Vulcanismul In Sistemul Solar

În călătoriile navelor cosmice trimise de pământeni să cerceteze Sistemul Solar, cu telescoapele spațiale, dar și în observațiile făcute cu telescoapele terestre, s-au observat fenomene neașteptate pe planete și pe unii sateliți ai acestora.

S-au detectat, fotografiat și chiar filmat fenomene de vulcanism, furtuni violente, descărcări electrice și chiar ploi, dar cu totul altfel decât pe Pământ.

Ne propunem să trecem în revistă astfel de fenomene mai puțin cunoscute.

Atmosfera planetei este transparentă și mult mai rarefiată decât atmosfera Pământului. Suprafața ei a fost observată direct prin telescoape și fotografiată de sondele automate Mariner 9 și Viking, care au vizitat-o.

Marte – fotografiată de sonda automată Viking 1

Nu s-au înregistrat vulcani activi, însă certă este existența celui mai mare vulcan din Sistemul Solar, Olimpus Mons, cu o înălțime de 20 km și un diametru de 500 km!

Foarte interesant este că s-au înregistrat fenomene vulcanice în plină desfășurare pe IO, unul dintre sateliții lui Jupiter. Sonda spațială Voyager 2 a surprins pe acesta cel puțin șapte eruptii vulcanice! Satelitul Io are dimensiuni apropiate de dimensiunile Lunei și, la fel ca aceasta, viteza de rotație axială este egală cu viteza de revoluție.

Astfel că și el rămâne tot timpul cu o singură față îndrepată spre Jupiter.

Și atunci de unde apare căldura necesară topirii magmei? Calculându-se forma orbitei, s-a constatat că aceasta nu este circulară, ci este eliptică. Astfel că deplasându-se într-un puternic câmp gravitațional de intensitate variabilă, pe Io are loc fenomenul de ,,maree”, care generează energia termică respectivă. Încălzirea prin fenomenul de ,,maree” este mai lentă și produce o topire fracționată, zona din jurul erupțiilor fiind acoperită cu sulf (de culoare galbenă) care se topește foarte repede. Erupțiile fotografiate au produs o vie emoție în rândul oamenilor de știință (și nu numai). Satelitul Io, acum, arată ca Pământul în copilăria sa și studierea fenomenelor de acolo ajută la înțelegerea mai bună a ceea ce s-a petrecut cândva pe Pământ.

În anul 1981, sonda spațială Voyager 2, survolând sateliții lui Saturn, a fotografiat și micuțul satelit Enceladus, cu diametrul de doar 500 de kilometri, dar care s-a dovedit acoperit de o crustă groasă de gheață, brăzdată de crăpături imense. În octombrie 1997, a fost lansată o sondă spațială perfecționată, Cassini, care includea și sonda Huygens.

Sonda Cassini a traversat ,,norii” de deasupra gheizerelor și a făcut analiza chimică a acestora. Astfel, s-a constatat că 80% sunt vapori de apă și particule fine de gheață, iar restul de 20% este format din bioxid de carbon, metan, etan, propan, azot, acetilenă și altele. Este o compoziție asemănătoare cometelor. Amestecul de molecule organice și apă pot favoriza combinații chimice mai complexe și chiar apariția unor forme primare de viață. Pentru continuarea cercetărilor se preconizează trimiterea unor roboți care să studieze fenomenele chiar pe suprafața frământată a lui Enceladus.

Fenomenele observate sunt deosebit de interesante și studierea lor duce spre o înțelegere mai profundă a modului de formare a Sistemului nostru Solar și evoluția lui în timp.