Willy Brandt Si Lansarea Ostpolitik Ului

LUCRARE DE LICENȚĂ

Willy Brandt și lansarea Ostpolitik-ului

Cuprins

Introducere

DECLARAȚIE

pe propria răspundere

Subsemnatul, Todea Paul Ioan, prin prezenta, declar că Lucrarea de licență cu titlul „Willy Brandt și lansarea Ostpolitik-ului” este scrisă de mine si nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate.

De asemenea, îmi asum această lucrare și declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele online, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar si în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele si dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca, Absolvent 18.06. 2015

_________________________

Am luat la cunoștință,

Conducător științific,

____________________

Introducere

Spațiul german postbelic, simbolul diviziunii teritoriale și ideologice din perioada periculosului fenomen al Războiului Rece, a înregistrat numeroase transformări politice. Plasarea Berlinului sub patru zone de ocupație, crearea a două republici distincte și separarea lor ideologică au reprezentat momente catalizatoare ale noii politici externe vest-germane. Fragmentarea Europei și transformarea ordinii postbelice într-una bipolară a redus numărulor opțiunilor și al viziunilor de politică externă și în ceea ce privește securitatea. Fragmentarea Germaniei a conturat două perspective clare în mijlocul Europei secătuite de conflict. Germania de Vest își ancora viitorul spre direcția occidentală și democratică, în timp ce Germania de Est devenea un satelit sovietic.

În cadrul acestei perspective o Germanie în plin proces de resuscitare își redefinea raporturile internaționale. Văzută, sub aspect istoric, ca un westbindung (curea de transmisie dinspre est spre vest), Germania (ce acum reprezenta doar partea sa federală și democratică construită pe valori occidentale) avea o postură ingrată și dificilă în era Războiului Rece: devenea un membru solid al comunității europene și euro-atlantice, promovând idealurile păcii, ale securității și ale cooperării alături de celelalte puteri europene și superputerea de peste Atlantic, însă totodată înregistra o sensibilitate în raport cu reîntregirea sa. Din acest context, relația Occidentului cu Uniunea Sovietică, deși mult timp tutelată de Statele Unite, a evidențiat cu timpul necesitatea coagulării unei voci europene mai puternice.

Prin urmare, scopul acestei lucrări este de a construi o teză în jurul Ostpolitik-ului (gândirea de politică externă imaginată de unul dintre cei mai iluștrii succesori ai lui Konrad Adeunauer, și anume Willy Brandt) care previzualiza o recuplare a relațiilor dintre Germania Federală (și prin extensie, Europa Occidentală) și Europa de Est (cu accent, firește, pe relația cu Uniunea Sovietică, actorul autocrat în regiune). Motivația alegerii temei rezidă prin faptul că raporturile pe Germania Federală a urmărit să le stabilească cu Estul constituiau o contribuție însemnată pentru crearea unei arhitecturi de securitate europene (CSCE/OSCE), pentru pierderea istorică a Germaniei (divizarea sa) și pentru edificarea unor forme de cooperare în plin Război Rece.

Demersul este conceput din perspectivă diacronică și conceptuală, pornind de la necesitatea prezentării caracteristicilor Ostpolitik și continuând cu prezentarea contextului în care aceasta a fost lansată: Războiul Rece. Apoi, lucrarea se concentrează pe dimensiunea relațiilor dintre Bonn și Moscova, în era Brandt și Brejnev și sferele de colaborare identificate între cei doi actori. Prezentarea relațiilor vest-germane – sovietice constituie, totodată, o incursiune în filosofia gândirii de politică externă a celor două state, ce după 1990 au diversificat și consolidat reperele de cooperare. Astfel, înțelegerea și analizarea unui context istoric nu foarte îndepărtat, cu concepte ce produc reverberații, poate constitui o piatră de încercare pentru trecutul, prezentul și viitorul relațiilor germano-ruse și prin extensie, pentru stabilitatea europeană.

Principalele metode de cercetare utilizate în această lucrare sunt reprezentate de analiza și interpretarea datelor/ conceptelor, prevalența metodei descriptive și a celei cazuistice. Metoda descriptivă este reliefată de prezentarea conceptului de Ostpolitik, descrierea conflictului Est-Vest și prezentarea relațiilor Bonn-Moscova în epoca lui Willy Brandt. Metoda cazuistică este conectată la perioada aplicării Ostpolitik, ce coincide cu destinderea relațiilor bipolare, crearea CSCE/OSCE și cooperare economică.

Bibliografia lucrării se raportează la cele mai importante volume și referințe ale domeniului relațiilor internaționale din acea perioadă, dintre care necesită amintită contribuția lui Martin Mc Cauley – „Rusia, America și Războiul Rece 1949-1991”, John Lewis Gaddis – „Războiul Rece”, Andre Fontaine – ”Istoria Războiului Rece” sau Arne Hofmann – „Brandt, Kennedy and the formation of Ostpolitik”. Referințele teoretice sunt concepute în jurul unor opere de specialitate curente și importante ca Stephanie Lawson, “Relații internaționale” și Vasile Pușcaș – „Relații Internaționale/Transnaționale”.

În cele din urmă, Ostpolitik și politica promovată de Willy Brandt în relația cu URSS și Europa de Est au reprezentat o încercare importantă spre normalizarea raporturilor dintre Occident și Răsărit și a sprijinit apropierea post-Război Rece între societățile fost-comuniste și cele democratice.

Capitolul I. Noțiuni introductive privind începuturile relației Est-Vest

Problema germană a constituit o sursă majoră de instabilitate în politica europeană și mondială, de peste un secol. Doua Razboaie Mondiale au izbucnit din cauza Germaniei, și din ambele Germania a ieșit ca un mare perdant, dar, și devastată după război, Germania “a fost văzută ca esențială pentru pacea viitoare a continentului.”

Relația dintre Germania și Rusia rămâne unul dintre factorii determinanți ai securității din estul și vestul Europei în prezent, prin urmare, este esențial să dezbatem și să înțelegem procesul de după și din timpul conflictelor dintre cele două state din perioada Războiului Rece. “Brandt s-a străduit să păstreze Moscova implicată în eforturile sale de a configura relații cu Estul.”

Deși problemele politice au dominat evoluția conflictului relației dintre Ostpolitik-ul Germaniei de Vest și Westpolitik-ul sovietic, totuși aspectele economice au jucat, în anumite cazuri, un rol semnificativ în dezvoltarea destinderii germano – sovietice.

Unii specialiști vorbesc că Ostpolitikul a apărut încă din perioada cancelarului Adenauer, dar acesta nu s-a manifestat public cum că ar avea o deschidere spre est.

Prezenta lucrare are ca obiectiv analizarea factorilor determinanți în modelarea politicii externe dintre Republica Federală Germania și Uniunea Sovietică.

În cea de-a doua jumătate a secolului XX, sistemul internațional a fost marcat conflictul est- vest. La finele celui de-al doilea război mondial, în sistemul internațional se prefigura o nouă etapă, cea a bi-polarismului, caracterizată de un sistem de securitate centrat în jurul a două superputeri, SUA și URSS, al căror obiectiv simultan era atingerea hegemoniei globale.

Nașterea în regim de concurență a unor sisteme de securitate cu forme ideologice diferite a condus la alcătuirea de blocuri politice și militare, unde s-au afirmat tipare de acțiune distincte.

Drept urmare,” între elementele constitutive ale confruntării est-vest s-au numărat și trăsăturile antagonice ale unei ordini liberale, democratice și cele ale unei comunități comuniste, cu implicații ample la nivel socio – politic”.

În contextul bipolarismului, s-au format trei niveluri paralele de interacțiune. Primul nivel a fost caracterizat de raportul dintre SUA și URSS și asumarea de către acestea a rolului de puteri militare mondiale și de forțe conducătoare ale sistemelor de alianțe politice și militare adverse.

Cel de-al doilea nivel a avut în vedere raportul dintre statele est – vest europene, marcat de conflictul cu privire la ordinea europeană și definirea rolului Uniunii Sovietice în cadrul Europei.

Al treilea nivel a fost reprezentat de conflictul german cu Europa estică, și în acest fel, reafirmarea unei chestiuni germane în mijlocul Europei. Nerecunoasterea Republicii Democrate Germane de catre RFG a sporit tensiunea și mai mult.

Pe acest fundal, la debutul anilor 1960, considerați în istorie “ani deosebit de dinamici”, caracterizați de modificări și de semnificative adaptări, s-a prefigurat, la nivel general, un proces de apropiere între vest și est, care a transformat Războiul Rece în Detente, iar confruntarea a transformat-o în cooperare antagonică.

Criza cubaneză din anul 1962, precedată de cea a Berlinului în 1958, respectiv 1961, iminența unui război nuclear, dar și stabilizarea relațiilor dintre cele două mari puteri, SUA și URSS, pe baza conservării pactului nuclear și a interesului comun în nonproliferarea armelor atomice la nivel mondial, au favorizat conturarea unui dialog de destindere, ce a culminat în anul 1975 cu Actul Final de la Helsinki.

Per ansamblu, perioada de Détente a condus la crearea unui sistem de relații de reciprocă dependență între state prin încheierea de tratate, acorduri, convenții, integrând dimensiuni ce au legătură cu sfera politică, cea a securității de stat, domeniul economic dar, nu în ultimul rând, și cultural. Acest tip de politică a reușit să schimbe caracterul conflictului ideologic, dar nu a reușit să pună sfârșit confruntării.

Destinderea s-a abordat în sistemul internațional în mod distinct, ca o consecință a originilor istorice diferite ,în special a ideologiilor diferite, care au dat naștere unor priorități specifice, dar și ca urmare a diferențelor ce există la nivelul ordinii sociale și a variatei conceperi a stategiilor de politică externă.

În acest fel, alături de politicile de destindere formulate de URSS și SUA și de termenul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul Organizației de Securitate și Cooperare în Europa, s-a impus și cel promovat de Republica Federală Germania, “cunoscut ca doctrină” sub denumirea de Ostpolitik și atribuit mai ales guvernării social – liberale Brandt – Scheel în perioada 1969 – 1974, chiar cu certe antecedente încă din perioada anterioarelor guvernări, unde unii specialiști susțin ca inclusiv Adenauer, în secret a avut o contribuție la politica fata de est.

În ianuarie 1967, reluarea relațiilor diplomatice cu România a constituit debutul concret al Ostpolitik-ului german.

Guvernul de la Bonn iniția în acest fel o fază nouă conceptuală a politicii sale externe, renunțând de facto la inflexibila doctrină Hallstein, care, până în acel moment împiedicase orice fel de tentativă de destindere concretă și coerentă din partea Bonnului.

Divizarea Germaniei a constituit expresia cea mai vizibilă a conflictului dintre est și vest. Drept urmare, Ostpolitik-ul german s-a dublat prin Deutschlandpolitk, ce era conceput ca și politică de dialog cu Republica Democrată Germană și avea ca obiectiv final desăvârșirea unificării germane. După un sinuos debut și o sinusoidală desfășurare, s-a finalizat odată cu atingerea acesteia, în octombrie 1990.

Capitolul II.  Noțiuni introductive privind Războiul Rece: 1945-1990

II.1.Terminologie

În momentul când un conflict între superputerile lumii se finalizează, într-un grad mai ridicat sau nu printr-un compromis, de obicei, acesta este urmat de o confruntare nouă.

Astfel, s-a întâmplat și la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, despre care istoricii spun că avut cea mai remarcabilă consecință, și anume „războiul rece”.

Iată astfel un concept nou apărut pentru a caracteriza o situație paradoxală a relațiilor de la nivel internațional din cea de-a doua jumătate a secolului XX, și anume, cei 45 de ani în care pentru a utiliza expresia folosită de profesorul I. Ciupercă.”umanitatea s-a aflat între o pace ratată și între un război nedeclarat”,

Paternitatea pentru folosirea termenului de război rece, imediat după încheierea războiului mondial, revine publicistului și jurnalistului W.Lippman.

La data de 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al Președintelui F.D.Roosevelt, B.M.Baruch, caracteriza starea relațiilor de la nivel internațional, în cadrul unui discurs rostit la Columbia, drept război rece, astfel că nu vorbim despre un conflict propriu-zis, ci mai mult, de o expresie strategică și diplomatică, dacă l-am cita pe politologul francez J.F.Frevel.

T. Parish în Enciclopedia războiului rece, definește războiul rece astfel: „termenul general pentru conflictul ideologic, politic, militar și strategic de după anul 1945 dintre aliații occidentali – conduși de SUA – pe de o parte, și URSS și alte țări comuniste, pe de cealaltă parte”.

II. 2.  Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece.  Analiză descriptivă. Periodizare

Acest ciudat fenomen al secolului al XX –lea, în care un conflict politico- militar, ia naștere fără a se face o declarație de război și se finalizează fără a se semna un tratat de pace, își are originile la sfârșitul celui de- al doilea război mondial.

Războiul Rece (1947 – 1991) a constituit o confruntare deschisă non – militară și limitată, ce s-a dezvoltat între două grupuri de țări ce prezentau sisteme politice și ideologii diametral opuse.

Unul dintre grupuri era alcătuit din URSS și aliații săi, cărora li se mai zicea și blocul răsăritean, iar cel de-a doilea grup cuprindea SUA și aliații acesteia, denumiți și blocul occidental ori apusean.

La nivel politico – militar a reprezentat o confruntare între: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia.

La nivel economic a reprezentat o confruntare între socialism și capitalism.

La nivel politico – ideologic a reprezentat o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile totalitare comuniste.

Președintele Franklin Roosevelt a crezut, sau poate doar a sperat, că-1 va putea convinge pe Iosif Visarionovici Stalin să nu creeze o sferă separată, de influență sovietică, în Europa de est, ci mai bine să coopereze cu Statele Unite în vederea creării unei ordini economice globale bazată pe comerț liber și profitabil pentru toți cei implicați și nu în ultimul rând pentru URSS

Războiul Rece a dominat politica externă a URSS și a SUA încă din anul 1947, când s-a utilizat pentru prima dată conceptul, și până la colapsul URSS din anul 1991.

Din punct de vedere al mijloacelor folosite, Războiul Rece a constituit un conflict unde s-au folosit presiunea economică, manevrele diplomatice, ajutoare selective, propagandă, asasinate, operațiuni militare de mică intensitate dar și iminentul război pe scară înaltă.

Războiul Rece s-a finalizat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste și implicit a URSS, marea putere care s-a confruntat cu SUA, iar umanitatea ce a rămas este dominată de o unică super putere.

„Limitele umanului”, ca și cele ale puterii au devenit evidente: După sfârșitul celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al treilea război mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu mijloace de luptă atomice capabile să distrugă viața pe pământ de mai multe ori. Sub presiunea amenințării nucleare, cele două Superputeri au încercat să evite confruntările războinice directe, însă, chiar și fără un al treilea război mondial, umanitatea este presată de alte două complexe generatoare de pericole – tensiunile Nord-Sud și distrugerea mediului înconjurător.

Ca o desăvârșire a evoluțiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou echilibru de forțe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt, variante de mari dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri. Uniunea Sovietică, ca putere continentală (Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneția); Uniunea Sovietică a fost din punct de vedere teritorial moștenitoarea parțială a celui mai mare imperiu continental al istoriei, Imperiul mongol și a prestigiosului Bizanț; în timp ce SUA este moștenitoarea și continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.

Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat și structuri de ordine rivale: „Pax Americana” contra „Pax Sovietica”. Ambele vor cunoaște o creștere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale și angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiție a stemelor”.

Diferențele dintre cele 2 state privind puterea militară a fost considerabilă, în URSS, pentru a suporta costurile armatei populația era suprasolicitată iar nivelul de trai era sub orice critică, pe când în SUA, populația evolua continuu iar nivelul de trai era cel puțin satisfacator.

A fost adăugată politica agresivă a Kremlinului în perioada celui de-al doilea Război mondial, concretizându-se cu câteva semnificative acțiuni, unde normele după care funcționează veritabilele democrații s-au încălcat într-un mod brutal. Se are aici în vedere pactul Ribbentrop- Molotov și protocolul adițional ce s-a semnat în secret la 23 august 1939, invadarea Finlandei și a Poloniei în 30 noiembrie respectiv 17 septembrie 1939.

Astfel, chiar dacă sursele Războiului Rece includeau elemente ideologice și socio – culturale, acesta s-a manifestat ca și o confruntare pentru supremație între URSS și SUA.

Potrivit istoricilor, cele două superputeri protagoniste se temeau una de cealaltă și, în plus, pe parcursul conflictului au realizat și unele calcule eronate.

Discutând în acest caz de cursa declanșată între cele două, după anul 1945, trebuie să amintim în primul rând că disputa avea în prim plan Europa , iar conflictele armate s-au desfășurat pe teritoriul Europei.

În același timp, rivalitatea dintre SUA și URSS a fost folosită pentru ascunderea și soluționare unor grave probleme de la nivel intern de care s-au lovit ambele state.

O trăsătură a Războiului Rece care a preocupat societatea a constituit-o dimensiunea nucleară a confruntării, ce a activat viziunea unei posibile catastrofe la nivel mondial.

La data de 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. a anunțat detonarea primei bombe atomice sovietice, punând capăt exclusivității americane în această materie. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franța și alte state au contribuit la lărgirea clubului nuclear, implicând amplificarea exponențială a riscului. Dar, chiar dacă se asista la o cursă a înarmărilor fără precedent, trebuie să amintim că administrația SUA era conștientă de faptul că victoria poate fi obținută fără folosirea directă a forței contra URSS.

Un alt concept devenit clasic pentru Războiul Rece îl reprezintă ”cortina de fier”.

Imediat după încheierea războiului în Europa, la 12 mai, W. Churchill îi telegrafia noului președinte american Truman pentru a comenta comportamentul sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în fața Aliaților”. Fără nici o îndoială conceptul devenea clasic abia după discursul istoric rostit de W.Churchill la 5 martie 1946 în statul Missouri.

Bineînțeles, că luarea de poziție a lui W.Churchill, chiar dacă acesta nu mai conducea guvernul britanic la aceea dată, a stârnit replica brutală a lui Stalin. La data de 14 martie, Pravda îl ataca pe Churchill, comparându-l cu Hitler, fapt ce denotă un grad ridicat de nemulțumire din partea Kremlinului.

La începutul anului 1946, factorii decizionali de la Casa Albă cunoșteau toate abuzurile venite din partea sovieticilor, cu atât mai mult, cu cât la data de 22 februarie, G. Kennan, delegatul în domeniul afacerilor din partea SUA la Moscova, expedia la Washington o analiză în cinci capitole a acțiunilor și concepțiilor URSS. Documentul, intrat în istorie sub denumirea de „telegrama cea mai lungă (peste 8000 de cuvinte)”, denunța politica externă sovietică, pe care acesta o considera drept o amenințare pe termen îndelungat la adresa societății occidentale.

Se pare că, și sub efectul analizei pertinente venite din partea lui Kennan, care era un cunoscător al realităților sovietice, s-a produs radicalizarea și reorientarea politicii externe americane față de Moscova.

Încă de la 28 februarie 1946, secretarul de stat J.Byrnes avea să anunțe acest fapt, confirmat și de documentele de arhivă, astfel că, la 14 aprilie, într-un raport al Consiliului Național de Securitate se treceau mijloacele de acțiune împotriva comunismului, distingând patru posibilități, după cum urmează:

„Continuarea măsurilor deja în curs de efectuare, cu proiectele de programe actuale ori actualizate, pentru a pune în practică aceste măsuri;

Izolarea;

Războiul;

O rapidă consolidare a puterii politice, militare, economice a umanității libere mai accelerată, cu obiectivul de a atinge, dacă este posibil, o stare de ordine tolerabilă între state.”

Tocmai în cadrul consolidării lumii libere, SUA iniția programul de reconstrucție a Europei, cunoscut sub denumirea de Planul Marshall „care oferea întregii Europe (inclusiv URSS) ajutor economic până în 1951 pe baza faptului că guvernele europene își vor asuma responsabilitatea de a administra programul și vor contribui și ele într-o oarecare măsură la refacerea Europei printr-un efort unit.”

Planul devenea public la 12 martie 1947,odată cu discursul lui Truman în fața Congresului. De asemenea, acest fapt marchează și începutul doctrinei Truman, ce se baza pe realitatea că, lumea se împărțea în două grupuri, democrații și opresorii. În mod concret, Truman, cerea un ajutor rapid de circa 400 de milioane de dolari pentru Turcia și Grecia, planul fiind votat la 1 mai. Mai mult, prin această doctrină Truman „ținea să limiteze, pe cât stătea în puterile Americii, orice nouă expansiune a comunismului sovietic.Prima expresie practică a doctrinei respective a fost planul Marshall.”

Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice considerabile, înregistrându-se creșteri între 15% – 25% în țările ce au beneficiat de dispozițiile sale. URSS, secundată de sateliții săi, a respins participarea la Planul Marshall, unicul moment de suspans, de scurtă durată, fiind oferit de Cehoslovacia.

Periodizarea Războiului Rece rămâne încă o temă de dezbateri pentru specialiști, existând opinii multiple. Vom apela, totuși la o astfel de separare pe etape a celor 45 de ani, cu precizarea că, limitele sunt mobile existând și alte opțiuni care se pot lua în calcul.

II.2.1 Primul Război Rece: 1945/1947-1969

O primă fază, denumită de cercetători drept etapa „Primului Război Rece”, a început înainte de semnarea Tratatului de la Paris, și a durat până la decesul lui Stalin, în perioada 1945 – 1953.

A fost o perioadă în care confruntarea a izbucnit chiar dacă nu s-au făcut declarații în acest sens între superputeri, nenumărate conflicte armate consemnate pe mai multe continente, în paralel cu primele măsuri întreprinse de doctrina Truman. „Pentru a aminti câteva dintre acestea, ne gândim la Primul Război din Indochina, la 19 decembrie 1946, la Blocada Berlinului sau la Războiul din Coreea, Revolutia din Ungaria 1956, Criza rachetelor din Cuba 1962” unde super puterile au susținut, în secret unele dintre conflicte.

Moartea lui Roosevelt, din data de 12 aprilie 1945, nu a fost neașteptată. În luna ianuarie 1945, medicul lui Roosevelt, alarmat de fluctuațiile bruște ale tensiunii pacientului său, concluzionase că președintele avea să supraviețuiască doar dacă evita orice stare de încordare. Date fiind presiunile funcției, această apreciere era echivalentă cu o condamnare la moarte.

Scopurile aliaților erau pur și simplu divergente. Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale, iar Stalin voia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele ale sovieticilor Noul președinte, Harry S. Truman, se străduia la început să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită.

Până la finele primului său mandat, însă, ultima rămășiță a comprehensiunii existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, cei doi giganți de la periferie, se aflau acum unul în fața celuilalt în inima Europei.

Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. anunța oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producție proprie, punând astfel capăt monopolului american.

În privința pasului următor, bomba cu hidrogen, deși americanii au reușit primul experiment în Insulele Marshall la l noiembrie 1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunța o realizare similară. „Se ajunsese, practic, în situația ca ambele superputeri să fie capabile să declanșeze un conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei”.

În acești primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de demarcație dintre cele două blocuri în Europa, dar, în același timp, el elimina posibilitatea conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea, de exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial. O parte a Primul Război Rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia luată de președintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea ( 1953) și Vietnam ( 1954).

Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate și sinuoase, care a durat între 1953 și 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe ori în contradicție cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul Genevei" sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959, după cum totul a alternat cu o politică sovietică riscantă ori cu una pe „marginea prăpastiei" a altor mari puteri.

În această perioadă, Washingtonul și-a consolidat poziția în Orientul Mijlociu. Congresul va adopta o declarație potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes național de importanță vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept doctrina Eisenhower.

S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria și Egipt sau Criza rachetelor cubaneze din 1962.

Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluția raporturilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Amplasarea de către sovietici a rachetelor nucleare „punea pentru prima dată Statele Unite în situația de a constitui o țintă de la mică apropiere, iar numărul de baze și orașe amenințate de URSS era aproape dublu față de cel al bazelor și orașelor vizate de americani în URSS.” Conștiente de forța de distrugere pe care o puteau desfășura, forță ce putea genera un cataclism nuclear, fără învinși și învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. și Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un dialog permanent între șefii celor două state.

II.2.2 Destinderea. Dinamica Războiului Rece: 1969 – 1979

Acest drum sinuos a fost continuat de o etapă mai calmă, respectiv un deceniu de destindere Est – Vest, 1969-1979, care, fără a fi lipsit de momente tensionate, a consolidat teoria coexistenței pașnice a celor două sisteme pe termen lung.

Momentul declanșării Detentului s-a datorat în mare parte venirii la conducere a cancelarului german Willy Brandt dar și venirea președintelui Richard Nixon la Casa Albă și numirea lui Henry Kissinger în fruntea Consiliului Securității Naționale vor schimba fundalul relațiilor internaționale de până atunci.

După ce un număr major de conflicte a condus la deteriorarea continuă a raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârșitul anilor '60 apărea un nou tip de mesaj, și anume apelul la înțelegere și rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă.

Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate cu precădere relații cordiale și au fost înregistrate progrese simțitoare pe calea cooperării internaționale.

Perioada de Detente se încheie tragic, URSS invadând Afganistanul . Jean-Jacques Rousseau, încă din secolul al XVIII-lea a susținut ca nu numai în acea perioadă, dar și în viitor, „Imperiul Rusiei va voi să subjuge Europa și va fi subjugat el însuși”, cum de altfel s-a și întamplat în 1991.

II. 2.3 Al doilea Război Rece: 1979-1991

Dacă promotorii destinderii au fost criticați în primul rând pentru cinismul lor, în schimb, idealismul politicii externe a lui Carter, a condus la o subestimare serioasă a capacităților URSS și Tratatului de la Varșovia.

Abordarea democrată a Războiului Rece s-a dovedit a fi un complet eșec. Tratatul SALT II pentru(Strategic Arms Limitation Talks) de importanța vitală pentru stabilitate în lumea internațională a fost abandonat odată cu invazia sovietică din Afganistan iar relațiile dintre cele 2 super puteri ale lumii s-au înrăutațit și mai mult.

Secretarul general Leonid Brejnev a denunțat politicile noii administrații Reagan vizavi de dezarmările nucleare acuzând SUA ca se pregătește de un razboi nuclear. Așadar cea mai mare prioritate a sovieticilor devenea de acum creearea unor operațiuni secrete prin care sa colecteze cât mai multe informații despre situația armamentului nuclear a Statelor Unite ale Americii si NATO.

Republicanul R. Regan, era hotărât să modifice complet această viziune, înlocuind în Războiul Rece negocierea cu efectiva confruntare și întărind capacitatea militară a Statelor Unite ale Americii. Reagan a fost conștient ca „Singurele limite impuse expansiunii sovietice sînt cele impuse de forțele occidentale de astazi.”

De la începutul mandatului său, bugetul apărării s-a majorat enorm. Pentru prima dată cheltuielile militare ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord au depășit cheltuielile Tratatului de la Varșovia, iar SUA devenea principalul vânzător de armament la nivel mondial, fapt ce a permis o soluționare de tip machiavelic a crizei ostaticilor din Iran.

În anul 1982, Reagan a expus și temeiurile ideologice ale politicii sale externe: Uniunea Sovietică era imperiul rău, sursa tuturor problemelor de tip politic și economic de la nivel mondial.

Adminstrația americană nu ezită să pună în practică această politică externă a conflictului. Scenariile războiului atomic întreprinse de experții occidentali, au provocat temeri mari la Moscova, convingându-i pe liderii URSS că SUA erau nu doar foarte pregătite, ci și dispuse a declanșa un război atomic.

În același timp acestea puneau capăt mișcării antinucleare pacifiste din Europa Occidentală, prin a convinge populația statelor membre NATO de nevoia instalării de arsenal atomic în vederea prevenirii unei agresiuni iminente a URSS.

Punctul culminant al evoluției s-a atins în martie 1983, când Reagan lansa Inițiativa de Apărare Strategică , cunoscut în presă ca și Războiul Stelelor care, însă, s-a dovedit imposibil de finalizat dar având succes datorită cedării Moscovei și venirii acesteia la masa negocierilor.

Această perioadă de febrilitate retorică și militară s-a finalizat odată cu al doilea mandat al lui Reagan, care a coincis cu venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui M. Gorbaciov, în anul 1985 și implementarea perestroikăi.

Doctrina Reagan, concretizată în doctrina Războiului stelelor, dar mai ales politica reformistă, inițiată la Kremlin după anul 1985, au contribuit la încheierea confruntării.

Războiul rece, prin durată și amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei și a Japoniei. Bonn-ul va fi primit în N.A.T.O. și Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă parte, marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietică destrămându-se deoarece s-a bazat pe comunism, iar „Comunismul nu are nimic drept, deoarece, respingînd o scară obiectivă a valorilor, sfîrșește în despotism absolut.”

Un vechi proverb African spunea că atunci când doi elefanți se confruntă, cel mai mult suferă iarba care este călcată în picioare.

Capitolul III. Ostpolitikul lui Brandt și relațiile cu U.R.S.S: 1969 – 1970

După douăzeci și cinci de ani de la capitularea Germaniei în al doilea război mondial, URSS și RFG au acceptat realitatea limitelor europene. Cu toate acestea, în timp ce Moscova a dorit o ratificare a status quo-ului, în scopul de a-și asigura linia de frontieră Oder-Neisse, Bonn a fost de acord să accepte status quo-ul în cele din urmă, pentru a schimba politicile anterioare Ostpolitikului german și a semnat Tratatul de la Moscova din 1970. „Sub cancelarul Willy Brandt, Ostpolitik a devenit mai autonom”.

După 1969, SUA a încetat stabilirea de parametri germano-sovietici, iar acest lucru a modificat percepțiile Kremlinului cu privire la Republica Federală Germană și a mediului în care legătura ar putea fi folosită. Apropierea sovietico – germană a fost posibilă pentru că ambele părți au modificat politicile anterioare, deși, fără îndoială, Bonn a reorientat politica sa mai mult decât a făcut-o Moscova.

Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o acceptare a propunerilor sovietice pentru că a știut că fără a-i încuraja și a face primul pas, „comuniștii nu pot face compromisuri” Moscova a apreciat că, datorită Ostpolitikului, ar fi posibil să se permită unele apropieri între Europa de Est și Germania de Vest, în timp ce menținerea controlului sovietic și minimizarea instabilitatății sociale ar putea rezulta dintr-o relaxare a tensiunilor din Europa de Est.

Deși rușii au făcut unele concesii, politica lor, denumită Westpolitik, a fost influențată de arhitectul apropierii sovietico – germane , RFG, în special, Willy Brandt și Egon Bahr. Brandt, a fost exilat din Germania nazistă, datorită opiniilor sale anti-naziste.

Inițial, ca primar al Berlinului, „el a adoptat politici dure față de URSS și RDG care semănau cu cele adoptate de adversarul său, Konrad Adenauer”. Cu toate acestea, el a dezvoltat o politică mai conciliantă față de URSS când a devenit ministru de externe în 1966.

Brandt a fost dispus să negocieze cu Moscova și RDG fără a face reunificarea Germaniei și o rezoluție a statutului Berlinului de Vest, condiții prealabile pentru orice acord, deși problema Berlinului a fost legată de ratificarea tratatelor. A fost pregătit să accepte limitele de după război, lăsând problema reunificării Germaniei până la o dată ulterioară. Brandt și-a dat seama că refuzul de a legitima existența Europei de Est a slăbit foarte mult puterea de negociere internațională din RFG.

Problema nerezolvată a germanilor, ca identitatea națională a rămas, până in 1990 o problemă nerezolvată.

III.1 Dimensiunea politică a relațiilor Bonn – Moscova

Alegerea lui Brandt în funcția de cancelar a favorizat deschiderea RFG față de RDG și Moscova. De aici și speculatiile presei că această nouă politică încurajată de Brandt nu poate fi decât mâna sovieticilor si est-germanilor, iar Brandt un posibil spion, apoi a urmat scandalul de mai târziu când „Brandt a demisionat din funcție, în urma unui jenant scandal de spionaj. Unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, Günter Guillaume, a fost demascat de autoritățile vest-germane ca spion al Germaniei de Est. Din poziția sa, Günter Guillaume avusese acces la documente secrete ale NATO, pe care le pusese la dispoziția STASI, sinistrul serviciu de spionaj și poliție politică est-german”

După ce și-a reafirmat dreptul sovietic de a stabili și controla ritmul policentrismului în Europa de Est, URSS a simțit că ar putea să adopte o politică mai conciliantă față de Germania de Vest.

Deși conștient ca URSS se bazeaza pe o doctrina comunista, Brandt a continuat dezvoltarea relațiilor cu sovieticii.

Relațiile au fost tensionate de refuzul continuu de la Bonn de a semna tratatul de neproliferare nucleară, o hotărâre care a fost consolidată prin invazia sovieticiilor in Cehoslovacia. Când a devenit clar pentru Moscova că va fi greu de susținut ficțiunea că intervenția Pactului de la Varșovia a fost "cerută" de majoritatea liderilor cehoslovaci, rușii au intensificat critica lor față de Germania de Vest, invocând tentativele Bonnului de a lansa o "operațiune politico-militară" masivă împotriva Republicii Cehoslovace.

În ciuda acestor tensiuni, după invazie și enunțarea de așa-numita doctrină Brejnev a suveranității limitate, Kremlinul a fost dispus să îmbunătățească relațiile cu RFG.

La începutul lunii octombrie, Andrei Gromyko a ținut un discurs cheie cu o tentă conciliantă față de vest. Guvernul de la Bonn a reacționat cu optimism la discurs, care a sugerat, de asemenea, că cele două guverne vor relua discuțiile cu privire la renunțarea la forță.

La sfârșitul anului 1968, prin urmare, relațiile sovieto-germane s-au îmbunătățit oarecum. Decizia de a ameliora relațiile cu oficialii de la Bonn fusese deja luată la Kremlin, ca parte a strategiei sale de a urmări o politică europeană mai largă de destindere. Această politică putea avea un alt obiectiv tradițional sovietic, încurajarea independenței vestului european față de SUA.

Destinderea sovieto – germană a fost de asemenea un obiectiv al URSS de a îmbunătăți relațiile sale cu SUA.

Noua politică de destindere sovietică a fost pusă în practică, mai dinamic decât politica coexistenței pașnice a lui Hrușciov, dar conținea elemente similare: erau prevăzute beneficiile politice și economice de diminuare a tensiunii Est-Vest, în timp ce URSS a continuat să-și sporească influența în lumea a treia.

Punctul de cotitură decisiv, de la partea sovietică, a venit în martie 1969 când URSS a intensificat conflictul cu China și astfel a creat noi tensiuni la începutul perioadei de destindere.

Într-o serie de întâlniri între Ambasadorul Tsarapkin și cancelarul Kiesinger, sovieticii au oferit germanilor pe termen lung dreptul de trecere pentru berlinezii din vest, pentru a vizita rudele din Berlinul de Est.

În 1969, cancelarul Willy Brandt a anunțat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată pe linia alianței transatlantice, dar că își intensifica eforturile pentru îmbunătățirea relațiilor cu Europa Răsăriteană și cu Germania Răsăriteană.

Germania de Vest a inițiat ceea ce avea să se numească Ostpolitik, înfruntând, la început, opoziția puternică a conservatorilor.

Pentru început, Brandt a stabilit tratate de neagresiune cu  Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria.

Relațiile dintre cele două state germane au reprezentat una dintre cele mai dificile probleme de rezolvat. Ostpolitik – (Politica față de Est) – a cancelarului Brandt, urmărea conceptul "două state – o singură națiune germană".

Relațiile s-au îmbunătățit, dar poziția oficială a Germaniei de Vest era cea stabilită de doctrina Hallstein, care implica nerecunoașterea Germaniei Răsăritene care în scurt timp a fost abandonată în favoarea noii politici.

La începutul deceniului al optulea, Ostpolitik a dus la o formă de recunoaștere mutuală între cele două state germane. Tratatul de la Moscova (august 1970), privind frontierele URSS, Tratatul de la Varșovia (decembrie 1970) privind fostele teritorii prusace care erau ale Germaniei inaintea războiului(al Doilea Razboi Mondial) , Acordul celor patru puteri în privința Berlinului (septembrie 1971),  și Acordul de tranzit (mai 1972) care întărea relațiile celor două state germane, au ajutat procesul de normalizare a relațiilor est-vest și dintre cele două state germane, permițând atât Germaniei de Vest, cât și Germaniei de Est să devină membre ale ONU, în septembrie 1973. Cele două Germanii au făcut schimb de reprezentanți permanenți în 1974, iar liderul est-german Erich Honecker a făcut, în 1987, o vizită oficială în Germania Occidentală.

III.2 Gazele naturale: precursorul sau produsul Ostpolitikului?

După 1968, West comerțul germano-sovietic a început să crească într-un ritm accelerat, și soldul negativ al comerțului dintre URSS și Germania de Vest s-a schimbat într-unul pozitiv.

Creșterea totală a relațiilor comerciale a fost de 30% pe an și s-a datorat factorilor următori: comenzile considerabile din partea sovieticilor pentru tablă, livrările germane de mașini și livrările de pipe.

Brandt, deși era conștient că guvernul este în mod normal și de obicei vocea legitimă a statului a luat măsuri nepopulare de a importa gaze, chiar dacă la început în cantități mici de la sovietici.

Deși gazele naturale în 1968 prezentau doar 3,2 la sută din consumul total de energie intern german, prețul avantajos din partea sovieticilor pentru gazele naturale a fost deasemenea unul atractiv și încurajator pentru dezvoltarea politicii față de est. Așadar, un motiv bun pentru Ostpolitik a fost si importul de gaze din URSS.

III.3 Vizita lui Willy Brandt la Moscova

Vizita lui Willy Brandt la Moscova în 1970 a contrastat puternic cu cea făcută de Konrad Adenauer în 1955 și care simboliza o dramatică schimbare în relațiile germano-sovietice.

Adenauer a mers la Moscova pe fondul criticilor interne considerabile, acesta așteptând controverse în întâlnirile sale cu Hrușciov. Deși unele complicații au înconjurat vizita lui Brandt, acesta a ajuns în Moscova unde l-au așteptat discuții de cooperare, de succes cu Brejnev.

Pentru a începe relațiile economice cu sovieticii și a-i câștiga de partea lui, Brandt „afirma implicit faptul că interesele comune ale bogaților și săracilor sunt mai puternice decât aspectele care-i dezbină”

În discuțiile sale cu Brandt, Kosîghin a insistat pe relatările liderului german privind comerțul, extinderea și contactele tehnologice și a fost dornic să se angajeze în discuțiile de fond majore ale relațiilor economice pentru ca acestea să fie îmbunătățite.

III. 4 Conținutul economic al Westpolitikului sovietic

În ciuda reticenței sovietice de a recunoaște problemele economice, dovezile sugerează că schimbarea politicii sovieticilor spre RFG, în 1969-1970 a fost motivată în mare masura de factorii economici. Westpolitikul, pentru a-și asigura o securitate economică a dezvoltat reguli care creează mobilitate la nivelul economiilor naționale.

Deși „lumea occidentală (care includea jumătate din Europa, precum și Statele Unite) se baza pe valorile capitaliste care impuneau distrugerea URSS , Brandt a trădat această gandirea si a acceptat propunerile economice a sovieticilor.”

În plus, decizia de a continua destinderea sovietică a fost parțial un rezultat al proeminenței crescute a factorilor economici în determinarea politici externe sovietice.

Poate cea mai clară indicație a acestui fapt este starea economiei sovietice la sfârșitul anilor 1960. Reformele economice sovietice la mijlocul anilor 1960 nu au îmbunătățit performanțele economiei sovietice la fel de mult cum s-a sperat. Deși rata de creștere a economiei sovietice a fost una respectabilă, aceasta a scăzut la sfârșitul anilor 1960 de la 8,6 la sută în 1967, la 7,5 la sută în 1968, până la 6,1 la sută în 1969.

Problemele de bază au fost lipsa de productivitate și eșecul de a inova, în special în domenii de tehnologie avansată, cum ar fi electronică și calculatoare, în parte pentru că sectorul militar a deturnat efortul economic cel mai eficient al URSS.

În plus, productivitatea muncii sovietice a fost de aproximativ jumătate față de țările vest-europene. Într-un discurs secret nepublicat la Plenul Comitetului Central la 15 decembrie 1969, Brejnev l-a criticat pe Kosîghin pentru deficentele economice, deoarece el(Kosîghin) ar fi renunțat la dezvoltarea industriei grele în favoarea industriei ușoare.

Un articol publicat în februarie 1970 a căutat să răspundă la criticile Plenului și a reafirmat viabilitatea sistemului economic sovietic și reformele. În martie 1969, în conformitate cu un oficial german, o decizie a fost luată în cadrul Comitetului Central al PCUS, privind importul unor cantități mari de tehnologie din Occident, și performanța nesatisfăcătoare a economiei sovietice întăreau această decizie.

La urma urmei, sovieticii au făcut tot posibilul pentru a separa comerțul și politica, pentru că au preferat să continue relațiile economice cu RFG indiferent de climatul politic. După ce au încheiat afacerea cu gazele naturale, probabil ar fi putut continua să mai caute alte relații comerciale și să se ocupe de tehnologie și să ignore latura politică a relațiilor, pentru că îmbunătățirea relațiilor politice cu Germania de Vest nu a fost un necesar, a fost doar o condiție prealabilă pentru relații economice mai strânse.

La început sovieticii au avut o frica de partea întunecată a capitalismului dar după mai multe tratate cu occidentalii, sovieticii și-au dat seama ca au nevoie de relații economice cu lumea capitalista pentru a proteja economia URSS-ului.

În același timp comerțul, care care este esența unui climat pașnic, la fel ca alte forme ale legăturilor economice dintre țările socialiste și capitaliste, joacă un rol extraordinar în consolidarea păcii în lume.

Relațiile comerciale dintre sovietici si vest germani, din punctul de vedere al liderului sovietic trebuiau sa continue chiar dacă relațiile politice se deteriorau, pentru asta, Brejnev a consolidat dialogul economic prin mai multe tratate economice, care acționau ca o reasigurare că politica nu ar influența negativ comerțul.

Având în vedere experiența din trecut, Kremlinul s-ar putea aștepta, în mod rezonabil, că o mai bună relație politică ar facilita relațiile comerciale, dacă nu pentru un alt motiv, atunci doar pentru faptul că RFG va avea o participație mai mare la îmbunătățirea relațiilor politice în cazul în care extindea relațiile economice cu URSS.

Dificultățile cu economia sovietică, necesitatea de a importa tehnologie occidentală, a coincis cu o dorință cu privire la stabilizarea și rezolvarea problemei germane.

Desi „Europa a ajuns să fie împărțită în două segmente aparținând celor doi principali învingători, Statele Unite și URSS”, RFG s-a păstrat mai mult neutră decât atașată unei superputeri.

Brejnev a argumentat în favoarea destinderii deoarece ar putea îmbunătăți performanțele economiei sovietice prin relațiile economice cu RFG. De asemenea, el a realizat că stabilitatea regimului său depindea de o viabilă economie. Era mai bine să se asigure că factorii politici nu ar fi împiedicat brusc relațiile economice, așa cum au făcut în trecut. Dovezile sugerează că a existat ierarhie economică și politică sovietică care s-a opus extinderii contactelor economice cu Occidentul și cu RFG, în special.

În cele din urmă, țările din Europa de Est au fost un factor de decizie. Prin îmbunătățirea legăturilor politice cu RFG, prin asigurarea că Ostpolitik a fost orientat spre Moscova, Kremlinul spera să controleze o parte din implicațiile politice ale Germaniei de Vest și, de asemenea relațiile comerciale cu țările din Europa de Est.

III. 5 Conținutul economic al Ostpolitikului german

Republica Federală Germană când a utilizat fenomenul de Ostpolitik a ținut cont că „puterea economică este atât un scop cât și un instrument al interesului național și politicii externe”

Rolul factorilor economici în dezvoltarea Ostpolitikului este încă o problemă controversată. Pe de o parte, analiștii au repetat că Ostpolitikul a fost un produs de necesitate economică.Pe de altă parte, unii cercetători au susținut că Ostpolitikul lui Brandt a fost rezultatul presiunilor exercitate de mari demnitari germani, în special în industria siderurgică dependentă de export, pentru a cuceri și asigura noi piețe în Est.

Problema gradului în care oamenii de afaceri germani au încurajat îmbunătățirea relațiilor germano-sovietice este un aspect complex al Ostpolitikului , în parte pentru că nu a existat nici entuziasmul copleșitor cu privire la perspectivele pentru relațiile comerciale germano – sovietice. Articole sovietice au subliniat interesul Germaniei în comerțul cu URSS și au susținut că oamenii de afaceri germani au fost nemulțumiți de restricțiile privind relațiile comerciale. Deși aplaudând interesul german în comerțul cu URSS, au atribuit totuși acest interes dorinței industriașilor de a nu fi mai prejos de alte țări occidentale și aspectelor concurențiale de expansiune economică imperialiste în general. Cu toate acestea, aspirațiile imperialiste ale oamenilor de afaceri germani ar putea fi de asemenea avantajoase pentru URSS.

Cu toate acestea, deoarece una dintre problemele cu comerțul germano-sovietic a fost absența unui tratat comercial, după semnare tratatul germano-sovietic a fost util numai în măsura în care ar putea fi primul pas în facilitarea unui acord privind Berlinul.

Obiectivele Ost- și Deutschlandpolitik-ului au constat în reglementarea conflictelor cu Europa de Est, crearea unui modus vivendi cu RDG și diminuarea consecințelor separației germane în vederea redobândirii unității naționale.

Dacă punctul culminant al Deutschlandpolitik-ului a constat în realizarea unificării Germaniei, primele succese palpabile ale Ostpolitik-ului, cu profunde implicații pentru sistemul internațional, dar și pentru conștiința europeană au fost tratatele încheiate de guvernul de la Bonn cu guvernele de la Moscova, Varșovia, Praga și Pankow și secondate de Acordul Cvadripartit asupra Berlinului din septembrie 1971.

Politica de destindere promovată de RFG a evoluat de la Ostpolitik-ul secret și pragmatic al cancelarului Adenauer, trecând prin faza conștientizării nevoii de destindere de către guvernarea Erhard/ Schröder și promovarea așa-zisei ”politici de mișcare”, apoi prin “politica pașilor mărunți” ai guvernării Kiesinger/Brandt, dublată de conceptul lui Bahr de “transformare prin apropiere”, pentru ca, în cele din urmă să se concretizeze în timpul guvernării Brandt/Scheel, prin crearea unui cadru juridic care reglementa relațiile Est-Vest.

Obiectivul final al noului curs în politica externă vest-germană a rămas reunificarea germană, însă abordarea Ostpolitik-ului se va caracteriza începând cu 1969 de pragmatism centrat pe rezultate, spre deosebire de principialismul anchilozant al lui Adenauer și al succesorilor săi politici. Pentru aceștia din urmă orice dezbatere diplomatică europeană a fost subsecventă rezolvării „chestiunii germane”, astfel că ilegitimitatea a RDG a constituit, pentru o lungă perioadă de timp, una din preocupările centrale ale politicii externe vest- germane.

Pentru cei care au creionat structura noului Ostpolitik, fezabilitatea proiectului nu a depins de fermitatea și inflexibilitatea principiilor guvernante, ci de capacitatea de a depăși mental Ialta, în sensul normalizării relațiilor inter-germane prin promovarea unei „schimbări prin reconciliere” , credo-ul lui Egon Bahr.

Deși obiectivul final a continuat să fie reunificarea germană, schimbarea în discursul liderilor vest-germani a fost evidentă. Insistența obsesivă asupra ilegitimității RDG sau condiționarea oricărui demers diplomatic de precondiția reunificării germane a încetat a mai constitui agenda standard a politicii externe vest-germane.

Destinderea nu a mai fost condiționată de rezolvarea prealabilă a problemei germane și a devenit un obiectiv în sine, care, pe termen lung avea să permită și reunificarea celor două state germane. Guvernarea cancelarului social-democrat Willy Brandt a marcat astfel punctul de turnură în evoluția Ostpolitik-ului vest-german. Începând cu această guvernare destinderea s-a desfășurat într-un alt cadru și în alt ritm, grație instrumentelor juridice create de acesta, dar și datorită unui nou vocabular folosit în relațiile diplomatice. Odată cu Brandt și echipa sa,”transformarea constructivă” a înlocuit ”vocabularul nerecunoașterii”.

“Fiecare stat urmarește continuu creșterea propriilor capabilități prin raportare la alte state” , astfel a procedat si RFG în relația cu URSS.

Noua paradigmă în politica externă vest-germană a determinat o schimbare esențială a climatului politic, contribuind activ la evoluția politicii de destindere la nivel global. De asemenea a favorizat crearea unui cadru de destindere care cuprindea ambele tabere, odinioară antagonice: Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).

Pâna la începutul anilor ’80, când procesul de detensionare a relațiilor se va bloca din nou, părțile au dovedit, chiar dacă numai pentru scurtă durată, viabilitatea tratatelor încheiate.

Ostpolitik-ul a deschis RFG-ul Estului și Estul RFG-ului, într-un lung și sinuos proces, care s-a desfășurat cu intermitențe și de-a lungul anilor ’80. Până atunci spațiul estic fusese conceput doar ca zonă de interes economic și nu ca partener cu drepturi egale în dialogul politic.

Această deschidere a permis, datorită abandonării de către RFG a doctrinei Hallstein, mărirea spațiului de acțiune a Germaniei Occidentale și în țările Lumii a Treia, unde cooperarea fusese redusă anterior. RFG a devenit astfel pentru multe din țările lumii cel mai important partener comercial și politic. Creșterea influenței RFG în cadrul CEE și NATO a determinat respectarea sa în Est, acest lucru contribuind în același timp la creșterea ponderii sale în Vest. Deschiderea spre Est a însemnat și posibilitatea de a pătrunde într-o terra incognita, și o modificare a percepției adversarului tradițional.

Tratatele au deschis calea colaborării și pe plan cultural, academic, iar schimburile efectuate au contribuit la o schimbare a mentalității opiniei publice din ambele tabere.

Ostpolitik-ul promovat de RFG a stat sub semnul continuității. La fel cum Adenauer a trasat linii ferme prin Westpolitik-ul său, asigurându-se că succesorii săi nu vor abandona legătura RFG cu Occidentul, așa și Brandt a impus o linie în politica germană de deschidere spre Est, care va fi urmată de toți cancelarii viitori. Ostpolitik-ul promovat de Brandt s-a înscris în acest proces de continuitate, nepunând sub semnul întrebării ancorarea RFG în structurile occidentale, ci dimpotrivă, constituindu-se ca o completare la Westpolitik-ul adenauerian.

Politica de destindere germană a trebuit să țină permanent seama de ritmul celei promovate de Aliații săi. De multe ori au avut loc neconcordanțe de ritm și conținut, provocând iritare în Occident. Dezvoltarea Ostpolitik-ului german, a dovedit însă un grad crescut de independență, arătând că și ponderea RFG în cadrul sistemului internațional se modificase. RFG dorea o “angajare și susținere solidă” în relația cu URSS.

Deși tratatele încheiate au fost interpretate de părți în funcție de interesele lor specifice, în general s-a căzut de acord asupra faptului că destinderea în Europa trebuia să fie ireversibilă. URSS a urmărit prin politica sa de destindere în primul rând o confirmare și stabilizare a rolului său în Europa. RFG a avut permanent în vedere menținerea din punct de vedere juridic a chestiunii germane deschisă, pentru a permite o viitoare reunificare, în cadrul unei “ordini europene de pace”.

Dacă relația RFG cu URSS poate fi catalogată drept cea mai importantă componentă a Ostpolitik-ului, atunci relația germano-poloneză a fost cea mai dificilă și sensibilă parte a sa. Polonezii au încercat să contrabalanseze ascensiunea politică și economică a RFG printr-o permanentă evidențiere a vinei istorice germane. Nereglementarea satisfăcătoare a situației etnicilor germani din teritoriile de acum poloneze a dovedit limitele Ostpolitik-ului și, dezbaterile furtunoase pe această temă au marcat relațiile bilaterale înca mult timp.

Ostpolitik-ul a permis recunoașterea RDG pe plan internațional și reducerea nuanțată a dependenței RDG față de Moscova. Pe de altă parte, deschiderea spre Vest s-a dovedit deosebit de riscantă pentru conducerea SED, pentru că accesul cetățenilor est-germani la o altă realitate îi contesta acum și cea din urmă veleitate de legitimitate. Bonn a urmărit în relația cu Berlinul de Est atât menținerea principiilor naționale cât și o politică de ameliorare a situației cetățenilor germani de dincolo de Zid. De aici a rezultat o dublă politică de cooperare dar și de izolare.

“Berlinul a constituit timp de aproape trei decenii cauza și scena desfășurării conflictului Est-Vest. Aici politica de destindere a fost cel mai greu încercată, dar aici și-a găsit și cea mai puternică confirmare. Acordul Cvadripartit asupra Berlinului a reglementat, în pofida unor ambiguități voite, sau poate tocmai de aceea, chestiunile deosebit de sensibile de aici. De asemenea, el a pus capăt folosirii Berlinului ca mijloc de șantaj”.

În concluzie, putem afirma că, la nivel general, Westpolitik-ul lui Adenauer, pe care l-au continuat toți cancelarii a permis ajutorul american și toleranța vest-europenilor, ducând la consolidarea democratică a statului vest-german. Ostpolitik-ul lui Brandt, continuat de cancelarii Schmidt și Kohl a permis reconcilierea cu Estul și crearea unei atmosfere de încredere, care a facilitat acceptarea ideii unei Germanii reunificate. Este meritul ambelor tipuri de politică de a fi dus la realizarea celei de-a doua reunificări germane, care, spre deosebire de prima, s-a desfășurat în armonie cu restul Europei.

În cadrul Ostpolitik-ului, România a jucat un rol simbolic. Reluarea relațiilor diplomatice dintre RFG și RSR, la 31 ianuarie 1967, a reprezentat un punct de referință în istoria postbelică a Germaniei, constituind începutul concret al Ostpolitik-ului vest-german. Guvernul de la Bonn a inițiat astfel o nouă fază conceptuală a politicii sale externe, renunțând de facto, pentru prima dată la inflexibila doctrină Hallstein, care până atunci împiedicase orice tentativă de destindere coerentă din partea RFG.

Inserându-se în această inițiativă europeană de destindere, guvernul de la București a jucat un rol semnificativ în manifestarea antagonistă a două doctrine emergente din chestiunea germană. Pe de-o parte, decizia României de a relua relațiile diplomatice cu RFG a reprezentat prima fisură în legitimitatea doctrinei Hallstein, pe de altă parte, actul diplomatic din ianuarie 1967 a provocat apariția pe scena internațională a doctrinei Ulbricht, care a obligat celelalte membre ale Pactului de la Varșovia să revină la disciplina rigidă a acestei structuri.

„În contextul complex al decadelor șase și șapte din secolul trecut, pe fondul tensiunilor existente în conflictul Est-Vest și al imprevizibilității evoluției presiunilor exercitate ca urmare a politicii de bloc, reluarea relațiilor diplomatice cu RFG a reprezentat și pentru români un act politic de un vizionarism notabil în epocă, precum și o dovadă de tenacitate și abilitate diplomatică”.

III. 6 Relațiile economico – politice dintre U.R.S.S și R.F.Germania

Succesul Ostpolitikului lui Brandt marchează o schimbare decisivă în utilizarea pârghiilor economice pentru a asigura obiectivele politice ale guvernului german. Până la venirea lui Brandt în postul de cancelar, pentru RFG ideea securitatii economice se situează în centrul dezbaterilor nerezolvate și foarte politizare asupra economiei politice internaționale.

După anul 1969, regulile jocului s-au schimbat. Schimbarea a fost mai mare cu privire la partea germană, pentru că, așa cum am văzut, Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o modificare fundamentală a politicii externe germane comparativ cu Westpolitikul lui Brejnev și a obiectivelor de politică externă sovietică.

Totuși, deoarece limitele frontierelor au fost declarate inviolabile, în loc de neschimbat, posibilitatea pentru schimbare a rămas în mintea vest germanilor. Relațiile economice nu mai erau negative, iar vest-germanii nici nu aveau vreo așteptare ca sovieticii să facă concesii politice substanțiale în schimburile economice. Scopul Westpolitikului Sovietic, urmărit la Kremlin cu 1955, fusese atins, stabilirea de relații economice cu parteneri occidentali.

După ce și-au dat seama că administrațiile anterioare nu au reusit să câștige orice tip de concesii politice importante prin utilizarea negativă a pârghiilor economice, Brandt și succesorul său, Schmidt, au modificat interfața între politică și economie în relațiile germano-sovietice.

În ciuda faptului că guvernul german a avut mult mai multă putere în stabilirea agendei economice decât în stabilirea agendei politice în relațiile sovieto-vest-germane, această perioadă relevă unele paradoxuri despre puterea guvernului de a utiliza pârghii economice. A fost mai facil pentru guvernul german în epoca pre-Brandt să utilizeze economia de descurajare, decât a fost pentru Brandt să folosească stimulente economice. Deși au stârnit opoziție internă, administrațiile lui Adenauer, Erhard, și Kiesinger au avut capacitatea de a interveni și de a interzice relațiile comerciale ori să le circumscrie în mod grav.

Capitolul IV. Consolidarea Ostpolitikului: 1970 – 1980

IV.1 Prima fază a Ostpolitikului: relațiile bilaterale est – vest și ratificarea tratatelor

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică și politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profită de piețele Europei de est, s-a deschis pentru est. Ostpolitikul, schițat din 1966 de guvernele „marii coaliții” (înțelegând aici pe creștin-democrați, social-democrați și liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliții restrânse a social-democraților și a liberalilor. „El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut președintele de Gaulle și Nixon”.

Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 și de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt și prim-ministrul est-german Willy Stoph.

Germanii au început negocierile cu sovieticii, negocieri care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Părțile au declarat că obiectivul cel mai important al lor este pacea și destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene și menținând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.

Au avut loc discuții cu Polonia, pe chestiunea frontierei Oder-Neisse, pe care Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în fața monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varșovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze.

Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menținerea drepturilor celor patru puteri ocupante și un nou statut. Occidentalii acceptă ca orașul să nu mai fie considerat un land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuțiozitate.

Cele două state s-au recunoscut și și-au schimbat reprezentații diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaște explicit că, niciunul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecințele esențiale ale acestui tratat a fost obținerea recunoașterii RDG de către numeroase state occidentale și admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973. Consacrarea separației juridice a celor două state germane și Ostpolitikul au meritul de a umaniza condiția populației germane separate, dar faptul de a ajunge la viața internațională a consolidat structurile statului est-german.

Conferința de la Helsinki a fost punctul de maximă importanță al destinderii, chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului Final. URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferință asupra securității europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situația de fapt a Europei după conferința de la Yalta și cortina de fier, au pus condițiile lor, în special încheierea unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA și Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 până la 7 iulie, în sfârșit, din septembrie 1973, în iulie 1975.

Această Conferință a Securității și cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numeroși șefi de state și de guverne, între care Leonid Brejnev și Gerald Ford. Subîmpărțit în trei capitole sau „coșuri”, Actul Final consacră marile principii: egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor și renunțarea de a recurge la forță pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, științifice și tehnice. „În sfârșit, garanta apărarea drepturilor omului și, în special, noțiunea de liberă circulație a persoanelor și ideilor”.

Negocierile diplomatice ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa au marcat profund relațiile internaționale, vorbindu-se de o Europă până la conferința de la Helsinki și o Europă după Conferința de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat și întărit. Spiritul de colaborare și de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat condițiile apariției unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenților. Actul final mai este considerat și ca o Cartă a relațiilor intereuropene, în condițiile destinderii relative, care prevala pe continent la începutul anilor ’70.

IV.2 Prima vizită a lui Brejnev la Bonn

Călătoria lui Leonid Brejnev în anul 1973, la Bonn, era prima vizită a unui lider sovietic în RFG. Liderul sovietic venea pe teritorul Germaniei de Vest, oferind un contrast puternic comparativ cu prima vizită a unui lider german pe teritoriul sovietic. Într-adevăr diferențele dintre călătoria lui Adenauer la Moscova din 1955 și a lui Brejnev la Bonn evidențiau schimbări profunde ce avuseseră loc în ultimele două decenii în relațiile germano–sovietice. În cadrul celei din urmă vizite, cea a lui Brejnev la Bonn, se discuta de prietenie și oportunități nelimitate cu privire la cooperarea economică. Călătoria lui Brejnev demonstra, totodată, deosebita importanță potrivit căreia Kremlinul era atașat schimburilor comerciale cu RFG și sugera gradul în care factorii economici influențau politica externă sovietică.

Înainte de vizita lui Adenauer au existat multe speculații cu privire la faptul că summit-ul nu va reuși, chiar la un moment dat exista speculația conform căreia negocierile erau irealizabile. Prin contrast, înaintea vizitei lui Brejnev , atât presa germană cât și cea sovietică era plină de articole care lăudau vizita și care prezentau o întâlnire plină de succes și de armonie de ambele părți.

S-a așteptat ca problema cea mai dificilă să vină de la Berlin, anticipându-se disensiuni serioase, deoarece nu era vorba despre un acord ce includea patru puteri. Șeful misiunii comerțului sovietic din Köln a subliniat faptul că relațiile economice ar fi fost punctul central al vizitei, și că URSS spera să lărgească contactele economice cu Germania. Atât comentatori germani cât și sovietici, spuneau că scopul principal al vizitei lui Brejnev a fost acela de a promova relațiile economice, pentru că „agenda politică bilaterală fusese finalizată”.

Sosirea lui Brejnev de la Bonn la Berlinul de Est pe 18 mai era una emoțională, cu atât mai mult liderii sovietici și Germania de Vest mutând clar semnificația istorică a evenimentului. Măsurile de securitate au fost extrem de severe, iar Brejnev a fost izolat de poporul german în cea mai mare parte a călătoriei sale.

După ce Brejnev a revenit la Moscova, presa sovietică sublinia cu privire la aspectele economice ale călătoriei acestuia la Bonn, explicând că „nimic nu poate să contribuie la întărirea păcii mai mult decât cooperarea în afaceri și cooperarea economică”.

Brejnev a sperat în mod clar că unul dintre principalele rezultate ale Westpolitikului său ar fi o creștere semnificativă a relațiilor comerciale germano-sovietice. De asemenea, el s-a simțit destul de sigur, având înlăturați doi dintre principalii adversarii ai Westpolitik, și anume liderul partidului ucrainean Piotr Shelest și Gennaidi Voronov, cu o lună înainte de plecarea sa de la Bonn.

Negocierile destinderii germano-sovietice au fost preocupate și de securitatea europeană, discutii privind SALT(Tratatul privind Limitarea Armelor Strategice) cât si SALT II, Mutual Balanced Force Reduction (MBFR), precum și alte probleme strategice și de securitate au fost discutate în cadrul vizitei liderului sovietic la Bonn, ambele state își doreau să câștige simpatia europeniilor cât și a americanilor și cel mai bine o făceau prin semnarea tratatelor privind securitatea.

În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al președintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permițându-i lui Nixon și Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era compus din două părți: un acord provizoriu și un tratat. Acordul consistă în înghețarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, de rachetele intercontinentale și a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani și 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două poziții sistemele de apărare antirachetă (ABM) în jurul Moscovei și Washingtonului.

A fost pentru prima dată când cele două puteri, depășind problema controlului, au încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte țări. Acordul limita producția la anumite tipuri de arme.

În sfârșit, este un acord care recunoaște accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice.

În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituționalizează dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenții sau declarații au fost semnate, care angajau cele două țări să prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci și între ele și alte țări. Prin aceasta, cele două țări își acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscau să degenereze.

A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon și Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experiențelor nucleare subterane. Întâlnirea privind Acordul de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a destinderii. Acordul prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM și SLBM), care trebuiau să servească drept cadru pentru viitorul „Tratat Privind Limitarea Armelor Strategice II”, dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta.

IV.3 A doua fază a Ostpolitikului: destinderea multilaterală între cele două vizite ale lui Brejnev

Vizita lui Brejnev la Bonn în anul 1973 marca încheierea fazei bilaterale a relațiilor sovietico–germane. Începând cu acea perioadă, destinderea în Europa a fost doar un produs al negocierii multilaterale, care ar fi fost imposibilă fără destinderea relațiilor bilaterale anterioare.

Probabil cele mai importante dintre acestea au fost negocierile in cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. URSS, de ani de zile cerea convocarea unei conferințe a tuturor țărilor europene cu privire la securitate și la ratificarea tratatului multilateral privind limitele Europei postbelice.

După multe dezbateri, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) din treizeci și cinci de națiuni a fost deschisă în 1973. Aceasta ar fi fost imposibilă fără Ostpolitikul lui Brandt, deoarece acceptarea lui Brandt a limitelor Europei și recunoașterea de facto a divizării Germaniei a fost o condiție necesară pentru conferință.

Inițial, URSS a încercat să blocheze participarea SUA la CSCE, subliniind incompatibilitatea dintre interesele americane și europene și prezentarea CSCE ca o modalitate sigură pentru europeni să scape de dominație americană.

Cu toate acestea, odată ce au acceptat participarea SUA, sovieticii s-au preocupat să-și consolideze controlul asupra Europei de Est în timpul conferinței.

Apelul sovietic cu privire la CSCE a fost întâmpinat cu scepticism considerabil în Occident, pentru că părea să servească interesele, în primul rând sovietice, în legitimarea divizării Europei.

Cu toate acestea, conferința, în cele din urmă, putea inaugura un proces de schimbare politică cu consecințe neașteptate și nedorite pentru URSS.

În plus, Occidentul a fost în măsură să asigure un acord cu Uniunea Sovietică pentru a începe discuțiile pe MBFR.

Rezultat al negocierilor de doi ani, CSCE a culminat cu ratificarea Actului final de la Helsinki din august 1975. Pe scurt, negocierile dintre cei treizeci și cinci de semnatari s-au soldat cu ratificarea unui document alcătuit din trei dispoziții, precum și o a patra dispoziție privitoare la alte conferințe ce vor urma.

Guvernul Germaniei de Vest a avut intenția de a preveni CSCE la ratificarea cu privire la divizarea Germaniei și a luptat pentru a se asigura una dintre dispoziții ce a lăsat deschisă posibilitatea reunificării Germaniei, fiind similară cu prevederile tratatului Bonn-Moscova și a Grundvertrag.

Sovieticii au compromis definitiv problema cu privire la imutabilitatea frontierelor, precum și declarația potrivit căreia statele participante consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, „prin mijloace pașnice și prin acorduri de pace."

Cea de-a doua dispoziție, care a fost cea mai puțin controversată, și a fost mult mai importantă pentru Europa de Est decât pentru Europa de Vest, s-a ocupat de facilitarea relațiilor economice și tehnologice mai extinse, afirmând că „activitatea economică est-vest va contribui la consolidarea păcii și securității în Europa și în lume ca un întreg”.

Documentul a fost semnat de către aproape toate statele din Europa (inclusiv Sfântul Scaun, laVatican, dar cu excepția Albaniei și Andorra), precum și de Canada, Statele Unite ale Americii (condus de Gerald Ford), și Uniunea Sovietică (sub conducerea lui Leonid Brejnev) un total de treizeci și cinci de țări, un document de lungă durată, care acoperă cincizeci și opt de pagini în copie oficială în limba engleză.

Actul Final de la Helsinki acoperă o gamă largă de subiecte majore politice, economice și sociale, fiind concepute de ansamblu pentru a asigura pacea și stabilitatea în interiorul și în afara Europei, în contextul Războiului Rece.

Negocierile au început în 1972 și au continuat timp de doi ani în timpul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care s-a deschis în Helsinki în iulie1973 și s-a mutat la Geneva, Elveția, în septembrie 1973.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Pactul de la Varșovia, și statele nealiniate au fost reprezentate toate, oferindu-se greutate mare acestui act  internațional.

Actul Final de la Helsinki este văzut de obicei la fel de important în două moduri:

în primul rând, pentru recunoașterea controlului sovietic peste statele satelit din Europa de Est (așa-numitul bloc de Est, care cuprinde Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria,Polonia, și România)

în al doilea rând, pentru promovarea standardelor internaționale pentru drepturile omului și libertăților care au ajutat în cele din urmă la subminarea sistemului represiv sovietic în general.

Relațiile sovieto-est germane au fost afectate de schimbarea de guvern din Bonn.

În mai 1974, Willy Brandt a demisionat, după ce s-a dezvăluit că unul dintre cei mai apropiați consilieri personali din cadrul Cancelariei, Gunther Guillaume, a fost un spion est-german. Una dintre ironiile finale ale carierei Brandt ca și cancelar a fost că, omul care a făcut cel mai mult pentru a îmbunătăți relațiile cu URSS și RDG a pierdut poziția sa din cauza spionajului est-german. Presa sovietică a comentat doar pe scurt modificarea guvernului Germaniei de Vest, atunci când Helmut Schmidt a devenit cancelar, președinte devenea Walter Scheel, și Hans-Dietrich Genscher devenea ministru de externe.

Deși Schmidt a promis să continue Ostpolitikul predecesorului său, liderii sovietici au fost oarecum reținuți la afirmațiile acestuia, pentru că el a fost cunoscut ca fiind mai puțin angajat emoțional la Ostpolitik decât era Brandt.

La un moment dat se părea că, așa cum Ostpolitik a dat SPD-ului o victorie importantă în 1972, ar putea fi căderea sa în 1976. Campania electorală și-a atins obiectivele cu privire la problema relațiilor economice cu Orientul. Înainte de alegeri, guvernul sovietic a emis o serie de declarații cu privire la cursul Ostpolitikului.

Presa sovietică a participat activ la alegerile din 1976, și a subliniat rolul pe care Ostpolitik l-a jucat în dezvoltarea relațiilor economice a URSS-ului cu țările capitaliste, în special RFG.

În 1972, electoratul german a aprobat Ostpolitik, dar în alegerile din 1976, sprijinul acestuia a fost refuzat, nu în ultimul rând din cauza afacerii Guillaume, iar campania CDU a fost un atac bine coordonat cu privire la politica lui Brandt.

IV.4 A doua vizită a lui Brejnev din anul 1978

După doi ani de zvonuri și amânări, Brejnev a călătorit în Bonn în mai 1978 pentru a doua oară. Vizita a venit la un moment de cotitură în relațiile vest-germano-americane, iar călătoria lui Brejnev a fost în speranța de a utiliza aceste tensiuni în propriul său avantajdeoarece era conștient că „puterea economică și industrială a Germaniei era de asemenea considerabilă. “

În general, așteptările pentru această călătorie au fost mai mici decât au fost în 1973, iar presa germană a pus la îndoială ceea ce ar putea fi realizat prin această vizită. S-a convenit că dezarmarea, cooperarea economică, și Berlinul ar fi principalele puncte de discuție, dar că nici un acord decisiv nu s-ar fi atins pe oricare dintre aceste subiecte.

Presa sovietică a subliniat aspectele economice ale relațiilor sovieto-vest-germane, subliniind că schimburile comerciale bilaterale s-au dezvoltat într-un ritm constant mai mare decât comerțul exterior de ansamblu a celor două țări și subliniind potențialul de creștere în continuare a schimburilor comerciale.

În anii care au urmat demisiei lui Brandt, relațiile politice vest germane-sovietice s-au stabilizat la un nivel de așteptări redus. Ostpolitikul lui Brandt a atins obiectivul principal, în timpul mandatului sau, normalizarea relațiilor, și dezvoltarea relațiilor economico-politice între Vest și Est. „Esența propunerilor Brandt consta într-un masiv transfer de resurse dinspre țările îmbogățite de curând și dinspre cele bogate către țările sărace”

Nu au existat zone restante majore de dezacord politic, și semnarea unui nou acord economic a fost unul datorat discutiilor dintre cei doi lideri. Relațiile economice dintre cele două țări au implicat întotdeauna un grad de normalitate absent din legăturile politice în epoca pre-Brandt, iar în perioada ce a urmat demisiei acestuia, au fost stabile sau au stagnat.

Un motiv pentru această vizită mai puțin publică a fost starea de sănătate a lui Brejnev (liderul sovietic anulând o întâlnire cu industriașii Ruhr), dar se pare, de asemenea, că Schmidt a vrut să reducă la minimum aspectele ceremoniale ale vizitei.

Brejnev a fost în RFG în perioada 4-7 mai, la Bonn și Hamburg. În afară de discuțiile sale cu liderii coaliției SPD-FDP, s-a întâlnit, de asemenea, și cu liderul CDU Helmut Kohl și cu liderul CSU, Franz-Josef Strauss. Această întâlnire a primit o atenție deosebită de către presa din Germania.

Rezultatul politic al discuțiilor a fost slab, dincolo de declarații de intenție amicale,.

Cu toate acestea, în materie de Berlin s-au realizat puține progrese, iar trei acorduri germano-sovietice au rămas nesemnate din cauza clauzei Berlin. În declarația comună emisă de Brejnev și Schmidt, au fost generalități, în principal politice.

După plecarea lui Brejnev, a existat o schimbare a ambasadorului sovietic la Bonn. Valentin Falin, care a servit ca ambasador în Bonn timp de șapte ani, a revenit la Moscova, în august 1978, pentru a deveni purtător de cuvânt pentru afaceri externe pentru comitetul Central . El a fost urmat de Vladimir Semyenov. Semyenov fost un diplomat de rang înalt, cu o cunoaștere intimă a Germaniei. Un fost ambasador la RDG, el a negociat în perioada 1957-1958 tratatele privind comerțul și repatrierea în Bonn și la însoțit pe Mikoian la Bonn în 1958.

Nu au existat speculații despre numirea unui om care a jucat un rol-cheie în istoria postbelică a Germaniei și a fost cunoscut ca fiind un susținător al reunificării Germaniei.

Dacă rezultatele politice ale vizitei Brejnev au fost neconsistente, atunci rezultatul economic a fost mai concret, indicând îmbunătățirea relațiilor germano-sovietice. Ministrul Economiei, Graf Lambsdorff a purtat discuții cu ministrul Comerțului Exterior Patolichev și prim-viceprim-ministrul Tikhonov pe o varietate de probleme, concretizându-se în Acordul privind dezvoltarea și aprofundarea termenilor pe o perioadă lungă cu privire la cooperarea dintre Republica Federală și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în domeniul economic și industrial din mai 1978, a fost un acord larg, acoperind o varietate de domenii.

Concluzii

Ostpolitik-ul vest-german și politica externă condusă de cancelari precum Konrad Adenauer, Willy Brandt, Helmut Schmidt sau Helmuth Kohl au constituit repere esențiale ale lumii bipolare a Războiului Rece cu puternice ramificații și influențe pentru relația de putere dintre SUA și URSS și pentru reclădirea unei Europe sub idealul păcii, securității, cooperării și bunăstării.

Totodată, Ostpolitik a semnificat și decuplarea Germaniei Federale de doctrina Hallstein, „prin care Bonnul refuza să întrețină relații diplomatice cu orice țară ce ar fi recunoscut Republica Democrată Germană.”.

La începutul dinamicilor ani ’60 s-a conturat în cadrul sistemului internațional un proces de apropiere între Est și Vest, care a transformat Războiul Rece în Détente, confruntarea în cooperare antagonică. Convergența intereselor celor două superputeri, SUA și URSS, privind chestiunea germană din centrul Europei a fost determinantă pentru prefigurarea unui nou tip de reglementare a conflictului Est-Vest.

Concepută de artizanii săi ca un instrument de ameliorare și detensionare a conflictului structural din cadrul sistemului internațional, încorporând deopotrivă elemente defensiv-stabilizatoare, dar și ofensiv-creative, destinderea a urmărit crearea unui sistem de relații de dependență reciprocă între state, prin încheierea de acorduri, tratate și convenții, integrând dimensiuni legate de sfera politică, cea a securității statelor, sfera economică și nu în ultimul rând, cea culturală și socială. Retrospectiv poate fi observat că acest tip inovator de politică a reușit să modifice caracterul conflictului ideologic, dar nu și să pună capăt confruntării.

Destinderea a fost abordată în sistemul internațional în mod diferit, ca și consecință a originilor istorice aparte ale conflictelor, ce au dat naștere la priorități specifice, dar și ca urmare a diferențelor existente la nivel de ordine socială și a conceperii variate a strategiilor de politică externă. Astfel, alături de inițiativele de detentă formulate de cele două superputeri și de conceptul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul CSCE, s-a impus și cel promovat de RFG și devenit cunoscut ca Ostpolitik.

Noua paradigmă în politica externă vest-germană a determinat o schimbare esențială a climatului politic, contribuind activ la evoluția politicii de destindere la nivel global. De asemenea a favorizat crearea unui cadru de destindere care cuprindea ambele tabere, odinioară antagonice: Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Pâna la începutul anilor ’80, când procesul de detensionare a relațiilor se va bloca din nou, părțile au dovedit, chiar dacă numai pentru scurtă durată, viabilitatea tratatelor încheiate.

Ostpolitik-ul a deschis RFG Estului și Estul RFG, într-un lung și sinuos proces, care s-a desfășurat cu intermitențe și de-a lungul anilor ’80. Până atunci spațiul estic fusese conceput doar ca zonă de interes economic și nu ca partener, cu drepturi egale în dialogul politic.

Consider ca schimbările politice din perioada Détente, adică venirea la conducere în SUA a președintelul Richard Nixon și alegerea lui Willy Brandt in RFG în același an, dar și instalarea în funcție cu mult înainte a comunistului Leonid Brejnev au schimbat fața politicii internaționale.

O acțiune fără precedent în Germania de Vest a fost în 1972 când “se semnează Tratatul privind bazele relațiilor dintre RDG si RFG(ratificat în 1973) ”ceea ce a fost un pas important pentru aderarea celor doua state în 18 septembrie la Organizația Națiunilor Unite .

Premiul Nobel pentru Pace se acordă doar daca nominalizatul îndeplinește unul din cele trei criterii:

1. Sa lucreze pentru reducerea forțelor militare

2.Sa lucreze pentru organizarea de congrese ale păcii

3. Sa lucreze pentru înfrățirea între popoare.

Willy Brandt, în timpul mandatului său de cancelar, a îndeplinit toate aceste cerințe, de aceea a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1971.

Sub conducerea sa, RFG a dezvoltat relații serioase cu cel mai dificil stat din Europa, URSS, și, și-a întărit relațiile cu SUA cât și cu vecinii.

Datorită Ostpolitikului, Republica Federală Germană a devenit un stat influențabil și de încredere atât în Europa cât și pe plan mondial.

Bibliografie

A ,Fontaine, Istoria războiului rece, vol III, Ed. Militară, București, 1992

Calvocoressi ,Peter, Politica Mondială dupa 1945, Ed. Allfa, București, 2000

Calvocoressi, Peter., Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice,Ed.Polirom, Iași, 2000

Chioreanu, Aurora, Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1978

Gaddis, J.L., Războiul Rece, Ed. RAO, București, 2009

Ghindea, Gabriela, Teză de doctorat, RELAȚIILE GERMANO-ROMÂNE ÎN TIMPUL OSTPOLITIK-ULUI REPUBLICII FEDERALE GERMANIA Universitatea Babeș Bolyai, Cluj – Napoca, 2009

Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, București, 1994

Hofmann, Arne, Brandt, Kennedy and the formation of Ostpolitik, Taylor & Francis Group., 2007

I.,Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Ed. Conquest, Iași, 1995

Imanuel, Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000 , Ed. ALL, 2000

Judt ,Tony, Epoca Postbelică, Ed. Polirom, București, 2008

Kissinger, Henry, Diplomația, Traducere din lb. engleză: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu, București, 1998

Lawson, Stephanie, Relații internaționale, Ed. CaPublishing, Cluj-Napoca, 2010

Manteuffel, Doering, Internaționale Geschichte als Systemgeschichte, Oldenbourg Wissenschaftsverlag, Munchen, 2000

McCauley, Martin, Rusia, America și Războiul Rece, Ed. Polirom, Iași, 1999

Meimeth, Michael, Ost – West Konflikt, in: W. Weidenfeld, Handbuch zur deutschen Einheit 1949 – 1999, Bundeszentrale fur politische Bildung, Bonn, 1999

Parish, Th., Enciclopedia războiului rece, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002

Ph, Jenkins, O istorie a Statelor Unite, Ed Artemis, București, 2002

Pușcaș. Vasile, Relații Internaționale/Transnaționale, Ediția a II-a, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007

Rațiu, Ion, Moscova sfidează lumea, Ed. Signata, Timișoara, 1990

Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Antet, Prahova, 2011

Sarotte ,M.E., Dealing with the Devil: East Germany, Détente, and Ostpolitik 1969-1973, The University of North Carolina Press Chapel Hill & London, 2001

Stent, Angela, The political Economy of West German – Soviet Relations 1955 – 1980, Ed. Board, Cambridge University Press, New York, 1981

Von Dannenberg, Julia, The foundations of Ostpolitik, Oxford University Press, New York, 2008

Bibliografie Secundară:

Surse online:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/willy-brandt-i-spionul-cancelarie , accesat la data de 22.06.2015.

Articole:

Padraig Murphy, Germany’s Place in the world, The Institut of International and European Affairs, Dublin, 2013, p 3