www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z ISTORIA ARTELOR I. ISTORIA NOȚIUNII DE ARTĂ 1.Concepțiile vechi despre artă Termenul… [605859]

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
ISTORIA ARTELOR
I. ISTORIA NOȚIUNII DE ARTĂ
1.Concepțiile vechi despre artă
Termenul „artă” provine din latinescul ars, însemnând același lucru cu grecescul
techne. Dar nici unul dintre acești termeni nu are semnificația contemporană a noțiunii de
artă. Ei desemnau mai degrabă pricepere, iscusința de a lucra un obiect oarecare, precum și
știința de a comanda o armată, de a măsura un câmp, de a convinge pe ascultători.
Priceperea constă în cunoașterea regulilor, deci nu există artă fără reguli, fără prescripții.
Efectuarea unui obiect numai după inspirație sau fantezie, fără a respecta anumite reguli,
era contrariul artei. Astfel, poezia, despre care grecii considerau că e inspirată de muze nu
era considerată drept artă. Platon, de exemplu, în dialogul său Gorgias, scria că „munca
irațională nu se poate numi artă”.
Arta în antichitate, dar și în Evul Mediu, cuprindea nu numai artele frumoase, ci
și meseriile și o parte dintre științe. Acele arte ce presupuneau un efort intelectual erau
numite liberale, adică libere de orice efort fizic, iar cele ce presupuneau o muncă fizică
erau denumite vulgare, adică obișnuite. În Evul Mediu, acestea din urmă se numeau
mecanice. În ceea ce privește aprecierea acestor arte, cele liberale erau considerate
superioare. Pictura și sculptura presupuneau un efort fizic și erau considerate arte vulgare.
În Evul Mediu artele liberale cuprindeau gramatica, retorica, logica, aritmetica,
geometria, astronomia și muzica. Între artele mecanice se regăsesc arhitectura și arta
teatrului.
2.Prefacerile din epoca modernă
Și Renașterea a păstrat noțiunea clasică a artei, dar a procedat la separarea artelor
frumoase de meserii și de științe și la atașarea poeziei în sfera artelor.
Marsilia Ficino, îndrumătorul academiei platoniciene din Florența, a inclus în
artele liberale arhitectura și sculptura pornind de la ideea că factorul de legătură între arte
este muzica, deoarece aceasta, în sens larg, se referea la tot ce se afla în slujba muzelor.
Un alt gânditor, Giovanni Pietro Capriano , în a sa poetica din 1555, Despre
adevărata artă poetică folosea sintagma „arte nobile”. Aici intrau poezia, pictura și
sculptura pentru că ele se adresează simțurilor noastre cele mai nobile.
În secolul al XVI-lea, Francisco da Hollanda , vorbind despre artele plastice,
folosise întâmplător expresia de „arte frumoase” („boas artes”, în portugheză). Această
expresie, care nouă ni se pare firească, n-a fost acceptată imediat.
În anul 1744, Giambattista Vica propusese denumirea de „arte plăcute” și în
același an James Harris propunea pe aceea de „arte elegante”. Denumirea de arte
frumoase apare trei ani mai târziu, în 1747, la Charles Batteux. Acesta enumera cinci arte
frumoase: pictură, sculptură, muzică, poezie și dans, precum și două ce le erau apropiate:
arhitectura și elocvența.
De la mijlocul secolului al XVIII-lea nu mai încăpea nici o îndoială că meseriile
sunt meserii și nu arte. Atunci semnificația termenului „artă” s-a schimbat, sfera lui s-a
redus, ajungând să cuprindă numai artele frumoase. S-a păstrat doar numele de artă și s-a
3

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
născut o noțiune nouă. Denumirea de „arte frumoase” s-a referit doar la artele plastice, nu
și la muzică sau poezie.
Ultimul cuvânt în problema artei, în secolul al XVIII-lea, l-a avut Kant. În
Critica puterii de judecare el separa artele în mecanice și estetice și apoi în plăcute și
frumoase. La rândul lor, artele frumoase sunt separate în arte ale adevărului și arte ale
aparenței. Printre primele intră arhitectura, iar printre celelalte pictura. Le mai împărțea și
în arte ce operează cu obiecte existente în natură și altele operând cu obiecte create de arta
însăși. Pornind de la ideea că există trei moduri de expresie și de comunicare a gândirii și a
sentimentelor, și anume, cuvintele, sunetele și gesturile, Kant consideră că acestora le
corespund trei genuri de arte frumoase. Astfel poezia și elocvența se slujesc de cuvinte,
muzica de sunete, iar pictura, sculptura și arhitectura de gesturi.
La generația ce a urmat după Kant s-au conturat mai multe clasificări apriorice
ale artelor. Schelling clasifica artele după criteriul raportului lor față de infinit, iar
Schopenhauer le raporta la voință.
După opinia lui Hegel, artele se împărțeau în simbolice, clasice și romantice. El
nu se călăuzea după speciile artelor, ci după stilurile ce se manifestă succesiv în cadrul
diverselor specii.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea arta a fost mereu concepută în mod larg, așa
încât noțiunea nu include numai cele șapte arte ale lui Batteux, ci și fotografia, filmul,
diversele obiecte uzuale, artele mecanice, utilitare, aplicate.
3.Discuții despre sfera și conținutul artei
În prima jumătate a secolului al XIX-lea a apărut formula „artă pentru artă pentru
artă”. Filosoful Victor Cousin, într-un curs universitar din 1818, spunea: „În natură și-n
artă frumosul are legătură numai cu el însuși. Arta nu-i o unealtă, ci are propriul său țel.”
Se proclamă astfel existența scopurilor exclusiv estetice ale artei.
De-a lungul timpului artei i s-au impus și alte exigențe: profunzimea și conținutul
de idei, înțelepciunea și noblețea trăirilor. Plotin cerea ca arta „să amintească esența
autentică”, Michelangelo – „să deschidă zborul spre cer”, Hegel credea că arta e
„cunoașterea legilor spiritului”. André Malraux socotea drept artă numai arta „mau”,
durabilă, „biruitoare” a timpului, însemnând ceva mai mult decât plăcere și distracție,
aceea care posedă „vocație, transcendență”, așa cum spunea A. Koestler.
Imprecizia noțiunii de artă este creată și de alte aspecte discutabile: a. arta include
sau nu literatura; b. e înțeleasă fie ca operă, fie ca iscusința de a produce opera; c. când se
vorbește despre ea ca și cum ar fi unică, având multe variante, când se pretinde că sunt tot
atâtea arte câte variante. Așa că nu există un consens în ceea ce privește conținutul noțiunii
de artă, iar căutările în direcția definirii ei nu oferă un rezultat satisfăcător. Dificultatea
constă în a descoperi acele trăsături caracteristice care despart arta de alte activități și
creații ale omului.
a. Trăsătura caracteristică a artei e faptul că produce frumosul; aceasta e definiția
clasică, aplicată cu începere din secolul al XVIII-lea. Ideea legăturii dintre artă și frumos e
foarte veche. „Serviciul muzelor – scria Platon în Republica – trebuie să ducă la îndrăgirea
frumosului.”
Această definiție trezește astăzi oarece îndoială și datorită faptului că frumosul nu
e un termen univoc.
b. Trăsătura caracteristică a artei e faptul că redă realitatea. Socrate definea
pictura ca reproducere a obiectelor vizibile. În Tratatul despre pictură , Leonardo socotea
4

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
drept „cea mai demnă de laudă, pictura care înfățișează cu cea mai mare exactitate obiectul
reprezentat.”
Definiția artei ca imitație, cândva foarte prețuită, astăzi e numai o amintire
istorică.
c. Trăsătura caracteristică a artei e ceea ce conferă obiectelor o formă.
Această definiție care prezintă forma drept proprietatea caracteristică a artei
întâmpină și ea greutăți.
Sensul termenului de formă este destul de larg, căci și inginerul, tehnicianul,
constructorul de mașini conferă materiei formă, chip, structură. Unii artiști și teoreticieni
văd în forma pură o formă distinctă a artei; forma care se exprimă singură pentru sine.
Dacă arta poate fi definită prin formă, este clar că nu orice formă o poate face, dar
n-o poate face neapărat forma pură. De unde rezultă că și această definiție este prea largă.
d. Trăsătura caracteristică a artei este expresia.
Această definiție, relativ nouă, ne arată că trăsătura caracteristică a artei rezidă în
ceea ce redă opera, în atitudinea artistului. Ideea artei ca expresie o întâlnim la B. Croce.
Expresiile pot fi, în concepția croceană, verbale sau non-verbale: picturale, muzicale,
poetice, oratorice. Expresie înseamnă formă, determinare sensibilă a individualului, opusă
universalității sau abstracției logice. Arta fiind limbaj sau intuiție – expresie, înseamnă că
nu există intuiție care să nu fie exprimată în cuvinte, în culori, în sunete. O viață interioară
neexprimată nu poate exista.
Dacă potențarea expresivității constituie trăsătura unor anumite curente și opere
de artă, ea nu e a tuturor.
e. Trăsătura caracteristică a artei e ceea ce suscită trăiri estetice.
Și această definiție generează dificultăți. Termenul „trăire estetică” nu este cu
mult mai univoc sau mai lămurit decât cel de frumos. Este o definiție prea largă fiindcă nu
numai operele de artă provoacă trăirea estetică.
f. Trăsătura caracteristică a artei constă în a provoca un șoc. Aceasta este o
definiție tipică a secolului al XX-lea. Pentru mulți artiști menirea artei constă în a suscita
trăiri puternice. Opera reușită este aceea care zguduie. Altfel spus, menirea artei nu e
expresia ei, ci impresia puternică, șocul care frapează pe receptorul de artă. Bergson, în
Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței scria: „Arta mai degrabă tinde să imprime în
noi sentimente decât să le exprime.” O astfel de definiție corespunde artei de avangardă,
dar nu corespunde artei clasice – prin urmare este și aceasta mult prea îngustă.
Toate aceste șase definiții ne arată că, deși noi avem noțiunea artei, nu putem
defini totuși arta. Există denumiri pe care le utilizăm și care nu pot fi definite pentru că
obiectele pe care le desemnează nu posedă trăsături comune. Au doar o „afinitate
înnăscută” cum spunea L. Wittgenstein care a inițiat această teorie. Noțiunile de acest gen
sunt numite „deschise”. Între aceste noțiuni pot fi enumerate și noțiunea de artă și cea de
frumos.
4.Situația actuală a artei
Arta nouă a crescut din cea veche pășind pe calea negației. Arta secolului al XIX-
lea, de exemplu, era pragmatică, se conforma gustului general, pe câtă vreme arta secolului
al XX-lea este în mod pragmatic nonconformistă. Împotriva dominației artei convenționale
a apărut mișcarea de avangardă. Încă din secolul al XIX-lea existau artiști independenți
care au format cercurile simboliștilor și impresioniștilor. Avangarda a dobândit o influență
și o admirație deosebită în secolul al XX-lea. Acum au luat naștere suprarealismul,
5

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
cubismul, futurismul, abstracționismul, expresionismul și multe alte curente în literatură și
în muzică.
Dacă avangarda militantă s-a putut numi modernism, se poate spune că după al
doilea război mondial a început epoca postmodernismului. Dacă avangarda e
atotstăpânitoare, nu mai există de fapt nici o avangardă.
Nu o dată s-au depus eforturi pentru a se defini arta contemporană. Noțiunea ce s-
a fixat după o evoluție de două milenii a căpătat următoarele proprietăți: mai întâi arta este
o parte a culturii; apoi faptul că arta este generată de pricepere; apoi convingerea că arta
este o lume în sine; și, în fine, faptul că tinde să dea viață operelor de artă.
Acestor teze li se opun numeroși artiști și teoreticieni ai artei. Dubuffet, de
exemplu, susține că artiștii sunt sugrumați de cultură. Lozinca „sfârșitul artei” formulată de
avangardă înseamnă, în primul rând, sfârșitul artei ca profesiune. Oricine poate face artă și
o poate face cum vrea.
Contrar opiniei că arta este o provincie distinctă în lumea noastră s-a ajuns la o
teorie contrară: arta operează numai atunci când se confruntă cu realitatea.
Arta este prin propria ei natură domeniul libertății și ea poate avea diverse
înfățișări.
II. ARTA ANTICĂ
1. Arta egipteană
Arta egipteană, așa cum o caracterizează Élie Faure, se remarcă prin demnitate,
distincție, impersonalitate și simplitate. Pentru că ea este dictată de ideologia religioasă și
de cea monarhică, se bazează pe respectarea tradiției și se impune prin solemnitatea
stilului.
Aproape întreaga artă egipteană este determinată de ideea continuării existenței și
după moarte. Moartea este concepută nu deprimant sau macab ru, ci ca este o continuare
firească a vieții. Acesta este motivul pentru care monumentele funerare egiptene sugerează
și glorifică eternitatea.
Arhitectura. Arhitectura egipteană a fost strâns legată de construcția orașelor, de
religie și de cultul morților. Edificiile se remarcă prin proporțiile lor gigantice.
Cea mai veche formă de arhitectură funerară este mastaba – o construcție masivă
de piatră sau de cărămidă de formă trapezoidală ridicată deasupra unui mormânt. O
mastaba cuprindea camera mortuară, camera cu statuia defunctului și o capelă mobilată cu
o masă pentru ofrande, iar alături era o stelă pictată sau gravată, în spatele căreia se afla un
coridor zidit ce conținea statuile defunctului.
Un tip mai evoluat de monument funerar este piramida în trepte. Cea mai
importantă piramidă din această categorie este cea de la Sakkarah (Saqqara) a faraonului
Djesei (Zoser) din timpul mileniului al III-lea, din dinastia memfită, construită de vizirul și
arhitectul Imhotep. „Ea reproduce imaginea unei scări imense evocând punctul primordial
de unde s-a ridicat soarele în prima dimineață”.1
Cele mai importante și mai cunoscute monumente arhitectonice sunt piramidele
de la Giseh, în apropiere de Cairo, care se numeau: Orizontul lui Kheops , Mare este
1 Jacek Debicki, Jean Francois Favre, Dietrich Grunewald, Antonio Filipe Pimentel – Istoria artei. Pictură.
Sculptură. Arhitectură, Enciclopedia Rao, București, 1998, p.13
6

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Khefren și Divin este Mikerinos . Ele au fost construite în timpul dinastiei a IV-a, între 2720
și 2760 î.H.
Marea Piramidă a lui Kheops ocupă o suprafață de mai bine de 5 ha, are înălțimea
de 146,6m cântărește 6.400.000t și este construită din 2.300.000 de blocuri de calcar
gălbui, dispuse în 220 de rânduri și acoperite cu lespezi de calcar alb. Singura intrare în
piramidă se afla pe latura nordică la o înălțime de 16,5 m. În interiorul ei a fost construit un
vast sistem de coridoare, galerii, canale de ventilație. În centrul piramidei este amplasată
camera funerară a faraonului, lungă de 10,5 m, lată de 5 m și înaltă de aproape 6 m.
Ansamblul arhitectural al piramidei lui Kheops mai cuprindea două temple
funerare, trei piramide mai mici, morminte ale unor regine, cinci bărci mari de lemn și
faimosul Sfinx. Această imensă sculptură în formă de animal himeric – leu cu cap de om
reprezintă, probabil, imaginea regelui adorând răsăritul soarelui.
Cele trei piramide egiptene sunt impresionante opere de știință și de tehnică.
Alte monumente funerare, mormintele hipogee (săpate în pereții de stâncă) se
găsesc mai ales văile laterale ale Nilului și sunt cunoscute sub numele de Valea regilor, la
est de Teba și Valea reginelor.
În ceea ce privește templele egiptene, acestea au fost închinate zeilor din
panteonul egiptean, dar și faraonilor care se confundau cu zeii. Odată cu afirmarea cultului
soarelui s-au construit „templele solare”. Acestea erau alcătuite dintr-un zid de incintă
dreptunghiular, în interiorul căruia se afla un obelisc, un sanctuar cu statuia zeului și un
altar.
Cele mai frumoase temple au fost construite în perioada Regatului Nou. Din
această perioadă provin faimoasele temple de la Luxor și de la Karnak, așezate în
vecinătatea Nilului și vestite, îndeosebi, prin sălile lor hypostile (acoperite și susținute de
coloane). Numeroasele coloane din temple (de exemplu, templul lui Amon – Ra de la
Karnak avea 234 de coloane), simbolizau „dumbrava sacră” prin care trece sufletul după
moarte. O coloană se compune din bază, fusul (asemenea unui trunchi de copac) și
capitelul (partea de sus), deasupra căruia stă bârna ( arhitrava). Capitelurile imitau lotusul,
(lotiforme) palmierul sau papirusul. Coloanele celor mai mari temple erau inscripționate cu
hieroglife. Tavanele erau pictate cu stele de aur și felurite păsări, iar pardoseala era
decorată cu plante acvatice și cu pești. În fața templelor se aflau statui colosale ale
faraonilor.
Modul în care sunt dispuse templele egiptene ne oferă o „imagine exactă despre
crearea lumii într-o ordine perfectă”2. Incinta, un zid din cărămidă nearsă, evocă prin
ondulațiile sale, starea lichidă a lumii dinaintea creației. Nivelul mai ridicat al templului,
construit din piatră, reprezintă lumea solidă, apărută brusc din ape. Pilonii simbolizează pe
Isis și pe Neftis, „cele două zeițe care ridică pe cer discul solar.”3 Cele două obeliscuri
reprezintă coarnele de pe capul zeițelor, cu care susțin soarele.
Un element arhitectural, original egiptean, era obeliscul. Acesta era un bloc
prismatic, subțire și înalt , de piatră dură, terminat, în vârf, cu o piramidă. Pe el erau
sculptate imagini simbolice și texte hieroglifice în care se preamăreau faptele regilor.
Sculptura. Ca și arhitectura, sculptura vechiului Egipt nu s-a născut dintr-o
intenție de ordin estetic, ci era menită să perpetueze înfățișarea celor decedați. Statuile
păstrate în morminte erau concepute ca imaginea „dublului” celui decedat. În caz că s-ar fi
pierdut mumia, sufletul aflat la reîntrupare și-ar fi putut regăsi astfel vechea înfățișare. De
aceea sculptorul era numit „cel care menține în viață”. El trebuia să redea cât mai fidel
2 Op. Cit., p. 203 Idem
7

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
posibil figura celui decedat. Statuile, din lemn sau din piatră de calcar, erau policromate.
Ochii acestora erau realizați în felul următor: globul ocular era încrustat în lemnul sau
piatra statuii și avea conjunctiva lucrată din piatră albă, pupila din metal, iar corneea din
cuarț transparent.
Statuile zeilor și ale regilor din temple erau obiecte de cult. Reprezentarea
faraonului trebuia să creeze impresia că este o divinitate. El era redat așezat pe tron sau în
picioare, având o atitudine de calm și de siguranță.
Printre capodoperele sculpturii Regatului Vechi amintim: Sfinxul din Giseh,
statuia lui Khefren (Muzeul din Cairo), Scribul de la Louvre, care reprezenta un înalt
demnitar din timpul dinastiei a V-a. Din timpul regatului Mediu: Statuile faraonilor
Mentuhotep I și Sesostris I, iar din epoca Regatului Nou – busturile reginei Nefertiti, ale
faraonilor Amenhotep II, Tutankamon, Ramses II și, în fine, Amenofis III, precum și patru
statui gigantice (20 m) reprezentându-l pe Ramses II.
În afară de statui, egiptenii au întrebuințat mult basoreliefurile. În basorelief
(relief jos), ca și în pictură, sunt redate păsări, plante, animale, scene de pescuit și de
vânătoare, de muncă, de război și navigație, muzicanți, dansatoare.
Pictura. Picturile din mormintele egiptene au funcția de a satisface necesitățile
defunctului în viața de apoi. În ele, decedatul este reprezentat totdeauna pasiv, într-o
atitudine senină și demnă. Zidurile sunt pictate în zone clare, riguros divizate, limitate
lateral și înfățișează viața pământeană a defunctului, funeraliile sale, dar și viața de
dincolo. Siluete umane sunt așezate pe liniile clare, care despart registele. Figurile sunt
redate din profil, cu ochiul văzut frontal (din față), umerii văzuți din față, stomacul din trei
sferturi, picioarele văzute lateral. Trupurile femeilor sunt excesiv de subțiri și au un farmec
aparte.
Egiptenii foloseau culori vii, vesele și delicate: tonuri de ocru-roșu, galben și
brun, alb de var, negru de fum, verde obținut din cupru și albastru din cobalt.
2. Arta indiană
Formulele artistice ale artei indiene sunt deosebite de cele ale artei europene. Deși
multe opere de artă s-au pierdut ori au fost distruse de ocupația musulmană, s-au păstrat
suficiente producții artistice care să creeze o idee clară asupra naturii acestei arte.
Arta indiană este o artă sacră, simbolică și de sugesti e, dar are și deschideri spre
profan. Fiind un auxiliar al religiei, ea trebuie să respecte canoanele stabilite de tradiția
religioasă. Subiectul scenei realizate de artist are o funcție teologică, dar detaliile scenei
reconstituie, totodată, și un moment din natură, din viața publică sau privată a vremii.
Artistul indian nu ține să creeze opere originale precum cel european, ci caută să
respecte o anumită tradiție, în care se simte profund integrat. Dând o formă plastică
imaginației populare, el trebuie să reprezinte un concept, o idee care se referă în esență la
forța, frumusețea și perfecțiunea divinității respective. Ca atare, el va practica o artă
figurativă, nu perfect adevărată din punct de vedere anatomic. „Va suprima anumite detalii
– oase, vene, articulații, încheieturi, glezne – pentru a le sugera prin linii pure și prin curbe
frumoase, fapt ce duce la o mare simplitate a formelor și a contururilor.”4
Sub raport compozițional, arta indiană este supraîncărcată cu statui, coloane,
basoreliefuri și nenumărate ornamente vegetale și animale. Această abundență se explică
prin concepția filosofică a indienilor. Granița dintre sacru și profan nu are sens întrucât
4 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și civilizației , vol. I, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984, p.
294
8

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
esența ultimă a întregului Univers este unică. Prin transmigrație, omul traversează toate
regnurile: animal, vegetal și mineral.
Arhitectura. Arhitectura cu funcție religioasă a ocupat în India un loc aparte.
Sunt cunoscute patru tipuri de construcții religioase: stupa, coloana-amintire, templele
hipogee și templele în aer liber.
În forma ei primitivă stupa este un tumul, o movilă funerară. Odată cu budhismul,
stupa a devenit o construcție de cărămidă, servind drept capelă în care se păstrau relicvele
sfinților. Alteori, stupa era un monument comemorativ. Pe partea inferioară a edificiului se
ridica o structură semisferică, reproducând un lotus îmbobocit. Stâlpii, porțile, uneori și
pereții exteriori ai edificiului sunt în întregime acoperiți cu sculpturi în basorelief. Cu
timpul, stupele ajung să pară adevărate dantele în piatră, fiind peste tot acoperite cu
sculpturi ornamentale. Renumită este stupa din Sanci, care are formă de emisferă, susținută
pe o bază pătrată
În afară de morminte și de locuințele preoților, în stupe se găseau biblioteci,
camere pentru pelerinii care veneau să se închine și alte încăperi. Lângă stupe se găseau
bazine imense sau lacuri socotite sfinte. Adeseori construcția se oglindea în apa lacului,
întregind priveliștea naturală.
Coloana-amintire era ridicată în cinstea unui personaj ori a unui eveniment de
seamă. În partea lor superioară coloanele au statui reprezentând eroi legendari, oameni de
seamă sau animale considerate sfinte (lei, elefanți). Multe coloane au fost construite în
cinstea lui Buddha, pentru răspândirea învățăturii sale. Înalte și în formă de clopot,
elegante prin simplitatea lor, coloanele-amintire au devenit treptat mai complicate. Ele își
pierd cu timpul forma cilindrică și capătă muchii ascuțite.
O altă categorie arhitectonică o formează templele hipogee, atât de frumos numite
în India „carne din carnea pământului”. Ele au fost construite începând din secolul al III-
lea î.H. și continuând până în secolul al X-lea. d.H. Cele mai cunoscute temple hipogee se
găsesc la Elephanta, Ajanta și Ellora. De exemplu, templul Kailasa din Ellora este o operă
de sculptură într-un bloc de stâncă izolat, lung de 61 m, lat și înalt de 30 m. Templul
seamănă cu unul construit pentru că are toate elementele necesare: coloane, pilaștri,
portaluri, cornișe, vestibule, portice, capele, toate împodobite cu sute de sculpturi.
În afară de templele săpate în stâncă au fost construite și temple în aer liber, din
lemn sau din material rezistent.
Templele din lemn au o formă prismatică foarte înaltă și acoperișul ascuțit. Ele
lasă impresia că au mai multe acoperișuri care se micșorează pe măsură ce clădirea se
înalță. Construcția poartă numele de pagodă. Celebre sunt pagodele Djagannath din Puri,
închinate Zeilor Vishnu și Shiva.
Templele indiene sunt foarte împodobite, creând impresia de o imensă operă de
sculptură. Planul unui templu este, de obicei, pătrat și are un acoperiș-turn piramidal, în
etaje: Suprafața templelor buddhiste este acoperită în totalitate de sculpturi, care la origine
erau policrome.
După anul 1200, în perioada mahomedană, arhitectura Indiei se îmbogățește cu
materiale, metode, elemente și forme noi, în construcția grandioaselor palate și moschei
sau monumente funerare. Este vorba despre arcul ascuțit și în treflă, turnuri în formă de
bulb, pereți acoperiți cu plăci de faianță viu colorată, mozaicuri dar și absența totală a
reprezentării figurii umane. capodopera arhitecturii de acest stil m usulman este celebrul
mausoleu Taj-Mahal (sec XVII).
Sculptura și pictura. „În arta Indiei sculptura ocupă un loc atât de important – ca
volum și ca nivel artistic – încât nu numai că înlocuiește aproape în întregime pictura, dar
9

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
însăși arhitectura unui edificiu pare un imens și tulburător conglomerat artistic lucrat de
mâna unui sculptor.”5
Sculptorii indieni au preferat basorelieful în care corpurile omenești erau
reprezentate de cele mai multe ori nude, dar cu podoabe bogate și emanând o deosebită
senzualitate. Începând cu secolul al II-lea d.H., în basoreliefuri apare reprezentarea lui
Buddha, fie în poziția lotusului, fie pe tron sau în picioare.
Au fost sculptate în statui, în ronde – bosse6 înfățișând zei, lei înaripați, elefanți și
diferite animale fantastice.
Printre materialele folosite în sculptura indiană se enumeră lemnul, argila, piatra
și metalul.
Reprezentarea divinităților era făcută după anumite canoane:
– Brahma – creatorul, trebuia să fie reprezentat cu patru fețe îndreptate spre cele
patru puncte cardinale;
– Vishnu – păstrătorul lumii – era reprezentat ca un tânăr cu patru brațe, ținând în
fiecare braț anumite obiecte simbolice;
– Shiva – distrugătorul și preschimbătorul lumii, era înfățișat dansând dansul
simbolic al creației cosmice în mijlocul flăcărilor cunoașterii dispuse în jurul lui în formă
de cerc și având la picioare „ piticul ignoranței”.
Sculpturile care-l reprezintă pe Buddha cuprind încorporarea a treizeci și două de
semne mistice ale perfecțiunii supraomenești. De exemplu, protuberanța craniană este
simbol al înțelepciunii, lobii urechilor alungiți – semn al descendenței regale, un smoc de
păr pe frunte, ca și aureola sfinților, sugera emisiunea de lumină, roțile cu spițe de la
călcâie simbolizau progresul doctrinei sale și puterea soarelui. Mâna dreaptă arătând în jos
sugera apelul lui Buddha către pământeni de a-i recunoaște victoria asupra răului și
iluminarea; mâna dreaptă ridicată înlătura teama și dădea binecuvântări.
În conformitate cu tradiția, fața lui Buddha era asemenea unui ou, ochii semănau
cu mugurii sau petalele de lotus, buzele cu fructele pârguite de manghieri, sprâncenele cu
arcul zeului Khrishna, umerii cu capul unui elefant, corpul cu cel al unui leu, iar picioarele
cu cele ale unei gazele.
Statuia lui Buddha trebuia să emane un aer de seninătate, de desprindere din
suferință, trebuia să sugereze ideea că liniștea interioară se obține în primul rând prin
liniștea simțurilor.
Sculpturile indiene sunt pline de viață și de dinamism. O preferință deosebită a
indienilor era sculptarea scenelor de îndrăgostiți în poziții lascive, senzuale, precum și a
dansurilor simbolice, pline de grație și de armonie, executate de fecioarele cerești Asparas.
Pentru decorarea construcțiilor indiene s-au întrebuințat și picturi murale. Din
vechile ansambluri de pictură murală au rămas unele fragmente cu scene religioase, scene
de război ori de vânătoare, animale sfinte, colorate în roșu, brun, albastru și alb, într-o
tehnică de tempera7, al secco, a cărei formulă rezistă umidității.
Mai târziu, sub influența mogulilor, artiștii indieni au făcut multe miniaturi cu
scene inspirate din viața ori din diferite legende, ilustrând folclorul, literatura și obiceiurile
de curte.
3. Arta chineză
5 Ibidem, p. 2906 ronde-bosse – sculptură executată complet în relief, nemaifăcând corp comun cu fondul7 tempera- vopsea solubilă în apă, ai cărei pigmenți sunt amestecați cu gălbenuș de ou
10

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Arta chineză nu poate fi înțeleasă decât în contextul întregii culturi chineze. Fără
înțelegerea modului de gândire și a stilului de viață chinez riscăm să privim arta chineză în
mod deformat, prin prisma categoriilor clarificatoare europene, inoperante în raport cu
cultura chineză. În ansamblul formelor culturii chineze, arta ocupă un loc deosebit
deoarece ea este cea mai pregnantă, mai relevantă și convingătoare expresie a spiritul
chinez.
Pictura chineză. Conținutul, forma și implicațiile picturii chineze se află în
strânsă legătură cu filosofia chineză, în special cu daoismul și confucianismul.
Pentru chinez, pictura este cea mai importantă artă deoarece ea dezvăluie misterul
universului. Tema majoră a picturii chineze este peisajul. Spre deosebire de europeni care,
ori caută să domine natura, ori se găsesc într-o atitudine de neputință în fața ei, în China
legătura omului cu natura s-a caracterizat prin armonie și comuniune. Majoritatea
peisajelor chineze descriu natura neîntinată – munți, trecători, cascade, râuri și lacuri. Chiar
dacă în peisaj apar figuri umane, aceste sunt și ele elemente ale naturii „sunt parte a
aceluiași principiu universal care reglează întreaga lume”.
Principiile, canoanele și procedeele tehnice ale picturii chineze sunt fundamental
deosebite de cele europene. În realizarea picturii chineze pot fi decelate cinci nivele: 1.
Pensulă-Tuș; 2. Yin-Yang; 3. Munte-Apă; 4. Om-Cer; 5. A Cincea Dimensiune . Aceste
nivele nu sunt separate între ele ci formează un tot organic.
Noțiunea Pensulă-Tuș este legată de pictura în tuș. Tușul negru, prin infinitele
nuanțe de care dispune, poate întruchipa variațiile coloristice ale naturii. El este asociat
Pensulei întrucât aceasta desemnează în același timp instrumentul și Linia pe care o trage.
Cuplul Yin-Yang este folosit în pictură într-un sens foarte precis. El se referă la
acțiunea luminii exprimată prin jocul tușului. Prin acțiunea luminii înțelegem atât
contrastul clar – obscur, care marchează orice lucru, dar și modelul formei, impresia
distanței.
În limba chineză, expresia Munte-Apă înseamnă, prin extensie, peisaj, iar pictura
peisagistă se numește „pictură a Muntelui și a Apei”. Muntele și Apa înseamnă a picta
principalele figuri ale transformării universale. Ideea de transformare se bazează pe
convingerea că, în ciuda aparentei opoziții dintre cele două entități, acestea se află într-o
relație reciprocă de devenire. Această idee este redată în pictură prin introducerea cețurilor
și a norilor.
Dacă Muntele și Apa reprezintă cei doi poli tereștri, Pământul, în calitate de
unitate însuflețită, se situează, la rândul lui, în raport cu Cerul.
În ceea ce privește a Cincea dimensiune , ceea ce urmărește artistul chinez, înainte
de toate, este să transpună Timpul trăit în Spațiul viu, animat de sufluri în care se
desfășoară viața adevărată.
O particularitate proprie culturii chineze este conexiunea dintre caligrafie și
pictură. Penelul, dar și cerneala, mătasea și hârtia erau utilizate atât în scrierea
ideogramelor cât și în pictură. Ideogramele chineze, executate cu penelul, au în sine un
caracter decorativ, ele fiind stilizări ale unor imagini din realitate. Pictura chineză a
cunoscut o strălucire deosebită în perioada Tang (618-907). Acum apar peisaje cu elemente
de arhitectură, începe viziunea lirică a peisajului, se realizează peisajul monocrom în
cerneală. Se pictează însă și figuri umane și căi, scene de curte cu femei grațioase dar și
figuri de asceți buddhiști.
În perioada următoare, cea a dinastiei Song (960-1276) peisagistica cunoaște o
adevărată metamorfoză. Pictorii acestei epoci au creat peisaje care reflectă starea
sufletească a artistului.
11

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
În epocile următoare triumfă numeroase școli de pictură de peisaj. Treptat, pictura
se eliberează de vechile modele și devine individualistă.
Arhitectura și sculptura. Deoarece vechile construcții chineze erau făcute dintr-
un material perisabil – lemnul – nu s-au păstrat de-a lungul timpului. Cel mai vechi
monument din piatră – „Marea Pagodă a Gâștelor” datează abia din secolul al VII-lea d.H.,
iar cel mai vechi edificiu în lemn care s-a păstrat este o poartă din secolul al IX-lea d.H.
Categoria arhitectonică preferată a chinezilor era pagoda. Planul pagodei este fie
pătrat, hexagonal ori octogonal, clădirile au mai multe etaje, iar colțurile acoperișului sunt
mai ridicate decât streașina. Această concepere a acoperișului, precum și armonizarea
clădirilor cu natura sunt caracteristice arhitecturii chineze.
Ca și pictura, și arhitectura chineză este în strânsă legătură cu metafizica, cu
filosofia și religia acestui popor. Nimic nu este întâmplător în construcția templelor sau a
palatelor. „Orientarea unui edificiu, numărul totdeauna impar al acoperișurilor, suprapuse
și ridicate la colțuri, amintire a corturilor mongole, clopoțeii sunând la cea mai mică adiere,
monștrii de argilă de pe cornișele ajurate maximele morale pictate pretutindeni,
ornamentele din lemn aurit, ansamblul de tufișuri de spini, de creste, de muchii, de forme
zbârlite și încârligate, totul răspunde grijii constante de a atrage sau de a îndepărta de sine
și de casele vecine duhurile vântului și ale apei.”8
Construcția cea mai importantă a lumii antice chineze a fost Marele Zid
Chinezesc, de aproape 4.000 km, început în secolul al III-lea î.H. și continuat în secolele
următoare. A fost construit din valuri de pământ, cărămidă și piatră, iar rolul său era atât
unul de apărare, cât și de arteră de comerț.
În ceea ce privește sculptura, chinezii au executat, îndeosebi, obiecte de mică
dimensiuni din ceramică, porțelan, fildeș sau bronz, reprezentând oameni și animale
fantastice. Sculptura în basorelief avea rolul de a împodobi templele, palatele, porțile
cetăților și monumentelor funerare.
Odată cu pătrunderea buddhismului au fost executate statui ale lui Buddha cu fețe
pure și cu ochii plecați, cu mâinile încrucișate și deschise.
Artele minore. În timpul dinastiei Shang, în a doua jumătate a mileniului al II-lea
î.H. au fost realizate vase din bronz de o eleganță și un rafinament aparte. Aceste vase de
ceremonie fac parte dintre cele mai frumoase obiecte turnate în bronz din istoria
civilizațiilor. Forma și ornamentația lor simbolizau concepte și forțe care ne sunt astăzi
necunoscute. Printre motivele ornamentale se găsesc animale și păsări mitice și reale –
dragoni, tauri, tigri, elefanți, șerpi, căprioare, bufnițe etc. „Fiecare motiv avea asociații sau
eficacități diferite care contribuiau la puterea magică totală a vasului.”
Jadul a început să fie lucrat încă din mileniul al II-lea î.H. Această piatră dură cu
nuanțe verzui, galbene sau roșii era considerată nobilă și i se atribuiau proprietăți magice.
Mult timp obiectele din jad au avut o funcție rituală și un caracter ceremonial devenind mai
târziu obiecte de podoabă.
În ceea ce privește obiectele de ceramică, acestea sunt de o perfecțiune tehnică și
o eleganță a formelor și a motivelor ornamentale uimitoare. În epoca Tang ceramica
chineză a atins culmea perfecțiunii prin culorile sale neîntrecute.
Chinezii au excelat și în arta lacului. Rășină a unui conifer specific Chinei, lacul,
amestecat cu coloranți, se aplică pe lemn, metal sau porțelan în mai multe straturi. Apoi,
după uscare, se incizează, se pictează ori se încrustează ornamentația dorită.
4 Arta greacă
8 Élie Faure, Istoria artei. Arta medievală , Editura Meridiane, București, 1988, p. 53
12

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
4.1. Arta cretană. Arta greacă veche s-a dezvoltat mai întâi în insula Creta din
Marea Egee, insulă numită de Homer „țara cu o sută de orașe” (din care, au fost
descoperite până acum 93).
Bogăția Cretei a permis dezvoltarea unei arte strălucitoare, care și-a găsit cea mai
frumoasă expresie în palate. Cel mai impunător palat era cel din Cnossos, de o extremă
complexitate, datorită numărului mare de încăperi, de coridoare, de curți interioare, de
scări ce legau cele patru etaje între ele. Avea sute de camere destinate, unele pentru
recepție, altele pentru locuit, pentru femei, pentru servitori sau sclavi. Plafoanele erau
susținute de numeroase coloane, iar pereții erau acoperiți cu plăci de faianță. Acest imens
ansamblu este construit pe două planuri: aripa estică se afla la un nivel inferior față de
curtea centrală și de restul edificiului. În partea de apus a curții erau plasate sanctuarele și
sălile de recepție. La răsărit se aflau atelierele și apartamentele regale. La sud dependințele,
la nord magazii, apoi teatrul.
Palatele cretane se remarcă și prin luxul nemaipomenit al decorației lor interioare.
Pereții erau acoperiți de fresce executate cu vopsele amestecate cu apă și clei pe o tencuială
de stuc9 umed, de unde impresia de mișcare, de viață, pe care o creează aceste opere
artistice.
Pictura cretană, ca și cea egipteană, era supusă unor convenții severe: culori
diferite care individualizează personajele masculine și pe cele feminine (bărbații erau
redați în alb, iar femeile într-o culoare brună); ochiul văzut din față într-o figură redată din
profil, absența umbrei și a unei veritabile perspective; predominanța liniei curbe, sinuoase
ori spiralate. Tehnica preferată era fresca, desenul era bine conturat, iar culorile folosite
erau luminoase.
În ceea ce privește sculptura, aceasta e mult mai puțin evoluată decât pictura.
Sculptura monumentală lipsește aproape total. S-au executat îndeosebi statuete din faianță,
fildeș, bronz, argilă. Dar în aceste dimensiuni reduse cretanii au creat adevărate
capodopere. Renumită este Zeița cu șerpi de la Cnossos, marea divinitate cretană a
Pământului. Culmea sculpturii cretane a fost atinsă în domeniul basoreliefului. Acesta este
reprezentat prin plăci de faianță care serveau drept panouri decorative.
Geniul cretan s-a manifestat, mai cu seamă, în artele minore. Cretanii lucrau cu o
deosebită măiestrie metalele și pietrele prețioase. La Cnossos s-a găsit cămăruța
șlefuitorului de pietre prețioase prinsă sub ruinele palatului. Obiecte de artă rafinată sunt
cupele de aur și argint, armele cu încrustații de pietre și metale prețioase.
În gliptică, cretanii au produs numeroase sigilii gravate cu peisaje, scene de
vânătoare sau din viața cotidiană.
Ceramica a cunoscut o dezvoltare cu adevărat artistică. Cretanii inventaseră o
roată a olarului cu turație lentă ce permitea obținerea unor vase ai căror pereți au doar
grosimea unei coji de ou. Cât privește formele vaselor de ceramică, acestea erau îndrăznețe
– cupe cu picior înalt, vase cu gâtul lung sau în formă de femeie ori de pasăre. Ca
ornamente au folosit elemente geometrice (linii drepte, cercuri, spirale), plante și animale,
cum ar fi caracatițe înfricoșătoare ce cuprind în tentaculele lor pereții vasului.
4.2. Arta miceniană . La începutul mileniului al II-lea, datorită schimburilor
comerciale, locuitorii Peninsulei Peloponez au putut cunoaște bine arta cretană, care i-a
9 Stuc – o pastă moale făcută din var, gips și pulbere de marmură care, amestecată cu alte substanțe, în aer
uscat, devenea foarte dură.
13

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
influențat în realizarea propriilor lor producții artistice. De la cretani, aheii au preluat atât
decorația reședințelor cât și cadrul festiv al vieții lor de fiecare zi.
Spre deosebire de palatele cretane, cele miceniene erau mai mici, însă fortificate.
Palatul era reședința regelui și a casei regale.
În cetatea Micene, intrarea se făcea prin Poarta leilor, formată din două blocuri
de piatră, înalte de 3 metri, unite printr-un alt bloc, foarte greu, lung de 5 metri. Deasupra
lui se găsea o sculptură heraldică ce reprezenta doi lei așezați față în față, sprijiniți pe
labele dinapoi. Palatul din Micene cuprinde o sală a tronului, un sanctuar și un megaron10.
Acest palat reprezintă un tip arhitectural care diferă de cel cretan. Ansamblul are o
ordonanță limpede, acoperișul este în două ape, locuința este mai mult adâncă decât largă.
Puterea și bogăția regilor ahei sunt dovedite și de grandioasele lor morminte. Cel
mai rafinat tip de mormânt este cel cu cupolă ( tholos). Printre cele mai vechi morminte cu
tholos cunoscute, renumit este Tezaurul lui Atreu , la Micene. S-au păstrat aici camera cu
boltă, camera funerară laterală, dromos-ul11. Este posibil ca bolta să fi fost ornamentată cu
rozete de metal aurit, dând impresia unui cer înstelat.
Pictura cunoaște o dezvoltare la fel de impetuoasă ca și în Creta. Și palatele
miceniene sunt împodobite cu fresce, însă, spre deosebire de cele cretane, apare o
modificare a repertoriului. Reprezentarea scenelor de luptă este marcată de o tendință
narativă, cu un caracter adesea epic. Una din capodoperele picturii este fresca procesiunii
din palatul de la Tirint, în care sunt prezentate două șiruri de femei, în costume de
ceremonie, ce se îndreaptă unele spre altele.
Ca și cretanii, micenienii au preferat sculptura miniaturală în fildeș, și în teracotă.
Tehnica prelucrării pietrei se aplica mai degrabă la producerea de ustensile și unelte. Este
vorba mai ales de vase cilindrice, lighene, piulițe, lampadare, zdrobitoare, pietre de moară
și de ascuțit.
Micenienii au realizat și vase de ceramică, prezentând o mare varietate de forme
și cu un decor din ce în ce mai stilizat. Ei au dezvoltat și arta metalului, realizând ustensile,
arme, unelte, bijuterii. Cele mai multe obiecte de aramă și bronz provin din morminte.
Ustensilele din metale prețioase sunt rare, în schimb sunt frecvente bijuteriile din aur.
În ceea ce privește gliptica12, micenienii preferau ca materiale mai ales agatele,
sardoniul și onixul. Sigiliile înfățișează scene de vânătoare, de război sau de viață
cotidiană, dar foarte schematic.
Deși arta miceniană a fost puternic influențată de cea cretană, ea evoluează treptat
spre abstractizare și stilizare. Producțiile artistice sunt marcate de un spirit de ordine, de
măsură, de claritate, de un simț al proporțiilor și al echilibrului. Aceste caracteristici vor fi
transmise artei grecești de mai târziu.
4.3. Arta greacă în epoca arhaică. Arta greacă a atins în scurt timp culmi pe
care nici o altă artă a popoarelor din bazinul mediteranean nu le-a cunoscut în lumea
antică.
Prima perioadă de dezvoltare a artei grecești a fost cea homerică, între secolele al
XII-lea î.H. până în secolul al VIII-lea î.H. inclusiv.
A urmat apoi perioada arhaică, când în secolele VII și VI î.H. începe să se afirme
marea artă greacă.
10 Megaron – încăpere dreptunghiulară cu vatră centrală și acoperiș în două pante.11 Dromos – cameră de acces, de cele mai multe ori pavată, către un tholos.12 Gliptică – arta de a grava pe o piatră prețioasă sau semiprețioasă.
14

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Perioada cea mai importantă a constituit-o arta clasică greacă sau elenică,
dezvoltată în secolele V și IV î.H. Ea a fost numită și „Epoca de aur” a artei grecești.
Ultima etapă de dezvoltare a artei grecești a fost cea elenistică, derivată din arta greacă. Ea
s-a răspândit în mai multe părți ale lumii, între 323 î.H. și 30 î.H.
Între anii 850 și 750 î.H. apar, în arhitectura greacă, primele temple. În forma lor
cea mai simplă, templele aveau patru coloane în față și patru în spatele edificiului. Într-o
formă mai evoluată, edificiul avea acoperișul mult mai larg și era înconjurat pe toate
laturile de coloane (templul peripter). Amplasarea templelor se făcea într-o poziție care să
le armonizeze cu peisajul din jur și, în același timp, să le confere un impresionant aspect de
calm, de grandoare, de solemnitate.
Coloana – care sugera forma unui trunchi de copac, era, de obicei, compusă din
cilindri de piatră suprapuși și prinși unul de altul – procedeu original grecesc.
După forma coloanei și a antablamentului13 se disting două ordine arhitectonice
fundamentale: doric și ionic. Ordinul doric s-a impus mai ales în Pelopones și în coloniile
grecești din Italia de sud și din Sicilia. Coloana dorică, masivă și greoaie, este așezată
direct pe sol, pe o platformă dreptunghiulară de piatră ( stilobat). Are trunchiul ușor
tronconic, cu 20 de caneluri, cu capitel în linii drepte format dintr-o pernă rotundă ( echină)
și deasupra o placă pătrată ( abacă). Ordinul ionic s-a dezvoltat îndeosebi în Asia Mică și în
insulele din Marea Egee. Coloana ionică este zveltă și ușoară, nu stă direct pe sol, ci se
sprijină pe o bază circulară așezată pe un soclu ( plintă). Trunchiul are formă tronconică dar
mai puțin vizibilă și mai subțiată și cu mai multe caneluri. Capitelul – inspirat de modelele
iraniene – are două volute14 în chip de melc, iar friza, sau lipsește, sau este ornată de figuri
continui.
Un alt ordin care a derivat din cele două, este cel corintic, care se deosebește prin
forma capitelului cu ornamente în formă de frunze de acant15.
4.4. Arta clasică greacă.
Arhitectura. Cel mai renumit și impresionant complex arhitectural al antichității
grecești era ansamblul de patru edificii situate pe Acropola Atenei, compus din Propilee,
Partenon, templul zeiței Nike Apteros (Victoria fără aripi) și Erechteionul.
Propileele (propylaion = avanpoartă), construite din marmură, erau o intrare
monumentală în incinta sacră de pe Acropole, în care se desfășurau serbările Panatenee ,
dedicate zeiței Atena Parthenos (Atena fecioară protectoarea orașului). Realizate de
Mnesicles, Propileele seau formate din coloane dorice la exterior și ionice la interior.
Templul Zeiței Nike, construit în stil ionic, era situat în colțul drept al terasei
Acropolei.
Partenonul (Casa Fecioarei) este un prinos adus Atenei, zeița războiului și
înțelepciunii, dar și protectoarea flotei grecești. Acest mare templu al antichității grecești a
fost clădit după planul arhitecților Ictinos și Calicrates, sub supravegherea renumitului
sculptor, pictor și arhitect Fidias, supranumit făcătorul de zei. Acesta a sculptat statuia
Atenei, din cella templului, înaltă de 12 m, în ținută militară, având corpul lucrat în fildeș
iar hainele în aur.
Forma generală a Partenonului, construit din marmură albă, este aceea a
templului grec tradițional cu interiorul de ziduri compus din două părți. Încăperea dinspre
13 Antablament – parte componentă a structurii unui edificiu clasic, plasată între capitelurile coloanelor și
fronton. Este alcătuită din arhitravă, freză și cornișă.14 Volută – ornament în formă de spirală, folosit mai ales la decorarea capitelului unei coloane.15 Acant – plantă ierboasă cu frunze mari și flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic.
15

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
răsărit, lipsită de ferestre adăpostind statuia cultului, era cunoscută sub numele de
Hecatompedos (100 de picioare) din cauza lungimii sale. Această încăpere are un șir dublu
de coloane, tavan plat din grinzi de lemn și acoperiș din țigle de marmură.
Încăperea dinspre apus, opistodomul, era un spațiu pentru depozitarea obiectelor
rituale dar a tezaurului Ligii de la Delos, condusă de orașul Atena și al zeilor.
Templul era înălțat pe o bază cu trei trepte, iar zidurile exterioare și intrările
templului erau înconjurate de un grațios șir de coloane dorice. Forma Pantenonului are la
bază un modul matematic și o consecvență de proporții.
În exterior templul este acoperit de sculpturi pe frontoane16, metope17, timpane18 și
acoperiș.
Pe metope erau sculptate victoriile atenienilor împotriva lapiților, centaurilor și
troienilor. Pe frontonul de est era reprezentată nașterea Atenei gata înarmată din fruntea lui
Zeus, iar pe frontonul de vest biruința ei asupra lui Poseidon. Sculpturile erau supervizate
de Fidias. Ornamentația acoperișului cuprindea capete de lei și un grup sculptural, care s-
au pierdut.
Ca sculptură clasică, Partenonul a fost proiectat în acord cu idealul grecesc al
euritmiei19 – o bine proporționată, armonioasă și plăcută înfățișare a întregului. Ritmul
acestui superb edificiu constă din repetarea unor elemente similare cum sunt coloanele.
Pentru a obține armonia templului, Ictinus a folosit matematica și nu intuiția. Raportul
dintre înălțimea și lățimea templului pe fațadele dinspre răsărit și apus este de 4/9, raportul
dintre lățime și lungime este, de asemenea, de 4/9, iar dintre diametrul unei coloane și
distanța dintre coloane este 9/4. Cele 17 coloane de pe laturile lungi sunt de două ori plus
una mai multe față de cele opt coloane dinspre răsărit și apus, ceea ce ne aduce din nou la
raportul 9/4.
Partenonul se distinge și prin perfecțiunea rafinamentelor sale optice. În clădire
nu există nici o linie perfect dreaptă, deoarece atunci când privim o astfel de linie mai
lungă apare deformarea optică de curbare. Fiecare treaptă era ușor curbată, curbată era și
partea de deasupra a coloanelor, curbat era chiar și cadrul marilor uși. Trunchiurile
coloanelor au fost ușor îngroșate de la bază în sus pentru a evita impresia de gâtuire la
mijloc. Totodată ele sunt ușor aplecate în spate, pentru a se evita impresia că templul stă să
cadă în față.
Erechteionul, proiectat probabil de Mnesicles, a constituit un lucru cu totul nou în
arhitectura greacă. Cariatidele20 constituie cea mai bogată și mai rafinată ornamentație
arhitectonică grecească.
Acest edificiu este plasat în locul unde se găsea stânca cu urmele fulgerului cu
care Zeus îl lovise pe Erechteus – unul din primii regi ai Atenei, inventatorul carului. Aici
se afla și izvorul cu apă sărată iscat de Poseidon în timpul disputei lui cu Atena, dar și
mormântul lui Cecrops, primul rege al atenienilor, care i-a învățat să-și clădească orașele și
să-și îngroape morții și a inventat scrierea.
Sculptura. La Atena s-au succedat, în perioade bine delimitate și definite, „stilul
sever” al preclasicismului (în prima jumătate a secolului al V-lea î.H.); stilul primului
clasicism, din a doua jumătate a aceluiași secol, cu Myron, Policlet și Fidias; și stilul
clasicismului secolului al IV-lea î.H., ilustrat de Scopas, Praxitele și Lysip.
16 Fronton – motiv triunghiular sau semicircular încoronând, în general, fațada principală a unui edificiu.17 Metopă – placă de piatră sau teracotă de formă rectangulară, care formează friza ordinului doric.18 Timpan – spațiu de pe fronton decorat cu sculpturi.19 Euritmie – îmbinare armonioasă de proporții și de linii20 Cariatide – statui de femei care susțin greutatea antablamentului.
16

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Stilul sever este simplu, auster și chiar rigid. Tipul fizic ideal se caracterizează
prin aceea că personajul reprezentat are cutia toracică mai mare, fruntea mai înaltă, bărbia
mai pronunțată, iar expresia figurii este gravă, aproape rece.
Foarte multe din statuile create în epoca clasică au dispărut, fiind păstrate doar
copiile lor romane executate între secolele I î.H și III d.H.
Sculptura greacă era policromă, deoarece prin această modalitate de colaborare a
picturii cu sculptura se urmărea crearea impresiei de viață a statuilor.
Cel mai renumit sculptor grec a fost Fidias. El era apreciat îndeosebi pentru
statuia lui Zeus din Olympia (de 14 m înălțime împreună cu soclul) și cea a Atenei
Parhenos. Această statuie avea o înălțime de 10m, fața, brațele și picioarele erau realizate
din fildeș, îmbrăcămintea și armele erau din aur. Mâna dreaptă întinsă ținea o statuie din
aur și fildeș, care o reprezenta pe Zeița Nike. Multe din lucrările sale s-au pierdut fiind
păstrate doar copiile romane: Diadumenos, Amazoana, Kora.
Un alt artist, Policlet, a fost renumit pentru sculpturile sale în bronz. El este
autorul unui canon conform căruia dimensiunea capului trebuie să fie a șaptea parte din
înălțimea corpului. Cele mai celebre statui pe care le-a realizat, cunoscute doar din
numeroasele copii în marmură, din epoca romană, sunt: Doriforul (sau purtătorul de
lance), Discoforul, Amazoana rănită, Efebul. Operele sale se caracterizează printr-un
echilibru stabil, prin poziția statică și atitudinea austeră.
Myron a lucrat în special opere de bronz, din care nu s-au păstrat însă – în copii
romane – decât două: Discobolul și grupul Athena și Marsias.
Praxitele a sculptat zei frumoși și tineri, având o preferință aparte pentru Eros.
Operele sale vădesc suplețe și seriozitate în linii.
Scopas a luat parte la decorarea Mausoleului lui Halicarnas , la orientarea
templului zeiței Atena Aleea din Tegera (Efes) și a avut o predilecție pentru sculptura
subiectelor dramatice. Opera sa exprimă neliniștea, pasiunea, durerea.
Lisip i-a făcut numeroase busturi în bronz împăratului Alexandru Macedon, pe
care îl prezenta de obicei cu capul plecat spre umărul stâng, ochii umezi privind în sus,
părul în formă de coamă.
Praxitele, un alt sculptor renumit pentru reprezentarea adolescenților și a femeii,
a redat figurile umane în atitudini de relaxare. Exemple: Apolo Sauroctonul , Hermes cu
copilul Bachus în brațe , Afrodita din Cnid.
Pictura. Ceramica. Pictura greacă a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în secolul
al IV-lea î.H., în primul rând cu Apelles, pictorul de curte al lui Alexandru Macedon , care a
excelat în nuduri și portrete.
În ceramică, aspectul, tehnica decorației și stilul se schimbă începând din jurul
anului 530 î.H. Acum devine dominantă tehnica figurilor roșii”. Pe fondul galben-roșcat al
vasului decoratorul schița siluetele figurilor roșii, indicând doar contururile corpului.
Din decorația ceramicii dispar animalele, păsările, peisajele, subiectul
predominant fiind omul.
Artele minore. O importanță aparte pentru arta greacă o au statuetele de
Tanagra, numite astfel după o localitate din Beoția (o provincie a Greciei) în care s-au
găsit cele mai multe din aceste lucrări. Făcute din teracotă pictată, acestea nu depășesc
înălțimea de 70 cm. Reprezintă bărbați, femei, copiii a căror psihologie este redată cu
măiestrie și sunt pictate în tonuri deschise, cu tușe aurii.
În toate regiunile lumii grecești existau ateliere în care se lucra metalul prețios
care căpăta mereu noi forme cum ar fi, de exemplu, oglinda cu casetă sau urne funerare
decorate cu scene mistice.
17

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
În ceea ce privește arhitectura din perioada clasicismului târziu, se construiesc
piețe publice, teatre, temple. Un teatru era compus din scenă, o platformă rezervată corului
și tribune dispuse în semicerc. Cel mai vestit teatru grec ea cel din Epidaur (în Pelopones),
care avea o capacitate de 14.000 de locuri. Pentru audiții muzicale existau construcții
speciale, numite odeoane, asemănătoare teatrului, însă acoperite și de dimensiuni reduse.
Arta greacă s-a răspândit și în coloniile grecești din Asia Mică, unde au fost
realizate construcții pline de solemnitate, la care se simt influențele orientale. Amintim
despre Templul zeiței Artemis din Efes , numit Artemision, care avea coloane de două ori
mai înalte decât cele ale Partenonului și de Mausoleul din Halicarnas , un templu –
mormânt înalt de aproape 45m, compus dintr-o bază pătrată, o colonadă în stil ionic și un
acoperiș în formă de piramidă în trepte.
4.5.Arta greacă în perioada elenistică
În perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru Macedon (323 î.H.) și căderea
Egiptului sub stăpânire romană (30 î.H.), Grecia pierde treptat prioritatea politică, dar și
culturală. Cu toate acestea, o înflorire culturală se manifestă în marile orașe grecești ale
lumii elenistice precum Antiohia (Siria), Alexandria (Egipt), Pergam (Asia Mică), dar și în
insulele Rhodos și Delos.
Dintre monumentele arhitectonice construite atunci, renumit este Farul din
Alexandria, care avea o înălțime de 130m și a cărui lumină, concentrată și reflectată de o
oglindă concavă, se putea vedea de la o distanță de aproximativ 60km. Inclus printre cele 7
minuni ale lumii antice, renumitul far s-a prăbușit la 1100 dH, ca urmare a unui cutremur.
În ceea ce privește sculptura, se remarcă două stiluri: cel atic, cu centrul în Grecia
și cel asiatic, apărut în noile regate. Cel atic se caracterizează prin respectarea tradițiilor
clasice, prin sobrietate și simplitate. Stilul asiatic este mai patetic și se caracterizează
printr-o plasticitate puternică.
O altă realizare artistică deosebită este Marele Altar al lui Zeus și al Atenei de la
Pergam (Asia Mică). Subiectul frizei, lungă de 120m și înaltă de 2,3m prezintă lupta zeilor
și a titanilor cu giganții.
5. Arta romană
5.1. Arta etruscă
Într-o primă fază, arta romană se prezintă ca o contribuție a populațiilor italice cu
care romanii au venit în contact. O influență fundamentală în constituirea artei romane a
avut-o arta etruscă.
Se pare că acest popor misterios, care ocupase teritoriul vechiului Latium din
secolul al VIII-lea î.H. până în secolul I î.H., era înrudit cu fenicienii.
Geniul etrusc s-a manifestat, mai cu seamă, în domeniul arhitecturii, etruscii fiind
renumiți ca mari constructori și urbaniști. Ei au construit palate, temple, fortificații, dar și
monumente funerare. Orașul etrusc era ridicat după anumite norme urbanistice. El trebuia
să aibă cel puțin trei porți și trei temple, cartiere dispuse pe arterele principale, străzi,
trotuare, o rețea de canale de scurgere. Casele aveau camerele dispuse în jurul unei încăperi
centrale – atrium, deschisă în partea de sus ca să intre lumina și ploaia care umplea un
bazin situat sub această deschizătură.
Templele etrusce se asemănau cu cele grecești și atingeau uneori dimensiuni
apreciabile. Cel de pe Capitoliu (secolul VI î.H.) avea o lungime de 60 m și o lățime de 55
m. Construite pe un podium de piatră, templele aveau în cella cele trei statui ale zeilor
18

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Tinia, Uni și Minerva (asimilați cu Jupiter, Junona și Minerva). Spre deosebire de templele
grecești, cele etrusce erau din cărămidă, aveau coloanele din lemn și erau decorate cu plăci
de teracotă pictate sau cu motive florale în relief. Coloanele erau scunde, groase și aveau
capitelul alcătuit dintr-o pernă rotundă și o abacă dreptunghiulară.
Contribuția etruscilor este remarcabilă în arhitectura funerară. Necropolele
etrusce sunt adevărate „orașe ale morților”. Mormintele sunt rânduite pe străzi și reproduc
planul unei locuințe etrusce, căci ele erau numite „locuințe de veci”. Renumite sunt
mormintele descoperite în localitățile Cerveteri și Orvieto. La Cerveteri s-a găsit un
sarcofag din teracotă pe capacul căruia sunt sculptați soții decedați stând pe propriul lor
sicriu, cu picioarele întinse și cu trupurile ridicate și îndreptate spre privitor.
Etruscii, ca și grecii, au dovedit o măiestrie aparte în sculptura în bronz. Sunt
cunoscute două realizări deosebite în acest domeniu:, Lupoaica de pe Capitoliu și Himera
din Arezzo.
În sculptura în teracotă, etruscii sunt cei mai mari maeștri din lumea antică. Au
fost găsite vase și statuete de teracotă, care demonstrează stăpânirea unei tehnici
desăvârșite.
În ceea ce privește pictura, etruscii au decorat pereții mormintelor cu plăci de
teracotă, pictate cu scene de ospețe, de lupte și jocuri funerare, de ceremonii, scene erotice
rituale, de ocupații și divertismente.
Gustul artistic al etruscilor s-a manifestat și în artele secundare. Ei au realizat
motive decorative variate și rafinate pe vase, candelabre, mobilă, obiecte de toaletă. Au
executat și numeroase bijuterii de aur lucrate în filigran sau cu o decorație deosebită.
5.2. Arta romană
A preluat și diferite elemente din arta provinciilor imperiului și în special din
lumea greacă, contopindu-le într-un tot unitar, original. Perioada sa de apogeu s-a situat
spre sfârșitul secolului I î.H., în timpul imperiului lui Augustus și al Antoninilor.
Arhitectura romană. Romanii au fost neîntrecuți în domeniul construcțiilor. Ei
au inventat arcul de triumf, amfiteatrul, apeductul, podurile, monumentul numit „trofeu”,
coloana votivă ornată, villa.
Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, erau un fel de
jgheaburi mari de piatră, lungi de zeci de kilometri, susținute de stâlpi groși de zid, legați
între ei cu arcade. Prin ele era adusă în orașe apa de la distanțe foarte mari. În epoca
imperială Roma dispunea de 13 apeducte, cu o lungime totală de 430 km. Renumit este
apeductul de la Pont du Gard din Franța, care traversa un râu, fiind susținut de trei rânduri
de stâlpi, legați prin trei rânduri de arcuri (în trei etape).
Orașele romane aveau piețe publice numite Forum. Aici locuitorii se întâlneau
pentru a discuta treburile obștești. Aceste ansambluri urbanistice erau incinte de formă
dreptunghiulară, înconjurate de ziduri. În interior aveau coloane, unite în partea superioară
prin lespezi de marmură. Forumurile adăposteau construcții, precum: arcuri de triumf,
altare, statui, bazilici, biblioteci. Cel mai renumit este Forumul lui Traian , care avea o
lungime de 280m și o lățime de 200m. Intrarea se făcea printr-un arc de triumf, iar în
incinta forumului se găseau statuia ecvestră a împăratului, o bazilică, două biblioteci și
Columna lui Traian .
19

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Arcul de triumf este un monument roman original, construit pentru prima dată în
secolul I î.H. Aceste grandioase porți ce dominau străzile publice aveau piloni mari, legați
prin arcuri de zidărie în plin cintru.21. Deasupra, zidăria construcției era terminată în linie
dreaptă. Întreg edificiul era încoronat de un grup statuar sau de trofee. Pe fronton se aflau
inscripții care celebrau victoriile împăratului în cinstea căruia fusese ridicat monumentul.
Cele mai însemnate arcuri de triumf s-au ridicat la Roma, fiind dedicate împăraților Titus,
Septimius Sever și Constantin cel Mare. Cel al lui Titus avea o înălțime de aproximativ
20m, era acoperit cu marmură și a fost ridicat în urma victoriei împotriva iudeilor.
În amintirea victoriilor obținute de împărații romani s-au ridicat și columne.
Acestea aveau forma cilindrică și depășeau înălțimea de 20 m. În vârful lor se afla de
obicei statuia împăratului în veșminte de războinic. Basoreliefurile de pe coloane înfățișau
scene din războaiele celebrate prin aceste monumente. Cele mai însemnate sunt Columna
lui Traian și Columna lui Marc Aureliu, de la Roma.
Romanii au construit și edificii destinate spectacolelor publice. Primele
spectacole teatrale se desfășurau în teatre construite din lemn. Primul teatru din piatră a
fost construit în timpul lui Pompei (55 î.H.). Al doilea teatru din Roma, având 20.000 de
locuri, a fost început de Cezar și terminat de Octavianus Augustus. Cel mai bine păstrat
este teatrul din Orange, din sudul Franței.
În afară de teatre, existau circuri și amfiteatre. Dintre cele patru circuri din Roma,
Circus Maximus avea o capacitate de 300.000 de locuri. Amfiteatrele adăposteau
spectacole sângeroase ca luptele gladiatorilor sau luptele cu fiare sălbatice. Celebru este
Colosseum-ul din Roma – Amfiteatrul lui Flavius – cea mai mare clădire pe care ne-a
lăsat-o antichitatea. Acest imens edificiu, început din ordinul împăratului Vespasian,
inaugurat de fiul său Titus în nul 80 și terminat de Domițian, avea formă elipsoidală, patru
etaje și o capacitate de aproximativ 87.000 de locuri. Fațada este alcătuită din trei rânduri
de arcade suprapuse, deasupra cărora se află un etaj cu ferestre.
Printre construcțiile publice importante se numărau și termele. Ele cuprindeau săli
de baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri de odihnă. Acestea
erau locuri de întâlnire a cetățenilor care discutau probleme obștești și personale, dar și
locuri de destindere și distracție.
Sălile de baie aveau pardoseala din cărămizi sau plăci de piatră combinate în
motive decorative geometrice deosebit de frumoase. Uneori pavajul era lucrat din mozaic
și reprezenta scene din mitologie, păsări, animale. La Roma se găsesc ruinele Termelor lui
Caracalla și ale lui Dioclețian, primele adăpostind astăzi Stagiunile de concerte de operă
din timpul verii, cele din urmă transformate în muzeu național de arheologie veche.
În cinstea zeilor, romanii au construit și numeroase temple. Templul roman, în
general de dimensiuni mici, avea forma dreptunghiulară și era construit pe un podium înalt
de piatră,care îi asigura o poziție dominantă. Bine păstrat este templul Fortunei Virile, din
Roma.
Capodopera arhitecturii romane este Panteonul din Roma – templul tuturor
zeilor. Construit în anul 27 î.H. de Agrippa, distrus în anul 8 d.H. de un incendiu,
reconstruit de împăratul Domițian, apoi de Hadrian după un alt incendiu (110 d.H.) a fost
restaurat de Septimius Sever și Caracalla. Edificiul are o formă circulară și este precedat de
un vestibul susținut de 16 coloane corintice. Cupola semisferică cu 145 de casete dispuse
pe 5 rânduri orizontale și care descresc treptat, are în vârf o deschizătură circulară cu
diametrul de 8,92 m numită oculus, prin care pătrunde lumina naturală.
21 Arcuri în plin centru – arcuri în formă de jumătate de cerc
20

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Bazilicile erau clădirile publice ce serveau ca tribunale și în care se întâlneau
oamenii de afaceri. Acestea erau edificii dreptunghiulare împărțite în interior, prin două
rânduri de coloane, în trei părți, numite nave: o navă principală și două nave laterale. După
planul bazilicilor romane s-au construit, mai târziu, bisericile creștine.
Sculptura. Sculptura romană a fost influențată, în special, de cea etruscă și de
cea greacă. Caracteristicile estetice ale sculpturii romane sunt realismul și precizia
execuției, deoarece artistul dorește să realizeze un tip uman caracterizat prin energie,
duritate, disciplină, dotat cu o voință puternică și stăpânire de sine.
Sculptorii romani au excelat în realizarea bustului-portret și a basoreliefului. În
basoreliefuri este exprimat interesul romanilor pentru consemnarea evenimentelor istorice
și preferința lor pentru stilul narativ.
Basoreliefurile s-au păstrat, îndeosebi, pe arcurile de triumf, pe coloane, temple,
altare și sarcofage. Monumentul în care basorelieful roman a atins culmea perfecțiunii este
Columna lui Traian (116 d.H.). Pe această Columnă, narațiunea merge în spirală, de jos în
sus. Scenele descriu victoria împăratului în timpul celor două războaie dacice. În afară de
scenele de război dintre daci și romani sunt reprezentate aspecte din natură sau din viața de
tabără militară, orașe și cetăți dacice, femei, bătrâni și copii daci.
Pictura. Romanii și-au înfrumusețat cu picturi încăperile publice și particulare.
De-a lungul timpului, cea mai mare parte dintre picturile romane s-a distrus. A rămas însă
un număr însemnat de figuri și scene pictate pe pereții caselor de la Pompei, Herculanum și
Stabia. Acoperite de lava vulcanului Vezuviu în secolul I d.H., aceste orașe au fost
dezgropate de arheologi începând din secolul al XVIII-lea. În interioarele caselor din
aceste orașe au fost găsite picturi înfățișând peisaje, scene de interior, subiecte mitologice
sau legendare, natură moartă și o delicată ornamentație cu motive florale și arabescuri.
În ceea ce privește tehnicile picturale, romanii foloseau fresca, tempera și
encaustul (în care culorile se amestecă cu ceară). Culorile de bază erau: albastrul, negrul,
galbenul și roșul.
O artă preferată în mod deosebit de romani, a fost mozaicul. Capodopera genului
este marele mozaic ce reprezintă bătălia lui Alexandru Macedon, găsit într-o vilă din
Pompei.
III. ARTA MEDIEVALĂ
În primele secole ale erei creștine, dezvoltarea artei în Imperiul roman a fost
influențată de invazia barbarilor și de civilizațiile orientale. Contribuția orientală se face
simțită, în primul rând, în arhitectură prin folosirea cupolei, a bolții, a arcurilor frânte pe
pandantive.22
Barbarii au adus gustul pentru bijuterii și o tehnică aparte de prelucrare a
metalelor prețioase: cloisonné23. Printre primele clădiri în care se constată prezența
elementelor orientale se evidențiază palatul lui Dioclețian, din Split (Spalato) și Bazilica
lui Constantin cel Mare din forul roman.
În secolele al VI-lea si al VII-lea ia naștere arta preromanică, sub aspectul ei
merovingian. După aceasta a urmat arta carolingiană, care reprezintă o fază importantă a
artei medievale occidentale. Ea a reînviat tradiția clasică, a reintrodus stilul monumental în
22 Pandativ – element de zidărie de formă triunghiulară, ușor rotunjit în partea de sus, care face trecerea între
marginea arcuită a cupolei și stâlpii de susținere.23 Cloisonné – tehnică decorativă pentru metal, în care suprafața de decorat este compartimentată prin fire sau
benzi metalice sudate pe suprafața suport, fiecare compartiment urmând a fi umplut cu lamele de pietre
prețioase sau semiprețioase, de lemn de esențe rare, fildeș, coral, sidef sau emailuri colorate.
21

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
arhitectură și a revenit la sculptura tridimensională. Un loc aparte în arhitectura acestei
perioade îl ocupă Capela Palatină a lui Carol Magnul ridicată la Aix-la-Chapelle.
1.Arta bizantină
Arta bizantină este o componentă importantă a artei medievale europene în
totalitatea ei, deoarece influența ei s-a exercitat atât în Europa răsăriteană, cât și în cea
occidentală.
Afirmarea artei bizantine se situează în secolul al VI-lea, în timpul domniei
împăratului Iustinian, când ea a fost difuzată în toate provinciile imperiului.
Influența Orientului a fost hotărâtoare în concepția estetică și în genurile artistice
adoptate. Alexandria a transmis Bizanțului mozaicul și icoana, Siria, Fenicia și Palestina i-
au transmis tehnica arcului, a boltei și a cupolei, iar Persia sassanidă exemplul grandorii
palatelor sale și rafinamentul artelor decorative.
Influența religiei creștine și a filosofiei neoplatonice se face profund simțită și în
arta bizantină. Se creează un ideal artistic în care domină contradicția dintre corp și spirit,
dintre lumea sensibilă și cea suprasensibilă. Reprezentarea personajelor în pictură și în
sculptură avea un scop teologic. Artistul trebuia să evidențieze în special ochii sufletului,
privirea interioară prin care credinciosul, aflat în extaz, poate contempla divinitatea. Spre
deosebire de antichitate, care glorifică frumusețea fizică a corpului uman, arta bizantină
glorifică frumusețea spirituală a omului.
În evoluția artei bizantine se identifică trei mari etape: „epoca sa de aur” din
timpul domniei lui Iustinian, apoi, cea care a urmat perioadei iconoclaste și, în sfârșit,
epoca de după cruciada din 1204, până în 1453, data căderii Constantinopolului.
Marile creații ale Bizanțului în domeniul artistic sunt: arhitectura religioasă,
mozaicul și icoana.
Arhitectura. Arhitectura religioasă este purtătoarea acelor note dominante și
caractere izbitoare prin care s-a semnalat Bizanțul.
Primele monumente importante datează din timpul lui Constantin cel Mare.
Atunci a fost construită Biserica Sfântul Petru din Roma, pe mormântul celui mai mare
dintre apostoli și biserica de la Bethleem, deasupra ieslei în care se născuse Mântuitorul.
În epoca lui Iustinian, arta bizantină cunoaște o înflorire strălucită la Ravenna, în
Italia. Dar, capodopera arhitecturii bizantine, rămasă până azi cea mai mare biserică cu
cupolă din lume, este Sfânta Sofia, adică Biserica Sfintei Înțelepciuni , din Constantinopol.
Ea a fost construită de arhitecții Isidor din Millet și Anthemios din Tralles .
La construcția Sfintei Sofia a fost întrebuințat un ingenios sistem de boltă pe
pandantive. Biserica a fost în așa fel construită încât toate elementele ei dirijează vederea
spre cupola cu diametrul de 31m, care o încoronează. Cupola este sprijinită, prin patru
pandantive, pe patru arcuri, susținute la rândul lor de patru stâlpi enormi. La baza cupolei
se găsesc 40 de ferestre care asigură iluminația interiorului. În interiorul edificiului pereții
sunt acoperiți de mozaicuri.
Se spune că, atunci când împăratul Iustinian a intrat pentru prima oară în această
biserică plină de armonie, de fast și de strălucire, ar fi exclamat: „Te-am învins,
Solomon!”, socotind că Sfânta Sofia a întrecut în măreție, celebrul templu legendar din
Ierusalim, dărâmat sub împăratul roman Titus.
După căderea Constantinopolului în 1453, biserica a fost transformată în
moschee.
22

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Tot din secolul al VI-lea datează și biserica Sfânta Irina din Constantinopol, care
posedă și ea o cupolă exterioară sprijinită pe arcuri în toate patru părțile.
În secolul al IX-lea, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot
mai dominantă biserica pe plan de cruce greacă (cruce cu brațe egale). Totodată apare și
decorația exterioară a bisericilor.
A treia perioadă din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor.
Din secolul al XII-lea datează Biserica Pantokratorului , care este și ea o construcție cu
cupolă.
Sculptura. Bizantinii au excelat în ornamentul sculptat cu care erau împodobite
capitelurile coloanelor, cornișele, ancadramentele ușilor și ferestrelor, amvoanele și
tronurile episcopale. Ca motive ornamentale erau sculptate frunze de acant, modele
geometrice (pătrate, romburi, stele, triunghiuri, roze, cercuri, înșiruindu-se unele lângă
altele, sau desprinzându-se unele din altele).
La început, sculptura bizantină era pusă în slujba credinței. Au fost sculptate
sarcofage pentru martiri, dintre care multe au fost așezate în catacombe și în lăcașurile de
cult. Pe pereții sarcofagelor era deseori sculptată imaginea lui Hristos alături de apostoli.
Odată cu mișcarea iconoclastă, nu numai reprezentarea în pictură a sfinților, dar
și figura lor în relief au fost părăsite. Chiar dacă, mai târziu, icoanele ajung iarăși obiecte
venerate, biserica ortodoxă încetează de a se mai interesa de imaginile sculptate. Adorarea
credincioșilor se concentrează mai ales în imaginile zugrăvite.
Pictura. Mozaicul. Icoana. Tehnica picturală de care se servesc primii artiști
bizantini este fresca, dar aceasta a încetat să placă datorită înfățișării sale mate și a lipsei de
strălucire. Așa a devenit necesară înlocuirea picturii cu mozaicul. Cele mai renumite
mozaicuri sunt la Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și cele de la Biserica San Vitale
din Ravenna. Cele de la Sfânta Sofia au fost acoperite cu un strat de culoare, atunci când
biserica a devenit moschee. Pe zidurile absidei de la San Vitale sunt reprezentați împăratul
Iustinian și împărăteasa Teodora. Acest splendid mozaic a fost realizat prin asamblarea de
mici cubulețe de marmură, pastă de sticlă și teracotă.
Icoana a devenit un element al cultului creștin începând din secolul al VI-lea.
Poziția personajului este totdeauna frontală, figura sfântului este alungită și plasată pe un
fundal auriu. Între secolele VII – XIX, în perioada iconoclastă, s-au realizat compoziții cu
peisaje.
În icoanele din secolele XI și XII figurile sunt pictate din față, în atitudini statice
și cu expresie ascetică. În secolele următoare s-au lucrat icoane în mozaic și icoane
hagiografice: în centru figura unui sfânt, iar în jurul său scene miniaturale din viața sa.
Artele decorative. O importanță aparte s-a acordat ilustrării manuscriselor și
cărților. Renumit este „Menologiul”, adică manuscrisul cu „Viețile Sfinților”, compus
pentru împăratul Vasile al II-lea (secolul al XI-lea). Spre deosebire de alte manuscrise care
au fondul abstract, de aur, de purpură sau de culoarea pergamentului, acest manuscris are
ca fond un peisaj.Bizantinii erau meșteri pricepuți și în prelucrarea metalelor. De cele mai
multe ori metalul era smălțuit, fapt ce crea o impresie artistică deosebită.
Un rol important în arta bizantină îl dețin și stofele prețioase, cu scene de
vânătoare sau simboluri religioase. Cele mai frumoase sunt stofele din mătase. Însă, în
imperiul bizantin, mătasea era monopolul împăratului.
2.Arta maură din Spania
23

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Deși își are sediul în Spania, arta maură își are originea mult mai departe în Orient.
Ca cea mai mare parte a producției artistice medievale, și ea este legată de o credință
religioasă: de islamism.
În Spania, istoria și cultura arabă au avut particularități distincte. Arta maură
atinge apogeul în Spania, nu pentru că aici năvăliseră câteva mii de seminții de religie
mahomedană, ci pentru că acestea impuseseră religia lor băștinașilor, iar aceștia o serveau
și pe terenul artistic, cu toate darurile excepționale pe care le posedau”24.
Puternic influențată de religia islamică, arta arabă are anumite caracteristici
generale. Deoarece Coranul prescrisese evitarea reprezentării figurii umane, sculptura în
ronde-bosse nu era practicată, iar basorelieful avea numai motive decorative. Atunci când
figura umană este totuși reprezentată, imaginea ei nu va fi o interpretare realistă, ci una
stilizată.
Temele abordate în arta musulmană au un caracter ornamental, decorativ și nu
unul naturalist. Acest fapt a făcut ca între arta sacră și cea profană să nu existe deosebiri
nete, manifestările lor fiind destul de asemănătoare.
În arta arabă o înflorire excepțională vor cunoaște arhitectura și artele minore.
Artiștii arabi au creat o impresionantă și rafinată varietate de combinații ornamentale și
arhitectonice. Decoratori plini de fantezie, ei au făcut din monumentele arhitectonice
adevărate bijuterii. Ei au reușit să lucreze piatra cu atâta migală, dar și precizie, încât să-i
dea aspectul de broderie.
În arhitectura religioasă, arabii au construit moschei însoțite de minarete,
mausolee și mederse (clădiri ale școlilor de teologie). În ce privește arhitectura civilă,
arabii au fost neîntrecuți în construcția palatelor califilor sau ale guvernatorilor de
provincii. În interiorul unei moschei se găsește o nișă în zid – mihrab, care indică direcția
spre Mecca, un scaun pentru predici – minbar, precum și o lojă destinată califilor –
macsura. Minaretele sunt turnuri înalte și zvelte, din care se anunță ora rugăciunii.
Printre monumentele maure apărute pe pământul Spaniei, cel mai cunoscut este
Moscheea din Cordoba , fosta capitală a regatului maur de aici (sfârșitul secolului al VIII-
lea și începutul secolului al IX-lea). Inițial, moscheea a avut 120 de coloane de marmură de
culoare închisă, mai târziu i s-au adăugat încă 145 de coloane de marmură roșie și albastră,
iar în cele din urmă, numărul coloanelor a ajuns la 1029. Prin construirea, în secolul XVI-
lea, a unei biserici creștine în corpul moscheii, numărul lor a rămas azi de aproximativ 800.
Rolul acestor coloane e mai mult decorativ. Moscheea are o cupolă pe nervuri și bolta
realizată dintr-o împletitură de arce. Ea impresionează și prin fastul decorațiilor sale în
mozaic și în marmură.
De o măreție aparte este, Palatul Alhambra din Granada, a cărui construcție a
început în anul 1231 și a durat peste o sută de ani. ( el-hamara = „cea roșie”, de la culoarea
roșiatică a materialului de construcție).
Exteriorul acestui palat este destul de simplu, însă interiorul său este feeric. Se
compune din trei corpuri de clădiri, fiecare dispus în jurul unei curți. Celebră este Curtea
leilor, una dintre perlele arhitecturii musulmane în centrul căreia se află o fântână arteziană
înconjurată de statuile stilizate a doisprezece lei, din marmură neagră, care susțin un havuz
rotund din alabastru din acre țâșnește un izvor.
24 C. Oprescu, Manual de istoria artei. Evul Mediu , Editura Meridiane, București, 1985, p. 182
24

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Frumusețea acestei clădiri este dată de elementele arhitecturale utilizate (cupole,
coloane, stalactite, portice cu arce, arcade) de decorația care acoperă pereții și plafoanele,
dar și de terase, grădini superbe, bazine de apă, havuzuri.
Alte palate renumite sunt Alcazar din Sevilla și Generalifa, din Granada, care se
caracterizează printr-o ornamentație excesivă.
3.Arta romanică
Arta romanică este cuprinsă între a doua jumătate a secolului al X-lea și sfârșitul
secolului al XIII-lea. Perioada ei de înflorire se situează în prima jumătate a secolului al
XII-lea.
Această artă s-a dezvoltat concomitent în mai multe țări europene, căpătând
aspecte diferite, după locul unde a fost creată.
Arhitectura. Construcțiile specifice artei romane sunt castelele și mănăstirile
catolice (abațiile), unde edificiile cele mai importante erau bisericile. Ceea ce
impresionează în arhitectura romanică este importanța zidului, soliditatea și masivitatea lui.
Castelele romanice sunt situate pe înălțimi și au ziduri groase și înalte cu
creneluri, ferestre puține cu deschiderea mai îngustă în afară și mai largă înăuntru, au
turnuri, dintre care cel mai important este donjonul, bolți semicilindrice, coloane cu
capiteluri în formă de trunchi de con sau trunchi de piramidă.
Planul bisericilor romanice este foarte variat în funcție de țările și regiunile unde
au fost construite, dar și potrivit concepțiilor ordinelor monastice. La început acest plan a
fost derivat din cel al bazilicii romane. Astfel, primele biserici romanice aveau o singură
navă terminată cu o absidă în care se găsea altarul. Mai apoi au apărut biserici împărțite în
trei nave, una principală și două laterale. Navele laterale aveau uneori două abside mai
mici numite absidiole. Foarte multe biserici romanice au planul de cruce latină, plan
rezultat din adăugarea unei încăperi perpendiculare pe nave, numită transept. Numeroase
biserici au nava centrală precedată de un portic în care se pregătea serviciul divin.
O importanță deosebită capătă în arhitectura romanică turnurile și clopotnițele. În
general, clopotnițele sunt așezate în mijlocul edificiului. Numărul turnurilor-clopotnițe
variază de la 1 la 6.
Interiorul bisericilor prezintă zidurile laterale împărțite în zone orizontale. Zona
inferioară o formează marile arcade susținute de stâlpi masivi și greoi. Deasupra acestor
arcade, zona superioară este construită de tribune separate de navă printr-un zid cu arcade
largi.
Caracteristice pentru arhitectura romanică este bolta în leagăne semicilindrice ,
simplă și rezistentă25, sau bolta în cruce26. În ce privește cupola, ea a fost preluată din
arhitectura bizantină. Unele biserici au o cupolă centrală înconjurată de alte cupole de
dimensiuni mai mici (de exemplu San Marco din Veneția).
Cele mai renumite biserici romanice se găsesc în Franța, Germania, Spania, Italia
și Anglia.
În geografia romanicului, primul loc îl deține, indiscutabil, Franța. Aici a fost
construită, de exemplu, renumita Mănăstire de la Cluny, din care nu s-a mai păstrat decât o
mică porțiune.
În Anglia, stilul romanic se afirmă în catedralele din Canterbury, Winchester, Ely,
Lincoln, care se remarcă prin stabilitate și soliditate.
25 Bolta în leagăn este un semicilindru din piatră așezat deasupra navei26 Bolta în cruce este formată din două bolți în leagăn care se întretaie în unghiuri drepte.
25

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
În Germania stilul romanic aspiră spre grandios și impresionant. Regiunea
germană cea mai creativă a fost Renania. Renumite sunt catedralele din Köln, Bonn,
Koblenz.
În Spania, bisericile romane predomină în Catalonia. Cea mai celebră este Santa
Maria din Ripoll, care are cinci nave.
În Italia arta romanică s-a dezvoltat, în special, în Florența, Pisa și Roma.
Renumit este Câmpul Miracolelor din Pisa, care cuprinde baptisteriul, catedrala și turnul
înclinat.
Sculptura. Sculptura romanică este subordonată arhitecturii. Ea a fost utilizată
pentru decorarea capitelurilor, timpanelor, portalelor, fațadelor bisericilor. Pe timpane erau
sculptate scene religioase în care Hristos este reprezentat în dimensiuni mai mari decât cele
ale figurilor din jurul său, evangheliști sau îngeri. Artistul romanic încadrează scenele în
spațiul timpanului, în așa fel încât să-l umple total. Din acest motiv, dimensiunile
personajelor sunt supuse legii integrării în cadru, fiind astfel micșorate sau deformate.
Sculptura romanică este fie pur decorativă, fie simbolică. Ea este infinit mai
bogată în basoreliefuri decât în statui; n-a lipsit, însă, nici sculptura în ronde-bosse: statui
ale Fecioarei, ale lui Hristos sau ale unor sfinți, executate din lemn sau din piatră.
4.Arta gotică
Denumirea de gotic, dată acestui important stil artistic medieval de către artiștii
Renașterii italiene, a avut inițial un caracter peiorativ. Înțelesul acestui termen era sinonim
cu cel de „barbar”, fiindcă idealul artistic specific Renașterii respingea această artă pe
motiv că este lipsită de armonie, haotică și irațională.
Stilul gotic a început să se afirme cam din a doua jumătate a secolului al XII-lea
odată cu construirea corului bazilicii Saint Denis din vecinătatea Parisului și s-a dezvoltat
până în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Aria geografică în care s-a dezvoltat acest
stil coincide, în genere, cu aceea a stilului romanic.
Arhitectura gotică religioasă. În evoluția sa, arta gotică a cunoscut trei mari
faze: 1. goticul timpuriu sau lanceolat (1140-1220); 2. goticul matur sau reionant
(rayonnant) între 1220-1350; 3. goticul târziu sau flamboaiant (flamboyant) între mijlocul
secolului al XIV-lea și al XVI-lea.
La catedralele din perioada goticului timpuriu coexistă elementele gotice de cele
romanice. Un prototip al goticului timpuriu, elaborat pe șantierele din Ile-de-France, îl
constituie catedrala Notre-Dame din Paris, a cărei navă este de la sfârșitul secolului al XII-
lea, iar fațada din prima jumătate a secolului al XIII-lea.
Planul ei este acela al unei bazilici cu cinci nave, separate prin coloane. Fațada de
vest este flancată de două turnuri ridicate deasupra celor trei etaje pe care le are edificiul.
La mijlocul etajului al doilea se află rozasa, flancată de două mari ferestre geminate.
Prototipul clasic pentru faza goticului matur îl constituie catedrala Notre-Dame
din Amiens. Caracteristice pentru goticul reionant sunt bolțile, stâlpii subțiați la maximum
și importanța acordată vitraliilor.
Stilul flamboaiant se caracterizează printr-o decorație excesivă, accentul
punându-se îndeosebi pe ornamentație și nu pe funcționalitate. Exterioarele sunt acoperite
cu frontoane triunghiulare ascuțite plasate deasupra ușilor, a ferestrelor sau a portalurilor
(gabluri). Un exemplu elocvent de gotic flamboiant este Domul din Milano.
Spre deosebire de o biserică romanică, catedrala gotică este mai lungă și mai
înaltă, zveltă și aparent fragilă, deși foarte rezistentă prin scheletul ferm al clădirii. În
26

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
interior, nava centrală este mult mai înaltă decât navele laterale. Fațada are, în general,
două turnuri înalte, între care se află rozasa, iar în partea de jos, are trei sau cinci portaluri.
Elementele caracteristice stilului gotic sunt: bolțile pe ogive, arcurile butante și
un tip de ornamentație cu totul nou.
Ogiva este un arc diagonal, frânt de cele mai multe ori, care susține bolta și este
sprijinit pe doi stâlpi. El se întretaie în punctul unde se află cheia bolții, cu un alt arc frânt,
tot diagonal, și formează cu acesta o încrucișare de ogive. Rolul ogivei este acela de a spori
rezistența bolții și de a o susține.
Exteriorul unei construcții gotice conține și el noi organe de sprijin și de
rezistență. În primul rând sunt contraforții (stâlpii de susținere) și așa-numitele arcuri
butante (arcuri de sprijin). Din acest punct de vedere, o biserică gotică apare ca o clădire
ale cărei puncte de sprijin se află în exteriorul ei.
În Franța, cele mai multe catedrale gotice au fost închinate Fecioarei Maria.
Dintre acestea, renumite sunt catedralele: Notre-Dame din Paris, din Rouen, Laon,
Chartres, Reims și din Amiens.
În Anglia, goticul are o evoluție independentă, caracterizându-se printr-o structură
proprie și printr-un repertoriu decorativ original. O caracteristică a construcțiilor gotice
engleze este masivitatea și grosimea zidurilor. Specifică este și desfășurarea pe orizontală a
construcțiilor, spre deosebire de cele franceze care se desfășoară pe verticală. Stilul
dominant din a doua jumătate a secolului al XIII-lea până la mijlocul secolului al XIV-lea
este Decorated Style, caracterizat prin preferința pentru ornamentații. Ca reacție la această
tendință a apărut Perpendicular Style , mai sobru.
Cele mai renumite catedrale gotice din Anglia sunt cele din Ely, Salisbury,
Welles, Lincoln, Canterbury.
În Germania, stilul gotic dezvoltă o nouă variantă arhitectonică – biserica-hală.
Sistemul de boltire a goticului german evoluează de la bolțile în cruce pe ogive, la bolțile
stelate, mai rar în evantai, apoi la cele în mreajă sau plasă de pescar. Alături de arcul frânt,
la ferestre și portaluri, apar și arcul în acoladă și cel lobat.
Dintre construcțiile gotice din Germania, cele mai cunoscute sunt domurile din
Magdeburg, Naumburg, Bamberg și Köln.
În Italia, cu excepția domului din Milano, n-a existat, propriu-zis, o artă gotică.
Domul din Milano, construit pe parcursul a cinci secole, este exemplul unic în Italia de
gotic flamboaiant.
În Spania are loc o fuziune a goticului cu arta hispano-maură, ce dă naștere unui
stil hibrid la baza căruia stă arabescul, împânzind suprafețele arhitectonice.
Arhitectura militară și civilă. Ca și în arta romanică, în cea gotică s-au ridicat
construcții de apărare, precum cetățile și castelele.
Castelele gotice sunt așezate, de obicei, pe înălțimi sau în locuri greu accesibile.
Ele au ziduri masive și sisteme de apărare perfecționate. Renumite sunt castelele gotice de
pe malul Rinului.
În ce privește arhitectura civilă, au fost construite palate comunale cu o structură
arhitectonică complexă și o ornamentație exterioară bogată. Simbol al puterii orășenești,
palatul comunal este centrul de organizare a vieții urbane.
În aceste palate predomină încăperile de utilitate colectivă: vastă sală de consiliu
și sălile de recepție adiacente. În Italia, spre exemplu, fiecare oraș mai important își avea
palatul său comunal.
27

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Din punct de vedere arhitectonic, cele mai remarcabile palate comunale sunt cele
din Țările de Jos, nordul Franței și Germania. Un exemplu elocvent este Palatul
Parlamentului din Rouen.
În afară de palatele comunale, s-au construit palate ca locuințe ale celor ce
beneficiau de un nivel economic și social mai ridicat. Asemenea palate mai somptuoase
însă aveau și înalții prelați.
De o fascinantă originalitate este Palatul Dogilor din Veneția, a cărui fațadă
dinspre mare a fost ridicată între 1309-1404, iar cea de vest (dinspre piața San Marco)
terminată abia în secolul al XV-lea.
Sculptura. Sculptura gotică este aservită arhitecturii, deoarece rolul ei este acela
de a decora enormele schelete arhitectonice ale catedralei și, în special, portalurile.
Sculpturile portalului de vest de la Catedrala din Chartres aparțin tipului de
figuri-coloane. Sfinții apar alungiți și fusiformi, cu membrele lipite de trup pentru a nu
depăși limitele schematice.
Pe fațadele catedralelor gotice, în afară de statuile prinse în corpul zidăriei, se
practică sculpturile ornamentale, cu aspect geometric și floral.
Sculptura în ronde-bosse s-a detașat progresiv de arhitectură încet spre mijlocul
secolului al XIII-lea, când emanciparea sa a devenit aproape completă.
Perioada de aur a sculpturii gotice, atât ca nivel artistic cât și prin cantitatea
imensă de opere, este secolul al XIII-lea.
IV. ARTA RENAȘTERII
1. Renașterea italiană
Ca perioadă a culturii, Renașterea este un fenomen complex ce se manifestă și
prin schimbarea orizontului în artă.
Pe tărâmul Italiei, prefacerile sociale, dar și spirituale au dus la conturarea unor
noi concepții în artă, dar și la modificarea statutului creatorului de artă.
Odată cu Renașterea, artistul nu mai este considerat producător, ci creator. Din
secolul al XV-lea, arta este ridicată de la nivelul de meserie și artă mecanică la acela de
artă liberală și teoretică.
Artiștii Renașterii au ținut seama de progresele științifice și tehnice din epoca lor,
mulți dintre ei fiind savanți renumiți, literați, filosofi și tehnicieni. Pentru că omul devenise
tema lor de predicție, ei s-au aplecat spre studiul anatomiei ca bază a desenului, au
descoperit legile redării perspectivei, precum și pe cele ale distribuirii luminii în operele
lor.
Întoarcerea spre arta clasică greco-romană i-a determinat să ia drept model
realitatea vie, natura, lumea înconjurătoare și să aprecieze armonia echilibrului clasic și
liniștea proporțiilor antice.
Trecerea de la arta medievală la cea renascentistă este evidentă în operele de artă
ale lui N. Pisano, Arnolfo di Cambrio, Giotto.
Nicola Pisano creează un nou stil în sculptură, îmbinând decorația arhitecturală
gotică cu tradiția sculpturii antice. Aceasta se observă la amvonul sculptat pentru
baptisteriul din Pisa.
28

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Andrea Pisano, fratele lui Nicola, a urmărit o simplificare a formelor și a căutat
monumentalitatea, fapt evident la ușile de bronz ale baptisteriului din Florența.
În arhitectură, trecerea de la gotic la Renaștere se observă în opera lui Arnolfo di
Cambria, autor al Bisericii Santa Croce și al Palatului Signoriei , ambele din Florența.
Cel care revoluționează pictura este Giotto (1266 ?- 1337). Acesta se rupe de
tradiția bizantină și introduce mijloace picturale noi: compoziția clară, atenție acordată
expresiei fețelor, corpurile au volum, culorile sunt mai vii, spațiul are profunzime, formele
sunt simplificate. Renumite sunt frescele care reprezintă viața Sfântului Francisc din Asisi,
de la biserica ce poartă același nume.
Quattrocento (secolul al XV-lea)
Sculptura. Trăsăturile dominante ale sculpturii din primele decenii din
Quattrocento sunt apropierea de arta clasică antică și o tendința de a reda naturalist formele
corpului și expresia personalității.
Actul de naștere27 al sculpturii renascentiste poate fi considerat concursul din
1401, de la Florența, pentru completarea ansamblului Baptisteriului, ale cărui părți de
bronz au fost lăsate neterminate de Andrea Pisano, la sfârșitul secolului precedent.
Subiectul acestui concurs era Sacrificiul lui Avraam . Dintre cei șapte candidați,
învingător a fost declarat Lorenzo Ghiberti, maestru al basoreliefului puțin adânc, care a
executat nu doar porțile nordice, pentru care se ținuse concursul ci și poarta de răsărit
numită de Michelangelo Poarta Paradisului. În basoreliefurile de bronz executate de
Ghiberti, subiectele biblice capătă semnificații complexe și moderne.
Opera lui Ghiberti se caracterizează prin claritate, ordine și naturalețe, calități
specifice artei antice. Felul în care acest sculptor a decorat porțile baptisteriului a
determinat evoluția artei italiene în prima jumătate a secolului al XV-lea.
Un alt sculptor renumit este Donatello (1386 – 1466), a cărui concepție despre
formă și monument, alcătuirea compozițiilor, tratarea materialelor au influențat dezvoltarea
sculpturii renascentiste. Renumită pentru proporțiile armonioase, este statuia care-l
întruchipează pe David.
În sculptura monumentală, cea mai deosebită realizare a lui Donatello este statuia
ecvestră în bronz a unui condotier celebru, Gattamelata (pisica mieroasă). Monumentul a
fost destinat să decoreze piața Biserica Sfântul Anton din Padova.
Din generația care a urmat lui Donatello, o operă plastică mai importantă, este
aceea a lui Andrea Verrocchio (1435 – 1488). El este autorul a două lucrări nemuritoare,
cunoscute în lumea întreagă: David și statuia ecvestrăa condotierului Colleoni, făcută la
Veneția.
Arhitectura. Italienii n-au prea simpatizat stilul gotic care nu se potrivea cu
specificul lor. Interesul lor pentru antichitatea greco-romană, studiul geometriei, al
simetriei au determinat noua concepție arhitecturală. Aceasta s-a concretizat, mai ales, în
construcțiile ridicate în Florența. Aici au fost edificate catedrale, biserici, dar și numeroase
palate. Construite în piețe sau pe străzi, aceste palate simple și cu volume clare au fațade
care se desfășoară pe orizontală, pe două sau trei etaje, cu multe ferestre, care au deasupra
arcuri în plin cintru. Planul acestor palate compuse în forma construcției masive,
paralelipipedice, era pătrat. În centrul palatului se afla curtea interioară delimitată de
arcade. Interiorul acestor curți era împodobit cu fresce, reliefuri și sculpturi.
Cele mai reprezentative palate construite în Florența de-a lungul secolului al XV-
lea sunt: Palatul Medici, Palatul Rucellai de Leon Battista Alberti, Palatul Pitti, construit
după planurile lui Brunelleschi și Palatul Strozzi.
27 G. Oprescu, Manual de istoria artei Renașterii , Editura Meridiane, București, 1985
29

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Șeful școlii florentine de arhitectură din Quattrocento a fost Filipo Brunelleschi
(1377 – 1446), care era și sculptor. Opera sa cea mai cunoscută este cupola Domului Santa
Maria del Fiore din Florența. Formată din două emisfere suprapuse, având diametru de
42m, a fost înălțată pe un tambur octogonal din piatră.
Un alt arhitect renumit este Leon Battista Alberti , membru al Academiei
Platonice și teoretician al artei, autor al unor tratate celebre de arhitectură, sculptură și
pictură. A proiectat Palatul Ruccelai, Templul Malatestian din Rimini, partea superioară a
fațadei bisericii Santa Maria Novella.
Pictura. Pictorii florentini din Quattrocento au observat și au interpretat anatomia
și psihologia umană, natura și societatea, din perspectiva unei concepții estetice unitare și
originale.
Prima generație de pictori, formată din nume de prestigiu ca Fra Angelico,
Massacio, Uccelo, a fost cea care a deschis porțile cunoașterii raționale și experimentelor
plastice în pictura Renașterii.
Fra Angelico, călugăr dominican, a executat frescele din capela Sfinților Ștefan și
Laurențiu de pe pereții Vaticanului, dar și frescele de la Mănăstirea San Marco din
Florența. Caracteristica pentru stilul său este maxima luminozitate a culorilor. Pentru a
obține efectul de lumină-umbră, a folosit diluția culorilor, precum și tonurile deschise.
Spațiul plastic, la rândul său, este rezolvat prin folosirea atât a perspectivei geometrice, cât
si a celei cromatice.
Măsura vigorii și simțului plastic ale lui Massacio (1401 – 1428) este evidentă
îndeosebi în frescele din capela Brancacci de la Santa Maria del Carmine din Florența,
care înfățișează scene din viața sfântului Petru și compoziția biblică Izgonirea din Paradis.
Interesul lui Massacio se îndreaptă spre studierea perspectivei și a efectelor de lumină și de
culoare. Pictura sa formulează „idealul renascentist al omului în dialog cu destinul propriu
și cu destinul cetății”28.
Paolo Uccelo a fost un pasionat cercetător al științei perspectivei. Pasionat de
geometrie, el a încercat să creeze în planul bidimensional al tabloului, un nou spațiu care să
sugereze iluzia adâncimii. Din păcate, s-a păstrat doar o mică parte din lucrările sale.
Dintre operele rămase, cea mai bine conservată este Bătălia de la San Romano care
impresionează atât prin dimensiunea imaginii, prin paleta cromatică, cât și prin dinamica
ritmurilor.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, imaginile biblice sunt înlocuite din ce în
ce mai mult de imagini profane. Printre creatorii de elită ai celei de-a doua generații de
pictori îl amintim pe Sandro Botticelli (1445 – 1510).
Femeile pictate de Botticelli au o expresie diafană și grațioasă. Viziunea sa
artistică face să renască spiritul formei din arta greacă veche, mai ales din cea a lui
Praxitele. Printre picturile sale, enumerăm următoarele: Primăvara, Nașterea Venerei,
Calomnia.
O altă școală de pictură din Quattrocento, a fost cea din Umbria. Cea mai
puternică personalitate a picturii umbriene a fost Piero della Francesca . Capodoperele care
l-au făcut celebru sunt Botezul lui Hristos , Flagelarea și ciclul cu tema Legenda crucii din
Biserica San Francesco de la Arezzo. Arta sa exprimă liniște și monumentalitate, desenul
său este viguros, iar culorile folosite sunt strălucitoare.
Șeful școlii de pictură din Padova, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, este
considerat Andrea Mantegna (1431 – 1506), care a adus ca noutate în pictură subiectul
28 Adriana Botez Crainic, Istoria artelor plastice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, p. 63
30

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
tragic al morții. În lucrarea Hristos mort este redată moartea biologică a ființei umane și
durerea pricinuită celor două Marii de pierderea celui drag.
Școala de pictură venețiană din Quattrocento s-a impus prin Antonello da Mesina ,
Giovanni Bellini și Vittore Carpaccio.
Antonello părăsește vechea practică picturală în tempera și adoptă uleiul. El este
renumit mai ales ca portretist.
Giovanni Bellini introduce, ca fond al tablourilor, peisajul. El este considerat și
unul dintre primii mari coloriști ai Renașterii datorită paletei sale de nuanțe calde.
Prin Carpaccio, pictura venețiană a secolului al XV-lea ajunge la strălucirea ei
maximă. Acest pictor este un povestitor. El redă, într-o serie de lucrări minunate, adevărate
narațiuni.
Quinquecento (secolul al XVI-lea). În secolul al XVI-lea, arta Italiei este
dominată de geniul a patru titani: Leonardo, Michelangelo, Rafael și Tițian. Creațiile
acestor puternice personalități au produs o cotitură radicală în evoluția artelor.
Leonardo da Vinci (1452-1519) nu este numai un mare pictor, sculptor și arhitect,
ci și un precursor al științei noi, inginer de fortificații, de armament, constructor de poduri
și mașini de război, muzicant, poet, chimist, anatomist și fiziolog.
Spirit iscoditor și complex, Leonardo „nu este reprezentantul unei țări, nici măcar
al unei epoci. El aparține ca un exemplu de-a pururi viu, istoriei dezvoltării inteligenței
umane. Și totuși, nimeni mai bine ca el nu întruchipează imaginea omului multilateral al
Renașterii.”29
Deși este contemporan cu Botticelli și Carpaccio, de exemplu, creația sa în
domeniul artistic, ideile sale estetice aduc un suflu nou în arta sfârșitului secolului al XV-
lea.
În jurul vârstei de 17 ani, Leonardo era ucenic în atelierul lui Verrochhio și a
pictat celebrul său înger din compoziția maestrului său – Botezul lui Hristos.
Printre primele lucrări din perioada florentină se numără Buna vestire și două
lucrări rămase neterminate, dar foarte însemnate: Adorația magilor și Sfântul Ieronim.
Aceste două lucrări ne permit înțelegerea modului în care Leonardo concepea și realiza o
pictură. Principala sa preocupare era redarea planurilor și a reliefurilor, precum și
modelarea unei figuri prin clarobscur, prin valori de umbră și lumină.
Din prima epocă a artistului, lucrarea cea mai prețuită este Fecioara printre
stânci (Luvru) reluată de Leonardo, în replică, (National Gallery, Londra) după mai bine de
douăzeci de ani. Folosirea clarobscurului i-a permis să realizeze chipuri ovale, pure, care
datorită umbrelor și luminilor capătă o gingășie aparte.
La 27 de ani Leonardo s-a mutat la Milano unde fusese admis ca inginer și artist
de curte pe lângă Lodovico Mora. În această perioadă a realizat o compoziție considerată
ca o operă capitală în cariera sa de pictor, Cina cea de taină. Această pictură îl înfățișează
pe Hristos în mijlocul celor 12 apostoli ai săi, în momentul în care le spune că unul dintre
ei îl va trăda. Fața fiecărui personaj exprimă sentimentele pe care le-a produs această veste:
furie, uimire, teamă, indignare, frică, supărare etc. Doar figura lui Hristos exprimă
seninătate, calm, împăcare, resemnare.
Foarte deteriorată astăzi, această pictură se găsește în trapeza (sală de mese)
mănăstirii Santa Maria della Grozzie din Milano.
Tot din perioada în care a locuit la Milano, Leonardo a realizat și statuia ecvestră
a lui Francesco Storza. Din păcate, acest monument din bronz a fost topit odată cu intrarea
francezilor în Italia.
29 George Oprescu, Manual de istoria artei. Renașterea , Editura Meridiane, București, 1985, p. 141
31

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Între 1500 și 1506, Leonardo se află iarăși la Florența unde pictează Fecioara,
pruncul și Sfânta Ana (Luvru) și fresca Bătălia de la Anghiari pentru Palazzo Vecchio. Tot
în această perioadă, Leonardo începe să lucreze la portretul Gioconda (Luvru), terminat în
1507 și luat apoi în Franța. În jurul acestei opere s-au țesut numeroase legende datorită
zâmbetului enigmatic, provenit din contrastul dintre caracterul gurii, cu buzele schițând un
surâs și seriozitatea pătrunzătoare a ochilor.
În 1515 Leonardo acceptă propunerea regelui Francisc I al Franței, de a-l însoți în
Franța. Regele îl prețuia mult pe Leonardo, îi cumpărare Gioconda și-i dăruise un castel
lângă Amboaise, unde Leonardo s-a stins în 1519. În cei patru ani cât a locuit aici a pictat
compoziția Ioan Botezătorul tânăr și tabloul care se găsește la Luvru – Fecioara, pruncul
și Sfânta Ana.
La sfârșitul vieții, Leonardo ne-a lăsat un portret al său care se găsește la Muzeul
din Torino. În acest autoportret, Leonardo pare mai bătrân decât trebuie să fi fost în
realitate, dată fiind vârsta sa. Părul lung și barba îi înconjură toată fața, iar ochii, sub
sprâncenele stufoase, sunt pătrunzători și triști.
Michelangelo Buonarroti (1475-1564). Poet, arhitect și pictor, Michelangelo este
în primul rând un geniu plastic, sculptural. Trăiește 88 de ani și lasă o urmă puternică
asupra artei. Prin el, centrul vieții artistice se mută la Roma.
Opera lui Michelangelo este vastă, variată și mai ales impresionantă. Ca și
Donatello și Verrochio, îl sculptează și el pe David. Iar spre deosebire de aceștia, David al
lui Michelangelo nu este înfățișat ca un învingător ținând de păr capul tăiat al lui Goliat, ci
ca un luptător care își apreciază adversarul, gândindu-se cum să-l îngenuncheze. David,
realizat dintr-un bloc de marmură cu înălțimea de 5m, are un trup de atlet tânăr și frumos,
viguros și dârz și este extraordinar de veridic.
O altă sculptură renumită, din prima parte a activității sale, este Pieta de la
Sfântul Petru din Roma. Compoziția este în formă de piramidă, trupul fecioarei fiind baza
acesteia, prin stofa amplă ce se revarsă în jurul ei. Durerea demnă a Fecioarei, disperarea ei
elegantă, discreția și grația trupului Mântuitorului fac ca această operă să fie deosebit de
emoționantă.
Între anii 1501-1504, cât lucrează la David, i se cere să sculpteze pentru Domul
din Florența pe cei 12 apostoli, dintre care a realizat doar o singură statuie, cea a Sfântului
Matei.
În anii următori artistul lucrează pentru finalizarea celor două ansambluri
funerare celebre: mormântul Papei Iuliu al II-lea și ansamblul destinat mormintelor Medici
aflate în Capela Medici din Florența.
Pentru primul monument funerar, amplasat în interiorul Bisericii San Pietro din
Roma, Michelangelo a realizat statuile: Moise, Învingătorul și Sclavii.
În capela Medici, Michelangelo a sculptat cele două grupuri de statui: alegoriile
Ziua și Noaptea, în dreapta și stânga lui Gialiano, și Aurora și Crepusculul , simboluri ale
timpului care trece, simetric amplasate în dreapta și stânga lui Lorenzo de Medici.
În pictură, Michelangelo este renumit îndeosebi pentru realizarea frescelor și
bolții Capelei Sixtine din Vatican cu subiecte din Vechiul și Noul Testament: Geneza
lumii, Crearea lui Adam, Crearea Evei și Păcatul originar, până la scena Potopului lui
Noe. Picturile de pe această boltă dreptunghiulară cu lungimea de 40m și lățimea de 13,4m,
impresionează prin claritatea compoziției, prin forța personajelor, prin atitudinile și
expresiile corporale.
În arhitectură, creația desăvârșită a lui Michelangelo este cupola Catedralei San
Pietro din Roma, pe care a proiectat-o, dar care nu a fost construită în timpul vieții sale. O
32

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
altă realizare deosebită a lui Michelangelo ca arhitect este amenajarea pieții Capitoliului
din Roma, o impresionantă compoziție urbanistică.
Raffaello Sanzio (1483-1520) s-a născut la Urbino și s-a format la școala din
Perugia, care practică o pictură plină de grație și sensibilitate, în culori deschise și
strălucitoare. A studiat în atelierele lui Perugino și Pinturicchio, devenind celebru în
Umbria prin tablourile: Visul Cavalerului, Cele trei grații și Logodna sfintei Fecioare .
La vârsta de 22 de ani, Rafael se stabilește la Florența unde ia contact cu marea
artă a lui Leonardo și Michelangelo, dar și cu pictura florentină reprezentată de Fra
Angelico, Ghirlandajo și Botticelli.
În această perioadă el creează multe din renumitele sale Madone, care reprezintă
stilul său de feminitate și maternitate. Aceste inconfundabile Madone pictate de Rafael
sunt suave, grațioase, gingașe, au fețe ovale și, printre ele, trebuie semnalate îndeosebi La
Belle Jardiniere (Louvre) și Madona im Grünen (Viena).
În 1508 Rafael vine la Roma, chemat de papa Iuliu al II-lea la recomandarea lui
Bramante, pentru a decora Stanțele Vaticanului. I se cerea să realizeze scene care să redea
triumful bisericii creștine. Frescele pictate de Rafael stârnesc admirația generală și dau
măsura geniului său: Cea mai cunoscută din aceste stanze este Școala din Atena, în centrul
căreia se află cei doi mari filosofi ai antichității: Platon și Aristotel. O altă stanză renumită
este Parnas, în care sunt reprezentați poeți antici și italieni, precum Dante și Petrarca.
În afară de pictura monumentală, Rafael își manifestă talentul în pictura de
șevalet. Dintre Madonele sale, Madona Sixtină este legendară.
Dintre portretele pictate de Rafael, care s-a dovedit a fi un fin cunoscător al
psihologiei umane, strălucite sunt portretele lui Baldasare Castiglione și portretul de grup
al Papei Leon al X-lea cu nepoții .
Geniul lui Rafael s-a afirmat și în arhitectură prin proiectarea a numeroase palate,
precum și în proiectele pentru definirea planului Catedralei San Pietro din Roma.
În secolul al XVI-lea, la Veneția se dezvoltă o școală de pictură ce se distinge
prin calități de ordin coloristic și care a influențat mult pictura ulterioară.
Personalitatea care a creat un nou stil în pictura venețiană este Giorgio di
Castelfranco, cunoscut sub numele de Giorgione (1477/?78-1510). Ca și Rafael, a avut o
viață scurtă și a fost un geniu precoce. Este primul artist care a pictat nudul feminin în
mijlocul naturii (Tempesta, Concertul campestru , Venus dormind) și care a tratat peisajul
nu ca fundal, ci ca subiect ( Furtuna).
Ceea ce frapează la Gorgione este armonia culorilor și poezia tablourilor sale.
Cel mai strălucit dintre venețieni, Tiziano Vecellio (către 1488 – 1576) este
considerat un titan, alături de Michelangelo, Leonardo și Rafael. El este unul dintre cei mai
mari coloriști, roșul său fiind celebru. Culoarea are rolul de a preciza decorul, de a reda
atmosfera, de a întrupa subiectele. Aplicarea unor culori vii, calde și strălucitoare a conferit
o notă de senzualitate tablourilor sale.
În creația sa, Tizian a abordat o mare varietate de genuri, toate având ca motiv
principal omul. Deosebit de productiv, el a lăsat sute și mii de opere, în care a dezvoltat
subiecte religioase ( Prezentarea fecioarei la templu , Coborârea în mormânt , Pieta etc.), de
inspirație umanistă ( Amor sacru și Amor profan) și din viața cotidiană.
În portretele pe care le-a făurit, Tizian n-a urmărit numai redarea fizionomiei
personajelor, ci și a trăsăturilor lor de caracter. Astfel, portretul papei Paul al III-lea ne
dezvăluie un om șiret, iar cel al regelui Francisc I o persoană îngâmfată. Alte portrete
renumite sunt: La Bella, Flora, Lavinia, portretele împăratului german Carol Quintul,
portretul nobilului Riminaldi.
33

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Școala venețiană de pictură s-a făcut cunoscută și prin alți pictori talentați ce au
știut să aștearnă și să combine într-un stil propriu culorile. Printre aceștia merită atenția
noastră: Palma Vecchio (cel Bătrân), Veronese și Tintoreto.
Arhitectura. Printre arhitecții sfârșitului secolului al XV-lea și începutul
secolului al XVI-lea renumit este Donato Bramante (1448-1514), format la școala din
Umbria. Evoluția sa ca pictor a fost marcată de influența lui Mantegna și a lui Pierro della
Francesca. Domeniul în care s-a manifestat cu deosebit succes a fost însă arhitectura, pe
care a conceput-o sub semnul grandorii, acordând formelor monumentalitate, simplitate,
ritmicitate și armonie.
Lucrarea care l-a impus în atenția cercurilor artistice din Roma este Il tempietto
din biserica San Pietro în Montario, Roma. Această clădire era hărăzită să comemoreze
locul în care, conform tradiției fusese crucificat Sfântul Apostol Petru. De mici dimensiuni,
această clădire circulară, cu coloane toscane, impresionează prin eleganța proporțiilor sale.
Bramante a contribuit și la construirea unor aripi ale palatului papal din Vatican.
Apreciat de papalitate pentru însușirile sale deosebite, Bramante a fost considerat cel mai
indicat să proiecteze biserica Sfântul Petru din Roma. Clădirea, începută în 1506, n-a fost
terminată decât peste mai bine de 100 de ani, iar planul inițial a suferit diferite modificări
datorită contribuțiilor remarcabile ale altor mari artiști: Rafael, Michelangelo, Maderna.
Bramante a conceput bazilica San Pietro pe un plan de cruce greacă, având în
mijloc o cupolă gigantică înconjurată de alte patru cupole mai mici, iar la colțuri patru
turnuri cu câte patru fețe fiecare.
Michelangelo a păstrat în linii mari planul lui Bramante, dar l-a simplificat.
Biserica se reduce la o cupolă impunătoare, înălțată deasupra unui tambur masiv și care are
deasupra un turn lanternă, sugerând impresia de grandoare, de îndrăzneală și de avânt către
cer.
În timp ce la Roma se construiau palate monumentale, în nordul Italiei (Verona,
Piacenza, Veneția) se dezvoltă un stil mai pitoresc. Printre cei mai mari arhitecți din
această parte a Italiei menționăm pe Michele Sanmichele (1481-1559) care a proiectat
Palazzo Bevilacqua al Corso din Verona, Palazzo Grimini din Veneția, pe Canale Grande.
La Veneția, cel mai renumit și apreciat arhitect era Iacopo Sansovino (1486-
1570), a cărui capodoperă este biblioteca San Marco , din Piazzeta, în fața Palatului
dogilor.
Un alt mare arhitect, care a profitat din plin de lecția clasică, a fost Andrea
Palladio (1518-1580) care și-a manifestat talentul, îndeosebi, în construirea a numeroase
vile și palate. Celebră este Villa Capra, numită Villa Rotonda, de lângă Vicenza, acoperită
de o calotă sferică și având patru fațade cu portice ornate cu frontoane.
Tot creația lui Palladio este și San Giorgio Maggiore din Veneția ce se remarcă
prin simplitatea, logica și armonia ei.
2. Renașterea în afara Italiei
Renașterea – acest complex fenomen cultural și artistic ivit și desăvârșit în Italia –
s-a întins, treptat, cuprinzând Europa nordică și occidentală și pătrunzând chiar și în unele
părți din centrul și răsăritul ei.
Evoluția artei în secolele XV și XVI în celelalte țări din nordul și apusul Europei,
dintre care unele cunoscuseră în evul mediu o civilizație înfloritoare, are anumite
particularități. Aici Renașterea nu se prezintă numai ca o întoarcere spre clasicismul greco-
roman. Un rol important au încă tradițiile locale, destul de rezistente dar și influențele
34

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Renașterii italiene. La rândul ei, situația socială, economică și politică a Europei, în secolul
al XVI-lea, a influențat formele de expresie artistică în arhitectură, sculptură și pictură.
Arhitectura. În Evul Mediu, arhitectura, în special cea religioasă, a avut un rol
deosebit de important. Franța, spre exemplu, era plină de catedrale gotice la care generații
întregi lucraseră zeci de ani. Odată cu Renașterea rolul arhitecturii scade, crescând
importanța sculpturii și, mai ales, a picturii. Se vor construi mai puține monumente
religioase, dezvoltându-se, îndeosebi, arhitectura civilă.
Spre deosebire de arhitectura italiană caracterizată prin unitate stilistică, în restul
Europei întâlnim clădiri mult mai variate și mai fanteziste. În Germania și în Țările de Jos
se mențin formele ascuțite ale stilului gotic iar fațadele gotice sunt decorate cu motive
renascentiste. Spre exemplu, turnul Bisericii Sfântului Kilian din Heilbronn (Germania)
este gotic prin înfățișare și proporții și renascentist prin natura motivelor întrebuințate.
Mai semnificative decât monumentele religioase sunt însă clădirile civile. Astfel,
castelul din Heidelberg deși este ornamentat cu motive decorative specifice Renașterii,
repartizarea lor, abundența lor copleșitoare, amintesc de goticul flamboyant, atât de prețuit
în Germania.
În Anglia persistența stilului gotic este mai îndelungată chiar decât în Germania,
însă și aici, se face simțită prezența ornamentelor specifice Renașterii. O altă clădire
renumită este biblioteca din Oxford: Bodleian Library care are o linie generală gotică, dar
și coloane, cornișe și balcoane în stilul renascentist.
În ceea ce privește arhitectura din Franța, constatăm și aici o preocupare pentru
construcțiile civile. Se construiesc nenumărate clădiri publice, palate, castele și reședințe
regale. În secolele al XV-lea și al XVI-lea se ridică Palatul Luvru din Paris, Castelul de la
Fontainbleau – opera lui Gilles Le Breton și castelele de pe Valea Loarei , din regiunea
Touraine.
Palatul Louvre este un reper fundamental al stilului clasic francez. Acest edificiu
grandios are o desfășurare planimetrică în forma literei U și se remarcă prin proporțiile sale
echilibrate și armonia integrării ornamentelor.
Castelele de pe Valea Loarei – Blois, Chambord, Ambroise, Azay-le-Rideau și
Chenonceaux – sunt bijuteriile Renașterii arhitecturii franceze. Castelul de la Blois se
distinge prin corpul scării, (scara Francisc al II-lea) plasat exterior și desprins de restul
fațadei. Eleganța și ritmul edificiului se datorează distribuției spațiilor goale, a ferestrelor și
spațiilor pline, a pereților.
Sculptura. Dacă în Evul Mediu sculptura era, în general, aservită arhitecturii, în
Renaștere ea capătă o existență de sine stătătoare.
Se practică în continuare o sculptură de inspirație religioasă care ornează altarele,
monumentele funerare, mobilierul religios, dar alături de aceasta se dezvoltă sculptura
civilă ce decorează clădirile, fântânile sau piețele publice.
Ca materiale, sculptorii vor folosi lemnul, adesea colorat și aurit, piatra, marmura,
calcarul, gresia și bronzul.
Sculptura din Germania cunoaște două tendințe diferite. Un prim stil numit de
istoricii de artă – barocul goticului târziu , se caracterizează prin lipsa de măsură și
armonie, prin linii întortocheate și agitate și prin figuri exagerat expresive. Cel de-al doilea
stil, mai calm și echilibrat se va inspira din arta Renașterii. Aceste două curente coexistă
simultan și se completează reciproc.
Cei mai interesanți sculptori germani din secolul al XV-lea și al XVI-lea sunt
Veit Stoss, Peter Vischer și Tilmann Riemenschneider .
35

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Născut la Nürnberg, Veit Stoss (1447-1533) se va stabili în Polonia, la Cracovia.
Aici va sculpta altarul din Biserica Fecioarei reprezentând pe panoul central Înălțarea la
cer a Fecioarei, iar pe voleuri, scene din viața Mântuitorului și a Maicii sale.
Peter Vischer (1460-1529) era fiul unui topitor în bronz, fapt ce explică preferința
sa pentru acest material. A lăsat numeroase opere printre care se cuvine să amintim
sculpturile de la mormântul Împăratului Maximilian, din Biserica Curții din Innsbruck și
Statuia regelui Arthur al Angliei.
În ceea ce privește lucrările lui Riemenschneider (1460-1531), acestea se remarcă
prin seninătate, calm și armonie. Renumită este lucrarea sa de pe portalul Catedralei din
Würzburg care-i înfățișează pe Adam și Eva.
Sculptura franceză din secolul al XVI-lea este marcată de trei personalități
reprezentative: Jean Goujon, Germain Pilon și Michel Colombe.
Jean Goujon (către 1510 – către 1564 / 69) este cunoscut alături de Pierre Lescaut
pentru reliefurile și sculpturile de pe fațada Luvrului. Două sunt, îndeosebi, operele ce l-au
făcut celebru: Statuia Dianei și Nimfele din Fântâna Inocenților din Paris.
Germaine Pilon (1528-1590) a sculptat mormintele Caterinei de Medici și a lui
Henric al II-lea din Bazilica Saint-Denis, dovedindu-se a fi un remarcabil portretist.
Michel Colombe a sculptat mormântul lui Francisc al II-lea, ducele Bretaniei, și al
soției sale Margareta, aflat la catedrala din Nantes
Pictura în Germania Pictura germană din perioada Renașterii numără câteva
personalități care pot sta oricând alături de marii maeștri ai Italiei. Este vorba de faimoasa
triadă compusă din Dürer, Holbein și Grünwald dar și de faimoșii Altdorfer și Cranach.
Deși pictura germană are o valoare incontestabilă, influența ei nu s-a exercitat dincolo de
teritoriul natal.
O trăsătură caracteristică a picturii și a artei germane, în general, este
expresivitatea și lirismul ei. “Germanul e liric, doritor de a-și exterioriza sentimentele,
apreciind și cultivând ce este mai personal și mai intim în om. Acest lirism, această notă
individualistă și afectivă, transpiră în toată arta lui.”30
Albrecht Dürer (1471-1528) este cunoscut atât ca un mare pictor cât și ca un
gravor deosebit. Spirit universal și modern, Dürer a fost apreciat nu doar ca artist, ci și ca
un rafinat umanist. Călătorind în Italia, Dürer a fost atras de școala venețiană de pictură,
care va exercita, prin Gionanni Bellini și Mantegna, o influență evidentă asupra sa,
modificându-i concepția despre rolul artistului. Lor le datorează Dürer preocuparea pentru
forma și frumusețea plastică.
Creația lui Dürer cuprinde mai multe compoziții cu teme religioase ( Fecioara,
pruncul Iisus și Sfânta Ana , Adam și Eva, Adorația Sfintei Treimi ) care dezvăluie
preocuparea lui Dürer de a fixa fizionomiile și tipurile umane specific germane.
Atras de psihologia și înfățișarea oamenilor, lui Dürer i-a plăcut să picteze
portrete de o expresivitate deosebită. În autoportretele sale, destul de numeroase, el a
încercat să redea evoluția propriei sale personalități. Modul în care acest remarcabil
portretist a reușit să surprindă și să exprime viața interioară a omului, trăsăturile sale
temperamentale și de caracter este evident în capodopera Apostolii sau Cele patru
temperamente.
Dürer a realizat și numeroase xilogravuri (gravuri în lemn) și gravuri în cupru.
Admirabile sunt gravurile intitulate: Melancolia, Cei patru cavalerii Apocalipsei , Moartea
și diavolul.
30 G. Oprescu, Manual de istoria artei. Renașterea , Editura Meridiane, București, 1985, p. 236
36

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543) s-a născut la Augsburg și a murit la Londra,
unde fusese pictorul curții lui Henric al VIII-lea.
Încă din primii ani ai tinereții sale, Holbein a călătorit mult, cunoscând și legând
prietenii cu reprezentanți ai culturii vremii printre care renumiții Erasmus și Thomas
Morus.
După ce executase, în tinerețe, compoziții cu subiecte religioase ( Madona
Burgmeistrului Meier , Christos în mormânt ), Holbein ajunge un celebru portretist.
Renumite sunt portretele lui Erasmus, Portretul soției și al copiilor artistului,
Portretul reginei Jane Seymour , Portretul lui Henric al VIII-lea .
Mathias Grünewald (1475-1528) este autorul unor tablouri emoționante, de
inspirație religioasă, cum ar fi: Răstignirea, Punerea în mormânt , sau de inspirație
fantastică.
Grünewald este o figură singulară printre pictorii contemporani lui, pentru că, în
secolul Renașterii, el a rămas iremediabil gotic. Pictura lui este stranie, impulsivă și de o
brutală sinceritate. Opera sa capitală este altarul din Isenheim, o mică localitate din
Alsacia, în care se retrăsese departe de aglomerația urbană. Această lucrare, dedicată
sfântului Antonie. are niște scene impresionante în care sunt înfățișate într-un mod tragic și
zguduitor Răstignirea, Învierea și Ispitirea Sfântului Antonie.
Lucas Cranach cel Bătrân (1472-1553) a fost pictorul curții lui Frederic cel
Înțelept al Saxoniei, principele partizan al Reformei.
Creația sa cuprinde numeroase compoziții cu scene biblice, mitologice, istorice,
portrete individuale și de grup și nuduri feminine. Lui ii datorăm cunoașterea chipului lui
Luther, pe care l-a pictat în nenumărate rânduri.
Pictura din Țările de Jos În această parte a Europei apare o pictură apare o
pictură originală atât din punct de vedere al conținutului, cât și ca mijloace de expresie.
Cel dintâi mare pictor flamand este Jan Van Eyck (1390-1441) care, împreună cu
fratele său Hubert, este autorul uneia dintre primele opere de mare amploare ale artei
flamande: Altarul mielului mistic , pentru biserica Sf. Bavon din Gand. Alcătuit din mia
multe panouri, altarul redă legenda biblică a jertfirii lui Cristos, simbolizat prin miel.
Compozițiile sale cu subiect religios – Madona cu pruncul , Madona la
cancelarul Rollin, Canonicul Van der Paele sunt pretexte pentru redarea bunăstării
materiale și reliefarea vieții morale a flamanzilor.
Personajele sale au o expresie gravă, sunt frumoase nu prin înfățișarea lor, ci prin
idealul etic pe care-l întrupează.
Rogier Van der Weyden (1400-1464), un alt reprezentant de seamă al Școlii de
pictură flamandă, a realizat într-un mod dramatic compoziții cu teme religioase:
Coborârea de pe cruce , Pietà, dar și portrete cu o expresie sobră sau tristă.
Pictorul care a dominat pictura din Țările de Jos în prima parte a secolului al
XVI-lea a fost Hieronymus Bosch (1450-1516), inventatorul unui nou gen de motive,
creatorul unor imagini originale și bizare a unei lumi fantastice. A executat îndeosebi
tablouri religioase, dar și scene din viața cotidiană, tratate cu un talent de narator. Așa sunt,
de exemplu, Dansul macabru și Căruța cu fân. Picturile sale sunt populate de o mulțime de
oameni, fiecare cu propria sa dramă, dar și de animale și monștri.
Prieten cu Erasmus și cu Thomas Morus, Quentin Metsys (1465-1530) este un
umanist și un spirit rațional. Când se vorbește de creația lui, se amintesc mai ales două
lucrări: Lamentația în jurul cadavrului Mântuitorului și Familia Sfintei Ana . În cea din
urmă răzbate foarte clar influența Renașterii italiene.
37

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Opera lui Pieter Bruegel cel Bătrân (1525 /?30 – 1569) este una dintre cele mai
originale, mai dense și mai perfecte ca execuție din istoria artei.
Născut în Olanda, devine renumit ca pictor în Flandra. Deși a avut o viață scurtă,
a creat o operă surprinzător de bogată, cu subiecte inspirate din textele biblice ( Uciderea
pruncilor, Numărătoarea de la Betleem ), altele ilustrând proverbe flamande, jocuri de
copii, petreceri populare, scene din viața țăranilor, anotimpurile.
Bruegel are un mod propriu de a compune un tablou, părând indiferent la orice
lege valabilă în pictura italiană. Tablourile sunt pline de fel de fel de personaje, cu gesturi,
atitudini și expresii veridice. Desenul său este fin și precis, iar culorile sunt vii și
strălucitoare.
Dintre operele sale amintim compoziția intitulată Iarna, în care acest anotimp
este atât de exact interpretat, încât ne face să-l simțim fizic.
Tabloul Uciderea pruncilor , deși face referire la o temă biblică, înfățișează de
fapt soldații spanioli masacrând copii flamanzi. Astfel, Bruegel își manifestă revolta față de
stăpânirea spaniolă dovedindu-se a fi un luptător pentru libertatea și demnitatea
concetățenilor săi.
Franța În pictura franceză din secolul al XVI-lea se constată trei tendințe
principale. Este vorba de o influență din Flandra, aflată în vecinătatea Franței, apoi de
influența Renașterii italiene, dar și de păstrarea și perpetuarea propriilor tradiții din evul
mediu.
Pictura franceză din această perioadă nu se poate lăuda cu nume glorioase precum
cele din Germania sau din Țările de Jos. Renumită este școala de pictură de la
Fontainbleau, născută sub influența lui Rosso și Primaticcio, doi dintre cei mai renumiți
pictori manieriști.
Printre portretiștii celebri în vremea aceea, dar apreciați și astăzi, se numără Jean
și Francisc Clouet. Primul este autorul, printre altele, al portretului Regelui Francisc, iar
fiul său, al Reginei Elisabetei, soția lui Carol al IX-lea.
V. ARTA SECOLELOR XVI – XVIII
1.Manierismul
Artiștii care au urmat după genialii Leonardo, Michelangelo, Rafael și Tițian au
luat operele de artă ale acestora drept modele, lucrându-și propriile opere în maniera
acestor mari maeștri – bella maniera. Aceasta nu înseamnă că pictorii manieriști ar fi fost
lipsiți de originalitate. Meritul lor constă în efortul pe care l-au depus pentru a găsi noi
modalități de creație într-o perioadă marcată de o destrămare a valorilor căreia nu i se mai
potrivea idealul de armonie al renascentiștilor
Cei mai reprezentativi artiști manieriști sunt Rosso Fiorentino, Parmigianino,
Primaticcio, Bronzino, Pontormo, Vasari, familia Carracci, Domenichino, Andrea del
Sarto, Corregio.
Rosso Fiorentino (1494 – 1540) era priceput în știința desenului și în realizarea
compoziției și, datorită acestui fapt, a fost chemat în Franța, la Fontainebleau, pentru a
executa mari ansambluri de frescă. Spre deosebire de armonia care se degajă din picturile
renascentiste, în lucrările lui Rosso (ex. Coborârea de pe Cruce ), compoziția este
38

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
neliniștită și agitată, iar cromatica este agresivă. Această tendință se observă și la
Pontormo, în lucrarea Vizita Mariei la Elisabeta .
Anticlasicismul și subiectivismul manieriștilor se remarcă și la Parmigianino
(1503 – 1540), atât în autoportretul, care înfățișează imaginea chipului său reflectat într-o
oglindă convexă, cât și în Madona cu gâtul lung , în care corpurile personajelor sunt mult
alungite, iar culorile au o eleganță aparte.
Bun portretist, Bronzino a devenit pictorul oficial al curții florentine. Chipurile
pictate de el au o expresie au o expresie rece și o atitudine rigidă, de manechin.
Giorgio Vasari este renumit ca istoric de artă datorită lucrării sale Viețile
pictorilor, sculptorilor și arhitecților în care prezintă biografiile marilor pictori ai
Renașterii.
Ludovico, Agostino și Anibale Carracci au înființat renumita Academie
bologneză care a devenit model de școală de pictură pentru întreaga Europă.
O operă artistică de excepție, caracterizată prin libertatea exprimării: noutatea
concepției asupra spațiului plastic , a realizat Correggio (1489 – 1534). Figurile feminine,
pictate de acest inspirat pictor, sunt o combinație uimitoare de senzualitate și puritate.
(Fecioara și pruncul , Adorația păstorilor , Madona). Uimitoare sunt și frescele realizate de
Corregio pentru bolta Mănăstirii San Paolo , și cupola Bisericii Sfântul Ioan Evanghelistul
și cupola catedralei orașului Parma.
Dintre sculptorii manieriști cel mai celebru reprezentant este Benvenuto Cellini. O
altă personalitate este Jean de Bologne (numit de italieni Gianbologna), autorul sculpturii
Răpirea sabinelor.
Și în domeniul arhitecturii manierismul și-a spus cuvântul. Arhitecți precum
Giorgio Vasari și Bartolomeo Ammannati fac anumite excese în ornamentația palatelor și
folosesc elementele clasice cu altă destinație decât cea obișnuită. O reacție la acest haos
este creația arhitectului Andrea Palladio (1508 – 1580), caracterizată prin forță, proporție,
puritate (ex. Basilica din Vicenza ).
În secolul al XVI-lea manierismul s-a răspândit în întreaga Europă renascentistă.
În Franța, școala de la Fontainbleu se caracterizează prin predilecția pentru un decor bogat
în ornamentații și printr-un nou canon feminin, cu corpul lung și sinuos.
În aceeași epocă și Flandra devine un centru de răspândire a esteticii manieriste,
lucru vizibil la fațada Primăriei din Anvers , construită de Cornelis Floris, în picturile lui
Ian Metsys, Bartholomäus Spranger și în gravura lui Goltzius.
Stilul manierist a pătruns și în Peninsula Iberică, fiind evident la Alonso
Berruguete și la Juan de Juni.
În opoziție cu acest stil, se dezvoltă arhitectura și o pictură rece, sobră și severă.
Exemplul cel mai reprezentativ este Mănăstirea Escurial (1563), ridicată de Juan Batista
de Toledo și Juan de Herrera.
2. Stilul baroc (secolul al XVII-lea)
2.1. Italia
Arta barocă s-a dezvoltat îndeosebi în Apusul și Centrul Europei. Denumirea de
baroc s-a născut în limba portugheză, semnificând o perlă asimetrică găsită în scoici cu
cochilie informă și a fost aplicată ca epitet formelor întortocheate ale noului stil artistic
care se contura. Mai târziu „sensul s-a extins până la a exprima conceptele de unic, bizar
39

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
sau capricios, atunci când este vorba despre un obiect, despre o idee sau despre o
expresie”31.
Față de formele simple, elegante și echilibrate ale artei renascentiste, arta barocă
uimește prin formele complicate, prin liniile curbe și oblice și prin tendința spre
monumental și grandios. Edificiile baroce se caracterizează printr-o ornamentație excesivă
atât la exterior cât și la interior. Personajele sculptate și pictate se remarcă printr-o
gesticulație exagerată și expresii teatrale.
Clădirile în stil baroc se individualizează prin faptul că au un aspect mai mult
sculptural decât arhitectonic. Ele sunt încărcate cu ornamente geometrice și florale și cu
numeroase sculpturi.
Prototipul edificiului ecleziastic baroc al Italiei este Biserica Iezuită Il Gesù ,
înălțată între 1568 – 1577 de Giaccomo della Porta .
Un alt arhitect renumit este Carlo Maderno care a prelungit bazilica San Pietro
din Roma, adăugându-i un nartex32 și o nouă fațadă cu portic. Completarea adusă de
Maderno face dificilă admirarea somptuoasei cupole proiectată de Michelangelo.
Francesco Borromini (1599 – 1667), arhitect reprezentativ al barocului matur
este realizatorul unor edificii religioase din Roma, precum Biserica și Colegiul Santa
Agnese din Piazza Navona și Biserica San Carlo alle Quattro fontane , ambele modele
strălucite ale Barocului.
Baldasare Longhena (1598 – 1682) este autorul uneia dintre cele mai admirate
clădiri baroce: Basilica Santa Maria della Salute , situată pe malul Canalului Grande din
Veneția.
Personalitatea proeminentă a stilului Baroc este Bernini (1598 – 1680), autorul
Colonadei din Piazza San Pietro din Roma. Aceasta conține 284 de coloane, desfășurate pe
patru rânduri, cu 88 pilaștri, 140 statui.
Talentul deosebit al lui Bernini s-a manifestat și în sculptură și pictură.
Considerat șeful sculpturii baroce din Italia, acest mare artist a sculptat Monumentul
funerar al papei Alexandru al VII-lea din Catedrala San Pietro din Roma, Altarul Sfintei
Tereza din Biserica Santa Maria della Vittoria din Roma, Baldachinul din bronz al altarului
principal din Catedrala San Pietro din Roma.
În pictură, cel care a creat o artă cu totul originală, opusă academismului, a fost
Caravaggio (1573 – 1610). În tablourile sale sunt reprezentați oamenii simpli cu
suferințele lor fizice și psihice, abrutizați de muncă grea și de sărăcie. Tehnica sa picturală
se bazează pe un puternic contrast între lumină și umbră care se întâlnesc într-o ciocnire
violentă.
Un alt pictor, caracterizat printr-o mare sensibilitate artistică, este Tintoretto,
discipol al marelui Tizian. Acest genial venețian va aborda în pictura sa subiecte
mitologice și religioase care redau conflictele religioase dintre catolici și reformați. Geniul
lui Tintoretto s-a manifestat în arta compoziției. „Decoruri arhitecturale teatrale, atmosfera
bântuită de spaime, apariții vizionare în lumina supranaturală, personaje de 11 capete, toate
acestea depășesc reperele estetice ale canoanelor clasice.”33
2.2. Spania
31 Istoria artei, op.cit. Editura Rao, p. 14932 Nartex – încăpere care precedă naosul; pronaos; pridvorul unei biserici.33 Adriana Botez-Crainic, Istoria artelor plastice , vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, p.
265
40

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Secolul al XVII-lea, supranumit „secolul de aur” al picturii spaniole, este dominat
de creația a doi titani, Velázquez și El Greco (Domenikos Theotokopoulos), care deși au
fost asimilați Barocului prin conceptele de spațiu plastic, au creat o artă originală.
Până la vârsta de 25 de ani, Domenikos Theotokopoulos a trăit în Creta, țara sa
natală. Apoi și-a părăsit patria și îl întâlnim la Veneția ca ucenic în atelierul lui Tintoretto.
În Spania a ajuns datorită unei scrisori de recomandare adresate regelui Spaniei,
Filip al II-lea, de către marele Tizian și prezentării sale unor personalități influente din
Toledo, aflate în vizită la Vatican. Părăsind Veneția și Roma, El Greco s-a stabilit la
Toledo care devine patria operei sale.
Creația artistică a lui El Greco reunește compoziții cu subiecte mitologice
(Laocoon), numeroase compoziții cu subiecte religioase ( El Espolio, Hristos în Grădina
Măslinilor, Alungarea din templu , Înălțarea lui Iisus, Înălțarea Fecioarei , Adorația
păstorilor, Logodna Fecioarei ), dar și compoziții inspirate din realitate ( Înmormântarea
contelui de Orgaz).
Spre deosebire de seninătatea artei Renașterii, arta lui El Greco este un univers
dramatic, neliniștit, dominat de imagini fantastice și extaze mistice. Siluetele sunt mult
alungite, atitudinile – dramatice, imaginile creează un spectacol apocaliptic. Personajele
pictate de acest neliniștit creator par a fi purificate prin asceză, rugăciune, dar și exaltate
prin iubire mistică.
Spațiul plastic este imaginat de El Greco prin discontinuitatea luminii. Lumina,
umbra și obscuritatea transformă culorile și materia pe care acestea o conturează.
Singularizat în istoria artei, El Greco s-a conturat prin originalitatea viziunii sale
artistice, prin forța emoțiilor și sentimentelor etice și religioase.
Mare colorist, Diego Velázquez (1599 – 1660) este considerat astăzi unul dintre
întemeietorii picturii moderne. A studiat pictura la Veneția și a fost impresionat de pictura
lui Tizian.
Velázquez a pictat scene cu caracter istoric sau inspirate din contemporaneitate,
compoziții cu subiecte mitologice și religioase ( Iisus în casa Mariei și Martei , Închinarea
magilor, Apollo și Vulcan) și o mare diversitate de portrete și peisaje.
2.3. Țările de Jos
Reprezentantul de vârf al stilului baroc în pictura flamandă este Peter Paul
Rubens (1577 – 1640), considerat unul dintre marii coloriști ai picturii universale.
Descoperindu-și de timpuriu vocația de pictor, Rubens a fost elevul unor renumiți
profesori flamanzi din vremea sa. La vârsta de 23 de ani s-a îndreptat spre Italia, unde a
fost profund impresionat de lucrările lui Leonardo și Michelangelo, dar și de culorile lui
Tizian și compozițiile lui Tintoretto.
Întors în patria sa, Rubens este asaltat de numeroase comenzi și se bucură de
celebritate. Creator prolific – a realizat peste 3000 de lucrări – el a abordat în compozițiile
sale teme religioase ( Răstignirea, Coborârea de pe cruce , Madona cu pruncul ), istorice
(Debarcarea Mariei de Medici la Marseille ), mitologice (Răpirea fiicelor lui Leucip ,
Hercule și leul din Nemeea ), dar și cu caracter laic ( Grădina iubirii, Vânătoare de lei,
Bacchanalele). A pictat și portrete, autoportrete, nuduri, peisaje și naturi statice.
Discipol al lui Rubens, Anthonis van Dyck , a călătorit ca și maestrul său în Italia,
unde va face cunoștință cu pictura venețiană și, îndeosebi, cu pictura lui Tizian. Va deveni
pictorul curții regelui Angliei, Carol I Stuart, realizând portretele reprezentanților distinși
ai aristocrației engleze.
41

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
A realizat compoziții cu subiecte religioase ( Fecioara cu donatori , Iisus pe cruce,
Extazul Sfântului Augustin ), mitologice (Jupiter și Antiopa) și numeroase portrete, dintre
care cel mai cunoscut este cel al regelui Carol I.
În Olanda marele portretist Frans Hals a pictat chipuri surâzătoare și vesele, fapt
pentru care a fost numit “pictorul râsului”. Portretele sale se disting prin expresia dinamică,
prin tonusul și aerul spontan ( Țiganca, Marele Babbe, Băutorul vesel etc.)
Cursul vieții lui Hals a luat o întorsătură tragică datorită patimii băuturii, care
pusese stăpânire pe el. Internat în azilul de bătrâni a pictat ultimele sale capodopere:
Regentele azilului de bătrâni și Regenții azilului de bătrâni .
Cel mai strălucit pictor olandez este Rembrandt van Rijn (1606 – 1669), unul
dintre cei mai mari artiști ai tuturor vremurilor.
În prima parte a vieții sale, Rembrandt a avut parte de tot ceea ce-și poate dori un
om – faima de artist, o situație socială bună, dragostea soției sale Saskia și patru copii.
Toate acestea nu au ținut mult, căci moartea i-a răpit cu cruzime, în câțiva ani, soția, mama
și trei copii. De parcă nu ar fi fost de ajuns, și-a pierdut și averea, ajungând să cunoască
sărăcia, dar și oprobiul semenilor săi. Ultima lovitură a destinului a primit-o cu un an
înainte de sfârșitul vieții sale, când și-a pierdut și ultimul fiu, pe Titus, cel căruia i-a făcut
numeroase portrete.
Universul creației artistice a acestui genial olandez cuprinde capodopere în cadrul
tuturor genurilor picturii: compoziții cu caracter mitologic și alegoric ( Danae, Flora),
compoziții cu subiecte religioase ( Betsabeea, Samson și Dalila, Întoarcerea fiului risipitor ,
Închinarea păstorilor , Pelerinii din Emmaus , Crucificarea, Punerea în mormânt ),
compoziții inspirate din viața de zi cu zi ( Lecția de anatomie a doctorului Tulp , Rondul de
noapte, Logodnica evreică, Sindicul postăvarilor ).
Rembrandt s-a dovedit a fi strălucitor și în portretistică. Pictarea chipului uman
devine un pretext pentru a ilustra personalitatea celor care-i pozau, pentru a le surprinde
esența ființei lor profunde. Numeroasele sale autoportrete (aproape 60) dezvăluie evoluția
fizică, emoțională, dar și stilistică a artistului.
Folosind într-o modalitate proprie clarobscurul, Rembrand a reușit să creeze în
operele sale puternica impresie de tridimensionalitate a formelor; zonele acțiunii sunt
puternic luminate, în timp ce restul ansamblului este cufundat în întregime.
Deși cantitativ opera lui Jan Vermeer se reduce la aproximativ 30 de tablouri, ea
s-a impus în istoria picturii prin poezia și aura sa magică. În tablourile sale liniștite,
Vermeer pictează oamenii în spațiul lor intim, meditând sau desfășurând activități
relaxante: Femeie scriind o scrisoare , Dantelăreasai, Lăptăreasa.
2.4. Franța
Barocul din Franța nu este atât de dinamic ca cel din alte părți ale Europei și s-a
manifestat mai pregnant în arhitectura din timpul lui Ludovic al XIV-lea. În stil baroc, de
exemplu, este executată fațada dinspre grădină a palatului de la Versailles, proiectată de
Louis Le Vau și Jules Hardouin Mansart .
În domeniul picturii s-a remarcat Nicolas Poussin, care dezaproba arta senzuală și
emotivă a lui Rubens.
3 Stilul Rococo
Apărută în secolul al XVIII-lea în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, arta
rococo s-a manifestat mai întâi ca o manieră decorativă pentru interioare. Diversele
42

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
elemente decorative folosite alcătuiesc scena cu un ritm întrerupt, agitat, care nesocotește
legile simetriei și echilibrului din decorațiile de interior plăsmuite până atunci.
Cuvântul rococo este de origine franceză – rocaille – și înseamnă piatră spartă cu
formă neregulată. Această denumire a fost aplicată, în mod ironic, formelor asimetrice,
bazate pe sinuozități, ale noului stil artistic.
Fațadele clădirilor rococo, ca și interioarele, sunt ornamentate cu sculpturi
reprezentând plante, flori, cochilii, figuri omenești, animale, imagini mitologice, tratate ca
motive decorative. Grația acestui stil cu linii sinuoase este evidentă în salonul oval al
palatului Soubise, realizat de Germain Boffrand.
Semnificative pentru arhitectura în stil rococo sunt palatele Micul Trianon de la
Versailles, Sanssouci (Postam, lângă Berlin), Zwinger (Germania), Belvedere (Viena),
Palatul de reședință de la Würzburg (Germania), precum și palatele din Leningrad printre
care, vestit este palatul Muzeului Ermitaj.
Pictura franceză a secolului al XVIII-lea este marcată de personalitatea lui
Antoine Watteau (1684 – 1721), care a folosit un colorit cald și o tușă amplă. Compozițiile
sale conțin subiecte legate de serbări câmpenești, teme militare ( Îmbarcare pentru
Cythère), personaje din saloanele și parcurile pariziene.
Adeptul înflăcărat al lui Walteau a fost François Boucher (1703 – 1770), pictor
de scene pastorale și mitologice ( Doamna de Pompandour ), Pastorala pictată pentru Hotel
de Soubise.
Și în artele decorative, care cunosc o dezvoltare însemnată,modelele rococoului
sunt preluate în realizarea mobilierului, în tapiserie, orologeria de artă, ceramică și
porțelan. Bijutierii Germain, tată și fiu, sunt creatorii celor mai frumoase piese rococo.
Mobilierul în stil Ludovic la XV-lea se particularizează prin folosirea liniei curbe
și prin subțierea părților portante. Au fost făurite piese de mobilier din specii valoroase
(lămâi, acaju, palisandru, trandafir lucrate masiv sau din placaj).
4. Neoclasicismul. Romantismul. Realismul
4.1. Neoclasicismul
În jurul anului 1750, ca urmare a descoperirii orașelor romane Herculanum și
Pompei, arta clasică antică este redescoperită. Ornamentarea excesivă specifică stilului
rococo nu mai satisface gusturile artistice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul
secolului al XIX-lea. Studiile teoretice privitoare la arta veche greacă și romană trezesc
interesul pentru formele artistice echilibrate și pentru o ornamentație simplă, elegantă și
armonioasă.
Franța. Personalitatea reprezentativă a neoclasicismului francez a fost Louis
David (1748 – 1825), care consideră că scopul picturii este unul educativ, ea având rolul de
a dezvolta conștiința civică.
David și-a pus arta atât în slujba Revoluției Franceze, dar și în susținerea lui
Napoleon. După Restaurație el este exilat ca partizan al împăratului și ca inamic al lui
Ludovic al XVI-lea, petrecându-și ultimii ani ai vieții la Bruxelles.
Pictura lui David este severă, lipsită de senzualism, menirea ei fiind una
moralizatoare. În concepția sa arta este ceva grav, nu un mijloc de detectare. Abordând
genul istoric, David pictează episoade din Revoluția franceză ( Marat asasinat) și din
timpul lui Napoleon ( Napoleon pe muntele Saint Bernard , Încoronarea lui Napoleon ).
Compoziția prin care s-a delimitat clar de estetica rococo-ului este Jurământul
Horaților. Lucrarea este sobră, tonurile folosite sunt întunecate, iar perspectiva este
43

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
construită în mod rațional. Subiectul este inspirat din istoria romană dintr-o povestire a lui
Titus Livius în care se vorbește despre cei trei frați Horați aleși ca reprezentanți ai Romei
în lupta cu cei tei frați Curiați, reprezentanți ai orașului Alba. Tabloul înfățișează
momentul în care tatăl le cere celor trei fii ai săi să jure că vor lupta punând mai presus de
orice sentimentul onoarei și al patriotismului.
Discipol al lui David, Jean August Dominique Ingres (1780 – 1867) acordă o
importanță deosebită desenului ca mijloc de expresie. Era convins că dacă un lucru este
bine desenat, va fi totdeauna destul de bine pictat.
Lucrarea lui Ingres, Marea Odaliscă, înfățișează o luminoasă apariție de trup
femeiesc, realizat în manieră neoclasică. Forma siluetei este alungită și abstractizată și
creează impresia că ar fi o sculptură.
Nu numai în pictură, ci și în sculptură se urmărește simplificarea temelor,
“suprimarea din atitudini a tot ce dă impresia unei mari agitații sufletești, renunțarea la
traducerea pasiunilor prin mișcări dezordonate.”34
Se acordă importanță preciziei contururilor figurilor sculptate și se realizează
opere inspirate din antichitate, dar cu aluzii la contemporaneitate. Această revenire la
modelele antice apare în lucrările lui Jean Baptiste Pigalle sau ale lui Antoine Houdon,
autor – printre altele – al unui but al li Voltaire, aflat la Comedia franceză.
În ceea ce privește arhitectura stilului neoclasicist, ea se bazează pe ordinile
clasice redescoperite datorită săpăturilor arheologice. Au fost construite arcuri de triumf
(Caroussel, L’Etoile), biserici după modelul templelor romane (La Madelaine), Teatrul
Mare din Bordeaux și Odeon din Paris.
Arhitectul francez Jacques Germain Soufflot (1713 – 1780) reconstruiește în
stilul neoclasicist biserica Sainte Genevieve din Paris, transformată la Revoluție în actualul
Panteon, compusă dintr-o navă centrală și două nave laterale. Construită pe un plan în
cruce greacă, clădirea are o fațadă compusă dintr-un peristil cu coloane dorice susținând un
fronton triunghiular, două clopotnițe cu două etaje (distruse după 1791), un dom cu trei
cupole de piatră și un tambur înconjurat de o rotondă de tip peripter.
În Italia s-a afirmat Antonio Canova (1757-1822) care a sculptat scene inspirate
din mitologie, dar și foarte apreciatul sculptor danez Berthel Thorvaldsen (1770-1844).
În Germania, în stil neoclasic este poarta Brandenburg de Gottard Langhans, iar
în Rusia, la Sankt Petersburg, muzeul Ermitaj.
4.2. Romantismul
La sfârșitul secolului al XVIII-lea a început să se manifeste o mișcare literară și
artistică contrară principiilor semnalate în clasicism. Romanticii acordă întâietate
afectivității și imaginației, în detrimentul rațiunii.
În ce privește atitudinea artistului romantic față de natură, aceasta este mult
diferită de aceea a unui clasic. Pentru un clasic natura este un tot armonios; pentru un
romantic ea este ceva haotic și fără limită.
Spre deosebire de clasici care separau artele și genurile artistice, romanticii
amestecă artele între ele și genurile în cadrul aceleiași arte.
Romantismul favorizează apariția sentimentelor naționale și interesul pentru
cunoașterea specificului diferitelor popoare. De asemenea el exaltează individualismul și
puterea sensibilității și a imaginației.
După perioada de ateism a Revoluției franceze, romantismul reînvie sentimentele
religioase.
34 G. Oprescu, Manual de istoria artei. Clasicismul, romantismul , Editura Meridiane, București, 1986, p. 167
44

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Pictorii romantici întrebuințează culoarea locală, adică aceea reală a obiectului de
pictat, neinfluențată de alți factori. Tușele trasate sunt accentuate, ceea ce face ca lucrările
să dobândească mai multă prospețime, expresivitate și strălucire.
În pictura franceză deplasarea spre romantism se face progresiv prin apariția, în
arta elevilor lui Louis David a unor elemente diferite de preceptele artistice ale acestuia.
Elemente romantice pronunțate apar la Theodore Géricault (1791-1824) pictor de
formație neoclasică.
Prima sa lucrare, Ofițer de gardă călare șarjând , reprezintă în mărime naturală
comandantul de oști, care își întoarce capul și ridică sabia îndemnând soldații la luptă.
Calul, ridicat în două picioare, este surprins într-o stare de încordare, de avânt.
Pentru acest tablou care anunță maniera romantică de a picta, Géricault a câștigat
medalia de aur acordată de Salonul de la Paris.
Șeful curentului romantic în pictură a fost însă Eugène Delacroix (1789-1863).
Subiectele sale sunt inspirate din istoria Franței, din luptele de apărare a Greciei
împotriva otomanilor, din literatura marilor clasici. A pictat și portrete ale unor
personalități renumite, precum cel al scriitoarei George Sand și al lui Paganini.
Opera care l-a lansat ca pe un mare artist, considerată ca o capodoperă a picturii
universale este Dante și Virgiliu în Infern , cunoscută și cu numele de Barca lui Dante.
Tabloul al cărui subiect este inspirat din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, îl
înfățișează pe poetul Virgiliu.
Delacroix este un bun desenator, dar și un mare colorist. Pentru el, culoarea este
esențialul unui tablou. El crede că fiecărei culori îi corespunde un sentiment (roșul trezește
pasiunea, albastrul evocă tristețea etc.) legând de culoare o noțiune sentimental-morală.
Folosește tonuri vii și conturează formele din raporturi cromatice.
Pictorii francezi au fost mult influențați de pictura engleză, în care peisajul nu
mai este folosit ca decor, așa cum era în clasicism, ci este un peisaj-emoție.
John Constable (1776-1837) este autorul unora dintre tablourile cele mai
tulburătoare pe care le cunoaște peisajul secolului al XIX-lea. Felul în care acest pictor
englez a redat natura în pânzele sale a avut o influență deosebită și asupra artei
continentale.
Un motiv preferat al lui Constable, pictat pe vreme de furtună, sau sub cerul senin
este Golful Weymouth. Astfel, “pictorul reușește să sugereze în același timp ceea ce este
permanent în natură și ceea ce variază în funcție de anotimpuri, de orele zilei.”35
Peisajele romantice ale lui William Turner (1775 – 1851)sunt adesea privite ca
precursoare ale impresionismului prin modul de a sugera lumina și atmosfera.
Turner abordează teme mitologice, istorice, din contemporaneitate, din natura
engleză și a altor țări.
Lucrând în ulei sau acuarelă, el face din peisajele sale pretexte pentru jocuri de
lumină. Lucrările din ultima parte a vieții sale par adevărate abstracțiuni pentru că în ele
formele materiale sunt dizolvate în strălucirea luminii sau în ceața irizată.
În Spania o considerabilă influență a exercitat Francesco de Goya y Lucientes
(1746 – 1828). Ca pictor de curte a executat portrete oficiale (familia regală a lui Carol al
IV-lea) și portrete ale marii aristocrații(Ducesa de Alba, Doctorul Peral, Femeia cu
Evantai). Însă cele mai renumite lucrări ale sale sunt inspirate din viața poporului spaniol,
redând oameni reali în scene idilice sau câmpenești. În ciclul de gravuri intitulat capriciile
a redat corupția aristocrației spaniole. Revolta împotriva stăpânirii franceze și solidarizarea
35 Marin Nicolau-Golfin, Istoria artei, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.79
45

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
cu războiul de rezistență populară sunt zugrăvite dramatic în celebrele lucrări Doi Mai,
Trei Mai, Dezastrele războiului.
4.3. Realismul
Apariția curentului realist în artele plastice este în corelație cu mișcările
revoluționare din secolul al XIX-lea, dar și cu dezvoltarea științifică și tehnică care a
produs și modificări de ordin social.
Arta realistă a respins subiectele preferate de neoclasicism și romantism, cum ar
fi cele mitologice, de exemplu, și s-a aplecat asupra realității de zi cu zi. În locul apelului la
fantastic, lirism și idealizare, artiștii recurg la observație, experiență și informația
documentară.
În Franța, realismul în artele plastice se dezvoltă mai mult în pictură. Șeful școlii
realiste este Gustave Courbet (1819-1877). Atras la început de romantism, în scurta vreme
găsește nesatisfăcătoare idealurile acestui curent artistic și începe să promoveze o artă
militantă, inspirată din viața reală.
A pictat subiecte inspirate din viața țăranilor din mediul său natal. Reprezentativ
este tabloul Înmormântarea de la Ornans , care a scandalizat comisia ce decidea primirea
operelor la Salonul anual de la Paris. I s-a reproșat lipsa de gust și imoralitatea subiectului,
deoarece Courbet pictase oamenii așa cum erau ei, copleșiți de o durere sinceră și demnă,
deloc idealizați și așternuse pasta pe pânză cu cuțitul, nu cu pensula.
Admirabile sunt și lucrările sale Întoarcerea de la conferință , Domnișoarele de
pe malul Senei, Toaleta căsătoriei și Vânătoarea de grâu .
Opera capitală a lui Courbet este Atelierul, caracterizată de autor ca fiind o
“alegorie reală, determinând o fază de șapte ani din viața mea artistică”.
Școala de la Barbizon Lângă pădurea Fontainbleau din preajma Parisului, în
satul Barbizon se întâlnea un grup de pictori peisagiști printre care Théodore Rousseau ,
Jean François Millet și, adesea, Camille Corot și Gustave Courbet. Aici au lucrat și doi
dintre cei mai buni pictori români – Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu.
Pictorii de la Barbizon erau fascinați de frumusețea naturii, care devine pe de-a-
ntregul subiectul tabloului. Ei înfățișează luminișurile din pădure, locurile în care vin să se
adape turmele, lanurile de grâu, dar și aspecte reale ale vieții de la țară. Pictează cu tușe
spontane care contrastează între ele și încearcă să redea intensitatea luminii.
Fascinat de peisajul de la Barbizon, Rousseau rămâne aici până la sfârșitul vieții
sale ducând o viață de adevărat țăran și pictând priveliștea de aici.
Fire meditativă, gravă, religioasă, François Millet este pătruns de poezia și
gravitatea vieții de la țară. Stabilit la Barbizon, pictează țăranii prinși de ocupațiile lor
zilnice. Tablourile sale produc o impresie puternică fiindcă, deși Millet este un realist, el
încarcă imaginea cu o emoție puternică, transfigurând realitatea. Celebră este lucrarea sa,
Culegătoarea de spice , care reprezintă trei femei sărace din sate adunând spicele rămase în
urma secerătorilor.
Honoré Daumier (1808-1879) este unul dintre realiștii iluștri ai secolului al
XIX-lea. În prima parte a vieții sale a fost atras de caricatură și de tehnica litografiei. După
patruzeci de ani descoperă plăcerea de a picta. În tablourile sale redă muncitori, bărbați și
femei (Spălătoreasa), scene de călătorie ( Vagonul de clasa a III-a ), aspecte dramatice din
viața socială (Emigranții).
Litografia este pentru Daumier, ca și pentru alți artiști, o modalitate de expresie
nouă. El a executat în această tehnică mai multe cicluri satirice având ca subiect racile
46

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
sociale și moravurile timpului său. Pentru una din lucrările sale, Gardantua, în care ironiza
lăcomia regelui Louis Philippe a fost condamnat la închisoare șase luni.
Jean Baptiste Camille Corot (1796-1875) este unul dintre cei mai renumiți
peisagiști din secolul al XVIII-lea. Își lucra tablourile la fața locului, în mai multe ședințe
sau în atelier, prelucrând notele luate anterior.
Încercând să transpună în culori stările sufletești, Corot a folosit o rafinată tehnică
picturală, întrebuințând tonuri intermediare, luminoase, așternute pe pânză într-o pensulație
largă. Prin paleta sa luminoasă, el anunță impresionismul.
Cel mai renumit reprezentant al sculpturii realiste este August Rodin (1840 –
1917).
VI. ARTELE DIN A DOUA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XIX-LEA ÎN EUROPA
1. Impresionismul
A apărut la Paris în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea ca o artă nouă în
care pictorii prezentau realitatea așa cum apărea ea simțurilor și sensibilității lor. Picturile
impresioniste redau impresia artistului despre obiectele reale și despre lumea
înconjurătoare cu ajutorul culorii și a luminii create prin culoare. Unul și același obiect,
reprezentat sub diferite aspecte după orele zilei, apare diferit, fiindcă artiștii nu mai sunt
preocupați de forma lui sau de materia din care este făcut acesta. Obiectele sunt pictate cu
pete variate de culoare în funcție de lumina solară care cade pe suprafețe și volume,
diluând contururile și făcând să dispară detaliile.
Pictorii impresioniști sunt interesați de strălucirea și vibrația luminii prin culoarea
care încântă ochiul și reține privirea, traducând în acest fel stări sufletești. Ei redau în
pânzele lor propriile impresii și trăiri la un moment dat în fața obiectului și a naturii.
Deși o operă impresionistă pare a fi spontană, ea este, în fapt, rezultatul unui
întreg proces de gândire și presupune mult meșteșug.
Pictorii impresioniști au inovat pictura căutând perfecționarea coloritului. Ei au
reușit să redea prin tușe așezate în direcții diferite pe pânză impresia de fluturare, de
vibrație, de viață, au descompus lumina așa cum cădea ea și obiecte și au folosit acorduri
de culoare prin contraste sau amestecuri optice.
Trecerea de la realism către impresionism s-a făcut către 1860-1865 datorită
faptului că artiștii care căutau să se elibereze de rutina academică au făcut cunoștință cu
stampele japoneze. Aceste gravuri în lemn în culori, apărute mai ales în ceainăriile din
Londra și Olanda, tratau subiecte cu totul diferite de cele la care se opreau în mod obișnuit
pictorii europeni. Denumirea japoneză a acestor stampe s-ar traduce la noi prin ceva analog
cu expresia „viața care trece”. La fel de interesant era și modul original cum japonezii
puneau în pagină, adică prezentau compozițiile lor. Ei așează oamenii și obiectele la
întâmplare, indiferent de situația personajelor unele față de celelalte. O altă însușire a
acestor gravuri este armonia curioasă și cu totul fermecătoare a coloritului lor.
Artiștii care vor urma grupul impresioniștilor se găseau în anul 1863 grupați în
faimosul Salon al Refugiaților. Lucrările lor fuseseră respinse de juriul Salonului Oficial
din Paris pe motiv că acestea nu răspundeau principiilor eterne ale artei și că autorii lor au
o atitudine aproape indecentă în materie de estetică. Acești artiști respinși, printre care
Claude Monet, August Renoir, Paul Cezanne, Edgar Degas etc., erau tocmai cei care vor
47

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
face celebră epoca în care trăiesc. Ei își vor expune lucrările în sălile fotografului Nadar,
situat chiar la vecinătatea Salonului Oficial.
Denumirea de impresionism, întrebuințată pentru prima dată în derâdere cu
ocazia acestei expoziții de criticul Louis Leroy, a fost sugerată în urma cercetării unei
lucrări a lui Claude Monet, intitulată „Impresie – răsărit de soare”.
Edouard Manet (1832-1883). Este artistul la care pentru prima dată principiile
clasice în artă se înfruntă și se acordă cu tendințele înnoitoare. Parizian aparținând înaltei
burghezii, Manet a întreprins pentru formația sa profesională călătorii în Olanda,
Germania, studiind pictura din aceste țări (în special Rembrandt și Franz Hals). Întors la
Paris, copiază la Luvru capodopere de tot felul, în special capodopere ale venețienilor și
spaniolilor (Velasguez) rupând astfel cu tradiția coloristică franceză. Pictez ce văd avea
obiceiul să spună, încercând să sugereze aparența vieții.
În 1863, Manet trimite la Salon tabloul care, prin scandalul pe care-l provoacă,
este poate cea mai cunoscută dintre operele sale Dejunul pe iarbă. Ca subiect, acest tablou
prezenta două femei dezbrăcate și doi bărbați îmbrăcați ca de oraș în mijlocul unui peisaj
cu arbori, la marginea unei ape. Tabloul a produs o mare indignare, pentru că arta lui
Manet refuza convenționalismul, era sinceră și traducea imediat senzațiile vizuale ale
pictorului, vibrațiile luminii pe corpul femeii proaspăt ieșită din apă.
Un alt tablou primit la Salon în 1865 – Olimpia – a fost defăimat cu epitete și mai
necruțătoare.
Lucrarea reprezintă un nud, o femeie întinsă pe pat, lângă care stă o pisică neagră.
O negresă oferă femeii un buchet de flori. Publicul a detestat în această lucrare desenul
brutal, absența modelului (tehnica de a reda diferențele de nivel de pe suprafața corpului)
dar mai ales cruditatea luminii.
Manet începe să picteze și ceea ce se petrece pe stradă, la o cafenea, la un
spectacol, în baruri, în localurile de petrecere, pe țărmul mării.
Către sfârșitul vieții, bolnav și silit să nu părăsească casa, pictează femei și flori,
mai ales în pastel.
Arta lui Manet s-a rupt de normele tradiționale și a deranjat sentimentele și
opiniile publicului incapabil de a înțelege și aprecia. Marea noutate pe care a adus-o Manet
în pictură este redarea luminii prin culoare. Diferențele dintre părțile întunecate și cele
luminate nu sunt redate prin raporturi de lumină și umbră ci printr-un raport de valori de
tonuri.
Claude Monet (1840-1926) . Este socotit șeful curentului impresionist în pictură.
Lucrarea sa Impresie răsărit de soare a însemnat în artă o rupere de tot ceea ce se făcuse
până atunci. Tabloul redă în culori transparente și trăsături fine atmosfera răsăritului în
portul Le Hâvre (din nordul Franței). Lumina portocalie a soarelui este redată prin câteva
linii pe griul albăstrui al apei și al cerului. Catargele și conturul bărcilor care se dezvoltă în
ceață imprimă dinamism imaginii de ansamblu.
Pictând peisaje, Monet își alege acele teme în care pământul, apa și lumina se
găsesc împreunate, astfel încât să se simtă efectele unuia asupra celuilalt.
După 1890, în opera lui Monet apar seriile: seria clăilor de fân, a catedralelor,
seria vederilor Parlamentului din Londra, ale podului peste Tamisa, ale gării Saint Lazare.
Acestea sunt pictate la diferite ore ale zilei, sub aspecte schimbătoare ale cerului și ale
luminii.
Către 1900 Monet a devenit un pictor celebru, tablourile sale intrau în colecțiile
cele mai cunoscute și ajunsese bogat el care fusese destul de sărac. Își cumpără o vastă
proprietate la Ginerny pe care o transformă într-o grădină feerică. Instalează apă, punți
48

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
rustice, lacuri în care cresc nuferi. În tot acest timp el pictează cu pasiune motivul acestei
flori.
Frédéric Bazille (1841-1870) . Era un meridional protestant și aparținea unei
familii cu stare, fapt ce-i permitea să-l ajute material și pe Monet care era sărac. Dacă n-ar
fi murit atât de tânăr, talentat și ambițios cum era, Bazille ar fi ajuns mult mai departe în
artă.
Deși a fost admis la Salon la o vârstă foarte fragedă și a fost chiar medaliat, a
ajuns să facă și el parte din grupul refuzaților.
Problemele ce-l pasionează pe Bazille sunt legate de redarea luminii, a efectului
ce-l produce asupra obiectelor din natură sau dintr-un interior.
Unele dintre tablourile sale ( Femei în grădină) tratează problema portretelor unui
grup de persoane reunite pe o terasă, în aer liber.
Bazille își câștigă un loc strălucit printre tinerii pictori din Paris. Plecat la război
ca voluntar, la 1870, are nenorocul să cadă într-una din ultimele ciocniri cu inamicul,
câteva ore înainte de încheierea armistițiului.
Camille Pissaro (1830-1903). S-a născut în Insulele Antile, iar la vârsta de 25 de
ani vine la Paris pentru a-și completa studiile. La început a fost admirator al lui Courbet și
al lui Corot. Devine elev al celui din urmă care ocupa atunci în peisajul francez un loc
excepțional.
Pissaro e o natură duioasă și duioșia sa îl poartă către subiectele în legătură cu
natura. Ceea ce-l interesează însă nu sunt simple peisaje ci urma mâinilor și activităților
omului. Stabilit la țară pictează scene din viața și munca țăranilor ( Strigătoare de recoltă ,
Croitoreasa la fereastră ). A mai realizat și portrete, naturi moarte și nuduri.
A redat cu o deosebită măiestrie aspectele din piețele publice, marile bulevarde și
clădiri, biserici, în tablouri luminoase. Satul în care locuia fiind invadat de armatele
prusiene, Pissarro fuge împreună cu Monet la Londra. În contact cu arta peisagiștilor
englezi (Turner) paleta sa se luminează și mai mult, creează tablouri cu efecte aurii ori
argintii. Reîntors în patrie, după 1880, Pissarro a pictat întinderi verzi, pomi înfloriți, lanuri
de grâu.
Alfred Sisley (1839-1899). Este englez, însă născut și trăit în Franța. Pictor
peisagist, de mare sensibilitate, el a reușit să redea în pânzele sale scânteierea apei de pe
suprafața unui lac sau freamătul frunzelor răscolite de vânt sub lumina strălucitoare a
razelor de soare. (Alee din pădurea de la Celle – Saint Cloud).
August Renoir (1841 – 1919) . Deși s-a format în apropierea pictorilor
impresioniști, a manifestat totuși o independență față de acest curent artistic, deoarece,
folosind diviziunea tonurilor, a rămas credincios desenului cu ajutorul căruia modelează
imaginea pictată. În compozițiile sale a înfățișat dragostea de viață și bucuria tinereții.
Renumite sunt Loja, Bal la Moulin de la Galette , Drum urcând prin iarbă , Femeia în
barcă ș.a.
2.Neoimpresionismul (sau divizionismul)
Acest termen a apărut pentru prima oară într-un articol din revista L’Art Moderne
care se edita la Bruxelles. Artiștii acestui curent, deși plecau de la concepția impresionistă,
criticau lipsa caracterului nesistematic al acestei arte, precum și completa dispariție a
formei, fapt ce ducea la imposibilitatea de a distinge obiectele.
Analizând ceea ce văd și ceea ce reprezintă neoimpresioniștii fac distincție între
culoarea locală a obiectelor și culoarea lumină (reflexele de culoare) ca și între reacțiile
49

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
unei culori asupra alteia. Însă, faptul că neoimpresioniștii au exagerat în ceea ce privește
tehnica (compoziții bine construite, geometrizate) a dus la formarea unei arte savante și
corecte lipsită de emotivitatea și sinceritatea impresionismului.
Reprezentanți importanți: Gorges Seurat (1859-1891) și Paul Signac (1865-1935)
3. Postimpresionismul
Printre impresioniști s-au găsit pictori pe care doctrina și practica ortodoxă nu-i
mai satisfăcea pe deplin. Ei se desfac de grupare în vederea unei exprimări mai sigure, mai
complete, mai unitare și mai plastice. De la trăsăturile dominante ale impresionismului se
vor retrage treptat doi artiști, și anume, Renoir și Degas.
Edgar Degas (1834-1917) este unul dintre pictorii cei mai îndrăzneți și mai
originali ai secolului al XIX-lea. A avut o viață lungă dar și dificilă. Încă de tânăr el începe
să-și piardă vederea și la bătrânețe devine orb. Datorită bolii sale care evolua necruțător
este nevoit să părăsească pictura în ulei, care era mai delicată și necesita o observație
atentă, și o înlocuiește cu pastelul, conceput ca un desen în linii tari, cu creioane colorate,
iar în cele din urmă cu sculptura.
Analizând evoluția întregii sale cariere, suntem frapați de două însușiri: mai întâi
o indiferență totală față de natura care i se părea ca ceva etern și invariabil, și apoi
curiozitatea pasionată pentru om, pentru viață sub toate formele ei. De aici, ca o
consecință, frecvența portretului în arta lui Degas, a portretului care devine o cronică a
vieții prezente.
Degas este însă impresionist prin subiectele abordate. Găsim în pictura sa
dansatoare, scene din teatru și muzicanți de orchestră, modiste, jochei, scene de circ,
spălătorese, o serie extrem de bogată de femei la toaletă, până și pensionarele caselor de
toleranță. Degas este impresionist și prin linia desenului său, dar el vrea să ne dea și iluzia
rapidității gesturilor personajelor sale. Aici apare una dintre deosebirile dintre el și
impresioniști pentru că el nu vrea să obțină această iluzie printr-o tehnică stenografică ci,
din contra, printr-un procedeu potolit, lung, repetându-se, dezvoltându-se pe încetul.
Paul Cezanne (1839-1906). Este una dintre personalitățile cele mai discutate din
istoria picturii, în jurul căreia s-a construit o interesantă legendă. Atât omul Cezanne, cât și
opera sa, precum și părerile sale despre artă au fost susceptibile de cele mai deosebite
interpretări.
Câtva timp, Cezanne a lucrat cu impresioniștii, dar i-a părăsit repede luând o
atitudine critică. Admirând faptul că acest curent artistic luminase paleta, nu agrea
senzualismul impresionist și condamna dizolvarea formei obiectelor prin tehnica
impresionistă. Lumea exterioară apare în pânzele lui Cezanne ca o arhitectură și nu ca o
ceață de lumină.
Considerând că lumina nu poate fi transpusă în pictură, ci doar reprezentată,
sugerată ori aproximată prin culoare, Cezanne trece la o pictură realizată pe armonii
cromatice sau pe opoziții de culori calde și reci.
A pictat portrete perfect închegate, sculpturale, cu forme disciplinat organizate,
peisaje cu un orizont adânc, mult aerate și cu o compoziție solid construită, naturi moarte
în care totul este chibzuit și aranjat ca într-o arhitectură desăvârșită.
Paul Gauguin (1848-1903). Și la Gauguin, omul și artistul sunt inseparabili.
Viața lui a căpătat la un moment dat o stranie turnură pentru că Gauguin s-a refugiat în
insulele Pacificului. S-a instalat în Tahiti, în mijlocul indigenilor, departe de orice
european, iar natura și oamenii de aici i-au sporit puterea creatoare.
50

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
De la impresioniști, Gauguin a preluat luminarea paletei dar a evitat rezumarea la
senzație.
Din punct de vedere tehnic, viziunea lui Gauguin a fost mai mult decorativă; a
întrebuințat culori vii pe care le-a întins pe suprafețe mari, în puternice contraste.
În anii 1891-1893, când a locuit în Tahiti, a redat în pânzele sale inocența omului
simplu. A creat personaje imobile, cu fețe nemișcate, statice, cu gesturi încremenite, prinse
parcă în momentul în care gândesc, pătrunse de ceea ce fac. Exemplu: Când se căsătorește ,
Pastorală tahitiană , Femei din Tahiti etc.
Vincent van Gogh (1853-1890). În scurta sa activitate, deoarece a lucrat efectiv
doar cinci ani (1885-1890), el a lăsat o operă considerabilă, de o mare valoare. A avut o
viață agitată și plină de neajunsuri. Opera sa este incontestabil producția unui om anormal,
prilej pentru mulți de a reflecta asupra relației dintre geniu și nebunie.
Pictorul a acordat o mare importanță cromaticii tablourilor, dând o intensitate,
nemaiîntâlnită până la el, roșului, verdelui, albastrului, galbenului și portocaliului.
Originar din Olanda, vine la Paris în 1886 și aici este influențat de gravurile
japoneze și de impresioniști. Plecând de la ceea ce vedea, el a exagerat formele și a
îndepărtat detaliile.
Treptat linia tablourilor sale devine unduitoare exprimând neliniște și teamă
lăuntrică. Morfologia operei sale se realizează astfel pe o dominantă de curbe ( Grâu
galben cu chiparoși , Noaptea înstelată). Aceasta este faza de creație a lui Van Gogh în
care se vede apariția curentului expresionist.
Înspăimântat de accesele de epilepsie și nebunie, din ce în ce mai dese, la 37 de
ani, Van Gogh s-a sinucis.
Henry de Toulouse-Lautrec (1864-1901). S-a făcut mai ales ecoul lumii și al
moravurilor pariziene. Preocupat de descifrarea ființei umane, el surprinde oamenii în
atitudini și cu gesturi ca într-un instantaneu, în ceea ce au ei mai caracteristic. A redat
actori de cabarete, actori și cântăreți de cafe-concert, de circ, medici, sportivi, aspecte din
sălile tribunalelor, portrete.
A făcut și diferite afișe în tehnica litografiei folosind din plin experiența artiștilor
de stampe japoneze.
VII. ARTA UNIVERSALĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XX-LEA
La începutul secolului al XX-lea, în Europa și mai ales în Franța, se constată în
domeniul artelor tendința de exprimare într-un nou limbaj plastic. Astfel, în arhitectură
încă din doua jumătate al secolului al XIX-lea începuse să se folosească fierul ca material
de construcție. Una din realizările îndrăznețe alcătuită din structură metalică este Tour
Eiffel, lansat la Expoziția Universală din 1889.
51

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Reînnoirea artistică din domeniul arhitecturii se observă și la Barcelona, unde
Antonio Gaudi, folosind îndeosebi liniile curbe, construiește Catedrala Sagrada Familia și
casele Guell, Battlo și Mila într-o manieră hiperbarocă.
În Germania și Austria arhitecții protestează împotriva utilizării excesive a liniei
curbe și optează pentru forme pătrate și o decorație simplă.
Nu numai limbajul arhitectural este supus transformării, ci și cel al picturii și al
sculpturii. Inventarea plăcii fotografice (1839) și apariția fotografiei influențează în mod
decisiv evoluția artei, determinând-o la o reconsiderare a raportului său cu realitatea și cu
actul imitației. Dezvoltarea industrială, cuceririle din domeniul științei și al tehnicii, dar și
situația socială și politică își pun amprenta asupra artei supusă astfel la o continuă
reînnoire. Se ajunge la o nemaiîntâlnită diversitate de mișcări artistice, la o explozie de
categorii și genuri.
Principalele curente artistice din arta universală a secolului al XX-lea sunt
următoarele: Simbolismul, Grupul Nabis, pictura naivă, expresionismul, fovismul,
cubismul, futurismul, abstracționismul.
Simbolismul
Teoriile simboliste asupra artei au apărut în diferite reviste, începând din 1886,
dintre care cunoscută este simbolismul. Atât literatul, cât și artistul plastic nu-și fac un crez
din reprezentarea justă a realității, ci o interpretează după propria lor simțire.
Printre pictorii simboliști amintim de Gustave Moreau (1826-1898), care a
introdus în lucrări o tendință spre feerie, spre lumea eroilor din povești, de sfinți și de
himere, de costumație bogată și de lumini cu efecte de miraj, ceea ce face să se întrevadă
un alt curent, și anume suprarealismul.
Grupul Nabis ( sau Profeții) a strâns în jurul său un număr însemnat de artiști
care, plecând de la impresioniști, căutau o formulă decorativă în artă.
Nabismul era mai degrabă o grupare de prieteni diferențiați ca factură picturală.
Reprezentanți: Pierre Bonnard (1867-1947), Edouard Vuillard (1868-1940),
Maurice Denis (1870-1943). Termenul nabi, care înseamnă „profet” în ebraică, le-a fost
atribuit de poetul Henri Cazalis, căci refuzând academismul, naturalismul și
impresionismul, ei dezvăluie un adevăr situat dincolo de simpla percepție optică a realului.
Nabiștii tratează suprafața tabloului în tente plate de culori pure, suprima perspectiva și
necesitatea de a da frâu liber senzațiilor în elaborarea artei lor.
Fovismul (fauve = fiară sălbatică). Apărut între anii 1905-1907, acest curent nu a
avut de la început un teoretician anume și nici un program precis.
Refuzând neoclasicismul și simbolismul, precum și impresionismul, fovismul
afirmă autonomia culorii în reprezentarea spațiului. Pictorii foviști au pus cel mai mare preț
pe colorit. Fonismul „vas cu vopsea aruncat în fața publicului” (Camille Mauclair), se
caracterizează printr-o distorsiune a volumelor prin refuzul culorilor fidele realității și prin
tratarea tablourilor în tente plate de culori pure, vivace, violente, puse în contraste
puternice unele față de altele, ca expresie a emoțiilor pictorului. Spontaneitatea din
tablourile foviștilor este o aparență deoarece ei realizează o condensare a senzațiilor prin
forța construcției.
Subiectul principal al tablourilor foviste este natura dar nu interpretată în maniera
impresioniștilor, ci o natură marcată de om, deși aceasta nu apare ca atare decât rareori.
Pictura fovistă are un puternic aspect decorativ, numărul planurilor este redus, iar
spațiul și adâncimea sunt sugerate prin culoare.
Pictorii reprezentativi sunt Henri Matisse, Maurice de Vlaminck, pentru o
perioadă, André Derain, Raoul Dufy, Georges Rouault, Cornelisvan Dongen.
52

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Expresionismul
Acest curent artistic s-a dezvoltat în Germania începând cu 1905, în același timp
cu fovismul în Franța. Se pare că termenul ca atare a fost utilizat pentru prima dată în
1910, la Berlin, de celebrul negustor de tablouri Paul Cassirer, pentru a califica opera
pictorului Max Pechstein. Această mișcare s-a manifestat ca o reacție contra
impresionismului.
Caracterele artei impresioniste s-au accentuat, mai ales, datorită dezvoltării
psihologiei abisale și a filosofiei iraționaliste.
De aceea, această artă are o încărcătură psihologică pesimistă, figura umană este
descumpănită, neliniștită, reflectând astfel perioada zbuciumată de dinainte de război.
Expresionismul a înflorit, mai ales, în țările germanice și nordice, dar a existat și
un expresionism latin, un altul slav și unul anglo-saxon.
În Germania a luat ființă grupul „Die Brücke” („Podul”, 1905) la Dresda, fondat
de patru studenți la arhitectură: Karl-Schmidt-Rottluff, Ernst Ludwig Kirchner, Fritz Bleyl
și Erich Heckel. Spre deosebire de fovism, acest grup s-a îndreptat spre cercetarea
tensiunilor sociale ale epocii sale.
Așa cum o indică Manifestul grupării Die Brücke, artiștii mișcării „gândesc zidul
ca zid, adică în culoare”. Culoarea în tente plate, rareori modulată, reprezintă forma având
ca singura referință sensibilitatea artistului și percepția sa.
Opus curentului expresionist, a apărut în Germania curentul Noul obiectivism,
unde pictorii caută să respecte mai mult obiectele, să le interpreteze mai puțin subiectiv.
Pictura naivilor. Pictorii naivi nu au format niciodată un grup. Cei care i-au
prezentat împreună sunt istoricii și criticii de artă.
Arta naivă nu se limitează la Franța; ea s-a dezvoltat în țările mediteraneene: în
Iugoslavia cu Ivan Generalic, în Grecia cu Theophilos, în Ungaria cu Csontvary, în
Georgia cu Pirosmani. Dar Franța a oferit personalități de un foarte mare talent, cum ar fi,
de exemplu, Henry Rousseau, zis le Douannier ( Vameșul), 1844-1910, care a creat o artă
de o puternică originalitate.
Caracteristic artei naivilor este sufletul artei populare și spiritul naiv în care își
concep arta, decorativismul și, în general, căutarea unui fel de exprimare sincer. Arta lor,
compusă din franchețe și spontaneitate, precum cea a copiilor sau a bolnavilor mintali, sau
dintr-o interpretare candidă și monumentală de teme alegorice și istorice, a fost remarcată
și apreciată de majoritatea artiștilor epocii. Tablourile lor au o funcție de evadare, de falsă
protecție și de revanșă față de monotonia vieții cotidiene.
Școala de la Paris. În 1910 se constituie în mod spontan ceea ce criticii străini au
numit Școala de la Paris , apelativ extins uneori la toți artiștii străini sau francezi care
lucrau la Paris într-un stil figurativ. Această denumire trebuie să fie rezervată însă
pictorilor emigranți, individualități puternice, sosiți între 1905 și 1913 la Paris, și anume:
Amedeo Modigliani (1884-1920), Chaim Soutine (1894-1943), Moise Kisling (1891-1953),
Marc Chagall (1887-1985), Jules Pascin (1885-1930) și Tsuguharie Fujita (1886-1968).
Această generație, devenită legendă, a pictorilor blestemați, grupați în Montmartre și
Montparnasse, a trăit creația artistică în cele mai mari excese.
Cubismul. Între anii 1907-1917 și-au făcut loc în arta europeană creațiile de artă
cubistă, practicată de un grup de artiști primiți și ei cu multă ostilitate de public.
Cubismul a cunoscut trei etape principale, una cezanniană, din 1907 în 1909, una
analitică, din 1910-1912, și una sintetică din 1913 până în 1914. În prima fază, cubiștii și-
au dezvoltat teoria lor despre artă plecând de la un pasaj dintr-o scrisoare a lui Cezanne, în
53

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
care el afirma că natura trebuie tratată în pictură potrivit corpurilor geometrice de bază în
care figurile pot fi redate, și anume, a cilindrilor, cuburilor și conurilor.
În faza analitică, începând să reprezezinte tridimensional obiectele și ființele,
pictorii cubiști le-au fragmentat, reducându-le la forme geometrice simplificate, aranjate în
cadrul unor planuri înclinate din compoziție. Paleta cromatică de care s-au folosit era
limitată la cafeniu, verde și albastru.
Cubismul sintetic a reabilitat culoarea și textura și a introdus formele decupate și
colajul în pictură.
Prima creație cubistă este tabloul Domnișoarele din Avignon al lui Pablo Picasso
(1881-1973). Acest pictor genial, născut la Malaga în Spania, și-a început cariera la
nouăsprezece ani, la Paris, cu lucrări realiste. A urmat apoi, între 1901 și 1904, perioada
sa albastră, când pictează tablouri expresioniste impregnate de melancolie ( Săracii la
malul mării, Viața, Cele două surori). Între anii 1905-1906 traversează perioada roz,
pictând lucrări în care domină rozul ( Arlechinii, Saltimbanci cu circul ).
Contribuția lui Picasso la arta cubistă este imensă. El a definit structura formală a
acestui curent și, pe parcursul vieții sale, a continuat să picteze în stil cubist, alternându-l
cu alte maniere.
Capodopera sa Guernica ilustrează un episod din războiul civil spaniol (1932) și
este un omagiu adus orașului basc martir, distrus în întregime.
Un alt reprezentant al artei cubiste este Georges Bracque (1882-1963). În
lucrarea sa, Case la Estaque, care a fost viu criticată, casele sunt reprezentate abstract, sub
forme cubice, iar paleta de culori este redusă la verde închis și bej.
Creator, alături de Picasso, al cubismului sintetic, Bracque a inserat în picturile
sale, litere, note muzicale și hârtie lipită.
Un alt nume de referință al cubismului este Juan Gris (1887-1927), spaniol de
origine care, în lucrarea sa Lavaboul a introdus chiar un fragment de oglindă. Portretul
intitulat Locuitorul din Touraine este realizat conform regulilor cubismului sintetic. Mai
târziu, Juan Gris va prefera culorile sobre specifice cubismului analitic.
Celebru este și Fernand Leger (1881-1955) care a fost influențat de principiile
cubismului sintetic. În lucrările sale se văd forme mecanice, ceea ce denotă preocuparea sa
pentru reflectarea problematicii epocii industriale. Exceptând pictura, Leger este și autorul
a numeroase vitralii, mozaicuri, sculpturi policrome, tapiserii, obiecte de ceramică, dar și
decoratorul sălii mari a Palatului O.N.U. din New York.
Concepția cubistă s-a extins deopotrivă la sculptură și arhitectură. Construind o
sculptură din foi de metal și sârmă ( Chitara), Picasso a marcat ruptura față de sculptura
tradițională.
Raymond Duchamp-Villon abstractizează formele eliminând detaliile descriptive
și șlefuind suprafețele. Elocvente sunt sculpturile sale, Femeie așezată și Calul-Major –
sinteză între animal și mașină.
Cubismul a influențat și concepția despre formă în spațiul tridimensional în care
operează arhitectura.
Unul dintre cei mai importanți arhitecți americani ai epocii moderne, Frank Lloyd
Wright (1867-1959) a proiectat așa-numitele “case ale preeriei” care cuprind elemente
cubiste și clădirea Robie House din Chicago, concepută ca o aglomerare de blocuri
abstracte care țâșnesc în direcții diferite.
Din cubism s-au dezvoltat alte curente artistice printre care orfismul care
accentuează primatul culorii în construcția picturală și purismul, care preconizează să redea
obiectele în simplitatea și autenticitatea ei.
54

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Futurismul
Apărut în 1909, futurismul ( futuro = viitor în itaiană) exprimă eforturile unor
artiști italieni de a trezi Italia din apatia politică și culturală și de a o ralia la Europa
progresivă. În acest sens, ei militau pentru o artă care să redea mișcarea, dinamismul vieții
moderne. Apologeți ai orașelor, ai mașinii și ai sintezei, futurismul s-a vrut, înainte de
toate, artă-acțiune.
Inspirați de filosofia lui Bergson, pictorii futuriști au încercat să redea mișcarea
obiectelor sau a oamenilor în timp și în spațiu, recurgând la imagini multiple, ca în cazul
unui film privit cadru cu cadru.
Cei mai cunoscuți reprezentanți ai artei futuriste sunt Umberto Boccioni (1883-
1916), Gino Severini, Giacomo Balla și Carlo Carra.
Teoreticianul futurismului este poetul italian Filippo Tommaso Marinetti, autorul
Manifestului futurist care pleda pentru o artă dinamică.
Estetica futuristă lansează și ideea unei sculpturi spațiale în care mișcarea este
redată prin întinderea volumelor.
Deși, inițial, arta rusă de la începutul secolului al XX-lea a fost influențată de
curentele artistice europene, se ajunge la formarea unei avangarde care va determina
apariția unor noi curente artistice. O primă reacție împotriva estetismului și manierismului
mișcării pur rusești numite Lumea Artei o constituie afirmarea unui stil primitiv rus
edificator prin Natalia Goncearova și Mihail Larionov. Moderniștii ruși au preluat
conceptele de bază din cubism și din futurism pe care le-au înțeles și le-au prelucrat într-o
manieră proprie.
Unul dintre reprezentanții de marcă ai avangardei ruse a fost Kazimir Malevici
(1878-1935) care a întemeiat suprematismul.
Derivată din cubism, această orientare artistică recomandă făurirea unei arte
abstracționiste în care să se utilizeze forme geometrice simple (dreptunghiul, triunghiul,
cercul și crucea), umplute cu culoare și aranjate pe diagonală pentru a sugera ideea de
mișcare.
Aplicarea principiilor cubiste în sculptură a dus la apariția constructivismului care
s-a extins mai apoi și asupra altor domenii artistice și a ajuns prin reprezentanți săi la
Berlin și la Paris. Constructiviștii au creat sculpturi prin asamblarea a diferite materiale
(lemn, metal, sticlă, mase plastice) pe care le legau cu sârmă, uneori. Pentru a accentua
ideea de dinamism, inserau în creațiile lor și unele părți mobile. Cel mai proeminent
reprezentant al constructivismului în Rusia a fost Vladimir Tatlin (1895-1956).
În 1920, Alexandr Rodcenko, care fondase în 1916, împreună cu Tatlin
constructivismul, publică Programul grupului constructivist , care supune arta unor scopuri
practice în numele a ceea ce numește el obiectivism. Cei doi, în numele unui ideal utopic,
vor să transforme munca în artă și arta în muncă.
Împotriva suprematismului și utilitarismului se ridică doi artiști, Antoine Pevsner
(1886-1962) și fratele său Naum Gabo (1890-1977) care, în Manifestul realist din 1920,
proclamă căutarea legilor reale ale vieții . Nevoiți să părăsească Uniunea Sovietică, ei se
vor alătura în Occident mișcării Abstracție-Creație.
De Stijl. În Olanda apare mișcarea artistică De Stijl care urmărește găsirea unor
noi soluții în arte prin logica cubismului.
Unul din exponenții de frunte ai acestei mișcări a fost Piet Cornelius Mondrian
(1872-1944) care a practicat un stil nonobiectiv de pictură, denumit neoplasticism. În
pânzele sale sunt reprezentate raporturi plastice aflate dincolo de formele schimbătoare ale
55

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
naturii, raporturi bazate pe verticale și orizontale (nu și diagonale) ce compartimentează
tabloul.
Paleta sa coloristică se reduce la roșu, galben și albastru, la care se adaugă uneori
albul, negrul și griul. Lucrarea sa, Compoziței în roșu, galben și albastru este alcătuită din
culori plate dispuse într-o configurație geometrică, reprezentată de o grilă neagră ce
delimitează suprafețele prin culori primare pure și alb.
Nașterea abstracționismului . Pictura abstracționistă a apărut simultan în Rusia,
cu Malevici, și în Europa, îndeosebi în Italia, cu Alberto Magnetti.
În anii 1910, unul dintre principalele centre artistice ale Europei este München.
Aici, Wasily Kandinsky (1866-1944), care își părăsise Rusia natală în 1896, fondează Noua
asociație a Artiștilor din München (1909), iar cu un an mai târziu realizează propria-i
Acuarelă abstractă și publică lucrarea Despre spiritual în artă , în care exprimă necesitatea
de a lucra la abstractizarea formelor.
În 1911, Kandinsky și Franz Marc fondează grupul Călărețul Albastru.
Stabilind unele analogii între pictură și muzică, Kandinsky și-a intitulat lucrările
Compoziții, Improvizații, Impresiii, individualizându-le printr-o numerotare cronologică. În
tablourile sale, acest pictor introduce linii negre și forme culorate și modifică raportul
figură-fond.
Între 1914-1921, Kandinsky se află în Rusia, însă neputându-se acomoda noilor
condiții de aici, acceptă să predea teoria și pictura murală la Bauhaus, Școala de
Arhitectură și Arte Aplicate, creată în 1919 la Weimar de arhitectul Walter Gropius.
Întrucât Bauhaus-ul va fi închis în 1933 de către naziști, Kandinsky împreună cu elvețianul
Paul Klee (1879-1940) consideră abstractizarea un proces esențial în elaborarea artei, ceea
ce explică orientarea acestei școli către funcționalism și geometrizarea formelor.
Ca și Kandinsky, Paul Klee considera că între muzică și pictură există o mare
afinitate pe care încerca să o reprezinte în tablourile sale. Având o concepție dinamică
despre pictură, el nu a luat în considerare raporturile de volum, culoare și formă ale
obiectelor reale, stabilind raporturi noi, greu de înțeles.
Un alt abstracționist este cehul Francis Kupka (1881-1957) cu lucrarea Fuga în
roșu și albastru și cu a sa arhitectură filosofică în care spațiul este sugerat printr-o simplă
juxtapunere a unor benzi de culoare.
Dadaismul
Între anii 1913-1922 a apărut o mișcare de idei contestatară în domeniul literar-
artistic. Denumirea Dada a fost dată de către poetul român Tristan Tzara, la 8 februarie
1916, la cafeneaua Voltaire din Zürich. Acest nume a fost ales deschizând la întâmplare un
dicționar și înseamnă Căluț de lemn. În afară de Tzara, printre inițiatorii acestui curent
artistic au fost și sculptorul alsacian Hans Arp, scriitorii germani Richard Hülsenbeck și
Hugo Ball, precum și pictorii români Marcel Iancu și Arthur Segal.
Manifestări ale dadaismului au avut loc aproape concomitent în Germania, în
Franța și la New York.
Dadaiștii împing la extrem procesul de desacralizare a artei, distrugând orice
noțiune de capodoperă artistică. Ei reneagă toate normele estetice, distrug funcția de
mimesis a artei și relația dintre gândire și expresie, renunțând la orice organizare a
materialului artistic. Adunând tot felul de resturi aparținând banalei vieți cotidiene urbane,
le combină la întâmplare, realizând colaje sau asamblaje legate cu sfori.
Marcel Düchamp (1887-1968), care a întemeiat aripa new-yorkeză a
dadaismului a prezentat în expoziții obiecte brute sau de-a gata, redy-made, rezolvând
ironic și brutal problema celei de-a patra dimensiuni. Spre exemplu, lucrarea sa intitulată
56

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Cu zgomot secret, este alcătuită dintr-un ghem de sfoară între două plăci metalice prinse în
șuruburi lungi.
Prezentarea, într-o expoziție, a unui pișoar întors pe-o parte drept o operă gata
făcută, pe care a intitulat-o Fântâna (1917) a provocat un adevărat scandal. Düchamp a
mai lansat o provocare desenând mustăți și barbișon pe o reproducere a Giocondei lui
Leonardo.
Alți reprezentanți de seamă ai mișcării dadaiste au fost Max Ernst, Hans Arp și
Man Ray.
Pictura metafizică
Sub acest nume este cunoscută creația artistică a pictorului Giorgio de Chirico
(1888-1978).
S-a născut în Grecia, din părinți italieni, a studiat la München filosofia lui
Nietzsche, iar în 1911 îl găsim la Paris, unde îi cunoaște pe Picasso și Apollinaire.
Pictura lui Chirico se bazează pe imagini de vis, imagini de mister și angoasă în
fața necunoscutului. Acestea sunt redate foarte sugestiv, de exemplu, în lucrarea sa
Misterul și melancolia unei străzi . În partea inferioară a tabloului se află silueta
întunecoasă a unei fete ce aleargă cu un cerc, în partea superioară, pe diagonală, din spatele
unei clădiri apare o umbră uriașă, amenințătoare.
O creație artistică originală este cea a pictorului de origine rusă, stabilit la Paris,
Marc Chagall (1887-1985). Acesta a realizat lucrări de factură visătoare, cum ar fi
Violonistul, Eu și statul, Aniversarea etc.
Suprarealismul
La 1 decembrie 1924, în primul număr al revistei La Révolution surréaliste a
apărut Manifestul suprarealismului , semnat de André Breton. Termenul suprarealism este
definit aici ca “automatism psihic pur, prin care ne propunem să exprimăm, fie pe cale
verbală, fie pe cale scrisă, fie prin orice altă metodă, funcționarea reală a gândirii”.
Născut din dadaism, inspirat de psihanaliza lui Freud, influențat și de artele
africană și oceanică, suprarealismul vrea să redea realitatea visului și a dorinței. Încercând
să descifreze limbajul metaforic al inconștientului, suprarealiștii au studiat și manifestările
artistice ale oamenilor anormali și ale copiilor.
În prima perioadă suprarealistă (1924-1928) Picasso, Max Ernst, Miro și Masson
experimentează felurite moduri de dicteu automat, pentru a permite exprimarea liberă a
propriului inconștient, sub influența alcoolului, foamei sau drogurilor. Astfel ei ajung să
realizeze tablouri ireale, abstracte, care reprezintă aspectele nonraționale ale
subconștientului.
Începând din 1929 își face apariția o nouă generație de suprarealiști, cu Yves
Tanguy, René Magritte (1898-1967), care îmbină umorul negru cu visul subconștient și
alătură realitatea și reveria.
Cel mai renumit pictor suprarealist este spaniolul Salvador Dali (1904-1986), a
cărui operă se bazează pe propria-i metodă paranoico-critică, definită ca “metodă spontană
de cunoaștere irațională, bazată pe obiectivarea critică și sistematică a asocierilor și
interpretărilor de fenomene delirante”.
Tot el este și autorul Jurnalului unui geniu , a Declarației de independență a
imaginației și a drepturilor omului la propria nebunie și a celor 50 de secrete magice .
Secretul nr. 43: “A face aur cu ajutorul picturii, la propriu și la figurat, explică de ce André
Breton l-a poreclit Avida Dollars.
57

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Acest extravagant artist a experimentat tehnicile cele mai diverse. În afară de
pictură și sculptură, a creat bijuterii, dar și trei compoziții holografice. A practicat o formă
de suprarealism bazată pe procedee iluzioniste , abordând subiecte fantastice.
Joan Miro (1893-1983) a reprezentat direcția abstractă a suprarealismului,
pânzele sale fiind invadate de forme plane, organice, biologice sau de corpuri omenești.
Realismul
Nu toți artiștii din primele decenii ale secolului al XX-lea s-au preocupat în
exclusivitate de problemele formale. Unii dintre ei au considerat arta ca pe un instrument al
criticii sociale. Astfel, în afară de arta realistă propriu-zisă apare arta realist-critică și arta
din țările comuniste.
Între artiștii realiști se desprind numele lui Steintein, Forain, Zille, Marguet,
Vlaminck, Dunoyer de Segonzac , Suzanne Valadon, Maurice Utrillo, André Derain.
Acești artiști redau în picturile lor ororile războiului, criza economică, socială,
politică, dar și morală, mizeria, foamea, viața străzii.
Realismul magic
Apărut la mijlocul anilor ’30, ca o sinteză între suprarealism, pictură metafizică și
realism, acest stil artistic se caracterizează printr-un realism în care apar obiecte sau situații
bizare. Influențați de existențialismul lui Husserl, Nietzsche, Heidegger, reprezentanții
acestui curent resping realismul secolului al XIX-lea, dar și pe cel contemporan.
În Statele Unite, unde realismul prevala asupra abstracționismului, a apărut o
orientare realistă cunoscută sub numele de regionalism. Unul dintre cei mai importanți
pictori regionaliști a fost Thomas Hart Benton (1889-1975), influențat de tehnica
fotografică și de arta naivă.
Noua Obiectivitate
În Germania, în opoziție cu neorealismul artei oficiale, câțiva pictori dadaiști,
abstracționiști și expresioniști creează mișcarea Die Neue Sachlichkeit (Noua
Obiectivitate),
Marcați de ororile războiului, acești pictori vor să facă din arta lor o formă de
luptă dar și un mijloc de purificare, un catharsis.
Trăind intens experiența dură și inumană a războiului, Otto Dix practica un
realism al detaliului, lipsit de orice urmă de idealizare, în care își exprimă dezgustul în fața
violenței. Încărcate uneori cu o doză de morbiditate, picturile sale sunt rezultatul
exorcizării coșmarurilor sale. Marele oraș, Scenele nocturne, Războiul sunt unele dintre
cele mai renumite opere ale sale.
Un alt pictor care fusese și el rănit în război, George Grosz face parte din arta sa
o critică necruțătoare războiului, practicând un realism extrem de dur și încărcat de
ambiguitate.
58

Similar Posts