. Zona Etnografica Maramures
CUPRINS
Capitolul I – INTRODUCERE 3
Capitolul II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI. 5
2.1. Caracteristicile geografice ale zonei. 5
2.2. Așezările. 8
Capitolul III – OCUPAȚIILE TRADIȚIONALE. 12
3.1 Ocupațiile de bază. 12
3.2 Ocupațiile secundare. 30
Capitolul IV – MEȘTEȘUGURILE ȚĂRĂNEȘTI 45
4.1. Torsul și țesutul. 45
4.2. Prelucrarea lemnului. 48
4.3. Olăritul. 56
4.4. Cojocăritul. 60
4.5. Opincăritul. 62
4.6. Fierăritul. 64
Capitolul V – INSTALAȚIILE TEHNICE ȚĂRĂNEȘTI. 70
Capitolul VI – MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ. 74
Capitolul VII – PORTUL POPULAR. 87
7.1. Costumul femeiesc. 93
7.2. Costumul bărbătesc. 97
Capitolul VIII – OBICEIURILE. 101
8.1. Obiceiurile calendaristice. 101
8.2. Obiceiurile familiale. 104
8.3. Aspecte zonale de folclor autentic. 119
Capitolul IX – MANIFESTARI ETNOGRAFICO-FOLCLORICE CONTEMPORANE. 122
CAPITOLUL X – STUDIU DE CAZ – GOSPODĂRIA ȘI LOCUINȚA ȚĂRĂNEASCĂ. 125
10.1. Gospodăria țărănească. 125
10.2. Arhitectura caselor. 144
10.3. Tipurile de locuință. 162
10.4. Interiorul locuinței. 166
10.5. Textilele de interior. 174
CAPITOLUL XI – CONCLUZII. 186
Capitolul I – Introducere
Atunci când se va scrie o lucrare cuprinzătoare despre contribuția Maramureșului la civilizația și cultura noastră se va vedea că ținutul acesta situat la marginea pământului românesc a fost, pe toate planurile, cu mult mai fertil decât se crede îndeobște. Se va vedea astfel că această vatră de străveche și intensă viață românească, de care se leagă una din legendele „întemeierii” noastre și în care, mai apoi, într-o epocă de înflorire culturală, s-au făcut cele dintâi traduceri de texte religioase în limba română, „țara” aceasta in ciuda condițiilor neprielnice în care i-a fost dat să se dezvolta timp de câteva secole a produs fără încetare în planul civilizației și culturii, îmbogățind necontenit patrimoniul nostru național.
Ca pretutindeni, de altfel, vreme îndelungată, talentele si aptitudinile oamenilor acestor locuri s-au valorificat îndeosebi în cadrul creației de tip tradițional, popular. Începând cu secolul al XVI-lea, grație mai ales intensei comunicări cu celelalte ținuturi românești, cultura scrisă a constituit și ea o prezenta neîntreruptă în viața Maramureșului. În domeniul vieții cărturărești, circulația continuă a cărții românești, iar apoi apariția unor unor manifestări originale locale evidențiază tendința de integrare a Maramureșului în ritmul cultural general romanesc. Cultura populară continuă să rămână însă și pe mai departe principalul domeniu prin care Maramureșul se afirmă în peisajul civilizației și culturii noastre etnice. Vitalitatea ei remarcabilă încă în mediile populare, vigoarea și originalitatea ei care, toate la un loc, explică nu numai puternicele ecouri ce le are în celelalte ținuturi românești și larga audiența de care se bucură în rândul celorlalte straturi sociale de la noi ci și aprecierile elogioase la adresa ei rostite în afara hotarelor țării, constituie trăsături de căpetenie ale personalității culturii populare maramureșene contemporane. La rândul lor, trăsăturile acestea vin să-i definească pe înșiși creatorii și protagoniștii acestei culturi. Căci mai mult decât în cazul altor ținuturi de la noi, locuitorii de pe văile Izei și Vișeului, ale Tisei, Marei și Cosăului au știut să îmbine modul de viată tradițional cu confortul propriu civilizației de tip urban, au știut să subordoneze într-o mai mare măsură propriei tradiții progresul tehnic și în general cuceririle civilizației moderne. Fie că este vorba de elemente împrumutate din afara zonei, fie de elemente provenite din mediul urban, asimilarea lor efectivă, în adâncime, le conferă o notă de naturalețe rar întâlnită în creația altor zone ale țării.
Întâlnim încă în viața satelor maramureșene de astăzi numeroase elemente de cultură arhaică, evocatoare ale unor vremuri de mult apuse. E suficient să amintim organizarea vieții pastorale, a stânei, iar în domeniul folclorului, interpretarea specifică a strigăturii, jocul tropotit ori unele obiceiuri de la naștere și de la nuntă, care mai păstrează ceva din naivitatea, dar și din puritatea rituală a începuturilor. Alături de acestea apar în satele maramureșene de astăzi și multe elemente culturale de proveniență urbană, surprinzător de moderne. Arhitectura populară și interiorul caselor țărănești, portul și deosebitele sectoare ale creației folclorice oferă suficiente mărturii. Procesul de evoluție este foarte viu așadar și în cultura populară maramureșeană de astăzi, dar, mai mult decât în alte zone ale țării, evoluția este aici mai organică, ritmul ei răsfrângându-se mai unitar în toate compartimentele vieții sătești. Un asemenea fenomen nu poate avea loc decât în comunități cu o tradiție îndelungată, ale cărei structuri fundamentale sunt încă active.
O puternică conștiință de sine, născută poate din conștiința propriului trecut istoric și totodată a temeiniciei propriei existențe, clădită pe rânduieli venite de demult, explică sentimentul de mândrie ce-l caracterizează pe țăranul maramureșean, sentiment care răzbate nu numai în conduita sa din viața de toate zilele și în ocazii sărbătorești, în raport cu membrii colectivității în care trăiește și cu cei ai altor comunități, ci și în creația sa folclorică. Aici, în acest sentiment de mândrie din sfera ocupațiilor tradiționale, spre exemplu, vor constitui nu numai surse indispensabile de informație, ci și lecturi utile creării unei atmosfere adecvate studiului culturii populare tradiționale. Lucrarea de față izbutește să sugereze o imagine cuprinzătoare și fidelă în același timp a universului vieții tradiționale și actuale a satului maramureșean din perspectivă etnografică.
Capitolul II – Cadrul geografic al zonei.
2.1. Caracteristicile geografice ale zonei.
Nordul românesc, marcat de lanțul munților vulcanici Oaș, Gutâi și Țibleș la sud, de lanțul munților cristalini ai Rodnei spre est și ai Maramureșului spre sud-est, mărginiți de regiuni deluroase, terase și lunci, definit geografic de depresiunea intercarpatică a Maramureșului, a favorizat, prin condițiile geoclimatice și prin bogățiile naturale, prezența și permanența omului aici încă din cele mai vechi timpuri.
Zona etnografică Maramureș, alături de zona Lăpuș, zona Chioar și o parte din zona Codru, formează actualul județ Maramureș, iar împreună cu celelalte zone etnografice conturează minunata Țară a României. Aceste zone, distincte din punct de vedere geografic, istoric și etnografic, au avut de-a lungul istoriei o soartă asemănătoare. De aceea, chiar dacă elemente de cultură populară, păstrate prin forța tradiției până în zilele noastre, oferă caracteristici distincte, individualizatoare, în ansamblu dominantele culturii populare românești se regăsesc în fiecare zonă — dovadă a unității acesteia, a specificului nostru etnic.
Nu putem face o caracterizare geografică a zonei fără să menționăm una dintre primele descrieri ale Maramureșului dinaintea primului război mondial, datorată academicianului Ioan Mihalyi de Apșa: „Comitatul Maramureș situat la cursul superior al râului Tisa formează în privința topo-hidrografică un teritoriu închis din toate laturile de dealuri mari și munți înalți, ca o cetate, având de poartă locul îngust lângă Hust, unde Tisa părăsește locul său natal. Apele pătrund acest teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale; râuri curg din toate marginile până la mijlocul ținutului, unde Tisa toate le adună, primind de a stânga râurile Mara, Iza și Vișeul, de a dreapta Apșa, Tarasul, Talaborul și râul Neagu. Toate aceste râuri se ramifică în văi și vâlcele încântătoare de o rară frumusețe naturală, cum le are pământul clasic al Elladei și al Italiei. Teritoriul Maramureșului având marginile sale naturale, numai puține schimbări a suferit în decursul secolilor…”.
Maramureșul, această „cetate” naturală atât de bine conturată și sub raport etnografic, se întinde astăzi pe o suprafață de 3 381 kmp, cu un relief diferit care coboară în trepte de la munții înalți de peste 2 000 m la dealuri și coline, până în văile ce converg înspre Tisa, cu altitudini variabile între 250—500 m.
Zona depresionară cuprinde văile și interfluviile muntoase ale principalelor râuri : Tisa, Iza, Mara și Cosău. Peisagistic, zona este caracterizată de dealuri (500—600 m alt.) cu interfluvii împădurite cu stejar și fag, ascunzând luminișuri cu flori multicolore sau cu renumite livezi de meri, peri și pruni. Râurile și pâraiele sunt însoțite de mici zăvoaie cu floră și faună specifice.
Una dintre bogățiile naturale cu perspective de valorificare modernă este multitudinea apelor și izvoarelor minerale care se întâlnesc la tot pasul. Deocamdată, ele sunt valorificate de către localnici, fie pentru consum (în locul apei de băut), fie pentru băi medicinale, folosind instalații tradiționale (încălzitul apei cu bolovani fierbinți, băi în căzi de lemn în aer liber sau în barăci improvizate). Dintre ele, mai importante sunt izvoarele de la Oncești, Bârsana, Secătura, Văleni, Slătioara, Glod, Ieud, Dragomirești, Săliștea de Sus — pe valea Izei; Breb, Valea Stejarului, Berbești, Desești — pe văile Marei și Cosăului; Iapa, Câmpulung la Tisa, Săpânța — pe valea Tisei. Bogate în săruri minerale sulfuroase, cloruroase, carbogazoase și iodate, aceste izvoare vor da naștere unor viitoare stațiuni balneare cum sunt cele de la Ocna-Șugatag și Coștiui, care deja au intrat in circurtul județean și chiar național.
Potențialul hidrografic depresionar este caracterizat și prin prezența lacurilor naturale — cel de la Hoteni sau Lacul Morărenilor de la Breb — și a celor antropogene, formate fie prin surparea minelor de sare de la Ocna-Șugatag si Coștiui, fie prin stăvilirea unor pâraie, cum e cel din râul Tisa.
Zona munților înalți este definită de aria munților Rodnei si Maramureșului, de valea Vișeului cu afluenții săi și de Izvoarele Izei. Forma de relief dominantă sunt munții înalți, cu platforme întinse, bogate în pășuni, culmi muntoase cu goluri alpine, grohotișuri, vârfuri ascuțite, zimțate, peisaje deosebite determinate de relieful glaciar și periglaciar, cu numeroase lacuri glaciare.
Peisajul munților Rodnei și Maramureșului permite practicarea excursiilor, a drumețiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol însemnat, și numeroasele izvoare minerale adaugă potențialului natural oferit de relief calități sporite, cu posibilități de cură și de pescuit sportiv. Condițiile climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui și a menținerii stratului de zăpadă, precum și prin aerul curat de altitudine, creează condiții optime pentru practicarea sporturilor de iarnă.
Flora este bogată, oferind exemplare rare — de la covorul de bujori de munte de pe versanții nordici ai munților Rodnei la floarea de colț, monument al naturii, ascunsă pe polițele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn și Coman. Pădurile mari de brad și molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin animale mari. Amintim aici și posibilitățile deosebite pe care le oferă zona pentru practicarea turismului montan, îndeosebi pe vârfurile Pietrosul Mare, Puzdrele, Ineu, din munții Rodnei, sau Farcău, Mihailecu, din munții Maramureșului, la circurile glaciare din Zănoaga, Pietrosul Mare, lacurile glaciare Iezer, Buhăescu, Lala din munții Rodnei și Vinderel din munții Maramureșului. Peisajul geografic al zonei este marcat de valea Vișeului, valea Vaserului, valea Borșei, peștera Izei, cascada Cailor etc.
Partea de vest a depresiunii cuprinde aria munților vulcanici cu forme de relief specifice : platouri întinse de lavă, culmi muntoase sub formă de căi clădite din aglomerări andezitice (Ignișul, Piatrețiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol însemnat, și numeroasele izvoare minerale adaugă potențialului natural oferit de relief calități sporite, cu posibilități de cură și de pescuit sportiv. Condițiile climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui și a menținerii stratului de zăpadă, precum și prin aerul curat de altitudine, creează condiții optime pentru practicarea sporturilor de iarnă.
Flora este bogată, oferind exemplare rare — de la covorul de bujori de munte de pe versanții nordici ai munților Rodnei la floarea de colț, monument al naturii, ascunsă pe polițele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn și Coman. Pădurile mari de brad și molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin animale mari. Amintim aici și posibilitățile deosebite pe care le oferă zona pentru practicarea turismului montan, îndeosebi pe vârfurile Pietrosul Mare, Puzdrele, Ineu, din munții Rodnei, sau Farcău, Mihailecu, din munții Maramureșului, la circurile glaciare din Zănoaga, Pietrosul Mare, lacurile glaciare Iezer, Buhăescu, Lala din munții Rodnei și Vinderel din munții Maramureșului. Peisajul geografic al zonei este marcat de valea Vișeului, valea Vaserului, valea Borșei, peștera Izei, cascada Cailor etc.
Partea de vest a depresiunii cuprinde aria munților vulcanici cu forme de relief specifice : platouri întinse de lavă, culmi muntoase sub formă de căi clădite din aglomerări andezitice (Ignișul, Piatra, Pleșca), în general cu altitudini mijlocii de 1 200—1 300 m și forme mai domoale, piemonturi prelungi aflate la poalele munților, făcând trecerea spre zonele depresionare. Relieful este dominat de urmele unui crater vulcanic care formează o stâncă prelungită, dantelată — Creasta Cocoșului — declarată rezervație geologică datorită formei inedite. De pe stâncile amețitoare poate fi urmărită în detaliu panorama, de o rară frumusețe ce cuprinde văile Mara, Cosău, piemontul Șugatagului cu lacurile Chendroaiei și Morărenilor, iar la sud-vest parchetele forestiere, exploatările miniere și depresiunea Băii Mari. Zona vulcanică cuprinde și valea Săpânței (cu cele trei cascade ale Covătarului, Nireșului și Runcului) sau valea Marei, cu Cheile Tătarului (în lungime de circa 1 km), unde pârâul Brazi a săpat o vale îngustă și adâncă, flancată de pereți drepți de stâncă, colorați în galben auriu (datorită lichenilor), unde apele alunecă cu viteze amețitoare peste lespezi uriașe de piatră. Haina bogată a pădurilor în care predomină esențele de foioase, bogăția brândușelor, ghioceilor și lușcuțelor, varietatea speciilor cinegetice (urși, căpriori, cerbi, mistreți) completează armonios spațiul geografic general.
Desigur, întregul peisaj geografie al Maramureșului este completat, de-a lungul văilor principale și secundare, de așezări cu o zestre etnografică și folclorică deosebită, așezări ce datează din epoci străvechi și care, prin minunații oameni ai acestor locuri, au perpetuat în timp o cultură și o civilizație populară țărănească specifice, integrate armonios în spiritualitatea românească. Condițiile geografice, necesitățile istorice, precum și conștiința apartenenței la același neam au impus-o legătură permanentă a maramureșenilor cu frații lor din celelalte pământuri locuite de români. Această legătură este marcată si de căile de comunicație dintre Maramureș si zonele limitrofe. Încă din secolul al XIV lea sunt atestate documentar legături cu zonele limitrofe prin păsuni și pe firul văilor, unele pentru trafic rutier (cum este cel de pe valea Cosăului, înspre Baia Sprie, pomenit în documente la anul 1390). Astfel, căi de legătură neântreruptă cu Țara Oașului au fost „drumul sării”, cum este consemnat în documente, drumul între Teceuț și Huța, cele două șosele care leagă văile Marei și Cosăului de zona Baia Mare, ocolind pe la est sau pe la vest vârful Gutâi, șoseaua peste pasul Șetref, dintre izvoarele Izei și valea Someșului Mare, de-a lungul Sălăuței, poteci și drumuri spre Lăpuș și Chioar. Legătura cu Moldova se realiza prin mai multe locuri : de la izvoarele Vișeului, peste Prislop, se ajungea în valea Bistriței Aurii și în depresiunea Domelor ; de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroioaga, se putea coborâ în depresiunea Câmpulungului, pe valea Moldovei ; pe la izvoarele Ruscovei, trecerea din Maramureș în Țara de Sus a Moldovei evita traversarea crestelor muntelui Mestecăniș.
Atestările documentare și arheologice, toponimia și tradiția confirmă pas cu pas legătura permanentă dintre oamenii Maramureșului cu frații lor de dincolo de „zidurile cetății”.
Figura 1: Harta Județului Maramureș.
2.2. Așezările.
Așezările din zona etnografică Maramureș, constituite din vremuri străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluție care se poate stabili destul de greu.
Satele, în general, se desfășoară de-a lungul văilor principale și al celor laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi și cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.
Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor așezări.
O vedere panoramică a așezărilor indică concentrări de gospodării în mai multe puncte, fapt care ne face să legăm acest fenomen de mai multe nuclee inițiale care prin extindere (roire) au ajuns să se unească între ele, dând naștere satelor actuale. Hărțile cadastrale din secolul al XIX-lea indică cu precizie structura acestor așezări, iar împărțirea domeniilor pe neamuri și analiza spițelor de neam ne oferă o imagine a dezvoltării acestora în timp, fapte ce au determinat și unele schimbări în forma și chiar în structura așezărilor. Astfel, dacă prin roirea nucleelor s-au format vechile vetre, înmulțirea populației a dus la extinderea așezărilor, acestea ocupând astăzi; aproape toate văile principale și secundare care le străbat.
Studiul așezărilor maramureșene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau așezate pe văile laterale. Elemente etnografice și de toponimie vin să susțină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna Bârsana), Ulița Satului (în comuna Strâmtura), Ulița Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării și construcții datate indică vechile vetre. Forma actuală a unor așezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul șoselelor și drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-lea) și a fost condiționată de șosea sau drum. În comuna Bârsana se mai păstra până nu demult, în memoria bătrânilor satului, faptul ca locul pe unde trece astăzi șoseaua de-a lungul căreia se afla o bună parte a gospodăriilor țărănești era o zonă mlăștinoasa a râului Iza, acoperită de o vegetație specifică, iar vatra satului era pe Valea Caselor, toponim foarte sugestiv. Desigur, problema nu trebuie generalizată. Satele de pe valea Cosăului si a Marei ca și majoritatea celor de pe valea Izei și a Vișeului si-au păstrat în mare vechile vetre, iar modernizarea drumurilor nu a făcut altceva decât să extindă aceste vetre.
Faptul că vestigiile arheologice descoperite în zonă sunt localizate în general în aria acestor vetre, că majoritatea satelor atestate documentar cu aceleași denumiri și pe aceleași locuri ca și astăzi, încă din secolele al XIII-lea, al XIV-lea și al XV-lea, este o dovadă certă a dezvoltării lor libere și a vechimii.
Dezvoltarea liberă, pe principiul roirii nucleelor, a dat naștere așezărilor de tip „compact adunat din zona muntoasă”, cum le numește Paul Petrescu, care consideră că acestea „prezintă un interes special întrucât […] constituie una din excepțiile importante de la regula generală după care satele adunate sunt situate în zonele de câmpie, pentru munte și dealuri fiind caracteristice satele răsfirate sau risipite. Or, tocmai unele dintre satele maramureșene au un grad de concentrare rar întâlnit chiar în zonele de câmpie”.Această concentrare se explică în primul rând prin vechimea lor.
În specificul așezărilor maramureșene distingem alte aspecte demne de relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor așezări, trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate așezările au prelungiri de grupuri de gospodării așezate pe firul vâlcelelor și văilor laterale, mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică așezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceștia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”.
O altă notă specifică satelor maramureșene, în special celor așezate de-a lungul văilor (satele de pe valea Cosăului și chiar a Izei), este divizarea acestora în „susani” și „josani”, locuitorii numindu-se „susănari”, respectiv „josănari”.
Forme de relief și condiții social-istorice au determinat aceste delimitări care în majoritatea cazurilor au dus la structuri specifice.
Faptul că în majoritatea acestor sate există două biserici („din susani” și „din josani”; „din deal” și „din șes”) și că în general cele „din susani” (respectiv „din deal”) sunt mai vechi, la care se adaugă și unele semnalări documentare precum și legendele de întemeiere a satelor ne determină să credem că vechile vetre au fost cele „din susani”, iar cele din „josani” sunt vetre mai noi, în general databile în secolele XV — XVI.
Ulițele laterale, așezate de obicei pe firul văilor (afluenți ai râului), sunt înguste și întortocheate, iar unele, prin prelungiri, fac legătura peste cumpăna apelor cu satele de pe văile paralele.
Caracterul în aparență „dezordonat” al așezărilor din zona Maramureș are totuși o logică internă, reguli de organizare și sistematizare răspunzând necesităților comunității. Acest caracter este o dovadă de necontestat a dezvoltării libere în timp și în spațiu a acestor așezări, a vechimii lor în ultimă instanță.
Unitară sub aspect etnografic și folcloric, cu o experiență istorică unică, unitară și sub aspect lingvistic — fiind demonstrată științific existența unui subdialect maramureșean — ca să nu mai vorbim de cadrul geografic atât de bine definit de depresiunea intracarpatică a Maramureșului, zona etnografică Maramureș dovedește la o analiză mai aprofundată existența mai multor subzone. Atunci când se referă la arhitectura populară, Paul Petrescu explică aceste subzone prin contactele cu zonele vecine și prin condițiile locale diferite. El stabilește următoarele subzone :
O subzonă plasată în vestul Maramureșului, definită geografic de bazinul Marei și Cosăului și de cursul inferior al Izei până la Bârsana, în care folosirea lemnului de stejar a imprimat clădirilor anumite caractere constructive.
Subzona centrală, cuprinzând cursul mijlociu al Izei (între Strâmtura în nord și Săliștea de Sus în sud) și apa Vișeului (de la vărsare în nord până la Vișeul de Sus în sud), în care s-a dezvoltat arhitectura cunoscută îndeobște sub denumirea de maramureșeană, incluzând cele mai reprezentative biserici de lemn (Ieud, Dragomirești, Rozavlea, Bogdan Vodă).
Subzona estică a bazinului Ruscova, grupând și cătunele populației de ruteni (rusini), în care arhitectura prezintă unele note diferite față de restul Maramureșului în ceea ce privește planul și sistemul de decorație.
Subzona nordică, de-a lungul Tisei, în care se simte mai puternic influența arhitecturii orașului Sighet, ducând la anumite fenomene de hibridizare.
Subzona sudică, cuprinzând cursurile superioare ale Izei și Vișeului (satele Săcel, Borșa, Moisei), mai complexă ca structură și în care se resimt deopotrivă legăturile cu Năsăudul și cu Bucovina.
Subzonarea este valabilă, având la bază si alte criterii : tipul de așezare și gospodăria, ocupațiile, portul popular și arta populară în general, obiceiurile și folclorul, particularitățile lingvistice, condiționarea geografică și istorică.
Zona cuprinde un municipiu (Sighetul Marmației — cu 6 localități componente, 2 comune suburbane și 1 sat subcomunal), 2 orașe (Vișeul de Sus și Borșa — cu 3 localități componente) și 28 de comune cu 54 de sate.
Majoritatea covârșitoare a locuitorilor Maramureșului sunt români. Grupurile compacte de slavi din localitățile de pe valea Ruscovei aparțin huțulilor din Precarpatia, cei din Crasna, Valea Vișeului, Bistra au caracteristici comune cu huțulii din Moldova, iar cei din Rona de Sus se pare că au caracteristici comune cu slavii din zona Lvov.
Locuitorii satelor Crăciunești, Lunca, Remeți și Teceu sunt de influență slovacă, germană și maghiară (Zacarpatia). Majoritatea. au venit din Galiția. Localitățile de pe valea Tisei au în general o populație mixtă: români, slavi (polonezi, slovaci, ucraineni), germani maghiarizați, maghiari și chiar italieni (veniți la minele de sare de la Coștiui). Toate localitățile de pe văile Izei, Marei și Cosăului sunt compact românești.
Capitolul III – Ocupațiile tradiționale.
În viața unui popor, ocupațiile reflectă condiția existențială din punct de vedere economic. Maramureșul a fost pana nu demult o „țară” de țărani și deci este firesc ca din această perspectivă ocupațiile să fie cele specifice acestei categorii sociale, evident condiționate de mediul natural și de factorii socio-istorici.
Documentele arheologice și cele istorice atestă pentru zona etnografică Maramureș tipul de economie agro-pastorală din care s-au dezvoltat meșteșuguri și industrii țărănești care să satisfacă, sub aspectul uneltelor, necesitățile lucrării pământului și ale prelucrării produselor.
În condițiile factorilor geo-climatici favorabili, economia cu caracter agro-pastoral s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în cadrul comunităților maramureșene, dând naștere la tehnica și mijloace de muncă ce se integrează armonios în specificul românesc. Este poate surprinzător faptul ca într-o zonă depresionar-montană agricultura să fie pusă alături de creșterea animalelor în ceea ce privește ponderea în economia locală. Dar așa este și dovezile sunt grăitoare. Desigur, în anumite perioade, ponderea uneia sau a celeilalte a fost mai mare, dar cele doua ocupații de bază ale țăranului maramureșean au coexistat si s-au dezvoltat până în zilele noastre, completându-se reciproc.
Alături de agricultură și creșterea animalelor, ca ocupații principale ale locuitorilor zonei, de-a lungul secolelor s-au desprins și alte ocupații, fie practicate de către toată populația fie de populația anumitor sate sau de grupuri de oameni. Caracterul autarhic al gospodăriei, care guverna în comunitățile maramureșene până în perioada premodernă, a impus aceste ocupații.
3.1. Ocupațiile de bază.
Agricultura. Configurația geografică a Maramureșului oferă posibilitatea practicării agriculturii în condiții favorabile. Lucrarea pământului în luncile râurilor și văilor ce străbat zona precum și pe pantele mai line ale dealurilor este atestată încă din epoca bronzului. Depozitul de seceri de bronz descoperit in Valea Blidarului (Sighetul Marmației) este o dovadă certă a cultivării păioaselor în această zonă încă din timpuri străvechi. Nu s-au făcut cercetări arheologice sistematice în zonă decât pentru perioada medievală. Astfel, săpăturile arheologice efectuate de Radu Popa au scos la iveală vatra veche a satului Sarasău, datată în secolele XII — XIII. Aici „s-au descoperit numeroase fragmente de țesturi din lut, modelate cu mâna și confecționate prin urmare în cadrul gospodăriei individuale, folosite pentru coacerea pâinii pe vatra încinsă”. În săpăturile efectuate la reședința voievodală de la Cuhea (Bogdan Vodă), datata în prima jumătate a secolului al XIV-lea, Radu Popa a descoperit de asemenea că pereții din lemn ai locuinței „aveau o lipitură groasă din lut amestecată cu paie…”.
Izvoarele scrise din secolul al XIV-lea cu privire la lucrarea pământului sunt mai numeroase. Dacă diploma privilegială în 1329, acordată așezărilor de „oaspeți regali” din Maramureș, se referă printre altele și la lipsa de fertilitate a solului — quod terra Maramorosiensi infertilis, laboriosa et gravis ad rezidendum fore dignoscitur" („care pământ al Maramureșului este recunoscut ca infertil și spre a fi statornicit trebuie un efort îndelungat și greu”) — interpretarea dată de Radu Popa este plauzibilă când constată că aceasta „nu poate avea decât o valoare relativă, de comparație cu regiunile agricole din care veneau oaspeții și poate constitui doar dovada că o zonă muntoasă, ca cea la care se referă documentul, nu poate fi exploatata cu ușurință de colectivități venite din regiuni de șes…”. Alte documente vin să întregească atestările privind practicarea agriculturii de către comunitățile zonei. Sunt menționate pământuri arabile” sau „pământuri cultivate și necultivate” printre „pertinențele” satelor sau ale grupurilor de sate mureșene : „cum… terris arabilibus, pratis” („cu pământuri arabile, fânețe”); „terris scilicet cultis et incultis” („pământuri cultivate și necultivate”); „campus, pratis” („câmpuri și pășuni — fânețe”) ; „terris eciam arabilibus cultis et incultis” („chiar și pământuri arabile cultivate și necultivate”). Radu Popa, bazându-se pe documente, ajunge la concluzia că „hotărniciile din secolul al XIV-lea reflectă o accentuată diferențiere, după valoare, a terenurilor ce depindeau de sate… Nevoia de preciziune dovedește valoarea mult mai ridicată a terenurilor respective, apte pentru agricultură”. Astfel, hotarul Ieudului în anul 1435 cobora „ad terras arabiles” („până la pământurile arabile”); hotarul Săpânței trecea în anul 1450 în apropierea Tisei, printre „terras arabiles” ; hotarul Cuhei „currit inter terras arabiles” („se întinde în mijlocul pământurilor arabile”), lângă Iza, la 1471 ; o sesie din Sarasău avea în anul 1429 „quator jugeribus terrae arabilis usualibus” („avea în folosință patru jugăre de pământ arabil”); în continuare, documentul vorbește de 6 jugăre situate în șesul Tisei și pe terasa mijlocie a văii.
Dovezi cu privire la practicarea agriculturii în vremea respectivă le constituie și numărul mare de mori atestate documentar, precum și numele de locuri care le marchează. Astfel este atestat toponimul Râul Morii, sub forma Malumvize, la 1336, în hotarul comunei Bedeu; un „fluvium… vulgo vocatur Malumvize” între Săpânța și Câmpulung, la 1373. Diploma din 1385 amintește printre alte danii : „…et omnibus metis earum et silvis, campis, pratis, aquis, aquarum ductibus, montibus et vallibus, molendinis ac universis…” („…și cu toate hotarele acestora, și cu pădurile, câmpurile, fânețele, apele cu canalele de aducțiune, cu munții și văile, cu morile și toate celelalte…”), iar diploma din 1387 consemnează: „…terris scilicet cultis et incultis, aquis aquarunque decursibus, molendinis, pratis, vinetis…” (,,…cu pământuri cultivate și necultivate, apele și cursul apelor, mori, fânețe, vie…”). Diploma din 14 martie 1419, dată în Alba Regia, atestă existența unei mori pe râul Șieu, „…ac rectae medietatis molendinî in fluvio Sujov decurrentis” („…și dreptul asupra jumătății din moara de pe cursul râului Șieu”). Radu Popa datează această moară anterior anului 1385. În anul 1430, „conventul din Lelesz adeverește că Stanislau și Georgiu nepoții lui Ioan Vodă din Rozavlea din iubire frățească către Mihail și Ioan fiii lui Sandrin Gurheș din Sarasău, născuți din nobila doamnă Stana, fiica lui Ioan Vodă din Rozavlea, au dat la aceștia pentru totdeauna părțile lor din Poienile Șieului, din Slătioara și dintr-o moară din Șieu, pe apa Șieului, care părți au fost oarecândva moșului lor Ioan Vodă, dar după moartea lui înstrăinându-se, nobilii din Dolda le-au recâștigat…”.
In sfârșit, o diplomă din anul 1459 vorbește de un proces casat „în urma intervenției bărbaților onorați și făcători de pace” iar „Ivașco și Ioan au dat înapoi lui Sandrin Bala trei jugere de pământ arătoriu”. Desigur, documentele de epocă, sunt mult mai multe, iar pe parcursul epocilor următoare atestările acestei ocupații sunt și mai frecvente în documente.
Foarte importante sunt documentele de limbă. În fondul principal al limbii române s-au păstrat o serie de termeni care denumesc unelte, tehnici folosite în agricultură — a ara, a secera, furcă, sapă, săpăligă, secure (de origine latină), grapă (de origine autohtonă) — sau tehnicile de obținere a parcelelor pentru agricultură : curătură, săcătură, runc, țarină (de origine autohtonă). Toate aceste cuvinte de origine latină sau autohtonă, precum și cele slave, pătrunse în fondul principal de cuvinte (plug, coasă, greblă, poiană, prisacă), se constituie în argumente ale vechimii și continuității, ale permanenței acestei ocupații în zona etnografică Maramureș.
Referindu-se la terminologia agricolă specifică Maramureșului în secolul al XV-lea, Radu Popa susține opinia istoricului P.P. Panaitescu, după care la acea vreme în zonă este atestată folosirea termenului lucrătoriu pentru plug, iar termenii ca a semăna, a răsădi, țerină se foloseau curent; cuvântul grâu avea înțelesul de hrană.
Sistemul tradițional de cultură în zona etnografică Maramureș a fost cel în „țarină” și „imaș”. După secerat, în baza rânduielilor satului se înlesnea pășunatul țarinei, în scopul îngrășării terenurilor.
Culturile tradiționale în satele zonei etnografice Maramureș au fost grîul (de toamnă și de primăvară), secara, ovăzul și orzul, hrișcă, meiul, fasolea („de rudă” și „oloagă”, varza, mazărea, floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă (ulei se extrăgea și din semințe de dovleac și chiar de cânepă); ca plante textile se cultivau inul și cânepa (de vară și de toamnă), iar ca plante furajere bostanii (harbujii), trifoiul, lucerna și mai nou ghizdeiul, sfecla („buraci"). La finele secolului al XVII-lea apare porumbul, mai târziu cartoful (numit local; „picioci”, „baraboi”, „poame de pământ”). Atât porumbul cât și cartoful se generalizează în secolul al XVIII-lea, având ponderea principală în alimentație.
Din suprafața totală a Maramureșului interbelic (actuala zonă etnografică Maramureș), de 338 000 ha, după o statistică din 1927, 18 000 ha erau cultivate cu cereale și în mică măsură cu legume, 4 939 ha cu lucerna și trifoi, 31 141 ha pășuni și 55 140 ha fânețe naturale. Restul suprafețelor cuprindeau 60 102 ha pentru vetrele satelor (cu livezi, grădini, drumuri și ulițe), 163 691 ha păduri, iar restul includea eroziunile alpine.
Terenul bun pentru agricultură fiind relativ puțin, trebuia lucrat în condiții de maximă eficiență, fapt ce a impus de veacuri un sistem de cultivare și recoltare adaptat necesităților locale.
Pentru extinderea terenurilor cultivabile s-au impus tehnici tradiționale specifice. Astfel, pentru obținerea de noi parcele de fânețe s-a practicat „lăzuirea” cu „sapa de laz” (o sapă lungă, confecționată de fierar, bine ascuțită și fixată într-o coadă de lemn tare). Fertilizarea acestor parcele obținute prin lăzuire se făcea prin pășunarea oilor și staționarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite.
Obținerea de noi parcele arabile se făcea prin desțelenire. Aceasta se efectua toamna, când „se tăia ogorul”, adică se ara cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou.
Specifică tuturor satelor Maramureșului a fost și este cultivarea mai multor plante pe aceeași suprafață de pământ, prin intercalare. Astfel, se obișnuia ca pe terenul însămânțat cu porumb să se cultive și fasole, sfeclă furajeră, dovleci furajeri, mazăre, varză. în jurul tarlalei cu porumb se cultivau floarea soarelui și fasole.
Aratul, indiferent de forma terenului (plan sau în pantă), se făcea și se face și astăzi cu „pluguri înștimbătoare”. Terenurile în pantă se arau în lungime, pornind din partea de jos. Tipul de plug folosit este cel cu „cormană schimbătoare”, numit de Valer Butură „plug de coastă” sau „plug cu brăzdar simetric și cormană schimbătoare”. Brăzdarul și cuțitul erau din fier, iar restul părților din lemn. La finele secolului trecut si la începutul secolului al XX-lea, această unealtă se modernizează, astăzi fiind aproape generalizate plugurile din fier sau legate în fier; Odată cu socializarea agriculturii, aratul se face cu tractoare și cu pluguri moderne.
Până la finele secolului al XIX-lea, cele mai multe grape erau în întregime din lemn (în colecțiile muzeului din Sighetul Marmației se păstrează două asemenea exemplare). Treptat, acestea au fost înlocuite de grapele cu dinți din fier și cu structura din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se folosește grapa metalică.
Semănatul tradițional se făcea manual, aruncând sămânța din „desagi”. În grădini, pentru ca sămânța să nu fie mâncată de păsări, se seamănă înainte de arat. Fasolea, floarea soarelui si cartofii se seamănă în cuiburi. În pământul mai slab, tot în cuiburi se seamănă porumbul și hrișcă (în felul acesta se folosește mai puțin gunoi).
Lucrările de plivit se efectuau diferențiat pe culturi. La culturile de grâu se pliveau cu „săpălăul”, iar culturile de cartofi, sfeclă și porumb se săpau și se sapă și astăzi de două ori (la a doua sapă se face și răritul). Săpatul pământului se face cu sapa de fier. Sapa de lemn a dispărut din memoria (localnicilor, dar folosirea ei în epoca feudală este dovedită de existența unui exemplar în muzeul din Sighetul Marmației. Atât sapa de lemn cât și cele de fier folosite în perioada contemporană sunt de formă rotundă. În grădinile de zarzavaturi, pământul se sapă cu hârlețul și se afânează cu grebla.
Figura 2: Unelte agricole : 1 — tileguță; 2 — plug de lemn ; 3 — grapă de lemn ; 4 — îmblăciu ; 5 — mătură din nuiele pentru îmblătit; 6 — greblă pentru îmblătit; 7 — vântureșcă (sideșcă)
Figura 3: Unelte agricole : 8 — piuă din piatră; 9 — piuă din lemn cu pilug ; 10 — râșniță ; 11 — piuă pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean ; 12 — coș din nuiele pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean.
Pentru creșterea fertilității solului, iarna se căra cu sania pe parcele gunoi de grajd, iar primăvara se curăța terenul și se împrăștia gunoiul cu furca. Tot în acest scop s-a practicat și se practică și astăzi rotația culturilor: pe aceeași parcela un an se cultivă cartofi, iar în anul următor ovăz; parcelele semănate cu porumb vor fi semănate în anul următor cu grâu. Pentru a înlătura surplusul de apă și pericolul de „băltire” se făceau șanțuri ce se umpleau cu bolovani rotunzi de râu, peste care se punea pământ (să nu se piardă suprafața respectivă).
Recoltatul păioaselor se făcea și se mai face cu „secera cu zimți” în trecut confecționată din ,,pânză de coasă” Seceratul se făcea cu precădere de către femei, iar atunci când secerau și bărbații, aceștia lucrau separat. Pentru recoltat, pe suprafețe mai mari s-a folosit și coasa cu două picioare. De obicei la coasă se atașau o greblă sau două corzi de nuiele ca să culce spicele în aceeași direcție. Pe terenul în pantă, cositul se făcea de sus în jos. În general, cositul se efectua de către bărbați, iar femeile strângeau spicele și făceau snopii, care apoi; erau așezați în clăi pe pari de către bărbați. La bază se așezau câțiva snopi „în picioare” (cu spicele în sus), apoi se clădea claia care era formată din circa 40 de snopi. La baza clăii pentru a feri snopii de umezeală, se construia un patul din crengi. Snopii uscați erau duși în gospodărie și depozitați într-o construcție specială („Șura de îmblătit”), unde se păstrau până iarna, când se „îmblăteau”, adică se treierau.
Treieratul cerealelor s-a făcut folosindu-se mijloacele tradiționale. Batozele s-au introdus târziu, la începutul secolului nostru. Dar în paralel s-au practicat până în zilele noastre frecatul spicelor cu palmele și bătutul cu îmblăciul. „Șura de îmblătit” avea pardoseala din pământ „muruit” sau din dulapi de brad. Snopii erau bătuți cu îmblăciul, după care erau întorși pe partea cealaltă. Paiele și resturile de spice erau greblate cu o greblă cu dinți mari și cu coadă scurtă. Cu o mătură din nuiele se adunau boabele, făcându-se „vraf ” în fundul șurii. La această operație se folosea și „fundul de suflat” (confecționat din scândură). Din grămadă, boabele se luau cu „sideșca” și se vânturau.
În zonă au existat și batoze acționate de cai. S-au folosit de asemenea batoze acționate cu aburi, având drept combustibil lemnul. În perioada interbelică au apărut batozele cu motoare Diesel. O largă răspândire au avut și batozele acționate hidraulic, în special în satele de pe valea Cosăului și a Izei. Asemenea batoze mai sunt si astăzi în funcțiune.
Pentru vânturat, unealta tradițională a fost „sideșca” sau „vântureșca”. Au existat și vânturători mecanice acționate manual. Fasolea se vântura cu „covată”, iar ovăzul de sămânță cu un ciur cu orificii mari.
Produsele cerealiere se păstrau în podul casei, în lăzi mari, în „buți” (trunchiuri de copac scobite în interior), în vase mari confecționate din nuiele împletite și unse în interior cu argilă amestecată cu bălegar de cal.
Figura 4: Recipient pentru păstrarea cerealelor.
Știuleții de porumb („cucuruzii”) se recoltau cu mâna și erau transportați cu coșurile la căruță și apoi acasă, unde se „desfăcau”. Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori și fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârșitul acestei munci. Uscatul cucuruzilor se făcea pe podul casei sau în „coșurile de mălai” (construcții din nuiele împletite). Desprinderea boabelor de pe știuleți se făcea manual (se numea „luștit”), prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz, sau cu „piua de luștit mălai”.
Sfecla furajeră („buracii”) și cartofii se depozitau în pivnițe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei.
O pondere mare în munca țăranului maramureșean o are recoltatul furajelor. Cositul finului se făcea când iarba era „coaptă”. În livezi, în grădini și în zonele de fânețe mai apropiate de sat, după cositul fânului se mai executa și a doua și chiar a treia coasă, adică se făcea otava. În general, cositul era făcut de bărbați, iar femeile și copii ajutau la întorsul pologului și la strâns.
Figura 5: Pari pentru uscarea trifoiului.
Claia de fân se așeză pe crengi, pentru a o feri de umezeală. În zonele montane cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se usucă pe „clenciuri” (pari cu crengile retezate la 30—40 cm). Fânul se depozitează în podul șurii și al grajdului, în șoproane cu acoperișul mobil și în clăi, în grădina de lângă casă.
Figura 6: Claie de fân.
De mare eficiență economică și demn de relevat în privința gospodăririi furajelor este sistemul „mejdelor”, practicat în comuna Ieud. Hotarul satului este împărțit în trei trepte, pornind de la vatra satului în sus. Astfel, „mejdele de jos” cuprind locurile de fân și arătoare care nu sunt semănate, grădinile și livezile, în care se lasă pășunatul până la 15 aprilie, iar după aceea este interzis, pentru a se face furaje. Treapta a doua o constituie „mejdele de mijloc” (terenuri cu tufișuri și fânețe, unde pășunează toate animalele, din 15 aprilie până în 20 mai). „Mejdele de sus” cuprind terenuri de fânețe și păduri unde se pășunează din 20 mai până în 15 — 20 iunie, când oile pleacă la munte. Pășunatul se face treptat, pentru a lăsa să se refacă iarba pentru furaje. Recoltatul fânului se face respectând treptele amintite, astfel că la venirea oilor de la munte se pășunează pornind de la mejdele de sus la cele de jos. În felul acesta există permanent atât iarbă pentru păscut, cât și pentru făcutul fânului. Acest sistem tradițional de recoltare a furajelor și de pășunat se bazează pe o tradiție îndelungată și se dovedește de mare eficiență și în zilele noastre.
În condițiile actuale s-au produs mutații profunde și în acest domeniu. în localitățile cooperativizate s-a generalizat mecanizarea majorității lucrărilor agricole, au apărut tehnologii noi. În localitățile necooperativizate, în general s-a renunțat la cultivarea cerealelor, terenurile dezafectate fiind cultivate cu plante furajere de mare randament (lucerna, trifoi), necesare pentru creșterea și îngrășarea animalelor care aduc mari venituri țăranilor. Necesarul de grâne și porumb pentru hrana oamenilor și a animalelor este adus din Banat, Bărăgan, Câmpia Română etc.
Creșterea animalelor. Alături de agricultură, creșterea animalelor a fost și este una dintre ocupațiile de bază ale țăranilor maramureșeni. În ponderea economiei agro-pastorale a zonei, aceasta se situează pe același loc cu agricultura, constituind de-a lungul veacurilor o sursă principală de existență.
Obiceiurile legate de această ocupație și o multitudine de credințe și practici magice care s-au păstrat până nu demult (aprinderea rituală a „focului viu” la stână, variantele baladei Miorița, descântecele pentru sănătatea animalelor etc.) se constituie ca argumente ale vechimii păstoritului și creșterii animalelor în zonă.
Foarte interesantă și cu rezultate deosebite ar fi organizarea de săpături arheologice în munții unde de veacuri s-a practicat păstoritul. Acestea ar scoate la iveală tehnici și mijloace arhaice, ar face lumină în privința acestei ocupații atât de importantă în activitatea maramureșenilor și a românilor în general.
Primele atestări scrise privitor la creșterea animalelor datează din secolul al XIV-lea, când documentele consemnează diverse litigii între țăranii nobili din Maramureș.
Pășunile alpine unde se organizau stânele pentru vărat apar în documente sub numele de „loci estivales” sau „descensus in alpibus” (locuri de vărat).
Păstoritul în zona etnografică Maramureș se încadrează, după tipologia stabilită de Romulus Vuia, în „păstoritul agricol cu stână la munte” și „păstoritul din zona fânețelor”.
Interpretând documentele de epocă (secolul al XIV-lea), Radu Popa susținea că „…precizarea locurilor de vărat, numirea unor munți anumiți pentru folosințele sau hotarul satelor, chiar când această parte a hotarului nu face trup comun cu vatra satului respectiv, ne obligă să privim creșterea oilor ca o ramură foarte importantă a unei economii sedentare mixte, adaptate la specificul geografic și la resursele naturale ale regiunii”. Un document de la mijlocul secolului al XV-lea cuprinde informații interesante despre numărul de oi pe care-l avea un sat. Astfel, diploma din 16 ianuarie 1451, cu referire la comuna Ieud, vorbește de 9 stâne. Radu Papa, în comentariul la această diplomă, stabilește că : „la o medie de numai 200—300 oi de fiecare stână, se totalizează circa 2—3 000 oi pentru un singur sat. Chiar ținând seama de caracterul aproximativ al calculului și de data informației, oile stăpânite în veacul al XIV-lea de cele circa 100 de sate maramureșene trebuie să fi reprezentat o cifră impresionantă”.
Alt document atestă „datul oilor” ca formă de prestație la 1360: „proventibus quinquagesimalis”, ceea ce Mihalyi consideră că „era contribuția la care au fost supuse moșiile românești, nu numai în Ungaria, dar și afară de ea, se da adică a cincizecea parte din productele lor, de exemplu din 50 de mniei unu etc.”.
Tot Ioan Mihalyi, comentând o diplomă din 1499 (14 octombrie), consemnează „Relațiunea juzilor nobililor către regele Uadislau despre aceea, că în muntele Sideu avuseră nobilii Lazăr și Ștefan cel Mare din Vad și Ioan Gherheș din Sarasău două mutări sau stâne de vară pentru care se ceartă comitele Tarczay și Bartholomeu Dragfy. In muntele Furmolza (Frumușeaua, n.n.) Ioan Bank și alt Ioan Gherheș din Sarasău avuseră în muntele mare patru mutări. Dânșii au folosit în pace acești munți până la moartea regelui Mathia, și au avut privilegii dar le-au pierdut când oamenii trimiși de Ștefan voievodul Moldovei au prădat și au ars satele și oppidele, pentru aceea se roagă, ca regele să restituie acei munți”. Ioan Mihalyi, la nota 1 a aceleiași diplome, explică câteva expresii de mare importanță etnografică. Astfel: „Allodium sive statio aestivalis pecorum vel hospicium vulgo Zallas corespunde expresiunei descensus vel caula ovium, care înseamnă stână de vară adică staulul oilor și coliba pentru pecurariu; prin cuvântul descensus ovium se exprimă terenul de pășune trebuincioasă pe o vară la o stână de oi și aceasta se numește mutare. De exemplu muntele Petriceaua are șase mutări unde pot vara șase stâne de oi sau de vite, într-o stână de oi se iau aproape 500 de capete”.
Materialul arheologic descoperit la Cuhea și Sarasău și documentele de epocă consemnează și alte animale (ca porcii și vitele cornute mari) care constituiau una dintre bogățiile maramureșenilor.
Pentru perioadele următoare, știrile scrise se înmulțesc, iar în anul 1634 este menționat primul conflict legat de delimitarea munților pentru pășunat (în munții Rodnei) între comunele din districtul Rodnei și comunele Moisei, Săcel, Săliștea, Dragomirești și Ieud.
Pentru a ne da seama de importanța acestei ocupații în cadrul economiei locale amintim că în anul 1927 se inventariau în Maramureș următoarele animale: oi de rasă țurcană și tigaie (156 206), capre (15 000), vite cornute mari (55 517, din care 1 363 bivoli), 9 857 porci și 6 242 cai.
Păstoritul maramureșean a stat în atenția unor cercetători de prestigiu români și străini care au elaborat studii ample pe această temă.
Romulus Vuia, încercând o sinteză a cercetărilor și bazându-se și pe cercetările proprii, constată că stânele maramureșene din masivul Rodnei erau „de formă semicilindrică, cu baza așezată în jos și având la un capăt intrarea. În nemijlocita apropiere a stânei, era comarnicul, ridicat pe patru stâlpi și cu acoperiș pentru păstrarea cașului”. Aceste elemente constitutive ale stânei, precum și forma lor îl determină pe Vuia să atribuie stânei maramureșene un caracter „rudimentar”. Tiberiu Morariu constată că „coliba în două fețe” — cum se mai numea stâna — este specifică păstoritului zonei Maramureș. „Aceasta era construită din patru pereți cu capetele îmbinate în chetori. În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susțineau acoperișul în două fețe, din scoarță de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii și se prepară cașul. Vatra, așezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. Pe lespezi se așezau «căpătâiele» sau «buzările» sau «fruntarii», iar lateral erau «cujba» și «vârtejul» pentru agățat căldarea. În fundul colibei era «priciul» — o poliță pe care se așezau făina și alte lucruri”.
În general, în fața colibei se aflau „comarnicul” și „strunga oilor". Uneori, staulul oilor era lipit direct de colibă, în dosul ei, iar strunga era în față. O stână cuprindea între 400 și 600 de oi. Stâna se constituia la „ruptul sterpelor”. Cu această ocazie se făcea o „târlă” de formă dreptunghiulară, care era compartimentată în funcție de numărul sâmbrașilor sau al lăptăriilor. În fața târlei se construiau o colibă din furci și un „comarnic” pe patru stâlpi; aici se făcea „măsurișul” laptelui. Măsuratul se făcea cu „carâmbul” sau cu „cupa”, în funcție de sistemul de distribuire a produselor lactate adoptat, respectiv „pe cumpene” sau „pe fonti”.
Pășunatul se făcea în afara satului. Aici se ridicau „colibe în furci”, așezate în mijlocul staulului. Staulul se muta din loc în loc pentru a se îngrașă pământul. Acest tip de păstorit, după Kubijovic, era caracteristic întregului Maramureș și foarte răspândit în Carpați; Romulus Vuia îl consideră specific întregii zone carpato-balcanice.
Figura 7: Comarnic.
Pentru a avea o imagine mai clară asupra păstoritului tradițional, redăm ciclul anual al acestuia, așa cum era practicat în satul Ieud, de pe valea Izei, sat care a conservat multe dintre tradițiile zonei.
Toamna, la „Sâmedru” (Sfântul Dumitru — 26 octombrie), se eliberau păcurarii și totodată se angajau cei pentru anul următor. Odată cu aceasta se punea problema iernării oilor. Țăranii se asociau pentru iernatul oilor în câmp. De obicei, asocierea se făcea între țăranii cu pământuri apropiate sau între grupuri de oameni din același neam, datorită faptului că pământurile unui neam erau grupate. Odată cu terminarea păscutului și trecerea pe furajatul animalelor cu fân, numit ,,căzutul la fân”, se făcea un „arunc” — o socoteală, adică se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi de furajat, și numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncarea pentru păcurari. De obicei, oile erau furajate de toamna până la 25 martie. Fânul de calitate mai bună se păstra pentru primăvară, când fătau oile. În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150—200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar și un băiat. Iernatul oilor se făcea pe câmp, unde era adus fânul. Acolo se construiau „staulul” și „coliba”. Pentru miei se ridica un „țarc” acoperit cu fân, în prelungirea colibei, pentru a fi feriți de frig.
La ieșirea coltului ierbii, oile erau lăsate să se hrănească bine, fără a fi mulse. După ce se încălzea vremea începea tunsul oilor. Acestea erau tunse de fiecare proprietar în parte. Cu această ocazie avea loc și o mică petrecere.
Primăvara, oile erau pășunate pe lângă sat, adică la mejdele de jos. După ce se încălzea vremea urcau la mejdele de mijloc, unde se făcea „amprorul”, adică înțărcatul mieilor. Urcatul la mejdele de sus avea loc începând din 20 mai, de obicei cu trei zile înainte de „ruptul sterpelor”, adică de separarea oilor sterpe de cele cu lapte. Etapa următoare includea constituirea stânei și pregătirile pentru urcatul oilor la munte. O stână era formată din 5 — 7 boteie de oi, în funcție de mărimea suprafeței de pășunat.
Figura 8: Inventar pastoral: 1—5 — linguri (găvane); 6—8 — găleți.
Figura 9: Inventar pastoral: 9 — ceaun; 10 — căldare; 11—bărbânță ; 12— cofă; 13 — cană; 14 — jintalău ; 15 — cujbă ; 16 — cumpănă.
Figura 10: La mulsul măsurii.
Figura 11: La mulsul măsurii.
„Gazda de stână” era de obicei țăranul cu cele mai multe oi. El închiria muntele, iar sâmbrașii aveau obligația de a contribui la plata „arvonului” pentru munte. Tot gazda de stână avea obligația de a pune la dispoziție inventarul necesar: două căldări mari de aramă, două „budăci” pentru strâns și măsurat laptele, ceaune pentru mămăligă, două „găvane” mari pentru urdă, două—trei „jintalauă”. Gălețile pentru muls aparțin gazdelor de botei, care le repartizează fiecărui păcurar.
În ziua „ruptului” se construiesc „strungile”, „comarnicul”, „stâna” (coliba din fața strungilor), colibele din colțurile „târlei” (fiecare botei avea coliba și strunga lui). La fiecare strungă se aflau doi „mulgași”, de o parte și de cealaltă câte unul. Înainte de începerea mulsului, în mijlocul staulului se înfigea un brad împodobit cu colaci și cu un „struț” de flori, iar la fiecare botei erau aduși doi berbeci „înstruțați”. La amiază, sosirea oilor de la păscut era anunțată de „trâmbițele” (tulnicele) păcurarilor. După aceea, oile intrau în strungi și mulgașii, cu gălețile în mină, se așezau pe „scaune” din glii de pământ. Gazda stânei mergea în mijlocul acesteia, în fața mulgașilor. La un semn al acestuia, toți mulgașii se descopereau și se ridicau în picioare. Gazda îi ruga să fie cinstiți, le urca noroc la oi, iar în final striga : „Gălețile sus !”. Toți mulgașii ridicau gălețile și le răsturnau, pentru a demonstra că sunt goale. Apoi începea mulsul, după care se strângeau vasele cu lapte în fața stânei. Budaca cea mai mare era așezată pe un loc drept, perfect orizontal. Pe rând, fiecare mulgaș turna laptele în această budacă, în care era introdus un instrument din lemn cioplit în atâtea fețe câte boteie existau la stână. Instrumentul se numește „carâmb”. Pe carâmb se însemna cu o crestătură de cuțit cantitatea de lapte a oilor pe care le avea fiecare sâmbraș. După „cărâmbit”, gazda stânei închina un pahar de țuică cu păcurarii, cu gazdele de botei și cu proprietarii oilor, apoi plecau la un izvor apropiat. Se aducea apă cu gălețile și se punea în budaca fiecărui sâmbraș atâta apă cât lapte au dat oile sale. Măsurătoarea se făcea cu „cupa” (vas de lemn de 3 litri). Câte cupe de lapte avea fiecare sâmbraș atâtea cupe de „fărină de mălai” trebuia să dea pentru întreținerea păcurarilor. În perioada de iarnă, ei aveau obligația să ducă păcurarilor mâncare o dată pe săptămână.
Primăvara, după ce oile ieșeau „în iarbă”, hrana pentru păcurari și câini era asigurată de proprietarul pământului de pășunat, ca recompensă pentru gunoitul terenului.
După terminarea mulsului și a măsuratului avea loc o petrecere. Asocierea pe boteie în cadrul stânei este o reminiscență a unor străvechi sisteme de asociere — asocierea pe neamuri. Aceasta se poate observa foarte bine în cadrul mesei de ritual, când sâmbrașii se grupează pe boteie, adică pe neamuri.
În timp ce se servea masa din mâncărurile aduse de acasă, „baciul” închega laptele și împărțea caș la toată lumea. La petrecere participau și ceterași angajați de gazda stânei.
După muls, înainte de plecarea oilor la păscut, gazda stânei le stropea cu apa cu care s-au spălat gălețile, apoi se înconjura târla de trei ori. În unele sate, în timp ce se înconjura stâna, păcurarii cântau din tulnice. Stropirea oilor cu apă este un gest simbolic care are la origine un străvechi rit de fertilitate și fecunditate.
Oile plecau la păscut și se întorceau seara, pentru a fi mulse din nou. Atunci se adunau toate gazdele de boteie și împreună cu gazda stânei împărțeau păcurarii pe funcții.
Apoi, toți proprietarii de oi se întorceau în sat. Sărbătoarea „ruptului” continua acasă la gazda stânei.
După ruptul sterpelor, oile rămâneau la mejdele de sus cel mult două săptămâni, după care plecau la munte. Mai întâi, însă, ele erau aduse în sat, erau mulse, iar din lapte se făcea caș, care era împărțit oamenilor mai săraci.
Fiecare gazdă de botei avea obligația de a însoți, cu căruța, oile până la munte. În căruță ducea toate cele necesare stânei. Înainte de a porni la drum se făcea o mică petrecere. Apoi, păcurarii își luau rămas bun de la neamuri, de la prieteni și de la fetele din sat. Fetele îi însoțeau până la marginea satului.
Cei care duceau vasele necesare la stână beneficiau de dreptul de a-și vara caii pe munte în mod gratuit. Odată cu oile erau duse la munte și animale mari (vaci, boi, porci). Vacile se mulgeau și ele „pe carâmb”, la „ruptul sterpelor”.
În ierarhia funcțiilor la stână, „vătavul” are responsabilitatea cea mai mare, de aceea el trebuie să întrunească o serie de calități: să fie cumpătat, priceput, să se bucure de prestigiu în fața celorlalți.
Viața la stână, în munte, se desfășoară după legi nescrise dar care, în virtutea tradiției, s-au dovedit valabile și sunt respectate întocmai.
Toamna, la o dată fixată inițial, oile erau coborâte de la munte. La sosirea în sat, ele erau alese pe boteie și pe proprietari ca și la plecare. Păcurarii, cu pălăriile frumos împodobite cu flori de munte, erau primiți sărbătorește de tot satul. Ciclul descris este specific pentru întreaga zonă etnografică Maramureș.
3.2. Ocupațiile secundare.
Bogățiile zonei au favorizat practicarea din epoci îndepărtate a unor ocupații care aveau ca rezultat îmbogățirea traiului. Astfel, pe lângă ocupațiile de bază, maramureșenii au practicat o serie de ocupații secundare: vânătoarea și pescuitul, albinăritul, culesul din natură, lucrul la pădure („butinăritul”), mineritul.
Vânătoarea și pescuitul, ocupații specifice încă din perioadele preistorice, au cunoscut pe parcursul evului mediu o înflorire deosebită și datorită perfecționării mijloacelor și tehnicilor de vânat și pescuit. Bogăția pădurilor și a apelor, vegetația variată au creat condiții optime dezvoltării acestor ocupații.
Pentru perioada medievală abundă informațiile din documentele de arhivă care atestă cele două ocupații, precum și ponderea lor în economia locală. Obligațiile în vânat, blănuri și trofee față de feudalii locali, obligațiile față de comitat, diverse procese și dividendele privind teritoriile de vânătoare și pescuit, însăși prima atestare documentară a Maramureșului (în 1199), ca să nu mai vorbim de legenda lui Dragoș privind vânătoarea de zimbri și întemeierea Moldovei sunt elocvente în această privință.
Vânătoarea. În acest domeniu, țăranii au folosit o mare varietate de arme, unelte și capcane. În Maramureș s-au folosit toate cele cinci tipuri de curse : gropi, lațuri, curse bazate pe căderea unei greutăți peste animal, curse bazate pe blocarea acestuia, capcane cu arc din lemn sau cu arc metalic.
Dintre cursele cele mai frecvent folosite în zonă menționăm „lațul pentru prins iepuri”, „țugul” (cu arc metalic), pentru urși și lupi, „lațul” pentru jderi, „bărbânța” pentru jderi, „lada” pentru diverse specii de mustelide (dihor, nevăstuică, hermelină, jder); pentru acestea se mai folosea și „arcul”.
Pe lângă diversele tipuri de curse și capcane, din care o mare parte s-au mai folosit până nu demult, maramureșenii au folosit sulița, ghioaga, securea, lancea, arcul cu săgeți și mai târziu arme de foc.
Amploarea pe care o avea vânătoarea în secolul trecut, precum și exploatarea masivă a pădurilor au făcut ca echilibrul ecologic să fie perturbat, fapt care a dus la dispariția unor specii de mare valoare (zimbrul, bourul, capra neagră), în anii de după război, munții Rodnei au fost repopulați cu capre negre, astăzi fiind ocrotite de lege ca monumente ale naturii.
Pădurile, văile, dealurile și luncile Maramureșului oferă și astăzi o mare varietate cinegetică: cerbi, ciute, țapi, căprioare, urși, lupi, vulpi, iepuri, mistreți, râși, jderi, vidre, viezuri de munte, pisici sălbatice, dihori, nevăstuici, veverițe, bizami, șobolani și șoareci de câmp, arici, cârtițe, bursuci. Dintre păsările sălbatice menționăm: vulturul, uliul, bufnița, cocoșul de munte, găinușa, sitarul, porumbelul sălbatic, gâsca și rața sălbatică, prepelița, potârnichea, precum și o mare varietate de păsări de pasaj care se adăpostesc în luncile râurilor din primăvară până toamna.
Pescuitul. Alături de vânătoare, pescuitul a constituit o ocupație secundară care se mai practică și astăzi, dar numai ca divertisment și sport. Apele de munte adăpostesc pești ca lostrița (monument al naturii, prezent în apele Tisei și Vișeului), păstrăvul, lipanul, mihalțul. Cleanul, mreana, scobarul, porcușorul, albioarele trăiesc pe cursul inferior al apelor de munte și în cele de șes, iar crapul și știuca în lacuri amenajate sau în ochiuri de apă, bălți și iezere.
Practicarea acestei ocupații a dus la născocirea unei serii de tehnici și unelte. Astfel, în râurile de munte se practicau „răstocirea”, pescuitul cu ostia, cu diferite tipuri de undițe cu momeală, otrăvitul apei (în perioada interbelică și imediat după război s-au folosit și exploziile cu carbid).
Dintre unelte menționăm diferitele plase, cerpacul, cornherul, prostogolul, sacul. Foarte frecvent s-au folosit vârșele din nuiele, iar adesea s-a pescuit cu mâna, pe sub lespezile de piatră și pe sub maluri. Astăzi se practică numai pescuitul cu undița, pe bază de permis.
Figura 12: Capcane de vânătoare: 1—3 — capcane pentru animale mici; 4 – capcană pentru jderi (după Romulus Vuia)
Figura 13 : Capcane de vânătoare: 5—6 — capcane pentru jderi (după Romulus Vuia) ; 7 — capcană pentru lupi și urși.
Culesul din natură. Vegetația bogată a Maramureșului a oferit și oferă populației posibilități multiple de valorificare a diverselor fructe și plante din flora spontană. Ocupație străveche, culesul din natură este practicat și astăzi de către locuitorii satelor maramureșene, cu preponderență de către cei din satele de la poalele munților. Culesul plantelor și fructelor alimentare, medicinale sau industriale se face astăzi fie individual, pentru nevoile proprii sau pentru vânzare la piață, fie organizat, prin unitățile de stat, în vederea industrializării.
O cercetare întreprinsă în satul Breb cu privire la plantele cunoscute de către țăranii localnici evidențiază faptul că, din circa 435 specii identificate și cunoscute de către țărani, 274 sunt în exclusivitate plante spontane, 42 sunt plante spontane sau cultivate, iar 118 sunt exclusiv cultivate. Sunt cunoscute 87 specii ale căror rădăcini, tulpini, frunze, fructe, semințe, rizomi, bulbi sau tuberculi se consumă (dintre acestea, 26 sunt din flora spontană). Dintre cele 63 specii de plante industriale, 28 aparțin florei spontane. Dintre plantele furajere (82 specii cunoscute), doar 18 se cultivă, restul recoltându-se din flora spontană.
Aceeași cercetare relevă și cunoașterea fânețelor de către țărani. Ei diferențiază fânul de grădină, de moină, de pădure, de crâng, de tufă, moale, aspru, sec, țepos, înecăcios, colbos, trifoios, piros, pârlogos etc.
În medicina populară sunt cunoscute 172 plante „bune de leac”, dintre care doar 26 se cultivă. Ele sunt folosite sub formă de infuzie, ceai, cataplasmă etc.
Pentru medicina veterinară, țăranii din același sat cunosc și întrebuințează ca leacuri 55 de specii.
Peste 250 de specii (atât spontane cât și cultivate) sunt cunoscute ca plante melifere.
Pentru culesul fructelor și plantelor respective s-au folosit unelte, tehnici și mijloace tradiționale. Astfel, pentru culesul afinelor, ingeniozitatea țărănească a inventat unealta numită ,,hrebăn”, confecționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, prevăzută cu dinți în formă de pieptene, cu lateralele prelungite și ele pentru a nu lăsa să se împrăștie boabele. O unealtă similară („mâța”) s-a folosit pentru culesul merelor și perelor sălbatice. Ea era de formă rotundă, cu dinții mai rari și era fixată în capătul unei prăjini lungi de 3—4 m. Pentru transportul fructelor de pădure s-au utilizat coșulețe confecționate din scoarță de copac sau din nuiele împletite.
În zonă cresc foarte multe ciuperci, care sunt bine cunoscute și valorificate.
Albinăritul. Bogăția și varietatea vegetației Maramureșului au permis dezvoltarea albinăritului ca ocupație secundară a locuitorilor.
Figura 14: Știubeie tradiționale.
Cea mai veche tehnică de albinărit cunoscută în zonă, ca de altfel în general la români, este „bărcuitul” sau vânătoarea de albine. Ea s-a practicat până nu demult, în zonă mai existând, abandonate prin podurile caselor vechi, știubeie confecționate din trunchiuri de copac cu „bortă”; sunt cunoscute uneltele folosite în practicarea acestei ocupații: lingura de bărcuit și cornul de barcuit. Știubeiele tradiționale s-au mai confecționat și din nuiele împletite și unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar de cal. Ele au formă conică, cu diametrul de 35—40 cm și înălțimea de 50—60 cm. S-au mai confecționat și din papură sau paie răsucite în funii și cusute între ele, unse în exterior cu același amestec de argilă și bălegar de cal. Tot în această categorie intră și știubeiele confecționate din scândură, în formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de circa 35 cm, baza mică de 25 cm, iar înălțimea de circa 60 cm.
În privința perioadei când s-a trecut la creșterea albinelor, Ion Vlăduțiu propune secolele XV — XVI, iar etapa tranzitorie spre creșterea albinelor consideră că este aceea a „așezării de prisăci” adică de știubeie de lemn în buturugi găunoase din pădure.
Albinăritul tradițional se practica în general pentru nevoile proprii, pe lângă fiecare casă existând și o mică stupină. Randamentul nu era prea mare, din cauza mijloacelor rudimentare. Știubeiele tradiționale neavând rame cu faguri artificiali, efortul albinelor se împărțea între confecționarea fagurilor și adunarea mierii. Toamna, stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii, în general, știubeiele erau așezate pe prispa laterală a casei, înspre grădină, mai rar în grădină, în construcții special amenajate (un mic șopron cu rafturi). Mierea era de calitate bună, mai ales cea polifloră.
Stupăritul modern a început să se dezvolte în perioada interbelică, odată cu răspândirea în zonă a stupilor sistematici, denumiți de către localnici „zorzoni”. Date statistice din anul 1934 atestă pentru cele 59 de localități ale zonei 3 474 stupi. În satul Ieud existau 230 de stupi, la Bârsana 123, la Dragomirești 136, la Sarasău 135, la Vișeul de Jos 167 etc.
O amploare deosebită a luat această ocupație în ultimii ani, stuparii fiind stimulați de stat. S-au modernizat tehnicile de stupărit și uneltele. Pe lângă stupăritul stabil, practicat în gospodărie, au apărut stupinele portative. Spre deosebire de primele, care sunt specifice într-un fel stupăritului tradițional, stupinele portative se caracterizează printr-o rentabilitate deosebită datorată posibilității de deplasare în zonele bogate în plante melifere din flora spontană sau cultivate.
Dacă albinăritul tradițional se reducea la tehnici și mijloace foarte simple, albinăritul modern presupune o multitudine de unelte, printre care amintim: afumătorul din tablă cu foaie, masca simplă și masca cu pălărie, furculița de „scăpăcit” fagurii, pieptenele cu rândea, ,,hrănitoarea” pentru alimentarea albinelor cu sirop, pulverizatorul pentru medicamente, tava de „scăpăcit”, cuțitul de „scăpăcit”, centrifuga, ramele pentru faguri artificiali etc.
În zilele noastre, această ocupație cunoaște o mare dezvoltare în Maramureș.
Lucrul la pădure este o altă ocupație de veche tradiție în Maramureș.
Bogăția în păduri a Maramureșului, calitatea deosebită a esențelor de rășinoase (lemnul de rezonanță), precum și a celor de foioase (în special a stejarului) au stat în atenția locuitorilor zonei, care le-au folosit în diverse modalități, lucrul la pădure impunându-se ca o ocupație specifică.
Mărturii ale legăturii inseparabile dintre țăranul român si codru sunt termenii care denumesc diverși arbori si care în majoritatea lor covârșitoare sunt de origine dacică și latină. Amintim ca termeni de origine dacică: copac, codru, brad, gorun, curpen, mugure, sâmbure iar de origine latină: fag (fagus), frasin (fraxinus), ulm (ulmus), corn (cornus), tei (tilia), plop (populus), arin sau anin (alnus), tufă (tufa), carpen (carpinus), cer (cerus), sânger (sanguinare), salcie (salis), sorb (sorbus).
Privit din perspectivă istorică, lucrul la pădure s-a practicat pe pământul nostru încă din cele mai vechi timpuri. Știri din perioada romană atestă transportul plutelor și al sării pe Mureș. Ion Vlăduțiu duce, prin extensie, această îndeletnicire în timpuri mai vechi. Epoca feudală consemnează plutăritul ca ocupație în toate țările române. Pentru Maramureș, prima atestare documentară este o diplomă din anul 1456, în care se consemnează un loc de încărcare a sării pe plute pe malul Tisei. Iată că butinăritul și plutăritul sunt strâns legate ca ocupații încă din epoci îndepărtate și este firesc, deoarece mijlocul de transport cel mai ușor și sigur a fost pluta.
Dacă în perioadele mai îndepărtate această bogăție — pădurea — se exploata după necesități locale, administrația austriacă, în anul 1773, a înființat în Maramureș cinci centre forestiere, aducând coloniști din Zips („țipțeri”) în vederea unei exploatări sistematice și de anvergură. De altfel, în anul 1900, pădurile maramureșene reprezentau 90% din suprafața comitatului, deci ne putem ușor imagina că acest procent, cu ani în urmă, era cu mult mai mare.
Pădurile, ca de altfel și pășunile, au fost în Maramureș dintotdeauna proprietate comună, cu drept de folosință în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de „composesorate”, iar proprietarii lor s-au numit „composesori”. După părerea lui Gavrilă Iuga, proprietarii, respectiv composesorii, „mai demult au fost descendenții voievozilor, adică numai familiile nobile maramureșene, adică 90% a populației românești”. Același autor subliniază că „…averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase și pășuni — au fost păstrate totdeauna din generație în generație — neștirbite și cu o adevărată reverință, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoși ne-au rămas nouă tuturor aceste averi, cu toți frățește le folosim, așa. le lăsăm mai departe generațiilor următoare — era zicala obișnuită a maramureșenilor”
Figura 15: Peisaj maramureșean.
Figura 16: Așezare specifică Maramureșului.
Figura 17: Pe valea Cosăului.
Figura 18: Pe valea Cosăului.
Figura 19: Sat risipit la poalele munților Rodnei.
Figura 20: Pe ulițele satelor maramureșene.
Figura 21: Călinești.
Figura 22: Pe ulițele satelor maramureșene.
Figura 23: Așezare specifică Maramureșului.
Figura 24: Depozit de bronzuri descoperit pe valea Valea Blidarului.
Figura 25: Ceramică din secolele IX – X descoperită la Sighetul Marmației.
Lucrul la pădure ca ocupație tradițională a maramureșenilor cuprinde trei aspecte distincte: butinăritul (exploatarea lemnului), plutăritul (transportul lemnului) și cărbunăritul (ca formă tradițională de valorificare imediată).
Butinăritul se practica și se practică încă în zonă. În Maramureș există câteva sate ai căror locuitori, pe lângă ocupațiile lor de bază — agricultura și creșterea animalelor — practică și butinăritul ca ocupație secundară. În cadrul acestei ocupații, cu timpul a intervenit o specializare pe categorii de arbori, iar în zilele noastre chiar și pe faze de lucru. Astfel, butinarii din Desești, Mara, Săpânța, Strâmtura s-au specializat în exploatarea pădurilor de foioase, cei din Borșa, Moisei, Vișeul de Jos și de Mijloc în exploatarea rășinoaselor, iar butinarii din Rona de Sus, Poienile de sub Munte, Ruscova, Repedea lucrează atât în unele, cât și în celelalte. Butinarii din Strâmtura sunt specializați în fasonarea lemnelor de foc.
Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcție este între 1 octombrie și 31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetației. Vara, activitatea este mai redusă sau chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieții. Conform tradiției, lemnul tăiat după pornirea vegetației (a sevei) își pierde din calități, nefiind atât de rezistent.
Uneltele butinarului sunt simple, dar de mare eficiență. Ele sunt unelte pentru doborât și secționat lemnul (securea, ferăstrăul sau joagărul, icul sau pana, mai nou ferăstrăul mecanic); unelte pentru ridicatul lemnului din pădure (parul, țapina, vancăul sau voltăul) etc. Pentru trasul lemnului, în trecut se folosea tînjaua acționată de boi sau de cai. Lemnul era prins de tânja cu cioflângul și eventual cu lanțuri. Iarna, pentru transportul lemnului se folosea corciuia; lemnul era tras prin semitârâre, cu un capăt pe corciuie. Pentru transport pe distanțe mai mari se foloseau două corciui. În celelalte anotimpuri, pentru transport s-a utilizat tileaga, care se poate lungi prin glisarea „inimii” în funcție de lungimea lemnului. De mare randament pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund erau „jilipurile” cu apă. Construcții solide, fixe, mult mai mari decât jgheaburile, jilipurile conduceau lemnul până la un mijloc de transport. Jilipurile se confecționau din lemn decojit, suspendate pe stâlpi puternic înfipți în pământ sau ancorate direct pe pământ. Prin forma lor trapezoidală în secțiune, precum și prin înclinare, ele permiteau curgerea apei și alunecarea lemnului.
Lemnul de foc se fasona la „ciotcă”; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare. Scosul lemnului de foc de la ciotcă la mijlocul de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecționate din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de „cușcae”. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Spre deosebire de jilipuri, cușcaele nu erau construcții fixe, ci mobile, montându-se și demontându-se după necesități.
„Cioacla” era o sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă.
Un mijloc mai perfecționat de deplasare a lemnului la drumul de acces era „goanga”, care funcționa pe principiul șinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai.
Pentru adăpost și dormit în pădure s-a generalizat în perioada interbelică și în special după război așa-zisa „colibă maramureșeană”, specifică butinarilor. De formă octogonală, construită din bârne rotunde cioplite în interior și căptușită cu mușchi printre bârne, cu pereții înalți de 1—1,20 m, ea avea acoperișul din dranițe (acesta creștea progresiv în înălțime spre centru, care era lăsat deschis, pentru aerisire). La mijloc era așezată vatra. Se dormea pe priciuri așezate de jur-împrejur, perpendicular pe vatră. Capacitatea unei asemenea colibe era de 12 până la 20 de locuri. Se pare că aceasta este o adaptare locală a așa-ziselor „colibe finlandeze”. Ion Vlăduțiu o găsește răspândită la diverse parchete forestiere din țară, sub denumirea de „colibă borșănească”.
Transportul lemnelor pe distanțe mai mari se făcea cu ajutorul plutelor, Râurile Tisa, Mara, Vaser, Cisla, Vișeu, Valea Ruscovei erau până nu demult marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. Prin ridicarea stăvilarului, albia râului se umplea și plutele porneau la vale. Plutele s-au folosit numai pentru lemn de rășinoase.
În zona Maramureșului s-a practicat și așa-zisul „plutărit sălbatic”. În general, principiul era același, doar că lemnele nu se legau în plute, ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu bucată. Sigur, acest sistem se practica numai pe distanțe mici.
Așa cum am văzut mai sus, plutele transportau în primul rând lemnul, dar s-a practicat foarte mult plutăritul, în special pe râul Tisa, pentru transportul sării. Aceasta, în perioada când Imperiul Austro-ungar era aprovizionat cu sare de la ocnele din Maramureș.
În ultimii ani s-a renunțat total la transportul cu plutele, construindu-se drumuri forestiere.
Legat direct de butinărit, cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru asigurarea fierăriilor sătești cu cărbuni, respectiv cu mangal. Tehnica de obținere a cărbunelui de lemn sau a mangalului este destul de simplă. Se folosește numai lemn din specii de foioase, de preferință fag, dar și paltin, frasin, ulm. Se taie lemnul cu ferăstrăul (joagărul) la dimensiuni de circa un metru; se crapă buștenii cu securea, obținându-se lobdele care se clădesc în poziție verticală pe trei—patru rânduri în sus; se obține o grămadă în formă de căciulă, numită „bocșă”. Cantitatea de lemn folosită într-o bocșă este de circa 100 metri steri (60 mc).
Odată bocșa constituită, se acoperă cu paie, frunze, talași din lemn sau rumeguș, peste care se pune un strat de pământ de 3—5 cm. Se lasă un orificiu lateral jos (dar nu în direcția vântului) și un orificiu la vârful bocșei, pentru aerisire.
Printr-un orificiu special se aprinde focul în interior. Se închide orificiul, având grijă să funcționeze cele de aerisire. Durata medie de ardere este de 7—8 zile, în funcție de mărimea bocșei și de umiditatea lemnului. Pe toată durata arderii, bocșa se supraveghează. Focul trebuie să ardă închis, fără flacără, pentru carbonizarea lemnului. Când se apreciază că lemnul s-a carbonizat, se închid orificiile de aerisire și arderea se oprește. Se lasă la răcit două zile și două nopți, apoi se desface bocșa de sus în jos, scoțând cărbunele. Cărbunele astfel obținut a fost folosit mai mult de către fierari.
În Maramureș, cărbunele din lemn sau mangalul se produce pe valea Baicului (Dragomirești), pe valea Ieudului, Botiza, Mara, Izvoare, pe valea Săpânței și la Huța.
Capitolul IV. Meșteșugurile țărănești.
Sistemul închis, autarhic, al vieții localităților maramureșene a impus de-a lungul veacurilor dezvoltarea unor meșteșuguri care să satisfacă necesitățile populației.
Dacă la începuturi fiecare familie sau individ își rezolva propriile nevoi (expresia „maistăr pă sama me” fiind elocventă), mai târziu au apărut „maistări” specializați pe meserii și chiar sate specializate.
4.1. Torsul și țesutul.
Tehnicile de confecționare a țolurilor și covoarelor sunt în „ciur” și în „prinse” sau fire întrepătrunse. Se lucrează la războiul de țesut orizontal (numit „tiară”), distanța între stative fiind în funcție de lățimea covorului. Tiara se instalează în una dintre încăperile casei sau chiar în șură, pe timp călduros. Alesul se face cu migală și cu multă măiestrie. De-a lungul veacurilor s-au dezvoltat mai multe centre în care alesul țolurilor a devenit o ocupație specifică: Botiza, Șieu, Dragomirești, Vișeu, Călinești, Petrova, Bârsana. În general, fiecare femeie știe să aleagă în tiară, fetele învățând încă din copilărie acest meșteșug.
În privința cromaticii covorului maramureșean trebuie să menționăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranți extrași din plante și din diverse pământuri, care dădeau nuanțe pastelate, calde. Coloranții sintetici, răspândiți și generalizați în perioada interbelică, au adus culorile vii, care se armonizau cu pereții văruiți, cu frizele decorative realizate din alternarea icoanelor și blidelor împodobite cu ștergare.
Astăzi s-a revenit la coloranții vegetali în creații de mare rafinament artistic. Astfel, soții Măria și Nicolae Pipaș din satul Tisa, Măria Berbecaru și un grup de femei din Botiza, Doina Voinea din Valea Hotarului au devenit cunoscute prin covoarele pe care le-au realizat. O mențiune specială merită Aglaia Popovici din Sighetul Marmației care, preluând vechile tehnici ale coloranților vegetali și motivele decorative tradiționale, reia vechile modele în creații noi de mare rafinament, folosindu-se de războiul vertical. Îmbucurător este faptul că și secția de covoare de la Dragomirești, din cadrul Cooperativei „Arta Maramureșeană”, lucrează acum țoluri cu coloranți naturali.
Pănura pentru piesele de port este țesută în gospodărie, de către fiecare femeie.
Lâna obținută primăvara de pe oile de rasă țurcană se spală în „cotarcă”, în izvoarele și pâraiele ce străbat satele. Pentru spălat nu se folosește decât apa. Uscatul lânii se face prin răsfirarea ei pe diversele acareturi din gospodărie sau pe scânduri. După uscare urmează scărmănatul, care se efectuează la „dreve” sau folosindu-se „foșalăi” de mină sau „hrebdincă”. Toamna începe torsul și țesutul lânii. Tot toamna, pănura scoasă din tiară este dusă la „ptisat” (îndesat) la piuă, după care, încă udă, este adusă acasă și întinsă pe stâlpii casei pentru a se usca.
În general, pânza pentru cămăși era și mai este și astăzi țesută în tiară, în două ițe, din amestec de cânepă și in sau cânepă și bumbac alb.
Figura 26: Brâglă și îndreptar pentru războiul de țesut.
Figura 27: Torsul din furcă.
Figura 28:Melițatul cânepii..
Figura 29: Fus.
4.2. Prelucrarea lemnului.
Maramureșul, bogat în păduri seculare de foioase și conifere, a oferit de-a lungul secolelor materia primă pentru case și anexe gospodărești, instalații tehnice, unelte și, nu în ultimă instanță, edificii de cult.
Nu întâmplător Maramureșul este numit „Țara lemnului” și se vorbește despre „civilizația lemnului” care a înflorit aici. Săpăturile arheologice au dat la iveală urme din epoci îndepărtate care vorbesc despre meșteșugul prelucrării lemnului. Inscripțiile de pe frontoanele caselor și de pe stâlpii porților datate la sfârșitul secolului al XVII-lea și pe parcursul secolului al XVIII-lea — care, pe lângă dată, consemnează uneori și nume de meșteri — sunt dovezi ale perenității acestui meșteșug încă din vremuri îndepărtate, iar creațiile contemporane ilustrează forța tradiției. Dovadă a vechimii construcției în lemn în Maramureș sunt și elementele decorative care inițial au avut funcții magico-mitice și care de obicei sunt amplasate în locurile care marchează o trecere (pe pragul de sus al porții sau al ușii).
Meșteșugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape fiecare țăran, pentru nevoile proprii. Cu timpul, în fiecare sat au apărut meșteri specializați pe categorii. Astfel, se disting meșteri constructori de case și de diverse acareturi gospodărești (care se numesc „maistări”). O altă categorie sunt cei care confecționează mobilierul tradițional.
Cercetările efectuate în zonă ne-au permis să localizăm două centre pentru mobilierul tradițional, centre în care s-au confecționat lăzile de zestre cu specific maramureșean. Unul dintre aceste centre a funcționat până la sfârșitul secolului trecut în satul Desești de pe valea Marei, aici confecționându-se lăzi de zestre de formă paralelipipedică, cu următoarele dimensiuni : circa 1,20 m lungime, 0,80 m lățime, 0,70 m înălțime. Ele au câmpii ornamentali dispuși pe întreaga suprafață a părții din față și a capacului. Ca sistem de încheiere era practicat sistemul clasic, întâlnit în toate zonele etnografice ale țării.
Un alt centru de lădari a funcționat până la mijlocul secolului trecut în satul Poienile Izei. Ca o caracteristică a lăzilor de zestre din acest centru evidențiem „funia” în relief care apare ca element decorativ pe partea din față și uneori chiar pe capacul lăzii.
Astăzi, lăzile de zestre, pierzându-și funcția inițială, nu se mai confecționează. Dar în fiecare localitate a Maramureșului există meșteri specializați care lucrează mobilier tradițional (mese, scaune cu spătar, lăzi cu spătar — folosite și pentru depozitatul pieselor textile — cuiere, cuierașe, paturi, colțare, lingurare, dulăpioare pentru vase).
Referindu-ne la meșteșugul prelucrării lemnului în zona Maramureș trebuie să evidențiem amploarea pe care a luat-o în ultima perioadă construcția porților maramureșene în întreaga zonă. Dacă vechile porți maramureșene, atât de renumite, se caracterizau printr-o armonie a proporțiilor și a elementelor decorative aproape desăvârșită, noile porți, datorate unor meșteri de mare talent, sunt mult mai mari, construite frecvent pe cinci stâlpi și foarte încărcate cu elemente decorative, ca expresie a dorinței artiștilor populari de a-și etala priceperea și talentul. Considerăm firească reluarea vechilor tradiții în construcția porților maramureșene dacă ne gândim că la mijlocul secolului nostru Francisc Nistor inventaria în Maramureș 785 de porți și vranițe.
Condițiile moderne de viață au impus și în Maramureș ca materiale de construcție cărămida și betonul. De aceea, în ultimii 30 de ani, arhitectura caselor și a construcțiilor gospodărești din zonă, prin folosirea noilor materiale, a căpătat o cu totul altă înfățișare față de cea tradițională. Dar forța tradiției a determinat ca poarta să rămână și pentru vremurile moderne un simbol și o marcă de identitate culturală zonală.
Meșterii prezenți în toate satele Maramureșului folosesc și astăzi vechile tehnici tradiționale de prelucrare a lemnului: cioplitul lemnului cu securea, fățuitul cu barda, tăiatul și crăpatul cu ferăstrăul și joagărul. Dintre uneltele tradiționale folosite amintim: draiciul (pentru crăpatul lemnului), joagărul sau „sirisăul”, sirisăul de mână, securea, barda, securicea de drănițat, cuțitoiul de crăpat dranița, cuțitoiul de fasonat dranița, o multitudine de dălți, rindeaua, sfredelul, vinclul, „țărcălamul”, scoaba etc.
În meșteșugul construirii porților și al prelucrării lemnului în general, Maramureșul a dat câțiva meșteri de mare talent care au transmis generațiilor actuale vechile tehnici și elemente decorative moștenite din generație în generație.
În zona Maramureșului, comuna Săpânța face o notă aparte în privința artei lemnului. Creatorul popular Stan loan Pătraș, cunoscut prin meșteșugul său, a realizat încă din perioada interbelică un grupaj de elemente funerare — semne de mormânt sculptate în lemn, într-o manieră proprie. Stan loan Pătraș a reușit să sintetizeze viața celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului, de cele mai multe ori adăugând și câteva versuri care redau preocupările și viața omului. Maniera naivă de tratare plastică și versurile însoțitoare trădează un optimism robust și o anumită veselie care au determinat pe unii cercetători să denumească cimitirul din Săpânța ,,Cimitirul vesel”. Stan loan Pătraș colora lemnul sculptat, folosind ca fond albastrul, iar pentru sublinieri galbenul, albul și roșul. Pe lângă semne de mormânt, el a creat și mobilier țărănesc lucrat în aceeași manieră.
Neputând totdeauna să se exprime în arta monumentală, țăranul maramureșean a creat și o serie de piese miniaturale. Evidențiem în acest sens „pecetarele” (prescurnicele) maramureșene, într-o mare varietate de forme sculpturale care dovedesc potente artistice extraordinare. Colecția de pecetare a doctorului Victor Pop din Sighetul Marmației, pasionat etnograf amator, este edificatoare în acest sens.
Artiștii populari contemporani se bucură de mare prestigiu, arta lor fiind recunoscută și încurajată prin premiile acordate în cadrul Festivalului Național „Cântarea României”.
Figura 30: Fruntarul unei mori vechi.
Figura 31: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu):
1 — topoare ; 2 — ferăstraie de mână ; 3 — joagăre.
Figura 32: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu): 4 — dălți ; 5 — rindele; 6 — sfredele; 7 — instrumente de măsură ; 8 — cuțitoaie ; 9 — cuțit pentru draniță.
Figura 33: Figură antropomorfă cioplită în lemn.
Figura 34: Butoiaș pentru țuică.
Figura 35. Pecetar. (colecția dr. Victor Pop) Figura 36. Pecetar. (colecția Victor Pop)
Figura 37: Lingurar.
Figura 38: Motivul pomul vieți pe un stâlp de poartă (detaliu).
4.3. Olăritul.
Până nu demult, satele Maramureșului erau împânzite cu o ceramică variată provenită din diferite centre — unele locale (Săcel, Sighet, Ieud), altele aparținând zonelor limitrofe (Lăpuș cu centrele Lăpușul Românesc și Târgu Lăpuș; Codru cu Băița de sub Codru; Oaș cu Vama) — precum și de la Baia Mare și Baia Sprie, în trecut, aici veneau și olari de la Hollohaz, din fostul Imperiu Austro-ungar.
Cercetătorul sau drumețul îndrăgostit de meleagurile maramureșene putea să constate cu ușurință stratificarea care s-a făcut în timp, fie datorită modei, fie încetării activității unor centre de ceramică, fie olarilor din alte centre care veneau periodic la târgurile de aici. Stratificarea se manifesta prin înlăturarea treptată a ceramicii vechi și înlocuirea acesteia cu cea „la modă” sau cu cea care se găsea abundent pe piață. Astfel, treptat, piesele vechi erau scoase din „casa mare”, ajungând în cămară și apoi în podul casei.
Literatura de specialitate este destul de controversată când se referă la centrele de ceramică din Maramureș, aceasta deoarece nu s-au efectuat cercetări aprofundate, iar cele care s-au făcut s-au oprit la descrierea centrelor active. La data cercetării, Florea Bobu Florescu atesta pentru Maramureș centrele Sighetul Marmației, Ieud, Vișeul de Sus și Săcel. Barbu Slătineanu vorbea despre „ceramica de Valea Izei” (denumită, astfel pentru cantitatea mare găsită de el în zonă), dar acest centru nu a fost identificat.
O investigare de arhivă ne-a dus la concluzia prezenței frecvente în onomastica maramureșeană de pe valea Izei a numelui Olar. Mai mult, conscripțiile urbariale pe anul 1771, referitoare la satele Săcel și Ieud, atestă mai mulți olari și obligațiile acestora. Toponimia este un alt izvor de cunoaștere a unor mărturii privind practicarea acestui meșteșug. Astfel, în cadrul cercetărilor noastre de teren în comuna Bârsana, am descoperit, în locul numit „într-a Olarului”, în gospodăria limitrofă, o râșniță pentru smalț, proprietarul precizând că aceasta ar fi aparținut familiei de olari care au lucrat în acel loc. Din păcate, însă, nu am putut încă identifica tipul de ceramică ce se lucra în acest centru. Un alt toponim demn de atenție este „La Lutul Oalelor” din Dragomirești.
Dintre centrele amintite mai sus au rămas active astăzi doar Sighetul Marmației și Săcel.
În Sighetul Marmației continuă să lucreze azi doar un singur olar, meșterul Földesi Victor care, cu destulă pricepere, imită vechea ceramică „de Valea Izei” și mai recent ceramica de Săcel, ca urmare a unor comenzi masive. Meșterul Földesi mai lucrează ceramică uzuală smălțuită (oale pentru smântână, lapte, sarmale), dar și aceasta prin preluarea modelelor din diverse centre ale Transilvaniei. Este prezent la expozițiile organizate pe plan central, precum și la standurile cu vânzare de la Muzeul Satului și de Artă Populară din București sau la muzeul din Sighetul Marmației. De reținut este faptul că meșterul Földesi aduce lutul pentru oale de la poalele dealului Doboieș, loc cunoscut și de olarii medievali ai Sighetului.
Centrul Săcel se distinge de celelalte centre de ceramică din Maramureș printr-un specific propriu. Ceramica produsă aici „este arsă la roșu și decorată prin două tehnici: prin lustruire și prin pictare. Atrage atenția în mod deosebit tehnica lustruirii care amintește tehnica folosită în epoci îndepărtate ale istoriei. în La Tène-ul dacic tehnica lustruirii era întrebuințată deopotrivă pentru ceramica neagră, ca și pentru ceramica roșie […] Centrul de la Săcel produce numai ceramică roșie nesmălțuită, lustruită, fără ca să se fi produs vreodată în mod paralel și ceramică neagră lustruită. Tocmai prin aceasta, centrul de ceramică de la Săcel ocupă un loc unic în ansamblul centrelor producătoare de ceramică din țara noastră”. Dacă tehnicile de lucru evidențiază asemănări cu cele ale strămoșilor noștri daci, forma vaselor create aici și elementele decorative merg până aproape la identitate cu ceramica de factură dacică.
O importanță deosebită în tehnica olăritului de la Săcel o are cuptorul de ars oalele, care este de formă semisferoidală-ovoidală, cu vatră neorganizată, simplă și care se încadrează în categoria cuptoarelor de tip roman. Florea Bobu Florescu conchide : „Centrul de ceramică de la Săcel, prin forma vaselor produse și tehnica de ornamentare se leagă direct de tradiția ceramicei dacice, după cum reiese din compararea acestor forme și a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La Tène-ul dacic. Prin instalația de ars ceramică, centrul de la Săcel se leagă de tradiția cuptoarelor romane. Acestea ne arată cu prisosință că la contactul dintre cultura dacică și cea romană s-au produs fenomene de interferență de tipul coexistenței. Considerăm că sub acest aspect se poate aduce o lumină, la înțelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Cele două substrate de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul conviețuirii elementelor dacice cu cele romane”.
Dacă ne referim la vechimea centrului, trebuie să avem în vedere vechimea așezării; aceasta este atestată prin descoperiri arheologice încă din epoca bronzului, iar prima știre scrisă apare la anul 1453. În memoria satului se păstrează faptul că olarii, destul de mulți, erau grupați în partea de jos a așezării. Olarii din Săcel lucrau vase pentru satele din jur, precum și pentru câteva comunități din zona vecină a Năsăudului.
Continuitatea meșteșugului se realizează astăzi prin creațiile de mare autenticitate ale vestitului olar Tănase Cocean, care prin forma vaselor, elementele decorative, tehnicile de lucru (arderea la roșu, lustruirea cu piatra) nu se abate de la specificul milenar al acestui centru. Lutul folosit la confecționarea vaselor este un amestec de două categorii de luturi (lut gras și lut roșu), pentru ca pasta să poată întruni calitățile necesare. „Șaru” (vopseaua) este obținut dintr-un pământ colorat natural, pe care-l pisează cu o lespede de piatră și îl înmoaie în apă. Apoi el modelează vasele pe „crâng” (partea superioară a roții olarului).
Principalele categorii de vase pe care le confecționează astăzi olarul Tănase Cocean sunt: ulcele pentru apă, tigăițe cu trei picioare (asemănătoare cu ceașca dacică), bocăițe și bocăi (pentru pus laptele la prins), hârgaie (ulcioare), strecurătoare (unele cu trei picioare), cratițe cu două toarte, oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide mari, blidișele, oale pentru flori. Am mai identificat în zonă, din creațiile olarilor de la Săcel, cratițe cu două toarte și cu trei picioare (pentru vatră), precum și un vas de circa 70 litri, de tip chiup, prevăzut la bază cu o „țâță” pentru scurs (vasul a fost confecționat special pentru fiertul rufelor cu leșie).
În privința decorului trebuie să evidențiem faptul că acesta este în general simplu și că efectul hotărâtor este realizat de urmele lăsate de piatra cu care se lustruiește vasul. Rolul lustruirii este acela de a închide porii vaselor, dar indirect se realizează și un efect decorativ. Totuși, vasele de Săcel sunt decorate. Ion Vlăduțiu surprinde faptul că vasele create de Tănase Cocean „se individualizează prin trăsături proprii […] Pe partea bombată a vasului crud (aflat încă pe crâng). Tănase Cocean trage cu pensula înmuiată în șar trei benzi late, apoi, folosind fachiușul de lemn, face zimți (motive decorative în forma unor triunghiuri repetate) peste benzile late de culoare. Tot atunci, cu colțul fachiușului, realizează o linie ce taie suprafața triunghiurilor exact la mijloc, linie pe care o numește șir. În continuare, pe banda lată de vopsea din partea superioară a vasului mai face un motiv de forma unui val (numit cordățel). Apoi taie vasul de pe crâng cu o sârmă și îl pune la uscat. După câteva zile, suprafața exterioară a vasului este frecată cu o piatră albă de râu pentru a-i da luciu și a astupa porozitățile. Vasele sunt lăsate câteva zile să se usuce, după care sunt arse timp de o zi și o noapte”.
Efectul deosebit al ceramicii de Săcel îl dau forma vaselor și culoarea roșie nesmălțuită. Armonia între forma vaselor și motivele decorative simple, într-o cromatică plină de căldură dă nota de vechime și autenticitate.
Trebuie să evidențiem faptul că în ciuda profundelor transformări din viața satelor maramureșene, a progresului și ritmului rapid de pătrundere a civilizației moderne la sate olarul Tănase Cocean continuă să-și practice meșteșugul, produsele sale fiind căutate atât de către țărani, pentru funcționalitatea lor, cât și de turiști, pentru aspectul lor original.
O serie întreagă de vase realizate de Tănase Cocean se află în muzee (Muzeul Satului și de Artă Populară, Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului, Muzeul Județean Maramureș, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației). Festivalurile folclorice, Festivalul Național „Cântarea României” au oferit artistului popular Tănase Cocean posibilități de afirmare care s-au finalizat cu premii de prestigiu. Un grup de copii pe care-i instruiește se pare că vor continua tradițiile ceramicii de Săcel.
În general, în gospodăria țăranului maramureșean, ceramica are și astăzi un rol funcțional: vase pentru prepararea hranei, pentru păstrat laptele și apa, pentru transportul mâncării la câmp, pentru fiertul rufelor. Dar, pentru calitățile ei, această ceramică a căpătat de-a lungul anilor și un rol decorativ, de înfrumusețare a interiorului.
Figura 39: Farfurie de lut ars.
Figura 40: Colecție de farfurii.
Figura 41: Farfurie de lut ars.
Figura 42: Farfurie de lut ars.
4.4. Cojocăritul.
Una dintre ocupațiile principale ale maramureșenilor fiind creșterea animalelor, este firesc ca materiile prime oferite de acestea, respectiv lâna și blana de oaie, să fie folosite la confecționarea pieselor de îmbrăcăminte.
Blana animalelor a fost folosită din timpuri preistorice ca piesă principală de protejare a corpului împotriva frigului și a intemperiilor. Cu timpul, pieile au început să fie prelucrate, folosindu-se diferite tehnici devenite apoi tradiționale, iar cu vremea, prin croi și ornamentică, piesele confecționate au căpătat valențe artistice, ajungând la un adevărat rafinament.
În general, în Maramureș, din blana de oaie s-au confecționat și se lucrează și astăzi așa-zisele cojoace sau pieptare, piese fără mâneci, drepte, scurte până la brâu și deschise în față. Ion Vlăduțiu semnalează pentru subzona Iza Mijlocie și pieptarul înfundat, cu blana în interior. Piesa mai există izolat, dar s-a generalizat tipul de pieptar despicat în față.
Pentru tăbăcitul pieilor de oaie sau de miel se folosesc tehnici simple și eficiente. Din pieile tăbăcite se confecționează cojoace și „cujme” (căciuli).
Ținând seamă de tehnicile de ornamentare și de materialele folosite, în zonă se diferențiază două tipuri de cojoace, cu mai multe variante. Este vorba de cojoacele specifice sub-zonelor Iza Mijlocie și Vișeu-Borșa, care au ca element caracteristic în ornamentare „cărmăjia” (meșină din piele de oaie) care se aplică în diverse forme pe piepții și pe spatele pieptarului. Motivele decorative sunt predominant florale, realizate prin aplicații de piele vișinie. În decorarea cojoacelor încadrate în acest tip, pe lângă „cărmăjie”, decorul mai cuprinde broderii policrome, marcate de nasturi din piele, ciucuri din lână sau mătase de diferite culori, ținte de metal; desigur, acestea diferențiază variante care dau specificul local. Caracteristice broderiei acestui tip sunt motivul „pomul vieții” și imitarea florilor de rododendron de pe muntele Pietrosul.
Acest tip de cojoace are ca centre specializate satele Săliștea de Sus, Moisei,Vișeul de Jos. În general, în toate satele din zonă au existat și există și în zilele noastre femei și bărbați care, pe lângă ocupația lor de bază, practică și cojocăritul. Ei lucrează pentru familie și pentru grupuri mai restrânse. Astfel de meșteri lucrează și la Borșa, Poienile Izei, Botiza etc.
Al doilea tip de cojoace este cel specific subzonei Mara-Cosău și Iza Inferioară până la Bârsana, cu infiltrații în satele Glod și Slătioara. Cojocul nu diferă în croi, ci doar ca tehnică ele decorare și ca motive. Astfel, decorul se realizează prin broderie pe pânză, care apoi se aplică pe cojoc. Broderia se face cu lână fină, colorată în diverse nuanțe de roșu, având ca motive specifice „pana păunului” și „cizma cucului”. Cojoacele câștigă în frumusețe prin oglinjoarele aplicate și prin țintele care delimitează câmpii ornamentali. Ciucuri de mătase sau de harast îmbogățesc piepții și partea de sus a spatelui cojocului.
În zonă se mai confecționează și cojoace simple, fără un decor deosebit, care sunt purtate la lucru, în special de către bărbați. Cojoace se mai lucrează și la Sighetul Marmatiei, în cadrul cooperației meșteșugărești.
Dintre meșterii cojocari maramureșeni s-au detașat prin creații deosebite Mihai Iuga-Joldea din comuna Săliștea de Sus și Nicoară Hoțea din Sat-Șugatag.
Ei au participat la marile festivaluri folclorice din țară și chiar de peste hotare, unde creațiile lor au fost bine apreciate, iar în cadrul Festivalului Național „Cântarea României” au fost distinși cu premii prestigioase.
Piese reprezentative din creația acestora au intrat în patrimoniul muzeelor din județ, al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, precum și al Muzeului Satului și de Artă Populară din București.
4.5. Opincăritul.
Încălțămintea tradițională a maramureșenilor a fost încă din cele mai îndepărtate timpuri opinca. În general, opincile se confecționau din piele de porc sau de vită, neargăsită. Dacă la început nu existau meșteri specializați, în fiecare familie lucrându-se opincile necesare, cu timpul opincăritul a devenit o profesie. Astfel au apărut meșterii specializați care au dus meșteșugul la o adevărată artă. Ceea ce a impus meșteșugul opincăritului a fost cererea foarte mare de produse și imposibilitatea satisfacerii acesteia în cadrul gospodăriei.
În perioada contemporană, încălțămintea fabricată a pătruns masiv în toate satele maramureșene, dar opincile rămân încă piese cu o destul de mare pondere. Astfel, pentru confecționarea acestora au apărut meșteri specializați, cu o productivitate destul de mare. Găsim opincari în satele Bârsana, Bocicoel, Dragomirești, Breb, Strâmtura etc. Ei își desfac produsele la domiciliu, la târgurile lunare de la Sighetul Marmației sau la cele săptămânale de la Ocna Șugatag, Bârsana, Dragomirești, Bogdan Vodă, Vișeul de Sus, Borșa. În general, fiecare opincar are o arie zonală de desfacere a produselor. Meșterul Chira Nicoară din Breb lucrează opinci pentru satele Mara, Desești, Hărnicești, Giulești, Sat-Șugatag, Ferești, Cornești, Călinești, Sârbi, Budești, Văleni.
Opincile din piele se poartă mai rar, această materie primă fiind scumpă. Totuși, ele se confecționează la Strâmtura și în alte sate și se poartă mai mult în zilele de sărbătoare.
În ultimii ani au apărut opinci confecționate dintr-o mușama de culoare maronie, care imită pielea. Acestea s-au răspândit în special în satele din subzona Izei Mijlocii, dar au o tendință de generalizare.
Atelierul meșterului cuprinde butucul pentru lucru, masa pentru scule, raftul pentru opinci, o masă, o laiță, un cuier, soba. Uneltele specifice sunt : foarfecele, cuțitul pentru tăiat curelele, cleștele de tras curele, cleștele pentru tăiat sârma, potricale de diferite dimensiuni, colțarul (pentru ornamentat), cuțitul de făcut „răvașuri” (șanțuri) pe talpa opincilor confecționate din gumă groasă, ciocanul de făcut găuri, cutea de ascuțit, cuțitul de cioplit guma groasă, menghina folosită la desfăcutul cauciucului, ileul pentru bătutul cuțitului, cuțitul de crăpat cauciucul, indreaua pentru tras curelele prin găuri, scaunul de „părcănit”, capra de tras cauciucul.
Spre deosebire de opincile din alte zone etnografice ale țării, cele din Maramureș au ca specific gurguiul mic și lateral. Partea din față a opincii are pe margine și la îmbinare elemente decorative realizate din curelușele subțiri care încheie opinca, precum și crețuri și chiar „colți”. „Ațele” din lână, late de 1,5 — 2 cm, sau curelele din piele (mai nou din cauciuc) leagă opinca de picior prin înfășurare, pornind de la gleznă până sub genunchi.
Figura 43: Atelier de opincar: 1 — sobă ; 2 — cuier ; 3 — raft pentru opinci; 4 — bancă ; 5 — masă ; 6 — masă pentru scule ; 7 — scaunul meșterului ; 8 — butuc pentru lucru; 9 — polizor.
11
Figura 44: Unelte pentru opincărit: 1 — scaun de părcănit; 2 — foarfeci ; 3 — cuțit de tăiat curele ; 4 — clește de tras curele ; 5 — cuțit pentru răvașuri ; 6 — potricală ; 7 — colțar ; 8 — ciocan pentru găuri ; 9 — cuțit de cioplit; 10 — cuțit de tăiat cauciucul; 11 — indreauă
4.6. Fierăritul.
Prelucrarea metalelor a fost în Maramureș o îndeletnicire veche; atestările arheologice pe parcursul mileniilor II și I î.e.n. dovedesc că Maramureșul era un important centru de producție a uneltelor și armelor din bronz. Cercetările arheologice au evidențiat și prelucrarea fierului ca o îndeletnicire specifică locului încă din vremuri îndepărtate. În reședința Bogdăneștilor de la Cuhea s-a descoperit un mare număr de obiecte din fier, prelucrate rudimentar în ateliere sătești: piroane, cuie, țâțâni de ușă. La Sarasău, săpăturile arheologice au evidențiat urmele unui atelier de fierar.
Desigur, prelucrarea fierului s-a impus încă din perioada medievală, ca o necesitate absolută la nivelul comunităților sătești din zonă, ceea ce mai târziu a permis o dezvoltare și diversificare a produselor. Meșterii fierari, existenți în toate comunitățile maramureșene, satisfăceau necesitățile locale.
Cercetările etnografice efectuate în zonă, pe baza obiectelor descoperite, analizate comparativ cu piesele arheologice găsite în aceleași comunități, ne permit să afirmăm că atelierele sătești de fierărie aveau încă de la finele secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea o producție diversificată. Astfel, aici se confecționau : sape, seceri, fiare de plug, brăzdare, cuțite, foarfeci, ostii, pirostrii, cuțitoaie, fierăria pentru căruțe, diverse cuie cu cap și floare, piroane, baroase, ciocane, clești, zăbale pentru cai, pinteni, scărițe, zăvoare, balamale, țâțâni, „roșteie” (gratii pentru ferestre), frigări, lopățele pentru întors plăcintele, amnare, opaițe.
În fiecare sat din Maramureș exista și mai există și astăzi cel puțin un fierar pentru deservirea populației comunității, în anul 1972 existau în satul Poienile Izei șase țărani care aveau fierărie și care o foloseau numai pentru nevoile familiei (eventual îi mai serveau și pe vecini) ; în general, astăzi există în fiecare sat fierari specializați.
O cercetare întreprinsă în satul Breb (în anul 1971) ne-a permis să constatăm că la data respectivă exista în sat un singur fierar care lucra pentru tot satul și șase fierari care lucrau pentru nevoile proprii. Au mai existat în sat încă patru fierari, dar au plecat să lucreze la minele din Cavnic.
În general, fierarul execută legăturile pentru roți și căruță, legăturile pentru sanie, pluguri, grape, foarfece pentru tuns oile, feroneria pentru porți și uși (țâțâni, balamale, clanțe, zăvoare) etc. De obicei, fierarul este și potcovarul satului.
Figura 45: Unelte pentru prelucrarea fierului: 1 — clești pentru foc ; 2 — stropitor ; 3 — baros ; 4, 5 — tăietor ; 6 — ileu ; 7 — găuritor ; 8 – șorubă ; 9 — cârlig; 10 — ciocan ; 11 — cupă pentru morocașuri.
Figura 46: Unelte pentru rotarii: 1 — capră pentru tras rafuri; 2 — tocilă; 3 — cuțitoi; 4 — sfredel ; 5 — mâner pentru sfredele de diverse dimensiuni ; 6 — filieră.
Figura 47: Unelte pentru potcovit: 1 — șteclu pentru potcoavă; 2 — clește ; 3 — ciocan pentru scos cuie ; 4 — ciocan pentru bătut cuie ; 5 — dezdoitor ; 6 — rașpău; 7— cioplitoare pentru unghii.
Fierăria este o construcție simplă, cu dimensiuni de circa 4 x 3 m, având în partea din față „șoprul covăciei”, pentru a proteja de ploaie tocila, capra de tras „rafuri” pe roți, scaunul de potcovit.
Uneltele tradiționale ale fierarului sunt: ileul, barosul, ciocanul, cleștele pentru foc, cârligul pentru jar, stropitorul („pomoci"), dalta cu mâner, cleștele de ținut găuritorul, cupa pentru morocașuri (pentru covățit fierul), șteclul (pentru potcoave), găuritorul, șoruba, tăietorul, „sflederul” (burghiul), cuțitoiul, filiera, ciocanul de potcovit, cioplitorul pentru unghii, dezdoitorul de cuie, rașpăul (pentru ras unghiile), scaunul de potcovit, tocila, capra de tras rafuri.
Figura 48: Atelier de fierar: 1 — valău cu apă; 2 — cărbuni; 3 — gura focului ; 4 — laiță ; 5 — butuc ileu; 6 — menghină ; 7 — șopru ; 8 — tocilă.
O bună parte dintre obiectele confecționate de fierarii satelor maramureșene poartă însemnele frumosului. Dintre acestea se remarcă gratiile de ferestre („roșteie”), care apar mai ales la casele vechi.
Capitolul V. Instalațiile tehnice țărănești.
De-a lungul veacurilor, comunitățile din zona etnografică Maramureș, care erau preponderent autarhice, au încercat și găsit soluții pentru a-și rezolva principalele probleme cu care se confruntau pe plan social, cultural și economic. Referindu-se la industriile și instalațiile tehnice țărănești, prof. Mihai Pop conchide : „Un sat nu trăiește numai prin lăcașurile de cult și prin locurile unde cei vii pot să se întâlnească în amintire și cinstire cu strămoșii, nu trăiește numai în gospodărie și case individuale, ci și în acele instituții comunitare care aparțin unui neam sau chiar unei comunități sătești întregi. Acestea sunt morile, pivele, vâltorile care au jucat un rol deosebit in viața satelor maramureșene în trecut și mai joacă și astăzi”.
De aceea, vizitatorul satului contemporan maramureșean: nu trebuie să fie surprins de multitudinea și varietatea pieselor de industrie țărănească tradițională, care încă și astăzi se, găsesc în inventarul pasiv și nu rareori chiar în cel activ al gospodăriilor țărănești. De la râșnița clasică de mână (construită din două pietre așezate una peste alta) până la moara acționată hidraulic, complex constituita, de la piua simplă pentru zdrobit semințele de dovleac și floarea soarelui până la impresionantele „oloinițe” sau „oloiernițe” cu „șurub” sau cu „berbeci”, de la vâltoarea simplă la piua cu ciocane verticale pentru îngroșatul pănirei, la joagărele acționate hidraulic și „horinciile” de pe malurile apelor — toate acestea nu se pot numi altfel decât mici industrii sau instalații țărănești care atunci când sunt asociate devin complexe cu randament economic mare.
Toate aceste piese de industrie țărănească sunt rezultatul puiului creator popular. Ele au o vechime greu de determinat, iar sporadicele consemnări în documentele de epocă nu sunt revelatoare când ne raportăm la această componentă a culturii și civilizației populare multimilenare a poporului român.
Dacă ne referim la atestări documentare, acestea apar în zona Maramureș încă din secolele al XIV-lea si al XV-lea. În general, documentele consemnează prezența instalațiilor tehnice (în special morile) atunci când se referă la proprietăți, danii, stabilirea de hotărnicii etc.
Documente recent intrate în fondurile Arhivelor Statului, cu referire la familia Rednic din comuna Giulești, de pe valea Marei, cu ascendenți în „cnezatul giuleștean”, care în perioada sec. al XIV-lea și al XV-lea aparținea familiei Rednic cu toate satele” atestă existența și punerea în funcțiune a o serie de mori acționate de apă pe valea Marei. Astfel, în anul 1624, este atestată o moară în localitatea Giulești, moară care aparținea familiei Fițe Toader, înrudită cu familia Rednic. În anul 1715, printr-o înțelegere între primpretorul Rednic Ioan și feciorii lui (Vascan Ioan și Pricop) se construiește o moară în localitatea Giulești. În anul 1726, aceleași documente ale familiei Rednic consemnează drepturile comune de folosire a unei mori de pe râul Mara, construită încă în anul 1695, moara fiind în proprietatea lui Codra Petraș și Fițe Lupu din Giulești.
Desigur, multe sunt documentele care atestă existența acestor instalații și industrii țărănești pe teritoriul Maramureșului, dar considerăm că apariția într-un document sau altul, dintr-o perioadă sau alta, a acestor atestări nu este atât de importantă pe cât prezența în sine a acestor ,,martori” în toate comunitățile maramureșene, într-o mare varietate, dar având caracteristicile principale identice cu piesele folosite de către românii din celelalte provincii istorice românești.
Depresiunea intracarpatică Maramureș este străbătută de izvoare și râuri cu un debit destul de constant, datorat și vegetației bogate în păduri. Aceste condiții geo-climatice au asigurat de-a lungul veacurilor un cadru propice dezvoltării industriilor și instalațiilor tehnice țărănești acționate hidraulic.
Având în vedere principalele ocupații ale locuitorilor satului tradițional maramureșean (agricultura și creșterea animalelor), precum și faptul că până nu demult satele aveau o economie cu caracter închis, dezvoltarea industriilor țărănești s-a impus ca o necesitate firească.
O amplă cercetare întreprinsă în anul 1957 pe teritoriul României de către regretatul Cornel Irimie surprinde pentru zona Maramureș o serie de date foarte importante privind instalațiile tehnice acționate hidraulic. Astfel, pe cele trei râuri principale (Tisa, Iza, Vișeu), cu afluenții lor, care străbat zona Maramureșului, înregistrează un total de 276 instalații tehnice țărănești acționate de apă, dintre care 213 mori cu roată verticală și o uleiniță minată de apă, acestea în cadrul instalațiilor pentru prelucrarea produselor alimentare. Mai sunt surprinse un total de 38 instalații pentru prelucrarea textilelor, dintre care numai patru vâltori. O altă categorie o formează instalațiile pentru prelucrarea lemnului. La data respectivă se înregistrează 4 joagăre, 8 circulare și 2 gatere. Autorul înregistrează dispunerea acestor instalații pe râuri și pe afluenții lor, astfel : în subbazinul Tisei, pe afluentul Valea Iapa, 8 mori cu roată verticală, o piuă și un circular, toate în satul Iapa; în Sighetul Marmației, pe râul Teplița, 4 mori cu roată verticală, iar pe valea Săpânței, în comuna Săpânța, 3 mori, 3 pive și un joagăr. Pentru subbazinul Izei, în 1957, erau atestate următoarele instalații : comuna Bârsana cu 4 mori, Strâmtura cu 4 mori și o piuă, Rozavlea cu 7 mori, Săliștea de Sus cu 6 mori și o piuă, Săcel cu 7 mori, 2 pive și un darac. Pe diverșii afluenți ai Izei, situația era următoarea : pe valea Baicului, la Dragomirești, 3 mori, pe Ieudișor, la Ieud, 7 mori, în comuna Botiza, pe valea cu același nume, 4 mori, în satul Glod, pe pârâul Slătioara, 4 mori. Pe râul Mara, în Sat-Șugatag și la Giulești, 4 mori și o piuă, iar la Crăcești (azi Mara) și Desești 4 mori. Pe apa Cosăului (afluent al Marei), în comuna Călinești, 11 mori și o piuă, iar în Budești 5 mori, două pive și două joagăre. Subbazinul Vișeului cuprindea o rețea de instalații prezente în toate localitățile zonei, dar centrele demne de relevat sunt : comuna Moisei cu 10 mori, 5 pive și 3 joagăre, comuna Borșa cu 11 mori, pe apa Ruscovei, în comuna Poienile de sub Munte, 7 mori, Vișeul de Sus cu 4 mori și două pive.
Figura 49: Moara lui Boboiog din Ieud secolul al XVIII- lea.
Pentru a avea o imagine mai amplă asupra bogăției și varietății acestor instalații, a felului cum se grupează, precum si a modurilor de integrare sau dezintegrare în viața satului contemporan, redăm rezultatele unei cercetări întreprinse în anul 1972 având ca eșantion valea Cosăului cu satele Budești, Sârbi, Călinești.
În anul 1972, în cele trei sate mai erau în funcțiune un număr de 28 instalații tehnice acționate de apă din numărul de 93 câte am constatat că existau în anul 1947. Dintre acestea, 65 de instalații și-au încetat activitatea în perioada 1947 — 1954, dar majoritatea se mai păstrau, găsindu-se într-un înaintat proces de degradare.
Interesant de consemnat este faptul că, în general, instalațiile nu apar izolate, ci grupate uneori în adevărate complexe : moară cu vâltoare ; moară, vâltoare și piuă; joagăr, batoză, piuă, vâltoare. Cea mai frecventă grupare este moara cu vâltoare. Din cercetarea efectuată am constatat pentru satul Budești existența în anul 1947 a 11 mori cu roată verticală, 4 batoze, 5 pive, 14 vâltori, 2 horincii, un joagăr, un gater și 2 fierăstraie. În satul vecin Sârbi erau 8 mori, 2 batoze, 3 pive, 10 vâltori, un joagăr și o oloierniță, iar în satul Călinești 12 mori, 2 joagăre cu ferăstrău, 3 pive, 2 oloieraițe, 2 batoze și 11 vâltori.
Factorul hotărâtor în încetarea activității sau în dispariția unui număr atât de mare de instalații tehnice țărănești într-un interval destul de scurt este metamorfoza suferită de satul contemporan, mutațiile profunde care s-au petrecut și se petrec într-un ritm foarte rapid în viața acestuia. Tendința de urbanizare și modernizare în general a vieții țăranului atrage după sine consumul tot mai mare de produse industriale, renunțându-se treptat la cele tradiționale. Concluzia ce se impune este că prezența acestor instalații tehnice țărănești este strict condiționată de societatea satului contemporan, în permanentă transformare.
Păstrarea portului popular, a textilelor de interior, care si-au găsit locul și în zilele noastre, amploarea luată de confecționarea cergilor și în general a produselor artizanale din lână prin cooperația meșteșugărească, precum și stimularea creației populare în cadrul Festivalului Național „Cântarea României” ne îndreptățesc să credem în persistenta pivelor, vâltorilor.
O altă categorie a instalațiilor tehnice țărănești este cea care include instalațiile acționate manual, care cuprind în majoritatea lor diverse piese folosite pentru prelucrarea produselor alimentare. În cadrul acestor instalații se disting cele destinate măcinatului diverselor grăunțe (în special porumbul) și cele destinate obținerii uleiului comestibil.
Pentru măcinat, instalația cea mai simplă, răspândită în toate satele zonei și cu origini foarte îndepărtate în timp, a fost „râșnița de mână”, cunoscută de altfel pe un spațiu foarte larg și descrisă în literatura de specialitate. La finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în zonă sunt atestate o serie de piese care au intrat în patrimoniul muzeului din Sighetul Marmației, piese care prin îmbunătățiri și inovații tehnice ușurau mult munca omului și măreau randamentul. Astfel, râșnița a fost fixată pe un suport din lemn prevăzut cu patru picioare; apar sistemul de colectare a fainei, dispozitivul de reglare pentru finețea făinii. La finele secolului al XIX-lea apare râșnița de mână prevăzută cu roți dințate din lemn și cu sistem de transmisie, întregul angrenaj fiind așezat pe o axă care acționează mecanismul râșniței prin două roți uriașe, cu diametrul de aproape doi metri, fiind fixate la cele două capete ale axei. Aceste roți erau acționate manual de doi oameni, imprimând cu multă ușurință viteza necesară râșniței. Exemplarul cel mai reprezentativ a fost descoperit în comuna Bârsana, pe valea Bradovei. Din acest tip a evoluat „moara mecanică”, o râșnița prevăzută cu roți dințate metalice și cu rulmenți. Piesa a fost găsită la Câmpul Negru, cartier al municipiului Sighetul Marmației.
Din categoria instalațiilor tehnice destinate obținerii uleiului comestibil, în Maramureș sunt tipice „oloiernițele cu berbeci” și „oloiernițele cu șurub”, instalații folosite la stoarcerea uleiului, și pivele pentru zdrobitul semințelor (piua cu pilug și piua cu ciocane). De obicei, oloiernița include și căsoaia cu cuptorul pentru prăjitul semințelor.
După cum remarcă Vaier Butură, când se referă la pivele de ulei din Transilvania, „uleiurile s-au obținut din semințele unor plante mai vechi în culturi, cum sunt cânepa, inul, bostanii și nucul, ori din semințe de fag, culese de prin păduri” În zona Maramureș se mai scotea ulei din alune, care în privința calității stătea alături de cel de floarea soarelui și de bostan.
Instalațiile la care ne-am referit mai sus poartă amprenta ingeniozității tehnice a țăranului maramureșean. Piesa cea mai arhaică este piua cu pilug, acționată manual. De formă: cilindrică, cu picior, piua de mână cu pilug a avut o răspândire foarte largă în țara noastră. În Maramureș o găsim într-o mare varietate de forme, unele purtând și amprentă artistică. În satul Poienile Izei am descoperit o piuă din piatră de formă tronconică, înaltă de 85 cm, cu diametrul la baza mare de 70 cm, mărginită de un brâu cu motivul funiei, prevăzută cu pilug pentru zdrobitul semințelor. Tot pentru zdrobitul semințelor s-a folosit și piua cu ciocane, acționată cu piciorul pe care Vaier Butură o consemnează în câteva zone din Transilvania.
Dintre instalațiile tehnice pentru storsul uleiului, în Maramureș am identificat presa cu pene orizontale, varianta cu ciocane suspendate, numită în graiul local „oloiernița cu berbeci. Aceasta are aici două subvariante: cea de interior (de dimensiuni mai mici) și cea instalată afară (prevăzută cu acoperiș de protecție), de dimensiuni mult mai mari, acționarea ei facându-se de către patru persoane. Un alt tip este presa ca șurub, varianta ,,cu șurub cu grapă”, care aici poartă denumirea de „oloiernița cu șurub cu coșarcă”.
În zonă s-au mai folosit instalații tehnice pentru prelucrarea lemnului, acționate manual sau cu piciorul: strunguri de lemn, circulare.
Capitolul VI. Monumentele de arhitectură.
Monumentele Maramureșului sunt fără îndoială monumente ale neamului românesc. Dacă Moldova și Țara Românească au dat țării splendide edificii durate în piatră — cetăți de apărare, construcții civile, mănăstiri — Maramureșul și-a lăsat amprenta pe pământul străbun prin construcțiile în lemn: case, acareturi gospodărești, edificii de cult, mori.
Se mai păstrează în zonă vestigii ale trecutului istoric zbuciumat, semne ale perenității neamului nostru. Amintim ruinele reședinței voievodale a Bogdănestilor de la Cuhea (Bogdan Vodă), de pe valea Izei, unde în urma dezvelirilor arheologice au ieșit la iveală zidurile incintei și elemente care permit descifrarea tehnicilor de construcție în lemn specifice epocii.
Casele de la finele secolului al XVII-lea și de pe parcursul celui de-al XVIII-lea, preluând și păstrând modele mai vechi, sunt dovezi de netăgăduit privind cultura și civilizația strămoșilor noștri. Asemenea case am identificat în aproape toatei localitățile maramureșene. Un număr de 22 construcții poartă inscripții și datări certe din perioadele amintite; din aceeași perioadă, mai există în zonă 56 case-monument, realizări deosebite din punct de vedere artistic și tehnic. Majoritatea monumentelor datate au intrat în patrimoniul muzeelor (București, Cluj-Napoca, Sibiu, Baia Mare, Golești și Sighetul Marmației).
Amintim casa Iurca din Hărnicești, casa Lazăr din Giulești, fosta scoală confesională din Bârsana (secolul al XVIII-lea — astăzi muzeu sătesc), monumentele de la Dragomirești, Botiza, Ieud, Bogdan Vodă (casa lui Deac Vasile-Moșu — secolul al XVIII-lea), Săliștea de Sus și Săcel. Pe valea Borșei și a Vișeului s-au conservat mai puține monumente.
Figura 50: Casa Iurca din Hărnicești (secolul al XVIII- lea).
Referindu-se la monumentele de arhitectură din Transilvania, Paul Petrescu constată că „Meșteșugul și arta pe care meșterii din nordul Transilvaniei le-au pus în construirea caselor și a acareturilor se regăsesc și la bisericile edificate de-a lungul multor veacuri de vestiții meșteri. Se știe că pe tot acest teritoriu se găsesc unele din cele mai interesante construcții religioase de lemn nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile din lemn maramureșene și-au câștigat de mult o faimă binemeritată atât în rândul specialiștilor cât și în cel al publicului larg din multe țări ale lumii. Ele reprezintă fără îndoială una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru. Pentru noi, aceste admirabile edificii prezintă un interes cu atât mai mare, cu cât ele se leagă nemijlocit de arta construcțiilor țărănești românești, unitatea casei și a bisericii, din punct de vedere arhitectonic, fiind o dovadă a marii vechimi a artei de a construi pe teritoriul românesc, lucru posibil numai în ținuturi cu o străveche populație sedentară legată de pământul ei”.
Satele zonei au păstrat nenumărate biserici de lemn care de-a lungul veacurilor au avut un rol important. Aici s-au scris și s-au păstrat monumentele celei mai vechi limbi românești, aici s-au adunat înțelepții satelor Maramureșului pentru a hotărî în clipele de restriște, aici s-au legat căsătoriile și tot aici au fost înmormântați părinții și moșii.
De aceea, țăranului maramureșean nu-i era indiferent cum arăta această construcție, nu-i era indiferent locul în care era amplasată în contextul așezărilor. Dacă locuința țărănească și celelalte construcții anexe durate în lemn au ajuns la finele secolului al XVII-lea la o adevărată perfecțiune, același lucru se poate spune și despre bisericile de lemn din Maramureș, toate împreună fiind expresia sintetică a geniului creator al oamenilor de pe aceste meleaguri.
Majoritatea bisericilor-monument din zona Maramureșului datate în perioada secolelor XVII și XVIII, au fost reconstruite pe locul altor construcții dispărute. Cele datate în această perioadă sunt aproape identice ca plan, elevație, sistem constructiv cu bisericile mai vechi ce s-au păstrat.
Bogăția pădurilor seculare a facilitat înălțarea caselor, bisericilor și altor construcții gospodărești. Deoarece în subzona Cosău-Mara pădurile de stejar și gorun erau dominante, construcțiile vor purta amprenta acestor esențe, spre deosebire de subzonele Iza Mijlocie, Vișeu și Borșa, unde predomină rășinoasele.
„Din punct de vedere al planimetriei la bisericile maramureșene se constată unitatea de concepție, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală românească și caracteristică cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiționale: absida altarului, naosul si pronaosul se înșiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis”. Absida altarului în general este pentagonală, iar în unele cazuri dreptunghiulară (la Oncești, Poienile Izei, Rona de Jos). „Naosul de formă dreptunghiulară este acoperit întotdeauna cu o boltă semicilindrică. Caracteristică arhitecturii bisericilor maramureșene este supraînălțarea bolții naosului, ce se sprijină nu pe pereții clădirii ci pe un sistem de grinzi și console. Ca urmare, la exterior avem acoperișuri cu poala dubla: o streașină pentru pereți și acoperișul propriu-zis al bolții semicilindrice. Din acest motiv aspectul exterior amintește de bisericile de tip basilical din arhitectura romanică și gotica […] Între cele două streașini ale acoperișului, mici ferestre, ce de multe ori au ochiuri de sticlă veche de formă rotunda, lasă pătrunderea luminii pentru a fi vizibile imaginile pictate pe boltă”. Pronaosul sprijină turnul-săgeată care are si rol de clopotniță.
Unele biserici au o prelungire în partea de vest (la intrare), un pridvor aproape identic cu „șatra” (pridvorul) de la casa țărănească, cu stâlpi frumos ornamentați, legați între ei cu arcuri realizate prin îmbinarea „chitușilor” între stâlpi și grindă. Același pridvor se repetă de obicei și la turnul-săgeata, în spațiul destinat clopotelor.
Elemente de decor vin să susțină arhitectura maiestuoasă a construcției. Astfel, brâul (torsada), care înconjură pereții bisericii pornind de la ușa de intrare, este săpat adânc în lemn si scos puternic în relief. Ancadramentele ușilor masive de intrare și ale ferestrelor poartă însemnele decorative pe care le găsim frecvent și la casele tradiționale și care sunt expresia unui limbaj cu o încărcătură simbolică milenară, astăzi trecuta în planul artisticului. Uneori, tot aici este consemnată prin dăltuire data edificării.
Figura 51: Torsadă.
Drumul prin pasul Gutâi îl conduce pe vizitator la biserica din Desești, care deschide salba bisericilor-monument de pe valea Marei. Construcția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a fost pictată în interior de Radu Munteanu si Gheorghe Zugravul, la anul 1780.
În biserica din Hărnicești (datată în secolul al XVII-lea) se păstrează mai multe icoane de mare valoare artistică, creații anonime datate în veacul al XVII-lea.
Pe drumul lateral care trece prin satul Hoteni se ajungi la Breb, unde biserica construită în anul 1531 păstrează și urme de pictură murală, valoroase icoane pe lemn din secolul al XVII-lea, icoane pe sticlă, covoare vechi, ștergare votive, mobilier.
Revenind pe firul principal al Marei, la Sat-Șugatag, ne întâmpină una dintre cele mai reprezentative biserici-monument, construită din lemn de stejar, în anul 1642; aici se păstrează mai multe icoane pe lemn și pe sticlă, cărți din veacurile trecute, covoare. Sat-Șugatag este unul dintre satele Maramureșului istoric, cu tradiții în sculptura în lemn, monumentalele porți fiind revelatoare. În cimitirul din jurul bisericii se mai păstrează câteva semne de mormânt lucrate în lemn, care au ca motiv principal crucea înscrisă în cerc. După unii cercetători, acestea ar constitui o influență celtică; noi credem că sunt chiar relicte ale civilizației celtice, dată fiind abundența acestor motive specifice celților.
Figura 52: Biserica din Sat Șugatag.
O altă biserică interesantă este cea din satul Mănăstirea, construită în anul 1653 ; aici pot fi văzute icoane din secolele XVII și XVIII, creații ale zugravilor locali.
În toate satele amintite, pe lângă bisericile-monument, care în cimitirele din jurul lor adăpostesc semne de mormânt și troițe monumentale create în veacurile trecute, se mai pot vedea case datate în secolele XVII — XVIII, cu acareturile în jur, mori și alte instalații tehnice acționate hidraulic, adevărate muzee etnografice în aer liber.
Valea Cosăului, care se înscrie în subzona Cosău-Mara, a dat Maramureșului și țării unele dintre cele mai realizate construcții în lemn, atât în ceea ce privește arhitectura religioasă, cât și cea civilă.
Muzeul de la Sighetul Marmației a restaurat peste 10 case-monument numai din satul Călinești, de pe această vale, altele fiind conservate in situ. Satele din această subzonă, ca de altfel majoritatea satelor maramureșene, diferențiază, așa cum am mai văzut, două părți — Josanii și Susanii — părți ale satului care s-au dezvoltat armonios, făcând corp comun, dar care uneori și-au creat instituții proprii încă din cele mai vechi timpuri. De aceea vom găsi aproape în fiecare sat „Biserica din Susani” și „Biserica din Josani”, „Biserica din Deal” și „Biserica din Șes”.
Budești, sat așezat la poalele muntelui Gutâi, păstrează doua splendide monumente. Biserica din Susani a fost ridicată in anul 1760, așa cum consemnează o inscripție din naos. Construcția bisericii actuale se află pe locul uneia mai vechi; ușile împărătești sunt păstrate cu siguranță de la vechea biserica (pe aceste uși apare anul 1628). Ușile au fost pictate de un meșter maramureșean anonim. Tot aici se mai păstrează icoane pictate de un meșter anonim venit din Moldova în jurul anului 1550. Mai menționăm un manuscris din secolul al XVI-lea, cărți religioase din secolele XVII și XVIII, icoane pe sticlă, covoare vechi, mobilier de mare valoare artistică și documentara.
Biserica din Budești-Josani, edificată în anul 1628 pe locul uneia mai vechi (probabil din secolul al XIV-lea), este una dintre cele mai mari construcții în lemn ale Maramureșului. Spre deosebire de celelalte, aceasta are turnul-săgeată înălțat central, deasupra pridvorului-clopotniță, care are patru turnulețe mai mici în cele patru colțuri. Pictura datează din anul 1762 și este opera zugravului Alexandru Ponehalschi din Berbești. În biserică se păstrează mai multe icoane vechi, pe care Marius Porumb le datează în secolul al XV-lea. Mai exista o serie de icoane din secolul al XVII-lea, un panou pictat reprezentând „Judecata de apoi” și o colecție valoroasă de icoane pe sticlă. Tot acolo se află un bogat fond de carte veche Cazania lui Varlaam (1643), un Minei în manuscris (1648), diverse tipărituri de la Blaj, București și Râmnic. Țăranii păstrează cu mândrie o cămașă de zale pe care o atribuie eroului legendar Pintea Viteazul. În cimitirul bisericii se află o masa monumentală din piatră, conservată în stare perfectă.
Bisericile din Sârbi-Susani și Sârbi-Josani (construite în 1532 și respectiv înainte de 1700) sunt așezate pe dealuri nu prea înalte, pe malul sting al Cosăului. În ele se păstrează icoane pe lemn lucrate de meșteri locali, cărți vechi bisericești, mobilier și covoare vechi maramureșene.
Satul Călinești are și el două biserici. Cea din Susani a fost construită în anul 1784, așa cum atestă inscripția care se afla deasupra ușii de intrare. Aceasta este singura biserică cu plan triconc din Maramureșul voievodal, datorată, după părerea lui Marius Porumb, influenței moldovenești exercitată prin preotul Filip Opriș, care a funcționat aici.
Biserica din Călinești-Căieni este datată în prima parte a secolului al XVII-lea, pe locul ei existând inițial o mănăstire din veacul al XIV-lea. Ea se încadrează în tipologia clasică a bisericilor de lemn maramureșene, dar un pridvor deschis, de proporții mai mari, construit în aceeași perioadă, dă o notă aparte construcției. Interiorul este pictat în tempera pe lemn de către Alexandru Ponehalschi, în anul 1754. Biserica păstrează piese de mobilier vechi, icoane pe lemn, covoare și sfeșnice din aceeași perioadă.
Satul Călinești păstrează cele mai multe case-monument din secolele XVII și XVIII.
Satul următor de pe firul văii Cosăului, Cornești, are o biserică-monument din prima perioadă a secolului al XVIII-lea, ridicată pe locul uneia mai vechi. Pictura murală este realizată de Toader Hodor din Viseul de Mijloc, la finele secolului al XVIII-lea.
Ultima biserică-monument de pe această pitorească vale este cea din satul Ferești; ea datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind ridicată pe ruinele alteia mai vechi. În această biserică se păstrează cărți vechi, icoane pe sticlă și pe lemn, covoare din lână realizate cu culori vegetale.
În contextul etnografic al Maramureșului, valea Izei reprezintă o axă de referință sub toate aspectele. De aceea, și în domeniul arhitecturii monumentale, ea a dat exemplare de mare valoare. Aproape toate satele zonei și-au păstrat bisericile vechi din lemn, chiar dacă cu timpul și-au construit și altele noi, durate în piatră sau cărămidă.
În Săliștea de Sus există două biserici-monument, ambele construite din lemn. Cea a Bălenilor apare într-o inscripție din 1752. După Marius Porumb, construcția datează din secolul al XVII-lea și a fost pictată de un anonim, în aceeași perioadă. În biserică se află icoane și un pomelnic pictate de Radu Munteanu, în anul 1755.
Biserica Nistoreștilor din Săliștea de Sus este probabil ctitoria familiei cu același nume, așa cum reiese și din însemnarea de pe marginea unei cărți (însemnarea cuprinde anul 1753). Icoane pictate pe lemn de Alexandru Ponehalschi și fragmente de pictură murală îmbogățesc interiorul bisericii.
În comuna Bogdan Vodă (fostă Cuhea), nume cu puternică rezonanță în istoria neamului românesc, se află o foarte frumoasă biserică ridicată pe locul alteia mai vechi, care a fost arsa de tătari în ultima invazie făcută în Maramureș, la felini 1717. Actuala biserică a fost ridicată în 1718, respectând vechiul stil. „Acoperișul este deosebit de multe din cele descrise până acum, prin aceea că partea superioară se prezintă fără nici o legătură cu streașină de deasupra ferestrelor care înconjoară biserica. Are forma unei prisme triunghiulare cu pantele laterale mai dulci, cu latura de est legată de acoperișul altarului, iar cea de vest în linie frântă, formată de planul perpendicular si la poalele ce se deschid în forma unui unghiu larg, dând streașina […] Un brâu de lemn, în forma funiei împletite, încinge biserica pe sub profilele acoperișului inferior […] Turla de formă pătrată […] are un balcon mai larg, sprijinit pe treisprezece coloane, legate între ele prin arcuri profilate […] Balconul este împodobit cu un fel de îmbrăcăminte de șindrilă măruntă ce formează o adevărată garnitură ornamentală. Coiful are forma unei piramide în opt laturi, ce se sprijină pe putru poale ce dau forma unui trunchiu de piramidă”. Biserica a fost edificată și pictată prin strădania lui Vasile Săpânțan, care între 1747 și 1788 era jurat și „șolgabirau al orașului de sus”. În naos se păstrează portretul ctitorului și jilțul acestuia. Inscripția de pe tabloul ctitorului glăsuiește : „Pentru iertarea păcatelor sale și pentru părinții săi morți — la anul 1754 — nobilul pan Vasili Samplonțai cu doamna sa Ivona și cu șapte fii ai săi a ridicat casa Domnului și a pictat-o”.
În comuna Bogdan Vodă se mai pot vedea ruinele unei biserici de piatră din secolul al XIV-lea și urmele locuinței fortificate a voievodului Bogdan de Cuhea.
La câțiva kilometri de Cuhea, pe un drum lateral, pe valea Ieudișorului, se desfășoară una dintre cele mai frumoase și mai pline de istorie și tradiții comunități maramureșene — Ieudul. Prima atestare documentară a satului este în anul 1365, dar vestigii încă din epoca bronzului dovedesc continuitatea așezării. După tradiția locală și după unii autori, unul dintre monumentele cele mai vechi ale Maramureșului ar fi Biserica din Deal de la Ieud, datată în anul 1364, construcție care mai poartă și denumirea de Biserica Balcului, după numele unui cneaz-voievod maramureșean originar din Ieud. Biserica din Deal a păstrat vechi monumente de limbă românească, printre care celebrul Manuscript de la Ieud, donat muzeului din Sighet de către preotul Artemiu Anderco. Manuscrisul este mult controversat.
În biserică s-au păstrat două lucrări tipărite de Coresi: Întrebare creștinească (Brașov, 1560) și Apostolul (Brașov, 1563). Alte manuscrise și tipărituri vechi, icoane pe lemn și pe sticlă, covoare cu culori vegetale, mobilier constituie inventarul acestui monument de mare valoare arhitectonică, artistică și istorică. Pictura murală este mai nouă, lucrată în tempera pe lemn și atribuită lui Alexandru Ponehalschi din Berbești (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).
Tot la Ieud, în 1718 s-a edificat una dintre cele mai frumoase și monumentale biserici din lemn, așa-zisa „catedrală din lemn” a Maramureșului, cunoscută și sub denumirea de Biserica din Șes. Planul și sistemul constructiv al bisericii se înscriu în general în specificul maramureșean. Înălțimea acoperișului în două trepte, pantele aproape verticale, turnul zvelt și armonios integrat în ansamblu, toate acestea dau o ținută arhitectonică de excepție — „goticul maramureșean”. Biserica din Șes, ca și cea din Deal, păstrează o colecție excepțională de icoane pe sticlă (majoritatea provenite din centrul de la Nicula), cărți vechi, covoare și mobilier. De remarcat este și cimitirul din jurul bisericii, cu monumente funerare durate în lemn, în stilul propriu acestui sat. La intrarea în cimitir ne întâmpină monumentul familiei Bilțiu-Dăncuș, edificat de către pictorul și sculptorul maramureșean Traian Bilțiu-Dăncuș, în memoria tatălui său, învățătorul confesional Petru Bilțiu-Dăncuș, intelectual de seamă al Maramureșului, mare patriot și dascăl, folclorist al veacului trecut și militant pentru drepturile românilor. Monumentul este sculptat în lemn, artistul preluând elementele decorative tradiționale. Alte opere de sculptură monumentală ale artistului sunt: poarta de la intrarea în satul Mara și poarta de intrare în Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului.
Figura 53: Biserica din Deal — Ieud (după Victor Brătulescu).
Ieudul a păstrat și o serie de monumente de arhitectură țărănească laică: case și anexe gospodărești (multe dintre ele datate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea). Unele dintre acestea au intrat în patrimoniul muzeelor (Muzeul Satului și de Artă Populară din București, Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației).
De la Crucea Șieului, un drum lateral duce spre Botiza și Poienile Izei, sate izolate, cu monumente și tradiții interesante. Biserica de lemn din Botiza a fost adusă din Vișeul de Jos, unde a fost construită în anul 1699, păstrând elementele caracteristice celorlalte biserici maramureșene. Merită evidențiat ancadramentul ușii, pentru monumentalitatea și rafinamentul ornamentației. Cimitirul de lângă biserică are foarte valoroase semne de mormânt sculptate în piatră, cu motive solare și antropomorfe.
Biserica din Poienile Izei, datată în anul 1604, are planul asemănător cu al celorlalte biserici de lemn, dar altarul este de formă pătrată. Aici se păstrează multe cărți vechi și icoane pe lemn din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Revenind pe valea Izei, satul Șieu ne oferă un splendid monument, biserica de lemn construită în anul 1760, pe locul uneia mai vechi. Pictura murală este relativ bine păstrată, iar icoanele pe lemn din secolele XVII și XVIII îmbogățesc interiorul monumentului istoric.
Rozavlea, satul care a păstrat legenda „Urieșilor”, are o biserică de lemn construită în anul 1720 pe locul celei vechi, arsă de tătari în cursul invaziei din anul 1717. Acoperișul cu poală dublă și turnul-săgeată dau monumentului eleganță și prestanță.
Figura 54: Biserica din Rozavlea.
Coborând mai jos pe valea Izei ajungem la Strâmtura, sat în care există o biserică-monument adusă de la Rozavlea, în anul 1661. În biserică se păstrează câteva icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea și mai multe cărți vechi; Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), care a existat aici, a dispărut la câțiva ani după al doilea război mondial.
De la Podul Slătioarei, pe valea Slătioarei în sus, drumul de țară ne conduce în satul Glod, unde poate fi văzută biserica de lemn construită la începutul secolului al XVIII-lea. Pictura Iconostasului datează din anul 1823. Câteva icoane pe lemn și vechi cărți bisericești întregesc zestrea acestui lăcaș.
Biserica de lemn din Bârsana este actualmente așezată pe dealul numit Jbâr (ea s-a aflat mai înainte pe „Podurile Mănăstirii”, loc unde a ființat o mănăstire până la mijlocul secolului al XVIII-lea). După Marius Porumb, biserica a fost adusă pe acest loc și reclădită, cu respectarea formei inițiale, în anul 1806, an în care a fost și pictată, conform inscripției ce se păstrează. Evidențiem cromatica vie, modalitățile proprii de realizare a compozițiilor. Icoane pe lemn, cărți vechi și obiecte de cult provenite de la fosta mănăstire (precum și de la o altă biserică de lemn demolată la finele secolului trecut), covoare vechi în stil maramureșean completează inventarul monumentului.
Tot pe valea Izei, în satul Valea Stejarului, aparținător comunei Vadul Izei, există două biserici de lemn, dintre care cea mai veche păstrează pictura din anul 1809 și icoane pe lemn pictate de Alexandru Ponehalschi.
Figura 55: Biserica din Valea Stejarului.
Biserica de lemn din Rona de Jos datează din secolul al XVII-lea. Parțial se mai păstrează pictura murală și mai multe icoane pe lemn pictate de Ioan Plohod din Dragomirești, în anul 1817. La intrarea în cimitirul bisericii, sătenii au ridicat o monumentală poartă maramureșeană din lemn de stejar, operă a sculptorului țăran Gheorghe Borodi din Vadul Izei.
Pe valea Vișeului s-au păstrat mai puține biserici de lemn, între care biserica mănăstirii din Moisei, așezată într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Pietrosul Rodnei. Prima ei atestare documentară este din anul 1637. După tradiția locală și după unele însemnări și documente din arhiva familiei Coman (astăzi în posesia muzeului din Sighetul Marmației), mănăstirea ar fi ctitoria familiei Coman din Moisei. Tradiția mănăstirii consemnează prin documente legături strânse pe parcursul veacurilor XVII și XVIII cu numeroase centre culturale românești din Moldova, Transilvania și Țara Românească. Marius Porumb susține că: „în mănăstirea Moisei a ființat un centru de pictură, încă pe la începutul secolului al XVII-lea. De la acești zugravi se conservă în biserică trei frumoase icoane. Zugravii de la Moisei realizează în pictura lor o sinteză între stilul tradițional postbizantin și arta renascentistă a epocii. Picturile lor se află și în alte biserici ale Maramureșului (Poienile Izei, Vișeul de Mijloc, Mănăstirea Giulești), dar și în Țara Năsăudului”.
La Borșa s-a păstrat un singur monument, biserica de lemn cu planul clasic și arhitectura specifică celorlalte biserici maramureșene. Pridvorul deschis dă un farmec aparte construcției. Pictura (realizare a unor anonimi) datează din secolul al XVIII-lea. În Borșa s-a păstrat una dintre puținele case parohiale, o construcție monumentală din bârne rotunde de brad, cu un plan evoluat (tindă, două încăperi laterale foarte mari și câte două încăperi în spate). Pe ancadramentul ușii de intrare se află o inscripție în cirilică românească : „Popa Găvrilă Timiș — 1769”. Casa a fost achiziționată de Muzeul Județean Maramureș din Baia Mare pentru secția sa în aer liber.
Între monumentele Maramureșului, un loc aparte îi au troițele de hotar. Există indicii că încă de la începutul secolului al XVII-lea în mai multe comunități maramureșene existau troițe de hotar, monumente complexe sculptate în lemn. S-a păstrat doar „Troița Rednicenilor", din hotarul comunei Berbești, datată în secolul al XVIII-lea și care, prin elementele ce o compun și prin tratarea lor sculpturală, se înscrie în stilul gotic. În Muzeul din Sighetul Marmației se mai păstrează elemente componente recuperate de la troițe dispărute (din hotarele comunelor Vișeul de Jos, Nănești, Bârsana).
Capitolul VII. Portul popular.
Satele Maramureșului prezintă în toate domeniile artei populare caracteristici comune, dar pentru fiecare sat în parte, pentru fiecare subzonă se identifică și elemente de diferențiere. Acestea se manifestă mai pregnant în arhitectură, în textile populare, în obiceiuri și în mod deosebit în portul popular.
Diferențierile pe subzone și în interiorul acestora, chiar de la sat la sat, dovedesc marea varietate și diversitate a creației populare, dar în același timp și unitatea ei.
Abordând creația populară maramureșeană din domeniul portului popular subliniem de la bun început ca dominante ale acestuia simțul deosebit al culorii și al proporțiilor, motivele decorative, sobrietatea liniei.
Dacă la prima vedere portul popular din Maramureș face notă aparte în contextul portului popular românesc, la o analiză mai atentă se constată că principalele lui elemente constitutive se regăsesc în aceleași forme și aproape întotdeauna cu aceleași denumiri în toate zonele etnografice românești. Astfel, sumanul, cioarecii, cămașa, opincile, căciula, zadiile (catrințele), cojocul, pieptarul, elementele de găteală a capului sunt componente de bază care îl integrează armonios în ansamblul portului popular românesc — dovadă a unității în diversitate a creației noastre populare.
La marile „târguri de țară”, care au loc în prima zi de luni din fiecare lună a anului (indiferent de dată) și care se desfășoară la Sighetul Marmației, se întâlnesc țărani de pe toate văile Maramureșului. Se poate ști din ce sat este fiecare după anumite trăsături caracteristice ale costumului.
Portul popular se dovedește a fi o adevărată și prețioasă mărturie a identității culturale a țăranului maramureșean atât pentru zona etnografică în general, cât și pentru colectivitatea sa, pentru satul său.
Pentru femei, elementul principal de identificare este zadia (catrința), iar pentru bărbați „lecricul” sau sumanul și pălăria. Dispoziția și cromatica diferită a dungilor orizontale ce formează ansamblul zadiei dau nota specifică satelor și subzonelor, iar trecerea de la albul imaculat spre negrul profund, prin toate nuanțele de gri, și lungimea diferită a sumanului individualizează portul bărbătesc pe subzone și localități.
În analiza elementelor constitutive ale portului popular avem în vedere următoarele criterii: anotimpul (portul de iarnă, de vară și cel intermediar); sexul (portul bărbătesc și cel femeiesc); categoria de vârstă (portul copiilor, al adolescenților, al feciorilor și fetelor, al celor căsătoriți, al bătrânilor); portul de ritual (portul până la îmbrăcarea diferențiată pe sexe, portul premarital, costumul de nuntă și cel de înmormântare); ocazia când este purtat (costumul de lucru și cel de sărbătoare). Starea socială a fost un alt criteriu, dar azi elementele specifice au dispărut, păstrându-se doar relictele acestora.
Referindu-ne la Maramureș, nu putem vorbi de deosebiri structurale în port, pe subzone și sate. Desigur, una este structura portului femeiesc și alta a celui bărbătesc, una a costumului de iarnă și alta a celui de vară, a costumelor de ceremonial, care toate implică elemente în plus sau în minus. Nu se poate vorbi de o structură aparte a portului de lucru și a celui de sărbătoare — costumul este același, doar că piesele noi se îmbracă la sărbători, iar cele uzate la lucru.
Pentru a demonstra existența unor trăsături caracteristice, conturate în cadrul unor subzone sau chiar de la sat la sat, vom exemplifica prin piesa de port foarte răspândită — sumanul bărbătesc de pe văile Izei și Vișeului.
Astfel, în satele Vadul Izei, Oncești, Nănești și Bârsana, care fac parte din subzona Iza Inferioară, se poartă „lecricul” alb imaculat, ca și în comuna Petrova, limitrofă cu Bârsana, de pe valea Viseului. Deosebirile de la un sat la altul constau în croi si în materialele auxiliare folosite. La Bârsana, lecricul are un croi simplu, drept, și un tiv îngust de catifea neagră (la bătrâni, sumanul nu are acest tiv, ci este doar cusut cu „spăgmă” de lână, pentru a nu se destrăma). La Vadul Izei, comună vecină cu Sighetul Marmației, unde influențele orășenești sunt foarte puternice, lecricul este croit pe talie, este prevăzut cu o gaică la spate și cu guler lat (tivit cu piele de vițel sau de oaie, colorată maro deschis) și se încheie în nasturi. Urcând pe valea Izei, după comuna Bârsana, de la sat la sat, în culoarea lecricului domină griurile care cresc în intensitate până la negrul natural.
Figura 56: Păcurari din Vadul Izei.
Figura 57: Bătrânii satului Ieud, în port strămoșesc.
Figura 58: Costum bătrânesc.
Figura 59 : Costum bătrânesc
Figura 60: Costum femeiesc.
Figura 61: Costum femeiesc.
Figura 62: Costum de „Cocon”.
Figura 63: Costum de „Cocon”.
Astfel, sumanul din comuna Strâmtura este gri deschis și mai lung. Cel din Rozavlea — comuna următoare — aduce o creștere în lungime și o doză mai mare de negru, iar cel din Șieu și Botiza se diferențiază prin intensitatea negrului, precum și printr-o și mai mare creștere în lungime. La Ieud, pe lângă negrul intens, fără nici o doză de alb, apare „chetoarea” ca sistem de încheiere, lucru care nu era specific celorlalte sate.
Sumanul vechi, tradițional, nu avea buzunare; gulerul era mic și îngust, marginile poalelor sau ale ,,străjilor” erau tivite prin cusătură în trei rânduri cu spăgmă de lână neagră.
Comunele Dragomirești, Săliștea, Săcel, Vișeul de Sus, de Mijloc și de Jos păstrează linia generală a sumanului de la Cuhea și Ieud. Deosebirile apar doar la lungime, la felul cum se îndoaie manșeta, la tiv.
La Săcel, Moisei și Borșa (o altă subzonă etnografică), până nu demult au mai existat câteva mostre de sumane cu clin, despre care țăranii spun că s-ar fi purtat pe aceste meleaguri din timpuri îndepărtate.
La Moisei și Borșa, sumanele au și astăzi un specific deosebit atât în croi, cât mai ales în ornamentație. Tivul se realizează printr-un șnur obținut din spăgmă de lână împletită strâns, care se aplică pe margini, pe guler, pe piepți și mai puțin pe poale. Sumanul de acest tip se numește „sărăduit” și se aseamănă mult cu cel din Moldova de Nord.
Influența orașului și a modei se resimte mai ales la Vadul Izei și la Borșa (care a devenit oraș). Sumanul din Borșa a adoptat un model așa-zis „nemțesc”, strâns pe talie, cu nasturi la două rânduri, gaică la spate, guler cu rever lat, umeri drepți. Și-a schimbat până și denumirea, numindu-se ,,roc”. Acest tip de suman a pătruns în Borșa între anii 1925—1930, pentru prima dată fiind purtat de primarul satului. Sumanul tradițional se mai poartă rar la Borșa Poiana și la Borșa Fântâna, cătune ce aparțin orașului Borșa. Au dispărut sumanele cu clin și sunt pe cale de dispariție și cele sărăduite.
O inovație care are tendințe de generalizare în subzona Mara-Cosău și Iza Inferioară este „gubarul” care încearcă să înlocuiască lecricul și guba; numită și „sfeter”, confecționată din pănură mițoasă realizată prin pieptănare, această piesă este deschisă numai la gât.
În zona etnografică Maramureș, croiul sumanului este același pentru bărbați și pentru copii, același pentru lucru și pentru sărbătoare.
Transformările suferite se explică prin contactul localnicilor cu alte zone etnografice și în special cu mediul orășenesc.
7.1. Costumul femeiesc.
Portul popular femeiesc din zona etnografică Maramureș, prin elementele principale, se integrează în structura, generală a portului popular românesc.
Găteala capului este mai simplă decât în alte zone etnografice, dar implică elemente deosebite când este purtată de mireasă. În mod obișnuit, părul este împletit în două cozi, cu cărare pe mijloc. La mireasă, cele două cozi sunt legate împreună la spate și sunt împodobite cu „verdeață” („bărbânoc”), panglici, flori. În unele sate, părul de pe frunte este aranjat în colțișori decorativi. Cununa de mireasă („mununa”) se diferențiază pe subzone, dar are ca notă comună întregului Maramureș bogăția de materiale din care este confecționată („verdeață”, oglinzi, mărgele colorate, flori, hârtie colorată, lână colorată) și bogăția cromatică. Un caz singular îl prezintă cununa din comuna Săpânța, care are o „palmetă mare laterală” cu corespondențe în portul ucrainean. Cununa descrisă este cea care se poartă în zilele noastre. Cea tradițională era foarte simplă și sobră, fiind confecționată pe un suport de lână și ornamentată în exclusivitate cu floricele realizate din măduvă de pipirig.
Fetele și femeile căsătorite poartă basmale din pânză colorată, iar bătrânele basmale negre. Diferențele constau mai ales în modul cum se înnoadă basmaua.
Elementele de mare valoare artistică ale portului femeiesc din Maramureș sunt cămașa și zadiile.
Cămașa se diferențiază pe subzone mai ales în ceea ce privește dispunerea câmpilor ornamentali, cromatica, elementele decorative și desigur forma mânecilor. Diferențieri apar și în funcție de vârstă; de exemplu, cămășile purtate de bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb, uneori cu discrete infuzii de galben. Cămașa femeilor căsătorite este și ea sobră, dar fire de culoare accentuează decorarea decolteului și a mânecilor. La cămășile purtate de fete, culorile folosite frecvent sunt galbenul, roșul, albastrul, portocaliul și mai rar verdele.
Un element specific cămășilor din zona etnografică Maramureș îl constituie decolteul de formă pătrată.
În privința deosebirilor subzonale trebuie să remarcăm cămașa din subzona Borșei, care are mâneci scurte și fodorile de la mâneci și bizerii de pe umeri foarte mari.
O mențiune specială merită cămășile femeiești din comuna Săpânța. Croiul acestora este cel tradițional, dar decorul brodat este mai bogat, dispus în jurul decolteului și pe piept, peste umăr și la încheietura mâinii. Broderia este cusută cu ață colorată peste fire numărate și în cruciulițe. Motivele ornamentale specifice sunt „corigăul” (zigzagul), „cracul”, „ruja”, „colții din ață” (festonul). Cromatica include albul, roșul mohorât, verdele, albastrul, galbenul, portocaliul. Mâneca nu se termină cu un volan, ci cu o manșetă mai largă, încrețită și brodată în tehnici și cu ornamente diferite. Poalele care întregesc cămașa, fixe sau detașate, sunt simple, albul imaculat punând în evidență cromatica zadiilor.
Așa cum remarca Tancred Bănățeanu, ceea ce dă o notă specifică portului popular al femeilor din Maramureș, dar care îl și diferențiază pe subzone și chiar pe localități, este zadia. „Generalizat și specific portului transilvănean, aria de răspândire a acestui tip străvechi de port este însă mult mai mare, cuprinzând și alte regiuni ale țării (Oltenia, Muntenia, sud-estul Moldovei, Banatul), cât și teritoriul Carpato-Balcanic”.
Zadiile, de formă dreptunghiulară, au dungi diferite ca lățime și cromatică, variind de la sat la sat (roșu cu negru, portocaliu cu negru, galben cu negru, albastru cu negru).
Zadiile se „încing” cu ajutorul unor baiere împletite din lână colorată (întâi se încinge zadia din spate, apoi cea din față).
După primul război mondial, în portul popular maramureșean a pătruns fusta din cașmir, largă și încrețită, care se poartă zilnic, dar și în zilele de sărbătoare. În comuna Săpânța, aceasta a preluat în totalitate funcția poalelor și a zadiei. Fusta se poartă și cu o zadie în față. Menționăm că și fustele diferă sub aspect cromatic de la subzonă la subzonă și chiar de la sat la sat. Bătrânele poartă fustă din catifea neagră și zadie în față. În zilele de mare sărbătoare se mai poate vedea costumul tradițional complet.
Pieptarul, care diferă de la o subzonă la alta, are în general două variante: cel din pănură de lână (de culoare verde, albastru, albastru îmbinat cu verde și negru) și cojocelul din blană, brodat cu mătase, cu lână divers colorată sau cu fâșii de piele colorată îmbinate cu lână.
Lecricul sau sumanul este confecționat din pănură țesută în patru ițe și bătută la piuă. Croiul a evoluat de la cel tradițional (descheiat în față, cu mâneca prinsă din umăr) la tipul actual, croit pe talie, cu buzunare, uneori chiar cu gaică, cu umerii drepți, cu guler și rever. Iarna și în momente de ceremonial, femeile îmbracă guba albă, care este identică cu cea bărbătească.
Încălțămintea este compusă în general din opinci, care se poartă cu obiele de lână sau cu ciorapi împletiți din lână albă, înfășurați cu „ațe” din lână neagră. Înainte, femeile purtau și „cioareci”, un fel de turetci lungi, din pănură. Din secolul trecut s-au purtat cizme cu tocuri înalte, ornate cu ținte.
Trebuie să amintim că femeile din Maramureș au avut întotdeauna un real simț al frumosului. Ele poartă la gât zgărdane din mărgele țesute sau împletite și „zgardă scumpă”, formată din 20 — 30 șiraguri de mărgele din corali (azi, această piesă este pe cale de dispariție). Aceasta semnifica bogăția și descendența nobilă a purtătoarei. Fetele mai poartă cercei, inele de argint, mărgele de Boemia sau chiar de Murano.
De un real interes este portul tradițional al copiilor. Cu ani în urmă, aceștia, până la vârsta de 5 — 6 ani, indiferent de sex, purtau o cămășuță lungă. Abia după această vârsta se făcea diferențierea pe sexe prin îmbrăcăminte. Astăzi, copiii poartă aceleași piese de costum ca și adulții.
Figura 64: Cămașă pentru femei țesuta manual.
Figura 65: Cămașă pentru femei.
Figura 66: Mănuși.
Figura 67: Costume maramureșene.
Figura 68: Costum femeiesc de sărbătoare.
Figura 69: Maramureșeni în costum de sărbătoare.
7.2. Costumul bărbătesc.
Analizând structura portului popular din Maramureș distingem pentru portul popular bărbătesc câteva elemente specifice.
Vara, acoperământul capului îl constituie pălăria („clopul”). Cu câteva decenii în urmă, bărbații, indiferent de vârsta sau de starea civilă, purtau părul lung pe spate și rotunjit pe frunte. Pălăriile din paie, cu borurile mai largi decât la cele din Oaș și cu pana mai puțin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara-Cosău și Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe valea Izei, precum și în satele de pe valea Vișeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe valea Tisei se purtau si se mai poartă și astăzi pălării din paie, de formă clasică. În ultimii ani, Oașul a influențat Maramureșul (în special satele din subzona Mara-Cosău și Iza Inferioară) în sensul că s-a produs un compromis între pălăria specifică Oașului și pălăria din aceste sate.
Iarna se purtau căciuli cu fundul rotunjit, așa-zisele „cușme rotilate”, confecționate din blană de miel. Acum s-au generalizat căciulile clasice. Totuși, în zilele de sărbătoare, feciorii mai poartă „cușmele rotilate”, de preferință din astrahan negru sau brumăriu. Atât pălăriile cât și căciulile purtate de feciori în zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu „ciucalăi” din lână colorată, cu zgărdane de mărgele, cu „struț” de flori.
Cămașa bărbătească tradițională era confecționată din pânză de cânepă, in sau bumbac (sau în amestec), țesută în două ițe. La cămașa „bătrânească”, croiul era simplu, piepții nedepășind ca lungime lățimea mânecilor. Zona rămasă goală era acoperită de chimir (curea lată de 30—45 cm, cu 3—6 catarame) care ajungea până aproape sub braț. Chimirul avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor grele, fiind în același timp o piesă de port care se integrează armonios costumului tradițional. Cămașa bărbătească a suferit modificări, în sensul că a crescut în lungime, mânecile au devenit mai strâmte și mai scurte, au apărut ornamente bogate la guler și la mâneci.
„Gatiile” (pantalonii) fac parte din costumul de vară (se poartă și iarna, sub cioareci). Sunt largi (de lățimea pânzei) și au jos ornamente simple. La mijloc se strâng cu brăcinari.
Iarna, bărbații poartă cioareci confecționați din pănură albă, țesută în patru ițe și dată la piuă. Croiul este drept; în partea de jos au o manșetă lată de 15—20 cm.
Adesea, bărbații poartă peste cămașă un „sfeter” de lână albă, împletit manual, închis pe gât.
O altă piesă a portului bărbătesc este pieptarul. În majoritatea satelor, el este confecționat din pănură albă. Mai nou, în unele sate se fac pieptare din pănură colorată, buclată. Croiul este simplu, drept, fără mâneci. Pieptarele sunt căptușite cu pânză industrială, au un buzunar mare înăuntru și două buzunare mici în afară, în partea de jos.
În grai local, tot „pieptar” este denumit și cojocul, care are o largă desfășurare ornamentală și cromatică, dar în croi este identic cu pieptarul de pănură.
Cojoacele au elemente care le diferențiază pe subzone și de la un sat la altul. Cojoacele din subzona Mara-Cosău și Iza Inferioară au toată suprafața acoperită cu broderii din lână, punctate cu ciucuri, oglinjoare și ținte. Cele din subzona Iza Mijlocie și din subzonele Borșa și Moisei sunt mai puțin ornamentate. La acestea, ornamentarea se face cu „cărmejie”.
În subzona Iza Inferioară și Mara-Cosău, cojoacele sunt purtate numai de către feciori și fete, foarte rar de bărbați și bătrâni, pe când în celelalte subzone ele sunt purtate de toate categoriile de vârstă.
O piesă specifică portului de iarnă — atât pentru bărbați, cât și pentru femei — este ,,guba”. Tehnica de confecționare a acesteia presupune înnodarea mițelor în timpul țesutului. Țesătura, din lână toarsă mai gros, se dă la vâltoare pentru a fi îngroșată, îndesată și scămoșată. Astăzi, în zona etnografică Maramureș, se poartă numai guba de culoare albă, dar există informații că s-a purtat și cea sură. În trecutul îndepărtat, guba albă era semnul distinctiv al familiilor nobile. Indiferent de anotimp, mirii purtau această piesă ca semn al bunăstării viitoare a tinerei familii.
În general, încălțămintea, bărbătească tradițională era constituită din opinci din piele de vită sau de porc, cu gurguiul într-o parte. Piciorul era înfășurat în obiele de pănură albă și încins cu „ațe” late împletite din lână neagră. După război s-au generalizat opincile din cauciuc. Încă din secolul trecut, tineretul a purtat cizme din piele, cu ținte și cu pinteni (ele se puteau încălța indiferent în care picior).
O piesă de port nelipsită în zilele de sărbătoare era și este ,,trăistuța feciorească”, de dimensiuni mici, țesută din lână, în două ițe. Ornamentele sunt alese cu lână colorată, în aceeași tehnică cu a covoarelor. Motivele decorative specifice sunt ,,roata”, „cârligele”, flori și „vârste”. Cromatica acestora include roșul, galbenul, albul, albastrul ca brândușa, verdele. Trăistuța feciorească este o replică de sărbătoare pentru tașca din piele, specifică costumului tradițional, piesă astăzi dispărută, dar purtată în trecut de toți bărbații. În trăistuță se țin batista, pieptenele, oglinda. În tașca de piele se păstrau pipa, amnarul, iasca, punga cu tutun.
O piesă purtată de bărbați și feciori în perioada de iarnă si în zilele de sărbătoare sunt „mânecările”. Pe lângă rolul de înfrumusețare, acestea mai au și o funcție practică, ținând încheietura mâinii strânsă și ferită de frig. Mânecările sunt țesute din lână colorată, cu motive ornamentale alese sau brodate.
O categorie aparte a portului popular tradițional maramureșean o constituie portul păcurarilor. În general, acesta se compune din aceleași elemente ca și portul bărbătesc de vara.
Există însă și unele piese specifice. Astfel, pălăria („clopul păcurarului”) nu era niciodată din paie, ci numai din „păr”, cu pana dreaptă și lată și cu tichia mică. Pentru a deveni funcțională în condițiile muntelui, ea se impregna cu sânge de miel sau de ied (ca să nu se deformeze) și se ungea cu un amestec de unt, ceară de albine și rășină (ca să devină impermeabilă). În jurul tichiei, pălăria are o curelușă pe care sunt prinși „bumbi” de alamă; o curelușă asemănătoare, prinsă în două părți, fixează pălăria pe cap.
Cămașa și „gatiile” purtate de păcurari sunt „cernite”. Se fierbe scoarță de arin în combinație cu „galascău” (vopsea neagră sintetică), se introduc albiturile în această fiertură, iar după răcire se limpezesc cu apă rece și se pun la uscat. După ce ajungeau la munte, păcurarii își ungeau cămășile si gatiile cu unt topit sau cu seu, pentru a deveni impermeabile și a proteja corpul de insecte.
În mentalitatea tradițională, smolencile — cum sunt numite aceste piese — erau și un semn de distincție și de identitate profesională. „Nici nu-i păcurar cel care vine la munte fără smolenci” sau „Smolencile pentru păcurar sunt ca niște haine de sărbătoare”, se spunea în comuna Vadul Izei.
În zona etnografică Maramureș, portul popular este încă viu, putând fi văzut nu numai în zilele de sărbătoare, ci chiar în cele de lucru.
Figura 70 : Costum bărbătesc de sărbătoare.
Figura 71: Costumul bărbătesc de vară.
Capitolul VIII. Obiceiurile.
8.1. Obiceiurile calendaristice.
Obiceiurile de iarnă. Anul Nou este așteptat în casele maramureșene, ca de altfel pretutindeni la români, cu bucurie și cu gânduri de bine. De aceea, tot ce se face pe parcursul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă se pune sub semnul binelui, bucuriei, optimismului care se manifestă prin colinde de o rară frumusețe, ce se încheie cu urări de sănătate pentru oamenii casei, belșug și roade bogate în agricultură. În general, repertoriul colindelor include colinde specifice copiilor, grupurilor de feciori și fete, bătrânilor. În satele Maramureșului circulă colinde care aduc în prezent rituri dispărute în negura vremurilor, dar care au rămas prin mesajul lor artistic, profund uman; astfel, întâlnim nenumărate variante ale Mioriței, colinde care vorbesc despre „facerea lumii”, colinde de stea și chiar colinde cu caracter satiric.
În general, toate colindele se termină cu urări pentru gazde și cu cererea „plății” pentru colindat .
De obicei, după terminarea colindei se rostește urarea: „S-ajungeți, gazde, multe zile la anu, cu pace și cu sănătate ca ziua de astăzi și ca ziua de mâine”, la care gazda, fie ca iese afară, fie din casă, răspunde : „Cu dumneavoastră dimpreună! Haideți în casă!”
În casă, colindătorii sunt cinstiți cu mâncăruri și băuturi specifice. Se mai colindă cu gazdele împreună și apoi grupul pleacă mai departe. Satele Maramureșului, în minunatul decor de iarnă, răsună de seara până dimineața de colinde și voie bună; colinde se mai aud până la Sântion și Bobotează (6 ianuarie), când se termină ciclul sărbătorilor de Anul Nou.
Referindu-se la colinde, Mihai Pop constată că textele acestora „în cea mai mare parte sunt laice, (ele, n.n.) constituie unul din capitolele care caracterizează folclorul românesc, îl diferențiază de folclorul multor popoare europene. Pe melodii de o mare varietate ritmică și de mare autenticitate melodică, se cântă în versuri în care puterea poporului român de a potrivi în poezie cuvintele se manifestă în chip unic. Prin ele se povestește sărbătoarea de început de an, se urează prosperitate caselor, fericire și bună înțelegere familiilor, căsătorii fericite tinerilor, turme bogate ciobanilor, recolte mănoase agricultorilor, vânat bogat vânătorilor. Tonul acestei urări, alegoriile care transpun realitatea în planul fabulosului atestă un înalt nivel de civilizație românească tradițională. Repertoriul colindelor este o enciclopedie poetica de mare frumusețe a vieții societății noastre tradiționale, nu numai a celei rurale, ci și a celei citadine. Colindele sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârșire artistică la care a ajuns poezia românească, înainte de a fi scrisă”.
Zona etnografică Maramureș a păstrat și a transmis până în zilele noastre și alte obiceiuri caracteristice perioadei de trecere în noul an. Astfel, sunt încă vii în Maramureș unele elemente de teatru popular, printre care desigur un loc aparte revine „Viflaimului”, pe care-l joacă cetele de feciori în primele zile de Crăciun, la Anul Nou și uneori la Bobotează. Îl găsim prezent în diverse variante pe valea Izei (la Nănești, Strâmtura, Ieud, Rozavlea), pe valea Marei (la Berbești, Vadul Izei, Breb), la Vișeul de Jos și de Sus și chiar la Sighetul Marmației.
Variantele care circulă astăzi sunt în mare parte preluării după textul din 1875 al lui Petru Bilțiu-Dăncuș, fost învățător în Ieud, text publicat de către fiul său, Ioan Bilțiu-Dăncuș, în anul 1924. În prefață se spune că autorul a transformat un text de „origine poporană”, care era foarte simplu, făcând din el o adevărată piesă dramatică. Și tot autorul spună că aceasta ,,a fost asimilată de popor și transformată după gustul lui”. Cetele de interpreți au căutat să dea personajelor alese de ei însușirile și preocupările specifice locului. Impresionează în acest spectacol popular acțiunea bogată, costumația, replicile și măștile extraordinare. Toate personajele sunt mascate. Spectacolul este jucat de feciori și bărbați tinerii spre deosebire de celelalte jocuri cu măști (capra în special), în care în ultima vreme apar tot mai mult cetele de copii și adolescenți. Faptul se datorează probabil și seriozității temei tratate, care implică și dificultate în interpretare. Spectacolul se dă pe la curțile gospodarilor, pe ulițele satelor și mai nou chiar la căminele culturale.
Foarte interesant, spectaculos și plin de semnificații este și obiceiul ca în noaptea de Anul Nou, pentru feciorii și fetele nemăritate să confecționeze o mascoidă care poartă denumiri diferite de la sat la sat (moș-babă, domn-doamnă, metehău-metehoaie, ciufuri). În speță, în această noapte se produce un act de provocare a fetelor nemăritate și a feciorilor tomnatici. Acest act se realizează prin mascoidele amintite (pentru fete un „moș”, iar pentru feciori o „babă”). Mascoida este de dimensiunile unui copil de 10 — 12 ani, pe un schelet de lemn, costumată în haine uzate — în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat (pentru „babă” se folosesc și piese din inventarul vestimentar orășenesc). În confecționarea mascoidei se folosesc câlți, morcovi, sfeclă roșie, ceapă, păr de cal, piele și bucăți de blană de oaie.
În noaptea Anului Nou (în alte sate de Bobotează), în dreptul casei unde locuiește cel vizat se caută un loc greu accesibil, un copac înalt, stâlp și se agață mascoida în așa fel încât să nu poată fi luată în eventualitatea că ar fi descoperită. Adevăratul spectacol se petrece a doua zi, când populația iese pe stradă, se dă jos mascoida, se citește textul, se face mult haz. Uneori este imposibil să fie luată și rămâne ca un „blazon” al casei multă vreme.
Din suita jocurilor cu măști specifice Maramureșului mai desprindem „jocul caprei” și „jocul ursului”. Considerăm că jocul caprei, practicat aproape în toate provinciile țării, se datorează în Maramureș influențelor din Bistrița-Năsăud și Moldova. Jocul este practicat de toate categoriile de vârstă (copii, adolescenți, feciori și maturi), dar numai de cei de sex bărbătesc.
În Maramureș se individualizează două tipuri distincte : jocul caprei, bazat numai pe acompaniament de fluier (la Ieud, Botiza, Șieu, Săliștea, Cuhea, Rozavlea, pe valea Izei); jocul caprei, inclus într-un spectacol complex, la baza căruia stă un text literar popular dialogat și care cuprinde mai multe personaje (capra, moșul, ciobanul, țiganul și doi sau mai mulți draci). Caracterul teatral al spectacolului este mai evident prin mișcările mai variate ale personajelor, prin dialogul viu, diversificat, prin grotescul măștilor. Personajul central, ,,capra”, își realizează jocul în ritmul susținut de celelalte personaje, cu ajutorul unei ,,bote” sau al unui „butuc” prevăzute cu zurgălăi care creează ambianța euritmică necesară desfășurării pantomimei. Accentuăm că în jocul caprei, un rol hotărâtor la reușita spectacolului îl are stilul celui care joacă masca.
Jocul caprei se desfășoară în noaptea de Anul Nou, la Bobotează și Sântion. Grotescul dansului, umoral savuros al textului, dialogul viu, costumația în general și în special măștile, iată câteva elemente care pledează pentru concluzia ca obiceiul caprei în Maramureș nu mai este un rit în cadrul practicilor și obiceiurilor de iarnă tradiționale, ci, prin mutații de sens și funcționale, a trecut de pe planul magico-mitic în cel ceremonial și de aici pe planul artistic, spectacular, devenind astăzi un adevărat spectacol de teatru țărănesc.
Este interesant de menționat faptul că jocul caprei l-am întâlnit și în cadrul obiceiurilor de nuntă (la Vadul Izei și Berbești), fiind practicat într-o formă simplificată în momentul retragerii tinerilor căsătoriți, la miezul nopții.
Și „jocul ursului” este prezent la sărbătorile de iarnă dar și la nuntă (în amintirea bătrânilor, chiar la priveghi).
Jocul ursului, așa cum se practică cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou în zona etnografică Maramureș, nu are răspândirea celorlalte obiceiuri; îl găsim doar în satele de pe valea Tisei. Există multe asemănări între jocul ursului și jocul caprei în variantele maramureșene. Personajele sunt în general aceleași. Masca de urs este jucată de un fecior; jocul nu se face la comanda „ursarului”, ca în Moldova (acesta nici nu există în variantele maramureșene); ursul joacă liber, simulând parcă viața liberă din mijlocul naturii. Împreună cu urșii se prind în joc și moșii, spre bucuria și hazul asistenței. Atât jocul caprei cât și cel al ursului se desfășoară la casele gospodarilor, prin curți și chiar pe ulițele satelor.
Obiceiurile de primăvară. Primăvara, în zona etnografică Maramureș, se anunță odată cu apariția primilor muguri și a primelor frunze de mesteacăn. De aceea nu întâmplător porțile maramureșenilor se împodobesc la „Sângeorz” cu ramurii de mesteacăn înfrunzite, semn al marii sărbători a primăverii.
Pretutindeni în Maramureș, dar și în celelalte provincii locuite de români, primăvara este anotimpul începerii lucrărilor agricole, ocupație de bază a românilor. Nu întâmplător, acest moment important este însoțit peste tot de obiceiuri transmise peste veacuri până în zilele noastre.
Obiceiul „Sângeorzului” (23 aprilie), generalizat în toate satele din zona etnografică Maramureș, are ca element esențial stropitul cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate și fecunditate. Și „Tânjaua”, obicei care se practică numai în satele Hărnicești, Hoteni și Sat-Șugatag, face parte din aceeași categorie. Dacă de Sângeorz, în toate satele Maramureșului, fetele sunt stropite pentru „a da roadă”, la Hărnicești, Hoteni și Sat-Șugatag este sărbătorit primul om care a ieșit la arat, în cadrul obiceiului „Tânjaua” (obiceiul a preluat denumirea proțapului de la tileguța plugului). În preziua sau dimineața sărbătorii, feciorii își împodobesc tânjalele si jugurile cu ramuri de mesteacăn și cu panglici colorate și se adună la casa sărbătoritului. Acesta este așezat pe tileguța si alaiul pornește. Sărbătoritul este păzit de „străji” (fugăi), pentru a nu fugi la râul Mara, să se spele singur. De la casa gospodarului se pleacă la ogorul care a fost arat primul. Se înconjoară ogorul de trei ori, apoi alaiul se oprește, sărbătoritul se ridică în picioare, toți bărbații se descoperă, iar marele pogonici sau birăiaș, cu brațele ridicate spre soare, rosteste invocația : „Mândre soare călător, / Apleacă-te pe ogor / Si-ncălzé semințele / Să rodească holdele”. După aceea, alaiul se îndreaptă spre râul Mara, unde va avea loc un alt ceremonial, cel al spălării (purificării). Toată suflarea satului va asista la actul spălării. Cel mai bătrân bărbat din sat îl spală pe sărbătorit pe față și pe mâini.
Obiceiul continuă cu ospățul de la casa sărbătoritului, unde toți participanții sunt serviți cu băuturi și mâncăruri specifice, după care se încinge jocul cu strigături și cântece de veselie.
În categoria obiceiurilor de primăvară intră și cele legate de păstorit („Ruptul sterpelor”, „Focul viu”), precum și cele legate de clăcile de gunoi; vara și toamna sunt marcate de obiceiurile legate de seceriș, respectiv de „desfăcatul mălaiului”.
8.2. Obiceiurile familiare
Alături de obiceiurile calendaristice, în zona etnografică Maramureș s-au păstrat și în bună parte se mai practică și astăzi o serie întreagă de obiceiuri în legătură cu principalele momente din viața omului: nașterea, căsătoria și moartea.
„În viața tradițională a mediilor folclorice – spune Mihai Pop – unele din aceste obiceiuri – cele de la naștere, cele ce marcau intrarea în ceata de feciori sau prima horă, nunta și înmormântarea – aveau un caracter sărbătoresc, ceea ce denotă că poporul le acorda o importanță tot atât de mare ca și sărbătorilor de peste an. Acest caracter sărbătoresc motivează existența și uneori atât de bogata prezență a creațiilor artistice populare în cadrul obiceiurilor tradiționale legate de momentele importante ale vieții omului”.
Obiceiurile legate de sărbătorile de peste an marcau calendarul și muncile din cadrul sistemului agro-pastoral, deci interesau întreaga colectivitate; cele legate de principalele momente din viața omului interesau mai mult individul și familia, neamul său. Dacă la obiceiurile nunții și la cele în legătură cu moartea participarea este amplă, evenimentele intrând în sfera interesului întregului neam și al unei bune părți a colectivității sau chiar al colectivității întregi, obiceiurile în legătură cu nașterea implică o participare mai restrânsă.
În general, obiceiurile din cadrul familiei se impun într-o, succesiune logică, ele marcând fiecare eveniment din viața individului. „Principiul fundamental care structurează aceste obiceiuri este acela conform căruia, în momentele esențiale ale vieții sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existență prezentă, la o existență nouă, care implica alte forme de viață, un alt sistem de relații sociale, un alt model de comportament”.
Obiceiurile de naștere. Obiceiurile care marchează principalele momente din viața omului încep prin ciclul celor de naștere, înțelegând prin aceasta „trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută; domină grija pentru integrarea perfectă în această lume, într-un destin individual modelat la nivelul optim al funcțiilor biologice și sociale. Obiceiurile de naștere vor fi dominate de rituri si ceremonialuri de integrare […] ; aceasta este deci marea integrare a noului născut în destinul său pământesc”. De aceea, tot ce se va face pentru noul născut, începând din momentul nașterii, va supune pe acesta și pe actanții principali (mama, moașa, nașii) la o serie de rituri cu caracter benefic.
Desigur, soarta copilului intră în atenția mamei în primul rând, dar și a celor din jurul ei, încă din perioada gravidității, fapt pentru care mama va fi supusă în tot acest interval anumitor interdicții și practici, unele de natură materna, altele cu caracter sanitar.
În toate comunitățile tradiționale maramureșene, ca în general la români, șase săptămâni după naștere mama era considerată „impură”. Această impuritate se transmitea în mod normal și copilului, care era supus unui anumit număr de interdicții.
Pentru realizarea purificării și integrării, copilului trebuia întâi despărțit de mediul său anterior, acest mediu nefiind altul decât mama și de aceea în primele zile atât mama cât și copilul vor fi încredințați unei alte persoane (moașa) care va oficia și riturile de separare: secționarea cordonului ombilical, prima baie rituală, primul înfășat, chiar și ritul de dare a numelui (când copilul este periclitat), adică riturile de agregare la societatea familiara. În toate comunitățile tradiționale maramureșene, nașterea avea loc în prezența moașei (când moașa lipsea, era înlocuita de bunica sau de altă persoană de gen feminin care a mai avut copii). Moașa se bucura de mare prestigiu și respect din partea întregului sat. Ea va sta alături de lehuză, dându-i sfaturi practice.
Imediat după naștere, moașa efectuează „tăierea buricului”, operație foarte importanta sub aspect medical, dar și în privința desprinderii fătului de vechea stare. Ombilicul, după desprindere, se păstra în casă până când copilul creștea mare, pentru a-i fi dat să-l dezlege ( dacă reușește sa-l dezlege, „coconul va fi cuminte”). Tot rit de separare este si desprinderea copilului de placenta. Cu multa grija, moașa îngroapă placenta în grădinița cu flori, într-un loc „necălcat”. Tradiția locala cerea să se îngroape casa coconului cu gura în jos daca mama nu mai vrea sa aibă copii, iar daca vrea sa mai nască „tăț’ cocon, să se îngroape casa cu trei grăunte de bob”.
De o importanta deosebită în viata noului născut erau considerate băile rituale („scalda coconului”) și în special prima baie. În Maramureș, prima baie era făcută de moașă. Apa se aducea din râu ori din fântână „înainte de asfințitul soarelui”. Baia se făcea cu apă călduță în care se puneau unsoare de vaca (să aibă pielea moale), flori de pe cununa de mireasă a mamei (să fie mândru ca floarea), cununa de „bărbânoc” de pe steagul de nunta, lapte de mamă, „strună de ceteră”, „bănuți de argint”. Apa se arunca în grădinița cu flori ( pentru băieți în același loc, în credința că vor avea succes la prima încercare de căsătorie, iar pentru fete în mai multe locuri, spre a fi pețite de mai mulți feciori). Baia se făcea numai înainte de asfințitul soarelui.
În satele tradiționale se credea ca ursitoarele apar când femeia e in durerile facerii. Până la împlinirea vârstei de un an, copilul era îngrijit în mod deosebit; în mentalitatea tradițională, aceasta perioadă era considerata hotărâtoare pentru evoluția ulterioară a copilului. De fiecare data când o femeie intra în camera unde dormea copilul, trebuia să-i lase la placare „somnul și țâța”. Când, copilul plângea mult, crezându-se că este deocheat, „se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea, se număra îndărăt și se făcea cruce peste ulcica. Din apa descântată se luau trei picături cu degetul mic și i se dădeau în gura”. Apa descântată se arunca la țâțâna ușii și peste casa, zicând: „Cum sar stropii, așa să le sară ochii la care te-o deocheat”.
Figura 72: Alai de nuntă.
Figura 73 : Aspect de la sărbătoarea nepoatelor.
Figura 74 : Masa moșilor.
Figura 75 : Tânjaua.
Figura 76 : Obiceiuri de iarnă.
Figura 77 : Obiceiuri de iarnă.
Figura 78 : Mască.
Figura 79 : Mască.
Figura 80 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.
Figura 81 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.
Tot legat de sănătatea copilului, în zonă s-a practicat ritul de „vindere a copilului”. Astfel, dacă copilul era bolnav, mama îl „vindea” pe fereastră unei femei cu copii mulți și sănătoși. Cu această ocazie se schimba și numele copilului.
Datul numelui era un moment important. Numele copilului îl alegea mama și era de regulă numele bunicului după tata (denominare patriliniară). În Maramureș, în condiții normale, ritul denominării se oficia odată cu botezul; prin aceasta copilul era agregat în societatea creștină și familială. Copilul era dus la botez de către moașă și nașă (care de regulă era nașa de căsătorie a părinților), După botez, nașa și moașa se întorceau acasă, unde avea loc „botejunea” (sărbătoarea propriu-zisă). Copilul era așezat pe masă și i se puneau sub cap „sărsame de măistărit”; fetițelor li se puneau „cosăle, țol, fusul cu zurgălăi” (ca să știe să aleagă în războiul de țesut). La botejune participau părinții copilului, nașa, moașa, neamurile, prieteni (nu se aduceau daruri). În Maramureș, la botejune nu se joacă, ci doar se „foreste” (se cântă). Femeile adresează noului născut urări de sănătate și fericire. Când copilul împlinea șapte ani, părinții mergeau cu el la nașă, să-l răscumpere. Abia din acel moment se considera că el aparține mamei.
O situație specială se crea atunci când copilul se năștea mort. În mentalitatea tradițională, copii născuți morți erau considerați strigoi. De aceea, când, cădea o stea (semn că a murit un copil nebotezat) cel care o observa trebuia să practice un rit de dare a numelui.
Din, obiceiurile care includ riturile de dare a numelui si botejunea se desprinde ideea că acestea nu sunt altceva decât rituri de agregare la societatea familială (neam) și la societatea sătească.
În cadrul obiceiurilor legate de naștere, moașei îi revin si astăzi sarcini deosebite și de aceea rolul său este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de ceremonialuri și rituri ce preced și urmează acest moment. „Trebuie să ținem seama – menționează Mihai Pop – că în viața tradițională a satului, moșitul era o funcție, o cinste obștească, nu o profesie în sensul de azi și ca atare nu se remunera cu bani”.
Una dintre aceste obligații era și este ca o dată pe an, într-o zi anume, moașa să fie sărbătorită în așa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor” . În Maramureș, femeia moșită este privită de către moașă ca nepoată, iar copiii ei sunt considerați nepoți. La „Adunarea nepoatelor”, acestea îi aduc moașei daruri: fuior, lână, pânză, năframă, bucate, țuică. Petrecerea începe de obicei la amiază, când nepoatele vin la casa moașei, care este pregătită de sărbătoare. Ele sunt primite într-o încăpere în care se află un blid cu agheasmă și un bănuț de argint; nepoatele își înmoaie mâinile în aghiazmă și o spală pe moașa pe față și pe corp (simbolic), de trei ori, apoi o șterg cu un ștergar, cu o năframă sau cu pânză din cele aduse în dar. Se așază la masă, iar moașa începe să „păhărniceasă” din horinca îndulcită. Moașa pune câte două pahare pe o farfurie și dă fiecărei nepoate. Acestea plătesc simbolic cele două pahare. După masă începe „jocul moașei” – „Roata prin casă”.
Petrecerea continuă până noaptea târziu. Trebuie sa subliniem că la această sărbătoare participă numai femeile. La miezul nopții vin bărbații să-și ia nevestele acasă.
Obiceiurile de nuntă. Al doilea moment important din viata omului este căsătoria. Bogăția și varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se explică prin importanța deosebită pe care o acordă poporul acestui moment. Mihai Pop constată că „Astăzi, în formele populare tradiționale, căsătoria se realizează prin manifestări complexe în care se îmbină elemente cu caracter economic, juridic, ritual și fo1cloric, pentru a forma un mare spectacol popular, o importantă manifestare artistică populară”. Întemeierea unei familii noi este firesc să se bucure de atenția întregii colectivități tradiționale rurale, deoarece toți membrii colectivității participau la ea în mod direct sau indirect, pasiv sau activ.
„Spectacolul” nunții, așa cum îl constatăm astăzi, a suferit de-a lungul veacurilor modificări: îmbogățirea cu noi si noi elemente, schimbarea sensului diverselor secvențe de ritual produse prin fenomenul mutațiilor, circulația unor elemente de ritual între Maramureș și zonele limitrofe. „Privite deci sub acest aspect – conchide Mihai Pop – obiceiurile în legătura cu căsătoria constituie importante documente de istorie socială, importante documente de dezvoltare a culturii noastre populare”.
Așa cum am văzut mai sus, orice trecere de la o stare la alta implică trei etape esențiale: despărțirea de vechea stare, pregătirea pentru noua stare și trecerea propriu-zisă, reintegrarea socială într-o stare nouă. Poate nicăieri nu este atât de pregnantă această structură ca în obiceiurile de căsătorie. În acest sens, Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu apreciază căsătoria ca o „schimbare a statutului relațiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relații de familie și de grup la alte relații de grup, cu implicații în comportamentul protagoniștilor care suportă ei înșiși schimbări fundamentale”. O privire mai atentă asupra obiceiurilor de căsătorie ne duce la constatarea că ieșirea tinerilor miri din categoriile cărora le aparțin, din familiile lor, duce la un dezechilibru al vechilor structuri de familie, „la ciocniri de interese și sentimente”, iar nunta, cu toate secvențele de ceremonial, nu va avea altă menire decât restabilirea acestui echilibru. Intrarea tinerilor în categoria maturilor, a miresei în familia mirelui aducea o nouă structură, care presupune un alt sistem de înrudire pe de o parte între cele două familii, pe de altă parte între tânăra familie și nași.
Nunta în Maramureș are în general o structură unitară, desigur cu mici elemente individualizatoare de la o subzonă la alta sau chiar de la sat la sat. Principalele momente (secvențe) ale ceremonialului nunții erau și mai sunt și azi pețitul, „credința” (logodna), cununia și nunta propriu-zisă.
Actanții principali ai nunții sunt mirele și mireasa, socrii mari și socrii mici, nănașul și nănașa. Actanții secundari, dar cu functii precise în cadrul ceremonialului, sunt chemătorii la nuntă, stegarul, druștele, socăcița, „omul pă cămară”, ceterașii, ceata de feciori, ceata de fete și nuntașii. Pețitul se făcea de către o persoană de încredere, de obicei tatăl mirelui, care mergea noaptea târziu „cu lecrecul pe cap să nu fie recunoscut dacă nu capătă mireasa” (astăzi, pețitul îl face mirele). Cererea se repeta și în seara următoare, abia în a treia seară primind răspunsul. În continuare se discuta despre zestrea fetei și se stabilea data „credinței”. Logodna („credința”) se desfășura la locuința miresei, unde se adunau neamurile ei și cele ale mirelui. Mirii alegeau stegarul și druștele și stabileau toate detaliile privind nunta. Mirele era condus de mireasă, prilej de discuție intimă în care se hotărau, printre altele, întâlnirea de a doua zi, ieșirea împreună pentru prima dată în sat sau la târg. Părinții mirelui cereau zestrea miresei (boi, cai, oi, pământ arabil și pășune); zestrea în textile de interior și piese de port se dădea după nuntă.
Chemarea la nuntă se făcea cu mai multe zile înaintea datei fixate. Chemătorul era de obicei un om mai sărac (astăzi este un membru al familiei). Acesta umbla din poara în poartă și-i invita pe săteni la nuntă.
„Cămărașul” era ales dintre bărbații cei mai vrednici, cunoscut ca om cinstit, corect, lipsit de vicii. Principala sa atribuție era să primească „pomninocul” (darul de nuntă), alcătuit dintr-o cană de mălai și o jumătate de litru de țuica. Țuica se aduna toată la un loc și apoi era servită la nunta. Darul, așa cum se constată, era doar simbolic. În timpul nunții, „cămărașul” trebuia să aibă grijă ca sticlele și paharele să fie în permanență pline.
„Stegarul” era și el unul dintre actanții cu atribuții complexe; de obicei, el era un fecior, văr cu mirele. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se confecționează steagul (năframe, batiste, cipci colorate, un clopoțel), să aducă și sa pregătească „bota la steag”, să însoțească permanent mirele, să așeze nuntașii la masă. Steagul era confecționat de către o femeie din sat, în prezența stegarului și a grupului de feciori și fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi și o noapte și era un prilej de sărbătoare și petrecere.
Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struțul în clop” și steagul.
Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau și „feciorii la nuntă”, 20 – 25 de prieteni ai mirelui, care-l, însoțeau pe drum, horind cu ceterașii după ei. Atribuția lor principală era să însoțească mirele peste tot, să participe la cusutul steagului, să întrețină atmosfera de veselie în timpul mesei. Aceleași atribuții le aveau pe lângă mireasă „druștele” si grupul de fete.
Seara dinaintea nunții se numește „seară de steag”. Stegarul, însoțit de ceata de feciori și de ceterași, merge la casa mirelui cu steagul. Aici se prind cu toții în „roată” (stegarul cu steagul lângă mire, feciorii înaintea steagului) și joacă „jocul steagului”, punctat permanent de strigături adecvate.
Tot în „seara de steag” se pun însemnele mirelui și ale miresei, ale stegarului și ale druștelor, Mirele primește „struțul în clop” de la mireasă, mireasa primește de la mire „cipce” (panglici colorate) pentru a fi împletite în cozi. La punerea însemnelor specifice participă numai mirele, mireasa, stegarul si drușca, Pe lângă „cipce” în cozi, mireasa mai are ca semn distinct cununa, „zgarda scumpă” (15 – 30 șiraguri de corali), guba albă și poalele albe. La jucatul steagului nu se bea. Odată terminat jocul steagului, mirele cu stegarul, feciorii și ceterașii pleacă la casa miresei. Mireasa este pieptănată și aranjată, cu cununa pe cap pusă de druște și fetele ce o însoțesc. În casa miresei, feciorii „fac roata”. Stegarul ia cununa de pe capul miresei, o așează mirelui pe pălărie si joacă în continuare „roata”.
Mirele își ia cununa de pe cap, o așează pe capul miresei si pe melodia specifică intonată de ceterași, joacă „Învârtita miresei”. Mirele joacă cu mireasa, stegarul cu drușca, iar feciorii din grupul mirelui cu prietenele miresei.
Nici de data aceasta nu se bea nimic. Ceremonialul se termină. Mireasa îl petrece pe mire, drușca pe stegar. Toți participanții pleacă la casele lor.
Îmbrăcarea miresei și pregătirea ei pentru nuntă se făcea cu o asistență numeroasă. Sarcina gătelii era încredințată unei femei de încredere, „din neam”. Mireasa stătea pe o cerga împăturită („ca să sie gazdă”). O atenție deosebită se acorda și astăzi gătelii capului (pieptănatul, împletitul părului, cusutul „t'idrului” în ambele cozi, prinsul cipcilor în cozi). La urechi, mireasa poartă flori.
Costumul tradițional de nuntă se compunea dintr-o cămașă scurtă, albă, poale albe peste care se așeza un „șurt” tot alb. Brâiele de la poale și de la „șurț” nu se înnodau („ca să nască ușor primul copil”). Peste cămașă, mireasa purta un pieptar din pănură, iar deasupra guba din lână albă, mițoasă, legată pe umeri cu un brâu roșu. În picioare purta cizme, cu ținte la călcâie. Guba, care este și astăzi o piesă componenta a portului popular maramureșean, era obligatorie în cadrul ceremonialului de nuntă ca simbol al bunăstării viitoare a tinerei familii.
Figura 82 : Costum de mireasa.
Figura 83 : Cămașă de mire.
Figura 84 : Alai de nuntă.
Îmbrăcămintea mirelui era mai simplă, piesele componente fiind cele ale portului tradițional: cămașă albă de cânepă cusută „în găurele”, cu „chetori” și cu „ciucălăi”, pieptar de pănură, gatii vara și cioareci albi de lână iarna, cizme cu pinteni sau cu ținte. Mirele își încingea mijlocul cu o curea lată cu patru-șase catarame, în care purta cuțitul, amnarul, iasca, punga cu bani, punga cu tutun, pipa etc. Mânecările și trăistuța aleasă în războiul de țesut, cu baieră lată peste umăr, completau armonios costumul tradițional al mirelui din Maramureș. Însemnele de mire sunt „struțul” la pălărie sau la „cujmă” și guba albă, mițoasă.
În duminica fixată pentru cununie, mirele și mireasa mergeau de dimineață la biserică (prima lor ieșire împreună la biserică). Odată terminat serviciul religios, se despărțeau. Mireasa împreună cu drușca mergeau acasă pentru a se „găta”, iar mirele împreună cu câțiva feciori (prietenii cei mai apropiați) și cu ceterașii, în iureșul chiotelor și strigăturilor, mergeau la stegar. La acest semnal, comunitatea sătească știa că începe nunta propriu-zisă.
Stegarul, cu steagul înfășurat, împreună cu mirele și feciorii, porneau spre casa mirelui. Un om de încredere din partea mirelui era trimis după „diacul” satului, pe care-l aducea acasă la mire, unde erau strânși nuntașii. Stegarul, se așează lângă mire, care stătea lângă tatăl său. Nuntașii făceau o „roată” mare în fața lor; toată asistența se descoperea. Diacul rostea o rugăciune. Apoi avea loc „iertăciunea”. Tatăl mirelui punea mâna pe capul acestuia. Mirele îi săruta mâna. Scena se repeta si cu mama mirelui.
După momentul „iertăciunii”, nuntașii plecau la cununie. Mirele cu toți invitații plecau la biserică, iar diacul se ducea la casa miresei, unde se repeta ceremonialul „iertăciunii”.
Mersul la cununie avea loc după o rânduială bine stabilită, care trebuia respectată întocmai. Înaintea miresei mergeau mama și surorile sale, care presărau sare și grâu pe jos, „ca să nu se lege ceva farmece”. Alaiul miresei avea ca avangardă un grup de feciori care mergeau „horind”. În spatele lor venea mireasa, între doi feciori, iar alături drușca. Restul alaiului mergea în spatele miresei. Nuntașii mirelui, ajunși deja la biserică, așteptau în drum. Feciorii și tinerii căsătoriți jucau „Bărbătescul”, apoi luau la dans fete și neveste, pornind „Învârtita”.
După cununie se ieșea afară într-o anumită ordine. Primul trebuia să iasă mirele; dar mireasa, în credința că acela care va trece primul peste prag va conduce gospodăria, încerca să-i treacă înainte. În fața bisericii, nănașii ștergeau fata mirilor cu steagul, „să sie coconii frumoși”.
Obiceiul nunții în Maramureș a conservat în general structura tradițională.
Inovațiile și simplificările care s-au petrecut sunt firești. Unele sate au păstrat mai mult din aceste obiceiuri (Ieudul de exemplu), altele, mai receptive la nou, le-au simplificat, păstrând în esență elementele de structură (comuna Bogdan Vodă, limitrofă cu Ieudul).
În virtutea tradiției, după ieșirea de la biserică, mirele și mireasa, fiecare cu nuntașii săi, se întorc la casele lor, unde are loc masa ceremonială cu toate obiceiurile nunții. Aproape de miezul nopții, câțiva nuntași ai mirelui merg la mireasă cu „pomninocul”. Sunt poftiți la masă, iar după scurt timp se întorc la mire. În semn de reciprocitate, un grup de nuntași ai miresei pleacă cu pomninocul la mire. De fiecare dată, la primirea acestora în casă are loc un târg simbolic.
A doua zi dimineața, la casa mirelui se fac pregătirile de mers după mireasă. Mirele este însoțit de nănaș, stegar și o bună parte din nuntașii săi. Nănașul sau un alt nuntaș mai vârstnic, mai hâtru, începe să „târguiască” mireasa. Este adusă mai întâi o fetiță, apoi o altă fată, apoi drușca, toate fiind refuzate pe motivul că nu poartă însemnele specifice. În final este adusă mireasa.
Se face o nouă masă la casa miresei, la care sunt chemați si nuntașii mirelui. După aceasta, mirele împreună cu mireasa si toți nuntașii pleacă la casa mirelui, unde sunt așteptați cu mesele încărcate și petrecerea continuă.
Redăm în continuare obiceiul nunții în situația când aceasta se desfășoară de la început numai la casa mirelui sau a miresei, așa cum în mod frecvent se întâmplă astăzi în satele maramureșene.
Din fața bisericii se formează alaiul reunit (nuntașii mirelui și ai miresei). În față se rânduiesc fetele, apoi nănașii, mirii și în continuare ceilalți nuntași. Pe parcursul drumului spre casa mirelui, ceterașii cântă, nuntașii beau din sticle, închină cu trecătorii pe care-i întâlnesc în cale, strigă strigături specifice. În pragul casei mirelui așteaptă soacra mare, cu cei doi colaci mari și cu două sticle de țuică; un alt colac este pregătit pentru a fi rupt de miri (cel care va rupe bucata mai mare va fi mai tare în casă).
Alături de soacra mare așteaptă „socăcița” cu un blid cu grâu, peste care este așezat un colac înfășurat într-o cunună de flori. Prin gaura din mijlocul colacului, socăcița ia grâu din blid și îl aruncă peste miri și nuntași, strigând de trei ori „Noroc!”
Soacra mare dă colacul mirilor să-l rupă, după care acesta este împărțit nuntașilor. Ceilalți doi colaci și sticlele cu țuică le dă miresei, apoi șterge mirii pe obraz și îi sărută. Aceasta fiind prima intrare a miresei în casa mirelui, gesturile soacrei mari constituie rituri de agregare a miresei în noua casă, deci în noua familie. Ștersul pe obraz poate fi interpretat ca un rit de purificare.
Mirele, mireasa, drușca și stegarul intră în camera pregătită pentru marea sărbătoare și înconjură masa de trei ori. De câte ori ajunge în colțul încăperii, mireasa stropește acest loc cu țuică din sticlele primite de la soacra mare. Mirii se așează „după masă” – locul de cinste. Stegarul așează steagul în spatele mirilor. Lângă mire stă nănașul, iar lângă mireasă se află drușca și nănașa. Locul stegarului este în fața mirilor.
Primii sunt poftiți să șe așeze la masă tinerii, în special fetele, care vor ocupa locurile cele mai de cinste, și abia pe urmă ceilalți, bărbați și femei. Părinții mirelui, frații și surorile acestuia nu stau la masă; mai târziu sunt chemați sa închine cu mirii.
În încăperea în care se desfășoară masa de nuntă, pe cei patru pereți sunt agățați patru colăcei pe care îi vor mânca mirii după terminarea petrecerii.
După ce s-au așezat nuntașii la masă sunt numiți „paharnicii” (oameni de încredere ai mirelui) care trec cu sticlele de țuică pe la fiecare nuntaș. Se pune mâncarea pe masă: „laște” (supă cu tăiței), carne fiartă sau friptă, „haluște” (sarmale), plăcintă cu brânză etc.
Interesante și pline de semnificație sunt așa-zisele strigături „în ponce” (adică în contra) din timpul mesei. În general, nota ironică și umorul sunt caracteristicile acestor strigături. Ele se rostesc pe un fundal muzical, cu o adresă precisă, și presupun de fiecare dată o replică.
Când masa este pe sfârșite, „socăcița” aduce găina. Împodobită cu cununi de flori, cu panglici colorate, cu o țigară îl gură, găina este așezată pe o farfurie lată sau pe o tavă. Adusul găinii este un act sincretic, totul făcându-se pe o melodie specifică și cu o mișcare coregrafică adecvată. În final se face răscumpărarea găinii și nănașa o împarte după o anumită rânduială: capul și gâtul sunt date ceterașilor, părțile mai bune mirilor și restul celorlalți meseni.
După acest moment se scot mesele afară și se face loc pentru jocul miresei, un joc de doi, numit „Învârtita miresei”. Conform tradiției, stegarul joacă primul cu mireasa, plătind pentru această cinste. Mirele joacă ultimul cu mireasa și trebuie să o răscumpere cu prețul cel mai mare. Jocul miresei are un caracter simbolic, de răscumpărare a acesteia. Urmează apoi un joc bărbătesc, unul femeiesc („De-a babelor pân casă”) și „Învârtita până dimineața”. Imediat după jocul miresei, nănașii pleacă acasă, revenind a doua zi, pe la orele zece, când se servește o nouă masă. După masă se „dezgăta” mireasa. Nănașa îi descoase cununa și îi pune o năframă pe cap. Mireasa, cu un gest rapid, apucă dopul mirelui și și-l pune pe cap. Simbolic, ea refuză năframa ca însemn al nevestelor; abia a treia oară o acceptă. În timp ce nănașa „dezgătă” mireasa, femeile prezente cântă. Din acel moment, mireasa nu va mai purta cozile pe spate sau în față, ci își va pieptăna părul cu cărare pe mijloc, împletit și legat pe cap.
După acest moment, nuntașii pleacă la casele lor, iar cuscrii, frații, vecinii sunt invitați la un nou ospăț. La terminarea nunții, stegarul dă steagul druștii să-l desfacă. Cununa cu „bărbânoc”, desprinsă de pe vârful steagului, este dată miresei pentru a o păstra până la prima naștere (florile din ea sunt folosite la prima baie a noului născut).
Intrarea tinerei în categoria femeilor era însoțită de unele credințe și practici. Astfel, în prima zi de lucru după nuntă, ea trebuia să taie un lemn dintr-o dată cu securea (în credința că va naște ușor) și să toarcă un caier de lână (ca să fie „gazdă”, adică, să aibă belșug în casă).
Obiceiurile de înmormântare au păstrat credințe și practici străvechi, anterioare creștinismului. Și în zona etnografică Maramureș, ca de altfel în general la români, obiceiurile de înmormântare s-au dovedit cele mai conservatoare. Întâlnim și aici cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere: despărțirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă și integrarea în lumea morților, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Pentru ușurarea morții și împăcarea cu sine, muribundul își cerea iertare de la cei din familie, de la vecini și prieteni. Ultimele dorințe ale celui mort trebuiau îndeplinite, atât din respect pentru acesta, cât și din teama de urmările nefaste. Moartea era anunțată întregii comunități în mai multe moduri: se trăgeau clopotele, bărbații din familie umblau cu capul descoperit și nebărbieriți, la casa mortului se punea un steag negru, femeile purtau năframă neagră și-și despleteau părul. Mortul era spălat, bărbierit, tuns, iar părul, sculele de bărbierit, foarfecele, prosopul, apa în care a fost spălat se aruncau într-un loc ferit (unde nu se călca). În camera în care era depus mortul se luau oglinzile și podoabele de pe pereți; mortul era depus pe masă sau pe laviță, în sicriu deschis, pentru ca lumea să-și poată lua rămas bun de la el. Hainele cu care urma să fie înmormântat se pregăteau încă din timpul vieții. Bărbaților, chiar în timp de vară, li se punea „cujma” (căciula) pe cap. În mâna mortului se puneau o „botă”, un colac, bani. La capul lui ardea tot timpul o lumânare din ceara (numită „lumina sufletului”). Tot din ceară se mai făcea o lumânare de dimensiunea mortului („lumina trupului”).
Femeile din casă „cântă” (bocesc) dimineața, la prânz si seara, timp de trei zile, cât mortul se află în casă, apoi un drum spre cimitir si după înmormântare.
Priveghiul începe de obicei când se aprind lămpile. Timp de două nopți, feciori și bărbați vin la casa mortului pentru a nu-l lăsa singur. Ei joacă diverse jocuri distractive, fac glume amintesc de trecutul mortului. „La priveghi se petrece, deci într-un anumit fel și rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze ci și să marcheze în cadrul. ceremonialului de trecere momentul despărțirii de cel mort”.
O cercetare asupra ceremonialului de înmormântare, făcută în vara anului 1935, consemna în satul Cuhea o serie de jocuri de priveghi ce se află astăzi în repertoriul pasiv al localnicilor. Între jocurile de priveghi, Florea Bobu Florescu consemnează „Cocostârcul”, „Vâjul și Baba”, „Calul”, „Moara”, „Bâzul”.
La înmormântare participă, într-un fel sau altul, întreaga comunitate. După ce se oficiază prohodul în casă, mortul este scos în curte. Un obicei existent și astăzi este acela de a închide ușa imediat după ce se iese cu sicriul („să nu se întoarcă mortul”). După terminarea prohodului, diacul cântă „verșul” – un poem în versuri în care sunt relevate principalele momente din viața defunctului. Apoi membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii îl conduc pe ultimul drum. Cortegiul mortuar face mai multe opriri: la ieșirea din casă și la fiecare răscruce. După ce sicriul este lăsat în groapă, întreaga asistență aruncă pământ peste el. În groapă se mai aruncă apa sfințită și „lumânarea trupului”. La masa care are loc imediat după înmormântare, la casa defunctului, participă toți cei ce l-au condus pe ultimul drum. Acesta este semnul închiderii ceremonialului. Masa începe într-o atmosferă tristă, solemnă, și se termină cu optimism.
A treia zi după înmormântare se face o altă masă, la care participă doar neamurile și vecinii. La șase săptămâni și la un an se fac alte pomeni, de data aceasta la mormânt. Legătura cu morții nu se întrerupe, ci se concretizează în comemorări în anumite zile ale anului și de „Ziua morților”.
O mențiune specială trebuie să facem privitor la obiceiul de înmormântare a feciorilor și fetelor. Moartea unui tânăr constituie un eveniment care afectează întreaga comunitate sătească. Tinerilor necăsătoriți li se face „înmormântarea nuntă” care include toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare, dar și momentele esențiale ale nunții. Mirele, mireasa, drușca, stegarul sunt prezenți simbolic în cadrul ritualului, cortegiul mortuar este însoțit de ceterași, iar un grup de fete cântă. Mireasa și drușca țin o năframă albă pe sub sicriu. Acasă, după înmormântare, se desfășoară nunta cu tot specificul ei, implicit jocul, strigăturile, voia bună.
8.3.Aspecte zonale de folclor autentic.
Bogăția folclorului maramureșean a suscitat interesul multor cercetători, bibliografia pe această temă fiind foarte bogată. Amintim aici preocupările pentru culegerea și studierea folclorului maramureșean ale lui Petre Bilțiu-Dăncuș, Alexandru Ciplea și Tit Bud, Ion Bârlea, Tiberiu Brediceanu (care au îmbinat culegerea folclorului literar cu cel muzical), Take Papahagi care, pe lângă culegere, a realizat și un studiu mai amplu asupra graiului și folclorului maramureșean.
În perioada interbelică, Gheorghe Dăncuș întreprinde o amplă mișcare în rândul intelectualilor umaniști maramureșeni, în vederea realizării Monografiei Maramureșului în care folclorului îi era destinat un spațiu amplu. Tot în acea perioadă se realizează colecții de folclor prin „Arhiva de folclor a Academiei Române”, care găsește în Maramureș mai mulți colaboratori: Petre Lenghel-Izanu, Ioan Vlad, Alexandru Micle, Mihail Gogata, Vasile Bologa, Mihai V. Marina, Vasile Grigor, Vasile Tomășan și Ioan Bohotici. Studii și culegeri de folclor din Maramureș publică și Florea Bobu Florescu ca rezultat al cercetărilor întreprinse de Institutul României.
În anii războiului, Gheorghe Dăncuș, Ion Bilțiu-Dăncuș și Grigore Anderco publică mai multe culegeri de folclor în coloanele revistei „Tribuna Ardealului” ce apărea la Cluj. După război, preocupările pentru folclor se regăsesc în ziarul „Graiul Maramureșului” (serie nouă), unde, alături de Gheorghe Dăncuș, vor semna Ioan Berinde, Petre Lenghel-Izanll, Andrei Năsui, Ioan Pop Costeanu, Gheorghe Ungur și alții.
Activitatea deosebită în domeniul folcloristicii maramureșene a făcut obiectul unui amplu studiu datorat profesorului clujean Dumitru Pop.
În ultima perioadă, prin Centrul de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă, precum și prin Asociația Folcloriștilor și Etnografilor Maramureșeni, s-au tipărit o serie de culegeri și studii de folclor.
O privire retrospectivă asupra folclorului maramureșean relevă viața oamenilor de pe aceste locuri, cu bucuriile și necazurile lor. Folclorul maramureșean este un act sincretic, textele versificate fiind însoțite de melodie în cântece si de ritm în strigături. Dar așa cum remarcă Mihai Pop – în realitățile sincretice, poezia primează. Cântecele sunt de obicei cunoscute după versurile lor, nu după melodii.
Poezia populară din Maramureș, în general, are un caracter liric. Baladele epice sunt puține, spre deosebire de alte zone etnografice românești. Balada Miorița este prezentă în Maramureș, ca de altfel în Transilvania, în colinde, unde are mai mult o nuanță lirică. Zona Maramureșului este dominata de așa-zisa „hore” (cântec versificat) sau de „horea lungă” care se cântă și din frunză.
Tiberiu Brediceanu și Mihai Pop constată că horele lungi nu au o formă fixă, ci variază după dispoziția momentană a celui care le cântă, și că ele vorbesc despre soarta omului.
Specifice zonei sunt, alături de horea lungă, și alte hore de dragoste, de dor și jale, precum și strigăturile, despre care Mihai Pop spune că sunt „forma dialogală a limbajului poetic maramureșean”, în Maramureș fiind specifice așa-zisele strigături „în ponce” (în contra). Între creațiile folclorice specifice zonei, un loc aparte îl ocupă strigăturile care se încadrează în poezia ceremonială (în cadrul obiceiurilor de naștere și de nuntă).
O notă aparte în folclorul maramureșean o fac creațiile întâlnite în riturile de înmormântare (bocetele), care în Maramureș „se cântă” și care – alături de „horea cu noduri” și de colinde – sunt cele mai arhaice. Prin amestecul ritmurilor, ele au rezonanțe antice și medievale.
În cadrul repertoriului păstoresc, folclorul păstrează cântece și instrumente arhaice. La „trâmbdiță” (tulnic) se cântă „chemarea oilor”, „anunțul păcurarilor”, la fluier se cântă singurătatea și izolarea, pe melodii specifice. Instrumentul care s-a impus în folclorul muzical maramureșean este cetera, la care se asociază, pentru menținerea ritmului, zongura.
Figura 85 : Instrumente populare maramureșene.
În cadrul folclorului coregrafie distingem în Maramureș jocuri bărbătești, femeiești și mixte. Dintre cele bărbătesti de mare virtuozitate amintim: „Bărbătescu”, „Feciorescu”, „De sărit” , „De bătut în palme”, dintre jocurile femeiești: „De-a babelor prin casă” și „Jocul druștelor”, iar dintre jocurile mixte „Invârtita”.
Pentru ceea ce înseamnă folclorul autentic maramureșean sunt elocvente cuvintele lui Mihai Pop: „Textele poetice cu înțelesuri și subînțelesuri sunt clare și ascunse totodată. Strategia lor depinde de scop, nu numai de funcția și de ocazia în care se produc. Participarea la actele de comunicare prin poezie este foarte intensă și profund subiectivă. Omul vorbește despre el și despre viața lui în versuri. Vorbește cu el însuși și pentru ceilalți. Faptul că poate să vorbească astfel este pentru el nu numai o reflecție asupra celor trăite, ci și o descărcare, are un sens catartic. Poezia orală nu se ascultă, ci se trăiește”.
CAPITOLUL IX – STUDIU DE CAZ
Gospodăria și Locuința țărănească.
9.1. Gospodăria țărănească.
Universul macrocosmic al țăranului maramureșean se exprimă prin așezare cu limitele ei, iar cel microcosmic prin gospodăria țărănească cu toate elementele ei constitutive. Viața țăranilor maramureșeni s-a desfășurat de-a lungul veacurilor în cadrul celor două cercuri concentrice : gospodăria și așezarea, la care se poate adăuga un altul, mai larg, bazat pe proprietatea privată sau colectivă (munții), pe sistemul de înrudire, de apartenență (zona, în speță „țara”). De aceea, când vorbim despre gospodăria țărănească din zona etnografică Maramureș nu ne vom raporta numai la elementele de natură materială care o constituie, ci și la cele de natură spirituală, deoarece viața trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează fiecare spațiu al ei și din această perspectivă.
Gospodăria țărănească tradițională din Maramureș se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă.
Caracterul „curților neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spațiu ocupat de o construcție cu destinație specială, construcție cu forma adecvată funcției și amplasată cât mai judicios pentru desfășurarea normală a vieții în gospodărie. Deci „diferitele construcții cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcțiile pe care le îndeplinesc, oglindind ocupațiile de bază și anexe ale familiei gospodarului, adică cultura și modul lor de viață”.
Figura 86 : Gospodărie specifică secolului al XVIII-lea (Budești).
Figura 87: Șopru.
În general, în cadrul satelor maramureșene se diferențiază două categorii de gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcție de vatra satului : cele din vatra satului (care în configurația actuală a așezărilor formează aglomerările și dau specificul de ,,sat de tip adunat”) și cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică satelor de tip „risipit”). Spre exemplificare, la l ianuarie 1973, comuna Bârsana de pe valea Izei număra 1 264 gospodării cu 1 204 case de locuit, din care aproximativ 700 gospodării erau în vatra satului, restul fiind „în câmp”, adică pe văile laterale, pe dealuri, la distanțe de 5 — 8 km față de vatra satului.
Caracterul dezordonat în aparență al structurii așezării și chiar al gospodăriei are totuși o logică internă, reguli precise de organizare și dispunere, pe baza principiului funcționalității.
Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acesteia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu — „stătut”. Etnologul francez Claude Karnoouh găsește o legătură indestructibilă între „stătut” și „grădină”. Conceptul grădină se leagă deci de spațiu, de un spațiu deținut în proprietate, și prin aceasta este determinant în elaborarea noțiunii „stătut”, în virtutea unei relații necesare și îndestulătoare. De aceea, în concepția sa, termenii ,,stălut”, „grădină” și chiar „gard” pot fi atribuiți spațiului și distribuției sale. „Conjuncția dintre grădină, casă, curte și diversele clădiri anexe ale gospodăriei duce la constituirea unui stătut, care se instituie ca cea mai mică unitate spațială, unitate ce explică o autoîntreținere mai degrabă conceptuală decât economică […] un spațiu privilegiat ilustrând stăpânirea absolută a ocupantului”.
Figura 88 : Detaliu al unui stâlp de fântână (Rozavlea).
Figura 89 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu șură; 3 — coteț; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — șopru; 8 — coș pentru mălai.
Figura 90 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu șură; 3 — coteț; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — șopru; 8 — coș pentru mălai; 9 — stupină; 10 — loc pentru gunoi.
Figura 91 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu șură; 3 — coteț; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — șopru.
Figura 92 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu șură; 3 — coteț; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — șopru.
Figura 93 : Șură și „coș de mălai”.
Figura 94 : Șură și „coș de mălai”.
Figura 95 : Casă cu două intrări din Săliștea (secolul al XVIII-lea).
Figura 96: Poartă maramureșeană.
În accepțiunea relațiilor de familie din zonă, noțiunea de „stătut” trebuie asociată întotdeauna cu „casa și gospodăria părintească”. Expresii ca „rămân în stătutul părintesc”, „o-rămas în stătutul lor” sau „mi-am făcut stătutul meu” sunt edificatoare în această privință. De altfel, sistemul de moștenire de la o generație la alta explică clar fenomenul : „o mers de ginere”, „o rămas în stătutul lu' tatâsu”, „i-o făcut stătut nou”. Legat de gospodăria maramureșeană, de „stătut”, trebuie să subliniem faptul că rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Aceasta se întâmplă numai în situațiile când un băiat vine ca ginere sau o fată merge ca noră și atunci familiile nou înființate conviețuiesc cu socrii, conviețuirea fiind totală sau parțială (locuind in aceeași casă, dar mâncând și gospodărind separat). Chiar dacă familiile maramureșenilor sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă (care presupune întreaga gospodărie), respectiv „stătutul” propriu.
Gospodăria țărănească din zonă incumbă două elemente distincte : „stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuța și casa cu toate anexele gospodărești) și terenurile din afara gospodăriei (terenul de fânețe, terenul arabil, terenul de păscut și pădurile) care nu rareori au anumite construcții specifice pentru văratul și iernatul animalelor.
Ocupațiile specifice țăranilor din zonă — agricultura și creșterea animalelor — se vor reflecta și în structura gospodăriei, care cuprinde următoarele elemente : casa ca element principal al gospodăriei și totodată ordonator (în funcție de aceasta sunt dispuse celelalte elemente componente). Casa țăranului din Maramureș, ca de altfel a țăranilor români de pretutindeni, poartă amprenta veacurilor peste care a trecut și la care a rezistat, rămânând ca un simbol al statorniciei. Casa, așa cum au construit-o maramureșenii, este dovada importanței de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau și de aceea, pe lângă funcționalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseții sufletești și trupești a oamenilor care o locuiau, dar și pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureș, arhitectura construcțiilor țărănești se regăsește în peisajul natural, formând o simbioză între om, creațiile sale și mediu. Dacă nu totdeauna casa a dominat gospodăria prin dimensiunea ei, grajdul cu șura fiind de multe ori mai mari, ea s-a impus prin proporții, prin linia arhitectonică, prin elementele decorative specifice.
Șura cu grajdul reprezintă o construcție simplă sau complexă (în funcție de situația social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci și șura); complexă (șura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor și de grajdul vacilor, junincilor și vițeilor). Uneori, la acestea se adaugă cotețele porcilor și alte construcții.
Construcțiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcție de subzonă, lucrate în tehnicile tradiționale, așezate pe bolovani mari la colțuri, cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna și la toate construcțiile țărănești din Maramureș, acoperișul a fost în patru ape.
Grajdul era podit pe jos cu „foște” groase din lemn sau chiar cu bârne așezate una lângă alta, puțin în pantă, pentru asigurarea scurgerii. Gunoiul este aruncat afară printr-o deschizătură practicată în perete. Podul este așezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrează furajele, care sunt aruncate în șură printr-un ,,oblon” (acest oblon se închide sau se deschide cu ajutorul unui „vârtej”). Astfel, șura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiș. În șură se mai păstrau diverse unelte (furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la căruță, precum și „căzile” în care vara și toamna se pun fructele la fermentat). În fața ușilor de intrare în grajd nu sunt trepte, ci lespezi mari de piatră. La construcțiile mai vechi (secolele XVIII — XIX) care s-au păstrat până aproape în zilele noastre, șura (indiferent dacă construcția are un grajd sau două) era prevăzută la un capăt cu uși de intrare, iar la celălalt capăt cu uși de ieșire, astfel încât să se poată pătrunde cu căruța. Aproape totdeauna, ușile din față sunt frumos ornamentate prin sculpturi. Unele grajduri cu șură aveau în acoperișul din față o deschidere (acoperită la rândul ei de o mică ,,streașină”), deschidere prin care se aruncau fânul și otava în podul grajdului, direct din căruță sau sanie. Pereții interiori ai grajdului sunt tencuiți cu lut amestecat cu bălegar, pentru a asigura căldura necesară animalelor pe timp de iarnă. O mică fereastră, dispusă de obicei în peretele din stânga ușii de intrare, asigură lumina necesară în interior. Grajdul cu șură este una dintre cele mai interesante construcții gospodărești din zonă, ilustrând creșterea vitelor ca ocupație principală a maramureșenilor.
O altă construcție destinată creșterii animalelor este cotețul, care în graiul local este numit frecvent prin plural („cot'ețe”), aceasta deoarece într-o singură construcție se despart mai multe încăperi-cotețe : pentru porci, scroafă, scroafă cu purcei sau chiar purcei. Adesea, în aceeași construcție sunt și cotețele pentru găini, dar în general acestea formează construcții separate, câteodată îmbrăcând forme deosebite. Astfel, la Ferești și Cornești am identificat cotețe construite din nuiele împletite sau din scândură și amplasate pe un stâlp sau pe un copac din curte, la o înălțime de circa 1,5 m. Cotețele aveau formă rotundă sau pătrată și erau acoperite, cu dranițe.
O construcție separată este și cotețul pentru viței, întâlnit frecvent în gospodăriile de pe valea Cosăului. Și câinele are în gospodăria maramureșeană adăpostul său, plasat în dreptul „colejnei” și chiar al celorlalte cotețe.
O construcție nelipsită din gospodăria țăranului maramureșean, indiferent de starea lui socială, era și este colejna, în care se țin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele și toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul, unele unelte agricole și o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv, colejna diferă de celelalte construcții din gospodărie. Construcția se sprijină pe patru stâlpi, doi înalți în față (circa 2,80 m) și doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt legați prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chitușilor” (contrafișelor). Acoperișul este în general în două ape, suprafața dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din față. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă.
O construcție similară, cu același scop, purtând aceeași denumire și având aceeași formă (doar că întreaga structură se sprijină pe un simplu stâlp), este colejna din comunele Săpânța și Câmpulung la Tisa. Colejna de pe valea Cosăului are streașină pe patru părți.
Șoprul sau oborocul este o construcție prezentă și azi în toate gospodăriile maramureșene. Destinația acestei construcții este de a proteja furajele împotriva ploii și zăpezii.
Șoprul este o construcție simplă și ingenioasă : patru stâlpi de lemn lungi de circa șapte metri, legați atât în partea de sus cât și jos cu bare din lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m. Stâlpii astfel legați sunt așezați în poziție verticală, în partea de jos, între stâlpi și bara de legătură este prinsă în cuie de lemn o „tingă” (contrafișă) la fiecare stâlp. Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la nivelul barelor care leagă stâlpii între ei, la circa 50 cm de pământ, sunt așezate „lese” împletite din nuiele de alun (ca pardoseală). Stâlpii nu sunt înfipți în pământ, ci retezați drept la bază; ei se fixează pe pietre. Acoperișul are forma unei piramide ; la cele patru colturi este prevăzut cu orificii prin care pătrund stâlpii pe care acesta glisează în funcție de cantitatea de fân din șopru. Găuri practicate în stâlpi cu ajutorul unor cuie de lemn permit fixarea acoperișului la înălțimea dorită. Acoperișul în patru ape este confecționat din lemn, peste care este bătută draniță.
În gospodăria unui țăran vom găsi unul sau mai multe șopruri, în funcție de cantitatea de fân pe care o are. De obicei, unul dintre șopruri este ridicat în grădină, în imediata apropiere a grajdului vitelor. Dacă țăranul are mai mult fân și acesta nu încape în podul grajdului și în șopru, se face o claie în grădină.
Paul Petrescu localizează această construcție și în zonele limitrofe Maramureșului, dar o înregistrează și „în Olanda, de pildă, având absolut aceeași structură și înfățișare ca cele maramureșene”.
În perioada de vară, unii membri ai familiei, în special tinerii, dorm în fânul din șopru. În mod izolat, câte un asemenea șopru se găsește și în zonele de fânețe.
În zonele bogate în stejar, stâlpii sunt confecționați din lemn de stejar ciopliți în patru fețe, cu latura de 10—12 cm, iar în zona coniferelor se folosesc frecvent stâlpi din trunchiuri de brad sau molid, mai subțiri, rotunde, necioplite.
Un alt tip de șopru este cel pe șase stâlpi. Spre deosebire de șoprul pe patru stâlpi, acesta nu este așa de înalt (circa 3,5 m) și are acoperișul tot în patru ape, dar fix. Pardoseala este din scândură sau poate lipsi. În zonele de munte (Borșa, Moisei) apar șoproane pe patru stâlpi, cu cele patru laturi înfundate cu scânduri, pentru a feri furajele de ploi și de vânturile puternice.
În Maramureș (în special în subzona Iza Mijlocie) există o construcție aparte, numită „șură”. Aceasta este detașată de grajd și este folosită pentru „îmblătitul” cerealelor.
O găsim mai rar și în satele de pe văile Marei și Cosăului, precum și în Rona de Jos și Rona de Sus. Credem că în această parte a Maramureșului ea a dispărut mai repede datorită pătrunderii mai timpurii a batozelor. Construcția este din lemn de brad sau de stejar, în funcție de zonă. Sistemul constructiv se bazează pe îmbinarea bârnelor care formează pereții în „chetoare românească”. La construcțiile de stejar, talpa este groasă, masivă, cioplită în patru muchii; peste ea sunt dispuse restul bârnelor care formează pereții. La cele din rășinoase, talpa este cioplită în patru muchii, restul bârnelor fiind rotunde. Construcția este simplă: o singură încăpere de formă pătrată (cu latura de 4,5—5 m) sau de formă dreptunghiulară. Este destul de înaltă (3,5—4 m). Acoperișul se prelungește mult în fața porții de intrare, ultimele bârne care formează pereții laterali crescând în lungime și culminând cu cununa. Această prelungire atinge uneori doi metri. Acoperișul în patru ape este construit după specificul Maramureșului, pe o structură de corni prinși în lețuri, peste care este bătută draniță la două rânduri. Podul șurii este rezervat depozitării fânului, accesul făcându-se prin deschiderea lăsată în partea de jos a prelungirii acoperișului. Șurile din subzona Mara-Cosău nu aveau acea prelungire specifică celor din subzona Iza Mijlocie. Accesul în pod se făcea printr-o deschidere practicată în acoperiș în partea din față sau spate, prevăzută cu ușă și cu o mică streașină pentru înlăturarea apei de ploaie. Pardoseala șurilor era din pământ bătut și muruit fin.
Figura 97 : Încuietoare din lemn la o șură-monument.
Șura este prevăzută cu uși de intrare în partea din față si cu uși de ieșire în dos, pentru accesul cu căruța. În general, ușile din față sunt monumentale și frumos ornamentate, fiind prevăzute cu o încuietoare ingenioasă din lemn, cu cheie de lemn. Șura în general (deci și cea integrată în construcția grajdului) a fost folosită până nu demult și la organizarea „jocului” în zilele de sărbătoare.
O construcție cu destinație specială este „coșul pentru mălai”, de formă trapezoidală, cu baza mare sus și baza mică jos. Este împletit din nuiele de alun sau de sânger, simplu sau într-o adevărată dantelărie (cum este exemplarul din muzeul în aer liber din Sighetul Marmației). Acoperișul este în patru ape, din draniță bătută la două rânduri. Introducerea știuleților de porumb în „coș” se face printr-o ușiță dispusă în acoperiș sau prin detașarea acoperișului, iar scoaterea lor prin una, două sau chiar trei ușițe practicate la baza de jos.
O altă construcție specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureș este „cămara afară”, așezată întotdeauna în spațiul destinat casei — ograda sau curtea. Din informațiile pe care le avem reiese că această construcție era destinată păstrării alimentelor și hainelor. Construcția are forma unei case în miniatură (monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în față o „șatră” (prispă) identică cu cea a caselor țărănești. Sistemul constructiv este același ca și la case. Accesul se face printr-o ușă dispusă în mijlocul peretelui din față, având un ancadrament masiv și nu rareori ornamentat cu motivele tradiționale. Frecvent, o ferestruică în peretele din stânga ușii de intrare asigură lumina. Pardoseala și „podul de sus” sunt din bârne groase. De obicei, „șatra” cămării se realizează din patru stâlpi prinși în cunună și asigurați prin „chituși” (contrafișe) care creează frumoase arcade.
O particularitate a cămării maramureșene față de cele din alte zone locuite de români, arată Paul Petrescu, este că „fațada și ușa sunt plasate în axul longitudinal al construcției, coama acoperișului fiind perpendiculară pe fațadă și nu paralelă cu aceasta ca în cadrul caselor”.
Trebuie să menționăm că această construcție este pe cale de dispariție în Maramureș, datorită faptului că noile case sunt prevăzute cu spații care au preluat funcția sa.
Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile țăranilor. Zona depresionară-montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare țăran a putut să-și construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriți, care posedau multe animale, aveau chiar două fântâni — una în „grădinuța florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) și una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor). Când există o singură fântână, aceasta desparte ocolul vitelor de casă, adăpatul animalelor făcându-se printr-un „valău” construit dintr-un trunchi de copac scobit în interior, așezat pe doi bolovani și prevăzut la capătul mai înclinat cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau și „valauă” din piatră. Varietatea fântânilor în zonă este destul de mare. Tradiționale sunt fântânile cu cumpănă, dar există și exemplare destul de vechi de fântâni cu roată sau cu vârtej, fântâni simple cu cârlig, cu „ghizda” joasă sau mai înaltă, din lemn, de formă pătrată. În subzona Cosău-Mara se întâlnesc frecvent fântâni cu „ghizdă” hexagonală, chiar octogonală, sau fântâni făcute dîntr-o „bortă de copac”, care sunt pe cale de dispariție. Acestea le-am găsit la Botiza și Poienile Izei, mai mult la fântânile de „slatină” (apă sărată folosită de țăranii maramureșeni la prepararea produselor alimentare și la conservarea cărnurilor de porc). Toate fântânile sunt pietruite cu bolovani rotunzi de râu. Adâncimea lor variază de la 1 m până la 14—20 m, în funcție de adâncimea la care se găsesc izvoarele.
Când aceeași fântână deservește două gospodării, aceasta este construită în „mejdă” (gardul ce desparte cele două gospodarii), cu „valauă” separate, orientate spre fiecare gospodărie.
Albinăritul ca ocupație secundară în zonă a făcut necesară o construcție specială care adăpostește stupii. Uneori, aceasta se află în prelungirea casei. Frecvent, stupii sunt așezați în „șatră”, pe latura dinspre grădină. În gospodăriile cu mulți stupi există în grădină o construcție specială, „stupina”, cu acoperiș în patru ape, cu pereții din scândură, deschisă pe latura mai mare și prevăzută cu două rafturi pe care sunt așezate „știubeiele”.
Demn de relevat în cadrul gospodăriei maramureșene este sistemul de împrejmuire, de despărțire a diverselor spații cu funcționalități diferite. Există o mare varietate de garduri, gărdulețe, gărduțuri, „grădiște”, porți, portițe, „vranițe”, „prilazuri”, „lese” etc. Tipurile și variantele de garduri existente sunt determinate de specificul subzonal, de materialul de construcție, de necesitățile funcționale și estetice. Astfel, în zona etnografică Maramureș coexistă în prezent gardul din nuiele (de alun, răchită, sânger, loză etc.) împletite simplu sau artistic ( în spic, în cununi etc.), acoperit cu resturi de fân sau cu draniță; gardul din scândură între „șăranți” (stâlpi), neacoperit sau acoperit cu draniță; gardul din scândură între șăranți, traforat artistic și plasat pe un soclu de beton; gardul din șipci de stejar ascuțite la vârf, neacoperit; gardul din bârne rotunde și subțiri de brad; din ce în ce mai frecvent, gardul din fier forjat, încastrat în beton, cu porțile din metal.
Construcțiile care în Maramureș au o frecvență foarte mare și care s-au impus ca adevărate capodopere ale genului în arhitectura populară românească sunt porțile, celebrele porți maramureșene, adevărate arcuri de triumf ale spiritului țăranului nostru.
Ca și arhitectura, portul popular, obiceiurile, graiul, porțile au în zona etnografică Maramureș o expresie unitară pentru întregul teritoriu, dar cu diferențieri de la o subzonă la alta. Diferențierile apar în sistemul constructiv, în decor si în materialul din care sunt confecționate (stejar, diferite esențe de rășinoase etc.). În cadrul acelorași subzone, diferențierile apar în felul cum sunt tăiate „aripile porților”.
Vechile structuri sociale care împărțeau societatea maramureșeană în categoria „nemeșilor” (țărani cu ranguri de noblețe) și a „porțieșilor” sau „jelerilor” se pare că și-au lăsat amprenta și în dreptul de a avea „poartă” sau „vraniță” (poartă care în loc de două aripi din scândură avea doar o aripă longitudinală, formată din mai, multe scânduri înguste, montate în amnare, la distanță de circa 10 cm una de alta).
Paul Henri Stahl consideră că porțile în general erau în Maramureș un privilegiu al nemeșilor; de aceeași părere este și Francisc Nistor.
O categorie aparte o formau porțile de acces la instituțiile publice în special la biserici și la cimitirele de pe lângă acestea, porți care se constituie ca un tip aparte (pe doi sau pe patru stâlpi dispuși la distanțe egale și cu acoperișul în patru ape; stâlpii, legați cu contrafișe, formează arcade împreună cu cununa sau fruntarul care de obicei este frumos ornamentat, purtând inscripții și datări).
Figura 98 : Stâlpi ai unor porți vechi din Maramureș.
Figura 99 : Stâlpi ai unor porți vechi din Maramureș.
După sistemul constructiv, porțile se pot clasifica astfel : poarta pe doi stâlpi, tip mai rar, accidental în arhitectura laică (Săcel), dar frecvent la intrarea în cimitire; poarta cu trei stâlpi (model generalizat în întreg Maramureșul); poarta cu patru stâlpi (doi centrali, care susțin aripile, și doi laterali, care împreună cu stâlpii de bază formează două portițe de acces) ; poarta cu cinci stâlpi (propriu-zis este dublarea porții cu trei stâlpi, exclusiv stâlpul din mijloc, care dă un ansamblu arhitectonic monumental) — modelul s-a răspândit mai mult în subzona Mara-Cosău și Iza Inferioară, prin preluarea într-o manieră proprie a modelului porții construite de pictorul-sculptor maramureșean Traian Bilțiu-Dăncuș la intrarea în satul Crăcești (astăzi Mara); poarta cu șase stâlpi (care presupune dublarea stâlpilor de bază), răspândită în aceleași sate ca și cea cu cinci stâlpi.
Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu arhitectonic. Stâlpii sunt legați între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituși” care, prin cioplitură, au și funcție decorativă; la bază, legătura o face „pragul de jos” care de obicei este parțial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruței (la porțile noi apare tendința de renunțare la acest element). La portiță, pragul de sus și pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperișul se fixează de cunună prin grinzișoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-se dranița bătută la două rânduri și trasă la cuțitoi în coadă de rândunică sau în „colți”. Deasupra pragului portiței, de obicei (în subzona Cosăului și Iza Inferioară), în spațiul liber se montează o „fundătură” din scânduri de brad traforate cu motive specifice. La porțile din subzona Iza Mijlocie, în acest spațiu apar „chituși” de formă rotundă, în mijloc fiind figurat soarele ca motiv de bază sau crucea înscrisă în cerc. Aripile, „vranița” și „portița” vin să închidă golurile dintre stâlpi. Impresionante la poarta maramureșeană sunt monumentalitatea și armonia proporțiilor, sistemul constructiv și sistemul decorativ. Discutând sistemul decorativ al porților din Maramureș, trebuie să subliniem faptul că nota de diferențiere pe principalele subzone este evidentă. Motivul dominant pentru toată aria de răspândire este cel al „pomului vieții”, cu variante pe subzone.
Pentru spațiul românesc, Paul Petrescu identifică toate cele „trei tipare plastice de reprezentare ale pomului vieții: cel local traco-dacic, cel elenistic și cel iranian”.
Le găsim și în Maramureș, diferențiate pe subzone. În subzona Cosău-Mara și Iza Inferioară predomină tiparul traco-dacic și tiparul iranian, iar în subzona Iza Mijlocie este frecvent tiparul elenistic. Motivul pomului vieții, simbol al „tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”, este asociat adesea si altor motive larg răspândite în creația populară românească, dar cu o arie mult mai mare, găsindu-le și la alte popoare. Astfel sunt simbolurile solare, într-o mare varietate: cercul, cercuri concentrice, cercul tăiat de cruce, roata cu spițe, vârtejul (soarele în mișcare), discuri, romburi flancate de cercuri si rozete, care de altfel pot fi urmărite pe epoci foarte îndepărtate, se asociază, alături de alte motive, pomului vieții. Tiparul traco-dacic figurează de obicei un brad stilizat, cu rădăcini care pornesc de la baza stâlpului (ce poartă denumirea de „urs”). Tiparul iranian figurează pomul, în Maramureș foarte stilizat, cu rădăcinile puternic reliefate și care întotdeauna pornesc de la „ursul” porții, din care se înalță tulpina cu ramurile. Tulpina și ramurile sunt dominant prezentate sub forma torsadei. Între tulpină și ramuri se interpune uneori un cerc segmentat în patru părți. Atât variantele tiparului iranian, cât și cele ale tiparului traco-dacic, specifice subzonei Cosău-Mara și satelor din Iza Inferioară, sunt realizate prin sculptură în lemn, motivele fiind puternic scoase în relief. Tiparul elenistic, mai frecvent în subzona Iza Mijlocie, apare sub forma glastrei cu flori și este asociat altor motive, de obicei geometrice, neexcluzând motivele solare. Figuri zoomorfe (păsări, șarpele), antropomorfe (chipul omului, de obicei foarte stilizat, dus până la geometrism), fitomorfe (vrejuri cu frunze), precum și geometrice abstracte vin să completeze gama elementelor ce înfrumusețează stâlpii porților maramureșene.
Dacă urmărim în timp aceste motive, considerate astăzi decorative, vom constata cu surprindere că inițial ele au avut funcții magico-mitice, de apărare împotriva răului și de purificare, de punere sub semnul binelui a tot ce este dincolo de „pragul” porții (gospodăria, animalele, oamenii). Încifrate într-un limbaj propriu, aceste simboluri-mărci își așteaptă dezlegarea, care cu certitudine ne va aduce mesajul de peste veacuri al strămoșilor noștri, felul lor de a gândi, de a concepe lumea și viața. Prin mutații de sens, aceste mărci-simbol au trecut din planul magicului în cel artistic, astăzi țăranii neputând explica semnificația lor.
Nu același lucru se poate spune despre inscripțiile existente pe diversele elemente de arhitectură populară în speță pe porți. Inscripțiile sunt dispuse în general pe pragul de sus al porții, pe pragul de sus al portiței și pe stâlpul median. Câteva exemple sunt edificatoare. Un stâlp de poartă din comuna Căinești (astăzi în muzeul din Sighetul Marmației) are dăltuită data „1875” ; poarta gospodăriei Petrovai Ilieș din Bârsana (astăzi în muzeul din Sighetul Marmației) poartă data 1883 ; un fragment din pragul de sus al unei porți din Strâmtura are gravată data 1891 (a aparținut familiei Boroica; astăzi în muzeul din Sighetul Marmației); pe poarta familiei Vasile Pop din Giulești (astăzi în muzeul din Sighetul Marmației) este săpată în lemn data 1912. Perioada de după anul 1900 consemnează aproape la fiecare poartă data edificării, numele proprietarului, uneori chiar și numele meșterului.
O poartă din Vadul Izei (azi în muzeul din Sighetul Marmației) are inscripția: 1097 „VISZTAION” (data este greșit consemnată prin inversare de cifre; corect 1907; numele este grafiat după ortografia maghiară ; corect „VIRSTA” — veche familie românească din Vad); poarta pe doi stâlpi din comuna Săliștea (inițial la casa lui Gheorghe Iuga), celebră prin motivul șarpelui, scos în relief, are data „1907” (astăzi este restaurată în muzeul din Sighetul Marmației). Aceste inscripții sunt foarte importante, deoarece ele ne vorbesc de proprietarii construcțiilor și de meșterii lor și consemnează data edificării.
O serie de alte construcții mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureșene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală, în gospodărie apar construcții destinate uscării fructelor. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Desești, Hărnicești, Giulești, Berbești) și sporadic în celelalte.
Unele gospodării țărănești sunt completate cu instalațiile tehnice specifice zonei : oloiernițe, căsoaie pentru prăjitul semințelor, fierării, rotarii. Frecvent întâlnim cuptorul pentru pâine, care începând din primele decenii ale secolului al XX-lea a fost scos în curte, fiind prevăzut cu acoperiș fixat pe patru stâlpi. Toate acestea erau integrate armonios în cadrul gospodăriei.
Analizând elementele componente ale gospodăriei trebuie să avem în vedere permanent prezența omului, a familiei care trăiește aici. Fiecare colțișor al gospodăriei este marcat de prezența omului care-și trăiește viața după reguli proprii, după rânduieli care s-au statornicit de veacuri și care au căpătat statut de lege. Marile momente din viață omului (nașterea, nunta și moartea) se desfășoară în acest mic univers. Deci, este firesc să examinăm gospodăria țărănească și din această perspectivă. Există în cadrul gospodăriei locuri în care se petrec anumite momente ale unor rituri și obiceiuri.
Așa, de exemplu, în șură se organiza jocul satului, se practicau o serie de rituri premaritale. În grădinuța de flori se îngropa placenta („casa coconului”), se arunca „ciupa” (apa în care se face prima baie a copilului), se cultivau flori și plante folosite în cadrul unor obiceiuri; în colejnă, în noaptea de Anul Nou, fetele își căutau ursitul; o serie de practici și interdicții erau legate de pragul porții de intrare în gospodărie și al casei.
Figura 100 : Frontoanele unor porți cu inscripții și datări.
Am relevat mai sus că în Maramureș tipul de gospodărie care s-a generalizat este gospodăria cu curte dublă, iar gruparea elementelor componente se făcea după funcțiile ce le aveau. Spațiul destinat gospodăriei, „stătutul”, presupune în Maramureș mai multe sectoare : curtea propriu-zisă, ograda sau livada (termenul livadă folosit pentru curte este specific satelor din subzona Iza Mijlocie), ocolul vitelor, grădinuța („grădinuța florilor”), grădina.
De regulă, în ogradă sau livadă (curte) sunt așezate casa (ca element fundamental și totodată ordonator), „coșul” pentru știuleți de porumb, cămara pentru alimente și haine, colejna, fântâna și șura pentru îmblătit. În ocolul vitelor sunt dispuse toate acareturile aferente creșterii animalelor: grajdul cu șura încorporată, cotețele pentru porci, viței și păsări, un șopron pe patru sau șase stâlpi, cu acoperiș mobil, pentru păstrarea nutrețurilor, fântâna cu cumpănă și „valauăle” pentru adăpat vitele. „Grădinuța” este așezată de obicei în „sapa” casei, adică în partea unde se află camera de locuit; este despărțită de curte printr-un gărduț și prevăzută cu ușă de acces sau „prilaz” (accesul se poate face și direct din „șatră”). În grădinuța se cultivă flori, zarzavaturi, sunt plantați arbori ornamentali și arbuști. Tot aici este așezată și fântâna. Grădina se prelungește în spatele casei. Aici se află pomi fructiferi (peri, meri, pruni, nuci), legume, porumb, cânepă. În grădină se amplasează stupina, șoproanele pentru fân sau paie, clăile de fân, staulul pentru oi, uneori și „coșul” pentru porumb. Separarea sectoarelor componente ale gospodăriei se face prin garduri și gărdulețe, iar accesul este asigurat prin portițe și lese mobile. Intrarea în curte se face prin poartă, iar în ocolul vitelor printr-o vraniță.
La gospodăriile tradiționale, casa a fost așezată întotdeauna în fundul curții, cu fața spre stradă, iar grajdul-șură în fața casei, cu spatele la drum. Restul anexelor gospodărești erau amplasate în funcție de primele.
Sporul natural al populației și mutațiile petrecute în viața satelor maramureșene au dus la modificări structurale și în organizarea gospodăriei țărănești. Un fenomen cu tendința de generalizare, care se poate constata în toate comunitățile maramureșene, este aducerea casei „la drum”, schimbarea poziției ei, cu camera de locuit perpendiculară pe axa drumului. Aceasta a dus la restructurarea întregii gospodării în funcție de poziția casei. Fenomenul apare pregnant în satul Ieud, unde pe vechile „stătute” vom găsi două, trei și chiar patru gospodării așezate în linie, una după alta. Aceasta s-a petrecut în perioada interbelică și imediat după ultimul război mondial.
Astăzi, când noul își spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria tradițională maramureșeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi dispar, fiind înlocuite cu construcții mari din cărămidă și beton. Casele își îmbogățesc numărul încăperilor, își schimba organizarea spațiilor, preluând o serie de funcții inițiale ale altor dependințe. Introducerea curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupații în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureșene influențează organizarea gospodăriei țărănești.
Figura 101 . Gospodărie tradițională (secolul al XVIII-lea) — azi în Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației.
10.2. Arhitectura caselor.
Satele Maramureșului, până în deceniile 5—6 ale secolului nostru, pot fi puse sub semnul „civilizației lemnului”. Toate construcțiile gospodărești — poarta, diversele sisteme de împrejmuire, anexele gospodărești și casa — construcțiile care adăpostesc instalațiile tehnice țărănești, precum și bisericile, troițele de hotar, semnele de mormânt, construcțiile social-culturale și administrative au fost aproape în exclusivitate din lemn.
Figura 102 : Casă din Sârbi (secolul al XVIII-lea).
Figura 103 : Casă din Călinești (1792).
Figura 104 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).
Figura 105 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).
Figura 106 : Ancadrament de ușă la o casă-monument (secolul al XVIII-lea) din Rozavlea.
Figura 107 : Fereastră din secolul al XVIII-lea.
Figura 108 : Portă maramureșeană.
Figura 109 : Poartă maramureșeană.
Figura 110 : Portiță datată 1790 (detaliu).
Figura 111 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 112 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 113 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 114: Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 115 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 116 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 117 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 118 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 119 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 120 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureșene.
Figura 121 : Acoperiș de draniță.
Existența omului este legată de casă prin viața de zi cu zi. Este foarte greu de stabilit din perspectivă istorică de când și-a construit țăranul maramureșean casa. Cert este că de când vorbește românește el locuiește în casă și aceasta este o dovadă de netăgăduit a civilizației și culturii. Că este așa stau mărturie termenii care denumesc construcția ca atare și componentele sale, termeni care fac parte din fondul principal de cuvinte al limbii române și sunt aproape în exclusivitate de origine latină: casă (întreaga construcție), mur (soclul de piatră pe care este așezată casa), perete, ușă, fereastră, tindă, casă (camera de locuit), cămară, cuptior, aria casei, ușori, acoperiș, cunună, corn etc. Interesant este că toți acești termeni denumesc părțile principale ale construcției, deci structura acesteia.
Prin tradiție, în zona etnografică Maramureș, casele se făceau din lemn, nu numai la sate, ci chiar la orașe.
Din această cauză, dovezile arheologice sunt foarte sumare, lemnul fiind un material perisabil. Desigur, absența unor piese care să poarte datări certe din secolul al XVI-lea nu înseamnă că acestea nu au existat. Numărul mare de case și construcții țărănești cu inscripții și datări din secolele XVII și XVIII păstrate până în zilele noastre sunt dovezi că la acea dată acest tip de locuință era generalizat și răspundea cerințelor vieții. Dacă acest tip de locuință a rezistat până în zilele noastre și s-a dovedit valabil se poate concluziona că până să se ajungă la acest „model” au trebuit cel puțin 4—5 secole.
În general, inscripțiile poartă data la care s-a ridicat construcția respectivă, numele meșterului, numele proprietarului, uneori numele unor demnitari locali, chiar evenimente deosebite cu care s-au confruntat comunitățile respective (molime, foamete). Ele sunt și monumente de limbă, conservând fenomene specifice epocii. Inscripțiile sunt amplasate pe pragul de sus sau pe ușorii ancadramentelor ușii de la intrarea principală în casă, pe grinda meșterului sau „meștergrindă” (care susține întreaga structură a acoperișului și împarte construcția în două).
De obicei, inscripțiile localizează în timp și spațiu evenimente, permițând atestarea certă a unor construcții țărănești — aceasta oferind posibilitatea studierii evoluției arhitecturii populare.
Răspândite în aproape toate comunitățile sătești ale Maramureșului, inscripțiile dovedesc înaltul grad pe care l-au atins cultura și civilizația țărănească din această zonă etnografică încă din secolul al XVII-lea. Iată câteva asemenea inscripții: I. Ancadramentul ușii de la casa Boroica din Strâmtura poartă inscripția în cirilică românească, descifrată doar parțial „Anul Domnului 1700… Pop…”; II. Casa familiei Codrea Dumitru din Berbesti are inscripția în limba latină: AEDIFICAVIT (F ; L ; S; M) A : 1704 M : KILIUS VOLPHANSI („Ridicată… anul 1704… fiul lui Lupu”), încrustată pe meștergrinda din lemn de stejar; III. Casa Cupcea din satul Călinești poartă doar data construcției în cifre arabe pe pragul de sus al ușii principale : „1710”; IV. Pe ancadramentul de ușă provenit de la o casă din satul Oncești există inscripția : ANO 1744 (cifre arabe); V. O inscripție interesantă în cirilică românească se găsește pe meștergrinda casei Tomanu din Berbești (azi în Muzeul Satului și de Artă Populară din București): „Din îndemnul Tatălui și ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh, meșter Pașcu de pe Sălaște se roagă ca să-l pomeniți in sfintele rugăciuni. Această casă au făcut Pop Gheorghe în anu Domnului 1775, a doua joi după Sfintele Florii”; VI. La casa familiei Marinca din Sârbi, pe pragul de sus al ancadramentului ușii de intrare, există următoarea inscripție în cirilică românească: „Acestu lucru s-au (lipsește cuvântul „făcut”) în anu 1785 începutu în luna lui decembrie 29 de zile”; VII. Pe pragul de sus al ancadramentului ușii de intrare în casa familiei Iurca din Călinești se poate citi inscripția în cirilică : „De la facerea lumii Văleat 7301” (adică anul 1792); VIII. Pe meștergrinda casei familiei Dunca din Ieud este dăltuită în cirilică inscripția: „Anul Domnului 1798 iunie în 21 de zile Sfântul mucenic Iulianu”; IX. Una dintre cele mai interesante inscripții, cu un conținut de informații foarte bogat, provine de pe meștergrinda din lemn de brad recuperată de către muzeul din Sighetul Marmației de la o casă veche, demolată din satul Ieud : „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au lucrat această casă a clejii din îndemnul Domnului Pavel Săpânțan judele Ierașului de Sus prin osteneala lui Chindriș Mihai fiind parohușii satului Ioan și Mihail Mihalyi iară maistru Kindriș Dan cu Pleș Ionaș în anul Domnului 1810” ; inscripția consemnează sistemul de împărțire administrativă (pe „ierașe”), numește personalități și funcții (cu mențiunea specială a preotului Ioan Mihalyi, bunicul viitorului academician Ioan Mihalyi de Apșa); foarte interesantă este consemnarea meșterilor Chindriș Dan și Pleș Ionaș, aparținând unor vechi familii, atestate încă din secolul al XIV-lea, ai căror descendenți sunt și astăzi meșteri de renume.
Alte inscripții consemnează doar anul construcției : „1700” pe șura de la Rona de Sus și pe casa familiei Radu din Cornești; „1766” pe casa familiei Cudrici din Bârsana.
Figura 122 : Inscripții pe meștergrinda unor case-monument.
Figura 123 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Figura 124 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Figura 125 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Figura 126 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Figura 127 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Figura 128 : Ancadrament de ușă cu inscripții și datări (casă-monument).
Casa românească a făcut obiectul multor studii și cercetări. Reputatul etnograf Romulus Vuia a sintetizat magistral ceea ce a însemnat casa pentru țăranul român : „Casa este adăpostul în care se nasc, trăiesc și mor generații, din a căror succesiune continuă se încheagă viața milenară a unui neam. Ea a fost adăpostul și mărturia continuă a vieții familiale și economice a păturii rurale; ea constituie, prin urmare, capitolul cel mai însemnat din studiul civilizației noastre populare. Fiecare casă țărănească este un mic muzeu popular, în care fiecare obiect, ca și fiecare numire a lui, prezintă o mărturie din evoluția vieții și civilizației neamului nostru”.
Marile păduri ale Maramureșului au oferit din plin lemnul necesar construcțiilor.
Esențele de lemn folosite în construcția caselor diferă de la o subzonă la alta. Astfel, în zona pădurilor de conifere, casele și construcțiile gospodărești și de altă natură vor fi ridicate din brad și molid. Casele și construcțiile din stejar sunt specifice subzonei Mara-Cosău și cursului inferior al Izei, precum și satelor așezate de-a lungul Tisei. În aceasta din urmă (la Săpânța în special) apar și construcții din lemn de fag și stejar.
Desigur, esențele lemnoase impun și tehnici speciale. Astfel, în zona coniferelor se va folosi în construcția caselor lemnul rotund, doar curățat de coajă și încrestat la încheieturi. În zonele cu esențe de foioase, lemnul este cioplit din secure, în patru muchii, și fățuit cu barda.
După cum constată Paul Petrescu când se referă la vechimea și evoluția construcțiilor din lemn (indiferent de esență), precum și a tehnicilor specifice Maramureșului, „stratul cel mai vechi de arhitectură țărănească folosea lemnul sub forma trunchilor rotunzi, cu un diametru variind între 15—30 cm”. Cercetările întreprinse în zonă ne-au permis, pe baza comparării construcțiilor din diverse epoci, să constatăm că tehnica fasonării lemnului în grinzi este mult mai veche decât secolul al XVIII-lea.
Bisericile maramureșene datate cert între secolele XIV — XVIII (Ieud, Sârbi, Budești) precum și câteva case-monument din satele Călinești, Sârbi, Berbești (care se mai păstrează și pe care le datăm în secolul al XVII-lea) sunt dovezi certe în această privință.
Casele tradiționale din Maramureș erau totdeauna netencuite în exterior; exemplarele mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. Pentru a nu pătrunde frigul, între bârne se punea mușchi. Construcția masivă a casei se sprijină pe tălpi groase de brad sau de stejar, cioplite în patru muchii cu securea și finisate cu barda, fixate la colțuri pe bolovani mari de râu. Soclul („murul”) era din bolovani rotunzi de râu sau din piatră de carieră, așezate într-o tehnică de suprapunere (prin alăturarea a doi bolovani), peste care nu se punea nici un fel de mortar, fixându-se cu un al treilea bolovan, așezat deasupra celor doi. Pe tălpi se ridicau pereții de bârne în sistemul „blockbau”. Îmbinarea acestora la colțuri se făcea în „chetoare românească”, considerată în zonă ca tehnica cea mai veche. Odată cu venirea „țipțerilor” în Maramureș s-a generalizat așa-zisa „chetoare nemțească”.
Tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi („șatra”) s-a generalizat în Maramureș în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea. Odată cu apariția șatrei se schimbă întreaga înfățișare a casei și chiar sistemul constructiv este influențat. Astfel, apare și talpa prispei, din care se ridică stâlpii („căpriori”, „brânci”) fixați în fruntar cu ajutorul unor contrafișe.
Silueta casei este dată de acoperiș care este foarte înalt (de două—trei ori mai înalt decât pereții), țuguiat pentru a facilita scurgerea zăpezilor abundente ce caracterizează iarna maramureșeană. Casa românească din Maramureș a avut întotdeauna acoperișul în patru ape, confecționat pe o șarpantă din lemn, pe care erau bătute dranițe la două rânduri. În general, dranițele sunt confecționate din lemn de brad și molid de rezonanță, cu o lungime variind între 0,80 și 1,20 m și o lățime de circa 0,10 m. „Cornii” acoperișului se sprijină pe „cununi”, fixarea lor făcându-se în „cuiburi” (încrestarea cununii pentru fixarea cornului).
Casa maramureșeană a stat în atenția multor cercetători si a fost descrisă cu minuție.
Alături de populația românească majoritară, de-a lungul secolelor s-au statornicit în Maramureș și alte etnii. Câteva comunități țărănești de ucraineni așezați pe valea Ruscovei si a Tisei și-au lăsat amprenta în cultura și civilizația țărănească din Maramureș. Paul Stahl și Paul Petrescu care au cercetat specificul arhitecturii maramureșene, identifică pentru etnia ucraineană din Maramureș o puternică influență a arhitecturii românești, fenomenul dând naștere la forme mixte și chiar la preluarea modelului românesc.
Locuințele vechi care s-au mai păstrat atestă caractere bine precizate, determinate de vechi tradiții în arhitectura din lemn a ucrainenilor. „Casa veche ruteană (din Maramureș) se compune din două încăperi, tinda și odaia de locuit; ele sunt egale ca adâncime și, în același timp, egale ca lățime la fațadă. Prispa lipsește la acest tip de case. Acoperișul este scund, învelit în două ape, cu scânduri lungi, uneori un singur șir de astfel de scânduri constituind o aripa întreagă a acoperișului. Deasupra locului de întâlnire a celor două ape se așează o grindă ale cărei capete laterale constituie un loc preferat pentru crestături. Pereții folosesc bârne rotunde, tăiate în două, cu secțiune semicilindrică, îmbinate la capete fără ajutorul cuielor. Acest tip, compus din două încăperi, crește în dimensiuni, mai întâi prin adăugirea unei cămări laterale, și apoi se transformă ca și casele românești, în tipul compus din tindă centrală cu odaie de locuit și odaie frumoasă alături. Casele rutenilor din Maramureș sunt asemănătoare în multe privințe cu ale huțulilor din nordul Moldovei”.
Arhitectura locuinței a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări structurale care au impus stiluri diferite ce au caracterizat epocile.
Se impune o remarcă pentru perioada contemporană, când satul românesc în general a suferit mutații importante. Noile materiale de construcții, tehnicile moderne, dar mai ales necesitățile vieții și ale confortului modern au impus și în satele zonei etnografice Maramureș o arhitectură nouă.
În toate satele maramureșene sunt pe cale de generalizare casele din cărămidă, pe fundație înaltă de beton, cu plan mult îmbunătățit, cu acoperișul mai scund, confecționat din tablă sau țiglă.
Au apărut și sunt pe cale de înmulțire casele cu etaj; frecvent, etajul este construit din lemn, preluând elementele specifice arhitecturii tradiționale, în special decorul.
10.3. Tipurile de locuință.
Este foarte greu de stabilit evoluția în timp a casei tradiționale maramureșene. Exemplarele care s-au păstrat din secolele XVII și XVIII, în număr destul de mare, ne permit să concluzionăm că în această perioadă era generalizat în toată zona Maramureș tipul de casă cu două și trei încăperi, respectiv casa formată din cameră de locuit și tindă și casa formată din cameră de locuit, tindă și cămară. Toate încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. În zona Maramureș, casele tradiționale aveau un singur nivel. În această zonă nu este atestat până acum bordeiul ca locuință. Secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea considerăm că au îmbogățit planul tradițional al casei cu un pridvor de-a lungul fațadei (mai târziu și lateral), numit zonal „șatră”, care avea atât caracter funcțional cât și decorativ și care prin anumite elemente dă specificul caselor țărănești maramureșene din această perioadă, dar care le și integrează în ansamblul arhitecturii populare românești.
Figura 129 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.
Figura 130 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.
Figura 131 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea (după arh. Péter Dezideriu).
În perioada contemporană au apărut casele cu două și chiar trei niveluri, primul fiind în general ridicat pe o fundație din beton sau din piatră prinsă în beton, iar al doilea constituit din lemn, cu încercări de preluare a specificului arhitecturii tradiționale.
Casa monocelulară a existat cu siguranță și în Maramureș, dar până în al șaselea deceniu al secolului nostru, când se mai păstra în mare parte vechiul fond de locuințe tradiționale, ea nu a fost atestată pe teritoriul zonei.
Locuința cu două încăperi era alcătuită din „casă” (camera de locuit) și tindă, care asigura accesul în „casă” și în pod. Concomitent cu aceasta, în secolul al XVII-lea este atestată locuința cu trei încăperi, care s-a generalizat în secolul al XVIII-lea; pe lângă „casă” și tindă, ea mai avea o încăpere: cămara.
Tot din această perioadă, în zonă s-au păstrat până în zilele noastre case cu planul evoluat, la care în locul cămării s-a mai adăugat o încăpere („casa curată”, „casa mare”), iar cămara a trecut în spate. Acest plan începe să marcheze și din această perspectivă diferențierile sociale. De altfel, acest tip de casă s-a răspândit în secolul al XIX-lea, ca la începutul veacului nostru să fie generalizat. Nu rareori, la cele două încăperi mari, despărțite de tindă (una dintre ele cu cămara în spate), s-a adăugat o încăpere mai mică.
Spre deosebire de alte zone ale țării, în Maramureș tinda a fost întotdeauna neîncălzită, nefiind niciodată destinată dormitului sau locuitului. În general, acest spațiu avea ca destinație depozitarea diverselor piese de inventar gospodăresc, a lăzilor mari cu cereale, a butoaielor cu varză. Peretele din față era prevăzut cu o ușă. Din tinda se făcea accesul în camera sau camerele de locuit, în cămară și în pod. Tinda avea pereții din bârne (rotunde sau cioplite), în general netencuiți, iar pardoseala din lut bătut și muruit (în secolul al XIX-lea apare și pardoseala din scândură groasă, iar la casele mai vechi a existat și pardoseală din lespezi de piatră).
La casele tradiționale cu planul simplu (cameră, tindă și cămară), cămara era dispusă în partea stângă a tinzi, cu ușa de acces în fund. Pereții săi erau totdeauna netencuiți, pardoseala era din pământ, din lespezi de piatră, mai rar din dulapi de lemn. Pe latura din față, la mijlocul peretelui, un orificiu în perete (numit „ochiuț”) îndeplinea funcția de ferestruica (fără geam) de aerisire. În cămară se păstrau bărbânța cu brânză, cașii proaspeți, lăzile cu făină, cănțile cu lapte și smântână, bulgării de sare, diferite ustensile de uz gospodăresc, vasele folosite la stână.
Un spațiu foarte important era podul casei. Accesul în pod se făcea prin tindă, pe o scară. În pod se păstrau — în lăzi mari, în coșuri împletite din nuiele (și unse în interior cu argilă) și în vase mari confecționate dintr-un trunchi de copac scobit în interior — cereale, făină, fasole. Tot aici se afumau și se păstrau cârnații, slănina și șuncile de porc, erau depozitate uneltele folosite în industria casnică textilă, iar în cutii speciale de lemn se păstrau actele de proprietate transmise din moși-strămoși, precum și actele de familie. Tot în pod erau depozitate de generații o serie de obiecte ieșite din vase de lut, diverse piese de feronerie, piese de mobilier, icoane pe sticlă, unelte folosite în practicarea diverselor meșteșuguri.
Foarte multe dintre casele tradiționale aveau dedesubt pivniță. Accesul se făcea din tindă, din încăpere sau din exterior, pe o intrare special amenajată. Pereții pivnițelor în general erau pietruiți cu bolovani rotunzi de râu. Uneori pivnița era înlocuită cu o groapă făcută în tindă sau în „casă” ( sau chiar în „șatră”), acoperită cu o podea. Asemenea gropi (de dimensiuni mai mari, folosite pentru păstrarea cartofilor si a fructelor, se făceau și în grădină, în spatele casei.
În pivniță se păstrau butoaiele cu murături, berbințele cu lapte de oi sau cu brânză, cartofii, fructele, sfecla furajeră, butoaiele cu țuică.
Construcțiile actuale au planuri adaptate noilor condiții viață. Apariția casei cu etaj, tendința de generalizare a acesteia în toată zona, schimbarea materialelor de construcție si implicit a tehnicilor, înzestrarea locuințelor cu confortul modern sunt elemente ce impun planurile moderne care, prin preluarea unor elemente tradiționale, păstrează specificul zonal
Figura 132: Planuri de locuințe specifice zonei.
Figura 133: Planuri de locuințe specifice zonei.
10.4. Interiorul locuinței.
Arhitectura interiorului țărănesc maramureșean este adaptată nevoilor practice și estetice, supusă modei și condiționată de factori social-economici, etnopsihologiei, geoclimatici și, nu în ultimă instanță, de ocupațiile specifice ale populației. De aceea, când vorbim de interiorul maramureșean trebuie să ne raportăm la acești factori.
Din perspectivă istorică avem prea puține date care să ne dea o imagine asupra a ceea ce a fost interiorul într-o anumită epocă. Din cercetările efectuate pe piesele care s-au păstrat, diferențierile pe plan social nu implicau elemente de structură, acest fapt fiind dovedit prin analogie cu arhitectura casei în general, care prin monumentele ce s-au păstrat din secolele XVII și XVIII nu implică diferențieri în elementele de bază. Semnul categoriei sociale nu era dat de mărimea și numărul încăperilor casei (care în general erau la fel), ci de mărimea și numărul construcțiilor anexe din gospodărie. Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea marchează aceste diferențieri prin apariția, la familiile de nobili și la familiile mai înstărite, a casei cu mai multe încăperi, cu pivniță sub casă.
Indiferent de tipul de locuință și de numărul încăperilor, „casa” era încăperea din dreapta tindei, în care era instalata vatra (cuptorul) cu multiple funcții: prepararea hranei, sursă de căldură și lumină, loc de odihnă pentru bătrâni și copii.
Analizând interiorul ,,casei”, adică al încăperii de locuit, constatăm importanța deosebită a acestui spațiu în viața țăranului maramureșean. De aceea, această încăpere poartă denumirea de „casă”, de aceea are o logică perfectă în structurarea elementelor ce o compun, aici existând o îmbinare ideală a utilului cu frumosul. În analiza interiorului tradițional, ca de altfel și a structurii gospodăriei, în general, trebuie să avem în vedere permanent prezența omului care trăiește aici, cu întregul său univers.
Mircea Eliade, referindu-se la „civilizațiile agricole”, constată că „o existență sedentară organizează altfel lumea decât o viață nomadă. Pentru agricultor, spațiul în care trăiește: casa, satul, ogorul constituie adevărata lume. Centrul lumii este locul consacrat prin ritualuri și rugăciuni, căci prin el are loc comunicarea cu Ființele supranaturale […] În chip mai mult sau mai puțin manifest, locuința este considerată o imago mundi”. Scurgerea mileniilor și secolelor a făcut ca fiecare colțișor al gospodăriei, al locuinței să fie marcat de prezența omului care și-a dus aici viața după reguli proprii, care s-au statornicit și au căpătat statut de lege.
În privința organizării spațiului interiorului „casei” vom avea în vedere, ca element principal, ordonator, meștergrinda. Sub raport constructiv, aceasta leagă pereții transversali și mediani între ei, iar prin grinzile transversale ce se sprijină pe ea leagă și pereții laterali și susține întreaga structură a podului și acoperișului.
Meștergrinda traversează pe mijloc întreaga locuință, deci împarte spațiul acesteia în două părți pe care încercăm să le numim, pornind de la ușă : „spațiul faptelor de viață” (în dreapta) și „spațiul faptelor de ritual” (în stânga). Această împărțire implică o simetrie simbolică. În „spațiul faptelor de viață” se află patul și locurile de dormit în general. Aici se naște și tot aici se moare. În partea stângă se află masa pe care se așează copilul, în ceremonialul „botejunii” (care implică o serie de rituri de provocare și influențare a viitorului noului născut). Tot la masă, respectiv „după masă”, stau mirii in timpul ceremonialului nunții, aici se fac urările. Pe masă se așează sicriul cu mortul și în jur se face priveghiul, care implică o serie de rituri, obiceiuri și chiar jocuri cu semnificații profunde.
În continuarea patului, în colțul opus, se află sistemul de încălzire și de preparare a hranei, iar opus colțului cu masa se află colțul cu dulapul vaselor. Georgeta Stoica identifică pentru interiorul românesc „patru puncte de greutate, repartizate simetric unul față de celălalt”. În esență constatăm că interiorul tradițional incumbă un mobilier simplu, funcțional, aranjat extrem de judicios. Astfel, sunt folosite total spațiile situate pe colț și de-a lungul pereților, iar mijlocul încăperii rămâne liber.
Aranjarea interiorului țărănesc maramureșean a suferit modificări de-a lungul epocilor istorice și credem că acestea s-au produs în anumite perioade, când au fost create modele ce s-au generalizat și au rămas valabile pentru 3—4 secole. Astfel, casele din secolele XVII — XVIII care s-au păstrat în zonă până în zilele noastre aveau de-a lungul pereților lavițe confecționate din scânduri groase de 10—12 cm, late de 45—60 cm; lungimile lor erau egale cu ale pereților interiori, capetele încastrându-se în aceștia, iar mijlocul sprijinindu-se pe butuci sau pe pari de lemn înfipți în pardoseala de pământ.
Structura interiorului tradițional din Maramureș se încadrează în modelul nord-transilvănean, care la rândul său se regăsește în cel general specific la români.
O descriere etnografică a unui sat maramureșean, făcută de un călător maghiar în anul 1843, consemnează printre altele și aranjarea interiorului țărănesc la acea dată : „Poporul valah, îndrăzneț, posomorit, necăjit, iubitor al naturii, ca alte popoare care nu se află pe treapta cea mai de jos a culturii, locuiește în casă […]. Pragul locuinței chiar și Leviathan l-ar găsi înalt; clanța ușii o formează o mașinuță de lemn în formă de cruce. Trecând peste prag, îți apare o construcție din lut diformă — cuptorul (vatra) — care ocupă comod 1/6 parte a locuinței. Partea de sus a cuptorului servește drept adăpost pentru numeroșii mititei ai familiei în anotimpurile reci și ca bancă de rușine (ocară) pentru mireasă. Pe lângă pereți se află unul — două paturi acoperite cu cergi împodobite, toarse și țesute cu mâinile îndemânatice ale femeilor casei, care desfată și ochii obișnuiți cu mai fine lucruri feminine. Pe prăjinile de brad (rude) agățate de-a lungul a trei pereți sunt așezate perne numeroase, frumos împodobite, servind simțul de frumos. Străchinile, ulcioarele de lut de diferite forme și mărimi sunt aliniate într-unul sau două rânduri în dosul pernelor și pe grinda susținătoare”. Interiorul descris l-am localizat în satul Vadul Izei. Desigur, descrierea interiorului poate fi discutată, însă importantă este consemnarea elementelor principale ce compun structura acestuia: vatra (cuptorul), ruda, frizele decorative formate din piese ceramice, paturile, cergile, modul de aranjare a pernelor.
Figura 134 : Interior casă maramureșeană.
Figura 135 : Interior casă maramureșeană.
Figura 136 : Interior maramureșean.
Figura 137 : Interior casă maramureșeană.
Un loc aparte în organizarea interiorului tradițional îl ocupă „camera curată” („ceie casă”), prezentă și în secolul XVIII și pe parcursul secolului XIX.
Mobilierul din casa tradițională maramureșeană avea caracter fix. Cele două lavițe făceau unghi drept în colțul cu masa și erau încastrate în pereți sau fixate pe pari înfipți în pământ. Patul avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele, cuierașele, polițele, colțarele și blidarele erau fixate în perete prin cuie de lemn. Aceste piese de mobilier s-au păstrat și în secolele următoare, fie în forma inițială, fie suferind modificări de ordin practic și estetic. Astfel, în locul lavițelor fixe au apărut lavițele cu spătar sau cu spătar și cu ladă pentru haine, frumos ornamentate pe diversele părți componente și cu spătarul modelat. Toate piesele de mobilier au fost confecționate în satele maramureșene, de către meșteri specializați (numiți „maistări”).
Sub patul așezat pe latura cuptorului era adesea introdus un pătuț mobil care era scos noaptea și pregătit pentru dormit.
Lângă pat erau așezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul de grindă” sau ,,liliuț”) și un „scăuneș” confecționat din lemn masiv (la început fix, mai târziu pe rotile de lemn) care avea rolul de a ajuta copii să învețe să stea în picioare.
Peretele de deasupra patului era ocupat de „rudă” (culme) – o prăjină din lemn de brad, cu diametrul de circa 10 cm și de lungimea peretelui, fixată în tavan prin două dispozitive speciale, confecționate tot din lemn, numite „rudare”. Uneori se mai aflau o rudă prinsă de tavan în fața vetrei și una pe peretele opus acesteia, făcând colț cu ruda de deasupra patului.
Ruda este suportul pe care se etalează diversele textile de interior. Așezarea diverselor piese textile pe rudă se face după rânduieli vechi și precise, distingând pentru zonă două tipuri: cel specific subzonei Mara-Cosău și Iza Inferioară și cel specific subzonei Iza Mijlocie și Vișeu-Borșa.
Între piesele de mobilier tradițional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre sau de haine, care erau așezate de obicei la capătul patului. În aceste lăzi se păstrau hainele și bijuteriile populare („zgarda scumpă”, „zgărdanul”), precum și trusoul miresei. A doua zi după nuntă, lada era dusă în casa mirelui, cu un ceremonial special. Tot în aceste lăzi, în continuare, femeia își păstra costumul special pregătit pentru îngropăciune.
Lăzile de zestre s-au păstrat, în majoritatea cazurilor, până în zilele noastre, în general în podurile caselor și foarte rar la locul lor, în cadrul interiorului. Aceasta doar în sate cu mare tradiție și la familii din neamurile vechi ale Maramureșului. Fenomenul se explică prin mutația ce s-a produs și în acest domeniu: funcția de depozitare a hainelor a fost preluată de lădoaiele mari cu spătar, iar funcția ceremonială a lăzii a fost preluată de alte piese.
În cadrul interiorului locuinței maramureșene, masa ocupă spațiul de colț în care se întâlnesc lavițele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa. Mesele tradiționale se încadrează în tipul de masă romanică: înaltă, dreptunghiulară, pe patru picioare, ,,cu stinghie sau tălpi așezate drept sau în cruce” ; nu rareori am întâlnit în zonă, la casele datate în veacurile XVIII și XIX, și masa „cu tălpi laterale puternice și sertar dedesubt”, pe care Georgeta Stoica o consideră specifică pentru ,,goticul care a înflorit în Europa Centrală”
Alături de lavițele și lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu spătar, care erau așezate lângă masă, cele vechi având spătarul confecționat dintr-o singură bucată de lemn tăiată cu ferăstrăul în forme artistice. Scăunelele mici, fără spătar, erau așezate de obicei în jurul vetrei sau cuptorului.
În categoria mobilierului cu caracter fix intră și polițele, cuierașele, blidarele, lingurarele, colțarele și chiar podișoarele: toate acestea erau fixate în perete cu ajutorul cuielor de lemn. Locul lor era pe peretele din spatele ușii de intrare, opus vetrei. Erau confecționate în exclusivitate din lemn de diferite esențe și aproape întotdeauna ornamentate cu motivele și în tehnicile specifice zonei. Polițele și cuierașele sunt suporturi pentru vasele din ceramică ce decorează interiorul. Policioarele fixate deasupra ferestrelor, lucrate cu migală și bun gust, adăpostesc și plantele folosite în cadrul unor obiceiuri: busuiocul, măieranul, cununa de grâu. Colțarul este o piesă întotdeauna lucrată artistic — „un blidar mic pus de-a curmezișul în colț”. Gheorghe Vornicu, bun cunoscător al vieții țăranului maramureșean, a dat o descriere completă si complexă a interiorului locuinței acestuia, apreciind că maramureșeanul are blidele, lingurile, ca și cheia de la broască și majoritatea uneltelor sale, din lemn. Aceasta a făcut pe Dl. prof. Simion Mehedinți (cu ocazia vizitei în Maramureș din anul 1926) să spună că în Maramureș ne găsim in epoca de lemn”.
Pe pereții de-a lungul cărora se află lavițele sunt organizate ansambluri decorative formate din icoane, între care sunt intercalate blide, împodobite cu ștergare. Pe peretele din spatele mesei este fixată oglinda, încadrată și ea de ștergare.
Interiorul actual, adaptat cerințelor moderne de viață, a preluat din cel tradițional o serie de elemente. Casele noi, cu multe încăperi, păstrează interiorul specific. Astfel, indiferent de numărul încăperilor, una va fi amenajată în stil tradițional: o rudă bogată, paturi acoperite cu cergi de lână, pereții frumos împodobiți cu frize decorative constituite din alternarea blidelor și icoanelor; lădoaiele și lavițele cu spătar, ornamentate prin traforare sau încrestate, sunt nelipsite din interiorul contemporan. Și în celelalte încăperi, chiar dacă au pătruns mobilierul și textilele de factură industrială, vom găsi elemente de tradiție care dau specificul zonal.
Figura 138 : Pictură pe sticlă din secolul al XIX-lea.
10.5. Textilele de interior.
Interiorul țărănesc tradițional din Maramureș era înnobilat de bogăția și varietatea țesăturilor de casă care prin culoare, prin motivele decorative și prin felul în care erau aranjate spărgeau monotonia lemnului care predomina. Acestea, împreună cu mobilierul și cu celelalte obiecte de interior, într-o armonie desăvârșită, creau o ambianță plăcută și specifică.
Țesăturile de interior au fost lucrate până nu demult numai din fibre vegetale (cânepă, in și mai târziu bumbac) și din lână. La început, fibrele vegetale s-au folosit separat, iar mai târziu prin îmbinare : in cu cânepă, cânepă cu bumbac, in cu bumbac. Lâna a fost folosită fie și pentru urzeală și pentru băteală, fie numai pentru băteală, urzeala putând fi și din cânepă.
Având drept criteriu funcția pe care acestea o îndeplinesc în cadrul interiorului, Georgeta Stoica le clasifică astfel : țesături de uz (cerga, țolul, țolinca, lepedeul, fața de pernă, ștergarele, fața de masă); țesături cu caracter decorativ (țolurile și cergile de rudă, fețele de masă și lepedeele, țesăturile de desagi, ștergarele de rudă, căpătâiele de pernă, ștergarele de icoană și ștergarele de blid) ; textile de ritual (covorul pe care îngenunche mirii când depun jurământul, „crijma” de botez, ștergarele și materialele de traistă care se folosesc în ritualul înmormântării).
Toate piesele textile — atât cele necesare interiorului, cât și cele din care se confecționează piesele de port — au fost și sunt confecționate în casă.
Din categoria textilelor de interior confecționate din fibre vegetale și care în zonă au dat exemplare de mare rafinament artistic, Gheorghe Vornicu distinge : ștergurile de rudă, săcuții de perină și fățoaiele (fețele de masă). La acestea putem adăuga ștergarele de perete, de icoană sau de blid ca piese decorative și ștergurile și lepedeele (cearșafurile) ca piese strict utilitare. Tancred Bănățeanu, cercetând nordul Transilvaniei, găsește o unitate stilistică specifică acestui teritoriu, sigur, cu elemente care individualizează fiecare zonă în parte. Astfel, caracteristice acestui spațiu sunt stilizarea severă și geometrismul motivelor decorative, cromatica simplă, cu dominante de roșu, albastru, negru (mai târziu galben și alte culori), dispunerea ornamentelor în „câmpi ornamentali anume aleși, în concordanță cu funcția și locul pe care îl au în interior”. Același autor subliniază faptul că „…prin structura lor compozițională, țesăturile de interior oferă mai multe suprafețe albe, albul fiind o culoare în concepția estetică a creatorului popular român, fără acel horror vacuum existent în creația artistică a altor popoare și care duce la o ornamentică supraîncărcată”
Ștergurile de rudă, având funcție strict decorativă, sunt bogat ornamentate, piesele vechi fiind decorate exclusiv cu motive geometrice. Ca specifică zonei, Gheorghe Vornicu identifica „linia geometrică în diferite forme numite în roate, ciocane, brăduț, lilieci, stele, corigăuri […] într-o nesfârșită variație de combinații, de la linia simplă numită drum sau când este în zigzag corigău până la cele mai complicate”. Mai rar, pe ștergurile vechi apăreau și figuri antropomorfe stilizate, cu preluarea motivului „hora” de pe țoluri și chiar a motivului pomului vieții.
Figura 139 : Ștergar.
Figura 140 : Covor realizat cu fibre vegetale.
Figura 141 : Covor realizat cu fibre vegetale.
Figura 142 : Covor maramureșean.
Figura 143 : Covor maramureșean.
Figura 144 : Covor maramureșean.
Figura 145 : Motiv decorativ tradițional de pe covoarele maramureșene.
Figura 146 : Motiv decorativ tradițional de pe covoarele maramureșene.
Structura câmpilor ornamentali realizați prin alăturarea sau îmbinarea diverselor motive decorative enunțate este asemănătoare cu cea a țolurilor (scoarțelor) maramureșene.
Cromatica țesăturilor este simplă și sobră. Fondul, totdeauna alb, este marcat de roșul și negrul motivelor decorative, la care se alătură albastrul în asociere cu roșul și, într-o fază mai târzie, galbenul. Alesul motivelor se făcea cu ață colorată, numită „fitău”. În general, ștergurile de ruda tradiționale aveau și urzeala și băteala din cânepă (numai capătul expus, ornamentat, avea băteala din bumbac).
Ștergurile de rudă din satele de ucraineni au ca specific numai culoarea roșie în partea aleasă.
Cercetările întreprinse în zonă în perioada interbelică au evidențiat faptul că ștergurile de rudă au preluat funcția unei piese care a dispărut din uz, numită „rudoaie”. Aceasta era o bucată de pânză de cânepă, lungă cât ruda, ornamentată în partea de jos, care era expusă, cu motive alese similare cu cele de pe șterguri.
Ștergurile de perete (de icoană sau de blid) sunt aproape nelipsite din fiecare casă. Cele vechi, tradiționale, erau țesute din cânepă și in sau bumbac, la ambele capete având alesături în motive geometrice (câmpii ornamentali aveau o lățime de 15 — 25 cm). Cromatica era aceeași ca și la cele de rudă.
Fețele de masă sunt o altă categorie de țesături care au dat în Maramureș exemplare de mare frumusețe (sunt numite „fătoi” sau „fățoaie”). Se confecționează din cânepă și bumbac, uneori din lână. Ele au o dublă funcție: de a acoperi masa și de a împodobi ruda. În mod obișnuit, fățoaiele din cânepă și bumbac erau împodobite la cele două capete (pe lungime) cu alesături preluând motivele și cromatica de la șterguri. Mai rar, acestea aveau alesătura dispusă pe toate cele patru laturi; uneori, dungi transversale (în general de culoare roșie) împart, fățoaiele în mai mulți câmpi. Fățoaiele sunt formate din două lățimi de pânză, cusute, între ele intercalându-se o bandă de dantelă croșetată, cu motive geometrice. Tot dantelă se atașează și la cele două capete, care se termină cu ciucuri lucrați printr-o ingenioasă tehnică a înnodării sau cu „colți” lucrați cu croșeta. Menționăm că atât dantela „în colți” cât și ciucurii realizați prin înnodare sunt specifice și ștergurilor.
Fețele de masă, așezate pe rudă, creează prin albul lor delimitările cromatice între cergi, covoare, pânza de desagi.
Fețele de masă din lână au în general formă pătrată, sunt mărginite de un chenar pe toate părțile, iar prin câmpii ornamentali și prin cromatică se aseamănă cu țolurile.
Fețele de pernă („săcuțurile de perină”) și cearșafurile („lepedeele”) constituie categoria textilelor de pat, dar în același timp au și o funcție decorativă de înfrumusețare a interiorului.
Fețele de pernă specifice zonei se integrează în aria stilului ornamental specific interiorului transilvănean (cu câmpii dispuși numai la un capăt). Ornamentarea numai la un capăt se explică prin faptul că, în cadrul interiorului, pernele sunt așezate una peste alta, în capătul patului, cu partea ornamentată la vedere, sau pe rudă, între grinzile tavanului.
Cearșafurile („lepedeele”) au și rol decorativ atunci când sunt etalate pe rudă. Ele îndeplinesc același rol și prin ornamentele din dantelă, care înfrumusețează patul.
Textilele din fibre vegetale s-au țesut și se țes în patru ițe, iar în porțiunile unde apar alesăturile se lucrează „pe doi ponoji”, ca la tehnica țesutului în două ițe. Ornamentele sunt alese în tehnica folosită și la țoluri. Firele de băteală diferit colorate sunt întrepătrunse, iar acolo unde desenul prezintă lânii oblice, firele rămân separate, formând găurele („ciur”).
Țesăturile din lână abundă în Maramureș datorită materiei prime oferită din belșug de economia locală.
Una dintre piesele cele mai reprezentative este cerga care, pe lângă funcția de învelitoare, are și un rol decorativ în aranjarea interiorului (acoperă patul în timpul zilei sau se pune pe rudă).
Cerga este răspândită în țara noastră în zonele carpatice, iar în Europa și în bazinul mediteranean apare în regiunile muntoase, pastorale. Autorul o localizează la berberii africani, în Caucaz, Spania, Scoția, în unele regiuni scandinave, în Slovacia și Ucraina transcarpatică, în Bulgaria, Iugoslavia, Albania.
Astăzi, în zona Maramureș sunt generalizate cergile „în vârste” și cergile ,,alese”, iar cergile „cu mițe”, abandonate într-o perioadă, au început să se confecționeze iarăși, atât cele albe, cât mai ales cele multicolore. Tancred Bănățeanu găsește similitudini între tehnica de confecționare a acestora și cea a gubelor. Astfel, lâna pentru băteală se „îndrugă”, adică se toarce gros cu ajutorul „drugii” (un fus mai mare); firele de urzeală se răsucesc într-un sens, iar cele de băteală în sens invers. La cergile cu mițe, la două rânduri de băteală se înnoadă câte un rând de mițe de lână. Cergile vechi cu mițe erau confecționate în exclusivitate din lână albă. Uneori, la cele două capete erau bătute și trei „vârste” colorate cu albastru sau roșu.
Cergile obișnuite se confecționează și astăzi din lână albă si neagră, în „vârste”, alternând cele două culori sau alăturând acestora și alte culori, în „vârste” mai subțiri, numite „sprâncene” (roșu, albastru, verde și galben). După țesut, cerga se duce la vâltoare pentru îndesire și scoaterea mițelor, iar apoi se piaptănă cu un pieptene cu dinți de metal. O cergă normală se face din două fâșii de țesătură cusute la mijloc.
Cergile „alese” au preluat motivele decorative de pe covoare, în special cele romboidale, tehnica alesului cu firul gros obligând la redimensionarea motivelor. Le găsim frecvent în subzona Iza Mijlocie, unde au un rol deosebit în decorarea interiorului. Aici, pe rudă sunt așezate numai cergi sau țoluri, în poziție verticală, fără a mai folosi și alte textile.
În evoluția decorului, de la cerga simplă la cea în „vârste” și la cerga cu mițe s-a trecut la cerga aleasă cu motive geometrice (finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea). În perioada contemporană au apărut cergile alese cu motive florale, naturaliste, având ca motiv decorativ „ruja” (trandafirul), cu o cromatică stridentă.
Referindu-se la aceste țesături, Tancred Bănățeanu face o comparație pe spațiul carpato-balcanic, susținând „neta superioritate a cergilor românești, între care un loc de frunte îl ocupă cu certitudine cergile maramureșene”.
Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de „țoluri” (astăzi începe să se generalizeze termenul „covor” pentru ambele categorii). Alături de creațiile artistice în lemn considerăm țolul o dominantă a artei populare maramureșene. Valoarea lui deosebită în ansamblul artei populare românești a impus cercetări minuțioase datorate unor cercetători locali sau unor specialiști de talie națională.
Țolul maramureșean a avut și are o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului. Astăzi, din ce în ce mai des, acoperă pereții și uneori este așezat chiar pe jos. În casele înstărite, în zilele de sărbătoare, țolurile erau așternute și pe laițe, de-a lungul pereților, în anumite situații, țolul devine și piesă de ritual: pe el se așează mirii când depun jurământul de fidelitate, copilul la sărbătoarea botejunii, tot în țol fiind înfășurat mortul.
Țolul întâlnit în toate satele Maramureșului este cel de rudă, care apare în două variante. În satele din subzona Cosău-Mara și Iza Inferioară, până la Strâmtura, precum și la Petrova, Leordina, pe apa Vișeului, Săpânța, pe valea Tisei, era specific țolul care se așeza pe lungimea țesăturii (cu dimensiuni variind între 1,5 — 4,5 m lungime și 0,80 — 1,25 m lățime). Acest tip de țol, după cum bine remarca Boris Zderciuc, are pe margini, de-a lungul țesăturii, „două brâuri de ornamente” diferite fata de câmpul central în general, brâul de sus presupune compoziții ornamentale în care apar diverse variante ale pomului vieții și motive romboidale, iar pe brâul de jos se află o succesiune de figuri antropomorfe: femei ținându-se de mină („hora”), „cătane”, oameni călare. Câmpul central formează ansambluri decorative realizate din motive romboidale în diverse combinații cromatice. În creațiile mai vechi, acestea alternează cu figuri antropomorfe, fitomorfe, scheumorfe, stelare. În satele din subzona Iza Mijlocie, țolul de rudă se așează pe lățime, îndoit pe mijloc, cu capetele petrecute după rudă. Ca formă și dimensiuni, covorul de rudă din aceste sate este mai scurt și mai lat, dar sub raportul compoziției păstrează aceeași structură: un chenar pe cele două laturi mărginind câmpul central al covorului.
Motivele ornamentale specifice zonei Maramureș sunt de o mare diversitate, iar prin felul de îmbinare în câmpii ornamentali se constituie într-un adevărat limbaj ce-și așteaptă descifrarea. O clasificare a lor presupune următoarele categorii : motive geometrice (colți, dinți de ferăstrău, grebluțe, unda apei, cârlige, linia frântă — numită „corigău”, romburi numite „roate”, rotițe, ciocane, turte, sape); motive vegetale (roți cu crenguțe, struți în cârlige, ghivece cu flori, ruji de rug, struțuri, floarea soarelui, bulbuci, frunze de stejar, găteje, ruje, sansiu, viole, cununi, măieran, ruja macului, pădure verde, trandafir, rojmalin, rugu mare, brăduți, pomi); motive zoomorfe (fluturi, păianjeni, pupeze, lilieci, cai, cerbi, căprioare); motive antropomorfe (bărbați călare sau în picioare, femei izolate sau grupate, soldați). Desigur, în clasificarea de mai sus sunt cuprinse, pe lângă motivele tradiționale, specifice „țolurilor din bătrâni” (roate, ciocane, brăduți, lilieci, stele, cătane călare, cerbul, liliacul, unda apei, hora sau hora de cocoane), și o serie de motive care au pătruns mai târziu, în special în anii de după război, când și în zona Maramureș se generalizează motivele naturaliste, în special cele florale.
În privința cromaticii țolului maramureșean trebuie să menționăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranți extrași din plante și diverse pământuri, care dădeau nuanțe pastelate, calde, ce se armonizau cu interiorul locuinței tradiționale. Coloranții sintetici s-au generalizat în perioada interbelică.
Dacă gama cromatică era restrânsă, folosindu-se doar câteva culori (alb, gri, brun, galben, roșu, albastru, verde, negru), foarte largă este gama nuanțelor : „roșu mohorât”, „roșu înfocat”, „roșu hâd”, „roșu ca harastu”, „galbân ca arama”, „galbân ca floarea de harbuz”, „galbân ca tegla”, „galbân oloiet”, „gălbinuț”, „galbân roșâi”, „galbân bulbuc”, „galbân închis”, „albastru ca ceriu”, „albastru vânăt”, „albastru închis”, „verde frunză”, „verde tânăr”, „verde bătrân”.
Țolul maramureșean tradițional se caracterizează prin geometrism și simetrie. În privința compoziției trebuie să relevăm „jocul de fond continuu”. Acest principiu compozițional este legat direct de motivul geometric, care „se desfășoară într-o serie de variante, condiționate în mare parte de motivul principal folosit, val, romb, variante în care se manifestă o inventivitate surprinzătoare”.
Trebuie să menționăm categoria țolurilor maramureșene votive care se țeseau pentru a fi date ca ofrandă bisericilor. Acestea nu se deosebesc cu nimic de celelalte, doar că destul de frecvent poartă inscripții alese care în general cuprind numele celor ce au făcut darul. Un asemenea țol, de la biserica veche din Borșa, a făcut parte din patrimoniul Muzeului Etnografic din Sighetul Marmației. În lungimea lui, repartizată neuniform și neliniar, pe fondul alb și pe mai mulți câmpi ornamentali, este țesută următoarea inscripție în cirilică românească : „Mihai Popa Ștefan și femeia lui Mihai Măria și fetele lor Ana și Iuliana să le fie pomană în veci anu Domnului 1834”. Asemenea țoluri mai există și astăzi în bisericile maramureșene și în colecțiile Muzeului Etnografic din Sighetul Marmației.
O categorie aparte a țolurilor maramureșene o formează creațiile realizate în secolul XIX și la începutul secolului XX, când femeile din familiile de intelectuali români din zonă au început să dea o atenție deosebită creațiilor țărănești din acest domeniu. Acestea, preluând motivele și tehnicile tradiționale, au confecționat covoare de mari dimensiuni, pentru așternut pe jos, pentru acoperit paturile, pentru decorarea pereților.
Alte piese din lână sunt „țolincile”, un fel de cergi-țol țesute în dungi, folosite pentru acoperirea scaunului de la căruță și a animalelor când stau afară.
O țesătură ce se folosește și în decorarea interiorului este materialul de traistă care se pune pe rudă și pe laițe.
CAPITOLUL XI – CONCLUZII
1. Așezările din zona etnografică Maramureș, constituite din vremuri străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluție care se poate stabili destul de greu.
2. Satele, în general, se desfășoară de-a lungul văilor principale și al celor laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi și cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.
3. Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor așezări.
4. Studiul așezărilor maramureșene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau așezate pe văile laterale. Elemente etnografice și de toponimie vin să susțină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna Bârsana), Ulița Satului (în comuna Strâmtura), Ulița Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării și construcții datate indică vechile vetre. Forma actuală a unor așezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul șoselelor și drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-lea) și a fost condiționată de șosea sau drum.
5. În specificul așezărilor maramureșene distingem alte aspecte demne de relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor așezări, trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate așezările au prelungiri de grupuri de gospodării așezate pe firul vâlcelelor și văilor laterale, mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică așezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceștia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”.
6. Gospodăria țărănească tradițională din Maramureș se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă.
7. Caracterul „curților neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spațiu ocupat de o construcție cu destinație specială, construcție cu forma adecvată funcției și amplasată cât mai judicios pentru desfășurarea normală a vieții în gospodărie. Deci „diferitele construcții cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcțiile pe care le îndeplinesc, oglindind ocupațiile de bază și anexe ale familiei gospodarului, adică cultura și modul lor de viață”.
8. În general, în cadrul satelor maramureșene se diferențiază două categorii de gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcție de vatra satului : cele din vatra satului (care în configurația actuală a așezărilor formează aglomerările și dau specificul de ,,sat de tip adunat”) și cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică satelor de tip „risipit”).
9. Gospodăria țărănească din zonă incumbă două elemente distincte : „stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuța și casa cu toate anexele gospodărești) și terenurile din afara gospodăriei (terenul de fânețe, terenul arabil, terenul de păscut și pădurile) care nu rareori au anumite construcții specifice pentru văratul și iernatul animalelor.
10. Casa, așa cum au construit-o maramureșenii, este dovada importanței de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau și de aceea, pe lângă funcționalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseții sufletești și trupești a oamenilor care o locuiau, dar și pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureș, arhitectura construcțiilor țărănești se regăsește în peisajul natural, formând o simbioză între om, creațiile sale și mediu.
11. Șura cu grajdul reprezintă o construcție simplă sau complexă (în funcție de situația social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci și șura); complexă (șura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor și de grajdul vacilor, junincilor și vițeilor). Uneori, la acestea se adaugă cotețele porcilor și alte construcții.
12. Construcțiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcție de subzonă, lucrate în tehnicile tradiționale, așezate pe bolovani mari la colțuri, cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna și la toate construcțiile țărănești din Maramureș, acoperișul a fost în patru ape.
13. O construcție nelipsită din gospodăria țăranului maramureșean, indiferent de starea lui socială, era și este colejna, în care se țin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele și toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul, unele unelte agricole și o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv, colejna diferă de celelalte construcții din gospodărie. Construcția se sprijină pe patru stâlpi, doi înalți în față (circa 2,80 m) și doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt legați prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chitușilor” (contrafișelor). Acoperișul este în general în două ape, suprafața dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din față. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă.
14. O altă construcție specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureș este „cămara afară”, așezată întotdeauna în spațiul destinat casei — ograda sau curtea. Din informațiile pe care le avem reiese că această construcție era destinată păstrării alimentelor și hainelor. Construcția are forma unei case în miniatură (monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în față o „șatră” (prispă) identică cu cea a caselor țărănești. Sistemul constructiv este același ca și la case.
15. Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile țăranilor. Zona depresionară-montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare țăran a putut să-și construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriți, care posedau multe animale, aveau chiar două fântâni — una în „grădinuța florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) și una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor).
16. Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu arhitectonic. Stâlpii sunt legați între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituși” care, prin cioplitură, au și funcție decorativă; la bază, legătura o face „pragul de jos” care de obicei este parțial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruței (la porțile noi apare tendința de renunțare la acest element). La portiță, pragul de sus și pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperișul se fixează de cunună prin grinzișoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-se dranița bătută la două rânduri și trasă la cuțitoi în coadă de rândunică sau în „colți”.
17. O serie de alte construcții mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureșene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală, în gospodărie apar construcții destinate uscării fructelor. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Desești, Hărnicești, Giulești, Berbești) și sporadic în celelalte.
18. La gospodăriile tradiționale, casa a fost așezată întotdeauna în fundul curții, cu fața spre stradă, iar grajdul-șură în fața casei, cu spatele la drum. Restul anexelor gospodărești erau amplasate în funcție de primele.
19. Astăzi, când noul își spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria tradițională maramureșeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi dispar, fiind înlocuite cu construcții mari din cărămidă și beton.
20. Casele își îmbogățesc numărul încăperilor, își schimba organizarea spațiilor, preluând o serie de funcții inițiale ale altor dependințe. Introducerea curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupații în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureșene influențează organizarea gospodăriei țărănești.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Zona Etnografica Maramures (ID: 168305)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.