Www Referate Ro Surse De Poluare A Mediului Inconjurator 8e7df [632113]

‚
R E F E R A T
SURSE DE POLUARE
A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR www.referat.ro

SURSE DE POLUARE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
REFERAT
Problema calității și protecției mediului înconjurător este una dintre cele
mai importante probleme cu care se confruntă societatea contemporană.
Calitatea mediului este o noțiune complexă care cuprinde numeroase
aspecte ale relațiilor dintre om și natură. În această direcție, se au în vedere atât
potențialul productiv al mediului, cât și modul în care viața și sănătatea oamenilor,
ca și diversele obiective social-economice pot fi afectate de factorii naturali
nefavorabili sau de consecințele unor activități economice care generează procese
de degradare sau duc la poluarea mediului înconjurător.
Problema calității mediului l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri
istorice. Astăzi însă, când omenirea se confruntă cu aspectele industrializării, ale
extinderii spațiului economic, cu cele ale dezvoltării agriculturii și cu creșterea
numărului populației, calitatea mediului înconjurător se constituie într-una dintre
preocupările majore la nivel global.
Sursele de poluare ale mediului pot fi categorisite în: surse naturale și surse
generate de prezența și activitatea umană.
1. Sursele de poluare natur ale
Referitor la sursele naturale de poluare, termenul trebuie înțeles în sensul
de murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin intermediul mecanismelor
complexe ce stau la baza stabilității sale, are capacitatea de a asigura “epurarea”

poluanților generați de sursele naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor
nu este semnificativă. Atât în ceea ce privește apa, cât și aerul, există o
impurificare naturală considerabilă. O astfel de poluare este, cu toate acestea doar
o etapă a unui proces caracterizat prin circularitate, ciclic, fapt pentru care
disfuncționalitatea nu se manifestă.
Cu titlu de exemplu, vom cita câțiva dintre cei mai importanți poluanți
naturali:
Dioxidul de carbon (CO2). Energia necesară susținerii proceselor vitale este
procurată, de marea majoritate a organismelor, prin oxidarea substanței organice, a
hidranților de carbon, în procesul respirației. Astfel, fiecare organism aeron se
constituie într-o sursă de CO2, iar biosfera, în ansamblul ei, își aduce o contribuție
de 55 % la emisiile totale de CO2 în atmosferă. De altfel, concentrația acestui gaz,
incolor, inodor și netoxic, în atmosferă este semnificativă (340 ppm).
În același timp, CO2 este absorbit de plantele verzi, iar prin procesul de
fotosinteză carbonul intră din nou în componența materiei organice. Un astfel de
parcurs face ca, în atmosferă, să existe o variabilitate destul de redusă a
concentrației acestui gaz.
Prezența CO2 în atmosferă este importantă nu numai pentru fotosinteză, ci
și pentru realizarea unui mediu climatic specific. Alături de vaporii de apă, CO2
are un rol important în menținerea radiațiilor calorice emise de Pământ.
Fenomenul este cunoscut sub denumirea de “efect de seră”, termen lansat, în 1896,
de chimistul suedez Svante Arrhenius și folosit, cu precădere, în legătură cu
procesul încălzirii climatului din cauza creșterii artificiale a concentrației de CO2 .
Pulberi în suspensie. Sursele naturale au o contribuție importantă la
poluarea aerului cu pulberi în suspensie. Se apreciază că, în fiecare an, atmosfera
poartă peste 30 mil. tone de praf.
Invazia prafului nu se face numai printr-un proces de depunere brută,
există și cazuri când invazia prafului este dramatică, așa cum se întâmplă în
furtunile de praf din prerii sau din deșert, care pot îngropa caravane întregi.

Exemplu: Este cunoscută frica locuitorilor Saharei de ravagiile pe care le
produce acel vânt, purtător de nisip și praf, ce transportă particule fine, uneori
peste Mediterana până în Europa, unde este cunoscut sub numele de Scirocco.
Fenomenul poluării cu praf adus de curenții de aer din regiunile deșertice se
manifestă și pe teritoriul țării noastre, sub forma “ploilor de sânge”, denumite
astfel datorită culorii roșietice pe care o imprimă oxidul de fier, prezent în
particulele solide transportate de curenții de aer.
Un gen asemănător de poluare a aerului este produs prin “vagabondarea”
nisipurilor mișcătoare, sub formă de dune, care purtate de vânt, pot acoperi
ogoarele, prejudiciind activitatea agricolă în anumite perimetre.
Înrudit cu praful este și fumul din atmosferă, produs prin focuri iscate din
senin în savane și pădurile de conifere a căror rășină și terebentină înlesnește mult
propagarea incendiilor.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie recentele incendii din pădurile
Australiei, ce au determinat arderea a însemnate suprafețe de pădure.
Incendiile eliberează în atmosferă peste 34 mil. tone fum și cenușă și 340
mii tone hidrocarburi provenite din distilarea pe loc a lemnului, aceste
hidrocarburi fiind un agent poluant foarte periculos.
O altă sursă naturală o constituie apele subterane acide și saline (sărate).
Risc mare de poluare prezintă apele subterane care stau în contact cu masivele de
sare și alte minerale, încărcându-se astfel cu substanțe impurificatoare sau toxice,
ele devin periculoase când, prin foraj, se perforează stratul mineral.
Astfel s-a constatat că apele de mină din S.U.A. poluează peste 20 mii
km/curs de apă. În Pennsylvania, se scot zilnic 20 mld. litri de apă acidă din
cauza trecerii ei prin zăcămintele mineraliere adiacente straturilor de cărbuni.
Purificarea lor se face prin reținerea în lagune de depunere. În general, se
poate spune că acest factor de mediu poate deveni agent poluant atunci când se
depășesc limitele echilibrului ecologic instaurat în anumite biotopuri. Chiar și așa,
poate deveni un agent poluant atunci când inundă și asfixiază culturile sau acoperă
terenurile fertile.

2. Sursele de poluare caracteristice activității umane
Omul, ca ființă vie, produce deșeuri proprii existenței sale și activității
depuse. Multe dintre aceste deșeuri nu sunt biodegradabile, iar unele sunt direct
toxice, cum ar fi insecticidele.
Din statisticile făcute, rezultă că populația planetei este în continuă
creștere, deci problemele de poluare vor căpăta o importanță crescândă.
O clasificare a deșeurilor se poate face în deșeuri solide și deșeuri lichide.
În privința deșeurilor solide care se colectează de către serviciile de salubritate
urbane, situația se prezintă, după datele obținute în marile metropole occidentale,
astfel:
Hârtie, plastice, textile 38,0%
Metale 5,0%
Substanțe amorfe 22,0%
Sticlă ceramică 6,0%
Materii organice 20,0%
Diverse 9,0%
TOTAL 100%
O parte a deșeurilor, care nu mai pot fi refolosite, sunt incinerate. Dar,
arderea deșeurilor contribuie la poluarea atmosferei prin emisiile de gaze de
ardere, pulberi în suspensie, precum și compuși organici volatili, halogeni,
aerosoli de metale grele (ex. mercur) etc.
Pentru evitarea lor, se încearcă, în țările dezvoltate, folosirea procedeului
de termoselecție, cu un cost scăzut în ceea ce privește exploatarea, dar foarte
costisitor sub raportul investițiilor.
2.1. Transporturile
În funcție de tipul de transport, există un specific al poluării generate, atât
sub raportul poluanților, cât și în ceea ce privește mediile afectate.

Motoarele cu explozie pe lângă gaze de ardere (dioxid de carbon, vapori de
apă, bioxid de azot, bioxid de sulf) poluează și cu produși de ardere incompletă
(monoxid de carbon, aldehide, monoxid de azot etc.).
Dioxidul de carbon și vaporii de apă ce rezultă din arderea combustibilor nu
au acțiune toxică, dar sunt “gaze de seră”. Hidrocarburile nearse dau efecte
cancerigene. Oxidul de carbon este un gaz toxic, iar oxizii de azot au acțiune
puternic iritantă, în concentrații mari fiind chiar toxice.
Motoarele cu explozie elimină în atmosferă încă un agent poluant periculos
– plumbul. Acesta rezultă din substanțe adăugate benzinelor pentru a le îmbunătăți
cifra octanică. Din atmosferă, plumbul poate ajunge în sol și apă.
Poluarea produsă de mijloacele de transport capătă un nou efect prin
extinderea transporturilor aeriene în atmosferă.
Din cauza efectului negativ ce-l produc noxele emise de automobile pentru
sănătate, în țările dezvoltate mașinile au fost echipate cu convertori catalitici care
nu pot tolera combustibilul “îmbunătățit” cu plumb.
Astfel, în S.U.A., emisiile au scăzut aproape cu 96%, ca rezultat al
aplicării legislației naționale, referitoare la reducerea folosirii combustibilului cu
plumb.
Un raport al W.M.O. și U.N.E.P. a estimat ca 30% din locuitorii orașelor
Americii de Nord și Europei sunt expuși unor concentrații neacceptate de mari ale
plumbului în aer. Spre exemplu, Parisul se află pe unul din primele locuri ale
listei aglomerărilor urbane, cu o medie anuală a concentrației de noxe ce
depășește nivelul normal stabilit de W.M.O.
Într-un studiu făcut în orașul Mexico, 7 din 10 copii nou-născuți au fost
găsiți ca având procentul de plumb din sânge peste normele W.M.O.
La nivelul României, poluarea cu metale grele se situează încă peste
limitele maxime admisibile, stabilite prin legislația în vigoare. Astfel, pentru
plumb, concentrațiile maxim admisibile, la nivelul solului, de 20 – 1000 ppm, sunt
depășite spre exemplu la Baia Mare (3170 ppm), iar la Copșa Mică (3000 ppm)
etc.

2.2. Agricultira, silvicultura și zootehnia
Sunt activități economice care se bazează cel mai mult pe relațiile cu
mediul, dar reprezintă și surse de poluare, ele devenind elemente de deteriorare ale
mediului.
Eroziunea declanșată de apă este puternic influențată de defrișarea
pădurilor. Aceasta în contextul agriculturii extensive (cum este cazul în Brazilia,
Etiopia, Mauritania etc.). Fenomenul se manifestă însă și în cazul agriculturii
intensive, suprafața de teren agricol afectată în România, fiind de circa 7 mil. ha.
Se consideră că se pierd, anual, prin eroziune, aproximativ 10 mil. tone de sol, ce
conțin 1,5 mil. tone de humus.
În ceea ce privește unele animale, chiar domestice, cum ar fi caprele,
distrug iremediabil vegetația arborescentă în dezvoltare și împiedică regenerarea
pădurilor. În savană, turmele de elefanți distrug culturi și copaci, favorizând
extinderea deșertului. Cu toate acestea, responsabilitatea nu apasă pe umerii
faunei, ci revine tot omului, care a exilat această specie, prin diminuarea
suprafețelor sale de pășunat, ca o consecință a agriculturii extensive.
Metodele chimice de combatere au condus, pe lângă o eficiență sporită în
protecția plantelor și la poluarea solului și a recoltelor. Practic, din substanța
pesticidă, numai 1-3 % își atinge ținta, iar din erbicide numai 5-40 % intră în
contact direct cu buruienile. Ceea ce rămâne pătrunde în circuitul substanței din
ecosistem putând fi transformat succesiv, până la forme simple, netoxice sau, de
cele mai multe ori, constituind element de discontinuitate al acestui circuit, prin
acumulare în sol, apă, plante etc.
Refacerea fertilității solului este o cerință intrinsecă agriculturii, care
contracarează exportul de biomasă, reprezentat de recoltă. Nu același lucru se
poate spune de multe dintre modalitățile adoptate pentru menținerea echilibrului.
Astfel, îngrășămintele chimice, în general ușor solubile, mai ales cele azotate,
contrar aparențelor, nu refac potențialul de fertilitate a solului, ci dimpotrivă, îl
diminuează. Aplicarea excesivă contaminează apa freatică, solul, produsele cu
nitrați, care pot depăși concentrațiile maxime admise. Astfel, 36,3% din fântânile
investigate (situate în 92% din totalul comunelor din România) la nivelul anului

1995, conținutul de nitrați depășea concentrația maxim admisibilă pentru apa de
băut (45 mg/l).
Salinizarea și înmlăștinirea secundară a solului sunt fenomene ce însoțesc
irigarea nerațională a terenurilor agricole. Mecanizarea lucrărilor agricole
determină trasarea solului. În România, 6 mil. ha sunt afectate de acest proces.
De asemenea, complexele supradimensionate de creștere a animalelor, prin
volumul mare al dejecțiilor deversate în ape sau depozitate necorespunzător,
contribuie la degradarea mediului înconjurător.
2.3. Industria
Este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare.
Poluarea industrială pornește de la problema poluării la locul de muncă și până la
consecințele ecologice ce interesează globul terestru în întregime.
Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezența substanțelor sau
factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă și poate avea ca urmări boli
profesionale. Există foarte multe cazuri în care contaminarea produsă de un agent
poluant nu urmează o cale prea lungă, ci ajunge direct de la coșul uzinei la
contactul direct cu organismul uman, prin intermediul aparatului respirator
(poluarea aerului).
Exemple elocvente în acest sens sunt: fabrica de negru de fum de la Copșa
Mică. Noxele eliminate depășeau limitele admise, până la dotarea cu echipamente
mai performante; ca și combinatul de neferoase de la Baia Mare, care elimină în
atmosferă cantități însemnate de pulbere, încărcată cu metale grele (Pb, Cd).
Poluarea industrială a mediului ambiant se propagă mai ales pe calea
aerului și apei. Pentru poluarea aerului este vinovată atât industria producătoare de
energie electrică, prin gazele evacuate de la centralele termoelectrice, cât și alte
ramuri industriale: metalurgia feroasă și neferoasă, chimică și a materialelor de
construcții.
Multe țări industrializate au reușit să-și reducă emisiile de substanțe
dăunătoare, totuși folosirea vehiculelor cu motor Diesel (care eliberează mari

cantități de substanțe poluante) amenință să agraveze efectele poluării naturale, în
unele zone europene.
Nu se cunosc cu precizie mecanismele exacte ale deteriorării pădurilor.
Majoritatea oamenilor de știință cred că un amestec complex de poluanți –
incluzând depunerile acide, ozonul și metalele grele – fac ca arborii să devină
sensibili la unele stresuri naturale, cum ar fi seceta, căldura și gerurile excesive,
atacurile de boli și dăunători, care împreună sporesc riscul apariției incendiilor.
Prin studiile întreprinse, s-a descoperit că mai mult de 48 mii ha pădure
sunt deteriorate, ceea ce înseamnă 30% din totalul suprafeței forestiere a
Europei, poluarea ducând la dispariția unor specii valoroase de arbori cum ar fi
molizii roșii și brazii Fraser.
Prețul poluării pădurilor este plătit nu numai de industria forestieră
(Polonia a plătit 1,5 mild. USD), ci și de turism (ex. Muntele Fichtellberg situat la
granița dintre Germania și Republica Cehă și Slovacia este o imensă întindere cu
copaci morți și rămășițe de culoare cafenie).
Tot din cauza poluării, monumentele istorice suferă modificări în timp,
poluarea accentuând destul de mult procesul degradării. Este vorba de
monumentele atheniene, unde coroziunea acidă a dus la deteriorarea lor în ultimii
20-25 ani mai mult decât în cei 2400 de ani precedenți.
Distrugerea obiectelor manufacturate de omul primitiv și edificiilor este
evidentă și în Italia. În regiunea orașului Katowice (sudul Poloniei), trenurile
trebuie să-și reducă viteza în anumite locuri deoarece șinele de cale ferată au fost
corodate, s-ar părea, de către poluarea acidă.
În S.U.A., poluarea acidă ar putea împiedica monumentele istorice să
ajungă vreodată la vârsta respectabilă a celor din Europa.
Ploaia acidă, ce cade în peninsula Yucatan și în mare parte din sudul
Mexicului, distruge temple, ziduri, monumente ale civilizației Maya, este
determinată de puțurile petroliere și camerele de fum ale exploatărilor din zona
Golfului Mexic.
Mult mai variată este poluarea pe calea apei. Importanța acestei poluări
crește cu consumul industrial specific de apă, deoarece cu cât acest consum crește,

cu atât sunt mai ridicate și posibilitățile de răspândire în mediul ambiant a
substanțelor vătămătoare caracteristice diferitelor procese industriale.
3. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT
3.1. Poluarea atmosferei
Atmosfera terestră este definită ca învelișul gazos alcătuit din aer, care
înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziție și
proprietăți aproximativ constante până la circa 5.000 m altitudine.
Aerul normal (uscat) este un amestec de gaze format din circa 78% N2,
21% O2, și alte gaze (argon, neon, heliu, CO2)
În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% revenind apei, în stare de
vapori. Comparativ cu celelalte medii (apă, sol etc.), aerul este mediul cel mai mare,
mai uniform răspândit în jurul Pământului. Poluarea atmosferei a apărut o dată cu
dezvoltarea industrială și s-a extins în decursul ultimelor decenii.
Poluarea atmosferei corespunde prezenței unor substanțe străine acesteia sau
variației semnificative a proprietăților sale. Din acest punct de vedere trebuie reținut că
aerul atmosferic are:
-o anumită densitate, care variază cu compoziția, temperatura și presiunea la un
moment dat și depinde de înălțimea față de sol;
-o anumită umiditate, rezultată din evaporarea apei și care este unul dintre cele
mai schimbătoare fenomene meteorologice, umiditatea atmosferică scade cu
altitudinea și variază cu temperatura, conform unor cicluri naturale, diurn și
anual, în funcție de poziția geografică.
-o anumită presiune, care scade cu altitudinea, aerul devenind mai rarefiat,
presiunea atmosferică normală se măsoară la nivelul mării și la 45° latitudine și
este egală cu 1.013,3 mbar sau 760 torr;
-o anumită temperatură, care de asemenea scade cu altitudinea; în plus, prezintă
variații periodice, în funcție de altitudine, latitudine, anotimp, și accidentale,
determinate de transportul unor mase de aer, cald sau rece, ceea ce determină
perturbații ale presiunii atmosferice.
În timp, s-au acumulat date care atestă că prezența unor substanțe străine compoziției
atmosferei afectează, mai mult sau mai puțin vizibil, echilibrele ecologice și însăși
viața omului.
Pentru cercetarea problemelor atmosferice, Antarctica și Polul Nord sunt medii
perfecte de explorare, deoarece murdăria pe care omul din toate timpurile a aruncat-o în
atmosferă se păstrează în straturile de gheață.

Poluarea atmosferei poate fi cercetată determinând tipurile de substanțe, pe care omul
le deversează în ea și gradul de răspândire a poluanților în atmosferă.
Compoziția chimică a aerului poluat variază foarte mult, în funcție de sursele de
poluare, zona geografică, temperatură, umiditate, intensitatea luminii etc. Într-o atmosferă
poluată au loc reacții chimice complexe, ce ar trebui decelate.
Poluarea atmosferei este cauzată de unele surse naturale (erupții vulcanice,
respirația organismelor, fenomene de putrefacție etc.) și artificiale, rezultate în urma
activităților umane.
În funcție de starea de agregare, poluanții atmosferei se clasifică în:
-poluanți gazoși: (peste o anumită limită), CO, SO2, NO x, H2S, Cl2, NH3, O3,
compuși organici volatili (C.O.V.) etc.;
-poluanți lichizi: hidrocarburi și solvenți organici în stare de vapori sau sub formă
de ceață (sistem dispers de aer și vapori sub formă de picături foarte fine);
-poluanți solizi: praf (pulberi de natură diferită) sub formă de particule solide cu
dimensiuni variabile (0,01 – 1 µ) fin dispersate în aer; un loc aparte îl ocupă aerosolii, care
reprezintă sisteme disperse de aer și picături lichide grele (vapori de metale, oxizi metalici,
NaCl solidă).
După natura lor, poluanții pot fi: organici și anorganici.
Poluanții anorganici din aer sunt: sulful, azotul, hidrogenul sulfurat, acidul
clorhidric, compuși ai clorului, fosforului, arsenului, dar și mercur, plumb, beriliu, cadmiu,
cupru, poluanți formați prin procese fotochimice etc.
Poluanții organici sunt: fitoncide (substanțe organice volatile), metanul,
hidrocarburile etc.
Principalii poluanți atmosferici
Începând din anii ’70, politica americană de combatere a poluării s-a concentrat asupra
câtorva dintre principalele substanțe nocive: particule în suspensie (de fum și
funingine), hidrocarburi, bioxid de sulf, oxizi de azot, ozon, monoxid de carbon și
plumb.
Monoxidul de carbon (CO) . Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) a constatat
că monoxidul de carbon atinge cu regularitate concentrații nocive care pot cauza nașterea
unor copii cu sub-greutate și înmulțirea cazurilor de deces perinatal și de deteriorări
cerebrale, în funcție de concentrația de poluanți și de perioada în care femeia gravidă a fost
expusă acestora.
Aproape întreaga cantitate de monoxid de carbon care poluează aerul orașelor
provine din gazele de eșapament ale automobilelor.
Astfel, strategiile de reducere a cantității de monoxid de carbon implică în principal
controlul asupra emisiilor auto, anume prin catalizatoare care transformă o bună parte a
monoxidului de carbon în dioxid de carbon.
Aceste instalații au diminuat în mod substanțial conținutul de monoxid de carbon
din aerul orașelor. În Japonia acesta a fost redus cu aproximativ 50% între anii 1973-
1984, iar în SUA reducerea a fost de 28%, între anii 1980-1989, cu toate că numărul total
de kilometri parcurși la bordul unor automobile a crescut cu 39%.

În schimb, în majoritatea țărilor aflate în curs de dezvoltare, concentrația de
monoxid de carbon crește pe măsură ce circulația rutieră se intensifică. Organizația
Mondială a Sănătății apreciază că aproximativ jumătate din orașele lumii au suferit de pe
urma concentrării prea mari de monoxid de carbon.
Oxizi de azot (NOx). Aceștia rezultă datorită căldurii create din combustili fosili,
aceasta cauzând combinarea oxigenului și azotului din aer. Oxizii de azot prezintă pericole
multiple. Ei cauzează leziuni pulmonare.
După reacția petrecută în atmosferă, se formează particule foarte fine de nitrați care
pătrund în alveolele pulmonare din plămân. Acestea se combină cu apa (din atmosferă sau
din plămân) și formează acizi. Pe de altă parte, oxizii de azot din atmosferă reacționează la
soare cu particule nearse de carburanți din gazele de eșapament, formând împreună cu
ozonul și cu aldehidele, peroxiacetilnitratul (pan), în imediata apropiere a solului, acea
“pâclă roșietică” acoperă ca o cupolă majoritatea metropolelor.
Dioxid de sulf (SO2).
Particule aflate în suspensie. Numite adesea fum sau funingine, particulele solide
din aer sunt cel mai evident gen de poluare și adesea cel mai periculos. O.M.S. aproxima,
în 1987, că 70% din populația urbană a lumii respiră un aer în care concentrația de
asemenea particule depășește limitele stabilite de OMS.
Unele dintre aceste particule sunt evacuate prin coșurile fabricilor sub formă de fum
negru, dar cele mai periculoase sunt particulele fine care pot pătrunde în alveolele
pulmonare. Majoritatea conțin dioxid de sulf și oxizi de azot, transformându-se apoi în
nitrați și sulfați.
În unele orașe majoritatea particulelor din atmosferă rezultă din transformarea
bioxidului de sulf în sulfați. În alte orașe predomină nitrații.
Hidrocarburile. Numite uneori și compuși organici volatili (C.O.V.) sau gaze
organice reactive (G.O.R.), hidrocarburile din atmosferă sunt produse secundare ale arderii
incomplete a combustibilor fosili.
Alte hidrocarburi – dintre care unele cauzează leucemie, alte forme de cancer sau
boli grave – provin de la substanțele folosite în curățătoriile chimice și în detergenții
industriali.
Ozonul (O3). Predominând în amestecul de poluanți, instituțiile de resort îl folosesc
ca indice pentru concentrația de poluanți oxidanți din atmosferă.
Ozonul este un oxidant atât de puternic (un altul este clorul), încât este folosit în
epurarea avansată a apei potabile, pentru oxidarea chimică. Mulți oameni de știință îl
consideră a fi cel mai toxic dintre poluanți.
El este atât de nociv, încât în cursul experimentelor de laborator, unul din fiecare
zece voluntari trebuie scos din camera experimentală din cauza unor insuficiențe
respiratorii. La animalele de laborator, ozonul cauzează cicatrizări și o distrugere a
celulelor asemănătoare cu cele care se constată la fumători. Datorită faptului că emisia de
oxizi de azot și hidrocarburi a crescut, cantitatea de ozon, chiar în zonele rurale, s-a dublat
și se apropie de concentrația toxică pentru multe specii de viețuitoare.
Plumbul. Acest metal greu, care este toxic sub toate formele, constituie un pericol
deosebit pentru copii în vârstă de până la șase ani, care îl ingeră, de obicei sub formă de
particule de vopsea desprinsă de pe pereți sau din atmosfera poluată de gazele de
eșapament. Plumbul distruge celulele cerebrale, încetinește creșterea, reduce capacitatea de
vorbire și de concentrare.-

Chiar expunerea la cantități mici de plumb pare a cauza deficiențe cerebrale.
Conținutul de plumb din atmosferă este dat de emisia de gaze de eșapament, motiv pentru
care acesta este prezent oriunde sunt folosite vehicule cu motoare cu aprindere prin scânteie
(M.A.S.).
Chiar în țările în care benzina cu plumb nu mai este folosită, acest metal continuă
să fie prezent în praf, ca urmare a emisiei acestuia timp de decenii. Astfel, în Mexico City,
spre exemplu, șapte din zece nou-născuți au o concentrație de plumb în sânge care
depășește concentrațiile maxime stabilite de O.M.S.
Pe lângă plumb, o serie de alte substanțe toxice se adaugă conținutului de poluanți
din atmosfera zonelor urbane, de la azbest și metale grele (precum cadmiul, arsenicul,
manganul nichelul și zincul) la o serie întreagă de compuși organici (benzen și alte
hidrocarburi, aldehide).
În 1987, industria americană a eliberat în atmosferă cel puțin 1,2 milioane de tone
de substanțe toxice. U.S. Environmental Protection Agency apreciază că expunerea la
acești poluanți cauzează anual între 1700 și 2700 de cazuri de cancer.
În atmosferă se deversează foarte multe tipuri de substanță, între care: oxizi de azot,
sulf, care produc ploi acide și cantități de dioxid de carbon, care fac să se accentueze
efectul de seră.
Problemele mediului depășesc granițele naționale și cer soluții globale . De
asemenea, practica de a conduce și a aplica anumite reguli față de mediul înconjurător
necesită o strategie globală.
Ploile acide. Denumirea de “ploaie acidă” a fost folosită pentru prima dată de
chimistul englez Robert Smith, într-un tratat care examina corelația dintre aerul poluat de
deasupra Manchester-ului și aciditatea ploilor. Ploaia acidă este o precipitație cu pH sub
5,6 (cât este normal pentru precipitații).
În majoritatea zonelor industriale ale Europei, ploaia acidă are pH-ul 4,5 – 5,5,
iar în Italia a ajuns, în unele regiuni, până la 2,6 (mai mare decât aciditatea oțetului).
Prima afectată de acest gen de poluare a fost Germania în care sindromul pădurilor
muribunde a atins atât pădurile de foioase, cât și cele de rășinoase.
În Franța, 5 000 ha de pădure au fost grav atinse, iar alte 3 000 ha dau semne de
deteriorare. Cauzele sunt legate astăzi de poluarea atmosferei mai ales cu Dioxid de sulf și
oxizi de azot.
Ploile acide atacă vegetația, în primul rând frunzele acestora (prin blocarea
sistemului respirator și perturbarea proceselor de fotosinteză), dar și rădăcinile copacilor
(prin neutralizarea elementelor nutritive din sol). Efectul ploilor acide este mai violent în
zonele reci, unde concentrația de NH3 este mai redusă, procesele de descompunere a
materiei organice moarte fiind mai lente, iar solul are deja o reacție acidă.
În plus, efectul ploilor acide este resimțit și prin perturbarea echilibrului ecologic
din lacurile aflate în zonele afectate, peștii fiind deosebit de sensibili la condițiile de viață
(pH-ul mediului acvatic).
Un alt factor de risc îl constituie capacitatea ploilor acide de a “mobiliza” aluminiul,
elementul cel mai abundent din scoarța terestră, specialiștii evidențiind o posibilă legătură
a acestui fenomen cu apariția unei boli degenerative, cu grave tulburări de memorie și
dereglări ale funcțiilor mentale (boala Alzheimer).
Contractarea acestor efecte poluante grave se poate realiza numai prin
restructurarea profilului energetic al diferitelor țări.

3.2. Poluarea apei
Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om. Ea reprezintă viața,
dar și calitatea vieții. Apa, element indispensabil vieții, este, în același timp, resursa
naturală fundamentală, fără de care nu ar fi posibilă desfășurarea activităților omului și nici
viața de pa Pământ. Calitatea apei se apreciază în raport cu utilizarea acesteia, prin
determinarea unor indicatori fizici, chimici și biologici.
Condițiile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt prevăzute în normative,
precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, radiochimice, biologice și
alimentare. Ca agent de răcire trebuie limitat conținutul apei în suspensii și substanțe
corozive, iar pentru apa de irigat este foarte importantă concentrația de săruri solubile. În
cazul utilizării industriale, apa va îndeplini caracteristici fizico-chimice specifice pentru
procesele respective (puritatea maximă pentru producția de medicamente).
Prin poluarea apelor se înțelege, conform concluziilor Conferinței de la Geneva
(1961), “modificarea compoziției sau stării apelor unei surse, survenită ca urmare a
activității omului, astfel încât apele devin mai puțin adecvate tuturor, sau numai unora
dintre utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Poluantul poate fi reprezentat de o
substanță, un microrganism sau un transfer de energie care produce poluare.
Apele uzate (poluate prin procesele de producție în care au participat) care se
varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se numesc efluenți. Când receptorii (ape
curgătoare, stătătoare, bazine artificiale etc.) au posibilitatea de a curge către o altă apă de
suprafață, căreia îi pot transmite substanțele poluate, aceștia devin emisari.
Amestecarea efluentului cu apele receptorului nu se face uniform și instantaneu.
În cazul râurilor și fluviilor ca receptori, deversarea efluenților este condiționată de
adâncimea, viteza și orientarea curgerii acestora în raport cu adâncimea, viteza și
orientarea curgerii receptorului. În cazul receptorilor lacuri și ape marine, deversarea și
omogenizarea apelor uzate este condiționată de adâncimea și viteza de curgere a
emisarului, precum și de curenții marini, temperatura apei și prezența vânturilor.

Debitul efluentului depinde de caracterul activității industriale care-l generează.
Cum activitatea industrială este relativ constantă în tot timpul anului, rezultă că și debitul
efluentului este relativ constant. Debitul receptorului însă prezintă unele variații în funcție
de prezența și cantitatea precipitațiilor din zonă. Astfel, în anii secetoși, vara, debitul apelor
curgătoare scade, iar în perioadele cu precipitații abundente debitul acestora crește. Din
această cauză, concentrația substanțelor poluante (gradul de poluare) a receptorilor va fi
mai ridicată în perioada de secetă și în anii secetoși, deci exact în perioadele când este
nevoie de mai multă apă, în special în agricultură, pentru irigații. Pentru caracterizarea
complexă a apelor este necesar să fie luați în considerare mai mulți parametri fizico-
chimici ai apelor.
Caracterizarea apei din punct de vedere fizic implică determinarea temperaturii,
culorii și turbidității, precum și suspensiile. Astfel, la temperaturi ridicate, procesul de
oxidare a impurităților organice se va produce mai rapid, dar, în același timp, solubilitatea
gazelor scăzând, conținutul în oxigen al apei va scădea și se va produce o frânare a
procesului de oxidare. Ridicarea temperaturii datorită activității oamenilor, spre exemplu
prin deversări de ape de răcire în râuri și lacuri, duce la poluarea termică a apelor, cu
perturbarea biocenozelor tradiționale și scăderea productivității apelor.
La temperaturi ale apelor de peste 20 °C, se va ridica producția de toxină de către
Clostridium botulinum , cu urmări grave asupra faunei. Culoarea și turbiditatea apei
influențează absorbția luminii, deci extinderea zonei fotice și în ultimă analiză posibilitatea
de existență a algelor fotosintetizoare. Suspensiile creează noi posibilități de vehiculare a
unor agenți poluanți, prin absorbția acestora pe suprafața particulelor în suspensie și în
același timp pot influența în mod negativ condițiile de existență ale comunităților acvatice.
Din punct de vedere chimic, apa se caracterizează prin conținutul său în
următoarele substanțe:
-clorura de sodiu – de concentrația acesteia depinde foarte mult viabilitatea unor
populații acvatice. Poluarea poate interveni când apele sărate pătrund în zona apelor dulci
(Delta Nilului);
-oxigen dizolvat – deosebit de important pentru organismele aerobe, și care poate
fi grav periclitat prin intrerpunerea unei pelicule de substanțe străine la suprafața apei (De
ex., petrolul), împiedicând aerarea ei;
-substanțele organice oxidabile – care consumă prin descompunere oxigenul
dizolvat în apă, necesar respirației viețuitoarelor acvatice. Conținutul ridicat de substanțe
organice în apele curgătoare sau stătătoare provine mai ales din apele menajere, care sunt
deversate în râuri și fluvii de către orașele și centrele industriale riverane. Ajunse în apă,
aceste substanțe creează o creștere a cerinței de oxigen, pe lângă cea necesară pentru
respirația organismelor acvatice. De obicei această caracteristică a apelor se exprimă prin
consumul biochimic de oxigen (CBO5) sau prin consumul chimic de oxigen (CCO).
-conținutul în nutrienți – reprezentați în special de azotul și fosforul total. Un
conținut ridicat de substanțe nutritive determină eutrofizarea lacului, adică o dezvoltare
luxuriantă a algelor, iar descompunerea acestora contribuie la diminuarea conținutului în
oxigen dizolvat. Când aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea
aerobă este înlocuită cu descompunerea anaerobă din care rezultă CH4, H2S, NH3, unii
dintre aceștia creând stări de disconfort, din cauza mirosului neplăcut, iar cantitatea de
substanță organică produsă depășește capacitatea de mineralizare, determinând ca surplusul

să se sedimenteze în asemenea proporții încât uneori poate atinge nivelul de colmatare
integrală a lacului.
Probe recente au indicat că și apele litorale pot fi grav amenințate prin procesul de
“eutrofizare”, întrucât azotul provenit de la o mulțime de surse stimulează creșterea
algelor într-o asemenea măsură, încât acestea micșorează cantitatea de oxigen și blochează
pătrunderea luminii solare de care au nevoie alte plante și animale marine.
Poluarea apelor marine este cauzată și de apariția mareelor negre, provocate de
deversarea încărcăturii petrolierelor avariate, eșuate, naufragiate. Pentru înlăturarea lor s-au
încercat mai multe soluții, printre care folosirea unor detergenți, a unei substanțe organice –
“noisorex”, cu o mare putere de absorbție, care transformă petele de petrol într-o masă
inertă, asemănătoare cauciucului.
Poluanții din apă
Poluanții din ape sunt constituiți din substanțe organice și anorganice, care se
prezintă sub formă de substanțe dizolvate, substanțe în stare de dispersie coloidală și de
suspensii variate.
Poluarea organică este specifică mai ales fabricilor de hârtie și celuloză, care
folosesc și poluează volume foarte mari de apă, de ordinul 1.000 – 3.000 l/s, și ca urmare,
chiar la o epurare în proporție de 95%, rezultă cantități mari de poluanți, astfel că râul
receptor trebuie să aibă un debit mare, pentru ca apa, după preluarea efluenților, să poată
realiza un grad de diluție corespunzător.
Ca produși de descompunere a substanțelor organice rezultă fenoli, amine, uree,
amoniac, hidrogen sulfurat, nitrați și nitriți etc. Descompunerea substanțelor organice și
a produșilor generați prin descompunerea lor are loc atât prin acțiunea
microorganismelor (în special a bacteriilor), cât și prin intermediul unor procese
chimice consumatoare de oxigen.
Industria petrochimică și chimică organică de sinteză (în special a maselor plastice
și a fibrelor sintetice), industria fito-farmaceutică, a detergenților, medicamentelor,
coloranților, folosesc cantități mari de apă 50 – 300 l/s. Poluanții apăruți în aceste ape sunt
în cantități mari, iar unii dintre aceștia, chiar dacă se găsesc în cantități mici, cum sunt
pesticidele, erbicidele, devin toxice pentru organisme. În plus, trebuie menționat că
poluanții sub forma compușilor organici de sinteză au în general o persistență ridicată în
mediu. Astfel, pesticidele organoclorurate se acumulează în organism prin fenomenul
amplificării biologice, astfel încât pot ajunge la concentrații toxice în consumatorii de ordin
superior, printre care se numără și omul.
Poluarea anorganică se produce în special cu săruri și este datorată activităților din
industria chimiei clorosodice petrolieră de extracție, industria petrochimică, chimiei
organice de sinteză, cât și în procesul de salinizare a solurilor. De asemenea, scurgerile de

suprafață de pe terenurile agricole, fertilizate în exces cu îngrășăminte chimice de tipul
azotatului de amoniu, superfosfat, îngrășăminte complexe NPK, contribuie semnificativ la
poluarea anorganică, fiind considerate surse difuze de poluare.
Din industria chimică anorganică, rezultă acizi și baze libere (acid sulfuric,
clorhidric, azotic, hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu etc.), care modifică concentrația
ionilor de hidrogen. Viața în mediul acvatic se desfășoară în condiții optime, când valorile
pH-ului sunt cuprinse între 6 – 8,5; valorile extreme de pH pot fi stresante pentru
organismele acvatice.
Poluarea biologică poate rezultă din aglomerările urbane, zootehnice, abatoare, și
este caracterizată de prezența microorganismelor patogene. Acest tip de poluare este mult
mai periculoasă în anotimpul cald, când dezvoltarea agenților patogeni, reprezentați de
viruși, bacterii, este stimulată de temperaturile ridicate și de stagnarea apelor. Pentru a
caracteriza gradul de poluare biologică se determină indicatori cum ar fi: conținutul în
bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, streptococi fecali etc. Apele poluate
biologic contribuie la răspândirea unor boli bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera),
virotice (hepatita epidemică, poliomielita) și parazitare (amibioza, giardioza, tricomonioza,
schistosomiaza). În aceste ape găsesc condiții optime de dezvoltare și vectorii unor boli
infecțioase (țânțari anofeli, diptere, musca țețe etc.).
Necesarul de apă este în continuă creștere fiind o consecință a exploziei
demografice, dar și a intensivizării agriculturii. Cele mai mari cerințe pentru apă le au
agricultura și industria, cu mențiunea că agricultura, ca și populația, scot din circuitul
hidrologic apa uzată, în timp ce industria o restituie prin reciclare în proporție foarte mare.
Bilanțul global al apei poate fi influențat favorabil prin aplicarea unor măsuri
tehnico-organizatorice, care pot contribui la creșterea volumului de apă recirculată de
industrie, micșorându-se astfel consumurile de apă nerecuperabilă. Un mijloc de creștere a
resurselor de apă îl constituie protejarea calității apei prin dotarea tuturor surselor de
poluare cu stații de epurare, aplicarea legislației în vigoare privind protecția calității
apelor, optimizarea amplasării obiectivelor care poluează în raport cu capacitatea râurilor
de a primi ape uzate, crearea unor zone de protecție, în special în zonele de munte și pe
cursurile superioare ale apelor.
3.3. Poluarea solului
Solul este suport și mediu de viață pentru plantele superioare terestre, principalul
mijloc de producție vegetală și forestieră. Activitățile de producție au provocat și provoacă
fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri.
Pentru țara noastră, asemenea fenomene sunt: eroziunea și scurgerea solurilor,
compactarea stratului accesibil rădăcinilor plantelor, dezechilibre de nutriție în sol,
poluarea chimică și biologică, excavările de terenuri, distrugerea completă a solului prin
lucrări miniere la zi, exploatarea de balast, gropi de împrumut la construirea digurilor,
acoperirea solului cu deșeuri și reziduri lichide sau solide, inclusiv dejecții; depozite de
diferite reziduuri, cenușă de la termocentrale, steril din activitățile miniere, fosfo-ghips de
la fabricile de îngrășăminte fosfatice etc.
Poluarea solului constă în orice acțiune care produce dereglarea funcționării
normale a acestuia, ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare din cadrul

diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Degradarea se manifestă prin degradare fizică
(fenomenul de compactare, degradarea structurii), chimică (poluarea cu metale grele,
modificarea pH-ului) și biologică (poluarea cu germeni de boli).
Indicii sintetici ai efectului poluării sunt, în general, următorii: deprecierea recoltei
calitativ și/sau cantitativ, sporirea cheltuielilor necesare pentru menținerea recoltei la
parametrii calitativi și/sau cantitativ, anteriori poluării.
Expresia valorică a poluării poate fi dată și de către restricțiile din cauza cărora are
loc deteriorarea recoltei, ca urmare a prezenței reziduurilor de substanțe poluante
(pesticidele, metale grele). Cheltuielile de amenajare antierozională a solului, cele
ocazionate de executarea lucrărilor de drenaj pentru prevenirea salinizării secundare a
solului sunt, de asemenea, tot expresia unor stări de poluare a solurilor, la un moment dat.
Sistemul sol este mai complex, iar poluarea sa constă nu numai în pătrunderea
poluantului în masa solului, ci și în provocarea de dezechilibre, fiindu-i afectate funcțiile
fizice, fizico-chimice, climatice, biologice, biochimice, în final îi este afectată fertilitatea
(capacitatea productivă).
Din punct de vedere chimic, solul poate fi poluat direct, prin deversări de deșeuri pe
terenuri urbane sau rurale sau din îngrășămintele și pesticidele aruncate pe terenurile
agricole, și, indirect, prin depunerea agenților poluanți, ejectați inițial în atmosferă, apa
ploilor contaminate cu agenți poluanți, spălați din atmosfera contaminată, transportul
agenților poluanți de către vânt de pe un loc la altul, infiltrarea prin sol a apelor
contaminate.
În ceea ce privește poluarea prin intermediul agenților poluanți din atmosferă, se
observă anumite particularități. Astfel, solurile cele mai contaminate se vor afla în preajma
surselor de poluare a aerului.
Nivelul contaminării solului depinde și de regimul ploilor. Intensitatea și frecvența
acestora, împreună cu concentrația poluanților din aer, influențează grosimea stratului de
sol poluat. Persistența pesticidelor și îngrășămintelor artificiale pe terenurile agricole
depinde de vegetație, dar și de tipul de sol. Pe solurile nisipoase, persistența este mult mai
mică, comparativ cu solurile argiloase, unde complexul argilo-humic determină reținerea
substanțelor respective o perioadă mai mare de timp.
Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigație, a lipsei de drenaj adecvat ori
calității necorespunzătoare a apei, apar fenomene de salinizare și înmlăștinire secundară.
În urma aplicării irigației cu ape alcaline, conținând silice, a drenării sau
suprapășunării în savane, stepe, antestepe, apare adesea compactarea solului (tasarea
puternică a acestuia). După o folosire necorespunzătoare timp de 10-20 ani, solul capătă o
structură masivă, compactă, care se desface în blocuri la uscare și devine impermeabilă
pentru apă și aer la umezire, a cărui ameliorare este foarte dificilă. În unele zone tropicale
umede, drenajul și îndepărtarea excesivă a vegetației au dus la uscarea și deshidratarea
hidroxizilor de fier și aluminiu, cu formarea de straturi compacte, “lateritice”, mai ales în
Africa de Nord, America de Sud și Asia.
Drenarea solurilor de coastă și deltă din zonele tropicale și temperate (Thailanda,
Birmania, SUA, Olanda) a avut drept urmare degradarea prin scăderea pH-ului, chiar
până la 2 – 4, deci prin acidifierea lor puternică, făcându-le total neproductive.
Deșeurile și reziduurile solide ridică probleme deosebite și, alături de substanțele
chimice folosite în agricultură, sunt considerați principalii agenți poluanți ai solului.

Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, arsen, seleniu etc.),
provenite din diferite surse și depuse pe și în sol, pe diferite căi, se pot acumula în acesta,
de unde trec în plante, putând să aibă efecte dăunătoare. Odată ajunși în sol sau în mâl,
majoritatea compușilor de mercur pot fi convertiți în metilmercur, care este foarte toxic
pentru plante, inhibând creșterea la o concentrație de numai 0,6 ppm mercur.
Multe probleme de poluare a solului sunt legate de folosirea în cantități din ce în ce mai
mari a îngrășămintelor chimice în agricultură. Astfel, superfosfații conțin o serie de
impurități (metale și metaloizi toxici), care, în ansamblu, constituie un risc potențial
foarte serios de poluare a solului.
Principalele impurități prezente în superfosfați
(după Barrows, citat de Răuță și Cârstea, 1979)
ImpuritateaConcentrația (ppm)
Arsen 2,2-1,2
Cadmiu 50-170
Crom 66-243
Cobalt 0-9
Cupru 4-79
Plumb 7-92
Nichel 7-32
Seleniu 0-4,5
Vanadiu 20-180
Zinc 50-1430
Excesul de îngrășăminte chimice azotate determină poluarea plantelor, dar și a
apelor freatice cu nitrați. Astfel, aceștia pot ajunge în organismul animal sau uman,
formând methemoglobina. Aceasta scade capacitatea de reoxigenare a sângelui, iar
intoxicația se manifestă prin simptome asemănătoare anemiei. Din această cauză,
intoxicația este cunoscută sub denumirea de “boala copiilor albaștri”. Un pericol potențial
este legat și de nitriți, care sunt percursori esențiali în sinteza nitrosaminelor, substanțe
deosebit de toxice, dintre care multe, în concentrații foarte mici, sunt cancerigene. Acestea
se formează chimic prin interacțiunea, la pH acid, a nitriților și a oxizilor de azot cu
aminele secundare.
Agricultura afectează nu numai proprietățile chimice ale solului, cât și pe cele fizice
(structura, textura, regim aerohidric), contribuind și la eroziunea solului, mai ales pe
terenurile în pantă.
Complexitatea solului, ca mediu de viață pentru microorganisme și suport pentru
plantele superioare, implică un echilibru fragil al proceselor și fenomenelor ce au loc în sol.

Menținerea acestui echilibru este condiția esențială pentru fertilitatea solului, deci pentru
potențialul său productiv. Tratamentele cu substanțe chimice de sinteză, aplicarea
îngrășămintelor chimice, lucrările de desfundat și terasare efectuate la înființarea unor
plantații, depozitarea deșeurilor, precum și poluanții atmosferici depuși la nivelul solului
sunt factori ce influențează microflora și microfauna din sol.
Departe de a fi stabil și inert, cum pare la prima vedere, solul constituie,
dimpotrivă, un mediu complex, în permanentă schimbare, supus unor legi proprii, pe baza
cărora are loc geneza, evoluția și distrugerea materiei vii.
Spre deosebire de alte resurse naturale, solul, odată distrus, necesită o perioadă
lungă pentru refacere, iar aceasta nu va fi integrală, întrucât nu se pot reproduce condițiile
și istoria milenară a formării sale.
3.4. Poluarea radioactivă
Acest tip de poluare a mediului a căpătat o importanță deosebită o dată cu prepararea și
utilizarea pe scară largă a substanțelor radioactive. Acestea emit radiații ionizante care
pot deveni extrem de periculoase pentru orice vietate, dacă nu se iau anumite măsuri de
protecție. Radiații ionizate există și în natură și acțiunea lor fizică și biologică se
manifestă o dată cu construirea reactoarelor nucleare, a acceleratorilor de particule și a
aparatelor de radiații X.
Aceste radiații ionizante s-au manifestat și în timpuri străvechi prin radiația
cosmică. Iradierea Terrei cu raze cosmice depinde și de câmpul magnetic terestru, care
joacă rol selector și chiar depozitar al particulelor din razele cosmice.
Din faptul că viața pe Pământ continuă să se dezvolte, deducem că radiația cosmică
nu a întrecut limitele de suportabilitate ale organismelor vii. O dată cu trecerea aviației la
altitudini mari, în atmosferă, acolo unde ecranul atmosferic nu mai poate atenua fluxul de
raze cosmice, pericolul de iradiere apare mai grav și este cu atât mai mare în timpul
furtunilor magnetice.
În afară de componența magnetică a radiațiilor, omul mai este expus și la
componenta tehnică, cauzată de prezența în scoarța Pământului a numeroase elemente
radioactive. În această situație se poate vedea ușor că omul este supus nu numai iradierii
externe, ci și celei tehnice, cât și riscului de contaminare cu substanțe radioactive care se
află în mediul său de existență.
La un examen mai atent se poate constata că omul este contaminat în mod natural
cu potasiu, carbon și alte elemente radioactive rezultate din dezintegrarea uraniului (radon),
mai ales în marile orașe.
Doza totală de iradiere la care este expus omul din fondul natural de radiații
depinde de organism, de altitudine și particularitățile solului. Omul este supus iradierii și
prin investigații medicale. Este vorba de radioscopii, radiografii și tratamente radiologice.
O mare importanță în creșterea fondului terestru de radiații o au și experiențele cu
bombe nucleare, în emisfera nordică înregistrându-se cele mai multe experiențe. Din 1963,
astfel de experiențe sunt interzise. În afară de acest pericol militar, există și alt pericol ce

rezultă din activitatea nucleară, în domeniul cercetării și mai ales al dezvoltării progresului
energetic nuclear în întreaga lume.
Au fost opinii potrivit cărora centralele nucleare sunt comode și sigure în
exploatare. Dar acestea au fost contrazise de accidentele survenite la centralele
termonucleare Three Miles Island (S.U.A.), în 1979, și Cernobâl (Ucraina), în 1986.
Punerea hotărâtă încă a problemei dezvoltării energetice nucleare ne obligă să
reflectăm încă o dată la lecția oferită de Cernobâl, la cauzele, la esența și la urmările
trăite de noi toți, de omenirea întreagă, ale catastrofei de la centrala nucleară ucrainiană.
De asemenea, se consideră că “reziduurile din energia nucleară, potențiale extrem
de periculoase, sunt atât de compacte încât pot fi păstrate în locuri izolate de mediul
exterior"” Opinie total greșită, ținându-se seama de faptul că în urma exploziei de la
Cernobâl nu s-au găsit locuri unde să poată fi evacuat combustibilul nuclear utilizat, și
depozitul ar trebui să fie construit chiar lângă grupul avariat, în condițiile unui câmp de
radiații intense, suprairadiindu-i pe constructori și pe montori.
În unele cazuri, s-a folosit apa lacurilor, mărilor și oceanelor ca mijloc de
depozitare a reziduurilor toxice, aceasta ducând la acidularea apei, dispariția peștilor și a
altor organisme acvatice. Reziduurile radioactive provenite de la centralele termonucleare
sau rezultate din fabricarea armelor nucleare, deșeuri radioactive depozitate în profunzimea
oceanelor constituie un risc deosebit de grav. Cum s-a constatat, containerele cu aceste
reziduuri se pot deteriora, diseminând conținutul lor în sedimente oceanice și creând astfel
posibilitatea pătrunderii substanțelor radioactive în lanțul alimentar de origine marină.
Având în vedere acestea, din 1983, depozitarea reziduurilor radioactive, în apele oceanului
planetar este interzisă.
3.5. Poluarea sonoră
Undele mecanice, reprezentate prin trepidații, sunete, infrasunete și vibrații
ultrasonore, poluează mediul urban creând efecte psihologice epuizante. Zgomotul urban,
chiar la intensitate egală cu cel natural, este mult mai vătămător pentru sănătate.
Zgomotul se caracterizează prin intensitate, durată și frecvență. În mod practic, se
consideră ca limită de suportabilitate pentru om, 65 dB. În general, cele mai înalte niveluri
de zgomote se întâlnesc în halele industriale, dar această problemă este de resortul specific
al protecției muncii, care impune anumite limite pentru intensitatea zgomotului și
recomandă utilizarea de căști sau bușoane antifonice. În marile orașe, sursele de zgomot
sunt reprezentate de transporturi.
În acest sens, zgomotul este direct proporțional, în principal, cu intensitatea
traficului și viteza autovehiculelor. Pe lângă transportul terestru mai trebuie luată în
considerare și aviația supersonică. În fața flagelului zgomot se impun următoarele măsuri:
-disciplina personală și colectivă la locul de muncă;
-măsuri tehnice ce privesc ecranarea sursei de zgomot;
-utilizarea de materiale de construcții izolante din punct de vedere fonic pentru
construirea locuințelor.
3.6. Poluarea aerului în centrele urbane
Aproape nici un oraș al lumii nu a reușit să evite confruntarea cu flagelul modern
al poluării aerului. Chiar în orașele odinioară vestite pentru aerul lor curat – Buenos Aires,

Denver și Madrid, spre exemplu – poluarea a reușit să ucidă sau să cauzeze spitalizarea
unor oameni sănătoși, dar și a unor bolnavi sau invalizi.
Dar această situație poate fi totuși evitată, anume prin gama largă de strategii pe
care țările lumii le aplică în combaterea poluării. Printre acestea se numără interziceri de
trafic, zile în care folosirea automobilelor este interzisă și legi care stabilesc controlul strict
al emisiilor de poluanți ale centralelor electrice.
Nu toate aceste metode ating un succes deplin, dar multe dintre ele funcționează
destul de bine, încât inconvenientele sunt trecute cu vederea.
În tot mai multe țări dezvoltate, spre exemplu, automobiliștii au renunțat la
combustibilul cu adaos de tetraetil de plumb – principala cauză a poluării cu plumb a
atmosferei – așa încât benzinăriile au exclus deja din sortiment acest fel de benzină.
Drept rezultat, conținutul de plumb în sângele copiilor a scăzut la jumătate. Cu toate
că producătorii de combustibili au emis avertizări cum că producția de benzină fără plumb
va ridica prețurile și va micșora rezervele de combustibil, nici una dintre aceste preziceri nu
s-a adeverit. Astăzi, automobilistul american nici nu realizează absența acestui combustibil
otrăvitor – dacă el a fost vreodată conștient de existența lui.
Reducerea conținutului de plumb în atmosferă este unul dintre marile succese în
combaterea poluării aerului, spune Michael Walsh, consilier în materie de poluare pe
lângă guvernele unor țări precum China, Suedia, Elveția și altele.
Excluderea plumbului din benzină a adus de fapt pe piață o nouă generație, mai
curată, de combustibili. Formula benzinei a fost schimbată, cea nouă conținând cu 90%
mai puțin benzen și alte componente toxice, rezultatul fiind că în multe orașe americane
gradul de poluare a scăzut cu până la 15%, în cursul primului an după introducerea
noilor combustibili. Dar acestea nu sunt singurele succese înregistrate.
În Japonia, tehnologiile de reducere a poluării, precum “curățătoarele de fum” –
instalații care rețin până la 95% din conținutul de sulf emis de coșurile
electrocentralelor – au fost instalate în întreaga țară.
Această măsură a redus emisia de bioxid de sulf – un poluant care rezultă din
arderea unor combustibili precum cărbunele sau țițeiul – cu aproape 40%, anume între
anii 1974 – 1983, în pofida dezvoltării economice rapide. În Franța emisia de bioxid de
sulf a scăzut cu 75% o dată ce termocentralele au fost înlocuite cu centrale nucleare.
Desigur, nu toate țările sunt dispuse să folosească energia nucleară, la fel cum multe
țări nu doresc să impună prin lege folosirea filtrelor de gaze montate ulterior. Metodele
folosite în unele locuri pot fi neadecvate pentru alte situații.
3.7. Efectele poluării asupra sănătății umane

Acțiunea aerului poluant asupra sănătății omului, animalelor și plantelor are
efecte patogene, după gradul concentrației și tipul de acțiune a substanțelor, iar
efectele pot fi imediate (acute), tardive (cronice) sau de lungă durată. Efectele
imediate (acute) se caracterizează prin modificări de sănătate, care apar la scurt
timp după expunerea la poluanții atmosferici. În general, efectele imediate sunt
caracteristice nivelurilor ridicate de poluare a aerului.
Efectele tardive (cronice) sau de lungă durată se datorează expunerii
populației la concentrații moderate de poluanți atmosferici.
Organizația Mondială a Sănătății apreciază că 70% din populația urbană
respiră aer “nesănătos”, cel puțin în anumite perioade, iar 10% respiră aer de
calitate care se află la limita inferioară a acceptabilității.
Dar, chiar în S.U.A., unde gradul de poluare a aerului este mult mai scăzut
decât în multe orașe din țările aflate în curs de dezvoltare, numărul anual de
decese cauzate de aerul poluat se ridică de la 50.000 până la 100.000, conform
unui studiu realizat de Universitatea Harvard.
Poluarea îi afectează pe copii mai mult decât pe adulți, iar copiii săraci –
care sunt expuși la mai mulți agenți poluanți și la grade de poluare mai mari –
suferă cel mai mult. Diferite studii demonstrează că acei copii care locuiesc în
orașe cu un grad mare de poluare au plămânii mai mici, lipsesc mai des de la
școală din cauza unor boli și sunt spitalizați mai des. Pentru copii, care au corpul
mai mic și organele interne aflate încă în creștere, riscul este mai mare.
La fel, comportamentul lor implică mai multe riscuri – ei pun în gură mai
orice sau se joacă pe străzi infestate cu gaze de eșapament.
În 1980, spre exemplu, în orașul brazilian Cubatao, din cauza poluării, din
1.000 de copii, 40 s-au născut morți, iar alți 40, majoritatea născuți cu
malformații, au murit în prima săptămână de viață. În același an, orașul Cubatao,
care are 80.000 de locuitori, a înregistrat 10.000 de cazuri de urgență cauzate de
poluare, printre care s-au numărat cazuri de tuberculoză, pneumonie, bronșită,
emifezm, astm și alte maladii ale sistemului respirator. La Atena, în Grecia, rata
deceselor crește cu 500% în zilele cu grade maxime de poluare.

Chiar în zonele aflate departe de centrele industriale, aerul poluat poate fi
nociv. Astfel, în pădurile tropicale din Africa, oamenii de știință înregistrează ploi
acide și smog de grade comparabile cu cele înregistrate în Europa Centrală,
fenomen datorat probabil arderii ierburilor de pe suprafețe întinse, pentru ca
acestea să poată fi cultivate.
Astfel de exemple elocvente au accelerat eforturile de combatere a poluării
aerului în zonele urbane.
3.8. Efectele dăunătoare ale mediilor din marile centre urbane asupra organismului
uman
Dezvoltarea societății omenești și a civilizației a schimbat simțitor mediul în care
trăim.
În asemenea condiții în care mediul este în continuă schimbare, organismul
uman este expus la o serie de excitări, solicitări care îl obligă să se acomodeze la
noile condiții din mediul înconjurător artificial pe care l-a construit.
Acomodarea la noile condiții ale organismului uman sau neputința de a se
acomoda (boala) sunt efectele la care este supus organismul la solicitările
existente din partea mediului în care trăiește. In cazul apariției bolilor, în
organismul uman se petrec fenomene vătămătoare, la care nu mai poate răspunde
printr-o acomodare.
Încă nu este clarificat întru-totul care sunt bolile generate de efectele poluării din
mediile urbane. Putem considera boli generate de mediile poluate ale marilor centre urbane,
acelea care sunt generate de depășirile poluării cu o anumită limită pentru o anumită
substanță toxică și generează un număr mai mare de îmbolnăviri exprimat procentual decât
media. Nu s-au efectuat studii asupra efectelor însumate ale mai multor substanțe poluante,
ca efect cumulat asupra organismului uman, dat fiind faptul că omul este expus în marile
centre urbane concomitent la acțiunea a o serie de elemente nocive în activitatea de zi cu zi
pe care o depune. Acest lucru reduce sințitor puterea de regenerare a organismului și crește
simțitor afinitatea spre anumite înbolnăviri.
Boli car pot fi generate de marile mediile urbane poluate:
-gastrita – ulcerul – când apare într-un procent mare decât media
-hipertonia – hipertensiunea generată la generații mai tinere
-infarctul
-scleroza
-bolile sistemului nervos (neuroza)

-creșterea accidentelor
-deteriorarea mai accesntuată a dentiției indivizilor din mediile urbane
-creșterea numărului de cazuri de boli generate de tumori
-boli profesionale (tuberculoza, osteoporoza)
-boli O.R.L. asurzirea parțială sau totală
-boli ale căilor respiratorii
-creșterea numărului de malformații apărute
-SIDA
Principalele cauze:
-substanțe chimice în continuă creștere ca număr și difersitate, de care se
folosește societatea modernă;
-radiațiile – nu se cunoaște în totalitate efectele diferitelor tipuri de radiații
-vibrații, zgomote în industrie mai ales
-suprasolicitări ale sistemului nervos (viața pe care o duce un individ într-o
societate, într-o continuă schimbare, într-o continuă excitare din cauza
fenomenelor exterioare care le bombardează – duce la o suprasolicitare psihică a
individului)
-suprasolicitare psihică în cazul examenelor (sistemul școlar, modul de activitate
ale instituțiilor, birocrația etc).
-excitarea țesuturilor mucoaselor generează alergie, astmă
-schimbarea modului și componentelor care alcătuiesc hrana noastră
Stresul ca un fenomen general, este legat de activitatea umană din
societatea modernă, fiind un fenomen legat în primul rând de viața urbană.
3.9. Programe de control al poluării aerului în centrele urbane
Folosirea automobilelor cauzează mai multă poluare decât oricare altă
activitate umană, de aici provenind aproape jumătate din oxizii de azot produși
prin activitățile umane, două treimi din cantitatea de monoxid de carbon și, în
țările industrializate, aproximativ jumătate din hidrocarburi, ca și întreg
conținutul de plumb din aer, în țările aflate în curs de dezvoltare.
În majoritatea țărilor industrializate, termocentralele sunt sursa a două
treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberată în aer și o treime până la jumătate
din toți ceilalți poluanți.
De aceea, toate programele de control al poluării se concentrează în primul
rând asupra automobilelor și termocentralelor, iar în unele țări în curs de
dezvoltare, asupra cărbunelui ieftin folosit pentru încălzirea locuințelor și pentru
gătit.

Cu excepția orașelor în care mersul pe jos și biciclete sunt principalele
forme de transport, orice program menit să reducă gradul de poluare trebuie să fie
îndreptat în principal împotriva emisiei de gaze de eșapament. Chiar în orașele în
care predomină transportul cu bicicleta, numărul automobilelor se află în creștere
rapidă.
În prezent se află în folosință peste 500 de milioane de automobile de uz
particular și comercial, adică de zece ori mai multe decât în anul 1950. Iar,
conform prognozelor recente, numărul automobilelor se va dubla în următorii 40
de ani, ajungând la un miliard.
Mărirea acestui număr se va manifesta cel mai intens în țările aflate în curs
de dezvoltare, unde cererea de automobile va crește probabil la sfârrșitul secolului
cu 200%, agravând puternic problemele legate de poluare, mai ales în zonele
urbane.
Acolo unde benzina cu plumb era încă larg folosită, cea mai eficientă
strategie a fost cea de interzicere a adăugării acestui metal la combustibil sau
scăderea drastică a cantității adăugate.
După ce a fost luată această măsură în S.U.A., consumul de benzină cu
plumb a scăzut cu mai mult de jumătate, între anii 1975 și 1980, ceea ce a cauzat
o scădere a conținutului de plumb în sânge cu 37%.
Unele țări promovează intens folosirea combustibililor alternativi care ard
mai curat decât cei pe bază de țiței.
Printre aceste alternative se numără amestecuri cu volatilitate redusă – care
ar însemna o reducere a emisiei de hidrocarburi – și conținut redus de benzen și
alte componente toxice.
O altă variantă este “oxigenarea” combustibilului prin adăugarea de alcool.

Tabelul de mai jos arată planul cronologic după care producătorii de
automobile trebuie să se ghideze la punerea în vânzare a automobilelor care emit
mai puțini poluanți, conform regulementelor californiene; este luată drept exemplu
emisia de hidrocarburi. Astfel, în 1998, 48% din vânzările de automobile noi
trebuie să respecte o emisie-limită de 0,25 g/km; alte 48% trebuie să respecte
standardele vehiculelor cu emisie redusă (VER) de 0,075 g/km; 2% trebuie să
respecte standardele stabilite pentru vehiculele cu emisie ultraredusă (VEUR) de
0,040 g/km; iar alte 2% trebuie să fie vehicule cu emisie zero (VEZ). Media
emisiei totale trebuie să fie de 0,157g/km.
Rata de reducere a emisiei de poluanți a automobilelor
Modelele
anilor0,390,25VER de
tranziție
0,125VER
0,075VEUR
0,040VEZ
0,00Emisie
medie
tot.
199410%80%10% 0,250
1995 85%15% 0,231
1996 80%20% 0,225
1997 73% 25%2% 0,202
1998 48% 48%2%2%0,157
1999 23% 73%2%2%0,113
2000 96%2%2%0,073
2001 90%5%5%0,070
2002 85%10%5%0,068
2003 75%15%10%0,062
Asemenea amestecuri ard mai complet, reducând astfel emisia de monoxid
de carbon. Folosirea unor combustibili compuși după formule noi pot reduce
emisia anumitor poluanți cu 30%, așa cum s-a întâmplat în nord-estul S.U.A., unde
folosirea lor a fost introdusă la sfârșitul deceniului trecut.
Avantaje și mai mari prezintă combustibilii care nu sunt extrași din țiței,
cum ar fi metanolul, etanolul, gazele naturale comprimate sau lichefiate,
hidrogenul sau bateriile electrice, care exclud total gazele de eșapament.

4. Influența agenților chimici asupra organismului

Omul se află într-un permanent schimb de substanțe cu mediul, preluând și
evacuând agenți chimici.
În conformitate cu caracterul său de sistem deschis, în organismul uman pot apărea
deci excese, lipsuri, în anumite substanțe, sau elemente chimice, astfel pot apărea
intoxicații cu anumite elemente chimice, sau boli, tulburări provocate de eccesele, sau
insuficiențele unor substanțe în organism, sau în funscionalitatea unor organe.
Câteva dintre efectele și rolul principalelor agenți chimici cu care organismul uman
este, sau poate fi în contact și care înfluențează direct funcționarea și metabolismul acestuia
sunt prezentate mai jos:
Oxigenul O2 : – cea mai importantă substanță pentru viață. Organismul uman preia
în repaus cca. 100 ml de oxigen la fiecare respirație.
Carența de oxigen duce la o insuficiență respiratorie, insuficiență cardiovasculară,
sangiună. Scăderea relativă a O2 în funcție de temperatură și presiune produce efecte de
meteosensibilitate.
Excesul de O2 – prin administrație artificială produce tulburări nervoase și
respiratorii.
Ozonul O3 – prezent în urme în atmosferă.
Acțiune biologică:
-alterarea concentrației celulare ARN și ADH
-scăderea activității unor enzime
-tulburări în dezvoltarea unor țesuturi adulte
-modificarea capacității de răspuns al organismului la alte substanțe toxice
-iritarea mucoaselor
Azotul (N) – prezența azotului în organism este legată de compoziția proteinelor, ca
element componenet.
Efecte nocive determinate de oxizi de azot se exercită asupra:
-căilor respiratorii, edem pulmonar acut
-fenomene de vasodilatație
Amoniacul (NH3) – gaz iritant, larg răspândit în natură și în mediul locuit de om.
Generat de industrie, cât și de descompunerea rezidului organic.
Carbonul (C) – Carbonul stă la baza formării substanței organice prin fotosinteză
și este constituent al tuturor țesuturilor vii. Dintre combinațiile carbonului în număr de
peste 500.000, multe dintre ele fiind toxice sau sunt poluanți ale naturii:
-oxizi (CO și CO2), hidrocarburile, aldehidele, acizi carboxilici, substanțe,
petroliere, biocidele, pesticidele, detergenți, mase plastice.
Dioxidul de carbon (CO2 ) – Poate constitui un agent toxic cu efecte mortale la o
concentrație de peste 10%. Exemplu: în cazul unor fermentații, emanații – apă minerală,
mofete.

Monoxidul de carbon (CO) – rezultat printr-o combustie incompletă în prezența
oxigenului, local ajunge la concentrații toxice acute și cronice. Pătrunderea în organism,
absorbția este integrală datorită afinității hemoglobinei (din sânge) pentru monoxidul de
carbon de 250 ori mai mare decât pentru oxigen. Prezența lui duce la:
-tulburări vizuale
-afectat sistemul nervos central
-creșterea volumului de bătăi ale sistemului cardiovascular
(S-au făcut statistica cu numărul îmbolnăvirilor cu monoxid de carbon în funcție de
anumite meserii).
Fosforul (P) – importanța fosforului pentru organism este determinat de rolul său
de constituent al corpului sub formă minerală (în oase și dinți) și sub formă organică ca
acizi nucleici în toate țesuturile organismului.
-aportul insuficient de fosfor duce la rahitizm, producerea cariilor
Efect toxic:
-o formă alotropică a fosforului, care se oxidează cu ușurință produce intoxicații
generat în anumite circumstanțe de muncă, de exemplu la fabricarea
chibriturilor;
-provoacă moartea fătului;
-boli de ficat și rinichi, ale sistemul nervos
-tulburări metabolice, slăbiciune, oboseală.
Calciul (Ca) – se leagă de numeroase structuri și funcții ale organismului:
-în compoziția oaselor, dinților, altor organe;
-excitația și funcția sistemului nervos;
-homostazia mediului intern, care asigură funcția organelor și țesuturilor.
Scăzând concentrația de Ca, scade rezistența electrică de membrană a axonului
și crește permeabilitatea la sodiu. Scade acomodarea sistemului nervos.
Stronțiul (Sr) – are importanță minoră în organismul uman
-are un rol antirahitic și anticariogen
-ajutor la cuagularea sângelui
-efecte nocive – are numai stonțiul radioactiv, se fixează în oase, are perioada de
înjunătățire de 30 ani, determină iradierea îndelungată a organismului.
Sodiul (Na) – importață în organismul uman, prin mineralizarea lichidului
extracelular și păstrarea pH-lui în organism.
-pierderea natriului din organism prin deshidratare (vărsături, transpirații, diaree)
poate produce o concentrație hipotonică, sau hipertonică în cazu excesului de
Na. Acesta duce la:
-duce la boli renale (nefroza)
-boli ale glandei suprarenale
-hipertonie
Combaterea eliminării natriului se poate face prin:
-tratament hormonal
-aport excesiv de sare
Potasiul K – importanță primordială în organismul uman, primul cation din
interiorul celulei, constituent solid al protoplasmei.
-Corența de potasiu – determină dezechilibru alimentar
-Intoxicație cu potasiu – posibilă prin hiperdozare

Clorul (Cl) – prezent în organism sub formă de cloruri, necesar pentru
homeostazia și echilibrul osmotic.
NaCl (sarea gemă) – apare hipercloremia prin dozare excesivă produsă prin
ingestia de sare ce duce la depozitare în țesuturi, urmează formarea de endeme
-boli renale, cardiace, hepatice
Intoxicația – întâlnită în industria electrolizei sării.
-apare bronhoconstricție
-inhibiția mișcărilor respiratorii
-senzații de arsură, iritație, sângerări, lăcrimare
Sulful (S) – cel mai important element chimic pentru om, având rol benefic în
calitate de component al organismului.
-compușii sulfului au un rol toxic, mai ales cei anorganici (oxizi, acizi, sulfuri)
-proporția populației expuse la noxe, aflată în atmosfera urbană crește odată cu
urbanizarea și cu creșterea industrializării anumitor zone.
Acidul sulfuric – ploaia acidă
Fierul (Fe) – importanța sa în organism este dat de rolul său de transport al
oxigenului în organisme.
Deficitul de Fe – aport insuficient duce la anemie hipercronă, oboseală, tulburări
morfofuncționale digestive și ale ficatului
Excesul de Fe – duce deasemenea la o serie de boli.
Magneziul (Mg) – are rol în constituția țesuturilor.
Carența propriu-zisă de magneziu duce la:
-tulburări de dezvoltare
-tulburări de pigmentație la animale a părului, a pielii
-duce la producerea sclerozelor vasculare
-creșterea bolilor de inimă
-deformații, iritații, inflamații
Fluorul (F) – are însușiri biologice pozitive, la concentrații mici, în sănătatea
dinților, doze mai mari induc boli. În exces apar fenomene de intoxicație cronică, înglobate
în termenul de fluoroză.
Fluoroza osoasă duce la îngroșări peristorice, calcifieri ale ligamentelor, aspect
rugos al oaselor. Clinic apar dureri articulare reumatice.
Lipsa duce la osteoropoză. Rinichiul, tiroida și cordul sunt afectate în acest caz.
Iodul(I) – importantă în organismul uman prin prezența lui in hormoni tiroidieni,
asigură funcționalitatea glandei tiroide.
Bromul (Br) – prezent în organism ale căror funcții nu sunt încă cunoscute.
Se regăsesc în sare în concentrații mici.
-apare în tiroidă, ficat, rinichi, inimă, splină și creier
-efect stimulator în cantități mici.
Cobaltul (Co) – importanța pentru om se leagă de prezența sa în compoziția
materiei vii ( vitamina B12 și a derivaților săi).
-Carența Cobaltului generează anemii, este depozitată în ficat;
-intoxicația cu cobalt se datorează extragerii sale prin lucrări miniere
-este generat de modul de viață vegetarian. La o concentrație de 10 – 20 mg/100
g devine toxic
-sunt toxice pentru organism următoarele elemente:

Cupru (Cu), Plumb (Pb), Mercurul (Hg), Kadmiul (Cd), Siliciul (Si), Arzenul (As),
Seleniul (Se).
Obs. Vezi capitolele: Principalii poluanți atmosferici Poluarea apei și Poluarea solului.
III.5. Principalele obiective poluante respectiv problemele ecologice pe care le
ridică
Orice activitate de extracție a substanțelor minerale utile implică o serie de efecte
negative asupra mediului înconjurător. Aceste efecte le putem categorisi în efecte fizice și
chimice.
Efectele fizice
Prin extracția substanțelor minerale utile în lucrări de subteran rămân o serie de
goluri, care cu timpul prin prăbușire se vor umple, dar vor genera o surpare a terenului la
suprafață, cu consecințe, de multe ori dezastruoase, dacă acestea se găsesc în apropierea
unor localități.
În cazul în care aceste lucrări subterane se situează în zone nelocuite nu implică
probleme deosebite, însă când peste aceste zone trec căi de comunicație sau există
localități, ele în mod direct sunt afectate în timp, de efectele negative ale acestor activitâți
umane. Clădirile vor prezenta crăpături, terenul pe care s-a construit își schimbă
caracteristicile geotehnice, în majoritatea lor devin instabile, generând chiar alunecări de
teren (exemplu: Ocnele Mari).
Soluția – trebuie rambleate cu steril, lăsați palieri de siguranță- activitate ce se face
controlat în urma unor studii de specialitate, urmate de documentații de refacerea mediului
înconjurător.
Apele de zăcământ – existența lor prezintă o altă problemă de prim ordin în
înlăturarea, neutralizarea acestora. Aproape toate nivelele minelor prezintă ape care se
adună în aceste lucrări acive sau părăsite. Impotriva apelor de zăcământ există două metode
de prevenire folosite:
-Protecția passivă – se lasă zone de siguranță față de depozitele poros-
permeabile (acvifere);
-Protecție preventivă – prin foraje de asecare (ex. Valea Crișului)
In cazul exploatărilor sunt o serie de alte substanțe nocive, poluante care sunt generate de
activitatea minieră, sau de activitățile colaterale (praf, fum, generat de motoare termice,
minereul extras, care poate conține substanțe toxice, d’unătoare omului și sistemului biotic
din zonă. Hălzile de steril, un alt produs al activității miniere, care ridică o multitudine de
probleme ( de depozitare, de siguranță, de stabilitate , prezența unor substanțe toxice pentru
organisme, care se concentrează în aceste hălzi sau în iazurile de decantare. Acestea
necesită o permanentă supraveghere.
Efecte chimice

O serie de substanțe chimice care prin schimbarea mediului, prin scoaterea la
subtrafață (schmbare de temperatură, presiune, pH-ul, întră într-un proces de oxidare,
descompunere și formare de alte substanț chimice, solubile în aer sau apă, fiind antrenate
de acestea pe distanțe mari.
In general materia primă exploatată conține pirită FeS2. Ea se află în condiții
reductive în zăcământ, prin exploatare va ajunge la suprafață în condiții oxidație (de
exeemplu prin arderea cărbunelui care conține pirită, sau prin simpla oxidare în prezența
oxigenului) va rezulta SO2 care ajunge în atmosferă și în prezența razelor U.V.
(ultraviolete) se catalizează în SO3, iar cu apa se va forma H2SO4 (acid sulfuic) are
același efect ca și ploaia acidă, generând probleme ecologice grave în mediul înconjurător.
(Pirita este prezentă în aproape majoritatea substanțelor utile exploatate de la cărbune, la
zăcăminte nemetalifere, metalifere feroase, sau neferoase). Acidul sulfuric rămâne o
substanță corozivă în natură până cănd nu va forma cu alți cationi substanțe chimice
stabile, sau insolubile în apă.
Câțiva sulfați prezenți în apale de mină și gradul lor de solubilitate în apă:
CaSO4 . 2 H2O 2,4 g/l
Cu SO4 . 5 H2O 31,6 g/l
Zn. SO4. 6.H2O 117,5 g/l- intră în solul vegetal în depozitele geologice
Pb SO4 0,0042 g/l – anglezit
Se poate anihila acest efect nociv al apelor provenite din zăcământ prin tratare cu
praf de calcar Ca CO3.
Foraje de adâncime – Efect poluant a fluidului de foraj asupra stratelor.
Se pune bentonită, barită, polimear organici și alte substrate,care vor circula prin
stratele poros-permeabile. Există posibilitatea de contaminare a acviferelor.
Carierele – Reprezintă una dintre cele mai devastatoare lucrări executate de om din
punct de vedere ecologic și prin aspectul dezolant pe care-l produce
(peisagistic)
Schimbă morfologia zonei, relieful. Se ramblează cu steril sau cu materiale
(inerte) de construcții moloz, se redă pătura de sol vegetal și se înierbează sau se
împăduresc, se redă suprafața destinației inițiale, sau se va da o altă destinație –
heleșteuri sau groapă de gunoi.
Gropile de gunoaie ecologice pentru deșeuri
Formarea unei asemenea obiectiv implică foarte multe probleme:
-infrastructură
-distanța de la localități
-condiții meteorologice factorii neecologici
-factori estetici
– factori geologici – tectono-structurali

-factori geotehnici (fizico-mecanice ale rocilor)
-factori hidrogeologici
-factori geochimici
-influența asupra mediului biotic
Gunoiul prezintă o serie de substanțe solide și lichide, rezultate în urma
unor activități agricole, industriale, din procesul de producere a energiei, activități
menajere, care nu mai pot fi folosite sau refolosite de om și nu mai intră în
procesele industriale.
Pentru scăderea creșterii volumului de gunoi produs este necesar:
-Propagarea unor tehnologii în industria agricolă, care produc cantități
cât mai mici de deșeuri;
-Deșeurile rezultate să se poată recircuita;
-Deșeurile care rezultă și nu se pot refolosi va trebui să fie neutralizate
chimic.
Deșeurile se clasifică după gradul de poluare, toxicitate radiații etc.
Deșeuri periculoase :
-substrate cu conținut de mercur (Hg)
-mâluri cu conținut de plumb (Pb).
-deșeuri cu acizi – (Bacterii)
-cadavre de animale, provenite de la experimente de
laborator
-mâluri de la galvanizări, soluții
-insecticide
-ace de injecție de unică folosință
-coloranți, materiale plastice
-deșeuri, provenite de la rafinăriile de petrol
-soluțiile de developare ale filmelor
-soluțiile rămase de la producerea oțetului, săpunului
-praf de azbest
-degresanți industriali
-haldele de steril, rezultate în urma exploatării substanțelor minerale
utile, în care în majoritatea cazurilor se concentrează substanțe toxice,
nocive asupra mediului ambiant (metale grele)
Depozitarea deșeurilor
Implică foarte multe probleme de ordin ecologic în primul rând, estetic și
economic în al doilea rând. In cazul alegerii zonelor optime de depozitare a
gunoilului se face o evaluare riguroasă a zonelor optime pentru depozitarea a
acestora printr-un sistem de punctare riguros conceput.

-Zone optime din punct de vedere morfologic, structural, hidrogeologic al
solului, stratigrafic, din punct de vedere tehnic, condiții optime din
punct de vedere infrastructural;
-Deșeurile să fie transportate pe distanțe cât se poate de mici.
-Parametrii pentru aer, curenți de aer – direcția lor
-Parametrii determinați, după care se calculează zona este optimă pentru
depozitarea deșeurilor.
-Normative pentru așa ceva
-Proiectarea unor gropi de gunoi de deșeuri ecologice implică o
metodologie aparte de izolare de la sol prin mai multe folii stratificate și
prin acoperirea, izolarea continuă a zonelor umplute peste care se va
reface mediul ambiant.
Substrate izolatoare: argile, bitumene, beton, materiale plastice, folii
de polietilenă, P.V.C., polistireni)

Este necesară supravegherea continuă a acestor depozite pentru a nu ajunge
în contact persoanele, animalele cu aceste deșeuri și o supraveghere pentru a putea
urmării evoluția și gradul de poluare al mediului înconjurător.
Se poate polua:
la gropile de gunoi deschise – pot apărea infestații, infiltrarea
pe calea aerului a diferitelor elemente, prin intermediar (plante agricole,
animale) poate ajunge la consumatorii de ordin superior (la om),
generând o serie de boli.
la cele acoperite –
-prin eroziunea solului pot apărea la suprafață
-infiltrare de apă meteorică, infestarea apelor subterane,
evaporația diferitelor gaze, apariția, concentrarea în vegetația din
împrejurimi a o serie de substrate toxice, astfel poate ajunge până
la om prin consum.
Animalele pot dezgropa, sau pot străpunge în zonele inferioare izolația (de
către rozătoare), sau din cauza unor neglijențe se poate deteriora stratul protector.
Sunt negesare efectuarea periodică a analizelor pentru o serie de elemente
pentru a se prevenirea situațiilor de catastrofă.
Prin puțuri de hiroobservație se prelevează brobe de apă din nivelul freatic
și se studiază:
-în funcție de depit și viteza curenților apelor subterane
Din punct de vedere fizic:
-culoarea

-gradul de tulburare
-temperatura
-suspensiile
-conductibilitatea electrică
-substanțe dizolvate
-radioactivitatea
-miros
Din punct de vedere chimic
-carbonați
-cloruri
-K
-Ca
-Mg
-duritate
-metale grele: Cd, Cr, Ni, Pb, As, Zn, Cu, Hg, Se, V, Sb, Ba, Be, Ca, Mo,
Te, Ti, Sn, U, Ag.
-cianuri
-fluoruri
Din punct de vedere biologic:
– biochimic
– bacteorologic
Se execută foraje de hidroobservație.
De asemenea prezintă un pericol de poluare, mâlurile active care se
colectează de pe raza centrelor urbane și sunt sedimentate în lagune la stațiile de
epurare. Aceste mâluri pot conține cele mai variate substanțe chimice, provenite de
la diverși acenți economici (industria textilă, coloranți, galvanizare, prelucrarea
pieilor de animale, etc.) și din gospodării.
III.6. Prevenirea pagubelor provocate și evaluarea cheltuielilor aferente
În cadrul cheltuielilor aferente pagubelor produse de activitatea umană se
vor lua în calcul:
-evaluarea efectelor poluării și monitorizarea continuă a situației mediului;
-prevenirea, lichidarea pagubelor;
-cercetările și studiile efectuate în domeniu;
-cheltuielile alocate pentru diminuarea efectelor poluărilor;
-supravegherea unor fenomene, efecte legate de poluare, constituie cheltuielile
alocate pentru protecția mediului. E valuarea pagubelor produse în mediul înconjurător este
altfel foarte greu de efecuat dat fiind natura obiectului de studiu. Acestea se evaluează prin
lucrările efectuate pentru emeliorarea sau lichidarea pagubelor.

Cheltuielile alocate pentru refacerea calității mediului înconjurător cresc
disproporțional cu mărimea pagubelor provocate. Cheltuielile pentru refacerea unor poluări
ale mediului vor fi cu atât mai mici cu cât situația existentă este mai aproape de cea
naturală (vezi graficul de mai jos) și cu cât cheltuielile de prevenire sunt mai mari. Graficul
prezintă raporturile existente între cheltuielile de prevenire și cele de refacere ale mediului
în cazul unei activități economice (industriale). In funcție de cheltuielile de prevenire
alocate și cheltuielile de refacere necesare pentru refacerea mediului înconjurător, statele
vor ocupa poziții diferite în graficul de mai jos. Acest lucru este funcție de situația
economică a țării, de tratatele înternaționale la care a aderat, și nu în ultimul rând de voința
politică.
În politica protecției mediului există posibilitatea unor pârghii economice. Acestea în
general se reflectă prin sancțiuni fiscale față de cauzator. Aceste măsuri, însă nu
rezolvă problema însăși a poluării mediului și nici refacerea acestuia.
limita de prevenire limita de
refacere

cheltuielile de prevenire a poluării
cheltuielile de refacere a pagubelor

B
A C

KM

KH KM MP
MNo med. înspre spre înrăutățire mediu total
mediu ameliorare a situației poluat(mediu
nepoluat a pagubelor mort)
calitatea diferite grade
mediului de poluare
A – cheltuieli de prevenire
B – cheltuieli de refacere
C – punctul de intersecție al curbei de prevenire cu a curbei de refacere
(exprimate financiar)
Măsurile de stimulare a agenților economici, prin concesii economice,
pentru investiții în tehnologii mai puțin poluante, dar probabil mai costisitoare
sub raportul investițiilor.
. In același timp stimularea tehnologiilor mai ecomomici în cea ce privește
consumul de energie. Există pârghii economice prin care se pot reglementa gradul
de poluare al unei zone prin facilitarea introducerii unor ramuri economice mai cheltuielile de prevenire a poluării
cheltuielile de refacere a pagubelor

puțin poluante, sau tehnologii noi în cadrul unei ramuri economice, care reprezintă
o solicitare mai mică în gradul de poluare a mediului înconjurător.
În cazul inițierii unor activități economice noi, în țatra noastră s-a introdus garanția
bancară pentru refacerea mediului. Garanția bancară servește la formarea fondului rezervat
pentru refacerea mediului înconjurător în timpul activității desfășurate, cât și după aceasta.
In același timp studiul de impact pe care sunt obligați să le execute agenții economici în
cazul inițierii unor activități noi servaște la studiul posibilităților de poluare și deteriorare
minimă a mediului înconjurător, cât și efectele activității desfășurate asupra zonei. Se dau
soluții pentru minimalizarea acestor efecte negative ale activității.
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate cheltuielile de prevenire a poluării
cheltuielile de refacere a pagubelor