Vreme de o zi întreagă, zi neguroasă, tăcută și posomorâtă de toamnă, în care norii grei atârnau apăsător din cer, străbătusem singur, călare, un… [620734]

Edgar Allan Poe
Prăbușirea Casei Usher
Vreme de o zi întreagă, zi neguroasă, tăcută și posomorâtă de toamnă, în care norii
grei atârnau apăsător din cer, străbătusem singur, călare, un ținut grozav de trist, până
ce mam găsit, întrun târziu, când se lăsau umbrele înserării, dinaintea melancolicei case
Usher. Nu știu de ce, dar de la cea dintâi privire pe care am aruncat o asupra clădirii, o
jale de nesuferit îmi pătrunse în suflet. Am spus o jale de nesuferit fiindcă în starea mea
nu intra nimic din acel sentiment mai curând plăcut, poetic oarecum și de care sufletul
nostru e cuprins chiar și în fața celor mai cumplite icoane ale dezolării și ale groazei. Am
contemplat priveliștea din fața mea și numai la vederea casei, a contururilor în care mi
se înfățișa acel domeniu – cu zidurile lui bătute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor
orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de copaci cărunți și
gârbovi – ma năpădit o sfârșeală fără margini, pe care n aș putea să o compar mai bine
cu o altă senzație pământească decât cu visul de apoi al celui care se trezește din beția de
opiu, cu amara regăsire în viața de toate zilele, cu hâda și treptata cădere a vălului. Era
un fior de gheață, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără leac a
minții, pe care nici un imbold al închipuirii n ar mai fi pututo îndemna spre măreție. Ce
să fi fost oare? Mă oprii locului să mă gândesc Ce să fi fost acel ceva care mă tulbura
până întratât numai la simpla vedere a casei Usher? Era un mister cu totul de nepătruns.
Și nu izbuteam să mă dezbat de întunecatele închipuiri ce mă năpădeau pe când îmi
puneam întrebarea. Și m am văzut silit să mă opresc la acest răspuns, care nu mă
mulțumea câtuși de puțin, că, fără îndoială, există anumite îmbinări între lucrurile cele
mai simple și obișnuite și care au puterea să ne miște în acest fel, dar că, cercetând
aceste puteri, aflăm pricini ce depășesc cunoștințele noastre. Mă gândeam că s ar fi putut
ca o schimbare neînsemnată în orânduirea amănuntelor ce alcătuiau priveliștea sau
decorul să fie de ajuns pentru a schimba sau chiar a zădărnici puterea lor de a ne
cufunda în tristețe. Stăpânit de aceste gânduri, mi am îndreptat calul spre malurile
râpoase ale unui negru și lugubru heleșteu care își așternea neclintitul său luciu în fața
locuinței și – cu un fior și mai pătrunzător – am privit în unde la icoana răsturnată și
înmulțită a trestiilor cenușii, la copacii trunchiați și fantomatici și la ferestrele
asemănătoare cu niște ochi fără priviri.
Și totuși, tocmai în acest lăcaș al tristeții aveam acum de gând să fac un popas de
câteva săptămâni Roderick Usher, proprietarul ei, fusese unul dintre voioșii mei prieteni
din copilărie. Ani mulți trecuseră însă de la ultima noastră întâlnire. O scrisoare îmi
sosise de curând, pe depărtatele mele meleaguri – o scrisoare din partea lui – al cărei
cuprins alarmant și stăruitor nu îngăduia alt răspuns din parte mi decât să mă duc eu
însumi la fața locului. Manuscrisul vădea o cumplită frământare nervoasă. Prietenul mi
se plângea de o năprasnică boală a trupului, de o tulburare mintală ce l apăsa și de o
dorință arzătoare de a mă vedea, ca pe cel mai bun și într adevăr singurul său prieten, cu
speranța că bucuria de a mă revedea îi va alina oarecum suferințele. Dar felul cum toate
acestea și multe altele încă erau spuse – acel strigăt din adâncul inimii ce îi însoțea

rugămintea – numi îngăduia nici o clipă de șovăială și de aceea m am supus fără zăbavă
chemării lui, pe care o găseam foarte ciudată totuși.
Deși, copii fiind, fusesem strâns legați între noi, știam prea puține lucruri despre
prietenul meu. Era în obiceiul lui să fie întotdeauna din cale afară de reținut. Știam, de
altfel, că, din noaptea timpurilor, străvechea lui familie se făcuse cunoscută prin firea ei
deosebit de simțitoare, care de a lungul veacurilor își dovedise măiestria în opere de
înaltă artă și se manifestase dintru început prin repetate fapte de milostenie, pornite
dintro mărinimie darnică și discretă și totdeodată printr o pătimașă înclinare spre
misterele întortocheate, mai degrabă decât spre frumusețile ortodoxe și limpezi ale
științei muzicale. Luasem cunoștință și de faptul, vrednic de luare aminte, că din
trunchiul familiei Usher, cu toată vechea ei slavă, n a crescut niciodată vreo ramură
trainică; întreg neamul lor, cu alte cuvinte, nu are altfel de coborâtori decât în linie
dreaptă; rămăsese așa întotdeauna, afară doar de câteva neînsemnate și trecătoare
abateri. Poate că tocmai această lipsă, îmi ziceam eu, ținând seama de potrivirea
desăvârșită dintre înfățișarea acelor locuri și binecunoscutul fel de a fi al celor din
familia Usher și gândindu mă totodată și la înrâurirea pe care, de a lungul unui șir de
veacuri, ar fi putut o avea una asupra celeilalte, poate că tocmai această lipsă a unei
ramuri lăturalnice, patrimoniul și numele trecând fără nici o abatere numai din tată în
fiu, să fi dus întrun sfârșit la contopirea acestor două, așa încât titlul a schimbat numele
de la obârșie al domeniului în ciudata și îndoielnica denumire de „Casa Usher”,
denumire folosită de țăranii din partea locului și cuprinzând în a lor minte atât familia,
cât și locuința ei.
Am spus că singura urmare a încercării mele oarecum copilărești de a mă uita în
heleșteu a fost că mi a întărit și mai mult ciudata mea impresie dintâi. După câte socot,
nu pot pune la îndoială că tocmai conștiința rapidei creșteri a stării mele de tulburare
superstițioasă – de ce oare n aș numio așa?
– Era pricina întețirii acestei tulburări. Aceasta este – și o știam de mult
– legea de neînțeles a tuturor sentimentelor a căror temelie este groaza. Și se prea
poate că, numai fiindcă mi desprinsesem privirile de la icoana din lac a locuinței, spre a
mi le arunca asupra clădirii înseși, mi a încolțit în minte o idee stranie – o idee, într –
adevăr atât de caraghioasă, încât, dacă vorbesc de ea, e doar ca să arăt cât de puternice și
de vii erau senzațiile ce mă apăsau. Închipuirea mea fusese stârnită până într atât, că
ajunsesem să cred într adevăr că împrejurul casei și împrejurul întregului domeniu
plutea o atmosferă proprie lor și vecinătății lor apropiate, o atmosferă cu totul străină de
aerul cerului, dar care parcă se ridica din arborii gârboviți și din zidurile cenușii și din
heleșteul tăcut – un abur pestilențial, vrăjit și funebru, greoi, nedeslușit și plumburiu.
Izgonindumi din minte ceea ce nu putea fi decât vis, am cercetat mai de aproape
adevărata înfățișare a clădirii. Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care
întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul. Un mucegai mărunt o
acoperea în întregime pe dinafară, tapisând o de sub acoperiș ca un țesut subțire de
broderie migăloasă. Cu toate acestea, nicăieri nu se vedea vreo stricăciune mai
neobișnuită. Nu se surpase nici o părticică a zidăriei și era parcă o ciudată nepotrivire
între această desăvârșită îmbinare a părților alcătuitoare și șubreda stare a pietrelor,
luate una câte una. În faptul acesta era ceva care mă ducea cu gândul la acele vechi tăblii
de lemn îndelung lăsate să putrezească în câte o pivniță uitată, fără nici o atingere cu
suflul aerului dinafară și care își păstrau totuși o înșelătoare trăinicie. În ciuda acestor
semne de adâncă părăginire, clădirea nu părea șubredă. Poate că ochiul unui cercetător

atent ar fi putut descoperi o crăpătură abia vizibilă, care, pornind de sub acoperișul
fațadei, își croia drum în zigzag în josul zidului, până ce se pierdea în apele triste ale
mlaștinii.
Fără a pierde din vedere aceste amănunte, m am îndreptat călare pe o alee scurtă ce
ducea spre casă. Un servitor îmi luă calul și am intrat sub bolțile gotice ale sălii. Un valet
în pas tiptil mio luă înainte Și mă însoți în tăcere printr un șir de coridoare întunecoase
și întortocheate spre camera de lucru a stăpânului. Nu știu de ce, dar multe dintre
lucrurile întâlnite pe acest parcurs n au făcut decât să întărească sentimentele
nedeslușite de care am mai vorbit. Desigur, obiectele din jurul meu – și stucaturile de pe
tavane și sumbrele tapiserii de pe Pereți și podelele negre ca abanosul și fantasticele
trofee armoriale ce zornăiau la trecerea mea cu pași mari, toate erau priveliști cu care
mă obișnuisem încă din copilărie. Și, cu toate că recunoșteam fără preget cât îmi erau de
familiare acestea, mă minunam totuși cât de neașteptate erau închipuirile pe care le
trezeau în mine niște imagini atât de obișnuite. Am întâlnit pe una dintre scări pe
medicul familiei. Chipul lui, gândii eu, poartă pecetea unei viclenii josnice îmbinată cu
stupoare, îmi strânse mâna cu emoție și și văzu de drum. Apoi valetul deschise o ușă și
mă găsii în fața stăpânului său.
Camera în care mă aflam era foarte spațioasă și înaltă. Ferestrele erau lungi,
înguste și ascuțite și așezate la o atât de mare depărtare de negrele podele de stejar, că ar
fi fost cu neputință să ajungi la ele. Raze plăpânde de lumină roșiatică pătrundeau prin
ochiurile zăbrelite, astfel încât obiectele mai mari din încăpere puteau fi lesne văzute.
Privirea însă se străduia zadarnic să ajungă până la colțurile depărtate ale odăii sau în
adânciturile tavanului boltit și sculptat. Draperii întunecate atârnau de pereți.
Mobilierul era peste măsură de bogat, anevoie de folosit, foarte vechi și hodorogit. Un
mare număr de hârțoage și de instrumente muzicale zăceau împrăștiate pe jos, fără să
izbutească însă a da viață decorului. Simțeam că respir o atmosferă încărcată de tristețe.
O jale adâncă, amară și de nelecuit plutea în aerul acela care învăluia totul și pătrundea
pretutindeni.
Când intrai, Usher se ridică de pe divanul pe care stătuse lungit și mă primi cu o
căldură și însuflețire ce cuprindeau, acesta fu primul meu gând, o exagerată cordialitate,
prea mult din bunăvoința cuviincioasă și obligatorie a unui om de lume plictisit. Dar a
fost de ajuns să arunc o privire asupra chipului său ca să mă încredințez de desăvârșita
lui sinceritate. Ne așezarăm. Și timp de câteva clipe, în care nu rosti nici un cuvânt, m am
uitat la el cu o milă amestecată cu spaimă. Desigur, niciodată un om nu se schimbase
atât de cumplit și într un răstimp atât de scurt ca Roderick Usher! Era de necrezut: cu
greu am izbutit să recunosc în palida făptură din fața mea pe tovarășul din prima mea
copilărie. Și totuși figura lui atât de caracteristică a fost întotdeauna vrednică de luare –
aminte. Mai întâi, culoarea cadaverică a feței; apoi, ochii mari, străvezii și fără seamăn
de luminoși; buzele cam subțiri, foarte pale, dar minunat de frumos arcuite; un nas
subțirel și coroiat, de tip ebraic, dar cu nările din cale afară de dilatate pentru o astfel de
croială și bărbia fin rotunjită, dar care, prin lipsa ei de proeminență, trăda slăbiciune
sufletească; în sfârșit, părul mai molatic și mai subțire decât firul de păianjen; și toate
aceste trăsături, adăugate la o nemaipomenită amploare a frunții, alcătuiau o înfățișare
de neuitat. Dar acum, prin simpla accentuare a caracteristicilor dominante ale
trăsăturilor feței și a expresiei sale obișnuite, arăta atât de schimbat, că mă îndoiam cu
cine anume vorbesc. În clipa de față, paloarea de strigoi a pielii, ca și suprafireasca
strălucire a ochilor mă cutremurau și mă îngrozeau mai presus de orice. Și mai era și

părul mătăsos, pe care l lăsase să crească în toată voia și cum acest caier sălbatic și aerian
de ușor mai curând îi plutea în jurul feței, nu izbuteam, oricât m aș fi străduit, să găsesc
în năzdrăvana lui expresie ceva simplu și omenesc.
Ceea ce ma izbit mai întâi în purtările prietenului meu a fost o lipsă de șir și de
legătură – o destrămare; și am găsit, foarte curând, că aceasta provenea dintr o sforțare
necontenită, dar slabă și fără rost, de a și stăpâni un neastâmpăr firesc, o frământare
nervoasă nemaipomenită. La drept vorbind, fusesem pregătit și mă așteptam la ceva de
acest fel, nu numai din scrisoarea lui, dar și din amintirea unor isprăvi de ale sale din
copilărie, precum și prin părerea la care ajunsesem pe temeiul ciudatei sale alcătuiri
trupești și a felului său de a fi. În mișcările lui se arăta, rând pe rând, vioi și molatic.
Glasul îi suna tremurător și nehotărât (când spiritul vieții părea că l părăsise cu totul).
Dar trecea cu repeziciune la acea concizie plină de energie, la acea vorbire abruptă,
cumpănită, răspicată și cavernoasă, la rostirea grea și guturală, ritmică și desăvârșit de
bine modulată a bețivilor fără de leac și celor mai nărăviți fumători de opiu, când sunt în
toiul beției lor.
Tocmai în acest fel mi a vorbit de scopul venirii mele, de arzătoarea lui dorință de a
mă vedea și de alinarea pe care o aștepta de la mine. Pe îndelete, îmi dădu unele
lămuriri, destul de lungi, despre felul cum înțelegea el natura bolii de care suferea.
Spunea că e vorba de un rău înnăscut, un rău moștenit, căruia nu trăgea nădejde să i
găsească leac, o simplă boală de nervi, se grăbi el să adauge, care, fără îndoială, avea să i
treacă în curând. Se manifesta printr o mulțime de senzații câtuși de puțin firești. Dintre
ele, pe când le descria cu de amănuntul, au fost unele care m au interesat și m au și
îngrozit. Pesemne că și termenii folosiți, precum și felul său de a povesti precumpăneau
aici. Suferea cumplit de o ascuțire bolnăvicioasă a simțurilor. Nu putea să mănânce
decât hrana cea mai simplă și searbădă. Nu putea să poarte decât veșminte croite din
anumite țesături. Mireasma florilor îl înăbușea, fără deosebire. Cea mai slabă lumină îi
supăra ochii. Și afară de unele sunete, adică de ale instrumentelor muzicale cu strune,
toate celelalte îl umpleau de groază.
Miam dat seama că e robul încătușat al unei spaime neobișnuite.
– Am să mor, zise el, trebuie să mor de această jalnică nebunie. Așa, numai așa și
nu altfel, am sămi dau sfârșitul. Mi e frică de întâmplările ce or să vină, dar nu de ele, ci
de urmările lor. Mă cutremur când mă gândesc la oricare dintre ele; chiar și cea mai de
rând și mai neînsemnată poate înrâuri nesuferita mea frământare sufletească. Într –
adevăr, nu de primejdie mi e groază, ci numai de urmarea ei cea de neînlăturat –
teroarea. În această frământare nervoasă, în această jalnică stare, simt că, mai curând
sau mai târziu, voi fi nevoit să mi pierd și viața și mințile totdeodată în cine știe ce
zadarnică luptă cu acea înverșunată stafie: GROAZA!
Am mai aflat, la răstimpuri, din aluzii trunchiate și în doi peri, de o altă ciudată
trăsătură a stării lui mintale. Se găsea încătușat de a binelea de anumite impresii de
natură superstițioasă cu privire la locuința pe care o stăpânea, de unde nici nu se mai
încumetase a mai ieși de un lung șir de ani… Anumite impresii privitoare la o înrâurire a
cărei presupusă putere o tălmăcea prin expresii prea obscure ca să poată fi redate aici,
înrâurire care, prin câteva ciudate amănunte în legătură cu înfățișarea și materia acestui
leagăn al familiei, dobândise, zicea el, în urma suferințelor îndurate, o stăpânire asupra
minții sale, o stăpânire pe care fizicul acelor ziduri cenușii, al acelor turle și al
întunecatului heleșteu ce oglindea întreaga zidire o răsfrânsese încetul cu încetul asupra
moralului întregii sale existențe.

Admitea totuși, cu unele șovăieli, că tristețea ciudată ce l copleșea se datora, în
mare măsură, unei pricini mult mai firești și mult mai adevărate – îndelungatei și crudei
boli și sfârșitului, fără doar și poate apropiat, al unei duioase și multiubite surori, unica
sa tovarășă de atâția amar de ani, cea din urmă și singura sa rudă pe pământ.
– Moartea ei, spunea el cu o amărăciune pe care niciodată nu o voi uita, mă va lăsa
pe mine (pe el, firavul și deznădăjduitul) să fiu ultimul urmaș al străvechiului neam al
Usherilor.
Pe când vorbea astfel, lady Madeline (căci acesta era numele ei) se apropie încet
dintrun ungher mai îndepărtat al încăperii și, fără să și fi dat seama că eram de față,
dispăru. Am privito cu o uimire fără de margini, dar nu și fără oarecare spaimă. Mi se
părea cu neputință totuși să mi lămuresc ceea ce simțeam. În prada unui sentiment
apăsător, o urmăream cu ochii, uluit, în vreme ce pașii ei se depărtau. Când într un
sfârșit o ușă se închise în urmă i, privirea mea căută instinctiv și cu nerăbdare chipul
fratelui, dar își îngropase fața în mâini și n am putut vedea decât că o paloare cu totul
neobișnuită se răspândise pe degetele lui străvezii și slăbite, printre care se prelingeau
pe încetul lacrimi de suferință.
Boala de care suferea lady Madeline făcuse multă vreme de ocară dibăcia
doctorilor. O îndărătnică stare de nepăsare la tot și toate, o treptată istovire a ființei și,
pe lângă acestea, niște repetate, dar trecătoare, căderi în stare cataleptică, iată cum suna
neobișnuitul diagnostic. Până acum ținuse piept cu tărie atacurilor bolii și nu consimțise
încă să cadă la pat. Târziu însă, chiar în seara sosirii mele în casa Usher, a fost doborâtă
(precum mia povestit în timpul nopții fratele ei, în prada unui neastâmpăr de nedescris)
de puterea nimicitoare a bolii și am înțeles că apariția ei de o clipă în raza privirii mele
va fi fost poate și cea din urmă pe care o dobândisem, că niciodată nu o voi mai vedea pe
lady Madeline, cel puțin cât va mai fi încă în viață.
În cele câteva zile care au urmat, numele ei n a mai fost rostit nici de Usher, nici de
mine. Și în tot acest răstimp m am străduit în fel și chip să ușurez tristețea prietenului
meu. Pictam și citeam împreună, sau ascultam, ca prin vis, straniile improvizații ale
chitarei lui atât de grăitoare. Și astfel, pe măsură ce o apropiere mai strânsă, din ce în ce
mai strânsă, mă găzduia, tot mai fără de opreliști, în tainițele sufletului său, mi am dat
seama, cu o amărăciune tot mai întețită, de zădărnicia tuturor încercărilor mele de a
reînsufleți o minte din care întunericul, ca și cum ar fi izvorât din ea, revărsa peste
întregul univers moral și fizic un funebru și necontenit șuvoi de tristețe.
Am să păstrez de a pururi în gând amintirea orelor solemne pe care le am petrecut
singur cu stăpânul casei Usher. Dar aș da greș, cu toate acestea, dacă aș încerca să
exprim caracterul exact al preocupărilor și cercetărilor în care mă atrăgea, arătându mi
calea. Clocotul de idei al unui spirit în fierbere maladivă răsfrângea o lumină de
pucioasă asupra tuturor lucrurilor. Lungile și jalnicele lui cântece funebre îmi vor suna
veșnic în auz. Cu durere mi amintesc printre altele de o anumită stranie variantă, o
amplificare a ciudatei arii din ultimul vals al lui Weber. Cât despre picturile cărora
trudnica lui fantezie le da viață și care, cu fiece atingere de penel, ajungeau treptat la o
formă vagă ce mă cutremura și mi da fiori, căci mă cutremuram fără să știu de ce, despre
aceste picturi (atât de vii încât imaginile lor îmi stau și azi dinaintea ochilor) zadarnic aș
încerca să fac altceva decât o descriere foarte clară care să poată fi oglindită de cuvântul
scris. Prin simplitatea Absolută a desenelor sale, prin sobrietatea lor, el atrăgea și
subjuga atenția. Dacă vreodată un muritor a putut să picteze o idee, acest muritor a fost
Roderick Usher. Pentru mine cel puțin, în împrejurarea în care mă aflam, din

abstracțiile pure pe care acest ipohondru se întrecea să le arunce pe pânză se desprindea
o spaimă cutremurătoare și de nesuferit, a cărei amenințare n am simțito nici în fața
reveriilor, strălucite desigur, dar prea concrete, ale lui Fuseli.
Există însă, printre concepțiile fantasmagorice ale amicului meu și una care nu e
atât de închinată spiritului de abstracție și care, deși cu sfială, poate fi totuși schițată și
redată în cuvinte. Era o pânză mică înfățișând lăuntrul unui cavou sau al unei galerii
dreptunghiulare și nesfârșit de lungi, cu ziduri joase, netede, albe, neîntrerupte și fără
podoabe. Anumite amănunte secundare ale desenului dădeau a înțelege că această
galerie se găsea la o foarte mare adâncime în pământ. Nu se zărea nicăieri nici o ieșire în
toată această vastă întindere. Nu se zărea nicăieri nici o faclă sau vreun alt izvor de
lumină artificială, și, cu toate acestea, un puhoi de raze orbitoare se rostogolea de la un
capăt la altul, scăldând totul într o splendoare spectrală și de neînțeles.
Am mai vorbit de starea bolnăvicioasă a nervului său acustic, din a cărui pricină
bolnavul nu putea suferi nici un fel de muzică, afară doar de anumite acorduri ale
instrumentelor cu coarde. Poate că tocmai îngustele fruntarii între care singur se
limitase pe chitară au dat naștere, în mare măsură, caracterului fantastic al
improvizațiilor sale. Dar nu tot astfel putea fi lămurită ușurința înflăcărată cu care își
compunea ale sale impromptus. Toate acestea trebuie să fi fost și chiar și erau, atât în
sunete, cât și în cuvintele straniilor sale fantezii muzicale (căci nu arareori se
acompania, potrivind muzicii cuvinte improvizate și rimate), erau rodul acelei intense
reculegeri și concentrări mintale ce nu se manifestă, așa cum am mai spus, decât în
anumite clipe de supremă concentrare intelectuală, dobândită prin mijloace artificiale.
Miam adus foarte ușor aminte de cuvintele uneia din rapsodiile sale. Poate atunci când
mia arătato mi sa întipărit mai adânc în minte pentru că în înțelesul ascuns și tainic al
acestei opere mi s a părut a descoperi, pentru prima oară, că Usher era conștient de
starea sa, presimțirea că măreața lui inteligență se clătina pe tronul său. Aceste versuri,
care fuseseră intitulate Palatul bântuit de strigoi, sunau aproape așa cum urmează:
I
Întro verdea noastră vale
Gazdă îngerilor buni,
Nălța turnuri triumfale
Un palat, în timpi străbuni.
Peale Gândului meleaguri
Seardică stăpânitor,
Peste mai semețe praguri
Nau mai dat heruvii zbor.
II
Mândre flamuri de aur, sute,
Fâlfâie pe ziduri, sus.
(Toateacestea, petrecute
De demult, de mult s au dus.)
Gingașe zefiruri, treze,
Caren zi sau legănat,
Printre pale metereze
Duc parfum întraripat.

III
Prin ferestre, cei în vale
Călători, puteau zări,
Prinsen ritmuri muzicale
De lăută, Umbre vii,
Iar peun tron, în plină slavă
Stând cel în porfir născut,
în mărirea lui grozavă,
Gândul, crai peacest ținut.
IV
Numai perle și rubine
Eal palatului portal,
Și prin el, iată că vine
Scânteind, val după val,
A Ecourilor ceată
Ca să cânten viers șin grai
Cu o voce minunată,
Duhul marelui lor crai.
V
Dar strigoi cerniți.
– Prădalnic
Iureș dau puterii Lui!
Plângeți, vai!
Soarele falnic
Nui mai luce Craiului!
Iar în preajma casei, Faima,
Caren purpurănflorea,
Azi eun basm umbrit de spaima
Moartei vremi, de a pururea.
VI
Azi drumețiiacelor locuri,
Prin ferestre roșii, văd
Spectriin năzdrăvane jocuri
Duși pe muzici de prăpăd,
Șin portal, puhoi de jale,
Gloate ce cun hohot hâd
Nencetat își taie cale,
Dar pe veci nu mai surâd.
Miaduc bine aminte că sugestiile ce se desprind din acest poem mi au trezit în
minte o înlănțuire de idei din care am reținut o părere a lui Usher. O citez aici nu atât
pentru noutatea ei (fiindcă au mai gândit o și alții), dar mai ales pentru tăria cu care el a
susținuto. Această părere, în general, nu cuprindea altceva decât credința în

sensibilitatea tuturor ființelor vegetale. Dar, în vălmășagul fanteziei lui bolnave, ideea
căpătase un caracter și mai cutezător, încâlcind, cu anumite condiții și împărăția
regnului mineral. Mi e cu neputință să redau în cuvinte toată amploarea și toată fanatica
seriozitate a convingerii sale. Credința lui pornea totuși (așa cum am mai dat a înțelege)
de la pietrele sure ale leagănului său strămoșesc. Condițiile acestei simțiri, credea el, se
găseau în chiar întocmirea acestor pietre, în regula rânduielii lor, ca și în mușchiul bogat
ce le acoperea, precum și în arbori gârboviți dimprejur, iar mai presus de toate, în
neclintita și îndelungata statornicie a acestei alcătuiri, înmulțită prin oglindirea ei în
liniștitele ape ale heleșteului. Dovada – dovada acestei simțiri – se poate vedea, zicea el
(și tresăream când îmi vorbea în acest fel), în treptata, dar sigura condensare în jurul
apelor și al zidurilor a unei anumite atmosfere și care era numai a lor. Urmările, adăuga,
se puteau desluși în tăcuta, dar nefasta și cumplita înrâurire care de veacuri plămădise
destinele familiei sale și care îl durase pe el așa cum îl văd acum, așa cum și era. Astfel
de păreri nau nevoie de comentarii și nici n am să le comentez. Cărțile noastre – acele
cărți care de ani de zile alcătuiau o bună parte din existența intelectuală a bolnavului –
erau, așa cum lesne se poate ghici, în strânsă legătură cu înclinarea lui spre
supranatural. Cercetam împreună și cu multă luare aminte lucrări ca, de pildă, Vervet și
Călugărița de Gresset, Belphegor de Machiavelli, Cerul și iadul de Swedenberg, Călătoria
subterană a lui Nicolas Klimm de Holberg, Chiromanția de Robert Flud, de Jean
dIndagine și De la Chambre, Călătoria în lumile albastre de Tieck și Cetatea soarelui de
Campanella. O carte a sa preferată era un exemplar în octavo din Directorium
Inquisitorium de dominicanul Eymeric de Gironne. Mai erau și unele paragrafe din
Pomponius Mela cu privire la străvechii satiri africani și aegipani, care pe Usher îl
puneau, ceasuri întregi, pe gânduri și visare. Dar cea mai mare desfătare o găsea în
citirea unui volum din cale afară de rar și curios, un în quarto – manualul unei biserici
uitate – intitulat Vigiliae Mortuorum secundum Chorum Ecclesiae Maguntinae.
Nu mă puteam opri să mă gândesc la straniul ritual cuprins în această lucrare și la
influența pe care o fi avut o asupra bolnavului, când, iată, într o seară, înștiințându mă pe
neașteptate că lady Madeline încetase din viață, mi a adus la cunoștință intenția lui ca
(înainte dea o înmormânta pentru totdeauna) să păstreze vreme de două săptămâni
trupul neînsuflețit al surorii sale într unui din numeroasele cavouri aflătoare în zidurile
de temelie ale clădirii.
Mă simțeam în stare să mă împotrivesc. Ca frate al defunctei, mi a spus el, luase
această hotărâre ținând seama de caracterul deosebit al bolii de care suferise răposata și
de o anume curiozitate iscoditoare și nelalocul ei a medicului, precum și de așezarea
prea depărtată și prea la voia întâmplării a cavoului familiei. Nu pot tăgădui că la
amintirea sinistrei înfățișări a insului pe care l am întâlnit pe scară chiar în ziua sosirii
mele, nam avut câtuși de puțin dorința de a mă opune la ceea ce socoteam că e doar o
precauție nevinovată și nicidecum ceva nefiresc. Urmând cererii lui Usher, l am ajutat eu
însumi la pregătirile în vederea vremelnicei înmormântări. După ce așezarăm în raclă
trupul neînsuflețit, l am dus noi doi singuri la locul de odihnă. Cripta unde l am adăpostit
și care fusese închisă o vreme atât de îndelungată (încât făcliile noastre pe jumătate
înăbușite nu ne înlesneau nici cea mai mică cercetare a locurilor) era mică, igrasioasă și
lipsită de orice mijloc de iluminare. Se afla la o mare adâncime, tocmai dedesubtul acelei
părți a clădirii unde se găsea și camera mea. Pesemne că în depărtatele veacuri ale
feudalității slujise drept cameră pentru cele mai josnice scopuri, iar mai în urmă, ca
magazie pentru praful de pușcă sau alte materii ușor inflamabile, deoarece o parte a

podelei și toți pereții lăuntrici ai unui lung coridor boltit prin care ajunsesem aici erau
bine căptușiți cu aramă. Poarta de fier masiv fusese proteguită în același chip. Când
uriașa ei greutate se mișca pe balamale, se auzea un sunet ciudat de ascuțit și de
supărător.
După ce am depus funebra noastră povară pe grinzi de lemn în acest lăcaș al
groazei, am împins nițel la o parte capacul încă neînșurubat al sicriului și ne am uitat la
chipul celei dinlăuntru. Ceea ce mi a țintuit dintru început atenția a fost asemănarea
izbitoare dintre frate și soră. Iar Usher, ghicindu mi pesemne gândul, murmură câteva
cuvinte din care am înțeles că defuncta și el fuseseră gemeni, iar din această pricină
existase totdeauna între ei o simpatie de o natură aproape de neînțeles. Dar ochii noștri
nau rămas prea îndelung țintiți asupra moartei, căci n o puteam privi fără de spaimă.
Boala care o pusese în mormânt pe lady Madeline în plină tinerețe îi lăsase ca în
derâdere, cum se întâmplă în toate maladiile strict cataleptice, o ușoară roșeață pe obraji
și pe piept, iar pe buze acel enigmatic, acel lânced și zăbavnic surâs, care i atât de cumplit
în moarte. Am pus capacul la loc și l am înșurubat, și, după ce am înțepenit poarta de
fier, neam întors istoviți pe același drum ce ducea la încăperile aproape tot atât de
lugubre din părțile de sus ale locuinței.
Și acum, după trecerea câtorva zile de amară durere, iată că o vădită schimbare se
arată în semnele de tulburare mintală ale prietenului meu. Nici urmă nu se mai vedea
din obișnuitele lui purtări: dispăruseră. Obișnuitele lui îndeletniciri fuseseră delăsate
sau date uitării. Cu pași grăbiți, inegali și fără țintă, rătăcea din odaie în odaie. Paloarea
feței căpătase o culoare poate și mai spectrală decât înainte, dar acea lumină de care îi
străluceau ochii pierise cu totul. Glasul, care din când în când se auzea răgușit și aspru,
îi amuțise. În schimb, o tremurare, venită parcă dintr o groază fără de margini, era acum
felul său nou de a vorbi. Ajunsesem într adevăr să mă întreb uneori dacă mintea lui
veșnic tulburată nu era cumva chinuită de vreo taină apăsătoare cu care se lupta,
lipsindui curajul trebuincios pentru a o da în vileag. Alteori mă vedeam silit să pun totul
numai în seama ciudățeniilor de neînțeles ale nebuniei, căci îl observam privind în gol
ceasuri întregi cu o luare aminte încordată, ca și cum ar fi ascultat un sunet închipuit, nu
era de mirare că starea lui mă umplea de groază, mă cuprindea și pe mine. Simțeam,
strecurândumise în suflet, printr o șovăielnică și treptată înaintare, strania înrâurire a
fantasticelor și totuși molipsitoarelor lui rătăciri.
De atotputernicia acestor senzații mi am dat seama într o anumită noapte, a șaptea
sau a opta de când o așezasem pe lady Madeline în criptă. Era târziu și mă găseam în
pat. Ceasuri treceau după ceasuri și somnul tot nu se apropia de culcușul meu. Cugetul
meu se străduia să cumințească neastâmpărul nervos ce mă stăpânea. Încercam să mă
încredințez că, dacă nu chiar totul, cel puțin o mare parte din ceea ce simțeam se datora
influenței tulburătoare a sumbrului mobilier al camerei mele, întunecatelor și
trențuitelor lui draperii care fâlfâiau zbuciumate de suflul unui început de furtună, se
zbăteau încoace și încolo, cu tresăriri, de a lungul pereților, foșnind dureros în jurul
sculpturilor patului. Dar sforțările mele au rămas zadarnice. O groază nespusă îmi
pătrunse treptat întreaga ființă și, în cele din urmă, arătarea hâdă a unei spaime
supreme, dar fără pricină, puse stăpânire de a binelea chiar pe inima mea. Am răsuflat
din răsputeri și, printr o sforțare năprasnică, m am dezbărat de ea. M am ridicat în perne
și, scrutând cu ardoare întunericul orb din odaie, mi am simțit auzul – nici eu nu știu de
ce, dar poate că va fi fost doar îndemnul instinctului – și am ascultat anumite sunete
nedeslușite și joase, care, printre opririle furtunii, veneau, la lungi răstimpuri, nu mi

dădeam seama dincotro. Covârșit de un sentiment de oroare crescândă, oroare
netălmăcită și de neîndurat, m am îmbrăcat în grabă (căci simțeam că toată noaptea nu
voi mai putea dormi) și m am străduit să mă smulg din starea vrednică de milă în care
mă aflam plimbându mă cu pași mari de a lungul și dea latul odăii.
Deabia făcusem câteva ocoluri, când un zgomot de pași ușori pe o scară învecinată
îmi atrase atenția. Mi am dat curând seama că sunt Pașii lui Usher. După o clipă, bătu
încetișor la ușa mea și intră, ținând o lampă în mână.
Chipul îi era de aceeași cadaverică paloare ca de obicei, dar, pe lângă asta, văzui în
ochii lui ceva ca un râs smintit ce sta să izbucnească, ca o stare de isterie vădit stăpânită.
Înfățișarea lui mă înspăimântă, dar mă simțeam mai bine în orice altă împrejurare decât
cu singurătatea pe care o îndurasem un timp atât de lung și am întâmpinat sosirea lui cu
mare bucurie.
– Nai văzut? Întrebă el deodată, după câteva clipe de tăcere, în care timp plimbase
în jur o privire rătăcită. N ai văzut? Așteaptă numai! Ai să vezi.
Zicând acestea, își puse cu grijă lampa la adăpost, se apropie grabnic e o fereastră
și o deschise larg, în plină furtună.
Răbufnirile năvalnice și furioase ale vijeliei aproape că ne au ridicat de la pământ.
Era, întradevăr, o furtunoasă, dar cumplit de frumoasă noapte, fără de seamăn de
sălbatic dezlănțuită în grozăvia și frumusețea ei. Pesemne că un vârtej se abătuse cu
toate puterile în vecinătatea noastră, căci vântul în turbare își schimba mereu căile și
norii, denși peste măsură (atârnau atât de jos, încât aproape că apăsau pe turlele
clădirii), nu ne puteau împiedica să nu ne dăm seama de via și apriga repeziciune cu
care soseau în goană din toate colțurile zării pentru a se năpusti unul asupra altuia, fără
să se mai piardă în depărtări. Am spus că prea marea lor densitate nu ne împiedica
totuși să ne dăm seama de aceasta, cu toate că nu se vedea nici o rază de lună sau de
stele pe cer și nici un fulger nu lumina. Dar suprafața lăuntrică a uriașelor mase de aburi
purtate încoace și încolo, dimpreună cu toate lucrurile pământești din preajma noastră
răsfrângeau nefireasca strălucire a unei exalații gazoase ce plutea în jurul casei,
învăluindo întro lumină firavă și care se vedea foarte deslușit.
– Nu se cade… Nu se cade să te uiți afară! I am zis, înfiorându mă, lui Usher, pe când
îl conduceam, împingându l încetișor de la fereastră, către un jilț. Aceste opreliști care te
scot din fire sunt simple fenomene electrice, ce n au nimic neobișnuit în ele, sau poate că
în grozăvia lor se obârșesc din miasmele râncede ale mlaștinii. Să închidem fereastra.
Aerul e rece și primejdios sănătății. Iată unul din romanele tale favorite. Am să ți citesc
din el și ai să asculți. În felul acesta vom trece cumplita noapte împreună.
Vechiul volum pe care îl alesesem era Soborul nebunilor de sir Lancelot Canning.
Dar când am spus că e una dintre cărțile favorite ale lui Usher, a fost mai mult în glumă
decât în serios. O glumă tristă într adevăr, căci în acea vorbărie searbădă și lipsită de har
nu era nimic care ar fi putut să intereseze spiritualitatea și înalta intelectualitate a
prietenului meu. A fost însă singura carte pe care am avut o la îndemână și mă
mângâiam cu o slabă speranță că s ar putea ca neastâmpărul ce l chinuia pe acest maniac
(căci istoria bolilor mintale e plină de asemenea anomalii) să găsească o alinare chiar în
istorisirea neîntrecutelor sminteli pe care i o voi citi. Dacă mi ar fi fost îngăduit să trag o
încheiere din felul cum asculta sau cel puțin părea că ascultă fiece cuvânt al acelei
povestiri, cu o încordată luare aminte, maș fi putut felicita de reușita planului meu.
Ajunsesem la episodul atât de faimos când Ethelred, eroul romanului, după ce în
zadar încercase să fie primit cu binele în chilia sihastrului, se hotărâse să pătrundă cu

forța. Am să amintesc aici că povestirea, cuvânt cu cuvânt, suna astfel: „Și Ethelred, care
prin însăși firea lui avea o inimă de viteaz și care acuma era și voinic din cale afară, din
pricina tăriei vinului băut, n a mai stat multă vreme la târguială cu sihastrul, un om plin
de încăpățânare și de viclenie, dar simțind că l plouă în spinare și temându se că se
pornește furtuna, își ridică, fără zăbavă, buzduganul și din câteva lovituri își făcu la
iuțeală printre scândurile porții un loc pentru mâna sa înmănușată în fier. Și trăgând
poarta cu putere înspre el, o sparse și o despică, făcând să sară totul în bucăți, așa încât
zgomotul înfundat al lemnăriei uscate umplu de larmă și se răspândi în toată pădurea”.
La sfârșitul acestei fraze am tresărit și m am întrerupt pentru o clipă. Mi s a părut
(deși miam dat seama numaidecât că fusesem amăgit de fantezia mea dezlănțuită) că de
undeva, din cine știe ce parte foarte depărtată a locuinței, mi ajungea nedeslușit la
ureche un zvon, care, din pricina unei asemănări firești, putea să fie ecoul înăbușit dar
sigur al adevăratului zgomot de obiect despicat cu trosnituri pe care sir Lancelot l a
descris cu dinadinsul. Nu încape îndoială că numai o potrivire întâmplătoare îmi oprise
astfel luarea aminte. Căci printre pocnetele ferestrelor zguduite și vuietul furtunii
crescânde, un asemenea sunet nu putea, firește, nici să mă distragă, nici să mi dea de
gândit. Am reluat lectura: „Dar trecând pragul, bravul luptător Ethelred fu peste măsură
de mânios și de uluit nemaizărind nici urmă din vicleanul sihastru. Chiar pe locul unde
se aflase, iată că un balaur uriaș, acoperit de solzi și cu limba de foc, stătea de strajă în
fața unui palat cu totul de aur și pardosit cu argint. Iar pe zid atârna un scut de aramă
strălucitoare pe care se vedea săpat acest distih:
Intrând aici, tunvingi dintrunceput;
Denvingi și fiara, ești stăpân pe scut.
Atunci Ethelred ridică buzduganul și l repezi în capul balaurului, care se prăbuși
dinaintea lui șiși dădu întro duhoare suflarea lui din urmă, cu un urlet atât de groaznic,
de aspru și de asurzitor, încât Ethelred fu nevoit să și astupe urechile ca să se ferească de
cumplitul zgomot, un zgomot cum niciodată nu s a mai fost auzit”.
Aici mam întrerupt din nou și cu totul pe neașteptate, dar acum cu o stranie
uimire, fiindcă nu mai încăpea nici un fel de îndoială că în această clipă auzeam (cu
toate că nu puteam desluși dincotro venea) un sunet slab și parcă îndepărtat, dar aspru
și prelung, un sunet bizar, pătrunzător și scrâșnit, întruchiparea suprafirescului răcnet
pe care șil năzărise închipuirea mea după descrierea romancierului.
Speriat, cum desigur eram din pricina acestei cu totul neobișnuite coincidențe și
hărțuit de mii de senzații contradictorii, am rămas totuși destul de limpede la minte și
de stăpân pe mine însumi încât să nu agravez prin vreo observație oarecare starea de
spirit a prietenului meu. Nu eram câtuși de puțin încredințat că auzise sunetele cu
pricina, cu toată că, de bună seamă, în ultimele câteva minute, o ciudată și vădită
schimbare se petrecuse în purtarea lui. De unde la început șezuse chiar dinaintea mea,
își întoarse treptat jilțul în așa fel încât să stea cu fața spre ușă. Nu puteam deci să i
zăresc pe dea ntregul chipul, cu toate că vedeam cum îi tremură buzele pe când
murmura ceva de neînțeles. Capul îi căzuse în piept, dar după ochiul său holbat și
ațintit, pe care îl zăream din profil, mi am dat seama că nu adormise. De altfel și
mișcările trupului tăgăduiau o asemenea presupunere, căci se legăna într o parte și într-
alta cu o lină, dar neîntreruptă și egală cumpănire.

Luând repede cunoștință de toate acestea, am reluat firul povestirii lui sir Lancelot,
care continua astfel: „Iar acum luptătorul, după ce scăpase de grozava mânie a
balaurului aducându și aminte de scutul de aramă și de vraja, în sfârșit dezlegată ce
fusese asupra lui, înlătură hoitul din drumul său și înainta cu mare curaj pe podeaua de
argint a castelului spre acea parte a zidului unde se găsea scutul, care e drept că n a
zăbovit așteptându l să se apropie de tot, ci se prăbuși la picioarele lui pe pardoseala de
argint, cu un sunet puternic și îngrozitor”.
Deabia rostiseră buzele mele aceste silabe, când, deodată, ca și cum o pavăză de
aramă se prăbușise greoi, chiar în acel moment, pe o podea de argint, i am auzit ecoul
deslușit, cavernos și metalic, răsunător și totuși parcă înăbușit. Scos din fire, am sărit în
picioare, dar Usher își continua măsurata lui legănare. M am repezit spre jilțul în care
ședea. Ochii erau ațintiți drept înainte și în tot trupul i se înstăpânise o rigiditate ca de
piatră. Dar când i am pus mâna pe umăr, un fior puternic îi străbătu întreaga ființă. Un
zâmbet bolnăvicios îi tremura pe buze și am văzut că vorbește într un murmur încet,
repezit și de neînțeles, ca și cum nu și ar fi dat seama că mă aflu lângă el. M am aplecat
asupra lui cât mai aproape și, într un sfârșit, sorbii hidosul înțeles al vorbelor sale:
– Nauzi?… Eu da, aud și am mai auzit. Mereu… Mereu. Mereu. Minute întregi,
ceasuri întregi, zile întregi, am auzit… Dar n am cutezat… Oh, fie ți milă de mine,
nemernic ticălos ce sunt! N am cutezat… Nam cutezat să vorbesc! Noi am culcat o de vie
în mormânt! Nu ți am spus oare că simțurile mele sunt foarte ascuțite? Îți spun acum c –
am auzit cele dintâi mișcări, slabele ei mișcări în golul sicriului! Le am auzit – sunt
multe, multe zile de atunci – totuși n am cutezat, nam cutezat să vorbesc! Și acum…
Noaptea asta… Ethelred… Ha! Ha! Poarta sihastrului spartă și răcnetul de moarte al
balaurului și zăngănitul scutului!… Zi i mai degrabă zgomotul sicriului și scrâșnetul
balamalelor de fier ale temniței sale și sforțările ei în coridorul de aramă al criptei! O, aș
vrea să fug, dar unde? Nu va fi oare ea numaidecât aici? Oare nu se grăbește spre mine
ca să mă mustre pentru graba mea? N am auzit oare pașii ei pe scară? Oare nu deslușesc
bătaia grea și cumplită a inimii ei? Nebun ce sunt! Zicând acestea, sări furios în picioare
și rosti cu glas tare aceste silabe, ca și cum și ar fi dat sufletul în suprema sforțare:
Nebunule! Îți spun că se află acum dincolo, chiar în dreptul ușii!
Și, ca și cum în supraomeneasca energie a rostirii sale s ar fi găsit o putere vrăjită,
uriașele, străvechile canaturi spre care arăta Usher își deschiseră încet, după o clipă,
masivele lor fălci de abanos. Lucrul se datora unei răbufniri de vânt, dar atunci îndărătul
acestei uși se arătă înalta statură a firavei lady Madeline, învăluită în giulgiu. Pe albele ei
veșminte erau pete de sânge și pe întreaga i făptură emaciată și slăbită se vedeau urmele
unei amarnice lupte. O clipă numai rămase locului tremurând și pregetând în prag, apoi,
cu un țipăt adânc și jalnic, se prăbuși greoi înainte peste fratele ei și în această
năprasnică și cea din urmă agonie îl târî după sine la pământ, cadavru acum și el și
victimă a groazei anticipate.
Din această cameră și din această casă am luat o la fugă îngrozit furtuna se
dezlănțuia încă în toată mânia ei când am regăsit vechea alee. O stranie lumină se
răsfrânse deodată de a lungul șoselei și m am întors să văd de unde a putut țâșni o atât de
ciudată lucire, de vreme ce îndărătul meu se găsea singură numai vasta locuință, cu
umbrele ei. Izvorul acestor radiații era luna plină, care apunea roșie ca sângele și
strălucea, cu putere acum, prin acea crăpătură ce de abia se zărea odinioară și (cum am
mai spus) străbătea în zigzag fațada clădirii începând de sub acoperiș până în temelii. Pe
când priveam, ea se lărgi cu repeziciune. O suflare fioroasă a vârtejului se abătu din nou

aici. Întregul disc al lunii se arătă deodată ochilor mei. Mă cuprinse o amețeală când
văzui puternicele ziduri prăvălindu se rupte în două, deodată. Urmă un vuiet lung,
năvalnic și asurzitor, ca glasurile a mii de cataracte și la picioarele mele adâncul și
sumbrul heleșteu își aduna apele, învăluind în tăcere și tristețe sfărâmăturile Casei
Usher.
SFÂRȘIT