderului Mihail Gorbaciov, prin intermediul principiului tracțiunii inverse, a determinat ireversibilitatea tuturor proceselor ce anterior fuseseră atent controlate și stopate, incluzând nu doar o reconstituire a conștiințelor naționale aferente statelor membre ale imperiului sovietic, ci și conturarea culturilor proprii, respectiv reconstituirea limbii fiecărui stat.

Ca urmare a acestui aspect, în multe dintre statele fostei Uniuni Sovietice (incluzând și Rusia) s-a remarcat tendința instaurării complete (și nu a unei instaurări parțiale, așa cum s-a dorit) a diverselor principii ce stau la baza instaurării regimurilor democratice, în paralel cu evidențierea principiilor specifice egalității și libertății statelor.

În acest fel s-a reușit actualizarea tuturor realităților istorice (ce fuseseră anterior reprimate de regimul sovietic), iar diversele evenimente ce au urmat au determinat declanșarea și implicit implementarea proiectelor dedicate unei edificări naționale.

În anul 1990, în paralel cu eforturile disperate privind supraviețuirea sistemului sovietic, s-a remarcat și o accentuare a mișcărilor dedicate obținerii independenței pentru unele republici din zona Baltică, cu precădere în Georgia, în Ucraina și în Moldova promovându-se poziții multiple dedicate emancipărilor naționale.

Pe fondul implementării tuturor acestor proiecte, s-a remarcat o reducere dramatică a influenței și puterii manifestate anterior de Kremlin, liderii politici din acea vreme fiind luați prin surprindere de toate aceste „schimbări” ce se doreau a fi atent dozate și monitorizate de la centru.

Auto-considerat, prin prisma instituțională, drept liderul incontestabil al tuturor instrumentelor dedicate gestionării puterii asupra statelor membre, Kremlinul a început să refuze toate procesele ce nu îi erau prielnice, în ciuda faptului că mare parte dintre acestea erau obiective.

Iar pe fondul transferului de putere spre statele ce încercau să se adapteze noilor democrații, transfer ce atrăgea după sine și pierderea diverselor privilegii deținute până în acel moment, Kremlinul a reacționat, încercând astfel să-și mențină nu doar influențele de putere, ci și pe cele economice, strategice și inclusiv militare.

Prin intermediul stilului autoritar (deja consacrat), liderii moscoviți au luat decizia de a elabora diverse proiecte dedicate stopării proceselor de edificare națională, proiecte care au vizat, printre altele, declanșarea unor campanii de amploare și deosebit de dure îndreptate asupra proiectelor de lege națională ce vizau limba statului.

Toate proiectele de lege privind limba națională fuseseră elaborate de nomenclatura sovietică din Republica Moldova, ce includea persoane originare din diverse regiuni ale Uniunii Sovietice, acestea devenind ulterior cetățeni ruși.

În vederea asigurării vizibilității, ca și a viabilității diverselor contra-proiecte îndreptate împotriva Republicii Moldova, liderii moscoviți au reușit să pună în mișcare diversele mecanisme dedicate generării sprijinului social, astfel fiind sesizate diverse acțiuni prin intermediul cărora s-a reușit provocarea în partea sudică a Moldovei a unor tensiuni de tip inter-etnic, în paralel cu conturarea unor numeroase mișcări sociale în partea stângă a Nistrului.

S-a reușit astfel conturarea celebrului O.S.T.K – Sovietul Unit al Colectivelor Muncitorești, în cadrul căruia existau diverse manifestări de tip fundamentalist și instinctiv la nivelul conștiinței publice, mergându-se pe premisa „moștenirii” anterioare a socialismului, aflat acum în cădere liberă.

În tot acest timp, în zona transnistreană, liderii din acea perioadă, lideri ce făceau parte din structurile nomenclaturii sovietice, anterior menționate, au încercat și reușit să substituie motivația aferentă fenomenului separatismului, prin prisma diverselor directive ideologice specifice perioadei sovietice, remarcându-se multiple abordări, cu evoluție diversă, respectiv:

Inițial s-a invocat o așa zisă rezistență îndreptată împotriva legilor ce priveau limba națională

S-a trecut ulterior la adoptarea rezistenței îndreptată împotriva aderării Republicii Moldova la statul vecin, România

S-a luat în calcul și ideea promovării rezistenței la demolarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

A urmat perioada dedicată „apărării drepturilor pentru poporul din Transnistria”

S-a trecut la proclamarea regiunii Transnistria ca fiind un subiect ce poate fi asociat doar Federației Ruse, etc

Iar momentul definitoriu a fost marcat de proclamarea suveranității și independenței statelor Georgia, Ucraina și Moldova, când, urmând un scenariu atent elaborat, contra-proiectul Moscovei a intrat într-o nouă fază după ce Republica Moldova a reușit să își proclame suveranitatea, inițiativa ce a fost urmată și de proclamarea Republicii Găgăuze, respectiv a Republicii Sovietice Socialiste Nistrene Moldovenești în cadrul componenței Uniunii Sovietice.

În perioada anilor 1990/1991, toate fostele republici ale colosului U.R.S.S. și-au proclamat independența, iar zona Mării Caspice s-a transformat într-un adevărat motiv de dispute deosebite pentru noile state, foste republici sovietice, respectiv:

Federația Rusă – stat ce și-a proclamat independența la data de 12 iunie a anului 1991

Kazahstanul – fostă republică sovietică, care și-a proclamat independența la data de 16 decembrie 1991

Azerbaidjanul – și-a proclamat independența la finele lunii august a anului 1991

Turkmenistanul – fostă republică a Uniunii Sovietice, care a devenit stat independent în data de 27 octombrie a anului 1991

Fostul colos sovietic a reușit să le asigure fostelor sale republici din zona Mării Caspice, încă din perioada în care nu se declanșase nici un fel de conflict privind resursele de țiței, respectiv statului Mării Caspice, calitatea specifică unor „actori” internaționali, prin intermediul diverselor demersuri legislative, dintre care amintim doar:

Constituției U.R.S.S. din anul 1936 – în conținutul articolului 60 al acesteia se acordă dreptul republicilor sovietice Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan de a avea reprezentanți proprii în cadrul organizațiilor internaționale

Legea 1/februarie 1944 a U.R.S.S., în conținutul căreia se regăsesc prevederi ce vizează dreptul conferit republicilor sovietice de a avea „relații directe cu statele străine”, ca și de a „semna tratate cu statele străine”

Constituția din 1977 a U.R.S.S. – Conform conținutului articolului 80 din cadrul acesteia, republicile fostei Uniuni Sovietice le-a fost conferit dreptul de a avea o politică externă proprie

3.2 De la Comunitatea Statelor Independente la Uniunea Eurasiatică

Celebra C.S.I., respectiv Comunitatea Statelor Independente, din ce s-a dorit a fi o organizație de tip regional, din componența căreia fac parte zece din cele 15 foste republici ce erau incluse în cadrul fostei Uniuni Sovietice (cu excepția celor trei state baltice, Letonia, Estonia, Lituania, a Georgiei, ca și a Ucrainei), s-a constituit pe baza unor principii atent definite și elaborate, dintre care amintim:

Principiul egalității în drepturi

Principiul recunoașterii reciproce

Principiul neamestecului în treburile interne

Principiul respectării suveranității tuturor statelor membre, etc

La baza fondării Comunității Statelor Independente s-au aflat Federația Rusă, Armenia, Belarusul, Azerbaidjanul, Kazahstanul, Ucraina, Republica Moldova, Kârgâzstan, Uzbek, Turkmenistan și Tadjikistan, în cursul lunii decembrie a anului 1993 acestora alăturându-i-se și statul georgian, într-un context deloc favorabil, determinat de numeroase confruntări civile din interiorul statului.

Trebuie menționat faptul că ulterior intervenției trupelor rusești în Georgia, în cursul lunii august a anului 2008, vizând susținerea unor regimuri separatiste, parlamentul acestui stat a votat pentru retragerea din Comunitatea Statelor Independente, gestul acesteia fiind urmat în cursul anului 2014 de Ucraina, urmare a anexării de către Federația Rusă a Crimeei.

În cursul anului 1997, Republica Moldova, Ucraina, Georgia, ca și Azerbaidjan au luat decizia de a înființa celebrul G.U.A.M., o organizație ce își propunea să limiteze extinderea influenței Federației Ruse în fostele republici ale U.R.S.S., doi ani mai târziu la aceasta aderând și Uzbekistanul, care însă a luat decizia de a se retrage după numai șase ani.

Comunitatea Statelor Independente, alături de puternica S.U.A, ca și de China, reușește să dețină aproape 80 % din totalul rezervelor de cărbuni existente la nivel mondial, Comunitatea Statelor Independente fiind considerată de specialiști drept cel mai mare producător de cărbune pe plan global, 90% din totalul acestor rezerve fiind poziționate în statele membre din zona continentului asiatic.

De-a lungul timpului s-au înregistrat producții de cărbune în continuă creștere, respectiv de la un volum de doar 66 miloane tone producție în cursul anului 1940 ajungându-se, în doar șase decenii, la producții de peste 450 milioane tone/anual.

De cealalaltă parte se remarcă constituirea și a celebrei Uniuni Euroasiatice, la propunerea ministrului de atunci, Vladimir Putin, în proiect fiind implicată nu doar Federația Rusă ci și state precum Belarusul, Kârgâstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul ori Mongolia, Ungaria, Finlanda, Bulgaria și Republica Cehă.

Ideea liderului Vladimir Putin a constat în realizarea unei integări politice și econimice ale acestor state la nivelul unei uniuni supranaționale, pe baza sistemului furnizat ca model de către Uniunea Europeană, propunerea oficială fiind realizată de către Nursultan Nazarbayev, șeful statului Kazahstan, încă de acum 23 de ani.

Cu toate acestea, abia la jumătatea lunii noiembrie a anului 2011 s-a reușit semnarea de către șefii statelor Federației Ruse, a Kazahstanului și a Belarusului a unui acord vizând înființarea Uniunii Eurasia, în conținutul acestuia fiind menționate și pașii ce urmează a fi realizați, ca și definirea așa-numitei Comisii Eurasia, respectiv a Spațiului Economic Euroasiatic, ce funcționează de acum cinci ani,, de-a lungul cărora au fost formulate numeroase critici privind adevărata intenție a inițiatorului acestui concept, liderul Vladimir Putin, privind restabilirea fostei influențe pe care o deținea în trecut puternica fostă Uniune Sovietică.

3.3 Organizații economice: O.C.S. – Organizația de Cooperare Shanghai)

Organizația de Cooperare Shanghai, respectiv O.C.S., este o organizație de tip economic, din care face parte Federația Rusă, China, ca și alte patru state ce au aparținut fostei U.R.S.S., respectiv Uzbekistanul, Tadjiskistanul, Kazahstanul și Kârgâstanul, principalul obiectiv urmărit de această organizație constând în dezvoltarea între statele membre a cooperării diplomatice, a cooperării economice, ca și a cooperării militare.

Înființată în cursul anului 2001, Organizația de Cooperare Shanghai, s-a dorit a fi un mijloc de luptă împotriva terorismului, ca și a separatismului, de-a lungul anilor specialiștii exprimându-și opiniile cu privire la adevăratul scop umărit, ce se prefigurează în contracararea, respectiv limitarea influenței pe care SUA încearcă să o inducă în zona centrală a continentului asiatic, un important rezervor de resurse naturale energetice.

Din cadrul acestei organizații economice, mai fac parte, ca și observatori și India, Iranul, Mongolia, ca și Pakistanul, în cei aproape 16 ani de la înființarea acesteia Federația Rusă făcând numoase demersuri în vederea recunoașterii sale la nivel internațional.

Trebuie precizat faptul că în tot acest timp, Organizația de Cooperare Shanghai a reușit să inițieze și dezvolte diversele relații de colaborare și parteneriat cu diverse alte instituții și organisme, dintre care amintim O.S.C.E., Organizația Națiunilor Unite, ca și cu Comunitatea Statelor Independente.

Considerată a fi în acest moment drept cea mai mare organizație de tip regional, din care fac parte puternica China, dar și Federația Rusă, Organizația de Cooperare Shanghai reușește să dețină aproape 3/5 din întreaga suprafață a continentului euroasiatic, în cadrul acesteia regăsindu-se, în medie, peste 1.5 miliarde de cetățeni de diverse naționalități.

Inițial, ideea statelor anterior menționate a fost aceea a creării unei organizații prin intermediul cărora să se reușească soluționarea diverselor tensiuni ce puteau fi sesizate la nivelul granițelor, în luna aprilie a anului 1996 fiind semnat la Shanghai acordul privind adâncirea încrederii militare la nivelul granițelor, în cursul anului 1997 reușindu-se și semnarea unui acord privind reducerea forțelor militare din zonele granițelor statelor implicate, aceste acorduri constituindu-se în baza ulteriorului Shanghai Five, respectiv Shanghai 5, origanizație al cărei principal scop consta în demilitarizarea granițelor, în paralel cu întărirea diverselor relații de vecinătate.

Ulterior, pe măsură ce în zona centrală a continentului asiatic s-a sesizat apariția unor numeroase amenințări la adresa securității și stabilității statelor, cum ar fi terorismul, extremismul, separatismul, traficul de persoane și de droguri, ca și criminalitatea transfrontalieră, s-a luat decizia extinderii agendei inițiale a acestei organizații, care, în cursul anului 2001, s-a transformat în celebra Organizație de Cooperare de la Shanghai, ce are pe lista priorităților următoarele:

Derularea constantă a unor relații de bună vecinătate

Întărirea permanentă a încrederii dintre statele membre

Cooperarea la nivel înalt în diverse domenii cum ar fi cel al economiei, domeniul energetic, domeniul financiar, etc

Asigurarea securității și stabilității regionale, etc

În timp, organizația a reușit să se extindă, în interiorul acesteia fiind acceptate și alte state, cu diverse statute, în vreme ce în cursul anului 2004 s-a reușit și determinarea unui cadru instituțional aferent, prin înființarea:

Secretariatului de la Beijing – reușește să confere suportul tehnic necesar diverselor activități derulate de grup, ca și să ofere numeroase sugestii privind modul de stabilirea bugetului organizației, în paralel cu analizarea diverselor documente elaborate de către organizație și implicit cu implementarea ulterioară a acestora

Unei structuri regionale în antiterorism, cu sediul în Uzbekistan, al cărui principal scop constă în coordonarea diverselor activități ale statelor membre dedicate eliminării terorismului, a separatismului, ca și ale extremismului

În topul obiectivelor avute în vedere de către această organizație s-a poziționat soluționarea potențialelor tensiuni ce au putea fi sesizate la granițele Chinei, ale Federației Ruse, ca și ale fostelor republici sovietice, în timp organizația reușind să devină un adevărat protector la nivelul securității regionale.

O atenție specială a fost acordată domeniului energiei, de-a lungul timpului între statele membre fiind semnate o serie de acorduri privind furnizarea de resurse energetice, ca și demararea unor proiecte de amploare, dedicate realizării unor noi conducte dedicate transportării resurselor naturale între statele membre ale acestei organizații.

3.4. Federația Rusă și recuperarea „vecinătății apropiate”

Federația Rusă a ajuns, într-o perioadă extrem de mică, dintr-o forță colosală (așa cum era percepută Rusia anterior momentului 1989), într-un stat aflat într-o stare economică dezorganizată, în interiorul căruia se manifestau frecvent diversele semnale ale haosului politic.

După aproape un deceniu de incertitudine, perioadă în care s-a confruntat nu o serie întreagă de probleme, Federația Rusă a început să se redreseze cu adevărat abia de la începutul anilor 2000, când s-a impus liderul incontestabil, Vladimir Putin.

Prin intermediul numeroaselor măsuri dedicate nu doar redobândirii forței economice și politice a Federației Ruse, ci și pentru recâștigarea statului de lider recunoscut la nivel mondial, Putin a reușit să repoziționeze echilibrul deja stabilit în zona continentului european, respectiv euro-asiatic, acesta fiind conștient că nu se mai puteau utiliza deja consacratele medode utilizate de sovietici în perioada Războiului Rece.

În acest context, Federația Rusă și-a reconsiderat pozițiiile deținute la nivelul marilor deținători de resurse energetice de pe piețele internaționale, principalul obiectiv al lui Vladimir Putin constând în obținerea unui control cât mai mare asupra resurselor din proximitatea statului său, implicând și zona Mării Caspice.

La nivel energetic, Federația Rusă a avut în vedere consolidarea unei poziții cât mai solide pe piața mondială dedicată resurselor energetice, nu doar prin prisma numeroaselor resurse existente și a resurselor exploatate, dar și prin prisma ulterioarei evoluții semnalate la nivelul pieței internaționale a energiei, cunoscut fiind faptul că resursele petroliere continuă să se poziționeze pe primul loc în topul consumurilor globale de energie, în ultima perioadă sesizându-se tendința diminuării ponderii pe care acestea o dețin în favoarea gazelor naturale, ca și a energiei nucleare.

În acest context, se impune a se menționa în cuprinsul acestui subcapitol și evoluția spectaculoasă pe care a înregistrat-o consumul de gaze naturale, specialiștii estimând că peste numai trei ani acesta va ajunge să reprezinte nu mai puțin de 30% din totalul consumului global de energie.

În domeniul dedicat influenței manifestate de Federația Rusă în cadrul statelor din vecinătate, se impune a se aminti faptul că extinderea N.A.T.O. a vizat, în prima fază, statele incluse în așa numitul grup „Vișegrad”, respectiv Polonia, Ungaria și Cehia, la baza acestei decizii stând criterii de ordin politic, dar și criterii de natură tehnică, respectiv influența politicului în puterea militară, starea forțelor armate, etc).

Decizia a fost luată pe baza unor complexe considerații de natură geostrategică și geopolitică ale SUA, Franța și Italia având poziții diferite cu cele ale americanilor în ceea ce privea admiterea respectivelor state candidate.

Faza a doua a extinderii N.A.T.O. s-a realizat într-un mediu de securitate modificat, ca de altfel și coordonatele geopolitice. Fenomenul globalizării a generat permanent diverse modificări, ce s-au reflectat în special la nivel politic, nivel militar, nivel economic, nivel social, dar și cultural. Așa cum deja s-a menționat în conținutul prezentei lucrări, fenomenul globalizării implică numeroase procese ce pot fi deseori contradictorii, precum desfințarea barierelor, fundamentalismul ori protecționismul limitat.

Așa se face și faptul că în acest moment provocările și amenințările la adresa securității au început să capete din ce în ce mai frecvent un caracter global, acestoa adăugându-li-se amenințări și provocări noi, respectiv armele de distrugere în masă ori terorismul.

La nivel global, se produc tot mai multe acte de violență ce sunt motivate (sau nu) de diverse neîntelegeri de natură etnică sau religioasă. Pe fondul prăbușirii structurilor economice de tip tradițional, al extinderii economiei globale, al noilor modele ale autorității politice, ca și al disfuncționalităților ce sunt generate de diversele tehnologii informaționale de ultimă generație, aceste acte de violență oit cu destul de multă ușurință să depășească granițele statale, ceea ce duce la o majorare semnificativă a rolului și locului ce îi revine Alianței Nord-Atlantice.

Așa se face faptul că, în condițiile actuale ale mediului de securitate, Alianța Nord-Atlantică are un rol major în asigurarea stabilității spațiului euro-atlantic, dar și al spațiului global. Prin diversele acțiuni militare sau prin cele specifice managementului diverselor crize, organizate fie în nume propriu, fie sub egida Organizației Națiunilor Unite, ca și prin colaborarea pe care o are cu diversele organisme de securitate internațională, Alianța Nord-Atlantică poate fi considerată drept organizația politico-militară de securitate și de apărare colectivă.

N.A.T.O. este personajul principal al spațiului de securitate la nivel global, stabilitatea zoneu euroatlantice extinzându-și permanent aria de influență și asupra altor spații strategice în interioul cărora se remarcă diverse situații de criză, conflicte și tensiuni.

Mediul de securitate actual, care uneori se dovedește a fi unul extrem de fragil, impune colaborarea strânsă dintre Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, în acest fel reușindu-se contracararea diverselor riscuri și amenințări la adresa securității globale.

Mulți sunt analiștii care consideră că actuala dezordine geopolitică, instaurată după sfărșitul Războiului Rece, s-ar datora în principal eșecului suferit de trupele americane în Irak. Adevărata amenințare pentru securitatea geopolitică vine însă din partea unor pioni politici non-statali, ce și-au propus să intervină semnificativ în existenta unor civilizații, state și culturi ce interacționează negativ cu unele precepte religioase.

Noua ordine geopolitică ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Federația Rusă, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (aparând chiar și curentul islamo-fascist).

Ordinea geopolitică are un dușman de nevăzut atât în ideologiile radicale cât și în forțele oculte ce urmăresc destabilizarea generală. În viitor se preconizează că statele care vor reuși să se intărească și să reziste în fața provocărilor de orice tip vor putea domina și vor fi recunoscute, la nivel global existând însă riscul instaurării anarhiei.

Înainte de 11 septembrie 2001 la statutul de mare putere a lumii aspirau Statele Unite ale Americii, Japonia, China și Uniunea Europeană. Iar cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale, până la data de 11 septembrie 2001, a fost Federația, ale cărei trupe staționau pe teritoriul Tadjikistanului, în timp ce teritoriul său era folosit ca și cale de tranzit pentru principalele resurse energetice provenite din fostelor republici sovietice.

Federația Rusă era singura putere cu adevărat influentă în zonă, geopolitica Asiei Centrale însemnând pentru ea câștiguri absolute, rezultate în special din resursele energetice uriașe. În paralel însă talibanii reprezentau o reală amenințare pentru securitatea Rusiei, care a încercat zadarnic să inițieze cu China un parteneriat de intervenție rapidă, menit să combată terorismul în Afganistan.

Statele Unite ale Americii se puteau lăuda cu o capacitate militară deosebită, o economie puternic dezvoltată, cu resurse umane nelimitate, dar și cu tehnologii avansate și experiențe militare semnificative. La polul opus se găsea Uniunea Europeană, care în acel moment nu avea capacitatea să demareze nici o acțiune militară la nivel internațional.

Cel mai puternic concurent al SUA era cu siguranță Japonia, țară puternic dezvoltată economic, dar cu lipsuri la capitolul capacitate nucleară și militară. În vreme ce China refuza să renunțe la regimul comunist, implicându-se însă activ într-o reformă de tip economic, Rusia făcea eforturi pentru a-și redobândi forța economică, criza financiară din 1998 și războiul din Cecenia zdruncinând-o destul de serios.

După atacurile teroriste fără precedent din luna septembrie a anului 2001, Japonia și Uniunea Europeană au făcut un pas înapoi, anunțând că nu intenționează să se impună pe harta geopolitică a lumii, China încercând să se impună în Asia, în paralel cu dezvoltarea puterii militare. SUA se autoimpune ca lider al unei coaliții de luptă împotriva terorismului, iar fostul său rival, Federația Rusă, i se alătură, spre uimirea tuturor statelor europene.

Războiului împotriva terorismului declanșat de americani reprezintă începutul unui nou parteneriat ăncheiat între cele două mari puteri mondiale, președintele rus Vladimir Putin anunțându-și public susținerea necondiționată a SUA în lupta acesteia împotriva teroriștilor mondiali.

Federația Rusă a fost unica mare forță politică ce s-a alăturat Americii în războiul declanșat împotriva terorismului, ea dându-și acceptul chiar și pentru prezențe militare la granițele ei. La doar câteva zile de la cumplitele atentate teroriste a avut loc la Moscova o întâlnire considerată de grad zero, Richard Armitage și Viaceslav Trubnikov punând bazele unei colaborări de durată.

Vladimir Putin și-a dorit cu orice preț refacerea economică a Rusiei, implicarea economiei acesteia în fluxurile internaționale fiind condiționată de calitatea de membru al OMC, inconvenient care a fost rapid rezolvat cu ajutorul noului partener, SUA.

În plus, America era recunoscută pentru consumul masiv de petrol, astfel ca aceasta a putut fi o foarte bună piață de desfacere pentru hidrocarburile rusești. Intenția americanilor de a elimina regimul taliban din Afganistan a fost pe placul Rusiei, care întâmpina mari probleme de securitate cu grupările teroriste islamice, ce periodic lansau atacuri sângeroase pe teritoriul său, dar și în Caucaz și Asia Centrală.

În primii doi ani de la comiterea atentatelor teroriste, SUA și Rusia colaborează foarte bine, parteneriatul fiind invidiat de multe dintre statele lumii. Moscova și Washingtonul ajung și la un acord când americanii anunță că vor să se retragă din Tratatul ABM, încheind un nou tratat la Moscova, în anul 2002. Tratat-Missile Defense, încheiat in luna mai a anului 2002, vizează neproliferare nucleară, acesta având ca principal obiectiv apărarea intereselor de securitate ale SUA.

În momentul încheierii atacului, amenințarea nucleară la adresa Americii venea din tabăra statelor ce dețineau armanent nuclear ca Iranul, Siria, Libia, India, Iranul, Pakistanul sau Coreea de Nord. Statele respective sunt considerate ca reprezentând o amenințare dublă la adresa securității Americii.

Pe lângă că dețineau tehnologii nucleare considerate periculoase, aceste state ar fi putut să le ofere sprijin oricând organizațiilor teroriste, inclusiv accesul la tehnologia nucleară.

După atentatele din 2001, S.U.A. a ales să se retragă din Tratatul antirachete balistice (A.B.M.), ce interzicea desfășurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american. Iar după numai un an SUA a anunțat oficial că reia programul național de apărare antirachetă, acesta fiind încredințat spre implementare Agenției pentru Apărare Antirachetă, ce funcționează în interiorul Departamentului Apărării.

La doi ani de la atentatele de la W.T.C., S.U.A. începe să discute cu câteva țări europene, printre care și Polonia, pentru a pune bazele unei colaborări vizând intercerceptarea rachetelor cu rază lungă de acțiune, după patru ani fiind demarate negocieri oficiale cu Varșovia și Praga pentru extinderea scutului antirachetă pe teritoriul american.

Acestea nu au fost deloc pe placul Rusiei, care a decis să nu mai participe la Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa (C.F.E.). Iar un an mai târziu, când se semnează acordul între SUA și Polonia pentru staționarea unui scut anti-rachetă american pe teritoriul polonez, relațiile cu Rusia par să se deterioreze și mai mult. Președintele de atunci al rușilor, Dmitri Medvedev, a susținut public că potențialul scut antirachetă ar putea avea ca țintă Federația Rusă.

Detensionarea situației s-a făcut destul de repede, în anul 2009 proaspătul președinte american Obama renunțând la proiectul scutului antirachetă inițiat de George Bush. În tot acest timp Vladimir Putin găsește în S.U.A. cel mai important susținător în intenția sa de a face ca Rusia să ajungă membru al Organizației Mondiale a Comerțului(OMC). Mai mult, la doar un an de la parteneriatul ruso-american, în cadrul summit-ul de la Roma la care au participat membrii N.A.T.O., dar și reprezentanții Federației Ruse, s-a luat decizia refacerii cooperării cu Rusia în cadrul NATO 20.

Înaintea atacurilor teroriste, Statele Unite ale Americii suspectau Pakistanul că ar susține grupările teroriste ce aveau legături cu Al-Qaeda. După 11 septembrie 2001 Pakistanul își anunță public sprijinul în lupta americanilor împotriva terorismului, demersul fiind susținut și de Arabia Saudită, care de decide să își retragă susținerea acordată regimului taliban.

Toate statele lumii care nu s-au alăturat coaliției inițiate de S.U.A. au fost plasate de aceasta într-o așa numită „axă a răului”. În fruntea listei a fost plasată Coreea de Nord, americanii apreciind că aceasta preferă să înfometeze populația pentru a-și procura arme de distrugere în masă și rachete.

Locurile următoare au fost ocupate de Iran și Irak, țări despre care SUA susține că s-ar preocupa și ele intens pentru dezvoltarea armelor nucleare și de distrugere în masă.

În același timp, Statele Unite ale Americii, nemulțumite de creșterea continuă a prețului petrolului, practicată de membrii O.P.E.C., s-au orientat asupra resurselor energetice din Asia Centrală, ponderea acestora reprezentând aproape un sfert din resursele mondiale.

Cum consumul energetic crește aproape exponențial de la un an la altul, SUA începe să facă investiții în zonă, pentru a-și asigura noi surse de import al resurselor energetice. Cu Federația Rusă de partea sa, America are deschisă calea la cele mai mari rezerve de gaz și petrol din lume, aflate pe teritoriul Turmenistanului, Uzbekistanului și Kazahstanului.

Zonele de instabilitate și conflict în sfera de influență a Federației Ruse

Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

Astfel, importanții lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în paralel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.

Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.

La nivel global, sursele de instabilitate pot fi de mai multe tipuri, respectiv, după modul de manifestare și după natura lor identificăm:

Surse de instabilitate economico-financiare

Surse de instabilitate politice

Surse de instabilitate militare

Surse de instabilitate de mediu

Surse de instabilitate sociale și culturale

Toate aceste surse de instabilitate pot reprezenta cauzele generatoare ale unor conflicte între state, fie pentru controlul unor potențiale resurse energetice, fie pe motive de rivalitate etnică ori religioasă.

Din nefericire, nu de puține ori, aceste rivalități de natură etnică sau religioasă pot genera conflicte deosebit de violente, care uneori pot chiar să depășească granițele naționale. Astfel, instabilitatea se accentuează în zona de graniță a statului implicat, existând și posibilitatea extinderii respectivului conflict de natură etnică sau religioasă pe teritoriul unor alte state (sau chiar posibilitatea de descompunere, defragmentare a statului respectiv).

Toate aceste noi surse de instabilitate sunt considerate ca fiind mai speciale. Și asta datorită faptului că urmările acestora nu sunt nici pe departe limitate la un anume nivel (precum nivelul politic, nivelul economic, nivelul social, nivelul cultural, etc), ci dimpotrivă, ele se manifestă la nivel general.

Acesta este și motivul pentru care toate aceste surse de instabilitate sunt considerate surse majore, cărora li se acordă o atenție deosebită, ele putând avea multiple repercursiuni atât la nivelul securității naționale, cât și la nivelul securității regionale și a celei globale.

În acest moment, în Europa, principala sursă de instabilitate se află în zona fostei U.R.S.S., Ucraina reprezentând un potențial factor declanșator pentru un confict de amploare. În restul teritoriului european mai sunt uneori sesizate diverse revendicări teritoriale, cele mai frecvente venind din partea fostei Federații a Iugoslaviei, unde anumite grupări, ce au un caacter extremist-naționalist destul de puternic, își fac periodic simțită existența.

La nivel european, o atenție deosebită este acordată domeniului economico-financiar, mai ales din cauza dezechilibrului încă existent între Europa Vestică și Europa Estică (cele mai afectate fiind statele din fostul colos sovietic, U.R.S.S.).

Dezechilibrul economic dintre statele europene ar putea reprezenta la un moment dat o important sursă de instabilitate, ce ar putea genera o criză de proporții la nivelul Uniunii Europene. Fostele state comuniste sunt, din punct de vedere economic, mult în urma celor din Europa Vestică, Războiul Rece fiind principalul motiv al instabilității economice.

Demn de semnalat este faptul că problemele economice au fost cel mai mult resimțite în momentul în care unele state din zona estică a Europei au fost angrenate în diversele programe pre-aderare (Polonia, România, Bulgaria, Ungaria), situație în care au fost înregistrate întârzieri semnificative în domeniul economic.

Demn de menționat este și faptul că, o principal sursă de instabilitate la nivelul Europei ar putea fi generată de dependența acesteia de anumite resurse energetice din exterior, multiplii fiind factorii ce pot duce la o creștere a riscului privind atât infrastructura, cât și securitatea la nivelul granițelor.

Datorită dependenței sale energetice, spațiul european poate fi grav afectat de diversele potențiale atacuri la nivelul infrastructurii, atacuri în urma cărora s-ar putea înregistra, pe lângă o înrerupere a procesului destinat asigurării unui flux energetic normal, și fluctuații majore la nivelul prețului diverselor resurse majore.

În această categorie întră atât prețul petrolului, cât și prețul energiei, acestea putând înregistra creșteri excesive în cazul unui potențial conflict, situație în care s-ar putea declanșa și o criză majoră la nivelul sistemului energetic european.

Diverse surse de instabilitate pot fi identificate și avându-se în vedere locul de manifestare ori cel de apariție al importantelor crize, apte să genereze crize de amploare la nivelul spațiului european. Astfel, putem identifica:

Diverse surse de instabilitate care se pot manifesta la nivelul spațiului U.E.

Diverse surse de instabilitate ce se pot manifesta în afara spațiului aferent U.E.

Principalele surse de instabilitate care se pot manifesta in interiorul spațiului Uniunii Europene sunt amplasate în Spania (binecunoscutul conflict basc) și în Irlanda de Nord (stat în cadrul căruia se semnalează frecvent diverse conflicte între susținătorii unionismului), ca și în Regatul Unit al Marii Britaniei, ca urmare a recentului Brexit.

Stabilitatea Europei poate fi serios amenințată de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite. Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Ucraina, dar și Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina.

Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic. La nivel general, se remarcă:

Existența unor anumite dificultăți de natură economică, ce pot declanșa diverse tensiuni în randul anumitor categorii sociale ale societății

Cadrul legal se află într-o permanentă transformare, în vederea limitării la maxim a oricăror potențiale riscuri

La nivel instituțional, în multe dintre statele europene se remarcă încă un proces amplu de reformă, în vederea instituirii unor societăți de tip democratic

În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare.

Demn de menționat este faptul că atît viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.

Chiar dacă există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite – un exemplu edificator îl reprezintă tentativa de formare a Albaniei Mari.

Etnia albaneză se caracterizează, printre altele, printr-o arie de răspândire destul de vastă, ea fiind semnalată în state precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia.

De altfel, prezența acestei etnii a fost deseori folosită drept pretext pentru diversele mișcări de tip naționalist (cum ar fi Armata de Eliberare – Kosovo, Armata de Eliberare Națională, etc) ce au degenerat în momentul inițierii unor acțiuni de tip violent, acțiuni ce s-au dorit a fi justificate de așa-zisul pretext al dobândirii unor drepturi pentru membrii minorității etnicilor albanezi.

La începutul anilor 2000 s-a revigorat ideea Albaniei Mari, fiind semnalate numeroase manifestări, după înființarea unei noi organizații, ANA – Armata Națională Albaneză. Principalul obiectiv al ANA a vizat realizarea unei uniunii generale la nivelul etnicilor albanezi, organizația propunându-și reunirea acestora într-un teritoriu clar delimitat.

În ciuda tuturor eforturilor ce au fost realizate de-a lungul anilor, Armata Națională Albaneză nu a reușit să se bucure de suportul popular consistent și necesar în cadrul nici unei regiuni în care se află cetățeni de etnie albaneză, situația acestora fiind clar delimitată de către Acordul de la Ohrid.

Problema albanezilor se află într-un con de stabilitate fragilă, spațiul balcanic putând fi oricând perturbat de eventualele stări de conflict ce ar putea fi generate de diverse ambiții de tip naționalist (genul Albania Mare, Serbia Mare, Croația Mare, etc). Toate aceste posibile stări conflictuale ar putea fi susținute și de către statutul controversatei provincii Kosovo.

În ambele situații, spațiul european s-ar putea confrunta nu atât cu diverse surse de instabilitate nou identificate, cât mai ales cu o agravare a stării de instabilitate deja existente. Nu mai puțin de trei milioane de albanezi trăiesc în acest moment în Albania, etnicii albanezi fiind prezenți în aproape 90 % din total localinicilor din provincia Kosovo.

În partea de vest a Macedoniei (la granița cu Kosovo și Albania), trăiesc peste 500.000 de etnici albanezi, iar alții câte 60.000 de albanezi aflându-se în partea sudică a Serbiei, dar și în Muntenegru. De asemenea, etnicii albanezi pot fi întâlniți și în Bulgaria, Grecia, în Turcia, dar și în Italia, comunitatea lor fiind delimitată în cadrul a două grupuri distincte, atât ca dialect, cât și ca structură socială – Tosci și Ghegi.

Formarea unui așa zis „nucleu de putere” islamic în zona balcanică (în Albania, Kosovo, vestul Macedoniei, Sandjeak, teritorii din cadrul Bosniei-Herțegovinei), ce ar putea să manifeste atitudini contrare celor adoptate majoritar în Occident, ar putea reprezenta o potențială amenințare pentru sistemul de securitate european.

Încadrarea acestui „nucleu de putere” islamic în cadrul spațiului de securitate al NATO, într-o zonă delimitată ca fiind la frontiera cu Uniunea Europeană, zonă bine-cunoscută pentru numeroasele tensiuni și conflicte de natură inter-etnică, dar și religioasă, ar putea reprezenta numeroase probleme la adresa spațiului de securitate euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, în zonă s-a remarcat prezența unor numeroase grupări de tip fundamentalist, grupări ce se bucură de susținerea unor lideri din Orientul Mijlociu. Semnalarea existenței acestor grupări se produce pe fondul existenței în zona Albaniei și a provinciei Kosovo a unei prezențe impresionante a clerului și a școlilor islamice, în paralel cu numeroasele probleme economice existente, ce pto accentua tensiunile și implicit conflictele.

Este bine cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor de tip geopolitic majore, ce s-au derulat de-a lungul timpului în zona regiunii Mării Caspice, ca și a Mării Negre, sunt în strânsă dependență cu evoluția geopolitică globală.

Astfel, mare parte dintre acestea au fost determinate de avansarea spre Asia Centrală a frontierei euro-atlantice, în condițiile de indecizie ale instituțiilor abilitate de a delimita granițele cât mai amplu, astfel încât să se realizeze includerea unor state ce își doresc să facă parte din acest nou spațiu euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, s-a remarcat o tot mai mare preocupare a oficialilor S.U.A. pentru așa zisul concept al revenirii în Europa, liderii americani militând, în diverse ocazii, pentru o Europă „întreagă și liberă”, respectiv pentru extinderea spre zona Estului a cadrului instituțional occidental reliefat de N.A.T.O. și/sau Uniunea Europeană.

Extinderea NATO și acceptarea noilor democrații europene în cadrul instituțiilor U.E. se înscriu pe lista priorităților marilor lideri politici ai lumii, ideea eliminării granițelor europene fiind deseori sinonimă cu procesul de extindere N.A.T.O.

Frontiera este deseori cea care determină aspectul dinamic al evoluției de tip geopolitic, fixarea artificială a acesteia (indiferent de tipul de manifestare) putând genera diverse manifestări, cele mai frecvente fiind pretențiile de apartenență.

Frontierele din zonele regiunilor Mării Caspice, ca și a Mării Negre reprezintă, din punct de vedere geopolitic, spațiii de frontieră ce înaintează periodic, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Delimitarea imaginară determinată de avansarea frontierei euro-atlantice înspre zona de est extrem a continentului european se întrepătrunde în zona Azerbaidjan-ului, cunoscută ca fiind o zonă fundamentală de securitate, ce stârnește permanent interesul marilor puteri ale lumii.

Mulți sunt specialiștii care consideră că așa numita zonă extinsă a Mării Caspice, ar trebui să includă și statele ce sunt traversate de celebrul „coridor energetic”, acesta reușind să facă legătura dintre zona europeană aflată în sfera de influență euro-atlantică și unele statece se află în zona Asiei Centrale, implicând și rezervele energetice uriașe ce se găsesc în regiunea Mării Caspice.

Axele geopolitice și economice imaginar delimitate și care reușesc să definească și regiunea Mării Caspice, au început să fie tot mai clar delimitate odată cu venirea la putere a actualului lider al Federației Ruse, Vladimir Putin, omul care pare să își dorească tot mai mult să se impună în fața celorlalți parteneri de pe scena politică globală.

Procesul de integrare în cadrul Uniunii Europene a numeroaselor state fost comuniste nu face decât să contribuie simțitor la întărirea mediului de securitate în zona europeană, ca și în cea euro-atlantică. Integrarea poate fi însă cu ușurință privită și ca fiind o apropiere a U.E. de zonele posibile de instabilitate, motiv pentru care marea majoritate a liderilor europeni au tot interesul de a susține în zonele expuse (în principal zona mediteraneană și zona Europei de Est) statele respective, astfel încât să poată lega cu acestea atât relații de colaborare, cât și de susține, în caz de nevoie.

Cele mai sensibile zone din spațiul european sunt zona Balcanilor, dar și zona Mării Negre, și implicit a Mării Caspice, motiv pentru care liderii europeni fac toate demersurile pentru menținerea mediului de securitate, colaborând în acest sens atât cu SUA, cât și cu N.A.T.O. O lungă perioadă de timp s-a considerat că în aceste zone nu există un pericol iminent pentru conflicte majore.

Liderii europeni nu au nici un fel de interes să genereze linii noi de diviziune în spațiul european, în procesul de extindere al Uniunii Europene. Securitatea Europei reprezintă prioritatea nr. unu pe lista principalilor actori politici europeni, fapt demonstrat și de renumita „Strategie europeană de securitate”, pe care cunoscutul Javier Solana le-a propus-o spre adoptare șefilor de state și de guverne încă de acum 14 ani (respectiv la data de 12 decembrie 2003).

Solana a precizat, încă de pe atunci, în repetate rânduri, faptul că o atenție deosebită trebuie acordată tuturor problemelor ce sunt sesizate în Caucazul de Sud, acesta urmând ca la un moment dat să devină o zonă vecină cu Uniunea Europeană.

Pe lângă aceasta, o altă problemă aflată pe lista de priorități a liderilor politici europeni este reprezentată de conflictul arabo-israelian, conflict ce ar putea avea implicații majore la nivelul securității globale, mai ales în contextul fenomenului fără precedent al migrației ilegale.

În ciuda faptului că spațiul european pare în acest moment un spațiu sigur, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, de-a lungul timpului, acesta a fost scena a numeroase conflicte armate, multe dintre ele declanșate fără nici un fel de avertisment.

Migrația masivă, interesul marilor state pentru redefinirea granițelor statale, cele două Războaie Mondiale (ce au avut efecte nebănuite la nivel global), ca și acumularea perpetuă de tensiuni (dar și de arsenal militar) pe perioada Războiului Rece au avut numeroase implicații negative la nivelul continentului, care de-a lungul timpului a suferit modificări radicale.

Astăzi, statele europene reunite sub cupola Uniunii Europene reprezintă împreună o mare putere la nivel global, în interiorul acestora fiind realizat aproape ¼ din totalul produsului național brut la nivel mondial. Uniunea Europeană este considerată ca fiind printre importanții pioni mondiali ce au responsabilități la nivelul securității globale, motiv pentru care aceasta trebuie să fie pregătită în orice moment să reacționeze conrespunzător în situația declanșării unui eventual conflict, cu efecte la nivelul securității europene, dar și a celei globale.

Trebuie precizat faptul că, în eventualitatea declanșării unui conflict major, nici un stat nu are capacitatea de a reacționa de unul singur, fapt remarcat și în cadrul „Strategiei europene de securitate”.

Numeroasele conflicte ce s-au declanșat de-a lungul anilor cu precădere în zona balcanică reprezintă dovada faptului că la nivelul continetului (și nu numai) mediul de securitate nu este niciodată bine stabilit, conflictele politice, economice, etnice, religioase sau de alta natură putându-se declanșa în orice moment.

În ciuda faptului că în ultimii ani, pe continentul european (dar și la nivel global), au fost sesizate numeroase diferende, acestea nu au avut un efect deosebit asupra mediului de securitate general, mai ales datorită faptului că ele s0au desfășurat în interiorul unor state și nu între diverse state. Indiferent însă de locul de desfășurare al acestor conflicte, în toate cazurile numărul victimelor din rândul civililor a fost cu mult mai mare decât celor din rândul forțelor militare.

La nivel global, statisticile sunt destul de îngrijorătoare, respectiv din totalul victimelor înregistrate după sfărșitul Războiului Rece (peste patru milioane) un procent de peste 90 % este reprezentat de către civili.

De asemenea, trebuie semnalat și faptul că, urmare a conflictelor și diferendelor sesizate de-a lungul anilor, aproape 20 de milioane de persoane s-au văzut obligate să își părăsească locuințele și chiar statul de origine. Conflictele accentuează și gradul de sărăcie la nivel mondial, anual fiind înregistrate peste 45 de milioane de decese datorate infometării sau malnutriției. Iar pe zi ce trece se constată că, din păcate, cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale actuale este reprezentată de terorism.

Starea geopolitică, dar și cea geostrategică au cunoscut transformări radicale după 2001, acestea având consecințe majore asupra stării de securitate a tuturor statelor lumii, dar și asupra modului și capacității in care acestea reușesc să-și protejeze și promoveze interesele naționale.

În plus, accentuarea deosebită a decalajelor economice, dar și a celor tehnologice, ca și procesele de globalizare ce au dus la complexitatea mediilor de securitate, generează permanent noi amenințări si riscuri, indiferent de zona aflată în discuție.

La nivel mondial, în acest moment securitatea este destul de fragilă, diversele acțiuni teroriste ce au loc sporadic (mai ales pe teritoriul celor mai puternice state ale Europei) influențând negativ relațiile dintre state, dar și stabilitatea la nivel mondial.

Ulterior atentatelor din septembrie 2001 echilibrul geopolitic a fost serios zdruncinat, mai ales ca urmare a numeroaselor organizații si societăți civile ce ignoră atât relațiile dintre state cât și cele mai elementare reguli elementare de diplomație.

S.U.A. continuă să se poziționeze permanent în alertă, ca urmare a tot mai numeroaselor grupuri teroriste din ce amenință teritoriul și poporul american, în vreme ce cea de-a doua mare putere, Federația Rusă, continuă să aibă în continuare mari batăi de cap cu organizațiile teroriste din Cecenia ori cu alte formațiuni extremiste.

Nici Uniunea Europeană nu stă mai bine la capitolul siguranță, pericolul venind din partea sutelor de mii de cetățeni de origine islamică ce se află pe teritoriul acesteia, numărul acestora continuând să crească în mod constant, mai ales pe fondul fenomenului migrației ilegale, scăpat de sub controlul autorităților în ultimele luni.

Terorismul contemporan se dovedește a fi mult mai prezent în țările dezvoltate, unde accesul la arme sofisticate, de ultimă generație, este destul de facil. În ultimii ani țări puternic dezvoltate precum Marea Britanie, Germania, Franța, Spania ori Italia s-au transformat în adevarate “raiuri” ale teroriștilor, comparativ cu state din Orientul Mijlociu ori America Latină.

3.4.1 Conflictele sesizate în zonă

Nu mai este un secret pentru nimeni că între puternica Federație Rusă și Ucraina, stat ce recent a avut enorm de suferit de pe urma influenței/intervenției acesteia, au existat numeroase relații tensionate, datorate în principal orientării de tip pro-occidental manifestată de liderii ucrainieni.

După destrămarea regimurilor comuniste și ulterior prăbușirea colosului sovietic, URSS, Federația Rusă nu a părut nici pe departe dispusă să renunțe la numeroasele sale pretenții de tip hegemonic din cadrul spațiului dedicat Comunității Statelor Independente.

În ciuda numeroaselor asigurări și promisiuni declarate de-a lungul timpului, nici principalii lideri europeni occidentali nu s-au arătat dispuși, cel puțin până în acest moment, să le ofere statelor din această parte a continentului european întregul sprijin politic, economic, social, dar și militar, în vederea accelerării procesului de democratizare, ce se dovedește a fi încă incomplet.

Analiza complexă asupra diverselor evoluții ce au fost înregistrate de-a lungul ultimilor ani în principalele zone ale fostelor state sovietice (în special zona estică și cea vestică), scoate la iveală faptul că, la nivel de stat, s-a reușit identificarea unor anumite diviziuni de tip teritorial, dar și politic, cultural, social și religios.

Iar ca urmare a acestor diviziuni complexe, s-a constatat acutizarea problemelor în zonă, cea mai mare problemă fiind sesizată în Ucraina, unde problemele au început să se manifeste cu precădere după căderea comunismului, destrămarea fostului colos URSS, ca și după actul de declarare a independeței Ucrainei în data de 24 august 1991.

Trebuie precizat și faptul că această diviziune s-a datorat în mare parte și contextelor din trecut, știut fiind faptul că partea estică a Ucrainei s-a aflat sub suveranitatea celebrului imperiu rus începând cu anul 1654, odată cu credința jurată țarului rus Alexei de către hatmanul Hmelnițki, în vreme ce partea de vest a Ucrainei a aparținut Imperiului Habsburgic, dar și Poloniei (din perioada interbelică), aceasta fiind ulterior ocupată de către URSS în anul 1939.

Și din punct de vedere religios se poate constata o divizare clară a celor două regiuni aferente Ucrainei, partea vestică a acesteia fiind catolică majoritar, în vreme ce partea estică a țării se caracterizează prin religia de tip ortodox.

În perioada regimului condus de Nikita Hrușciov s-a reușit unirea celor mai multe teritorii ale Ucrainei, acestea tranformându-se într-un adevărat stat unitar. Hrușciov, care ulterior a reușit să devină conducătorul URSS, a reușit ca în perioada inclusă în intervalul anilor 1939-1945 să includă în componența teritoriului Ucrainei regiunile din apus (în anul 1939), nordul Bucovinei (1940), sudul Basarabiei (1944), Transcarpatia (1945), dar și Peninsula Crimeea, în anul 1954.

În acest fel Ucraina a devenit al doilea mare stat (după Rusia) ca întindere, dar și ca populație din continentul european. Datorită poziției geografice pe care o ocupă, Ucraina a fist considerată drept statul „tampon” între partea de răsărit a Europei și statele europene occidentale, în situația unor confruntări diverse: politice, religioase, culturale, dar și lingvistice. Și în ciuda faptului că are o datare istorică deosebită, Ucraina a reușit să își stabilizeze frontierele abia după finalului celui de-al Doilea Război Mondial.

De asemenea, Ucraina este considerată de către mulți analiști politici drept factorul declanșator al eșecului procesului de reformă declanșat în fosta URSS, proclamarea independenței acesteia (de Rada Supremă), în ziua de 25 august a anului 1991 (ziua națională a Ucrainei) stând ulterior la baza lansării proiectului C.S.I., respectiv a Comunității Statelor Independente.

Ulterior momentului declarării independenței, marea majoritate a populației s-a arătat încrezătoare în ceea ce ar fi urmat să reprezinte ideea unui stat național. Istoria a demonstrat însă că în ciuda perspectivelor deosebite, pot apărea frecvent situații neprevăzute, situații din cauza cărora în timp s-a ajuns la o scădere dramatică a nivelului de trai în rândul populației ucrainiene, care și-a pierdut de altfel și inițiala euforie națională.

Atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere geopolitic, Ucraina a fost considerată de către specialiști, datorită granițelor actuale, un stat deosebit de fragil, principala problemă fiind generată de lipsa unor elemente de unitate națională.

Privind strict din punct de vedere geopolitic, starea de instabilitate în teritoriul ucrainian poate atrage după sine și un potențial pericol de dezintegrarea statului, principalele amenințări venind din interiorul acestuia.

Criza din Ucraina, declanșată în Crimeea la începutul anului 2014, a fost semnalată după plecarea președintelui Viktor Ianukivici de la putere, plecare ce a fost determinată în special de numeroasele proteste de tip anti-guvernamental derulate în perioada 2013-2014.

Factorul care a stat la baza declanșării acestui proces a fost reprezentat de abrogarea legii ce viza limbile ce aveau statut regional, printre care se numărau diversele limbi utilizate în statul ucrainian, limbi ce au fost eliminate din cadrul uzului oficial.

În ceea ce privește criza ucrainiană, s-au făcut remarcate mai multe așa zise tabere, reprezentate de :

Diversele grupări rusofone – acestea nu erau de acord cu noile schimbări politice impuse de Kiev, solicitând alipirea peninsulei Crimeea de Rusia

Diversele grupuri de ucrainieni și de tătari crimeeni – acordau tot sprijinul așa numitei mișcări Euromaidan

În ceea ce privesc relațiile Federației Ruse cu Turcia, stat ce a fost privit o bună perioadă de timp ca fiind un stat potrivnic, ca urmare legăturilor acestuia cu S.U.A., în ultima vreme acestea au devenit unele de tip amiabil, datorate în principal interesul comun manifestat din partea fiecărui stat privind coridoarele energetice.

În zona supusă studiului prezentei lucrări, se remarcă conflictul deosebit pe care l-a demarat la finele anului 2005 Federația Rusă cu sateliții energetici din zonă, pe lângă Ucraina, anterior menționată aflându-se și Republica Moldova, dar și Georgia, pentru care rușii au decis să crească brusc prețul aferent la mia de m3 de gaze naturale de la 80 $ la 200 $.

După numai câteva săptămâni, ca urmare a unor explozii ce au avur loc la nivelul tronsonului principal al gazoductului Mozdok – Tbilisi, conducta prin intermediul căreia se alimentau fostele state sovietice Armenia și Georgia, ca și a unei explozii la un branșament secundar, explozii ce s-au declanșat pe teritoriul rus, în imediata apropiere a frontierei georgiene, Georgia a rămas fără curent electric și chiar dacă remedierea defecțiunilor și implicit punerea în funcțiune a conductei afectate s-au realizat în decursul a numai câteva ore, Georgia a primit gaze naturale abia peste o săptămână, întreruperea alimentării cu gaze naturale, ca și cu energie electrică reprezentând adevărate represalii la adresa celor ce promovaseră așa-numita „revoluție portocalie”.

Ulterior semnării de către Federația Rusă a acordului cu China vizând construirea unor conducte de gaze naturale spre acest mare stat, în acest fel rușii transformându-se în cei mai mari furnizori de gaze naturale ai chinezilor, a fost anunțată și intenția construirii unei conducte de petrol, un element definitoriu pentru viitorul energetic al statelor europene, ca și al japonezilor, cunoscut fiind faptul că Federația Rusă nu are capacitatea de a face față, în același timp, la toate aceste proiecte.

În conținutul acestui subcapitol se impune a se menționa și atitudinea pe care a manifestat-o Federația Rusă în privința proiectelor energetice în care țara noastră este direct implicată (respectiv oleoductul Constanța/Trieste, ca și proiectul Nabucco).

Zona Marii Caspice s-a confruntat în ultimii ani cu numeroase conflicte sesizate la nivelul statelor fost-sovietice, dintre care se remarcă conflictul din Cecenia, ca și cu numeroasele neînțelegeri datorate zăcămintelor uriașe de hidrocarburi, caz în care, devine de la sine înțeles, interesul în continuă creștere a manifestării influenței în zonă din partea diverselor state cu „pretenții”, în încercarea de a obține controlul asupra acestor resurse deosebite.

De-a lungul vremii, în zona caspică s-a constatat existența unor numeroase „jocuri” diplomatice, politice, economice, dar și militare, în centrul cărora s-a aflat obținerea controlului ori a influenței asupra resurselor de petrol și de gaze naturale, ca și a controlului asupra rutelor energetice ce traversează zona, fie aceste terestre ori submarine.

Se remarcă faptul că zona caspică continuă să rămână singura alternativă viabilă în situația accentuării stării conflictuale din zona Orientului Mijlociu, regiunea energetică caspică prezentând avantajul distanțelor mai reduse în raport cu principalii beneficiari din zona europeană, ca și al unor tensiuni mai reduse ca intensitate, în raport cu cele sesizate în ultimele decenii în zona orientală.

3.5 Relațiile cu principalii actori din zona Mării Caspice și din afara ei

Federația Rusă și N.A.T.O.

Ultimul deceniu nu a fost deloc unul prielnic Federației Ruse, mai ales în contextul crizei deosebite pe care aceasta a traversat-o, criză în urma căreia Federația Rusă și-a pierdut statului mult râvnit, acela de a doua super putere la nivel global.

Dacă în perioada 1990-1991 celebra Moscovă a pledat intens în vederea realizării unui așa numit „directorat” în zona Balcanilor, dedicat „Marilor Puteri”, dar și pentru menținerea fostului stat iugoslav, ulterior pretențiile acesteia s-au diminuat considerabil.

Un rol esențial a fost jucat de către evoluțiile înregistrate pe teritoriul fostei Republicii Federale Iugoslavia și impactul crizei generate de aceasta la nivelul geopolitic și geostrategic din zona Europei Estice și nu numai.

În societatea contemporană, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea C.S.I. Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimile luni.

De asemenea, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de criza din Ucraina, criză ce a atras atenția în mod deosebit a principalilor lideri europeni.

În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultima perioadă, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.

Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele accceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.

Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în stucturile alianței euro-atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.

Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.

Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de UE.

Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:

Distribuirea și prelucrarea petrolului

Piețele transnaționale de transport

Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale

De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.

Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acțiuneze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.

De altfel, zona Mării Caspice a reprezentat un adevărat punct de interes pentru partea sovietică, atât din punct de vedere geostrategic și geopolitic, cât și din punct de vedere geoeconomic, poziționarea acesteia fiind una ideală diverselor fluxuri comerciale, economice.

Zona Mării Caspice a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice.

Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deusebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.

În condițiile de securitate actuale, manifestate atât la nivelul zonei Mării Negre și parte din zona Mării caspice cât și la nivelul Uniunii Europene și chiar la nivel global, Alianța Nord-Atlantică deține un rol major în cadrul procesului complex de asigurare a stabilității spațiului euro-atlantic, ca și a securității și stabilității la nivelul spațiului global.

Prin diversele acțiuni militare pe care le derulează în mod constant, ca și prin acțiunile ce sunt specifice managementului diverselor crize, acțiuni organizate în nume propriu, sub egida O.N.U. ori prin colaborarea bilaterală cu nomeroasele instituții și organisme de securitate de la nivel global, N.A.T.O. este în acest moment considerată organizația cea mai puternică din punct de vedere politico-militar, în cadrul procesului complex de menținerea securității și apărării naționale.

Alianța Nord-Atlantică se menține în topul liderilor ce guvernează actualul mediu al spațiului de securitate la nivel mondial, ea extinzându-și în permanență aria de influență, atît la nivel european, cât și la nivel global.

De asemenea, N.A.T.O. continuă să deruleze acțiuni specifice în zonele considerate sttategice, zone ce reprezintă potențiale arii de manifestarea unor situații de criză, tensiuni diverse și chiar conflicte.

În societatea contemporană, atât mediul de securitate balcanic, cât și mediul de securitate european și global sunt caracterizate de un grad de fragilitate destul de semnificativ, situație în care trebuie mențiunite relațiile de colaborale multilaterale dintre Alianța Nord-Atlantică și diversele alte structuri similare de la nivelul Uniunii Europene.

Acționând împreună, aceste structuri de securitate dobândesc astfel capacitatea de a contracara precoce și mult mai eficient toate eventualele conflicte și tensiuni semnalate la nivel global, în paralel cu eliminarea complexului de riscuri și de amenințări ce gravitează contant în jurul securității naționale.

Consolidarea structurii de securitate actuală reprezintă un deziderat nu doar pentru Alianța Nord-Atlantică, ci și pentru toate statele Uniunii Europene, atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonală ocupând un loc important pe lista de priorități ale acesteia.

Federația Rusă, ca și fosta U.R.S.S., nu vede deloc cu ochi buni scenariile geopolitice elaborate de N.A.T.O., Alianța fiind contestată de nenumărate ori de foștii lideri sovietici, care reclamau extinderea N.A.T.O., considerând-o o amenințare la adresa securității mondiale.

Ulterior, sovieticii și-au mai diminuat criticile, ei declarându-se nemulțumiți de o așa zisă „excludere” din spațiul european, prin extinderea NATO.

La finalul Războiului Rece, cele mai multe dintre statele europene, ca și celebra Alianță Nord-Atlantică s-au trezit puse în situația adaptării la noua arhitectură de securitate conturată la nivelul întregii scene politice internaționale, mulți specialiști apreciind în acel moment că influența N.A.T.O. se înscrisese pe trendul căderii libere.

Contrar acelor previziuni, atât N.A.T.O., dar mai ales statele europene au reușit să se adapteze noii structuri, acestea încercând în permanență să facă față numeroaselor provocări ulterioare, provocări ce au fost sesizate și la nivelul regiunii Mării Caspice.

Ulterior destrămârii imperiului sovietic s-a remarcat o transformare radicală a raporturilor de putere din zona Mării Caspice, modificări substanțiale fiind sesizate și în atitudinea manifestată de statele lumii față de ceea ce fusese pe vremuri fostul imperiu sovietic.

Astfel, Federație Rusă, stat care acum tinde în permanență să se impună dominant în regiunea Mării Caspice, era în perioada anilor 1990 o țară fără prea mare influență, aceasta nemaifiind percepută ca având greutate pe harta geostrategică zonală, respectiv continentală.

De asemenea, marile puteri ale lumii occidentale nu s-au arătat deloc impresionate de ceea ce reprezenta „ofensiva rusească” post comunism și care viza numeroase strategii dedicate procesului de acceptării a statului rus în interiorul „Căminului european comun”.

Din acest motiv, la doar câțiva ani din momentul destrămârii U.R.S.S. (mai precis în cursul lui 1994), un raport ce a fost dat publicității și care purta semnătura unor reputați experți și analiști ruși, a evidențiat faptul că noua Federație Rusă începuse să se înscrie într-un amplu proces de izolare, manifestat nu doar la nivel european, ci în special la nivel global.

Iar principalii poli de putere ce se formaseră ulterior repoziționării scenei politice continentale, au avut permanent tendința eliminării noului stat, desprins din fostul imperiu sovietic, din toate proiectele de importanță majoră, impunând așa numita „zonă tampon” imaginară.

Tot în anul 1994, Federația Rusă a putut să constate și că prezența sa în interiorul „Căminului comun european” nu era una oportună, marii lideri ai lumii încercând în repetate rânduri să-i limiteze accesul spre mările deschise, în ciuda faptului că acesta fusese câștigat ca urmare a unor eforturi deosebite, ce aveau la bază stategii speciale, având în vedere faptul că fluviile Federației Ruse se vărsau în Oceanul Înghețat sau Fundătura Caspicii).

Acesta a fost contextul în care câțiva analiștii ruși au avertizat că tentativa de eliminare a Federației Ruse de la nivelul scenei europene, dar și din zona de influență a Mării Caspice ar fi reprezentat o greșeală impardonabilă de geostrategie, cu atât mai mult în condițiile în care noul stat fusese recunoscut pentru calitatea deținută de-a lungul timpului, respectiv cea de „zonă pivot” în această regiune.

Nu același lucru se poate spune despre N.A.T.O., care după prăbușirea regimului comunist în fostul imperiu sovietic, a început să acorde o atenție deosebită relațiilor cu Federația Rusă. Și asta deoarece Alianța Nord-Atlantică a apreciat că noul stat rusesc reprezenta un element primordial în cadrul procesului de elaborare și respectiv de consolidare al unei noi arhitecturi de securitate în regiunea Mării Caspice, ca și la nivelul continentului european.

În cursul lunii decembrie a anului 1991, Federația Rusă a decis să se alăture Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, acesta funcționând ca și forum consultativ între numeroasele state membre ale N.A.T.O. și statele ce se poziționau în zona central-europeană, respectiv est-europeană. Iar în 1994, Federația Rusă decide să intre și în Parteneriatul pentru Pace, decizie ce a marcat deschiderea spre noi oportunități în domeniul cooperării noului stat cu Alianța Nord-Atlantică.

Instituționalizarea relației dintre Federația Rusă și N.A.T.O. s-a realizat prin semnarea la Paris (respectiv în cursul lunii mai 1997) a așa-denumitului Act fondator N.A.T.O.-Rusia privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea.

Ca urmare a semnării „Actului de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă", președintele Boris Elțîn, șeful Federației Ruse în acea vreme, ca și șefii statelor din Alianța Nord-Atlantică și reprezentanții N.A.T.O. au cazput de acord asupra faptului că Alianța nu va construi nici un fel de infrastructură în proximitatea frontierelor rusești și nici nu va desfășura armament de tip nuclear pe întreg teritoriu al fostelor state comuniste.

Acest act a reprezentat o bază politică deosebit pentru procesul dedicat ulterioarei dezvoltări a diverselor relații N.A.T.O. – Federația Rusă, cu implicații directe în regiunea Mării Negre, ulterior reușindu-se și crearea P.J.C. (respectiv a Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia).

Conform mențiunilor incluse în conținutul Actului fondator N.A.T.O. Rusia privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea , Federația Rusă, ca și Alianța Nord-Atlantică s-a obligat să respecte câteva principii fundamentale, dintre care se remarcă:

Respectarea suveranității statelor, ca și respectarea integrității teritoriale a acestora

Nerecurgerea la amenințări cu forța

Rezolvarea tuturor eventualelor diferende numai prin intermediul mijloacelor pașnice

Nerecurgerea la intervenția în forță

În cadrul amplului proces de redefinire a continentului european și de transformare/adaptare a Alianței Nord Atlantice, zona Mării Caspice capătă noi influențe pe scena geopolitică, dar și pe cea geostrategică și geoeconomică.

Zona Mării Caspice reprezintă o adevărată provocare nu doar pentru liderii europeni, ci și pentru Alianța Nord-Atlantică, proiectele viitoare comune având în vedere optimizarea procesului de securizare zonal, în paralel cu ancorarea la diversele valori de tip democratic, în vederea consolidării procesului de stabilitate global.

Transformarea statelor din zona Mării Caspice în state caracterizate de stabilitate strategică și politică va avea rolul de a întări aria de securitate zonală. Și asta mai ales în contextul în care deja extinsa regiune a Mării Negre reprezintă pentru Alianța Nord-Atlantică o linie de front imaginară în lupta cu principalele amenințări ale secolului XXI, terorismul, traficul de arme, traficul de droguri, traficul de ființe umane.

Pe lângă acestea, N.A.T.O. are în vedere și așa numitele conflicte înghețate, conflicte ce pot degenera oricând, după cum a demostrat-o recent cazul Ucrainei.

În condițiile presiunilor deosebite pe care le manifestă periodic Federația Rusă în vederea integrării fostelor state ale U.R.S.S. în cadrul C.S.I., o stabilitate în zona Mării Caspice implică o cooperare de tip multilateral, în paralel cu privatizarea și liberalizarea piețelor din zonă, ca și fluidizarea relațiilor transfrontaliere comerciale.

Zona Mării Caspice se anunță a fi una destul de sigură din punct de vedere geostrategic, în situația menținerii succesului tranziției interne a statelor zonale, cu includerea treptată a acestora în cadrul complexului de securitate euro-atlantic.

Cu toate acestea, aparent recentul „episod Ucraina” constituie dovada faptului că în domeniul geostrategic echilibrele aparente pot fi deosebit de fragile, ignorarea amenințărilor, ca și reacțiile la provocările ce, la prima vedere, pot părea lipsite de importanță, putând declanșa în orice moment conflicte deosebit de grave, ce pot să afecteze nu doar mediul de securitate regional, ci și pe cel continental și implicit global.

O dovedește recenta anexare a Crimeei, demers pe care nici un politician ori analist nu a avut capacitatea să-l prognosticheze.

În concluzie, se remarcă faptul că tot mai numeroasele interese economice care au fost remarcate în ultima perioadă în regiunea Mării Caspice, consecințe firești ale rezervelor energetice din zonă, au făcut din regiune o extraodinară miză geostrategică pentru mare parte din statele puternice ale lumii.

Iar datorită valorificării la maxim a poziției de tranzit continental și inclusiv tranzit regional, regiunea a ajuns să se transforme într-o adevărată provocare pentru marile puterii, mai ales pe fondul recentelor fluctuații economice, dar și la nivelul mediului de securitate internațional.

Se impune a se remarca faptul că nu doar gestionarea acestei regiuni, cât mai ales dobândirea unui anumit control asupra acesteia pot reprezenta subiectul declanșării numeroaselor conflicte, mai ales prin prisma multiplelor interese strategice, dar și comerciale.

Recentele surse de instabilitate ce au fost sesizate nu numai la nivelul regiunii Mării Caspice, ci și la nivelul unor state puternice din zona continentului european și nu numai, au reconfigurat scena de influență a lumii, la nivelul căreia se pot remarca în orice moment diverse conflicte ale căror consecințe și efecte sunt deosebit de dificil de prognosticat.

În ciuda faptului că în regiunea Mării Caspice, și nu numai, în ultima perioadă au fost sesizate numeroase neînțelegeri, din fericire pentru societatea contemporană, acestea nu au avut un impact major la nivelul mediului de securitate regional, respectiv internațional.

Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, indiferent de cauzele declanșatoare, statistica a dovedit faptul că numărul victimelor ce au fost înregistrate la nivelul populației civile, l-a întrecut cu mult pe cel al victimelor înregistrate la nivelul forțelor militare.

Redefinirea periodică ce este sesizată la nivelul domeniului economico-financiar contemporan, puternic influențat de încă sesizabila recentă criză economică mondială, impune acordarea unei atenții speciale regiunii Mării Caspice, mai ales în contextul recentelor dezechilibre sesizate în zonă, cărora li se adaugă actualul trend ce pare să fie imprimat Alianței Nord-Atlantice de proaspătul președinte ales al Statelor Unite ale Americii, Donald Trump.

În regiunea Mării Caspice, în ultima perioadă se constată tendința tot mai accentuată de impunere a Federației Ruse, mai ales după eșecurile suferite în ultimile decenii, pe fondul crizelor care au afectat-o serios. Lăsând la o parte declarații (ce uneori sunt șocante) ale liderului rus Vladimir Putin, specialiști consideră că Federația Rusă tinde să se focuseze mai ales pe problemele remarcate în carul teritoriiile naționale, ca și pe consolidarea C.S.I.

Și chiar dacă are o serie de parteneriate încheiate cu statele europene (și chiar și cu SUA) Rusia, prin Vladimir Putin, liderul ce pare să se apropie tot mai mult de proaspătul președinte ale SUA, Donald Trump, își dorește impunerea în zona Mării Caspice, aspect demn de luat în seamă, mai ales după recentul episod Ucraina.

Mai mult, Federația Rusă a demarat în ultima perioadă numeroase demersuri în vederea dezvoltării și consolidării relațiilor cu state ce sunt poziționate în zona Extremului Orient, cu atât mai mult după recenta criza ucrainiană, care a poziționat-o din nou în centrul atenției mondiale. În ciuda declarațiilor lui Vladimir Putin, Rusia continuă să declare, de câte ori are ocazia, că se dorește o întărire a parteneriatului deja încheiat cu Statele Unite ale Americii, cu precizarea că nu se dorește o deteriorare a relațiilor și așa extrem de fragile în raport de Alianța Nord-Atlantică.

Specialiștii susțin că Rusia are tot interesul să-și mențină relațiile cu N.A.T.O. în „limite acceptabile”, mai ales în actualul context, caracterizat de o amplificare a fenomenului a criminalității transfrontaliere, a terorismului, dar și a fenomenului migrației ilegale, scăpat de sub controlul autorităților.

Și dacă inițial, Federația Rusă a manifestat o atitudine destul de ostilă privind intenția integrării în cadrul structurilor N.A.T.O. a statelor din zona balcanice, ca și a zonei ce este cuprinsă între Marea Neagră și Marea Baltică, s-a remarcat în ultima perioadă o reconsiderare a poziției publice, Rusia acceptând, cel puțin declarativ, noile procese de integrare, în paralel cu adoptarea graduală a „strategiei de acomodare”.

În situația în care statele din partea estică a continentului european optează gradual pentru înscrierea în integrarea în Alianța Nord Atlantică (multe optând și pentru integrarea în Uniunea Europeană), Rusia încearcă să se impună cât mai mult nu doar în zona Mării Negre, ci și în regiunea Mării Caspice, nu doar prin prisma economică specifică acestor două regiuni, ci în special prin prisma imprimată de geopolitică și de geostrategie.

Se impune a se semnala și faptul că Federația Rusă încearcă să facă eforturi deosebite în vederea consolidării unor noi alianțe cu unele din statele puternice de pe scena internațională (precum China), aceasta menținându-și și relațiile încheiate cu unele state din interiorul Uniunii Europene, în ciuda faptului că și-a făcut un obicei din ignorarea diverselor reglementări economice și juridice impuse în ultimii ani de U.E.

Federația Rusă acordă o atenție specială menținerii și consolidării în mod constant a poziției economice strategice deținute la nivelul principalelor piețe din Europa, în ceea ce privește domeniul prelucrării și al distribuirii resurselor de petrol, în domeniul prelucrării și al distribuirii gazelor naturale, ca și pe diversele piețele de transport trans-naționale.

De asemenea, Federația Rusă încearcă menținerea și dezvoltarea influenței manifestate în Republica Moldova (iar rezultatul ultimelor alegeri vine să întărească această influență), Rusia făcându-și un obicei din a specula la maxim absolut toate revendicările de tip rusofon ce au fost sesizate în ultimii ani pe teritoriul unor foste state din colosul sovietic U.R.S.S.

În ceea ce îl privește pe temutul lider Vladimir Putin, acesta își continuă obiceiul de a acționa după bunul plac, nu doar pe teritoriul Federației Ruse, cât și pe în cadrul diverselor zone de influență ale Federației Ruse, acesta ignorând deseori nu doar legislația națională în vigoare, ci și diversele acorduri internaționale.

În actualul context, Federația Rusă continuă să perceapă partea sudică a Caucazului ca fiind o proximitate deosebit de prietenoasă, Vladimir Putin analizând ipoteza, în situația apariției unei potențiale necesități, transformarea acesteia într-o zonă de intervenție, caz în care ar putea fi generat un conflict deosebit, cu multiple efecte, urmări și implicații sesizate nu doar la nivel regional, cât mai ales la nivelul scenei internaționale.

Concluzionând, se remarcă faptul că interesul oficialilor occidentali post-atlantici pentru conceptul continentului europen liber și întreg are capacitatea de a atrage înspre zona estică europeană a cadrului instituțional aferent nu numai comunității europene, ci și al Alianței Nord-Atlantice, obiective care în acest moment reușesc să se poziționeze în topul priorităților marilor state ale lumii, regiunea Mării Caspice având un rol primordial, datorită poziționării sale.

În actualul context geopolitic, zona Mării Caspice poate fi considerată ca fiind de importanță strategică maximă, mai ales prin prisma numeroasele conflicte înghețate ce au fost semnalate în ultimile decenii aici.

În societatea contemporană s-a remarcat o fluctuație a surselor de instabilitate în zonă, acestea nu doar multiplicându-se, ci modificându-și radical modul de manifestare, indiferent că vorbim de surse economice ori politice, de surse sociale ori de surse militare.

Se remarcă faptul că toate sursele de instabilitate sesizate în perioada contemporană în zona Mării Caspice au capacitatea să declanșeze într-un timp extrem de redus multiple conflicte la nivelul statelor riverane ale sale, mai ales prin prisma luptei pentru control asupra actualelor și potențialelor surse energetice, ca și a multiplelor rivalități de natură etnică, respectiv religioasă.

Ca urmare a acestui aspect, instabilitatea în zona Mării Caspice poate cunoaște modificări substanțiale într-un timp relativ redus, existând și posibilitatea extinderii unui potențial conflict de natură etnică ori religioasă și la nivelul teritoriilor altor state învecinate. În eventualitatea unui astfel de context, din păcate, analiștii iau în calcul și varianta unui descompuneri statale în zona de origine a respectivului conflict.

O.S.C.E.

Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană se bucură în acest moment de o credibilitate destul de mare nu doar în zona Mării Negre și a Caucazului de Sud, ci și în regiunea Mării Caspice, ea neavând din păcate nici capacitatea și nici mijloacele specifice necesare soluționării diverselor probleme și neînțelegeri ce au apărut în zonă.

Așa se face faptul că O.S.C.E. joacă la nivelul arhitecturii europene de securitate, rolul de observator, Federația Rusă apreciind deseori că aceasta este doar o organizație ce veghează la prevenirea unor potențiale conflicte.

Din fericire, statele aflate în vecinătatea regiunilor anterior amintite, și care nu se bucură de „protecția” Alianței Nord-Atlantice sau al Uniunii Europene, sunt implicate și în diverse alte organizații internaționale, al căror principal scop este reprezentat în principal de menținerea stabilității, a păcii și a securității zonale și globale.

În contextul fluctuațiilor permanente de securitate semnalate la nivel european, dar și la cel global, generate atât de transformările politice, cât și de transformările militare și economice, regimurile juridice aferente acestor zone rămân și ele neschimbate, comunitatea internațională conturându-și direcțiile de acțiune principale în vederea atingerii scopurilor de integrare europeană, dar și euro-atlantică.

La nivelul Mării Caspice se are în vedere o gestionare ideală a potențialelor surse de conflict, cu soluționarea acestora în cel mai scurt timp, în situația declanșării, în paralel cu desvoltare economică, ca și dezvoltarea instituțională a statelor aflate în regiune.

Prin abordarea de tip multi-dimensional ce o caracterizează, O.S.C.E. le poate oferi numeroaselor state din zona sa de influență forumul ideal de dialog și de negociere pe diverse teme ce privesc problemele de securitate la nivelul stațiului euro-atlantic, dar și a spațiului euro-asiatic. O.S.C.E. continuă să manifeste o abordare extinsă a complexului concept de securitate, organizația având în vedere acțiuni complexe, canalizate pe linia politico-militară, linia economică, dar și pe linia resurselor umane.

În contextul actual, O.S.CE. reprezintă platforma ideală dedicată dialogurilor politice la nivel înalt, ce are în vedere spectre largi de securitate. Organizația conferă statelor interesate și intrumentele necesare pentru avertizările precoce în cazul semnalării unor tensiuni zonale, în paralel cu o prevenire a potențialelor conflicte, dar și un management complex al eventualelor crize și o reabilitare post-conflictuală.

Prin intermediul diverselor sale instituții specializate, O.S.CE. are competențe în numeroase domenii considerate ca fiind de impact în domeniul securității comune, de la controlul strict al armelor convenționale, la măsuri ce vizează creșterea securității zonale, ca și la măsuri specifice de combatere a amenințărilor de tip trans-național.

O.S.C.E. joacă un rol deosebit în zonele anterior menționate, capacitatea și experiența complexă în domeniul diplomației de tip preventiv permițându-i să prevină potențialele conflicte din aceste regiuni, dar și să gestioneze eventualele crize declanșate.

Prin acțiunile specifice diverse, O.S.C.E. contribuie la menținerea și dezvoltarea spațiului comun de securitate, în paralel cu consolidarea încrederii la nivelul politicii militare, dar și cu promovarea mediului de securitate.

În actualele condiții de securitate, ce se remarcă nu doar la nivelul Uniunii Europene, ci și la nivelul regiunilor anterior menționate, N.A.T.O. reușește să dețină un rol major în ceea ce reprezintă complexul proces dedicat asigurării stabilității și implicit a echilibrului la nivelul spațiului euro-atlantic, în același timp cu asigurarea unui mediu de securitate la nivel zonal, regional și implicit global.

Urmare a numeroaselor acțiuni militare, acțiuni care sunt derulate în mod constant de către N.A.T.O., ca și prin intermediul numeroaselor acțiuni ce sunt specifice oricărui proces de management al crizelor (aceste acțiuni fiind derulate în nume propriu, dar și acțiuni derulate sub cupola Alianței), Alianța Nord-Atlantică și-a adjudecat statutul de cea mai puternică organizație politico-militară, aceasta cu influențe directe asupra amplului proces ce este dedicat menținerii securității la nivel zonal, regional și global.

N.A.T.O. continuă să se poziționeze în topul liderilor ce influențează în mod decisiv mediul internațional actual de securitate, organizația extinzându-și în mod constant aria de influență, nu numai la nivel european, ci și la nivelul lumii. Mai mult, organizația derulează constant diverse acțiuni specifice în interiorul zonelor considerate strategice, în interiorul cărora se manifestă potențiale surse de instabilitate, surse de conflict, tensiuni majore, ca și crize diverse.

În contextul contemporan aferent mediului de securitate se remarcă un grad destul de ridicat de instabilitate, respectiv de fragilitate, considerent în baza căruia se are în permanență în atenție menținerea diverselor relații de colaborare de tip multilateral ce au fost stabilite între Alianța Nord Atlantică și restul structurilor similare ce se remarcă pe teritoriul european.

Specialiștii în domeniu anticipează că prin intermediul unor acțiuni comune, toate aceste structuri de securitate vor reuși să dobândească nu doar abilitatea cât mai ales capacitatea reacționării rapide și eficiente în cadrul tuturor potențialelor conflicte, tensiuni ori crize care se pot semnala/manifesta în diversele regiuni ale continentului, cea a Mării Negre, ca și cea a Mării Caspice fiind poziționate în topul priorităților. În plus, se are în vedere și eliminarea multiplelor riscuri, respectiv amenințări ce planează în mod constant la nivelul mediului de securitate actual.

În aceste condiții, consolidarea permanentă a structurii de securitate actuale se constituie în obiectivul principal aflat nu doar pe lista priorităților NATO , ci și pe cele ale restului statelor europene, acestea acordând o atenție deosebită domeniului dedicat prevenirii, diminuării și implicit eliminării tuturor potențialelor riscuri ce pot să fie sesizate la nivelul mediului de securitate zonal .

Federația Rusă, ca și unele dintre statele ce provin din fostul imperiu sovietic, nu privește deloc cu ochi buni noile scenarii geopolitice ce au fost elaborate în ultimii ani de către Alianța Nord-Atlantică, organizația fiind în repetate rânduri, de altfel, contestată de către foștii lideri ruși, aceștia percepând extinderea N.A.T.O. drept o amenințare ce era direct îndreptată la adresa securității zonale, regionale și chiar internaționale.

Ulterior, acești lideri și-au reconsiderat pozițiile pe care le aveau în raport cu N.A.T.O., remarcându-se și situații în care sovieticii s-au declarat total nemulțumiți de potențiala „excludere” din cadrul spațiului continentului european, ca urmare a extinderii Alianței Nord Atlantice. Urmare a procesului complex dedicat redefinirii europeane, proces asociat celui al transformării N.A.T.O, respectiv al adaptării permanente a organizației la fluctuațiile sesizate în mediul de securitate, s-a remarcat o creștere exponențială a influenței ce este manifestată de regiunea Mării Caspice, ca și de cea a Mării Negre, la nivelul mediului de securitate internațional, în vreme ce statele din proximitatea sa au căpătat noi valențe pe scena politică, și în special pe scena geostrategică. Din acest considerent, regiunea Mării Caspice s-a transformat treptat într-o adevărată provocare nu doar pentru principalele state europene, ci și pentru alte state puternice ale lumii.

Pe fondul tot mai numeroaselor presiuni ce se remarcă în mod periodic la nivelul Federației Ruse, vizând integrarea fostelor state sovietice în C.S.I., în vederea asigurării unui mediu de securitate stabil în regiunea Mării Negre, ca și a Mării Caspice, se impune o cooperare strânsă între organismele Alianței și corespondentele acestora de la nivelul continetului european, în același timp urmărindu-se nu numai o liberalizare ideală a piețelor din zonele anterior menționate ci mai ales multiplicarea, respectiv fluidizarea numeroaselor relații comerciale de tip transfrontalier.

O altă organizație cu influență deosebită în geostrategia regiunilor este O.S.C.E, aceasta bucurându-se de o credibilitate ridicată și în zona Caucazului de Sud, fără a dispune însă de capacitatea și mijloacele specifice unor soluționării adecvate la diversele porbleme ce au fost remarcate în aceste zone. Respectiv, O.S.C.E. deține un rol important în cadrul actualei arhitecturi europene de securitate, respectiv cel de observator, în opinia Federației Ruse organizația fiind doar un organism ce supraveghează prevenirea unor potențiale tensiuni/conflicte/crize. Trebuie spus în cadrul conținutului acestui subcapitol și faptul că statele aflate în imediata proximitate a Mării Caspice, state care nu sunt sub „protecția” N.A.T.O. ori a Uniunii Europene, sunt direct implicate în diverse alte organizații de pe scena internațională, principal scop urmărit fiind reprezentat de menținerea stabilității, a securității zonale ca și a păcii la nivel global.

În zona Mării Caspice se urmărește o gestionare rapidă și eficientă a tuturor potențialelor surse generatoare de conflict, avându-se în vedere soluționarea acestora în cel mai scurt timp. În același timp, constant, în lista priorităților aflate pe ordinea de zi se mai poziționează dezvoltarea economică a zonei, ca și dezvoltarea la nivel instituțional a tuturor statelor din proximitatea acesteia.

O.S.C.E., prin intermediul abordării multidimensionale ce îi este caracteristică, poate conferi tuturor statelor ce se află îm aria zonei sale de influență forumul ideal de dialog, dar și de negociere, în centrul acestora poziționându-se temele de actualitate din domeniul securității la nivelul spațiului euro-atlantic, respectiv a spațiului euro-asiatic.

Această organizație continuă ca în mod constant să manifeste o abordare cât mai extinsă a complexului concept dedicat securității, în centrul obiectivelor acesteia remarcându-se numeroase acțiuni complexe, ce sunt canalizate nu numai asupra liniei politico-militară, ci și a sferei economice, respectiv a celei ce privește resursa umană.

În cadrul contextului contemporan, O.S.C.E. poate fi considerată drept platforma ideală ce este dedicată dialogurilor politice purtate la nivel înalt, acestea incluzând spectre largi ale securitate. O.S.C.E. le conferă tuturor statelor ce sunt interesate:

Totalitatea intrumentelor ce le sunt necesare avertizărilor precoce în situația în care sunt semnalate anumite tensiuni la nivel zonal cazul semnalării unor tensiuni zonale

Posibilitatea prevenirii unor potențiale conflicte

Un management complet în eventualitatea declanșării unor crize

Reabilitarea post-conflictuală

O.S.C.E., prin diversele instituții specializate aflate în subordinea sa, deține numeroase competențe în domeniile ce sunt considerate a fi de impact maxim la nivelul mediului de securitate comun, incluzând:

Un control strict al armelor de tip convențional

Numeroase măsuri dedicate dezvoltării securității zonale

Măsuri specifice dedicate combaterii diverselor amenințări de tip trans-naționale

Organizația deține un rol special în regiunile anterior menționate, aceasta putând să intervină rapid și eficient în prevenirea unor potențiale conflicte în aceste zone, datorită experienței complexe, ca și a capacității de acțiune, ce îi permit, în eventualitatea declanșării unor crize, o gestionare eficientă a acestora.

O.S.C.E., prin intermediul numeroaselor acțiuni pe care le întreprinde, contribuie în mod esențial nu doar la menținerea și implicit la dezvoltarea spațiului comun de securitate, ci mai ales la o consolidare a încrederii la nivelul politicilor din domeniul militar, în paralel cu promovarea constantă a mediului de securitate.

În ciuda faptului că în ultimii ani s-au remarcat o serie întreagă de reașezări de tip geopolitic, dar și geostrategic în zona estică a continentului european, problemele în regiune par a fi departe de a se rezolva, chiar dacă procesele de tranziție din interiorul statelor aflate în această regiune au demarat încă de la începutul anilor 1990, în lunile imediat următoare prăbușirii regimului comunist.

Ulterior căderii regimului comunist și destrămării imperiului sovietic, nou înființata Federație Rusă nu pare a fi nici pe departe dispusă să ia în calcul renunțarea la tot mai numeroasele pretenții de tip hegemonic formulate de-a lungul anilor în spațiului ce este dedicat Comunității Statelor Independente, ci dimpotrivă.

Și chiar dacă, de-a lungul timpului, în spațiul public au fost sesizate numeroase asigurări, angajamente și promisiuni venite din partea principalilor lideri occidentali, experiența ultimilor ani a demonstrat că practic, aceștia nu sunt dispuși să le confere statelor din proximitatea regiunii Mării Caspice, întregul sprijin politic, militar, economic, dar și social de care acestea au nevoie pentru a-și accelera procesele de democratizare, procese ce, din nefericire, sunt incomplete. Și toate acestea în contextul în care unele dintre aceste state, cel puțin formal, sunt atât membre ale Uniunii Europene, cât și membre ale Alianței Nord Atlantice.

Uniunea Europeană

Continentul european este în acest moment traversat de o perioadă destul de plină de provocări diverse, acestea fiind generate atît de multiplele transformări derulate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, dar și globale, cât și de numeroasele reconfigurări de pe scena geopolitică și geostrategică, mai ales în contextual recentului Brexit, căruia i se adaugă fenomenul migrației ilegale, ce a atins dimensiuni fără precedent în ultimii doi ani.

Zona Mării Caspice reprezintă în acest moment o țintă principală pentru toate procesele aflate în derulare ori în curs de prognosticare, motiv pentru care se impune mai mult ca oricând:

Evaluarea complexă a tuturor vulnerabilităților și a riscurilor potențiale în zona

Evaluarea și prognosticarea amenințărilor și a pericolelor zonale, ce privesc securitatea regională, dar și pe cea globală

Formularea unor politici regionale complexe de către principalii actori de pe scena geopolitică și geostrategică privind menținerea securității în zonă

În acest context, un rol deosebit este jucat de Agenția Europeană de Apărare (A.E.A.), instituție înființată în anul 2004 de către Consiliul European la data de 12 iulie 2004, ce are drept principal scop coordonarea operațiunilor diverse de apărare. Lărgirea spațiului Uniunii Eupene prin aderarea unor noi state au crescut considerabil rolul și importanța zonei Mării Caspice atât în contextul european, cât și în contextul internațional. Astfel, în acest moment, această regiune este percepută drept un centru sensibil de stabilitate, ea fiind deseori considerată drept o punte dintre cele două „lumi” ipotetic delimitate.

La nivelul continentului european se are în vedere menținerea unei stabilități politice regionale, în paralel cu dezvoltarea și consolidarea accesului la diversele resurse energetice din zonă.

Federația Rusă uzează de toate mijloacele pentru a-și menține poziția în problemele legate de „vecinătatea imediată”, în paralel cu tentativele dedicate conservării prezenței militare în zona Mării Negre, dar și a Transnistriei.Iar dependența energetică a statelor din proximitatea zonei Mării Caspice, ca și a Mării Negre, pare să favorizeze tot mai mult planurile ipotetice ale Federației Ruse privind reformarea fostului bloc sovietic U.R.S.S.

CAPITOLUL 4 INFLUENȚA ZONEI MĂRII CASPICE ASUPRA ROMÂNIEI

4.1. Relațiile politico-diplomatice ale României cu statele din zona Mării Caspice

Din totalitatea relațiilor politice, dar și diplomatice pe care țara noastră le are cu statele aflate în zona Mării Caspice, se evidențiază cu precădere, în acest moment, relațiile cu puternica Federație Rusă, acestea aflându-se, în ultima perioadă, într-un con de umbră.

De altfel, relațiile României cu state din fosta Uniune Sovietică au cunoscut, de-a lungul vremii numeroase fluctuații, unele dintre acestea fiind chiar majore. În ceea ce privește paradigma relațiilor dintre România și puternica U.R.S.S., se remarcă faptul că aceasta a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile statelor de-a lungul istoriei, ci mai ales prin intermediul modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, ce s-au remarcat la nivelul scenei politice regionale, respectiv a scenei continentale.

În perioada imediat ulterioară instaurării regimului comunist în România, țara noastră nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției Românie a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot. Inclusiv planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia.

După decesul marelui lider sovietic Stalin, urmașul acestuia a modificat politica internă, el optând pentru o relaxare ușoară a diverselor relații internaționale, ca și pentru realizarea unei coexistențe relaxate a socialismului în proximitatea capitalismului.

Urmare a modificării atitudinii Uniunii Sovietice, România a început să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea.

Iar în anul 1955 s-a reușit semnarea, de către toate statele socialiste, mai puțin statul iugoslav, a Tratatului de la Varșovia, creat urmarea inițiativei Uniunii Sovietice, și care a determinat trecerea armatelor tuturor statelor socialiste sub comanda armatei sovietice.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (în anul 1955), România a mai urmat o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată și celebra Declarație privind poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești.

Acest gest a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i Românii spații extinse, în vreme ce mass-media sovietică, surprinsă, a preferat să nu se implice, liderii URSS provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a Uniunii Sovietice să critice România, pe care au acuzat-o de naționalism.

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România). Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României.

Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G

Noul lider comunist al României a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare. În paralel, acesta a reușit să stabilească și relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Tot Nicolae Ceaușescu a fost cel care a ales să se apropie de controversatul lider iugoslav, Iosip Broz Tito, cel pe care sovieticii deciseseră să-l izoleze, ca urmare a diverselor luări de atitudine ale acestuia, ce nu erau deloc pe placul Uniunii Sovietice, imperiul ce își făcuse un obicei din a se amesteca și a-și impune propriile opinii în toate statele pe care, în mod artificial, le introdusese în larga sa sferă de influență. Și categoric, cel mai surprinzător gest al lui Nicolae Ceaușescu, cel care i-a atras atenția întregii lunii internaționale, a fost atitudinea pe care acesta a adoptat-o în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia.

Instaurarea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Uniunii Sovietice și ulterioarele proiecte instaurate de acesta la nivelul întregului colos sovietic au afectat nu doar teritoriul național, ci și teritoriile regionale din proximitatea U.R.S.S. În opinia liderului sovietic, statele socialiste din sfera de influență sovietică ar fi trebuit să aibă în vedere realizarea unor restructurări de tip controlat, urmând modelul deja aplicat în interiorul U.R.S.S., aspect ce a fost subliniat de Mihail Gorbaciov și cu prilejul vizitei derulate în țara noastră în cursul lunii mai a anului 1987.

Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană. Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești (dezvoltate în dezacord cu opinia U.R.S.S., după cum s-a evidențiat în cuprinsul prezentei lucrări), ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional. Iar politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Încă de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, liderul comunist român a început să constate că, la nivel internațional, urmare a diverselor politici interne controversate pe care înțelesese să le aplice, are loc o erodare galopantă a capitalului său de imagine, în paralel cu accentuarea nemulțumirii populației, pe fondul înăspririi condițiilor de trai (determinată de intenția lui Ceaușescu de a achita într-un timp extrem de scurt diversele datorii acumulate la instituțiile financiare internaționale), căreia i s-a adăugat și o accentuare exponențială a așa-numitului cult al personalității.

În ciuda diferențelor majore de opinie ce se remarcaseră între cei doi lideri comuniști, se remarcă faptul că relațiile de colaborare dintre cele două state nu sunt influențate în mod deosebit, atât intensitatea, cât și volumul schimburilor economice dintre România și Uniunea Sovietică derulându-se în parametrii stabiliți inițial.

Marea majoritate a relațiilor pe care țara noastră le-a derulat cu puternica fostă Uniune Sovietică, în ultimii ani ai existenței regimului socialist pe teritoriul României, dar și al fostei Uniuni Sovietice, au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă.

Ulterior momentului „Decembrie 1989”, s-a remarcat o diminuare treptată a nivelului relațiilor comerciale, ca și al relațiilor politice cu fostele statele ale Uniunii Sovietice, principalul motiv constituindu-l dezinteresul tot mai crescut al clasei politice ce s-a succedat la conducerea României. În ciuda faptului că marea majoritate a oamenilor de afaceri din România, cu precădere producătorii autohtoni, au conștientizat potențialul deosebit pe care l-ar reprezenta tot mai puternica Federație Rusă, relațiile economice ce s-au derulat între cele două state în ultimii ani se dovedesc a fi din ce în ce mai dezechilibrate, mai ales pe fondul răcirii/deteriorării relațiilor de natură politică.

Așa se face faptul că, dacă în primul an de la momentul „Decembrie 1989” țara noastră a exportat în statul vecin numeroase produse, a căror valoare a ajuns la suma de 1.5 miliarde de dolari, valoarea diminuându-se considerabil în anul 1991 (respectiv a ajuns la suma de doar 1 miliard de $), în cursul anului 1992 valoarea exporturilor a reușind să ajungă numai la suma de 400 de milioane $, pentru ca în 1993 această valoare să se înjumătățească.

Categoric, cel mai negru an din istoria relațiilor română-ruse, prin prisma economică, s-a dovedit a fi anul 1999, când exporturile în Federația Rusă au atins valoarea de 50 milioane $.

Se impune a se menționa și faptul că în mentalul colectiv al populației din România s-a reușit implementarea asocierii părții ruse cu ocuparea Basarabiei, ca și a intrării rușilor în țara noastră pe tancuri (momentul ulterior celei de-a doua deflagrații mondiale), puțini fiind cetățenii români care cunosc influența rușilor în dobândirea de către România a independenței acesteia în fața fostului imperiu otoman sau a modernizării țării noastre din perioada secolului al XIX-lea.

În domeniul relațiilor dintre țara noastră și Federația Rusă continuă să se manifeste propaganda rău-voită privind eventualele efecte negative pe care le-ar putea avea statul condus cu o mână de fier de puternicul Vladimir Putin, aceasta fiind sesizată periodic, în diversele contexte politice. Se remarcă faptul că ulterior anului 1990, politica externă pe care a derulat-o țara noastră s-a bazat în mod exclusiv pe diverse considerente de natură geo-strategică, rațiunile economice fiind în mod voit neglijate de forțele politice, care au încercat să speculeze oportunitățile în diverse moduri, astfel încât să reușească obținerea unor avantaje personale, prin intermediul interpușilor.

România se poate lăuda că în acest moment, ulterior aderării la N.A.T.O., și implicit la Uniunea Europeană, a reușit să stabilească relații deosebite cu Statele Unite ale Americii (fiind de notorietate recenta vizită a președintelui Klaus Iohannis la omologul său, Donald Trump), mai ales în contextul controversatului scut de la Deveselu, nu același lucru putându-se afirma și despre relațiile cu Federația Rusă, al cărui președinte a făcut, în ultima vreme, unele declarații la adresa țării noastre.

După un deceniu de contradicții, repoziționări și reconsiderări ale scenei politice românești, abia începând cu anul 1999 țara noastră a luat în calcul ideea îmbunătățirii relațiilor cu Federația Rusă, startul fiind dat de primul ministru Radu Vasile, care a demarat reconcilierea relațiilor politice și diplomatice cu Federația Rusă.

În urmă cu 14 ani s-a reușit și semnarea Tratatului politic de bază dintre România și Federația Rusă, acesta fiind ulterior ratificat de către parlamentele ambelor state. În conținutul acestui tratat se menționa că în perioada următoare relațiile bilaterale dintre cele două state urmau să fie impulsionate, prin intermediul eforturilor bilaterale, un an mai târziu o delegație complexă, în fruntea căreia s-a poziționat nimeni altul decât fostul premier Adrian Năstase, făcând o vizită în Federația Rusă, inițiativă urmată, după numai un an, și de proaspătul venit la putere, controversatul șef de stat, Traian Băsescu.

În ciuda faptului că, întors în țară, fostul lider preciza în cadrul unei conferințe de presă că în perioada următoare relațiile României cu Federația Rusă se vor îmbunătăți considerabil, s-a dovedit exact contrariul, aspect ce nu a fost deloc favorabil țării noastre.

În acest moment, Federația Rusă continuă să se mențină în topul primelor zece state cu care țara noastră are parteneriate comerciale deosebite, valoarea acestora situându-se în jurul cifrei de 3.5 %, principalele importuri ale României din acest stat constând în țiței și produse petroliere (reprezentând un procent de 64 % din totalul importurilor în cursul anului 2013), în gaze naturale (18,2 %), ca și în produse feroase și minereuri.

Se cunoaște faptul că ulterior intervenției Federației Ruse în Crimeea, un moment deosebit fiind reprezentat de incidentul Ucraina, Uniunea Europeană a luat decizia de a institui numeroase sancțiuni de natură economică împotriva statului condus de Vladimir Putin, stat ce, la rândul său, a luat decizia de a „reacționa” la sancțiunile comunității internaționale, interzicând pe teritoriul său diversele importuri ce proveneau din marile state ale lumii.

De asemenea, se cunoaște faptul că o eventuală recâștigare de către țara noastră a pieței Federației Ruse și dezvoltarea/cultivarea relațiilor cu acest stat ne-ar putea aduce numeroase avantaje, de la prețuri cu mult mai bune decât cele actuale la produse petroliere și gaze naturale, la creșterea nivelului dezvoltării economice, de care România are mare nevoie.

Despre natura relațiilor diplomatice pe care țara noastră le are cu Federația Rusă vorbesc de la sine diversele comunicate ale Ministerului Afacerilor Externe ale Federației Ruse în raport cu România, recent reușindu-se realizarea unui studiu deosebit de interesant în acest domeniu. Astfel, în perioada analizată, respectiv 2003/2017, în cadrul comunicatelor M.A.E. al Federației Ruse, reprezentarea documentelor ce fac referire la România este conform graficului:

Sursa capturii – http://larics.ro

În domeniul dedicat motivelor ce au stat la baza acestor comunicate ale MAE Federației Ruse privind România, se remarcă următoarea reprezentare grafică:

Sursa capturii – http://larics.ro

Iar reprezentarea pe ani, a motivelor ce au determinat comunicatele Afacerilor Externe ruse în raport cu România, este conform graficului:

Sursa capturii – http://larics.ro

În studiul, anterior menționat, s-a reușit și evidențierea subiectelor ce au stat la baza comunicatelor de presă ale diplomației ruse în raport cu țara noastră, după cum reiese din graful următor:

Sursa capturii – http://larics.ro

În perioada supusă analizei, s-au aflat numeroase teme aferente tematicii regionale, în topul subiectelor poziționându-se:

Sursa capturii – http://larics.ro

La o simplă analiză a raporturilor dintre frecvența specifică subiectelor abordare privind relațiile bilaterale dintre cele două state și cea a criticilor la adresa politicii externe, respectiv politicii interne a țării noastre, venind din partea Federației Ruse, pot fi remarcate diferențele majore dintre comunicările diplomatice normale și așa-numitul război informațional, adevăratele probleme apărând ulterior anului 2009 (mai precis, în perioada în care, în fruntea statului român, a reușit să revină, prin deja controversatul episod al alegerilor din data de 6 decembrie 2009, fostul lider Traian Băsescu), când comunicatele de presă ale Ministerului Afacerilor Externe ale Federației Ruse au depășit tema dedicată relațiilor bilaterale, în acești ultimi ani fiind sesizate numeroase probleme ca urmare a :

Scandalului diplomatic uriaș declanșat de expulzarea cetățeanului român

Subiectelor anti-Federația Rusă, promovate în cadrul campaniei electorale a fostului șef de stat, Traian Băsescu

Numeroaselor declarații anti-Federația Rusă, mare parte dintre acestea aparținându-i tot fostului lider Băsescu, etc

De asemenea, în cuprinsul acestui subcapitol, ce a demarat cu prezentarea relațiilor diplomatice și comerciale cu Federația Rusă, se impune a se remarca și natura încărcăturii emoționale, analizate tot în cuprinsul studiului anterior menționat, în primul deceniu al perioadei analizate Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse abordând relațiilor diplomatice cu țara noastră într-un ton neutru:

Sursa capturii – http://larics.ro

După cum se remarcă, problemele au început să apară începând cu anul 2011, când partea Federației Ruse s-a arătat îngrijorată și nemulțumită de amplasarea diverselor elemente aferente scutului de la Deveselu.

Ulterior anului 2014, se sesizează faptul că totalitatea subiectelor ce au vizat comunicarea cu partea diplomatică română au fost abordate într-un ton negativ de partea rusă, pe lângă problema euro-atlantică și episodul ucrainean sesizându-se nu doar prezența unor așa numite „bombe informaționale”, al căror principal scop l-a constituit testarea reacțiilor venite din partea părții române, ci și lipsa efectivă a oricărei comunicări de tip constructiv.

În ultimii ani, pe lângă limitarea la maxim a tematicilor de discuții dintre cele două state, se remarcă o ostilitate deosebită la nivelul relațiilor diplomatice dintre Federația Rusă și România, aspect ce ar trebui să-i pună pe gânduri pe mai marii diplomației românești.

Iar anul care se apropie se anunță a fi unul destul de controversat, dacă e să avem în vedere numai evenimentele deja anunțate, respectiv:

Centenarul Unirii României – aspect ce nu pare să îi preocupe prea mult pe liderii politici ai momentului și care va readuce pe tapet controversata problemă a Basarabiei

Aniversarea a 140 de ani a relațiilor diplomatice dintre cele două state

Organizarea alegerilor prezidențiale din Federația Rusă, viitorul șef de stat putând continua politica derulată de puternicul Vladimir Putin sau dimpotrivă

În ceea ce privesc relațiile diplomatico-politice pe care țara noastră le are cu Kazahstanul, un alt stat din zona Mării Caspice, acestea au avut în ultimele decenii o evoluție de tip ascendent, ce este pus de către diplomația românească pe seama numeroaselor interese comune manifestate de ambele state, în cadrul relațiilor bilaterale.

De asemenea, conform acelorași surse diplomatice, Kazahstanul este considerat în acest moment ca fiind partenerul economic cel al important al țării noastre din zona asiatică centrală, principalul interes manifestându-se în domeniul energetic.

Țara noastră se numără printre statele care au recunoscut independența Republicii Kazahstan, în scurt timp de la declararea acesteia (respectiv chiar a doua zi), ulterior reușindu-se și semnarea Protocolului vizând stabilitatea relațiilor diplomatice dintre România și noul stat desprins din fosta Uniune Sovietică.

Țara noastră are misiune diplomatică (actual ambasadă) încă de acum 24 de ani, statul partener având în România un consul onorific. În ceea ce privește cadrul bilateral juridic, acesta este apreciat de către autoritățile române ca fiind unul satisfăcător, ce se adaptează permanent la diversele relații bilaterale dintre cele două state, ca și la rigorile impuse de legislația la nivelul continentului european, în acest moment existând în vigoare peste 20 de acorduri între cele două state, prin intermediul cărora se reușește acoperirea nu doar a domeniului diplomatic, ci și a domeniului politic, a domeniului economic, ca și a celui dedicat turismului și respectiv transporturilor:

Dinamica schimburilor comerciale înregistrate între cele două state în ultimii ani – sursa capturii – pagina oficială a M.A.E. România

Între cele două state se remarcă existența unor bune relații de colaborare la cel mai înalt nivel, șefii acestora vizitându-se pe parcursul ultimelor două decenii de câteva ori, ca de altfel și reprezentanții ministerelor afacerilor externe omoloage, periodic fiind sesizate numeroase consultări, pe teme diverse, la nivele diferite, ca și tot mai numeroase contacte de lucru și implicit la nivelul parlamentar.

În acest context se impune a se menționa și sprijinul pe care țara noastră l-a acorda propunerii venite din partea acestui stat partener privind preluarea de către acesta a președinției O.S.C.E. în cursul anului 2010, ca și al sprijinului acordat dezvoltării relațiilor pe care Kazahstanul le are cu Uniunea Europeană.

În ceea ce privește Turkmenistanul, un alt stat din zona Mării Caspice, țara noastră a recunoscut independența acestui stat încă de la finele anului 1991, de la jumătatea anului următor între cele două state demarându-se primele relații de natură diplomatică.

De-a lungul ultimilor 25 de ani, între România și Turkmenistan s-a înregistrat un trend ascendent al relațiilor bilaterale, între cele două state reușindu-se configurarea unui adevărat parteneriat strategic, ce a avut la bază diverse aspecte dedicate problemei energetice.

În domeniul dedicat contactelor politice existente între cele două state, acestea au avut în mod periodic întâlniri la nivel înalt, ultimele întâlniri dintre șefii celor două state derulându-se la jumătatea lunii octombrie a anului 2012 (vizita șefului român în Turkmenistan), ca urmare vizitei omologului său din luna mai a anului precedent.

Urmare a acestor vizite s-a reușit adoptarea Planului de Acțiuni dedicat punerii în aplicare a declarației comune celor doi șefi de stat, în cadrul căruia se prevede, printre multe altele, și definirea și implementarea parteneriatului strategic dintre cele două state, în vederea exploatării, ca și a transportului gazelor naturale și a produselor petroliere înspre zona centrală a continentului european.

Turkmenistanul este perceput în acest moment ca fiind un important partener economic pentru țara noastră, în cadrul relațiilor pe care România le are cu state din zona Asiei Centrale, principalele domenii de acțiune dintre cele două state fiind cel politic, domeniul energetic, ca și cel economic, în cadrul căruia s-a remarcat, în ultimii ani, următoarea evoluție:

Dinamica schimburilor comerciale înregistrate între cele două state în ultimii ani – sursa capturii – pagina oficială a M.A.E. România

Între cele două state se remarcă existența unor bune relații de colaborare la cel mai înalt nivel, șefii acestora vizitându-se pe parcursul ultimelor două decenii de câteva ori, ca de altfel și reprezentanții ministerelor afacerilor externe omoloage, periodic fiind sesizate numeroase consultări, pe teme diverse, la nivele diferite, ca și tot mai numeroase contacte de lucru și implicit la nivelul parlamentar.

În topul colaborării țării noastre cu acest stat se poziționează latura energetică, Turkmenistanul reprezentând un important furnizor al gazelor în cadrul proiectului coridorului sudic, dedicat aprovizionării energetice a continentului european.

În cursul anului 2012, cu ocazia întâlnirii oficiale dintre șefii celor două state s-a reușit definirea proiectului strategic dedicat așa numitului coridor al transporturilor mărfurilor în zona Mării Caspice-Mării Negre, o atenție deosebită urmând să fie acordată porturilor Constanța, respectiv Turkmenbași, în vederea nu doar a asigurării unui acces cât mai facil al mărfurilor de pe ruta Caucaz-Asia Centrală – Europa, ci și pentru consolidarea acestora.

Țara noastră are în vedere susținerea dezvoltării dialogului pe care Turkmenistanul cu Uniunea Europeană în domeniul dedicat relațiilor bilaterale de cooperare, ce sunt prevăzute în cadrul Strategiei pentru zona Asiei Centrale și care vizează, în principal, dezvoltarea domeniul energetic.

Ca stat membru al UE, România susține dezvoltarea dialogului UE cu Turkmenistan în cadrul instrumentelor bilaterale de cooperare (Strategia UE pentru Asia Centrală) și se implică în realizarea obiectivelor stabilite prin acest document, îndeosebi în domeniile energetic, educației, managementul resurselor de apă etc.

În ceea ce privesc relațiile politice și diplomatice pe care țara noastră le are cu un alt stat din zona Mării Caspice, Azerbaidjan, se remarcă faptul că România a fost, de asemenea, printre primele state care i-au recunoscut independența la începutul lunii decembrie a anului 1991, la jumătatea anului următor fiind demarate primele relații de natură diplomatică.

Conform datelor oficiale, în cele peste două decenii de colaborare diplomatică dintre România și Azerbaidjan, relațiile stabilite s-au dezvoltat în mod constant, în cursul anului 2009 reușindu-se punerea bazelor unui parteneriat strategic, al cărui principal accent vizează latura energetică, sens în care s-a reușit și semnarea așa-numite „Declarații privind stabilirea unui parteneriat strategic între România și Republica Azerbaidjan”, ca și a Planului de Acțiune pentru implementarea Parteneriatului Strategic între România și Republica Azerbaijan.

În cadrul planului energetic încheiat între cele două state, s-a reușit includerea, la începutul anului 2010, și a Memorandumului privind înțelegerea dintre ministerul Economiei și Comerțului din țara noastră cu instituția similară din statul partener vizând convenirea cadrului adecvat furnizării gazelor naturale, ca și a țițeiului provenit din zona Mării Caspice spre țara noastră, în formă lichefiată, în cadrul proiectului AGRI, urmând traseul Azerbaidjan – Georgia-România.

În același an, anterior menționat, în cursul lunii mai, ministrul român al economiei și energiei a reușit să semneze cu omologii săi din Georgia și din Azerbaidjan, celebrul protocol vizând constituirea companiei dedicate proiectului AGRI, în luna septembrie 2010 fiind semnată și declarația politică privind sprijinirea acestui proiect de către șefii statelor direct implicate.

4.2. Proiectele economice majore din zona Mării Caspice în care este implicată și România

Așa după cum s-a menționat în cuprinsul acestei lucrări, țara noastră se situează la confluența mai multor axe geopolitice, dar și economice, ce leagă nu doar zona estică a continentului european de zona vestică a acestuia, ci care face legătura și dintre continentul european și cel asiatic.

Din totalitatea acestor axe, unica axă ce este prielnică României prin prisma energetică este cea care include și zonele celor două mări de importanță deosebită, respectiv Marea Neagră și Marea Caspică, axă ce este controlată cu precădere de puternica Federație Rusă, mai ales în contextul în care s-a dovedit că traseul aferent canalelor Rhin – Main – Dunăre nu poate fi considerat ca fiind unul strategic pentru domeniul dedicat transporturilor de hidrocarburi.

Acestor aspecte li se adaugă și aspectul avantajului pe care îl reprezintă, pentru țara noastră, nu doar apartenența la celebra Alianță Nord-Atlantică, ci și la Uniunea Europeană, România constituindu-se într-o bază avansată a acestora în cadrul părții estice a continentului european, avându-se în vedere faptul că statul turc este numai membru al N.A.T.O.

În ciuda faptului că țara noastră face diverse demersuri în vederea implicării active în zona Mării Caspice, ca și în zona Mării Negre, se constată faptul că principalul actor din ambele zone continuă să rămână Federația Rusă, o influență deosebită fiind reprezentată și de Turcia.

În ultimii ani s-a remarcat faptul că relațiile existente între statele din zona Mării Caspice s-au dovedit a fi deosebit de fluctuante, ele fiind influențate de numeroși factori, ce au avut efecte deosebite și asupra coridoarelor energetice ce reprezintă adevărata miză în zonă.

În vederea ajungerii resurselor petroliere din zona Mării Caspice spre zonele vestice ale Europei, luând în considerare faptul că destinația finală a oleoductelor din această zonă se regăsește în zona estică a Mării Negre, dar și faptul că s-a limitat destul de mult tranzitarea prin renumitele strâmtori Dardanele și Bosfor, s-a luat în discuție eventualitatea construirii unor noi rute în partea vestică a Mării Negre, ceea ce ar reprezenta o implicare deosebită pentru țara noastră.

Din totalitatea proiectelor ce includ zona Mării Caspice și zona centrală, respectiv vestică a continentului european, se impune a se remarca:

Proiectul Burgas – Alexandropoulis

Proiectul Constanța – Omisalji – Trieste – a se vedea ANEXA 13

Proiectul Odessa – Brody – Gdansk

Proiectul Turkmenistan înspre zona europeană vestică și centrală, prin Georgia și Azerbaidjan si Georgia

Proiectul Turcia – Bulgaria – România, proiectul Nabucco – a se vedea Anexa 14

La ora actuală se remarcă faptul că țara noastră, care era cunoscută în perioada cuprinsă între cele două deflagrații mondiale ca fiind nu doar un mare producător de petrol, ci și al patrulea exportator de produse petroliere și de gaze naturale la nivel mondial, a ajuns ca acum să importe nu doar gaze naturale, ci și petrol, în condițiile în care anual producțiile sale sunt de :

5,4 milioane tone barili produse petroliere

13 miliarde m³ gaze naturale

Cu toate acestea, producțiile se dovedesc a fi insuficiente pentru necesarul actual de consum, România ajungând dependentă de importurile din principalele state producătoare, situație în care este firesc interesul deosebit al acesteia pentru includerea în cadrul marilor proiecte energetice, mai ales în cele ce vizează coridorul energetic dinspre zona Mării Caspice spre zona centrală și vest-europeană.

Problema asigurării energiei se dovedește a fi o problemă vitală nu numai pentru țara noastră ci și pentru restul statelor lumii, prioritatea nr. 1 fiind reprezentată de siguranța unei aprovizionării constante cu petrol și cu gaze naturale, în vederea satisfacerii tuturor nevoilor la nivel național.

În contextul actualei crize a resurselor, și țara noastră, în calitate de membru al Uniunii Europene, ca și al altor organisme și organizații economice, încurajează în permanență realizarea diverselor investiții ce au în vedere sursele convenționale, ca și investițiile în sursele neconvenționale ale energiei.

Marea majoritate a statelor europene, printre care și România, încearcă în permanență să fie cât mai puțin dependente de resursele Federației Ruse în petrol și gaze naturale, în topul priorităților poziționându-se identificarea unor trasee de transport alternative pentru rezervele de petrol existente în zona Mării Caspice înspre statele europene.

Demn de menționat este faptul că rezervele uriașe de petrol existente pe teritoriilor statelor din zona Mării Caspice se află în atenția nu doar a statelor din zona continentului european, ce urmăresc, așa cum am precizat deja, diminuarea dependenței în raport cu importurile energetice din Federația Rusă, ci și în atenția unor state precum China, Statele Unite ale Americii ori Coreea de Sud, ce și-a propus să achiziționeze cantități uriașe de petrol din Kazahstan ori Federația Rusă, în vederea evitării diverselor neplăceri ce ar putea fi determinate de o eventuală criză declanșată în zona Orientului Mijlociu.

În cadrul domeniului dedicat aprovizionării constante cu diversele resurse energetice existente în zona caspică, se remarcă concurența deosebită între propunerile destul de numeroase privind construcția unor conducte ori oleoducte dedicate transportului petrolului ori a gazelor naturale dinspre zona Mării Caspice spre state din Uniunea Europeană, țara noastră fiind în mod direct implicată în câteva dintre acestea, cel mai important proiect fiind cel al conductei Constanța-Trieste, ce urmează să aibă o capacitate anuală de aproximativ 90 milioane de tone.

În domeniul dedicat proiectelor privind construirea unor nou conducte pentru transportul gazelor naturale, se remarcă celebrul proiect Nabucco, în care, de asemenea, este implicată și România, alături de state precum Austria, Turcia, Ungaria și Bulgaria.

Pe lângă beneficiul uriaș pe care îl are, ca și parte integrantă în aceste proiecte majore privind viitoarea piață a energiei ce se configurează în zona Mării Caspice, țara noastră se bucură de o poziție geopolitică deosebită, ce se dovedește a fi una strategică în cadrul viitoarelor proiecte privind rutele energetice dedicate asigurării aprovizionării diverselor state ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 2007, moment in care țara noastră este membru al Comunității Europene, s-a remarcat nu doar o aliniere a legislației naționale la legislația europeană, ci și o liberalizarea a sectorului energetic, în acest fel reușindu-se implicarea activă în cadrul pieței energetice libere și competitive,

În acest moment se remarcă existența a două mari conducte ce reușesc să traverseze istmul ce delimitează zona caspică de zona Mării Negre, ambele fiind originare din capitala Azerbaijanului, Baku și având ca punct final:

Zona portului Novorosiisk al Federației Ruse, ce are o capacitate anuală de aproximativ cinci milioane tone

Zona portului Supsa al Georgiei, ce are o capacitate anuală de 9 milioane tone

De-a lungul ultimilor ani s-au remarcat numeroase propuneri privind realizarea unor noi coridoare energetice dedicate asigurării necesarului statelor din Uniunea Europeană și nu numai, dintre care amintim:

Propunerea nordică, ce include ruta Baku – Novorosiisk, ceea ce implică transportul resurselor petroliere prin Federația Rusă, cu dezvoltarea actualei capacități a oleoductului care există deja

Propunerea centrală, ce include două opțiuni, respectiv:

Ruta Baku-Supsa, ceea ce ar implica ca transportul resurselor să se realizeze înspre zona Mării Negre

Ruta Baku-Tblisi-Ceyhan, ceea ce ar implica ca transportul resurselor petroliere să vizeze zona Mării Mediterane

Propunerea sudică, vizând ruta Marea Caspică – Golful Persic, ceea ce ar implica transportul resurselor prin teritoriul Iranului

Indiferent de varianta aleasă, acesteia urmează să i se atașeze și resursele petroliere ale Kazahstanului, acestea fiind, de altfel, cele mai importante, mai ales ca urmare a zăcămintelor deosebite din zona Tenghiz, ce a adus acest stat pe lista scurtă a celor mai mari state cu rezerve de petrol din lume.

Așa cum se poate sesiza cu ușurință, țara noastră poate fi implicată în mod efectiv doar în cadrul primelor două propuneri, în cazul propunerii centrale fiind vizată numai ruta Baku – Supsa.

Importanța țării noastre este cu atât mai mare cu cât se cunoaște faptul că în zona strâmtorilor Dardanele și Bosfor, prin care ar putea ajunge rezervele de petrol din zona caspică înspre porturile Mediteranei, ulterior tranzitului prin Marea Neagră, există anumite restricții de trafic, mai ales în condițiile în care o supraaglomerare ar putea determina producerea unor accidente în zonă, cu consecințe deosebite nu doar pe plan economic, cât mai ales pe plan ecologic.

În aceste condiții devine de la sine înțeles că nu se poate acorda unui singur stat, în speță Turciei, dreptul controlării tranzitării unor resurse energetice deosebite spre statele Uniunii Europene, mai ales în contextul politic al ultimelor luni din această zonă, existând în orice moment ca, din diverse considerente, să se ajungă la o limitare sau chiar la o blocare a acestui tranzit.

Se remarcă faptul că și țara noastră se bucură de un mare avantaj geostrategic, ea aflându-se la intersecția diverselor coridoare economice ce traversează zona, în interiorul acesteia sesizându-se, în permanență, în ultimele decenii, o stabilitate politică cu mult mai mare în raport cu situațiile înregistrate în restul statelor din zona vizată.

În plus, România se regăsește inclusă și în cele trei coridoare paneuropene de transport, respectiv rutele:

Berlin – Praga – Bratislava – Györ Budapesta – Arad – Craiova – București – Giurgiu – Sofia – Istanbul

Dunăre – Main – Rhin, cu legătura dintre Marea Neagră și Marea Mediterană

Helsinki – Sankt Petersburg-Paskov – Vitebsk – Ljubasvka – Chișinău– Bucuresti – Plovdiv

Nu în ultimul rând, se impune a se remarca faptul că țara noastră este unicul stat ce a fost inclus în cadrul ambelor programe europene, respectiv INOGATE și TRACECA, ce vizează uriașele zăcămine de petrol, ca și de gaze naturale, existente în zona Mării Caspice, respectiv rutele de transport ale acestora înspre zona centrală și vestică a continentului european.

În eventualitatea unui astfel de pipeline, se remarcă tarnzitarea unor zone joase, cu altitudini reduse, ceea ce ar prezenta avantaje tehnice deosebite, în raport cu proiectele dedicate variantei cu inițiere la Burgas ori al variantei turcești, ce ar implica variante tehnice vizând și altitudini de 2.000 de metri.

Nu în ultimul rând se impune a se remarca faptul că actuala infrastructură existentă reușește să acopere mai mult de ½ din lungimea totală a traseului Constanța/Trieste, țara noastră prezentând nu doar avantajul variantelor dedicate tranzitării produselor petroliere brute, ci și al variantei prelucrării diverselor materii prime originare din zona caspică.

În România se remarcă existența unui sistem de conducte bine dezvoltat, dedicat nu doar transportului petrolului brut, ci și produselor petroliere, acesta putând fi, cu investiții relativ reduse, conectat la marele sistem european central de transport al acestor produse.

În plus, se remarcă și faptul că țara noastră reușește să dețină și portul cel mai mare și mai activ din zona Mării Negre, în interiorul acestuia regăsindu-se numeroase terminale operaționale dedicate produselor petroliere, țițeiului, dar și depozitării acestora (capacitatea anuală apropiindu-se de valoarea de 1.8 miliarde metri cubi). Iar dacă investițiile, deja demarate, urmează a fi realizate conform planurilor, într-un viitor nu prea îndepărtat portul Constanța are toate șansele să îi urmeze, ca mărime și dotări, celui mai mare port al continentului european, Rotterdam.

În țara noastră, capacitatea de rafinarea petrolului, ce depășește volumul anual de 30 de milioane de tone, este cu mult mai mare decât producția anuală proprie, România prezentând o capacitate excedentară de rafinare, centrul operațional, ultramodern de altfel, aflându-se în imediata apropiere a portului Constanța, la Midia – Năvodari.

În conținutul acestui subcapitol se impune a se aminti și faptul că în acest an, mai precis în ziua de 27 februarie, Ministerul Energiei din țara noastră a reușit să emită autorizația construirii gazoductului BRUA vizând noul coridor european dedicat transportului gazelor naturale și care va reuși conectarea țării noastre de Austria, Ungaria și implicit Bulgaria.

Acest nou gazoduct urmează să aibă o lungimea totală de 550 km, capacitatea maximă anuală, dedicată părții bulgare, fiind de 1,5 miliarde metri cubi gaze naturale, în vreme ce capacitatea dedicată părții ungare urmează să ajungă la valoarea de 4.4 miliarde metri cubi gaze naturale.

Acest gazoduct va reuși să lege zona central-europeană de Coridorul Sudic dedicat gazelor naturale din zona mării Caspice (mai precis din Azerbaidjan), ce traversează Turcia, Grecia și Albania.

Iar prin intermediul unei potențiale conectări a acestui gazoduct cu viitorul terminal G.N.L. din zona portului Constanța, ce va implica o extindere a acestuia cu aproximativ 300 de km, se va reuși continuarea politicii dedicate securizării pieței energetice la nivel european.

De altfel, cunoscuta companie Transgaz a reușit ca în urmă cu un an, să semneze în capitala Baku, celebrul Memoradum dedicat înțelegerii cu SOCAR, prin care s-a reușit stabilirea următoarelor detalii dedicate proiectului AGRI, ce include România, Georgia și Azerbaidjanul, principalul obiect al proiectului fiind transportarea anuală a peste 7 miliarde metri cubi gaze naturale din zona caspică spre țara noastră, prin Georgia și teritoriul azer, zona Mării Negre urmând să fie traversată prin intermediul navelor de mare tonaj.

Punerea în aplicare a acestui proiect AGRI va determina și realizarea unor noi terminale de lichefiere în zona coastei georgiene de pe malul Mării Negre, în urmă cu doi ani, miniștrii de resort din toate statele implicate reușind să semneze o declarație comună privind realizarea acestui proiect, ce are în vedere tranportarea gazelor naturale din zona caspică, dezvoltarea capacității de distribuția gazelor naturale din zona Mării Caspice, ca și aprovizionarea constantă a pieței românești cu aceste gaze naturale ce provin din zona caspică.

4.3 Premize ale relațiilor viitoare

Se remarcă faptul că rezervele deosebite energetice din zona Mării Caspice au determinat, în ultimii ani, un interes în continuă creștere din partea unor actori internaționali deosebit de importanță, Federației Ruse și Uniunii Europene adăugându-li-se Statele Unite ale Americii, ca și China, Iran ori Turcia.

Interesul deosebit al statelor din proximitatea zonei caspice, în care se remarcă existența unor rezerve deosebite de petrol, ca și de gaze naturale, constă în includerea acestora pe traseul dedicat transportării acestor resurse, interes ce, firesc, se remarcă și din partea țării noastre.

Cu toate că, în cadrul dificilului proces al stabilirii traseelor de tranzitarea resurselor energetice spre principalii beneficiari, ar trebui să se țină cont nu doar de pozițiile geografice deținute, ci și de caracteristicile de relief și inclusiv de diversele condiționări de natură economică, se remarcă faptul că deseori acestea nici măcar nu sunt incluse pe lista priorităților dedidenților, prioritare fiind tot mai contradictoriile decizii de natură politică.

În aceste condiții, avându-se în vedere multiplele potențiale riscuri și amenințări ce ar putea fi sesizate în perioada următoare, se impune tot mai mult necesitatea identificării unor soluții paralele, alternative, care să implice și existența unor rute multiple, sens în care nu doar producătorii, respectiv exportatorii diverselor resurse energetice, ci mai ales beneficiarii acestora, ar avea posibilitatea alegerii rutelor, respectiv variantelor pe care le consideră a fi cele mai favorabile.

În anul de grație 2017, regiunea caspică continuă să se mențină în topul celor mai atractive zone prin prisma economică, dar și energetică, interesele în zonă fiind în acest moment uriașe, indiferent de părțile implicate.

Se remarcă faptul că marile companii petroliere din zona europeană, cărora li se adaugă și renumitele companii petroliere din Statele Unite ale Americii, fac numeroase demersuri (unele dintre acestea fiind chiar contradictorii) în vederea dobândirii dreptului de extracție în zonele din proximitatea marilor zăcăminte aflate în zona Mării Caspice, după ce, în trecut, numeroși factori de influență economică atrăseseră atenția asupra interesului ce se impune a se acorda micilor state din zona continentului asiatic central, în vederea identificării unor rute de transport alternative pentru petrolul și gazele naturale din regiunea caspică, aceste resurse fiind considerate vitale nu doar pentru marea majoritate a statelor din aria de influență a Uniunii Europene, ci și pentru puternica S.U.A.

În opinia specialiștilot în domeniu, identificarea unor rute alternative dedicate transportului petrolului și gazelor naturale din zona caspică se constituie în adevărate necesități strategice, trecând peste multiplele aspecte de ordin financiar.

Apreciată ca fiind cel de-a treilea depozit de petrol al lumii, ulterior Golfului Persic și al Siberiei rusești, zona Mării Caspice se constituie în cea mai bună și viabilă alternativă de energie și carburanți în situația în care s-ar putea sesiza, în perioada următoare, diverse noi conflicte în regiunea Orientului Mijlociu.

Acesta este, de altfel, și principalul considerent pentru care S.U.A. urmărește o implicare deosebită a companiilor sale petroliere în această zonă, în paralel cu diminuarea graduală a influenței pe care continuă să o manifeste în zona caspică tot mai puternica Federație Rusă.

Aflată la intersecția diverselor interese energetice ale SUA, Europa, ca și China, zona Mării Caspice tinde să se constituie într-un adevărat teritoriu disputat, prin prisma influenței energetice, de marile state ale lumii, luptei pentru supremație adăugându-i-se și competiția, sesizată în ultimul deceniu, dintre statele ce au importante resurse energetice în zonă.

Atât Iranul, cât și Azerbaidjanul și Turkmenistanul fac eforturi deosebite pentru a iniția și dezvolta diverse relații comerciale cu alte state ale lumii în vederea unei cât mai bune valorificări a resurselor de petrol, în absența unei reglementări clare și precise privind transportul rezervelor petroliere, ca și ale celor de gaze naturale existând posibilitatea unor dispute diversele, ce pot determina, ulteiror și apariția unor litigii internaționale.

Se remarcă faptul că atât Federația Rusă, cât și Iranul, nu se arată prea încântate de prezența unor conducte comune de transport pe teritoriile lor, aceste proiecte determinând, în timp, pierderi uriașe la nivelul economiilor naționale, mai ales în contextul determinat de acordul conform căruia nu sunt încasate taxele de tranzit în cazul forărilor ce sunt realizate sub plafonul maritim.

În ciuda faptului că marea majoritate a companiilor petroliere din zona europeană optează pentru transpunerea rutelor de transport ale resurselor energetice din zona caspică din partea de sud, implicând Iranul (stat poziționat pe locul al doilea la nivelul OPEC), ca și din partea nordică, implicând Federația Rusă (cu punct final în zona Mării Negre), companiile petroliere americane nu agreează deloc aceste variante, mai ales în contextul în care teritoriul iranian nu prezintă numeroasele avantaje ce ar putea fi conferite de o potențială rută de transport al petrolului și gazelor naturale din zona caspică pe sub mare, incluzând teritorii din Kazahstan, din Turkmenistan, Azerbaidjan, și ulterior Turcia, prin tranzitarea Georgiei.

Demn de menționat este faptul că Iranul a reușit să duplinească acest deficit determinat de o configurare a rutelor de transport petrol și gaze naturale prin semnarea acordului de peste 70 de miliarde $ pe care l-a încheiat cu renumita companie Sinopec din China, și care prevede ca, pentru o perioadă de 25 de ani, să se realizeze exportul zilnic al cantității de 150 mii barili produse petroliere.

De cealaltă parte, și Federația Rusă are în vedere obținerea nu doar a celor mai multe avantaje din zona capsică, respectiv a resurselor existente în aceasta, ci și mărirea influenței deja deținute, un rol important fiind jucat de controversatul stat cecen, pe teritoriul căruia nu doar că se găsesc o parte dintre conductele sale de transport, ci și se întretaie traseele gazelor naturale provenite din Asia Centrală, ca și din Federația Rusă.

În condițiile în care s-a estimat că rezervele petroliere din Cecenia ating valoarea de 60 de milioane de tone, Federația Rusă și-a propus să își impună controlul (fie direct, fie prin intermediul interpușilor) în zonă, existând și propunerea conductei care să traverseze câmpurile petroliere din zona Kazahstanul și care să ajungâ până la renumitul port de la Marea Neagră, Novorosiisk.

Regiunea Mării Caspice tinde să se prefigureze ca un adevărat imperu al resurselor de petrol și gaze naturale, volumul total al zăcămintelor de petrol din aceasta fiind estimat la cifra de 60 miliarde de barili, ceea ce ar reprezenta aproape 200 de miliarde $. În acest context, se prefigurează dimensiunea deosebită a viitoarelor schimburi comerciale ce se vor derula între est-vest în următorii ani, dimensiune ce ar putea crește în mod exponențial în situația declanșării de noi conflicte în regiunea Golfului Persic.

CONCLUZII

Zona Mării Caspice a reușit să se transforme în ultimele decenii într-o adevărată țintă în cadrul marilor procese aflate în derulare ori care sunt prognosticate, motiv pentru care se impune o permanentă evaluare a politicilor regionale derulate de principalii actori statali, respectiv suprastatali, în paralel cu analizarea și evaluarea constantă a vulnerabilităților, pericolelor, riscurilor și inclusiv amenințărilor ce o vizează.

Mediul de securitate actual este în mod direct influențat de fenomenul politic de pe scena internațională, fenomen ce a cunoscut în ultima perioadă transformări majore, nu doar pe fondul fenomenului migrației, fenomen care în ultimele luni, a înregistrat dimensiuni greu previzibile la nivelul continentului european, ci și pe fondul recentelor alegeri din SUA, noul președinte ales, Donald Trump având capacitatea de a influența o eventuală reconfigurare globală.

De asemenea, instabilitatea deosebită de pe scena internațională, ce s-a remarcat cu precădere în ultimele luni (manifestându-se nu doar pe plan regional/zonal, ci mai ales pe plan global), și care a fost generată în principal de tot mai numeroase reacții, provocări, fenomene, procese destul de dificil de prognosticat, a atras după sine și o dezvoltare de tip exponențial a potențialelor scenarii dedicate cauzelor declanșatoare, respectiv a efectelor ulterioare ale acestora.

Marea majoritate a diverselor evenimente geopolitice ce s-au derulat în ultima perioadă au fost determinate de complexul proces al avansării frontierei euro-atlantice înspre zona dedicată Asiei Centrale, în contextul deselor indecizii ce au fost semnalate la nivelul mai multor instituții ce sunt responsabile cu activitățile de delimitare a granițelor la nivel extins, astfel încât să se aibă în vedere includerea tuturor statelor care și-au propus să devină o parte integrantă din cadrul nou-delimitatului spațiu euro-atlantic.

Iar cele mai multe dintre fluctuațiile sesizate în ultimii ani atât la nivel internațional, cât și la nivel regional, au reușit să genereze o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, multiplele efecte ale acestei reechilibrări sesizându-se cu precădere la nivelul geo-securității globale, securitate care, în ultimii ani mai ales, este evidențiată nu doar de o creștere a gradului de complexitate, ci și de o dezvoltare fără precedent a riscului de instabilitate.

Actuala societate se poziționează într-o perioadă extrem de agitată, definită de un complex de provocări, determinate nu numai de modificările ce au fost sesizate la nivelul mediilor de securitate diverse, ci și de recentele reconfigurări ce au fost remarcate la nivelul scenei politice internaționale.

Acesta este motivul pentru care în ultima vreme regiunea Mării Caspice a reușit să se transforme într-o adevărată țintă în cadrul marilor procese aflate în derulare ori a proceselor care se prognosticate, ceea ce atrage o evaluare constantă a diverselor politici regionale care sunt derulate de principalii actori statali/supra-statali, ca și analizarea/evaluarea principalelor vulnerabilități, riscuri și pericole/amenințări ce planează asupra zonei.

De asemenea, regiunea Mării Caspice a reușit să se distanțeze de restul zonelor de interes de pe mapamond, mai ales ca urmare a rezervelor sale energetice deosebite, rezerve în baza cărora s-ar putea impune și repoziționări deosebit de interesante în perioada următoare. Din acest motiv, marea majoritate a statelor ce se află în regiunea caspică privesc ca pe o mare oportunitate resursele apreciabile de petrol și de gaze naturale, ce le pot determina un rol important în cadrul scenei energetice a lumii.

Cea mai mare problemă în cazul statelor din zona Mării Caspice nu este reprezentată de negocierile diverselor contracte de exploatarea resurselor naturale ori de acordarea unor concesiuni, ci de identificarea și deschiderea, respectiv de fluidizarea rutelor ce sunt dedicate transporturilor acestor resurse, și care se impun a fi nu doar optimizate, ci mai ales securizate.

În această zonă se regăsesc mare parte din fostele rețele de transport ale resurselor energetice ce au aparținut colosului U.R.S.S., cea mai mare miză constând în înlocuirea acestora cu noi magistrale fiabile și cu un grad maxim de siguranță și securitate, magistrale poziționate de-a lungul așa-numitelor coridoare comerciale ce străbat zona de la Nord la Sud, respectiv de la Est la Vest.

În acest moment, o parte dintre liderii statelor din zona Mării Caspice, ca și a celor din regiunea Mării Negre, încearcă să realizeze o serie întreagă de demersuri dedicate unui acces mult mai facil la diversele resurse financiare ce sunt indispensabile în cadrul complexului proces dedicat realizării unor investiții majore în această zonă extinsă, investiții a căror valoare totală nu poate fi asigurată la nivelul unui stat individual.

În situația în care se va reuși demararea, ca și finalizarea tuturor investițiilor majore în regiunea extinsă a Mării Caspice (incluzând și zona Mării Negre), exploatarea eficientă a numeroaselor resurse energetice care au fost identificate în zonă va contribui în mod determinant la dezvoltarea deosebită a veniturilor dedicate fiecărui stat implicat în parte, cu efecte directe și pe termen lung manifestate în întreg domeniul socio-economic specific regiunii.

Mai mult, în cazul în care, în paralel, se va reuși și instaurarea, respectiv impunerea unor reguli stricte financiar-contabile, există premisele ca în viitorul apropiat să se contureze contextul prielnic dezvoltării și ulterior implementării unor noi oportunități în domeniul investițional, dezvoltate la nivel regional. Și asta deoarece este bine cunoscut faptul că petrolul, cea mai importantă resursă energetică a zonei Mării Caspice, reprezintă de mai bine de zece decenii cel mai uzual produs ce este comercializat, el fiind, de altfel, elementul definitoriu în cadrul tuturor proceselor dedicate definirii strategiilor naționale, respectiv regionale.

În ciuda faptului că societatea modernă, aflată sub permanenta și directa influență a fenomenului globalizării, pare a fi caracterizată prin prisma așa numitei „economii know-how”, petrolul continuă să se poziționeze în topul resurselor energetice ale statelor lumii, el fiind perceput drept „forța motrice” a oricărei economii, indiferent de forma acesteia.

De asemenea, petrolul, cea mai importantă resursă din zona Mării Caspice, reprezintă elementul de referință în cadrul tuturor marilor negocieri internaționale/zonale, acesta având capacitatea de a genera nu doar profituri incomensurabile, ci și o multitudine de riscuri, ce pot avea consecințe și urmări nebănuite, atât pe termen scurt, cât pe termen lung. Și așa cum s-a putut constata de cele mai multe ori, la baza diverselor conflicte (oricare ar fi fost tipul acestora) și interese s-a poziționat constant aceeași resursă energetică de importanță primordială, petrolul.

Puternica Federația Rusă se străduiește să preia influența fostei Uniunii Sovietice în marea majoritate a domeniilor de referință, inclusiv pe piața petrolului mondial, ea realizând în mod constant numeroase demersuri în încercarea recuperării poziției deținute de colosul sovietic.

De cealaltă parte, analiștii din domeniul petrolier, respectiv din domeniul geopolitic și-au propus să identifice disponibilitatea, respectiv capacitatea actualei societăți de a reacționa în mod adecvat la o potențială viitoare criză a petrolului, exemplul crizei de acum câteva decenii dovedindu-se a fi cel mai bun argument în favoarea ipotezei că, în situația producerii unor noi crize petroliere, marile companii petroliere nu dețin capacitatea, respectiv abilitatea de a gestiona eficient și prompt toate fazele acestei crize, în marea majoritate a cazurilor impunându-se implicarea directă a guvernelor statelor direct implicate.

Un rol important în cadrul geopoliticii zonei Mării Caspice îi revine Chinei, care prin prezența sa, respectiv a intereselor exprimate, tinde să echilibreze multitudinea de interese exprimate de diverșii „actori” (statali ori non-statali). Se impune a se menționa faptul că marea Chină a apărut în „peisajul” regiunii Mării Caspice ulterior semnării de către China National Petroleum Company cu Kazahstan a unui contract ce viza câmpul petrolier din regiunea Uzen.

Cât privește interesul China National Petroleum Company, acesta nu vizează numai potențialul profit ce poate fi obținut prin exploatarea resurselor din zonă, ci mai ales asigurarea continuității resurselor energetice interne, avându-se în vedere faptul că producția zilnică de 3.5 milioane de barili de țiței, ce este obținută pe plan intern de către marele stat chinez se dovedește a fi insuficientă nevoilor statului.

În ultima perioadă se remarcă faptul că tot mai numeroșii „actori” (fie aceștia statali ori non-statali) și care s-au remarcat prin interesul acordat zonei Mării Caspice, au reușit să determine o serie întreagă de potențiale strategii dedicate unor eventuale alianțe, ce se pot derula, de asemenea, în diverse combinații, respectiv avându-se în vedere pozițiile de genul anti-Federația Rusă, anti-Iran ori chiar anti-Arabia Saudită.

Se impune a se menționa și faptul că interesul deosebit ce este manifestat în regiunea Mării Caspice nu are la bază doar premise de natură economică, ci mai ales premise de natură politică diverse, ce la rândul lor sunt determinate de multiplele interese mai mult sau mai puțin fățișe ale „actorilor” ce s-au făcut remarcați pe scena geopoliticii regionale ori internaționale în ultimii ani.

La nivel energetic, Federația Rusă a urmărit, în ultimii ani, în principal o consolidare a unei poziții cât mai solide pe piața mondială dedicată resurselor energetice, nu doar prin prisma numeroaselor resurse existente și a resurselor exploatate, dar și prin prisma ulterioarei evoluții semnalate la nivelul pieței internaționale a energiei, cunoscut fiind faptul că resursele petroliere continuă să se poziționeze pe primul loc în topul consumurilor globale de energie, în ultima perioadă sesizându-se tendința diminuării ponderii pe care acestea o dețin în favoarea gazelor naturale, ca și a energiei nucleare.

Iar în acest moment, frontierele din zonele regiunii Mării Caspice reprezintă, prin prisma geopolitică, adevărate spații de frontieră ce înaintează periodic, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Delimitarea imaginară determinată de avansarea frontierei euro-atlantice înspre zona de est extrem a continentului european se întrepătrunde în zona Azerbaidjan-ului, cunoscută ca fiind o zonă fundamentală de securitate, ce stârnește permanent interesul marilor puteri ale lumii.

Specialiștii apreciază că așa numita zonă extinsă a Mării Caspice, ar trebui să includă și statele ce sunt traversate de celebrul „coridor energetic”, acesta reușind să facă legătura dintre zona europeană aflată în sfera de influență euro-atlantică și unele state ce se află în zona Asiei Centrale, implicând și rezervele energetice uriașe ce se găsesc în regiunea Mării Caspice.

Zona Marii Caspice s-a confruntat în ultimii ani cu numeroase conflicte sesizate la nivelul statelor fost-sovietice, dintre care se remarcă conflictul din Cecenia, ca și cu numeroasele neînțelegeri datorate zăcămintelor uriașe de hidrocarburi, caz în care, devine de la sine înțeles, interesul în continuă creștere a manifestării influenței în zonă din partea diverselor state cu „pretenții”, în încercarea de a obține controlul asupra acestor resurse deosebite. De altfel, în ultimele decenii, în zonă s-a constatat existența unor numeroase „jocuri” diplomatice, politice, economice, dar și militare, în centrul cărora s-a aflat obținerea controlului ori a influenței asupra resurselor de petrol și de gaze naturale, ca și a controlului asupra rutelor energetice ce traversează zona, fie aceste terestre ori submarine.

În acest moment, se remarcă faptul că zona caspică continuă să rămână singura alternativă viabilă în situația accentuării stării conflictuale din zona Orientului Mijlociu, regiunea energetică caspică prezentând avantajul distanțelor mai reduse în raport cu principalii beneficiari din zona europeană, ca și al unor tensiuni mai reduse ca intensitate, în raport cu cele sesizate în ultimele decenii în zona orientală.

Regiunea caspică continuă să reprezinte un adevărat punct de interes nu doar pentru Federația Rusă și SUA, ci și pentru fostele republici sovietice din zonă și inclusiv pentru China, nu doar prin prisma geostrategică, ci și prin cea economică, poziționarea Mării Caspice fiind apreciată ca fiind ideală pentru derularea tot mai numeroaselor fluxuri comerciale dintre est și vest.

De altfel, zona Mării Caspice a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice, ea constituindu-se într-o adevărată provocare nu doar pentru liderii europeni, ci și pentru Alianța Nord-Atlantică, în contextul în care proiectele viitoare comune urmăresc o optimizare a procesului de securizare zonal, în paralel cu ancorarea la diversele valori de tip democratic, în vederea consolidării procesului de stabilitate global.

BIBLIOGRAFIE

Autori consultați:

Vicken Cheterian, „Révolutions en trompe-l’oeil à l’Est“, Le Monde diplomatique, 2005

Steve Levine, The Oil and the Glory: The Pursuit of Empire and Fortune on the Caspian Sea, Random House, New York, 2007

W.A. Sanchez, The “Frozen” Southeast: How the Moldova – Transnistria Question has become a European Geo-Security Issue. Journal of Slavic Military Studies, 2009, 22(2)

C.H. King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Cultures, 1999, Stanford: Hoover Institution Press.

H. Griffiths, A Political Economy of Ethnic Conflict, Ethno-Nationalism and Organised Crime. Civil Wars, 1999m 2(2), pp. 54-56

K.R. Monroe, Perestroika! The Raucous Rebellion in Political Science, 2005, New Haven: Yale University Press.

OF ENERGY CHARTER TREATY AND ENERGY PROTOCOL IN SOUTH AND SOUTH-EAST ASIA, 2014

The Making of the European Energy Market: The Interplay of Governance and Government

Leigh Hancher, A SINGLE EUROPEAN ENERGY MARKET – RHETORIC OR REALITY?

Sakiru Adebola Solarin, Olabisi Olabode Eric, Impact of Economic Globalization on Human Capital

Gao Shangquan, Economic Globalization: Trends, Risks and Risk Prevention

Dilek Aykut, Andrea Goldstein, Developing country multinationals: South-South investment comes of age

Laura Kirvelytė, The Dilemma of Azerbaijan’s Security Strategy: Energy Policy or Territorial Integrity?, The General Jonas Žemaitis Military Academy of Lithuania

Grigor Boyakhchyan, States and Security Perceptions: Keeping Azerbaijan at Bay

Ronald O'Rourke, A Shift in the International Security Environment: Potential Implications for Defense—Issues for Congress, 2017

William Odoum, The Caspian Sea Littoral States: the object of the new great game?, în cadrul lucrării „Marco Polo Magazine”

John Lichtblan, US Caspian area Foreign Policy în conflict with recourses plans, în cadrul „Oil and Gas Journal – International Petroleum News and Technology”, Penn Well Publishing, 1997, Tulsa, Oklahoma, volumul 95, nr. 32

Mohammed Reza Dobiri, A new approach to the legal regime of the Caspian Sea as a basin for peace and development, în cadrul „The Iranian Journal of International Affairs, 1994, Teheran, volumul VI,

Mohsen Mohamadi, The Caspian region în the International concept, în lucrarea „Central Asia and Caucasus Review”, Foreign Ministry of Islamic Republic of Iran, 1998, Teheran, nr. 20

Meiirzhan Mashan, Sanat Kushkumbaev, Caspian at the crossroads of geopolitical interests, în cadrul „Marco Polo Magazine”, 1998, vol. 2

Bo Kong, China's International Petroleum Policy, Greenwood Publishing Group, 2009

Giandomenico Pico, „The Caspian Region: is it really strategic?”, în cadrul „Marco Polo Magazine”, 2008, nr. 6

D. Lynch, Russian Peacekeeping Strategies in the CIS: The Case of Moldova, Georgia and Tajikistan, 1999, The Royal Institute of International Affairs

Gorkhmaz Askarov, Border Games în the Caspian Sea: Newly Independent States versus Russia and Iran co., în cadrul „Marco Polo Magazine”, 1998, volumul 2

G. Mirfendereski, A Diplomatic History of the Caspian Sea: Treaties, Diaries and Other Stories, 2001

William Ascher, Natalia Mirovitskaya, The Caspian Sea: A Quest for Environmental Security, Springer Science & Business Media, 2000

Clive Schofield, Martin Pratt, „Claims to the Caspian Sea”, în cadrul „Jane’s Intelligence Review”, 1996, volumul 2

Michael P. Croissant, Cynthia M Croissant, The Caspian Sea Status dispute: Azerbaidjani perspectives în cadrul „Caspian Regional Studies”, 2008, volumul 3

G. Mirfendereski, A Diplomatic History of the Caspian Sea: Treaties, Diaries and Other Stories, 2001

Clive Schofield, Martin Pratt, „Claims to the Caspian Sea”, în cadrul „Jane’s Intelligence Review”, 1996, volumul 2

Yogmur Kochumov, Issues of International Law and politics, în cadrul „The Caspian”, „The context of the Turkmenistan-Azerbaidjan discussion and fuel transport”, 2007

Meiirzhan Mashan, Sanat Kushkumbaev, Caspian at the crossroads of geopolitical interests, în cadrul „Marco Polo Magazine”, 1998, vol. 2,

Valentin Yakushik, Contemporary problems of the legal status of the Caspian Sea, în cadrul „Marco Polo Magazin”, 2008, nr. 3

Ludwik Kos-Rabcewicz-Zubkowski, East European Rules on the Validity of International Commercial Arbitration Agreements, 1970, Manchester University Press

Vedomosti Verkhnovnogoboveta U.R.S.S., 1944, no 8, Yogmur Kochumov, Issues of International Law and politics

H. Toffler, A. Toffler, Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955

A.Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992 – 1994

Brzezinski, Z. Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

Hlihor, C., Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, "Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002

Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995

Hlihor, C. Noua arhitectură de securitate în Europa, "Strategii XXI", Supliment al Buletinului AISM, nr. 2/1997

Dugin, A., Bazele geopoliticii, București, 2011

Brunner, M., Un Europe des Etats souverains

Oil and the New ‚Great Game’, The Nation, New York, 2004

Toward a Common European Norue, "Problem of Communism", November/December, 1989

Anghel, N., Miza europeană în jocul actual de putere, vol. "Crizele Europei", Institutul de Teorie Socială Academia Română, București, 1992

Kaiser, K., Les responsabilités internationales de l'Allemagne unifiee, Geopolitique, Revue de l'Institut International de Geopolitique, Hiver, 1993-1994

Morin, E., Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990

Blumenwitz, D., Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor, "Strategii XXI …" nr. 3 / 1998

Rostov, W., Despre regionalism în context global, "From Globalism to Regionalism"

Annual Report to the President and the Congres, U.S. Government Printing Office, Washington D.C. 20402, January 1991, Les defis pour la societé europeene a l'aube de l'an 2000. La coopération transfrontalière dans le cadre de l'amenagement durable du territoire en Europe centrale, Vienne, 1993

I.Bădescu, D. Dungaciu, Sociologie și geopolitica frontierei, Editura. „Floarea Albastră", 1995

Grigore, I., Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine – "Euxin. Revistă de sociologie geopolitică și geoistorie", numerele 1-2/1997, București

Niculescu, I. Geopolitica – un nou început?, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Vlădescu, R. Geopolitica entităților, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri europene, prefața Helmut Kohl, Editura Metropol, 1995

Gârz, F,,Expansiunea spre vest a NATO. Bătălia pentru Europa, București, 1997

Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri europene, prefața Helmut Kohl, Editura Metropol, 1995

Plekhanov,S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, vol. Charles-Phillippe David and Jaques Levesque, The Future of NATO

Enlargement, Russia, and European Security, McGill-Queen’s University Press, Montreal, London, Ithaca, 1999

East European Security Reconsidered, Edited by John R. Lampe and Daniel N. Nelson in colaboration with Roland Schönfeld, published by the Woodrow Wilson Center Press and Südesteuropa-Gesellschaft, 1993

Easthern Europe: Challenges – Problems – Strategies, Bertelsmann Foundation Publichers Gütersloh, 1993

Stafford, R. W., NATO and the NE Europe, in Germany and the United States Facing the Post-Communist World, edited by Neyerhofer, N. J, Library of Congress Catalog Card Number 93-91, 600

G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005

Site-uri consultate:

https://fas.org/sgp/crs/natsec/R43838.pdf

http://www.un.org/esa/socdev/rwss/docs/2001/15%20Armed%20Conflict.pdf

https://fas.org/sgp/crs/natsec/R43838.pdf

http://www.un.org/esa/socdev/rwss/docs/2001/15%20Armed%20Conflict.pdf

https://fas.org/sgp/crs/natsec/R43838.pdf

http://www.un.org/esa/socdev/rwss/docs/2001/15%20Armed%20Conflict.pdf

http://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_06/20160610_1606-factsheet_enlargement-en.pdf

https://www.princeton.edu/~amoravcs/library/ejpp.pdf

http://www.ceses.cuni.cz/CESES-141-version1-3_1__Moravcsik_Vachudova_2003_State_power_EU_Enlargement.pdf

http://conference.osu.eu/globalization/publ2011/43-48_Estok-Bzdilova.pdf

http://www.clingendael.nl/sites/default/files/20060800_cdsp_occ_leitenberg.pdf

http://www.potomacinstitute.org/images/stories/publications/potomac_hybridwar_0108.pdf

http://www.untag-smd.ac.id/files/Perpustakaan_Digital_2/POLITICS%20AND%20GOVERNMENT%20Politics%20in%20the%20USA.pdf

http://conference.osu.eu/globalization/publ2011/43-48_Estok-Bzdilova.pdf

https://www.gpo.gov/fdsys/pkg/GPO-FCIC/pdf/GPO-FCIC.pdf

http://conference.osu.eu/globalization/publ2011/43-48_Estok-Bzdilova.pdf

https://www.gpo.gov/fdsys/pkg/GPO-FCIC/pdf/GPO-FCIC.pdf

http://cep.lse.ac.uk/pubs/download/brexit08_book.pdf

https://www.cigionline.org/sites/default/files/task_force_2.pdf

https://www.ids.ac.uk/files/dmfile/IFPBFinCrisis7.6FINAL.pdf

http://carnegieendowment.org/files/russia_crisis.pdf

ftp://ftp.repec.org/opt/ReDIF/RePEc/gai/wpaper/0081Kudrin.pdf

http://conference.osu.eu/globalization/publ2011/43-48_Estok-Bzdilova.pdf

http://carnegieendowment.org/files/russia_crisis.pdf

http://conference.osu.eu/globalization/publ2011/43-48_Estok-Bzdilova.pdf

http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2014_2019/documents/itre/dv/energy_charter_/energy_charter_en.pdf

http://www.energycharter.org/fileadmin/DocumentsMedia/Legal/IEC_EN.pdf

http://www.energycharter.org/what-we-do/trade-and-transit/transit-protocol/

https://www.iea.org/

https://energy.gov/fe/services/petroleum-reserves/strategic-petroleum-reserve

http://www.cfr.org/oil/great-game-then-now-address-conference-oil-gas-caspian-sea-region-geopolitical-regional-security-sponsored-friedrich-ebert-foundation/p179

http://dailytimes.com.pk/opinion/30-May-16/the-new-great-game-the-caspian-sea

https://www.amo.cz/wp-content/uploads/2015/11/amocz-RP-2006-12.pdf

http://www.rense.com/general15/game.htm

http://jhss-khazar.org/wp-content/uploads/2012/06/02The-%E2%80%9CNew-Great-Game%E2%80%9D-Over-the-Caspian-Region.pdf

http://library.fes.de/pdf-files/bueros/washington/00743.pdf

https://www.amo.cz/wp-content/uploads/2015/11/amocz-RP-2006-12.pdf

https://www.eia.gov/

http://www.gc.noaa.gov/documents/8_1_1958_territorial_sea.pdf

http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf

http://esiweb.org/pdf/esi_turkey_tpq_vol9_no3_araz-aslanli.pdf

http://www.cnpc.com.cn/en/

http://www.mapsofworld.com/russia/independence-day.html

http://aglobalworld.com/holidays-around-the-world/independence-day-kazakhstan/

http://www.officeholidays.com/countries/azerbaijan/independence_day.php

https://anydayguide.com/calendar/1622

https://www.bloomberg.com/news/articles/2014-05-08/u-dot-s-dot-shale-boom-keeps-global-oil-prices-from-soaring

http://cjlawrence.com/cjl/uploads/2015/07/CJL-Special-Report_CMaxwell.pdf

https://www.britannica.com/topic/Treaty-of-Golestan

http://www.operationspaix.net/DATA/DOCUMENT/3825~v~Declaration_d_Alma-Ata.pdf

https://www.revolvy.com/main/index.php?s=Russo-Persian%20Treaty%20of%20Friendship%20(1921)&item_type=topic

http://www.fouman.com/Y/Get_Iranian_History_Today.php?artid=328

https://www.cacianalyst.org/publications/analytical-articles/item/7199-analytical-articles-caci-analyst-2000-6-21-art-7199.html?tmpl=component&print=1

https://www.revolvy.com/main/index.php?s=Russo-Persian%20Treaty%20of%20Friendship%20(1921)&item_type=topic

https://www.revolvy.com/main/index.php?s=Russo-Persian%20Treaty%20of%20Friendship%20(1921)&item_type=topic

https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/1936-en.pdf

https://en.wikisource.org/wiki/Constitution_of_the_Soviet_Union_(1977,_Unamended)

https://en.wikisource.org/wiki/Constitution_of_the_Soviet_Union_(1977,_Unamended)

http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm

http://www.economist.com/node/998140

http://fas.org/sgp/library/quist2/app_e.html

http://www.cfr.org/russian-federation/instability-russias-north-caucasus-region/p9021

http://en.wikipedia.org/wiki/Ohrid_Agreement

http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_provinciei_Kosovo

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/ghega.html

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/solanae.pdf

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

Girokonto

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

https://www.worldenergy.org/wp-content/uploads/2016/10/World-Energy-Resources-Full-report-2016.10.03.pdf

http://www.nbcnews.com/storyline/president-trumps-first-100-days/top-trump-controversies-first-100-days-n746736

http://www.humanrights.is/en/human-rights-education-project/comparative-analysis-of-selected-case-law-achpr-iachr-echr-hrc/the-right-to-equality-and-non-discrimination/concept-and-importance-of-the-principle-of-non-discrimination

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26116868

http://www.theaustralian.com.au/opinion/editorials/the-brexit-challenge-starts-now/news-story/ac6644ca4deed463de9e944114b44c21

https://carleton.ca/mnato/wp-content/uploads/FINAL-EAPC-Briefing-Memo.pdf

http://globalinterests.org/2016/05/23/u-s-russia-relations-and-the-new-euro-atlantic-security-time-for-a-smart-investment/

https://www.degruyter.com/downloadpdf/j/lasr.2012.10.issue-1/v10243-012-0017-0/v10243-012-0017-0.pdf

States and Security Perceptions: Keeping Azerbaijan at Bay

https://www.files.ethz.ch/isn/154917/Azerbaijan2007.pdf

http://www3.weforum.org/docs/GRR17_Report_web.pdf

https://www.sipri.org/sites/default/files/files/books/SIPRI01Chufrin/SIPRI01Chufrin09.pdf

http://www.investopedia.com/articles/investing/022415/worlds-top-10-economies.asp

http://www.un.org/esa/sustdev/publications/industrial_development/1_3.pdf

Impact of MNCs on Developing Countries

http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/cdp_background_papers/bp2000_1.pdf

http://archive.learnhigher.ac.uk/resources/files/business%20comm%20awareness/The%20Financial%20Crisis%20and%20its%20Impact%20on%20the%20UK%20and%20other%20Economies.pdf

http://www.globalresearch.ca/the-2008-world-economic-crisis-global-shifts-and-faultlines/12283

https://www.stratfor.com/video/strategic-importance-caspian-sea

https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=12911

http://www.felj.org/sites/default/files/elj/Energy%20Journals/Vol11_No2_1990_European_Energy_Market.pdf

https://eclass.uoa.gr/modules/document/file.php/PSPA113/1koutalakis.pdf

https://www.elektormagazine.com/news/russia-and-the-energy-charter-process-which-way-forward

http://www.academia.edu/6198525/POSSIBILITY_OF_ENERGY_CHARTER_TREATY_AND_ENERGY_PROTOCOL_IN_SOUTH_AND_SOUTH-EAST_ASIA

http://www.volterrafietta.com/afghanistan-joins-the-energy-charter-treaty/

https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=12911

http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=9934&lang=EN

http://web.stanford.edu/class/e297a/Caspian%20Oil%20Reserves.pdf

https://www.infoplease.com/science-health/energy/oil-caspian-region

https://www.theguardian.com/environment/earth-insight/2014/mar/20/iraq-war-oil-resources-energy-peak-scarcity-economy

http://www.history.com/topics/persian-gulf-war

http://www.reuters.com/article/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

http://www.mae.ro/en/node/2187

http://www.historytoday.com/richard-cavendish/death-joseph-stalin

http://www.reuters.com/article/us-asia-oil-idUSKBN14V0K7?il=0

https://www.livescience.com/51948-the-alaskan-arctic-oil-drilling-controversy-explained-infographic.html

https://uk.practicallaw.thomsonreuters.com/6-524-0285?source=relatedcontent.&__lrTS=20170521220737340&transitionType=Default&contextData=(sc.Default)&firstPage=true&bhcp=1

https://www.mae.ro/en/node/2059

https://sputniknews.com/latam/201601191033344347-mexico-oil-production-pemex/

http://baku.mae.ro/node/221

http://www.mae.ro/node/34314

http://larics.ro/ce-spune-mae-ul-rusiei-despre-romania-strategia-comunicarii-diplomatilor-rusi-2003-2017/

https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/ACFAF5.pdf

https://roma.mae.ro/romania-news/506

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1964%20Declaratia%20PMR.pdf

https://www.indymedia.org.uk/en/2007/10/383613.html

http://www.egpet.net

http://www.4thmedia.org/2014/04/utmost-geopolitical-and-geoeconomic-importance-of-the-caspian-and-arctic-far-more-than-black-sea/

http://www.nationsonline.org/oneworld/map/Caspian-Sea-map.htm

http://www.iranicaonline.org/articles/romanian-iranian-relations

https://sputniknews.com/europe/201607191043276478-bulgaria-burgas-oil-pipeline/

https://www.energy-community.org/portal/page/portal/ENC_HOME/DOCS/772192/0633975AAFD57B9CE053C92FA8C06338.PDF

https://www.ucis.pitt.edu/nceeer/1983-626-10-Fischer.pdf

https://www.britannica.com/biography/Nicolae-Ceausescu

http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/file/14%20miletic,%20aleksandar-engleza.pdf

https://www.britannica.com/biography/Mikhail-Gorbachev

http://astana.mae.ro/node/167

https://en.wikipedia.org/wiki/Romania%E2%80%93Russia_relations

A Critical Evaluation of Mikhail Gorbachev’s Role in Ending the Cold War

https://www.theguardian.com/world/2011/aug/16/gorbachev-guardian-interview

https://www.mae.ro/bilateral-relations/4496

https://www.mae.ro/bilateral-relations/4498

http://en.bbn.gov.pl/en/news/65,Head-of-the-NSB-participated-in-the-energy-conference-in-Batumi.print

http://isdp.eu/content/uploads/publications/2013-Tsereteli-Azerbaijan-and-Georgia1.pdf

https://www.wsws.org/en/articles/2013/07/13/nabu-j13.html

http://aa.com.tr/en/turkey/nabucco-project-fails-placed-by-trans-adriatic-pipeline-project/235841

http://axisoflogic.com/artman/publish/Article_72873.shtml

http://geo.finand.ro/2414/axa-moscova-teheran-in-contextul-viziunii-lui-aleksandr-dughin/

http://www.upi.com/Top_News/Opinion/2016/12/27/After-Aleppo-Syrias-Tehran-Moscow-axis-starts-to-fray/6681482871576/

https://www.realitatea.net/ucraina-se-retrage-din-comunitatea-statelor-independente_1402783.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_pentru_Cooperare_de_la_Shanghai

Organizația de Cooperare de la Shanghai: un actor simbolic sau unul real?

http://www.cpc-ew.ro/pdfs/petrolul_miza_conflictelor_din_caucaz.pdf

http://www.tanap.com/tanap-project/why-tanap/

http://projects.worldbank.org/P157416?lang=en

https://www.tap-ag.com/

https://www.tap-ag.com/the-pipeline/route-map,

http://www.bp.com/en_az/caspian/operationsprojects/pipelines/BTC.html

http://www.btc.com.tr/eng/project.html,

http://www.socar.az/socar/en/activities/transportation/baku-tbilisi-erzurum-gas-pipeline

https://www.westeastinstitute.com/wp-content/uploads/2013/04/ORL13-237-Nuri-OK-Sinan-KOCAMAN1.pdf

https://www.realitatea.net/ucraina-se-retrage-din-comunitatea-statelor-independente_1402783.html

http://web.archive.org/web/20111006174652/news.yahoo.com/russias-putin-says-wants-build-eurasian-union-222139037.html

http://iz.ru/news/502761

http://www.bbc.com/news/world-europe-15172519

http://www.euractiv.com/europes-east/moscow-fleshes-eurasian-union-plans-new

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/kazakhstan/8808500/Kazakhstan-welcomes-Putins-Eurasian-Union-concept.html

http://www.bbc.com/news/world-europe-15790452

http://news.tut.by/politics/259307.html

http://edition.cnn.com/2001/US/09/11/worldtrade.crash/

http://www.geohelp.net/world.html

https://www.thebalance.com/opec-oil-embargo-causes-and-effects-of-the-crisis-3305806

http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/distributed/C/bo10441038.html

https://www.bloomberg.com/news/articles/2014-05-08/u-dot-s-dot-shale-boom-keeps-global-oil-prices-from-soaring

https://ssi.armywarcollege.edu/pdffiles/PUB1224.pdf

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Caspian_Sea

https://www.researchgate.net/publication/259839191_Satellite_Monitoring_of_the_Caspian_Sea_Kara-Bogaz-Gol_Bay_Sarykamysh_and_Altyn_Asyr_Lakes_and_Amu_Darya_River

http://www.worldatlas.com/aatlas/infopage/caspiansea.htm

http://www.naturalhistorymag.com/features/112161/fate-of-the-caspian-sea

https://sites.google.com/site/worldfactsinc/the-caspian-sea-it-s-islands

https://www.livescience.com/57999-caspian-sea-facts.html

https://simple.wikipedia.org/wiki/Volga_River

http://www.advantour.com/azerbaijan/baku.htm

http://www.caspinfo.net/content/content.asp?menu=0120000_000000

https://www.theguardian.com/world/iran-blog/2015/mar/11/iran-caspian-sea-pollution-overfishing

https://www.thoughtco.com/what-is-mackinders-heartland-theory-4068393

http://www.nytimes.com/2000/08/23/world/abulfaz-elchibey-who-led-free-azerbaijan-dies-at-62.html

https://www.theguardian.com/business/2005/may/26/businessqandas.oilandpetrol

http://www.theoildrum.com/node/6068

http://web.stanford.edu/class/e297a/Caspian%20Oil%20Reserves.pdf

https://tradingeconomics.com/azerbaijan/foreign-direct-investment

https://en.wikipedia.org/wiki/Agriculture_in_Kazakhstan

https://www.kmgep.kz/eng/about_kazakhstan/oil_and_gas_sector/

https://www.worldenergy.org/data/resources/country/kazakhstan/gas/

https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/18499/enhanced-partnership-and-cooperation-agreement-between-european-union-and-republic-kazakhstan_en

http://www.bbc.co.uk/schools/gcsebitesize/history/mwh/ir2/endofthecoldwarrev1.shtml

http://www.businessinsider.com/worst-mistakes-in-history-2011-4

http://www.nato.int/cps/sl/natohq/official_texts_23847.htm

https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf

http://www.unesco.org/education/tlsf/mods/theme_a/img/03_sevenlessons.pdf

http://www.oiip.ac.at/fileadmin/Unterlagen/Dateien/Publikationen/Policy_Paper/Policy_Paper_8_OSCE_and_the_SCO.pdf

http://eng.sectsco.org/secretariat/

http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=7762959

http://www.bursa.ro/romania-russia-the-consolidation-of-russian-energy-companies-abroad-165185&s=english_section&articol=165185.html

http://www.coe.int/en/web/compass/war-and-terrorism

http://www.osce.org/library/14087?download=true

https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=11951

http://www.fountainmagazine.com/Issue/detail/ETHNIC-RELATIONS-AND-CONFLICTS-IN-CENTRAL-EUROPE

http://ec.europa.eu/eurostat/web/products-datasets/-/tsdcc310

https://usa.usembassy.de/etexts/ga6-890531.htm

The Role of the Caspian Sea countries in European Energy Diversification

https://depot.ceon.pl/bitstream/handle/123456789/5343/The_impact_of_geopolitical_changes_in_the_European_postcommunist_countries_on_the_circulation_of_daily_newspapers.pdf?sequence=1&isAllowed=y

http://www.sunypress.edu/pdf/62083.pdf

https://www.quora.com/What-causes-conflict-between-Russia-and-Ukraine

http://www.bbc.com/news/world-europe-28969784

Ukraine, Russia and Recent Fighting

http://fortune.com/2016/06/25/russia-energy-deals-china-security/

http://www.russiapartners.com/

http://edition.cnn.com/2017/01/11/politics/trump-ties-with-russia/index.html

https://ssi.armywarcollege.edu/pdffiles/PUB1224.pdf

https://fas.org/nuke/guide/russia/agency/fmso-caspian.htm

https://chnm.gmu.edu/1989/items/show/109

http://www.nato.int/nrc-website/media/59451/1997_nato_russia_founding_act.pdf

http://www.heritage.org/europe/report/secure-and-stable-caspian-sea-americas-interest

https://www.azernews.az/analysis/92354.html

http://www.inogate.org/

http://www.traceca-org.org/en/home/

http://www.transgaz.ro/sites/default/files/Downloads/2016.0629_-_brua_faza_3_-_lb.ro.pdf

http://agrilng.com/

ANEXA 1

DELIMITAREA MĂRII CASPICE

Sursă imagine – http://www.nationsonline.org/oneworld/map/Caspian-Sea-map.htm

Sursă imagine – http://www.nationsonline.org/oneworld/map/Caspian-Sea-map.htm

ANEXA 2

IMAGINEA GEOPOLITICĂ A ZONEI MĂRII CASPICE

Sursa imaginii – http://www.4thmedia.org/2014/04/utmost-geopolitical-and-geoeconomic-importance-of-the-caspian-and-arctic-far-more-than-black-sea/

IMAGINEA GEOPOLITICĂ A ZONEI EXTINSE A MĂRII CASPICE

Sursa imaginii – http://www.4thmedia.org/2014/04/utmost-geopolitical-and-geoeconomic-importance-of-the-caspian-and-arctic-far-more-than-black-sea/

ANEXA 3

DISTRIBUȚIA RESURSELOR ENERGETICE PE PLAN GLOBAL/REGIONAL

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

Sursa imaginii – http://www.egpet.net

ANEXA 4

„New Great Game” – Harta proiectului Nabucco

Sursa imaginii – Jan Horst Keppler, European Parliament – Committee on Foreign Affairs –

Sursa capturii: https://www.indymedia.org.uk/en/2007/10/383613.html

ANEXA 5

ZONA CONFLICTUALĂ ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

ANEXA 6

Golful Mării Caspice – Kara Bogaz Gol

ANEXA 7

COORDONATELE GEOGRAFICE ALE MĂRII CASPICE

ANEXA 8

Forma Mării Caspice

ANEXA 9

Imaginea din satelit a Mării Caspice

ANEXA 10

Peninsulele Mării Caspice

ANEXA 11

Delte ale Mării Caspice

ANEXA 12

Bazinul Mării Caspice

ANEXA 13

Proiectul Constanța – Omisalji – Trieste

Sursa capturilor – https://www.energy-community.org/portal/page/portal/ENC_HOME/DOCS/772192/0633975AAFD57B9CE053C92FA8C06338.PDF

ANEXA 14

PROIECTUL NABUCCO

Sursa capturilor – http://aa.com.tr/en/turkey/nabucco-project-fails-placed-by-trans-adriatic-pipeline-project/235841