Web Pr , Noua Provocare a Media Virtuale

CUPRINS

I.În loc de introducere / 3

I.1.Comunicarea / 4

I.1.1. Definiții / 4

I.1.2.Istoric / 5

I.1.3.Procesul de comunicare / 8

I.1.3.1.Conceptualizare / 8

I.1.3.2.Elemente constitutive / 8

I.1.4.Particularități ale comunicării / 9

I.1.4.1.Caracteristici / 9

I.1.5.Tipuri de comunicare / 10

II.Morfologia Relațiilor Publice / 13

III.Conceptualizare WEB-PR / 21

III.1.WEB-PR – o istorie convergent-derivatã / 22

III.2.Conceptualizare / 23

III.2.1.Qui pro quo WEB-PR / 23

III.2.2.Operaționalizare / 25

III.2.2.1. Operaționalizarea conceptului WEB / 25

III.2.2.2.Operaționalizarea conceptului de PR / 31

III.3.Suportul informatic al WEB-PR / 31

III.3.1.Algoritmul de identitate și informare / 31

III.3.2.Interoperabilitatea soft-urilor pentru implementarea WEB-PR / 33

III.3.2.1.Soft-uri necesare și opționale. Denominație și prezentare. / 33

III.3.2.2.Algoritmul de interoperabilitate al soft-urilor / 44

III.3.3.Algoritmul operațional al WEB-PR / 45

III.4.Cuantificabilitate, concluzii și predicții / 47

Bibliografie / 50

CAPITOLUL I

ÎN LOC DE INTRODUCERE

1.Comunicarea

1.1. Definiții

Noțiunea de comunicare antrenează o serie de greutăți și dificultăți mai ales când se dorește definirea ei. Motivul este că aceasta reprezintă o noțiune polisemantică, antrenând o pluralitate de semnificații.

Etimololgic, termenul de comunicare provine din latinescul communis, “a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “a fi în relație”, circulând în vocabularul anticilor și cu sensul de “a transmite și celorlalți”, “a împărtăși ceva celorlalți ”. Într-o terminologie modernă, dar respectând filiera istorică, comunicarea reprezintă deci orice proces care presupune cel puțin doi subiecți (un emițător și un receptor) care interacționează în și pe baza transmiterii unui mesaj.

În accepțiune modernă, termenul comunicare este definibil în multe ipostaze, pornind de la un fandament de abordare general, axat doar pe o componentă a comunicării și cel mai frecvent în funcție de obiectul de studiu al științei/disciplinei care include în activitatea sa și componenta comunicării. În Dicționarul Enciclopedic, volumul I, pentru termenul de comunicare este operaționalizat printr-o definiție complexă, înțelegându-se prin acesta:

O “înștiințare, știre sau veste. Aducere la cunoștiința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării.”

“Prezentare într-un cerc de specialiști a unei lucrări științifice.”

“Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

Charles E. Osgood, în lucrarea A vocabulary for Talking about Communication, pornește în definirea comunicării de la criteriul generalității acestui proces. Astfel, “se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” Observăm că această definiție a comunicării este de sorginte comunicațională, fiind perfect aplicabilă a ceea ce astăzi denumim Tehnologia Infomației sau IT.

Shannon C și Weaver W. definesc conceptul de comunicare drept având un sens larg, întrucât “[…] el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avoin și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)”

Pornind de la premisa că orice acțiune provoacă o reacțiune sintetizăm definiens-ul termenului de comunicare tot printr-o definiție dată de J.J. Van Cuilenberg, O Scholten și G.W. Noomen. Comunicarea, în concepția acestora, reprezintă “un proces prin care un iiemițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.”

1.2.Istoric

Deși etimologic termenul comunicare este de origine latină, pentru prima dată arta cuvântului a fost devoltată de către greci. Celbrele agoras, spațiile publice deschise din piețe, reprezintau locurile unde cei mai pricepuți în mânuirea cuvântului își dovedeau abilitățile oratorice, dar și unde cetățenii prin stipulările legislative aveau dreptul a-și construi discursul de apărare în fața instanței de judecată.

Componente identificabile de teoria comunicării apar de abia în secolul VI ante.Hr., în lucrarea lui Corax din Siracuza – Arta retoricii. Aceste preocupări vor fi continuate ulterior de către Platon și Aristotel care vor include în ceea ce numim azi programa de studii disciplina “comunicării” atât la nivel liceal (Lyceum) cât și universitar (Academia Greacă) pe lângă filosofie și matematică.

Primul model al sistemului de comunicare își găsește expresia factuală în jurul anului 100 ante.Hr., fiind elaborat de către romani care au preluat preocupările grecilor, devoltându-le substanțial.

Evul Mediu este caracterizat în principal de puternica devoltare a bisericii și a rolului acesteia în viața socială. Putem spune că în această perioadă comunicarea cunoaște noi dimensiuni, precursoare fenomenului de comunicare de masă. De asemenea prin instituționalizarea activitătilor de redactare a legilor, rapoartelor și a unei întregi birocrații în sensul său real, comunicarea a dobândit încă un nou atribut: activitate cvasinormată, de supunere și/sau respectare a unor reguli de elaborare, redactare și editare a materialelor.

Cu anii 1440 – când Gutenberg inventează tiparul – comunicarea intră într-o nouă eră: era comunicării de masă ca eră a comunicării cantitative. Dacă până în jurul jumătății secolului XV comunicarea în forma sa scrisă presupunea costuri și eforturi imense, tiparul a dat posibilitatea tipăririi unui număr mare de cărți declanșând ceea ce am putea numi hemoragia informațională. Primele efecte considerabile ale acesteia au fost înfăptuite prin mișcarea religioasă condusă de Luther și prin Revoluția Franceză. Luther între 1518 și 1521 a tipărit aproximativ 800 de ediții ale textelor sale la tipografia din Wittenberg, prin care a reușit să își câștige adepți și să exercite o influență intenționată, exactă și eficientă asupra europenilor. Revoluția Franceză, un alt fiu al tiparului , reprezintă al doilea eveniment de răsunet prin care hemoragia infomațională îmbrăca haina polemicii dintre filosofii și gazetarii timpului. Din preajma anului 1790, când în Anglia a apărut Copyright Act prin care se reglementa și se instituia controlul asupra reproducerilor neautorizae, deja vorbim de industria comunicării.

În anul 1860, deci la mai puțin de 500 de ani de la prima revoluție comunicațională, o a doua are loc. James Maxwell, un matematician englez, unifică teoriile vremii cu privire la natura ondulatorie a luminii cu cele despre electricitate și magnetism. În 1887, Heinrich Hertz confirmă experimental aceste teorii și reușește să detecteze undele electromagnetice care-i vor purta și numele mai târziu. În cele din urmă, anul de grație 1894 aparține fizicianului englez Lodge care construiește primul receptor de unde hertziene. Este anul în care s-a născut telegrafia fără fir. De aici până la radio sunt doar doar 6 ani, în 1900 Reginald Fessenden începând studierea cuvântului vorbit, în 1906 realizând primele experiențe, iar din 1909 radio-ul fiind folosit drept instrument de comunicare pentru publicul larg. Preajma anului 1938 surprinde acest nou mijloc de comunicare în masă și drept instrument al comunicării politice. Iată deci cum o dată cu dezvoltarea comunicării se dezvoltă și activitățile specifice acesteia și iată cum termenul de comunicare devine din ce în ce mai greu de definit. Putem presupune existența unei direct proporționalități între evoluția comunicării și problematica acesteia.

Noua regină a mijloacelor de comunicare, televiziunea își are începuturile tot în anii precursori celei de-a doua conflagrații mondiale. Boom-ul televiziunii și decalarea celorlalte mijloace de comunicare în masă au fost înregistrate de abia după terminarea războiului și s-au întins pe o perioadă mai mare de 10 ani, nucleul centripet al influenței fiind Statele Unite ale Americii iar ținta – Europa.

Noile media sau noile tehnologii informaționale și de comunicare nu așteaptă mai mult de 4-5 ani de la încoronarea televiziunii și încep treptat uneltirea pentru detronarea acesteia. În anii 1960 în colțurile umbroase ale Departamentului Apărării S.U.A. , Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansate rămâne însărcinată cu un proiect de cercetare pentru realizarea practică a interconectării rețelelor de computere ale bazelor militare americane. Această inter-rețea trebuia contruită astfel încât să reziste unui atac atomic din partea inamicilor. Așadar cei din ARPA au creat ceea ce azi numim IP, protocolul la acea vreme fiind deliberat construit pentru a putea satisface obiectivele rețelei în condiții de atac. 1969 – ARPANET-ul. În acest an la dezvolatarea proiectului ARPA au fost invitate să participe și 4 universități civile americane. 1969 este anul germinativ al extinderii, întrucat ARPA se divide în DARPA (partea militară) și ARPANET (partea civilă) . În 1975 a fost creat serviciul e-mail, pentru primirea și expedierea mesajelor electronice. Tot în acest an a fost creat și serviciul TELNET care a permis comanda de la distanță a unui computer . În 1979 – este creat serviciul UseNet specializat inițial pentru informarea și crearea grupurilor de discuții pe diferite domenii de interes științific . Anii 1980 aduc protocolul TCP/IP care face corecții vechiului protocol IP. În acesti ani încep să fie interconectate supercalculatoarele din centrele universitare americane. La începutul anului 1990 își fac apariția pe internet primele firme comerciale. Prin investițiile enorme care le fac aceste firme se contribuie mult la dezvoltarea internetului. Deși acesta nu are o structură bine administrată nici până în prezent , totuși apare un organism ce se va dovedi inutil: InterNIC, îndrituit să supervizeze activitățile de pe net. 1991 an de grație prin excelență: fizicianul Tim Berners-Lee, în laboratoarele centralei nucleare CERN inventeaza o noua metoda de transmitere a datelor științifice. Pe baza acestei metode se naște www -world wide web, cea mai mare pânză informațională de păianjen care a existat vreodată. Deși aceste noi media oferă pe lângă tehnologia superioară în raport cu media clasice (radio-ul și televiziunea) un aport considerabil de informație, detronarea televiziunii încă nu s-a produs. Totuși numărul tot mai mare de utilizatori ai calculatorului și posibilitatea tot mai la îndemână a concetării la internet fac într-adevăr ca fiecare an să pară epoca de piatră față de anul următor.

1.3.Procesul de comunicare

1.3.1.Conceptualizare

Înțelegem prin procesul de comunicare totalitatea succesiunilor de fenomene care afectează și produc transformări asupra emițătorului și/sau mesajului și/sau receptorului.

Procesul de comunicare nu poate lua naștere însă decât ca urmare a unei relații de interdependență ce există între elementele structurale ale acestuia.

1.3.2.Elemente constitutive

Principalele elemente structurale ale procesului de comunicare sunt în număr de opt:

1.-existența a cel puțin doi parteneri (emițător și receptor sau expeditor și destinatar), între care se stabilește o anumită relație. Poate fi inclus și cazul a unională de păianjen care a existat vreodată. Deși aceste noi media oferă pe lângă tehnologia superioară în raport cu media clasice (radio-ul și televiziunea) un aport considerabil de informație, detronarea televiziunii încă nu s-a produs. Totuși numărul tot mai mare de utilizatori ai calculatorului și posibilitatea tot mai la îndemână a concetării la internet fac într-adevăr ca fiecare an să pară epoca de piatră față de anul următor.

1.3.Procesul de comunicare

1.3.1.Conceptualizare

Înțelegem prin procesul de comunicare totalitatea succesiunilor de fenomene care afectează și produc transformări asupra emițătorului și/sau mesajului și/sau receptorului.

Procesul de comunicare nu poate lua naștere însă decât ca urmare a unei relații de interdependență ce există între elementele structurale ale acestuia.

1.3.2.Elemente constitutive

Principalele elemente structurale ale procesului de comunicare sunt în număr de opt:

1.-existența a cel puțin doi parteneri (emițător și receptor sau expeditor și destinatar), între care se stabilește o anumită relație. Poate fi inclus și cazul a unui singur partener care se dedublează, aceasta fiind situația monologului interogativ specifică artei teatrale;

2.-codul, cunoscut de ambii parteneri

3.-mesajul comunicării

4.-mijlocul de transmitere a mesajului (scris, oral etc.);

5.-feed-back-ul, ca mesaj specific prin care emițătorul primește de la receptor un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat. Cunoscut și sub denumirea de retroreacție inversă sau variabilitate tranzacțională în comunicare;

6.-canalele de comunicare (radio-ul, televiziunea, internetul etc.)

7.-mediul comunicării, care este influențat de modalitățile de comunicare;

8.-barierele de comunicare, care sunt date de perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare.

1.4.Particularități ale comunicării

Orice act de comunicare are anumite particularități. Cele mai importante și în același timp general-aplicabile sunt:

a.-rolul esețial pe care îl posedă comunicarea, respectiv capacitatea de a-i interconcta sau pune în legătură oamenii unii cu ceilalți în mediul în care evoluează;

b.-obiectivul general al comunicării, sintetizabil prin realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor specificații;

c.-stratificarea comunicării, care este în genere trihotomică:

c.1.-comunicarea exteriorizată, conținând acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori

c.2-metacomunicarea sau ceea se înțelege dincolo de cuvinte

c.3-intracomunicarea sau comunicarea realizată de fiecare individ în interiorul său.

1.4.1.Caracteristici

Dincolo de particularitățile procesului de comunicare există și anumite caracterisitici care-l definesc:

-se desfășoară într-un context;

-are un caracter dinamic;

-prezintă un atribut al ireversibilității mesajului transmis de emițător destinatarului;

-în situații de criză procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;

-semnificația dată unui mesaj poate diferi atât între partenerii actului de comunicare, cât și

între receptorii aceluiași mesaj. Diferențele sunt în general date de unicitatea și

personalitatea proprie fiecărui emițător și receptor.

1.5.Tipuri de comunicare

Principalele tipuri de comunicare sunt date de următoarele criterii:

a.-modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului;

b.-modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare;

c.-modul de realizare a procesului de comunicare, în raport cu relația care există între

indivizii din cadrul unei organizații.

După modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului decelăm :

a.1.-comunicarea directă (mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare – cuvânt,

gest, mimică);

a.2.-comunicarea indirectă, în cazul în care sunt uzitate tehnici secundare (scriere,

tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice).

De asemenea în cadrul comunicării indirecte se disting:

a.2.1.-comunicarea imprimată (presă, revistă, carte, afiș etc.);

a.2.2.-comunicarea înregistrată (film, compact disc, bandă magnetică, dischetă, mp3 player

etc.);

a.2.3.-comunicare prin fir (telefon fix, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice sau

cablu axial);

a.2.4.-comunicare radiofonică (radio, TV)

a.2.5.-comunicare fără fir (telefon mobil, comunicare prin tehnologie wireless etc.)

În funcție de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare identificăm:

b.1.-comunicare intrapersonală sau comunicare cu sinele;

b.2.-comunicare interpersonală sau comunicarea de grup și/sau microgrup (cel puțin doi indivizi);

b.3.-comunicare de masă sau comunicarea realizată cu publicul larg ;

b.4.-comunicare extrapersonală sau comunicarea cu o interfață tehnică non-umană (de exemplu calculatorul, atunci când sunt gestionate bazele de date).

După modul de realizare a procesului de comunicare, în raport cu relația care

există între indivizii din cadrul unei organizații distingem:

c.1.-comunicare ascendentă (de la nivelurile inferioare unei organizații către cele superioare);

c.2.-comunicare descendentă (fluxurile informaționale se realizaează de la nivelurile superioare către cele inferioare);

c.3.-comunicare orizontală (realizată între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare).

CAPITOLUL II

MORFOLOGIA

RELAȚIILOR PUBLICE

A comunica înseamnă a dărui sens, într-un singur sens, în ambele sensuri sau în mai multe sensuri, totul depinzând la ce sistem de referință te raportezi. Comunicarea produce dezechilibru sau echilibru, egalitate sau inegalitate, progres sau regres, creații sau distrugerea acestora, materie și antimaterie, cultură sau incultură, energie sau lipsă de energie, informație sau lipsă de informație. Există o comunicare de la nivelul infinitului mic la nivelul infinitului mare, într-o infinitate de direcții. Dintre toate aceste direcții, cea a relațiilor publice s-a născut probabil pe drumul dintre aritectonica imagologică a organizațiilor și necesitatea comunicării obiective.

Morfogeneza relațiilor publice începe prin istoria lor. De ipso, folosirea pentru prima oară a termenului relații publice este atribuită lui Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii, cu ocazia unui discurs susținut în 1807 în fața Congresului. Conținutul noțional al termenului se referea la starea de spirit a cetățenilor integrați într-o comunitate politică. Apropierea însă de înțelesul pe care îl atribuim astăzi relațiilor publice (încrederea publicului) are loc peste un secol, în 1908, când Theodore Newton Vail (președintele American Telephon and Telegraph Company) prezentând raportul anual folosește expresia relații publice desemnând procesul de obținere a bunăvoinței publicului. De facto, primele acțiuni de relații publice moderne “se situează în Statele Unite, odată cu lupta pentru independență. Revoluționarii americani au conștientizat importanța obținerii sprijinului public pentru acțiunile lor, iar în acea perioadă masele erau cvasi-indiferente față de ideea de independență.” Pentru evoluția relațiilor publice un rol important l-a deținut perioada intermediară (1850-1900) când atât pentru construirea căilor ferate, sistemului național de telefonie, cât și pentru derularea campaniilor politice au fost uzitate instrumente și strategii specifice acestora. Signifiant este anul 1889, când la uzinele Westinghouse (corporație furnizoare de curent electric) a fost creat primul departament de relații publice. Drumul către maturitate începe cu epoca germinativă (1900-1917) când primele firme de relații publice sunt înființate, iar presa este folosită drept instrument de influență politică asupra maselor. Perioada Primului Război Mondial (1917-1919) a reprezentat din perspectiva relațiilor publice pioneratul acțiunilor de strângere de fonduri, activitate care a demonstrat prin eficiența sa puterea relațiilor publice ca proces de influențare socială. Epoca explozivă a anilor douăzeci (1919-1929) reprezintă un real succes în folosirea relațiilor publice pentru obținerea încrederii publicului și acceptarea la nivel psiho-atitudinal a schimbărilor produse de război și a nevoii de schimbare. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1930-1945) s-a manifestat novator atât prin crearea unui Birou de Informații de Război, cu rolurile de a preveni crearea de zvonuri și a împiedica dezinformarea, cât și prin malpraxis-ul altor departamente bazate cumva pe principiul lui Lenin: “O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr.” Epoca de după război (1945-1965) se caracterizează prin reprofilarea economiei la una de tip postindustrial, orientată și către servicii. Astfel crește fidelitatea segmentării specialiștilor în relații publice, numărul acestora ajungând la 100.000 în anii ’60. Societatea informațională (1965-prezent) este caracterizată de ritmul de progres accentuat al tehnologiei, noilor media și de tranziția de la economiile naționale la economia mondială solicită din ce în ce mai mult prezența specialiștilor și activităților de relații publice atât pentru câștigarea și menținerea încrederii publicului, cât și pentru medierea diverselor conflicte de interese în actorii organizaționali.

Rich Long, specialist în relații publice și profesor de comunicare la Brigham Young University, în cadrul conferinței Building Credibility, Confidence and Respect:How Do We Get There? , susținute în anul 2003, rezuma esența evoluției relațiilor publice ca fiind un traseu dinspre ignorarea pionului psihologic central al activității de relații publice – percepția publicului – înspre incapacitatea actuală a indivizilor sociali de a face față eficient problemelor erei informaționale. Iar una dintre aceste probleme o constituie însăși hemoragia definiens-ului relațiilor publice. Există foarte multe abordări, mai mult sau mai puțin riguroase, ale conceptului de relații publice. Cele mai invocate, sub raportul legitimității emitentului, sunt cele ale Asociației Internaționale de Relații Publice (IPRA), Societatea de Relații Publice din America (PRSA) și Institutul Britanic de Relații Publice (BIPR).

Conform IPRA (1978) “Practica relațiilor publice este arta și știința socială a analizării unor tendințe, a anticipării consecințelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizații și a implementării unor programe de acțiune care vor servi atât interesele organizației, cât și interesele publicului.”

Pentru PRSA (1982) relațiile publice constituie o funcție a managementului care “[…] sprijină procesul decizional și funcționarea mult mai eficientă a societății noastre complexe și pluraliste, contribuind la înțelegerea reciprocă în rândul grupărilor și instituțiilor. Relațiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul public cu cele din domeniul privat.” O abordare mai puțin formală este dată de Patrick Jakson, fost președinte al PRSA: “De când au fost Adam și Eva, au fost și relații, și în fiecare societate, indiferent cât de mică sau primitivă, comunicarea publică are loc, iar nevoi și probleme apar și trebuie rezolvate. Relațiile publice sunt devotate funcției esențiale de a construi și dezvolta relațiile interumane.”

Institutul Britanic de Relații Publice abordează relațiile publice tot ca funcție a managementului, înțelegând prin acestea “[…] efortul planificat să influențeze opinia publică prin bună reputație și performanță responsabilă, bazat pe acte satisfăcătoare de comunicare bidirecțională.”

Dincoace însă de aceste abordări se află contextul spațial al relațiilor publice, definibile ca strategie de comunicare publică, strategie de comunicare organizațională și strategie de comunicare mediatică, iar dincolo, esența relațiilor publice, care poate fi surprinsă prin deviza “Fă fapte bune și fă în așa fel încât să se vorbească de bine de faptele tale bune!”

Mai importante poate decât definițiile, care uneori restrâng nicidecum luminează definiendum-ul, sunt valorile pe care o disciplină aplicată se axează. Relațiile publice trebuie în genere fundamentate pe triada axiologică adevăr – transparență – comunicare obiectivă, la care am adăuga performanța și recunoașterea activității în spațiul public.

Abordarea relațiilor publice din perspectiva modelelor comunicării este o conditio sine qua non pentru evidențierea unor elemente procesuale definitorii. Considerăm relevant pe cel elaborat de T. Newcomb (1953) care propune “ o reprezentare foarte simplă a dinamicii relațiilor de comunicare dintre două persoane”. El “ia forma unui triunghi ale cărui vârfuri reprezintă două persoane A și B, respectiv un obiect X, iar comunicarea este percepută drept un proces care susține structura relației; se urmărește menținerea sau îmbunătațirea caracterului simetric al relației dintre cele trei elemente prin transmiterea de informații despre orice schimbare și prin facilitarea adaptării la ceea ce se întâmplă. Ipoteza de bază a modelului este că, atunci când contextul o permite, efortul încordat spre armonizarea atitudinilor și relațiilor pur și simplu va intensifica la maximum procesele de comunicare.” Dacă acestui model îi adăugam componentele evenimente importante pentru organizație, eveneminetele selectate de mass-media pentru a se relata despre ele, evenimentul ales de canale (medium) pentru a fi transmis și mesajul adresat de instituția mediatică audienței vom observa că și cum mass media reprezintă unul din publicurile-cheie ale organizației. Altfel spus, pentru teoria și practica relațiilor publice, trăsăturile decelabile din adaptarea acestui model ABX-PR sunt :

“-selecția multiplă între evenimentele din realitate, operată atât de “protagoniști” (echipa de conducere sau experții în comunicare din organizație), cât și de jurnaliști;

-autoreglarea care se realizează, datorită diversității instituțiilor mediatice;

-distincția între “comunicarea cu un scop” inițiată de organizație și alte tipuri de comunicare[…];

-importanța feed-back-ului, care este multiplu […];

-mass media este unul dintre cele mai importante publicuri […].”

Punând accentul însă nu pe mass media ci pe fluxurile comunicării, calitatea informației și scopul în care se realizează comunicarea, James E.Grunig și Todd Hunt (1984-Managing Public Relations) au reușit descrierea devenirii în timp a relațiilor publice prin intermediul a patru modele.

Așa cum se poate observa, deși optim este ultimul model, ponderea uzitării acestuia este doar de 15%, fiind preferat modelul informării publice, care nu numai că nu tratează media ca public țintă ci ca instrument, dar refuză implicit și feed-back-ul. Deosebit de important pentru morfogeneza relațiilor publice este însă modelul sistemic al acțiunii de relații publice și/sau de influențare imagologică. Acesta constituie relativ o sinteză unificatoare a modelului ABX-PR și a cvadrimensionalității diacronice ilustrate mai sus, având drept scop ilustrarea unui pattern funcțional. Modelul presupune în primă instanță existența unei structuri de relații publice (reprezentată de grupuri, instituții oficiale și neoficiale care au capabilitatea de a dezvolta activități de relații publice și/sau influențare imagologică). În al doilea rând, trebuie adoptată o strategie sau plan de comunicare, conținând liniile directoare ale demersurilor ulterioare, coerența sau incoerența strategiei determinând cvasitotal succesul sau eșecul procesului de informare și semioză care survine implicit. În al treilea rând, sunt identificați subiecții acțiunii de relații publice, eficacitatea activităților fiind direct proporțională cu gradul de comprehensiune și adaptare la sistemul de referință al tipului de public vizat. În al patrulea rând, structura de relații publice trebuie să își asume un angajament ontologic față de evaluarea stării și evoluției țintei, iar în cele din urmă se stabilesc obiectivele (reale și declarate).

Orice demers și/sau acțiune de relații publice antrenează derularea unei activități specifice și în mod distinct față de altele “[…] unde comunicarea este larg utilizată, activitatea de relații publice presupune realizarea unei legături stabile permanente și foarte deschise cu toate mijloacele de informare în masă.” Este adevărat că revine în discuție din nou rolul media, care astăzi este din ce în ce mai pregnant dacă nu majoritar. Cert este însă că aidoma taxinomiei posturilor de televiziune (posturi locale, regionale, naționale, generaliste și specializate) putem vorbi și de activități de relații publice care se derulează spațial la nivel local, regional, național și chiar internațional și de activități de relații publice care sunt generaliste (servind scopuri informative, educaționale și motivaționale) și/sau specializate (subsumate scopului organizațional prestabilit), după caz aplicabilitatea fiind realizabilă în și prin media.

Eliminând mass media din nou din discuție, componentele de bază ale activității de relații publice sunt după PRSA: counseling (consilierea), research (cercetarea), media relations (relațiile cu presa), publicity (publicitate), employes/member relations (relația cu angajații/membrii organizației), community relations (relația cu comunitatea), public affairs (afacerile publice), government affairs (relațiile guvernamentale), issues management (managementul temelor), financiar relations (relațiile financiare), industry relations (relațiile industriale), fund-raising (strângerea de fonduri), multicultural relations (relații multiculturale), special events (evenimente speciale) și marketing communications (comunicare în marketing). La acestea am adăuga managementul/comunicarea în situații de criză (crisis management) și promovarea (promotion).

Lista activităților de relații publice rămâne deschisă ca și combinatorica aferentă. Esențial pentru fiecare activitate depusă este rolul căruia i se supune. În funcție de acesta, instrumentele uzitate diferă și antrenează gradual, după caz, vaste resurse umane, materiale și tehnologice. Abordând relațiile publice din perspectiva managementului informației, Departamentul de Comunicare al Guvernului din Australia (2004) a stabilit patru roluri ale acestora:

-plasarea unui subiect/topic pe agenda de publică de discuție (agenda setting);

-obținerea suportului public pentru o persoană, produs, organizație sau idee;

-extinderea unei campanii de publicitate;

-transmiterea de informații și corpusuri mesagistice complexe care nu pot fi realizate de o reclamă.

Puzzle-ul nu se încheie, întrucât gradul de eficiență al unei anume activități de relații publice, care antrenează anumite resurse și se supune unui anumit rol trebuie să fie dublat de randamentul specialistului în relații publice. Acesta are un profil dihotomic: pe de-o parte îndeplinește la rândul său un rol în activitatea depusă, iar pe de altă parte este imperios necesar să dețină specifice competențe și capacități.

Rolul unui specialist în relații publice este de tehnician (introduce programul de relații publice fără să cunoască motivele și uneori chiar rezultatele dorite), expert (identifică și rezolvă problemele, coordonează și dezvoltă strategia adoptată), promotor al comunicării (mediator și/sau interpret între organizație și publicurile sale) sau promotor al rezolvării de probleme (secund al managementului organizațional).

Competențele și capacitățile specialistului în relații publice se structurează în:

A.-clasa componentelor general-umane și concret-istorice, cuprinzând:

-capacitatea de uzitare a discursului rațional;

-capacitatea de comprehensiune a specificului cultural-istoric prezent, trecut și viitor anticipativ;

B.-clasa componentelor profesionale propriu-zise, conținând:

-abilitatea de influențare socială și persuasiune;

-competența comunicațională (limbaje de comunicare informatice, limbi străine, limbaje non-verbale, structuri și tehnologii mas media, comunicare organizațională, comunicare interpersonală etc.);

-capacitatea de valorificare a contextelor comunicaționale (utilizarea contextelor culturale, geopolitice, istorice, sociale, psihologice etc.).

Concluzionând această succintă morfologie a relațiilor publice putem aserta că acestea sunt un proces complex, asimilabil ca artă, practicabil ca știință. Cuvântul cheie al relațiilor publice este încredere, prin aceasta deschizându-se portalul înțelegerii cu publicul specific. Cu o istorie ce depășește 200 de ani, relațiile publice devin tot mai des piatra de temelie a oricărei organizații comunicante sănătoase nevoite a răzbate în lupta cu hemoragia erei informaționale.

CAPITOLUL III

CONCEPTUALIZARE

WEB-PR

1.WEB-PR – o istorie convergent-derivatã

Internetul în genere, WEB-PR-ul, în spețã, reprezintã ultima provocare a canalelor de comunicare în masã, ca instrument de agregare comunicaționalã în timp virtual.

Istoria WEB-PR este convergent-derivatã. Ea începe cu istoria și evoluția celorlalte canale de comunicare în masã și continuã, prin derivare, cu istoria și caracteristicile Internet-ului.

Analizând istoria canalelor de comunicare în masã și aplicând un filtru criterial, se poate deduce un pattern al evoluției acestora. Sintetic, diagrama poate fi expusã ca:

Perioada de gestație și surclasare a unui canal de comunicare în masã este datã istoric la nivel temporal, conform diagramei, de o perioadã de înjumãtãțire de 10 ori, iar la nivel perceptual de o diversificare canalelor perceptive.

Atributul esențial al Internet-ului vis-a-vis de presa scrisã, radio și televiziune este interactivitatea comunicãrii. Se poate aserta cã orice canal de comunicare nou este, raportat la cel anterior, un concept derivat, novator și integrat. Radio-ul este derivat din presa scrisã, având ca element novator percepția auditivã, dar integrând atributele presei scrise. Televiziunea, de asemenea, a derivat din radio, îmbogãțind comunicarea la nivel perceptual cu elementul vizual. În ceea ce privește Internet-ul, conceptul novator al acestuia (interactivitatea) determinã conceptul de agregare informaționalã și nu de integrare. Canalele clasice de comunicare pãstreazã la nivel metodologic scheletul comunicãrii de masã și nu permit destinatarului/receptorului sã aleagã decât din paleta entitãților mediatice existente și la care are acces, fãrã a putea interacționa/altera conținutul comunicațional. Internet-ul abandoneazã acest tipar al comunicãrii de masã, utilizând o platformã de comunicare prin intermediul unei interfețe tehnice non-umane, care suportã feed-back-ul. Aceastã caracteristicã, precum și capacitatea destinatarului nu numai de a selecta și altera conținutul informațional, ci și aceea de a accesa mult mai rapid informația de care are nevoie constituie conceptul de agregare informaționalã.

Comunicarea și schimbul de informații în INTERNET are loc prin “servicii”, ce permit exploatarea și cãutarea de informații aflate în aceastã uriașã rețea. Pentru oricare dintre servicii existã un calculator operat uman, denumit client care solicitã informații și un furnizor non-uman al serviciului respectiv, de la un alt calculator care transmite informațiile, numit server. Fiecare calculator conectat în rețea, poate fi atât client cât și server. Putem defini în acest moment Internet-ul din perspectivã comunicaționalã. Astfel, INTERNET-UL reprezintã un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare a datelor prin interșanjabilitatea relației client-server și prin agregarea informaționalã.

Aici este punctul unde convergența derivat-istoricã se oprește, iar divergențele metodologice încep.

2.Conceptualizare

2.1.Qui pro quo WEB-PR

Pentru a defini WEB-PR este necesar a începe prin a defini ceea ce nu este.

WEB-PR-ul nu este ePR. Aceastã confuzie destul de freceventã este cauzatã fie de lipsa pregãtirii necesare, fie din comoditate-inductivã prin suprapunerea definiens-urilor aferente. Conform e-pr.org ePR-ul reprezintã “Implementarea tehnologiilor IT&C în practica relațiilor publice.” Altfel spus, utilizarea resurselor și potențialului tehnic pentru creșterea eficienței practicilor de relații publice. Problema fundamentalã derivã din faptul cã relațiile publice sunt încã percepute și folosite drept instrumente anexe de marketing. Dovada este faptul cã atunci când se analizeazã prezentul și viitorul ePR, exemplele sunt: marketing direct (email), marketing viral (form-urile), marketing interstițial (advertoriale online) etc. WEB-PR-ul nu este deci ePR atât pentru cã relațiile publice, deși au derivat la nivel de agregare a resurselor umane din specialiști din zona jurnalismului și din marketing, acestea nu sunt niște anexe, ci și pentru faptul cã nu sunt derivate adaptate ale serviciilor conexe oferite pe Internet.

WEB-PR-ul nu este un suport de comunicare. Tamas Barat, vicepreședinte al CERP a fost primul care în anul 1999 a abordat conceptul de WEB-PR. “Nu ne aflăm departe de momentul în care fax-ul va deveni de domeniul trecutului, la fel cum s-a întâmplat cu telex-ul acum câțiva ani. Practic nimeni nu îl mai folosește. Iar Web-PR-ul este doar una dintre “viitoarele” aplicabilități. Se poate întâmpla curând ca ziarele online, librăriile online și universitățile online să fie utilizate mult mai mult decât majoritatea oamenilor crede acum. Este deja o realitate că informația este distribuită prin diverse mijloace ale tehnologiei computerizate. De exemplu, în cadrul conferințelor de presă, comunicatele de presă, fotografiile sau ilustrațiile sunt înmagazinate pe floppy sau CD. Este de la sine înțeles că și în industria filmului, comunicatele de presă video vor fi înmânate tot pe CD sau floppy. Este o provocare căreia va trebui să îi facem față în curând.” WEB-PR-ul este redus la un suport de comunicare, mai concret la un mediu de stocare a informației (cd, email). Ele reprezintã produse informatice accesibile publicului larg, care au înlocuit treptat mijloacele clasice de trasnsmitere a informației, fiind consecințe ale progresului informatic, cauze pentru adaptarea organizaționalã, unelte ale WEB-PR, dar nu scheletul arhitectonic al acestuia.

WEB-PR nu înseamnã manipulare pseudo-atribuitã. În 1998, compania Nike din SUA a fost bombardatã cu mii de mesaje prin email, bazate pe un mesaj care a circulat pe internet și care susținea cã organizația va primi toate produsele sale uzate și le va înlocui cu unele noi, în mod gratuit. Peste 4500 de scrisori de disculpare, peste 4000 de telefoane date celor care au contactat Nike și o nouã campanie de repoziționare mesagisticã privind produsele uzate pentru a redresa efectul produs de mesajul eronat. Acest exemplu este doar unul dintr-o serie lungã de incidente, în care mediul informațional este folosit în scopuri manipulative pentu a produce pagube imagologice. Țintele sunt îndeosebi mãrcile, deoarece “recunoașterea globalã a unui brand are un cãlcâi al lui Ahile al vulnerabilitãții.”

În esențã, WEB-PR-ul nu este ePR, un suport de comunicare sau capacitatea de a manipula pseudo-atribuit.

2.2.Operaționalizare

WEB-PR este un concept hibrid. A-l defini înseamnã a-i defini pãrțile componente și a stabili puntea intrinsec-cauzalã dintre acestea.

2.2.1. Operaționalizarea conceptului WEB

Conceptul WEB derivã din WWW (World Wide Web). Acesta a apărut în 1989 la CERN, Centrul European de Cercetări Nucleare. Propunerea inițială de creare a unei colecții de documente având legături între ele a fost făcută de Tim Berners-Lee în martie 1989. Această propunere a apărut în urma problemelor de comunicare pe care echipele de cercetători ce foloseau centrul le întâmpinau, chiar și folosind poșta electronică. Primul prototip al acestei colecții (mai întâi text) a apărut până în decembrie 1991, când a fost făcută și prima demonstrație publică. Studiul a fost continuat prin apariția primei aplicații grafice Mosaic, în februarie 1993, realizată de cercetătorul de la NCSA, Marc Anderseen. Apoi, web-ul a evoluat până la ceea ce este astăzi, având ca suport Internetul. Tim Berners-Lee și echipa sa au dezvoltat primele versiuni pentru cele patru componente cheie necesare serviciului web, și anume:

A – protocolul HTTP;

B – limbajul de descriere a hipertextului (B1), HTML(B2);

C – server-ul de web;

D – browser-ul.

A. HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea informațiilor în Internet care sunt păstrate pe servere WWW (World Wide Web). Protocolul HTTP este un protocol de tip text, fiind protocolul "implicit" al WWW. Adică, dacă un URL nu conține partea de protocol, aceasta se consideră ca fiind http. Acesta presupune rularea unui program corespunzător pe calculatorul destinație care înțelege protocolul respectiv. Fișierul destinație poate fi un document HTML (HyperText Markup Language), un fișier grafic, de sunet, de animație, un program executabil pe server-ul respectiv sau un editor de texte. După clasificarea în funcție de modelele de referință OSI, protocolul HTTP este un protocol de nivel aplicație. Dezvoltarea sa este coordonată de W3C (World Wide Web Consortium).

Modul de funcționare al protocolului HTTP. HTTP are o tehnică de comunicare prin care pagini web se pot transmite dela un Computer aflat la distanță spre propiul Computer. Dacă se apelează un link sau adresă de web ca http://www.example.com se cere hostului destinație să afișeze o pagină web ( index.html sau altele ). Numele www.example.com vine în primă fază convertit de protocolul DNS într-o adresă IP. Urmează transferul prin protocolul TCP pe portul standard 80 a serverului HTTP raspunsul la cererea HTTP-GET. Informații suplimentare ca indicații pentru Browser, limba dorită, e.t.c. se pot adăuga în header-ul ( antetul ) pachetului HTTP. În urma cererii HTTP-GET urmează din partea serverului răspunsul cu datele cerute ca : pagini în (X)HTML, cu fișiere atașate ca imagini, fișiere de stil ( CSS ), scripturi ( Javascript ), dar pot fi și pagini generate dinamic (SSI, JSP, PHP și ASP.NET). Serverul trimite înapoi un mesaj de eroare, dacă informațiile nu pot fi trimise dintrun anumit motiv. Modul exact de desfășurare a acestei acțiuni ( cerere și răspuns ) este stabilit în specificațiile HTTP.

B.1. Limbajul de descriere a hipertextului. Ideea acestui concept este mai veche, apărând și într-un articol al lui Vannevar Bush din iulie 1945 „As We May Think” publicat în periodicul The Atlantic Monthly. În acest articol autorul, imagina un dispozitiv numit Memex, un birou mecanic, interconectat cu o arhivă de microfilme și capabil să redea diferite cărți, scrieri sau orice document dintr-o bibliotecă, ba chiar să urmeze automat referințe dintr-o pagină într-o altă pagină. Acest articol l-a inspirat însă și pe Douglas Engelbart în dezvoltarea și prezentarea în 1968 a sistemului NLS (oNLine System), prima utilizare efectivă a conceptului de hipertext. De altfel sistemul NLS încorpora multe concepte moderne ca : mausul (invenție a lui Engelbart împreună cu Bill English), monitor video, organizare informațională pe bază de relevanță, ferestre multiple pe un ecran, etc.

Primul proiect hipertext imaginat de Ted Nelson, încă din 1960 s-a numit Project Xanadu, în onoarea poemului Kubla Khan de Samuel Taylor Coleridge. Acest proiect nu a fost niciodată terminat, deși a determinat apariția multor concepte moderne și a avut la un moment dat chiar suportul financiar al companiei Autodesk. În schimb, lucrând împreună cu Andries van Dam la Brown University în 1967 definitivează Hypertext Editing System, un proiect ce rula pe mainframe-ul IBM System/360/50 și care încorpora câteva concepte de bază ale hipertextului. O altă aplicație software, apropiată de hipertext a fost și HyperCard scrisă de Bill Atkinson, dar ceea ce a impus sistemul hipertext a fost realizarea de către Tim Berners-Lee a conceptului de World Wide Web.

Conceptul de bază în definirea hipertextului după cum am putut observa este legătura (link), fie în cadrul aceluiași document, fie către alt document și permite organizarea non-lineară a informațiilor. Un sistem hipertext permite unui autor să creeze noduri, să le lege între ele, iar unui cititor navigarea printre aceste noduri. Astfel un nod reprezintă un concept putând conține orice fel de informație : text, grafică, imagini, animații, etc. Nodul sursă al unei legături se numește referință iar cel destinație referent sau ancoră, punctele de legătură din respectivele noduri fiind marcate de obicei. Activarea marcajelor unei legături duce la vizualizarea nodurilor. Asocierea unor elemente media, duce la extinderea noțiunii de hipertext către hipermedia.

Legăturile sunt conexiuni între noduri (sau concepte) dependente unul de altul, putând fi catalogate ca bidirecționale sau doar unidirecționale și li se pot asocia tipuri (legătură de specificare, de elaborare, legătura membru, legătură de opoziție etc.), definind astfel natura relației dintre noduri. Legăturile pot fi de asemenea referențiale (pentru realizarea referințelor încrucișate) sau ierarhice (ilustrând relațiile părinte-copil dintre noduri, ex. XML) . În funcție de momentul creeării legăturile pot fi : statice (definite de autor în momentul redactării) sau dinamice (generate în momentul rulării hipertextului și dependente de context). De asemenea unele legături pot avea asociate diferite comportamente în funcție de context. Astfel la traversarea unei legături, spre exemplu se poate deschide sursa unui document (dacă acțiunea asociată este de tipul deschide sursa) sau se poate afișa acel document (dacă acțiunea asociată este deschide documentul formatat).

Pentru a putea fi înțelese și reprezentate corect mental, documentele hipertext ar trebui să fie coerente. De aceea unii teoreticieni (Thuring, Rao sau Conklin) au stabilit pentru un document coerent următoarele secțiuni : conținut, organizare și prezentare [5]. Partea de conținut este alcătuită din obiecte purtătoare de informație, noduri conținut care conțin date sau legături de tip conținut care fac conxiuni între nodurile conținut pe baza unor relații. De asemenea, nodurile conținut pot fi ierarhizate pe mai multe nivele în funcție de informația prezentată. Partea de organizare structurează documentul hipertext din perspectiva cititorului. Nodurile de structură organizează nodurile conținut și legăturile de tip conținut. Astfel de noduri pot fi: de secvență prin care cititorul poate fi constrâns să urmărească o anumită secvență de noduri, sau de explorare, oferind posibilitatea de a explora tot documentul. În mod asemănător legăturile pot fi de secvență sau de explorare. Partea de prezentare este utilă în vizualizarea documentului și a stucturii, oferind eventual și modalități de navigare. Prezentarea poate fi : textuală, afișându-se conținutul unor noduri, grafică prin prezentarea structurii documentului sau combinată.

B.2.HTML. HyperText Markup Language (HTML) este un limbaj de marcare utilizat pentru crearea paginilor web ce pot fi afișate într-un browser (sau navigator). Scopul HTML este mai degrabă prezentarea informațiilor – paragrafe, fonturi, tabele ș.a.m.d. – decât descrierea semanticii documentului. Specificațiile HTML sunt dictate de World Wide Web Consortium (W3C).

HTML este o formă de marcare orientată către prezentarea documentelor text pe o singura pagină, utilizând un software de redare specializat, numit agent utilizator HTML, cel mai bun exemplu de astfel de software fiind browserul web. HTML furnizează mijloacele prin care conținutul unui document poate fi adnotat cu diverse tipuri de metadate și indicații de redare. Indicațiile de redare pot varia de la decorațiuni minore ale textului, cum ar fi specificarea faptului că un anumit cuvânt trebuie subliniat sau că o imagine trebuie introdusă, până la scripturi sofisticate, hărți de imagini și formulare. Metadatele pot include informații despre titlul și autorul documentului, informații structurale despre cum este împărțit documentul în diferite segmente, paragrafe, liste, titluri etc. și informații cruciale care permit ca documentul să poată fi legat de alte documente pentru a forma astfel hiperlink-uri (sau web-ul).

HTML este un format text proiectat pentru a putea fi citit și editat de oameni utilizând un editor de text simplu. Totuși scrierea și modificarea paginilor în acest fel solicită cunoștințe solide de HTML și este consumatoare de timp. Editoarele grafice (de tip WYSIWYG) cum ar fi Macromedia Dreamweaver, Adobe GoLive sau Microsoft FrontPage permit ca paginile web sa fie tratate asemănător cu documetele Word, dar cu observația că aceste programe generează un cod HTML care este de multe ori de proastă calitate.

HTML se poate genera direct utilizând tehnologii de codare din partea serverului cum ar fi PHP, JSP sau ASP. Multe aplicații ca sistemele de gestionare a conținutului, wiki-uri și forumuri web generează pagini HTML.

HTML este de asemenea utilizat în email. Majoritatea aplicațiilor de email folosesc un editor HTML încorporat pentru compunerea email-urilor și un motor de prezentare a email-urilor de acest tip. Folosirea email-urilor HTML este un subiect controversat și multe liste de mail le blochează intenționat.

C.Server-ul de web. În tehnologia informației, un server este o aplicație program care furnizează servicii altor aplicații program (numite aplicații client) aflate pe același calculator sau pe calculatoare diferite. De obicei, aplicația server așteaptă conexiuni din partea aplicațiilor client. Se mai numește server și calculatorul pe care rulează una sau mai multe asemenea aplicații.

Serverele ocupã un loc important în tehnologia informațională, ca și minicomputerele în trecut, care au fost înlocuite. Un server este un sistem de computer care operează continuu în rețea și așteaptă solicitări din partea altor calculatoare din rețea. Se folosesc multe calculatoare în acest scop, dar pot fi folosite simultan pentru alte scopuri, dar când nevoile cer se pot folosi ca servere simple. De exemplu într-un birou, se poate folosi un calculator în două scopuri, ca stație de lucru și ca server pentru celelalte calculatoare din birou. Termenul 'Server' provine din cuvântul englez 'Serve' – a servi, așadar acest calculator, în principal, deservește întreaga rețea pentru diverse forme de conectare, imprimări de la diverși utilizatori și servind fiecare terminal care accesează aplicații de pe rețea. Numele de 'Server' este un alt termen prin care se numește un 'Host computers' – computer gazdă.

În zilele noastre serverele arată asemănător cu celelalte calculatoare uzuale, deși configurația hardware este optimizată pentru funcționarea lor ca servere, dacă sunt dedicate pentru acest rol. Multe componente sunt identice cu cele ce găsim într-un calculator personal. Totuși serverele rulează programe care adesea sunt foarte diferite față de cele folosite pe calculatoare personale și stații de lucru.

Serverele nu trebuiesc confundate cu calculatoarele mainframe, care centralizează informații și procesează activitățile la nivel de mari societăți și poate sau nu să funcționeze și ca server pe lângă celelalte activități. Multe societăți mari au ambele tipuri de calculatoare, respectiv mainframe și servere, cu toate că serverele sunt mai mici și mai numeroase și mai descentralizate decît cele mainframe.

Serverele găzduiesc resurse hardware care sunt partajate și pot fi controlate de către calculatoarele client, cum ar fi imprimate (print servers) și fișiere de sistem (file servers). Această partajare permite un acces mai bun (și o securitate mai bună) și poate reduce cheltuielile cu dispozitive periferice.

Aproape toată structura Internetului se bazează pe modelul de server client. Mai multe milioane de servere, toată lumea, sunt conectate la Internet și rulează continuu. Majoritatea serviciilor oferite pe Internet, de servere sunt: Web; Domain Name System; Electronic mail – poștă electronică; transfer de fișiere; mesagerie instantă; fișiere audio și video, jocuri. Pentru orice acțiune care este inițiată de un utilizator al Internetului, una sau mai multe servere interacționează unul cu celălalt.

D.Browser-ul de web. Browser-ul este un program cu ajutorul căruia se poate "naviga" prin Web – adică afișează documente plasate pe diferite calculatoare conectate prin Internet la rețeaua World Wide Web. Un browser este alcătuit dintr-un set de programe care permit manevrarea informațiilor bazate pe text și elemente de grafică și rularea unor programe pe care documentele le pot include (applet-uri, scripturi). Fiecare browser are o casetă de text unde utilizatorul introduce adresa documentului dorit. În cazul în care utilizatorul nu cunoaște adresa exactă de identificare a documentului(URL-ul), acesta poate introduce un text semnificativ pe care documentul ar trebui să îl conțină. Browser-ul transmite acest text unor aplicații speciale existente în Web, programe numite motoare de căutare. Acestea caută în multitudinea de documente existente respectivul text, oferind apoi ca rezultat o listă de adrese ale unor documente care conțin respectiva "cheie" de căutare. Utilizatorului nu îi rămâne decât sa aleagă – eventual prin încercări – locația dorită. Există mai multe astfel de programe de navigare Web, dar cele mai cunoscute sunt Internet Explorer , Firefox, Opera și Netscape Navigator.

În concluzie, WEB-ul este o colecție de date/informații care au ca suport internetul. Din perspectivã comunicaționalã, coroborând cu definiția datã mai sus Internet-ului, WEB-ul este o colecție informatizatã a informațiilor integrate într-un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare a datelor prin interșanjabilitatea relației client-server și prin agregarea informaționalã.

2.2.2.Operaționalizarea conceptului de PR

Pornind de la morfogeneza relațiilor publice, definiția datã de Institutul Britanic de Relații Publice (“[…]efortul planificat să influențeze opinia publică prin bună reputație și performanță responsabilă, bazat pe acte satisfăcătoare de comunicare bidirecțională.”) și conceptul de agregare informaționalã, relațiile publice pot fi conceptualizate drept un instrument adaptabil și obiectiv de comunicare publicã interactivã.

WEB-PR devine astfel o colecție informatizat-adaptabilã de informații integrate într-un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare publicã interactivã a identitãții organizaționale.

3.Suportul informatic al WEB-PR

WEB-PR nu este un proces de comunicare, ci un instrument al procesului de relații publice pe care o organizație îl efectueazã în raport cu publicurile sale, atât extra- cât și inter-oragnizaționale.

Suportul informatic al WEB-PR nu este internet-ul, ci un algoritm de identitate și informare, implementabil prin interoperabilitatea unor soft-uri.

3.1.Algoritmul de identitate și informare

Algoritmul de identitate și informare pe care organizația îl poate realiza prin WEB-PR trebuie sã posede propietãțile unui algoritm funțional, la care se adaugã atributele specifice comunicãrii virtuale și condiția de legitimitate a relațiilor publice.

Astfel, algoritmul identitar-informațional trebuie sã respecte urmãtoarele norme:

– finititudinea, care este proprietatea algoritmului de a se termina într-un număr finit de pași;

– corectitudinea: proprietatea algoritmului de a furniza o rezolvare corectă a problemei date.

– generalitatea: proprietatea unui algoritm de a rezolva o clasă de probleme, și nu doar o problemă particulară;

– claritatea: proprietatea algoritmului de a descrie cu exactitate pașii pe care îi parcurge în rezolvarea problemei, fără neclarități, fără ambiguități;

– optimalitatea: proprietatea unui algoritm de a se termina după un număr minim de pași;

– interactivitatea: atribut bidirecțional (organizație-client), necesar pentru operararea de modificãri în timp real;

– transparența: atribut generator de credibilitate, exploatabil în situații de crizã;

– obiectivitatea: condiție non-variabilã a strategiei de relații publice în cadrul comunicãrii organizaționale;

Schematic, algoritmul identitar-informativ se prezintã astfel:

3.2.Interoperabilitatea soft-urilor pentru implementarea WEB-PR

Pentru realizarea unei colecții informatizate adaptabile de informații integrate într-un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care sã înlesneascã serviciile de comunicare publicã interactivã a identitãții oraganizaționale sunt necesare o serie de soft-uri. Unele sunt GPU , iar unele sunt utilizabile doar prin achiziționarea unei licențe.

3.2.1.Soft-uri necesare și opționale. Denominație și prezentare.

Atât pentru organizații cu vizibilitate distalã, cât și pentru cele cu vizibitate proximalã, sunt recomandate urmãtoarele programe, ce vor servi algoritmului operațional Web-PR:

Open Office.org ca suitã de aplicații de editare date și prezentãri multimedia [GPU]

Mozilla Firefox și Thunderbird, pentru navigare internet și client email/rss [GPU]

Irfan View – vizualizare, redimensionare imagini [GPU]

Adobe Photoshop și Adobe Image Ready – prelucrare / retuș imagine non-vectorial[contracost]

Adobe Illustrator sau Corel Draw pentru editare în formate vectoriale [contracost]

Macromedia Dreamweaver sau Adobe Dreamweaver – dezvoltare aplicații web, mentenanțã, client FTP și/sau SFTP [contracost];

Macromedia Flash – realizare animații multimedia, filme prezentare[contracost]

Open Office.org

OpenOffice.org este o suită de programe pentru birou liberă (Open source). Proiectul se bazează pe codul sursă al unei versiuni precedente a StarOffice, de la Sun Microsystems. Numele precis al proiectului este OpenOffice.org și nu OpenOffice, datorită unui conflict de marcă.

OpenOffice.org este un concurent direct al suitei Microsoft Office, majoritară pe piață. Acesta deține o interfață similară și implementează majoritatea funcționalităților unui software comercial. OpenOffice.org folosește formatele de fișiere OpenDocument, standardizate de către OASIS, precum și set de formate proprii, mai vechi, dar foarte apropiate de OpenDocument. Cu mici excepții, OpenOffice.org poate citi și scrie și documente în formatele Microsoft Office. Noile versiuni StarOffice (începând cu 6.0) se bazează pe codul OpenOffice.org.

Suita OpenOffice.org cuprinde :

– Writer (procesor de text)

– Calc (calcul tabelar)

– Draw (program pentru desene bitmap și vetoriale)

– Impress (program pentru prezentări grafice)

– Editor HTML

– Math (editor de formule matematice)

– Base (baze de date) – începând de la versiunea 2.0

OpenOffice.org se poate integra și cu baze de date externe, precum MySQL sau PostgreSQL.

Mozilla

Mozilla este un cuvânt cu mai multe sensuri, toate legate de compania Netscape Communication Corporation și browser-ul de web produs de aceștia. Inițial termenul a fost un nume de cod pentru Netscape Navigator, apoi parte a user agent-ului acestuia și mascota companiei, pentru a deveni mai târziu numele fundației care a preluat codul sursă al browserului Netscape și care a dezvoltat software precum Firefox, Thunderbird sau Mozilla Suite.

În 1998 Netscape a licențiat Netscape Communicator, urmașul Netscape Navigator sub o licență open source, fondând în același timp și Mozilla Organization, cu scopul administrării codului sursă și dezvoltării unei noi generații de browsere. Pe 5 iunie 2002 Mozilla Organization a lansat prima versiune finală a Mozilla 1.0, primul browser produs de aceasta. Ulterior, ca urmare a separării totale de Netscape, achiziționată de AOL, la 15 iulie 2003, organizația și-a schimbat numele și a fost înregistrată legal ca "Mozilla Foundation" (Fundația Mozilla). În 2005, Fundația Mozilla a înființat Corporația Mozilla, o companie dedicată marketingului produselor fundației. Fundația se ocupă cu dezvoltarea de software, printre produsele cele mai cunoscute ale acesteia fiind browserele Firefox, Camino și Mozilla Suite, clientul de e-mail Thunderbird, sistemul de management al bug-urilor Bugzilla și calendarul Sunbird.

Mozilla Firefox

Mozilla Firefox (cunoscut înainte sub numele de Phoenix apoi ca Mozilla Firebird) este un browser dezvoltat de Fundația Mozilla.

Browserul este bazat pe motorul de randare Gecko, conformându-se cu majoritatea standardelor web în vigoare (HTML, XML, XHTML, CSS 1 și 2, ECMAScript (JavaScript), DOM, MathML, XSL, XPath). Este implementat parțial și suportul pentru CSS3, care nu a fost încă standardizat, și este în lucru implementarea standardelor SVG și APNG. Notabil este și suportul complet pentru imaginile PNG, care încă nu este disponibil în cel mai important browser concurent (Microsoft Internet Explorer).

Firefox asigură suport pentru navigare cu file (taburi). Sistemul de file implicit este foarte simplu (de exemplu nu permite redeschiderea unei file închise), dar este foarte ușor extensibil și adaptabil nevoilor fiecărui utilizator cu ajutorul extensiilor disponibile atât pe site-ul Mozilla cât și pe diverse alte site-uri. Alte facilități importante includ:

– suport pentru căutare pe web, prin intermediul barei de căutare prezentă în dreapta sus. Conține ca standard acces motoarele de căutare Google, Yahoo, Creative Commons și poate fi ușor extinsă pentru diferite motoare de căutare (inclusiv pentru Wikipedia), o facilitate asemănătoare cu GoogleBar-ul pentru Internet Explorer, dar cu diferența este că vine implicit cu browserul și nu ocupă spațiu inutil în fereastra de navigare.

– căutare rapidă în pagină, prin utilizarea unei bare în partea de jos, care întoarce rezultatele unei căutări pe măsură ce utilizatorul tastează, prin colorarea rezultatelor

– opțiuni de blocare a ferestrelor popup, ușor adaptabile pentru fiecare utilizator

– extensibilitate foarte mare – browserul poate fi îmbunătățit sau anumite funcționalități pot fi modificate prin instalarea unor add-onuri numite extensii. Sistemul, numit xpinstall, permite downloadul extensiilor și update-urilor pentru acestea. În plus, sunt asigurate și uneltele pentru managementul acestora, pentru a le dezactiva și activa după preferințe. Există extensii pentru o mulțime de facilități, de la prognoza stării vremii și îmbunătățirea navigării cu taburi, pâna la unelte pentru blocarea reclamelor din pagini, dezvoltare pagini web, simplificara editării Wikipedia, sau adaptare pentru utilizarea browserului în sistem de punct public de acces Internet

– personalizare foarte ușoară; practic toate barele de unelte și meniurile pot fi configurate în cel mai mic detaliu. În plus, există o mulțime de teme și stiluri grafice disponibile pentru descărcare. Utilizatorul poate fie descărca teme deja disponibile, sau, cu minime cunoștințe în CSS își poate crea propria lui temă

– este disponibil pentru o varietate foarte mare de platforme și sisteme de operare. În plus, fiind open-source, utilizatorul poate încerca să-și porteze aplicația pe sistemul propriu, în caz că nu este deja disponibilă o versiune spre download. Actualmente sunt disponibile, fie direct de către Fundația Mozilla, fie de către alte entități, versiuni pentru Microsoft Windows 98, Me, 2000, XP, 2003 Server, Linux (o varietate largă de platforme) și MacOS X (de la versiunea 1.5, numai MacOS X 1.0.2 sau mai recent vor mai fi suportate), BSD (FreeBSD, OpenBSD, NetBSD și PC-BSD) Solaris (x86 și SPARC), BeOS, OS/2, AIX, SkyOS și IRIX. În cazul sistemelor multi-boot, fișierele de configurare și preferințe pot fi păstrate o singură dată, pe o partiție accesibilă mai multor sisteme de operare

– este tradus în peste 30 limbi, printre care și româna. Este posibilă traducerea lui în alte limbi fără cunoștințe de programare, doar prin editarea unor fișiere text

– suport inclus pentru RSS

– accent pe siguranță, Mozilla asigurând un premiu pentru fiecare vulnerabilitate descoperită. În plus, neexecutarea de cod ActiveX cât și modelul de securitate ales, conferă un plus de siguranța în calea virușilor, adware și spyware.

Mozilla Thunderbird

Thunderbird este un client de email și știri. Thunderbird face față celor mai sofisticare moduri de organizare, în același timp facilitând navigarea prin scrisori.

Thunderbird continuă să fie pe primul loc în ceea ce privește securitatea pe internet, iar acum conține și protecție activă împotriva înșelătoriilor de pe Internet, pentru o siguranță mai mare.

Thunderbird oferă o varietate de moduri se pot organiza și afișa directoarele, cele preferate, cele mai recent văzute sau directoarele care conțin mesaje necitite. De asemenea, se pot seta fluxul RSS și directoare pentru grupuri de știri pentru a fi la curent cu știrile din domeniile care fac obiectul de interes organizațional. Thunderbird are și opțiunea de a mări fereastra în care se afișează mesajul prin afișarea unui meniu contextual în loc de tradiționala bară laterală.

Thunderbird oferă și posibilitatea de a eticheta mesajele cu cuvinte-cheie cum ar “de fãcut“ sau “gata“ sau alte etichete create de utilizator. Etichetele pot fi alăturate rezultatelor unei căutări sau unui mod de afișare a mesajelor pentru a facilita organizarea poștei.

Existența unui panou de căutare în timpul scrierii face mai rapidă căutarea în interiorul unui mesaj. Thunderbird are și opțiunea de căutare rapidă, care începe să arate rezultate din momentul în care se începe tastarea termenilor de căutare.

Un avantaj destul de important este și protecția împotriva phishing-ului . Thunderbird protejează utilizatorii de mesaje contrafăcute, care încearcă să convingă îi convingă să dezvăluie informații personale sau confidențiale. Thunderbird atenționează utilizatorul atunci când a primit un mesaj suspectat a fi contrafăcut. De adesemenea, Thunderbird atrage atenția atunci când este apãsatã o legătură care duce la o altă pagină de Internet decât cea care este indicată.

Irfan View

IrfanView este un vizualizator de imagine freeware excelent, care oferă cele mai importante caracteristici: browser, slide show și editare. IrfanView este un vizualizator grafic mic și compact pentru Windows 9x/ME/NT/2000/XP/2003/Vista. În plus față de suportul pentru peste 60 de formate grafice, audio și video, pot fi vizualizate și GIF-urile animate. Acest software gratuit integrează un convertor, procesare de imagine și o funcție pentru controlul scanării. Pentru prelucrarea avansatã a imaginilor este recomandat Adobe Photoshop.

Adobe Photoshop

Adobe Photoshop este un software folosit pentru editarea imaginilor digitale pe calculator, program produs și distribuit de compania americană Adobe Systems și care se se adresează în special profesioniștilor domeniului sau oricãrei organizații care dorește sã își gestioneze bagajul imagistic (din punct de vedere grafic) pe cont propriu, fãrã a fi necesar sã apeleze la serviciile unei agenții de publicitate.

Adobe Photoshop, așa cum este cunoscut astăzi, este vârful de lance al gamei de produse software pentru editare de imagini digitale, fotografii, grafică pentru tipar, video și Web de pe piață. Photoshop este un program cu o interfață intuitivă și care permite o multitudine extraordinară de modificări necesare în mod curent profesioniștilor și nu numai: editări de luminozitate și contrast, culoare, focalizare, aplicare de efecte pe imagine sau pe zone (selecții), retușare de imagini degradate, număr arbitrar de canale de culoare, suport de canale de culoare pe 8, 16 sau 32 biți , efecte third-party etc. Există situații specifice pentru un profesionist în domeniu când alte pachete duc la rezultate mai rapide, însă pentru prelucrări generale de imagine, întrucât furnizează instrumente solide, la standard industrial, Photoshop este efectiv indispensabil.

Alături de aplicația Photoshop (ajuns la versiunea CS3), este inclusă și aplicația ImageReady, cu un impresionant set de instrumente Web pentru optimizarea și previzualizarea imaginilor (dinamice sau statice), prelucrarea pachetelor de imagini cu ajutorul sistemului droplets-uri (mini-programe de tip drag and drop) și realizarea imaginilor rollover (imagini ce își schimbă aspectul la trecerea cu mouse-ul peste), precum și pentru realizarea de GIF-uri animate.

Principalele elemente prin care Photshop se diferențiază de aplicațiile concurente și prin care stabilește noi standarde în industria prelucrării de imagini digitale sunt:

– Selecțiile

– Straturile (Layers)

– Măștile (Masks)

– Canalele (Channels)

– Retușarea

– Optimizarea imaginilor pentru Web

Photoshop poate citi marea majoritate a fișierelor raster și vector. De asemenea, are o serie de formate proprii:

– PSD (abreviere pentru Photoshop Document). Acest format conține o imagine ca un set de straturi (Layers), incluzând text, măști (mask), informații despre opacitate, moduri de combinare (blend mode), canale de culoare, canale alfa (alpha), căi de tăiere (clipping path), setări duotone precum și alte elemente specifice Photoshop. Acesta este un format popular și des răspândit în rândul profesioniștilor, astfel că este compatibil și cu unele aplicații concurente Photoshop.

– PSB (denumit Large Document Format) este o versiune mai nouă a formatului PSD, conceput special pentru fișiere mai mari (2GB) sau cu o informație prezentă pe o suprafață definită de laturi mai mari de 30.000 de pixeli (suportă până la 300.000×300.000 pixeli).

– PDD este un format mai puțin întâlnit, fiind asociat inițial aplicației Adobe PhotoDeluxe, astăzi (după 2002) compatibil doar cu aplicațiile Adobe Photoshop sau Adobe Photoshop Elements.

– Camera RAW: Instrumentul oferă acces rapid și facil la imaginile tip RAW produse de majoritatea camerelor foto digitale profesionale și de mijloc. Camera RAW se folosește de toate detaliile acestor fișiere pentru a obține un control total asupra aspectului imaginii, fără a modifica fișierul în sine.

– Adobe Bridge: Un browser complex, de ultimă generație, ce simplifică gestionarea fișierelor, poate procesa mai multe fișiere de tip RAW în același timp și pune la dispoziția utilizatorului informația metadata de tip EXIF etc.

– Multitasking: Adobe introduce posibilitatea de a folosi toate aplicațiile sale din suita "Creative suite 2" în sistem multitasking.

– Suport High Dynamic Range (HDR) pe 32 biți: Creează și editează imagini pe 32 biți, sau combină cadre fotografice de expuneri diferite într-una ce include valorile ideale de la cele mai intense umbre până la cele mai puternice zone de lumină.

– Shadow/Highlight: Îmbunătățește contrastul fotografiilor subexpuse sau supraexpuse, inclusiv imagini CMYK, păstrând în continuare echilibrul vizual al imaginii.

– Vanishing Point: Oferă posibilitatea de a clona, picta sau lipi elemente ce automat se transpun în perspectiva obiectelor din imagine.

– Image Warp: Capacitatea de a deforma imaginile plane după o matrice ușor editabilă, folosind mouse-ul.

– Corectarea deformărilor cauzate de lentile: Lens Distort corectează cu ușurință efectele obișnuite date de lentilele aparatelor foto precum cele cilindrice, sferice, tip pâlnie, "efectul de vignetă" (funcție de poziționarea față de lumină, colțurile fotografiilor sunt fie întunecate, fie luminate în contrast cu restul fotografiei) sau aberațiile cromatice.

– Personalizarea aplicației:Posibilitatea de a personaliza orice scurtătură sau chiar funcțiile din meniul aplicației și posibilitatea de a salva modificările pentru fiecare mod de lucru în parte.

– Control îmbunătățit al straturilor (layers): capacitatea de a selecta mai multe straturi în același timp.

– Smart objects: abilitatea de a deforma, redeforma și a reveni la starea inițială a obiectelor fără a pierde din calitate.

Macromedia Dreamweaver sau Adobe Dreamweaver

Macromedia Dreamweaver este o unealtă destinată creatorilor de pagini web. Dreamweaver a fost creat de Macromedia (acum Adobe Systems) și momentan a ajuns la versiunea 8. Primele versiuni ale produsului serveau doar ca simple editoare HTML de tipul WYSIWYG dar în versiunile recente au fost implementate funcții de editare avansate și support pentru alte tehnologii web cum ar fi, de exemplu, CSS-ul .

Dreamweaver s-a bucurat de un larg succes încă de la sfârșitul anilor '90 și momentan deține aproximativ 80% din piața editoarelor HTML. Produsul poate fi rulat pe variate platforme software: Mac, Windows, dar suportă în același timp și platforme UNIX cu ajutorul unor emulatoare software, cum ar fi Wine.

Ca orice alt editor WYSIWYG, Dreamweaver poate ascunde detaliile de implementare a paginilor HTML, făcând astfel posibilă crearea cu ușurință a paginilor web de către utilizatorii neexperimentați.

Unii creatori de pagini web critică aceste tipuri de editoare deoarece produc pagini de dimensiuni mult mai mari decât ar fi necesar, ceea ce conduce la o funcționare neperformantă a browserelor web. Această afirmație este în mare parte adevarată deoarece paginile web produse folosesc design-ul pe bază de tabel. În plus, produsul a mai fost criticat în trecut și pentru producerea de coduri care adesea nu erau conform standardelor W3C, dar acest aspect a fost mult îmbunătățit în versiunile recente. Cu toate acestea, Macromedia a crescut suportul pentru tehnologia CSS precum și alte modalități de design fără a fi necesară folosirea design-ului pe bază de tabel.

Dreamweaver permite folosirea majorității browserelor instalate pe calculatorul utilizatorului, pentru a previzualiza website-ul creat. De asemenea conține și câteva utilitare pentru administrarea site-urilor, cum ar fi cele pentru a găsi și modifica un paragraf sau o linie de cod, în întregul web site, pe baza oricăror parametri specificați de către utilizator. Cu ajutorul panourilor de stare se poate crea cod JavaScript fără a avea cunoștințe de programare.

Odată cu apariția versiunii MX, Macromedia a încorporat utilitare de generare dinamică a conținutului. De asemenea este oferit suport pentru conectarea la baze de date (cum ar fi MySQL și Microsoft Access) pentru a filtra și afișa conținutul folosind script-uri de genul PHP , ColdFusion, Active Server Pages (ASP) și ASP.NET, fără a avea nevoie de o prealabilă experiență în programare.

Un aspect foarte lăudat al Dreamweaver-ului îl reprezintă arhitectura sa extensibilă. Extensiile, așa cum sunt ele cunoscute, sunt mici programe, pe care orice dezvoltator le poate scrie (de obicei în HTML și JavaScript) și pe care oricine le poate descarca și instala, acestea aducând un spor de performanță și funcționalitate îmbunătățită programului. Există o comunitate de dezvoltatori care produc aceste extensii și le publică (atât comercial cât și gratuit) pentru probleme de dezvoltare web, de la simple efecte rollover până la soluții complete de vânzare online.

Macromedia Flash sau Adobe Flash

Adobe Flash sau mai pe scurt Flash este o aplicație utilizată pentru dezvoltarea obiectelor-aplet de tip Flash disponibile în cadrul unor pagini WEB. Prin intermediul obiectelor flash, veți putea crește dinamismul unei pagini precum și facilita interacțiunea cu utilizatorul. Inițial dezvoltată de Macromedia, aplicația Flash a fost preluată de către Adobe© odată cu achiziționarea companiei sus amintite.

Avantajele utilizãrii flash-ului:

– Elemente grafice vectoriale: dimensiuni mici și scalabil: Pentru a “memora” imaginile un calculator poate recurge la două metode: prima este reținerea pixel cu pixel a imaginii, cea de-a doua este memorarea unor “puncte critice” cu ajutorul cărora imaginea poate fi refăcută. Astfel pentru a afișa un cerc, acesta poate fi memorat într-o imagine de tip raster (cum ar fi formatul BitMap sau Jpeg) – dacă avem un cerc cu o rază destul de mare vor fi memorați nu numai pixelii de pe circumferința cercului ci și cei din interiorul acestuia sau care sunt în jurul său. Spre deosebire, în cadrul formatelor vectoriale (SVG – Scalable Vector Graphics, SWF – ShockWave Flash) sunt reținute doar centrul și raza cercului calculatorul găsind imediat metoda de afișare a tuturor punctelor ce vor alcătui cercul. Este evident faptul că dimensiunea unui fișier în format rasterizat (jpg, bmp, gif) este mai mare decât cea a unui fișier în format vectorial (din cauza numărului de informații ce vor fi reținmute). Atunci când mărim o imagine de tip vectorial nu facem decât să redesenăm o parte a sa, calculatorul putând reda cercul cu aceeași claritate – se cunoaște forma geometrică reprezentată și mărirea imaginii nu reprezintă decât trasarea (la scară) a fostei imagini vectoriale. Atunci când mărim o imagine de tip raster calculatorul nu “cunoaște” despre ce este vorba și operația va consta doar în suprademensionarea pixelilor (un pixel al cercului va fi afișat în patru puncte de pe ecran).

– Independența de platforma (browser/sistem de operare): Imaginile vectoriale deși mai utile, necesită o aplicație care să genereze imaginea (pentru formatul SVG de exemplu exista Adobe SVG Player iar pentru SWF avem Playerul de Flash). Independența de platformă și sistem de operare apare din cauză că acest program ce „compilează” imaginile a fost construit pentru o gamă largă de hardware și sisteme de operare: Astfel dacă vom vizualiza obiectul Flash în Windows se va descărca automat Playerul de Flash versiunea Windows, dacă ne folosim de un telefon mobil (SmartPhone), se va folosi playerul disponibil pentru telefoane (Flash Player Lite 1.0) iar dacă vom folosi MacOS avem un player separat (evident toate playerele vor afișa aceeași imagine finală).

– Animații de lunga durata ușor de realizat: animațiile sunt punctul forte al Flash-ului, interfața aplicației dă posibilitatea de a sincroniza (în funcție de timp) diversele obiecte, poziții sau forme ale acestora. Flash-ul nu numai că realizează această sincronizare dar poate și interpola poziția (sau forma) unui obiect pentru a ușura munca utilizatorului.

– Se pot adăuga interfeței elemente multimedia: în interiorul obiectelor Flash puteți importa și manipula (înainte, inapoi, salt la un anumit moment) MP3uri sau AVIuri.

– Nu necesită cunoștințe de HTML, XHTML: în cazul în care vă hotărâți să realizați un întreg site în Flash, aplicația vă poate furniza odată cu obiectul flash și codul HTML necesar – în acest fel tot ce mai trebuie făcut este publicarea sitului pe un server WEB.

– Editoare puternice și lucrul facil: (Macromedia) Flash este un editor puternic care dă posibilitatea de atașări de comportamente diverselor obiecte fie folosind interfața de desenare grafică fie prin atașarea de scripturi obiectelor.

– Ușurința îmbinării elementelor grafice cu scriptul: atașarea codurilor ActionScript obiectelor din flash se realizează prin selectarea obiectului și introducerea codului asociat obiectului într-o fereastră specială.

– Transferabil ca flux de date: pentru ca un film Flash să ruleze pe mașina clientului nu este necesar să fie încărcat în întregime – playerul va afișa doar cât va putea din film așteptând (eventual) încărcarea în continuare. Din acest motiv se pot realize scripturi speciale care atașate obiectelor Flash pot furniza informații privitoare la procentul de fișier care a fost încărcat.

Dezavantajele utilizãrii flash-ului:

– Depinde de player: deși acesta vine instalat pe o suita de browsere și în cazul în care nu este preinstalat instalarea este destul de rapidă – dimensiunea Playerului Flash este destul de mică și descărcarea acestuia în contextul rețelelor actuale este rapidă. Totuși există cazuri în care obiectele Flash ajung pe mașini ce nu au instalat aplicația nencesară interpretării obiectelor Flash ajungându-se în imposibilitatea folosirii fișierelor (Pentru a rula aplicațiile Flash pe aceste calculatoare trebuie să exportăm obiectul Flash ca un executabil).

– Mare amator de resurse: deoarece trebuie să „reconstruiască” de fiecare dată elementele grafice, Playerul Flash (precum și aplicația de dezvoltare) este mare consumator de memorie și procesor (în cazul graficii raster era clar unde trebuiau afișați pixelii ce formează cercul – în cadrul graficii vectoriale trebuie ca pozițiile pixelilor să fie recalculate).

– Motoarele de căutare nu pot indexa textul: Flashul lucrează cu mai multe tipuri de texte, unele dintre acestea (textul static) nu poate fi indexat de motoarele de căutare deoarece obiectul Flash este tratat ca element grafic/obiect și roboții de căutare nu au cunoștințele necesare „disecării” obiectelor Flash și extragerii textului intern.

– Ușurința utilizării îl face sa fie folosit în cele mai absurde moduri (ex flashurile-sperietoare). Pentru aceste tipuri de Flash-uri făcute de obicei de începători, în limba engleză există un termen special: flashturbation.

– Tehnologie licențiată: fiind o aplicație dezvoltată de o serie de programatori (plătiți pentru a dezvolta Flashul), instrumentul de dezvoltare costă cel puțin 600€. Totuși specificațiile formatului obiectului Flash sunt disponibile și din acest motiv au apărut (și încă apar) destule instrumente care să utilizeze acest format în scopuri mai mult sau mai puțin productive sau legale. Dintre acestea amintesc: Swift3D, Swish, ImperatorFLA, ActionScript Obfuscator.

3.2.2.Algoritmul de interoperabilitate al soft-urilor.

Pachetele de soft-uri prezentate anterior pot fi grupate în cinci categorii, în funcție de necesitãțile organizaționale :

a-interfațã și mijloc de editare/redactare: Open Office.org

b-navigare internet și client e-mail: Mozilla Firefox și Mozilla Thunderbird

c-editare foto: Irfan View [prelucrare primarã], Adobe Photoshop, Image Ready, Illustrator și Corel Draw [prelucrare avansatã de imagine]

d-dezvoltare și mentenanțã aplicații web: Macromedia Dreamweaver

e-prezentãri și aplicații mulimedia: Macromedia Flash.

În acest context, normele algoritmului de identitate și informare se articuleazã pe baza unui algoritm de interoperabilitate al soft-urilor, dat de sinergia normelor algoritmului de identitate și informare și numãrul de soft-uri necesare comunicãrii organizaționale:

AIS = nAII + (Ʃ – x)

unde,

AIS: algoritmul de interoperabilitate al soft-urilor;

nAII: normele algoritmului de identitate și informare;

x: numãrul de soft-uri care nu sunt necesare obiectivului/obiectivelor de comunicare.

3.3.Algoritmul operațional al WEB-PR

Întrucât în orice organizație fluxul informațional nu se reduce la relația cu proprii angajați și publicurile externe, ci este integratã într-un flux informațional internațional mult mai complex, WEB-PR nu se mai rezumã doar la a fi o colecție informatizat-adaptabilã de informații integrate într-un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare publicã interactivã a identitãții organizaționale, ci o colecție capabilã sã reducã timpul de transfer și acces la informație/ reacție.

Algoritmul operațional, sau de funcționare, al WEB-PR se compune din algoritmul de interoperabilitate al sofurilor (implicit și cel identitar-informativ) integrat în mecanica fluxului internațional al informației din media virtuale.

Mowlana H. în urma unei analize a formelor de comunicare internaționalã a propus încã din anul 1985 un model capabil sã reprezinte relația emițãtor-receptor mediatã de un sistem tehnologic de producție și de un sistem de distribuție.

Într-adevãr, contextul în care se desfãșoarã comunicarea la nivel internațional diferã de procesul la nivel național, iar procesul de comunicare per se este discontinuu și se desfãșoarã pe scarã largã. Acestea sunt însã atribute valabile doar pentru comunicarea mediaticã de tip clasic. În ceea ce privește comunicarea virtualã în genere, WEB-PR în spețã, fluxul comunicațional se prezintã astfel:

Web-PR presupune în acest context:

-un hard comunicațional, necesar atât la nivel organizațional [reprezentând fundamentul sistemului de producție comunicaționalã], cât și la nivelul publicurilor țintã, pentru receptarea informației;

-soft-ul comunicațional;

-normele algoritmului identitar-informativ al organizației, care sunt integrate în algoritmul de interoperabilitate al soft-urilor, capabil sã asigure transmiterea și receptarea cu acuratețe a informațiilor în media virtuale.

Relevante pentru realizarea reducerii timpului de transfer și acces la informație /reacție sunt douã condiții de necesitate:

tripla acțiune a soft-ului comunicațional: congruența cu normele algoritmului identitar-informativ, viabilitatea în cadrul algoritmului de interoperabilitate a soft-urilor și eficiența receptãrii mesagistice de cãtre publicurile țintã;

realizarea feeb-back-ului tot prin intermediul media virtuale.

4.Cuantificabilitate, concluzii și predicții

Cuantificabilitatea WEB-PR poate fi un proces dificil, dacã nu sunt luați în considerare o serie de factori, respectiv cantitatea de informații, timpul de producție și numãrul publicurilor țintã. Astfel, cantitatea de informații care se va transmite este direct proporționalã cu timpul necesar realizãrii acesteia și numãrul publicurilor țintã.

Monitorizarea activitãții de WEB-PR prespune existența unei baze de date interne prin care se vor analiza și optimiza toate procesele aferente, organizatã pe ani, luni și sãptãmâni și/sau zile în funcție de mãrimea fluxului eferent de comunicare al organizației.

Drept chei primare de analizã vor fi folosite organizațiile partenere, agențiile de presã și adresele de e-mail ale persoanelor din publicurile țintã. Se vor folosi trei sisteme binare de cuantificare de tip da/nu, pentru monitorizarea realizãrii/nerealizãrii unei activitãți planificate de WEB-PR, pentru primirea/neprimirea informației de cãtre receptor și pentru existența/neexistența feed-back-ului. Pentru existența feed-back-ului vor fi folosite douã subsisteme binare, pentru a cuantifica dacã acesta a fost realizat tot prin intermediul media virtuale și dacã dacã acesta a survenit într-un interval de 24 ore de la trimiterea acestuia.

Generând lunar rapoarte prin sortarea și combinarea cheilor primare se vor obține profile prin care strategia WEB-PR poate fi adaptatã în mod continuu, astfel încât comunicarea dintre entitãțile comunicaționale sã se realizeze în timp real, atât în condiții normale de activitate și cu atât mai mult în situații de crizã.

În concluzie, WEB-PR-ul înseamnã o colecție informatizat-adaptabilã de informații integrate într-un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare publicã interactivã a identitãții organizaționale și care este capabilã sã reducã timpul de transfer și acces la informație/ reacție. WEB-PR-ul poate fi tratat și ca instrument de sine stãtãtor, atunci când o organizație își personalizeazã în acest sens algoritmul identitar-informativ și cel operațional, în rest rãmânând doar o altã soluție din alternativa noilor media.

La nivelul lunii iunie 2007, numãrul total al utilizatorilor de internet la nivel global a atins cota, conform InternetWorldStats, de 1.133.408.294 . Dintr-o populație totalã de cca. 6,5 miliarde locuitori, rata de penetrare a serviciilor NewMedia devine 17,2%. Dacã ne referim însã la Europa, dintr-o populație de cca. 800 de milioane de locuitori, 319.092.225 au acces la internet, deci o ratã de penetrare de 39,4% și înregistrând o creștere a acesteia în intervalul 2002-2007 de 203.6 %.

Putem spune, aidoma lui Eric Schmidt , CEO al Google, cã explozia Internet a anilor ´90 a anunțat o noua erã, al cãrei impact de abia acum începem sã-l înțelegem. Acești ani au rescris regulile pentru producție și distribuție, oferind o libertate fãrã precedent pentru milioane de oameni din întreaga lume – pentru a crea și comunica, pentru a organiza și influența, pentru a vorbi și a fi auziți.

Internetul este mai mult decât o tehnologie. Curând va ajunge un mod complet diferit de a ne organiza viețile. Este surprinzãtor cã încã unele companii pariazã împotriva Internetului, încercând sã rezolve problemele de azi cu soluțiile de ieri. Pariul împotriva acestuia este o greșealã deoarece înseamnã un pariu împotriva a ceea ce va deveni o necesitate. WEB-PR-ul nu este decât expesia încercãrii de adaptare a clasicelor metode și metodologii ale relațiilor publice la noile nevoi și tendințe. Este probabil ca în 5-7 ani, mult mai multe domenii de activitate sã fie obligate fie sã se adapteze pentru cerințele media virtuale, fie sã se retragã din acest circuit.

Deja sistemul de cumpãrãturi online este utilizat pe scarã largã, folosit în tandem cu sistemul securizat de platã prin intermediul cardului bancar. Implicațiile pentru bãnci au fost însã mult mai mari decât profitul realizat, pentru cã doar în decurs de câțiva ani ele au renunțat majoritar la comunicarea prin mijlocele clasice, optând pentru comunicarea virtualã și cea telefonicã, unde este cazul.

Yahoo, unul dintre cele mai mari entitãți mondiale virtuale, a anunțat cã a încheiat un acord de parteneriat cu șapte trusturi de presă. Prin acest parteneriat, ambele părți se angajează să-și împartă conținutul, publicitatea și tehnologia de care dispun. Cele șapte trusturi înseamnă, de fapt, 176 de publicații, din 38 de state americane: Cox Newspapers, Belo, Hearst, E.W. Scripps, MediaNews Group, Lee Enterprises și Journal Register. Pentru început, trusturile vor posta anunțurile și știrile pe site-ul Yahoo, iar compania va oferi publicațiilor hărți, liste de evenimente și tehnologie de căutare în interiorul site-urilor (pentru edițiile on-line).

Exemplele pot continua, toate creionând însã realitatea unei ere informaționale în care comunicarea nu se va mai realiza prin mijloacele clasice, chiar și între indivizi, ci prin intermediul unor platforme și interfețe care oferã deja o multitudine de posibilitãți și care nici mãcar nu ajuns la adolescențã…

WEB-PR rãmâne o provocare a comunicãrii de masã, poate una dintre soluțiile pe termen lung ale organizațiilor care vor fi nevoite a-și restructura, prin adaptare, trecutul pentru a putea face fațã viitorului.

BIBLIOGRAFIE:

1.ACHELIS, Thomas, BARAT, Tamas, BAERNS, Barbara ș.a., PR vaut Brucken. Gedanken uber Chancen und moglichkeiten nationaler und internationaler Public Realtions, Bonn, DPRG-Wirtschaftsdienste- -und Verlagsgesellschaft, 1999;

2.COMAN, Cristina, Relații Publice și Mass-Media, Iași, Editura Polirom, 2000;

3.DABU, Valerică, Dreptul comunicării sociale, București, Editura Comunicare.ro, 2001;

4.DOBRESCU, Mihail, Relații Publice cu comunitatea și protocol, Reșița, Editura Eftimie Murgu, 2002;

5.DOBRESCU, Paul, BÂRGĂOANU, Alina, Mass-Media și societatea, București, Editura Comunicare.ro, 2003;

6.GAVOTĂ, Mihai, Internetul – Mijloc de informare și comunicare, curs electronic an 2, semestrul 2, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, 2004, ISBN 973-711-035-9;

7.IACOB, Dumitru, CISMARU, Diana-Maria, Relații publice. Eficiență prin comunicare, București, Editura Comunicare.ro, 2003;

8.MCQUAIL, Dennis, SVEN Windhal, Modele ale comuicării pentru studiul comunicării de masă, București, Editura Comunicare.ro, 2004;

9.NASTASIA, Diana-Iulia, Focus on communication, București, Editura Comunicare.ro, 2000;

10.PRICOPIE, Remus, Introducere în Relații Publice, curs format electronic (compact disc), Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, Departamentul ID, 2001, ISBN 973-711-035-2;

11.STANCU, Șerb, Relații publice și Comunicare, București, Editura Teora, 1999;

12.TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU, Irina, Patologii și terapii comunicaționale, curs format electronic an 4, semestrul 2, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, 2005, ISBN 973-711-043-9;

13.TRAN, Vasile, STĂNCIUGELU Irina, Teoria comunicării, București, Editura Comunicare.ro, 2001;

14.WILCOX, Dennis, L. Ault, H. Phillip, AGEE, K. Werren, Public Relations. Strategies and Tactics, Harper Collins College Publishers, 6th edition, 2000;

15.*** Australian Government, How to write a brief for a Public Relations Consultant, 2004, Department of the Prime Minister and Cabinet, Government Communications Unit, http://www.acu.aov.au

16.*** RICH, Long, Building Credibility, Confidence and Respect: how do we get there ?, 2003, http://www.prsa.org/conf.2003/long.html

17.*** http://www.antena3.ro/

18.*** http://download.chip.eu/ro/IrfanView-3.99_61040.html

19.*** http://ro.wikipedia.org/

20.*** http://internetworldstats.com/

21.*** http://www.adobe.com/products/

22.*** http://www.e-pr.org

23.*** http://www.mozilla.org/

24.*** http://www.mozilla-europe.org/ro/products/

25.*** http://www.openoffice.org/

26.*** http://www.smartnews.ro/