Vrajitoria Ca Pseudoreligie

=== l ===

Planul lucrării :

Introducere – actualitatea temei ………………………………………….3

Ce este vrăjitoria? ……………………………………………………………5

I.1 Definirea și terminologia fenomenului vrăjitoresc………………….5

I.2. Origine și evoluție ………………………………………………………9

I.3. Vrăjitor și vrăjitoare la Sabat ………………………………………..16

I.4. Arsenal și practici vrăjitorești ………………………………………..21

Vrăjitoria în antichitate ……………………………………………………29

II.1. Egiptul antic ………………………………………………………….31

II.2. Mesopotamia antică …………………………………………………..39

II.3. China antică ………………………………………………………….43

II.4. India antică ………………………………………………………….46

II.5. Poporul evreu antic ………………………………………………….48

II.6. Lumea greco-romană în antichitate ……………………………….52

Vrăjitoria în Evul Mediu – Inchiziția ……………………………………61

III.1. Scurt istoric al Inchiziției ……………………………………………62

III.2. Documente inchiziționale ……………………………………………65

III.3.Procedura, interogatoriul, tortura și sentința ……………………..67

Vrăjitoria în Epoca Modernă …………………………………………….72

IV.1.Vrăjitoria în România ……………………………………………….76

IV.2.Credințe și superstiții la români…………………………………………..79

Starea vrăjitoriei la apariția creștinismului și opinia Sfinților

Părinți ai Bisericii …………………………………………………………………………..83

V.1.Canoane care interzic practicile magice …………………………………….86

V.2.Condamnarea vrăjitoriei de către Biserică ………………………………..87

VI. Concluzii ………………………………………………………………………………………..89

Bibliografie …………………………………………………………………………………….92

Introducere

« Robul ( roaba ) lui Dumnezeu X se roagă la bunul Dumnezeu pentru alungarea demonilor de la casa sa , desfacerea farmecelor și a vrăjitoriilor , descoperirea celor care le doresc răul » .

Astfel sună numeroase pomelnice pe care preoții ortodocși le citesc în biserică săptămână de săptămână . Dar, de ce oare au uitat credincioșii să se roage cu adevărat lui Dumnezeu și să-I mulțumească pentru cele ce le oferă Acesta în fiecare zi ? De ce, oare , credinciosul din zilele noastre , prins de grijile cotidiene , uită de Creatorul Său și caută răspunsurile la problemele zilnice la niște persoane care , spun ei , le-ar oferi un răspuns concret problemelor lor .

De aceea , în disperarea lui , cauzată de cine știe ce nenorocire , omul își aduce aminte de magie , o “artă” mult mediatizată în zilele noastre . Așa – zișii “vrăjitori” oferă posibilitatea atingerii unor scopuri propuse , pe care , se presupune, că nu le-ar putea atinge în cadrul Bisericii . Astăzi, tot mai multe persoane fac apel la practicile vrăjitorești, fără a se teme de pedeapsa lui Dumnezeu , căci ei îl invocă pe diavol pentru satisfacerea plăcerilor pe care le au .

Nu există oraș din lume în care să nu existe cel puțin o vrăjitoare , în care să nu existe oameni care să creadă în vrăji , farmece , descântece , blesteme , legări, sau care să nu meargă la o vrăjitoare pentru a o plăti să facă astfel de lucruri în detrimentul celor apropiați .

Întreaga mass – medie promovează și încurajează aceste practici , gândindu-se doar la partea materială și la publicitatea de care se bucură și nicidecum la răul și haosul pe care îl provoacă în rândul oamenilor . Un lucru foarte grav este și acela că există și naivi care cred că aceste magiciene lucrează cu puterea și îngăduința lui Dumnezeu , fiindcă văd pe “altarele” lor icoane și cruci , busuioc și aghiazmă sau le aud invocând în cadrul ritualului pe Mântuitorul , Maica Domnului sau pe Sfinți , rostind chiar rugăciuni din cadrul cultului bisericesc . Dureros este faptul că acești naivi se declară a fi, totuși, buni creștini , mergând la biserică și respectând sărbătorile, considerând lucrarea vrăjitoarelor ca un supliment la lucrarea preoților . Aceștia consideră că nu fac nici un rău, căci magia practicată de vrăjitoare este “magie albă”, prin care nu se dorește răul nimănui. Dar , există oare “magie albă” nedăunătoare, care să-i ajute pe isterici , impotenți , pe cei pasionați de jocurile de noroc, pe demonizați sau cine știe ce altă categorie de oameni care ar putea apărea și care se consideră neajutorați , părăsiți de Dumnezeu ? NU ! NU ! NU ! Orice creștin, a cărui judecată nu a fost întunecată de “ajutor” nemeritat, trebuie să știe că nu există vrăjitoare, ghicitoare sau prezicătoare care să fie pe placul Domnului sau care să lucreze cu putere dumnezeiască.

Știu că există oameni care mă vor contrazice , căci ei au apelat la o astfel de vrăjitoare care i-a ajutat și le-a spus adevărul cu privire la ei , iar acest lucru , consideră ei, nu ar fi posibil decât cu îngăduința lui Dumnezeu . GREȘIT ! Vrăjitoarele lucrează cu puterea diavolului , chiar dacă lucrarea lor ar părea nevinovată , iar acest fapt îl găsim menționat chiar în paginile Sfintei Scripturi , care spune : “ … satana se preface în înger al luminii . Nu este, deci, lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății , al căror sfârșit va fi după faptele lor .” ( II Cor. 11,14 – 15 ) .

Să învățăm, așadar , că adevărata lucrare , bună și tămăduitoare de trupuri și de suflete , este cea săvârșită în Biserica lui Dumnezeu , “stâlp și temelie a adevărului” ( I Tim . 3,15 ) , nu în sălașul celui rău . Pentru a întări acest lucru , să ne amintim că la nașterea Mântuitorului Hristos , Biblia spune că trei magi au venit să I se închine , adu – când cu ei aur , smirnă și tămâie , recunoscând prin aceasta că adevăratul Dumnezeu S-a întrupat și , de acum înainte , lucrarea Lui este singura folositoare omului . Această lucrare este prezentă în Sfintele Taine , săvârșite de preoții Bisericii sub îndrumarea episcopilor lor , restul fiind doar amăgire și rătăcire a sufletului .

“ Așadar , nu te amăgi , creștinule , ci află că așa cum lupul nu se face vreodată oaie , tot așa nici diavolul nu se face doctor ; că mai lesne poate să înghețe focul sau să ardă zăpada decât să se facă dracul vindecător ! … Așa că ce folos vei avea , frate , dacă pentru puțină vreme ți – ar fi trupul sănătos , iar pentru veșnicie ți – ar rămâne sufletul pierdut ? … Dumnezeu are grijă să ne descopere ce și cât se cuvine pentru mântuirea noastră prin El . “

I. CE ESTE VRĂJITORIA ?

I.1. Definirea și terminologia fenomenului vrăjitoresc

Magia sau vrăjitoria, așa cum este cunoscută de cei mai mulți dintre noi, nu are o bogăție de sensuri atât de mare. Ci, dimpotrivă, ceea ce se întâmplă astăzi în acest domeniu pare să pledeze pentru o simplitate și, mai ales, pentru un simplism care îi permite să fie repede și ușor asimilată de marea masă a publicului neinițiat.

Pentru cei care fac parte din această categorie, vrăjitoria este o stare,conștientă sau nu,voită sau nu,dar care atrage responsabilitatea celui care o practică(de unde și execuțiile de vrăjitori),considerată ca antisocială, esențialmente malefică prin scopul pe care îl urmărește și prin mijloacele pe care le folosește ( farmece, otrăvire, necromanție),înrudite cu cele ale magiei. Personal, nu sunt de acord în totalitate cu o astfel de delimitare conceptuală, așa că vom încerca să privim acest fenomen considerându-l “totalitatea tehnicilor pe care anumiți privilegiați le folosesc să influențeze obiectele și fenomenele lumii reale,prin operații care se desfășoară în zonele spirituale ale existenței, în ceea ce unii numesc “planul astral”.

Poate că o combinație dintre aceste două opinii ar fi mai aproape de sensul exact al noțiunii de “magie” pentru că, așa cum se întâmplă de obicei, “adevărul e undeva la mijloc”.

Prima afirmație păcătuiește prin termenul “eficace”, care nu se justifică în majoritatea covârșitoare a cazurilor iar, în a doua situație, din sfera de acțiune a acestei arte sunt eliminate “persoanele”, ca de altfel și în prima definiție. Însă, acestea sunt totuși percepții contemporane ale fenomenului, deoarece, în îndelungata sa istorie, magia a primit foarte multe accepțiuni. Să luăm, de exemplu, Sfânta Scriptură. Aici, în special în Vechiul Testament, vrăjitoria avea o arie de acțiune destul de vastă.

În primul rând, termenul ksp (vrăjitor, vrăjitoare) înseamnă la bază “a tăia” și se referă probabil la ierburile tăiate pentru fabricarea diferitelor poțiuni magice. Apoi, hbr (descântec, descântător) (Deut 18:11, Is. 47,9), care se referă la acțiunea de “a lega”, probabil cu amulete și farmece. Lt desemnează artele secrete pe care le posedau magii lui Faraon (Ieș. 7,22).

În Noul Testament, viziunea nu se schimbă prea mult și putem vorbi de pharmakos (Gal 5,20), care se referă la persoana ce utilizează diferite leacuri preparate din plante pentru a tămădui diferitele afecțiuni, goes (2 Tim. 2,13), cel care leagă prin vrăji și, în fine, perierga (Fapte 19,19) – care desemnează amestecul în viața altora prin intermediul vrăjilor.

În Evul Mediu, însă, mai există o distincție care se referea la capacitatea de a performa anumite vrăji. Este vorba de diferența dintre witchcraft – darul înnăscut și incomunicabil (deși este transmisibil prin inițiere sau naștere) și sorcery – vrăjitoria prin tehnică, pe care oricine o poate studia și practica pentru a deveni vrăjitor.

Vrăjitoria este, în linii mari, o încercare de a discerne evenimente îndepărtate în timp sau spațiu și care nu pot fi percepute prin mijloace naturale. Supoziția esențială a ritualurilor vrăjitorești este aceea că în Cosmos există forțe speciale, necunoscute și supranaturale, care pot fi totuși manipulate de unii oameni în favoarea sau împotriva lor. Cum? Prin arta eliberării de către vrăjitor a corpului său subtil și a transmiterii lui în „planul astral unde sfidează legile spațiului fizic”. Din acest punct de vedere , celebrele sabaturi din istoria vrăjitoriei n-ar fi altceva decât întâlnirile dintre corpurile astrale ale magicienilor într-un alt univers decât cel profan , obișnuit.

Vrăjitoria, gândită sistematic și științific, este o paraștiință care cercetează cu metode științifice fenomenele parafizice și parapsihologice necunoscute, dar cognoscibile . Ea nu trebuie înțeleasă religios-mistic , ci „ocultist-imanentist” . Magia nu are o doctrină propriu-zisă și nici doctrinari care să-i alcătuiască una. Lucrările care o prezintă drept o știință secretă , o „disciplina arcana” care deține adevăratul sens al existenței cosmice, al ființelor și al lucrurilor , sunt de la început tendențioase și nu urmăresc altceva decât să dea apă la moară spiritiștilor și teosofilor moderni. De asemenea, nu există în vrăjitorie o divinitate personală cu care să se poată stabili un raport religios. Întreg panteonul magic este un haos. De aceea , trebuie să reținem neapărat faptul că magia, în toate timpurile, a căutat să fure câte ceva din religie: îmbrăcăminte, vase, formule, ritual etc.

Ca obiect de studiu, magia aparține filosofiei culturii și istoriei civilizației omenești. Ca sursă de câștig , prin practicile ei diverse și curioase, magia aparține șarlatanilor, șamanilor și vrăjitorilor din toate locurile și din toate timpurile. Privind relațiile dintre magie și religie de-a lungul veacurilor, magia aparține exclusiv Istoriei religiilor, căci niciodată nu s-a ajuns la un consens asupra originii și substanței magiei. Totul se întâmplă ca în opera lui Umberto Eco: eroarea ajunge să-și construiască propria sa realitate. Ea funcționează ca și cum ar fi adevărata realitate , căci, magia – dincolo de orice captivitate a timpului – rămâne o știință a trecutului , a prezentului și a viitorului.

În accepțiunea clasică, vrăjitoria reprezintă acțiunea eficace asupra unui obiect real sau mental, prin cuvânt, gest, imagine sau gând, independent de categoriile existenței (spațiu, timp, cauzalitate), dar în conformitate cu corespondențe analogice sau mecanice.

CARACTERE ale faptelor și simbolurilor magice :

Ritualuri coercitive – anumite forțe sunt obligate să producă efectul

dorit;

Forțe imanente – forțe interioare lucrurilor sau faptelor;

Statut clandestin – situații de exterioritate în raport cu un cult organizat;

Tradiție secretă – transmitere tainică, limbă secretă etc.

CLASIFICARE a ritualurilor vrăjitorești :

Magie pozitivă , magie negativă

Magie inferioară (goeție: invocarea demonilor, a spiritelor morților);

Magie superioară (teurgie: invocarea îngerilor, a zeilor ).

3. Magie albă ( practicată într-un scop „benefic”);

Magie neagră ( practicată pentru a produce nenorociri);

Magie roșie ( practicată în scopul intensificării experienței sexuale ).

4. Magie operativă ( în fapte reale, cu obiecte reale );

Magie spirituală ( mentală ).

5. Magie naturală ( se sprijină pe forțe și întâmplări din natură );

Magie rituală ( recurge la ritualuri specifice );

Magie divină ( face apel la religie, la credință ).

6. Magie contagioasă ( „lucrurile care se află în contact sunt/sau rămân unite” );

Magie homeopatică ( „asemănătorul produce asemănătorul și acționează asupra asemănătorului” );

Magie alopatică ( „contrariul acționează asupra contrariului” ).

În accepție esoterică, vrăjitoria reprezintă forța de unire universală, fiind mama eternității, o voință și lucrul cel mai secret.

I.2. Origine și evoluție

Vrăjitoria este un fenomen trist al decăderii omului în slujba Satanei. Vechimea și duritatea flagelului poartă jugul întunecat al diavolului și are drept scop să cerceteze puterile satanice ascunse ale naturii și pe viclenele spirite slujitoare, instrumente ale omului. Nimeni însă nu poate spune cu precizie cum a apărut magia. Ea constituie mai curând o sursă infinită de speculații. Astfel, Edward B.Tylor pune în legătură demonologia magică cu animismul primitiv; Wilken pune în corelație animismul și șamanismul; Sydney Hartland o consideră un fel de gaj al vieții, iar Sir James Frazer consideră drept magice acele practici destinate să producă efecte speciale prin aplicarea a două legi , numite legi ale simpatiei : „ Asemănătorul produce asemănător; lucrurile care s-au aflat în contact, dar nu mai sunt, continuă să acționeze unul asupra celuilalt ca și cum ele ar mai fi în contact.”

Dar, s-a acreditat ideea potrivit căreia gândirea magică ar avea un caracter primitiv sau că ar fi specifică primitivilor. Însă, magia ia naștere din ideea existenței unei puteri mistice, impersonale, numite și mana de către unii melanezieni, arungquiltha de anumite triburi australiene, wakan, orenda, manitu de diferiți indieni americani. Astfel, mana, și nu animismul, este esența „ religiei preanimiste” și reprezintă esența magiei.

Observăm că, de-a lungul vremii, s-au vehiculat mai multe teorii în legătură cu originea practicilor magice. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt:

Teoria demonologică – care explică originea magiei printr-o intervenție

exterioară, aceea a diavolului. Începând de la Fericitul Augustin și până la teologii grupați în jurul revistei „ Ľ ami du clergé” , această teorie a fost ținută în mare cinste în sânul creștinismului apusean.

2. Teoria asociaționistă – expusă de antropologul și psihologul englez, James Frazer, în lucrarea „ The golden Bough” . Această teorie a fost însă părăsită, căci Frazer nu făcea altceva decât să aplice gândirii oamenilor primitivi legile psihologiei asociaționiste engleze din sec.XIX.

3. Teoria lui H.Hubert & M.Mauss – care susține că magia, departe de a fi

un fapt de psihologie individuală, cum judeca Frazer, este, dimpotrivă, o stare de psihologie colectivă. Ei subliniază că „ în magie, poate să fie până la un anumit punct multă prefăcătorie. Aceasta este, însă, impusă.” „ Magicianul se preface pentru că i se cere să se prefacă”.

Observăm că vrăjitoria a avut un rol de supapă socială, atâta vreme cât soluțiile științifice au lipsit. Dar, încă de la început, formele de vrăjitorie practicate cu scop de răzbunare, chiar criminală, nu și-au aflat justificarea sub raport etic, fiind sancționate. Ocultismul a putut furniza răspunsuri provizorii la întrebări

tulburătoare pentru liniștea cuiva. Însă aceste răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura adevărului, ci sunt doar pseudo-explicații, având darul de a echilibra individul numai pe moment. Rezolvarea permanentelor probleme ale vieții nu se poate produce decât prin efortul individual de modelare a conținutului gândirii și psihicului, și, în mod esențial, de rezolvare a contradicțiilor sociale generatoare de înstrăinare acută a omului.

Începuturile vrăjitoriei trebuie căutate încă din pleistocen* , când focul devenise obiectul celei mai mari atenții, iar umbrele ce se observau, fuseseră asemănate cu făpturile foștilor membri ai comunității, acum decedați. Frica de necunoscutul imprevizibil sporea și mai mult credința în forțele supranaturale. În acea perioadă, magia nu avea semnificația unei credințe religioase, ci însemna o componentă a praxisului , o cale comodă și unanim acceptată pentru a ieși din impasul dilemelor.

Astfel, din succesiunea coincidențelor nu a mai fost decât un pas până la nașterea credințelor pe care noi le numim astăzi superstiții** . Cu alte cuvinte, vrăjitoria apare ca un ansamblu de tehnici prin care omul speră să înțeleagă, să-și explice și să stăpânească realitatea, să și-o facă nepotrivnică. Astfel, în paleoliticul superior ( cca. 50.000- 8000î.Hr.), omul a ajuns să exprime pe piatră gânduri, sentimente, atitudini cu caracter practic. În această masă de desene dezordonate se disting piese ce sugerează direcții, sensuri, concepții magice, cum au fost găsite în peșterile din Les Combaralles, Lescaux, Altamira, Lorthet, Cuciulat în România etc.

În mezolitic și neolitic ( sec.X-III î.HR. ), magia evoluează puternic. Toate informațiile esențiale se primeau sub o formă ceremonială , în secretul bine regizat de către vrăjitori și mai târziu de șamani, magia marcând, din momentul inițierilor, cursul întregii vieți al fiecăruia dintre neofiți. Acest procedeu de educație permanentă conferea praxisului cotidian un atribut magic. Când omul învață cum să vâneze sau să danseze în jurul unui animal sub conducerea vrăjitorului, el nu o face spre a atrage bunăvoința unei divinități ci, pur și simplu, din credința că va reuși să realizeze ceea ce de unul singur îi era, la început, greu sau imposibil.

Însă, pentru cea mai mare parte a societăților primitive nu a fost așa. Omul a păstrat un cult pentru divinitatea sa protectoare dar, în același timp, a încercat să găsească și alte mijloace de modificare a realității , și anume alianța cu spiritele, ființe supranaturale inferioare zeilor, dar care, pentru treburile zilnice, erau tocmai ce-i trebuiau. Dar cine puteau fi mai apropiați de muritori și să fie în același timp și spirite dacă nu strămoșii ? Și astfel, pentru a asigura comunicarea dintre invocator și invocat, se construiesc primele sanctuare, primii stâlpi totemici și amulete care să servească drept reședință pentru aceste spirite.

Pseudo – informațiile născute în climatul magic au găsit o largă audiență în colectivitatea umană, ca urmare a nivelului extrem de scăzut al practicii, a cunoașterii rudimentare a naturii, al gradului încă inferior de abstractizare și slabei culturi spirituale. Pseudo – informațiile au putut genera și alimenta mereu supranaturalul, fetișizarea și, la urmă, sacralizarea unor obiecte sau animale. În povestirile mitico – magice se reflectă, în fond, năzuințele de progres al umanității. Cu timpul, de la practicile rudimentare, vrăjitoria trece spre forme și variante tot mai complexe, născute una din alta, reflectând de fapt dezvoltarea socială , diversele stadii ale acesteia, mentalitățile dominante la un moment dat, în funcție de nivelul cunoașterii umane, al eticii. Din vrăjitoria benefică va decurge magia albă sau „de mână dreaptă”, menită a avea întotdeauna efecte pozitive. O altă categorie de vrăjitorie, cea negativă, va contura magia neagră sau „de mâna stângă”, menită să producă efecte catastrofale – moarte, nebunie, boală. Magia pozitivă va fi exercitată la început de întreaga comunitate și mai târziu de vrăjitor,

vraci, șaman, în timp ce magia negativă va pretinde dintotdeauna ca oficiant numai pe vrăjitor.

Dacă la popoarele primitive vrăjitoria se află în stadiul de început, în antichitate, fiecare popor avea personal calificat și zei specifici ritualului magic. Astfel, la vechii egipteni întâlnim zeități ale magiei – este vorba de Isis, soția lui Osiris, care își învie soțul prin incantații, și Thot, patronul Hermopolisului, stăpânul unor cărți magice pe care le ascundea în străfundurile apei . Nici la greci nu putem spune că situația era diferită. Zeii din vechea Eladă aveau foarte multe atribute magice, a căror exclusivitate se pare că o împărțeau cu câțiva muritori, în special femeile fiind creditate cu astfel de însușiri ( Medeea, Circe,

Calypso ). Romanii, care s-au inspirat foarte mult din aceste legende elene, credeau la rândul lor în vrăji, numai că în Imperiul Roman, magia a fost ridicată la rangul de problemă de stat.

În momentul apariției creștinismului, acesta a trebuit să lupte cu o astfel de mentalitate ( Fapte 13, 6-11; 16, 16-18 ), iar ucenicii Mântuitorului au fost nevoiți să se confrunte cu problemele lăsate de moștenirea romană, apoi cu cele create de valurile succesive de migratori și, în sfârșit, cu cele provocate de magia arabă. În paralel, se înregistrează puternica demonizare a ereticilor, în special a gnosticilor, inițiindu-se astfel justificarea teologică de mai târziu pentru persecuții. În conglomeratul de culturi din „perioada întunecată”, papalitatea se impune prin Inchiziție, dând o lovitură de moarte acestor practici. Urmând impulsului dat de bula papei Inocențiu VIII (1484 – 1492) , doi inchizitori dominicani, Jakob Sprenger și Heinrich Kramer, au publicat la Frankfurt, în 1486, celebra lucrare „ Malleus Maleficarum”( Ciocanul vrăjitoarelor ). Față de papa Ioan XXII (1316 – 1334 ) care punea semnul „ egal” între vrăjitorie și erezie ( Super illius specula –

1326 ), noul tratat de demonologie și vrăjitorie considera din capul locului ocultismul ca fiind un păcat și se preocupa mai degrabă de criteriile de recunoaștere a vrăjitoarelor și de eficacitatea metodelor de tortură care trebuiau aplicate decât de argumentarea teologică a campaniei împotriva „ slujitorilor satanei”. Cu toate că poate fi vorba și de ficțiune, numeroasele procese verbale ale acestor procese ne dau motive să credem că foarte multe evenimente de acest fel au avut loc .

Frontispiciul volumului I al ediției de la Lyon a cărții Malleus Maleficarum din 1669, culegere care includea, în afară de lucrarea lui Sprenger și Institor, multe tratate de vrăjitorie.

În 1492, Cristofor Columb descoperă Lumea Nouă, unde omul alb îl va întâlni pe cel roșu, acest lucru neaducând avantaje pentru ultimul. Ciudat, sau mai degrabă normal, primii exploratori europeni au fost uimiți să afle că vrăjitoria juca și la amerindieni un rol foarte important. Numai că, în această cultură, nu prea se găsesc

spirite sau demoni pe care stăpânii de atunci ai preriilor să le invoce. În rolul lor erau distribuiți vrăjitori care, de obicei, erau considerați malefici, spre deosebire de vraci care aveau puteri mai reduse, dar purtau de grijă întregului trib. Vraciul era cel care iniția ritualul magic de protecție a câmpului cu porumb și tot el era cel care efectua tratamente, de obicei pe bază de aburi, pentru a elimina boala . Vrăjitorii, însă, locuiau în ținuturi mlăștinoase și de acolo trimiteau molime, secetă și grindină. Dar, eroii legendari trimiși tot de vraci, reușesc să-i doboare prin istețime și cu arme convenționale.

În sfârșit, țările mai puternice din Europa cuceresc o mare parte din teritoriile nou – descoperite și, pentru că aveau nevoie de forță de lucru, încep să aducă în America negri din Africa, folosind sinistrele „ corăbii ale morții”. Începe astfel să fie scrisă o pagină întunecată din istoria lumii, în care „ comerțul triunghiular” practicat de englezi înseamnă numai vârful aisberg-ului.

Cum era firesc, populația închisă la culoare a adus pe noile meleaguri o cultură exotică, dar bine sedimentată în timp, ale cărei reminiscențe se pot vedea până astăzi. În vrăjitorie, civilizația africană a avut și are un greu cuvânt de spus, pentru că, în definitiv, ea este răspunzătoare pentru conservarea și promovarea ritualurilor voodoo.

Dar, am da dovadă de exclusivism dacă nu am evidenția și avantajele avute de pe urma acestor practici oculte. Primul dintre aceste beneficii îl reprezintă contactul îndelungat dintre Orient și Occident, la început numai pe “Drumul mătăsii”, apoi prin intermediul jihadului și al cruciadelor, iar în final prin vizite ca cele ale lui Marco Polo și spătarului Nicolae Milescu care au ajuns până în China. Prin aceste mijloace a început să se stabilească o relație între cele două tipuri de culturi, timidă ce-i drept, dar de ajuns ca europenii să intre în contact cu o altă formă a magiei – alchimia, căreia chinezii deja îi datorau porțelanul și praful de pușcă.

Mergem, apoi, în Europa sec. al XIX-lea, perioadă de mare efervescență, când, în timpul prosperei domnii a reginei Victoria, se dezvoltă de ambele maluri ale Atlanticului gustul pentru ocultism. Sec. al XX-lea a adus o și mai mare agitație pentru oamenii din această perioadă: două războaie mondiale, avântul economic din perioada anilor ’60 (golden sixties), cucerirea spațiului dacă ar fi să cităm numai câteva exemple însă, tot el a indus și un puternic curent al secularizării care, într-un final, și-a primit replica in revirimentul din ultima perioadă al ocultismului.

Aceasta ar fi, în linii mari, istoria unor credințe a căror origine se poate confunda cu cea a omului. Chiar dacă a cunoscut numeroase perioade de glorie și regres, vrăjitoria a știut totuși să subziste și să apară astăzi în toată “splendoarea”. Care este însă acest mecanism straniu care îi conferă atâta forță și vitalitate? Rămâne să vedem!

I.3. Vrăjitor și vrăjitoare la Sabat

Pentru prima dată, termenul de „vrăjitor” a apărut în anul 589 și se referea la spațiul rural, determinând cultul nocturn, care se oficia în favoarea divinităților înfrânte prin practicarea religiei dominante, care se oficia în timpul zilei. Este vorba de o revoltă religioasă, care se practica în permanență în apropierea monumentelor megalitice, având un arsenal din cel mai grotesc. Pentru a avea succes în această meserie, practicantul încheia un pact cu diavolul, privit în antichitate ca manevră obișnuită pentru vrăjitor și absolut necesară pentru reușita încercărilor pe care le va întreprinde. Există o bogată literatură veche care se referă

la acest aspect și care menționează că aceste practici se făceau pe cale orală sau în scris, folosindu-se sângele propriu al vrăjitorului. Un astfel de pact suna astfel: „Promit Marelui Lucifug să-l recompensez cu douăzeci de ani pentru tot ceea ce îmi va acorda. În cunoștință de cauză, semnez”. În această situație, vrăjitorul renunța la Dumnezeu, la Fecioara Maria și la Sfinți. Până acum s-a descoperit un singur pact scris, semnat de Urbain Grandier la Loudun, în sec. al XVII-lea ( Biblioteca Națională: Fond francez, mss 7619, p.126 ).

Aceste „pactizări” au dat naștere de-a lungul timpului la numeroase legende care s-au menținut până în ziua de astăzi. Din lecturarea lor, se observă că majoritatea celor care încheiau un astfel de pact erau femei, ceea ce corespunde postulatului lui Jules Michelet : „La un vrăjitor, zece mii de vrăjitoare”. Acesta spunea că vrăjitoarea este victima superstițiilor sale religioase, a temerilor sale sociale și a deznădejdilor sale revoltate. Tot la fel scria și C.G. Jung care le considera o proiecție a aspectului feminin primitiv – o anima masculină – care dăinuie în conștientul omului. Vrăjitoarele materializează această umbră plină de ură, de care nu se pot dezbăra și capătă în același timp o putere de temut; pentru

femei, vrăjitoarea este o versiune femelă a țapului ispășitor, asupra căruia ele transferă elementele obscure ale pasiunii lor. Dar, această proiecție este în realitate o participare tainică a naturii imaginare a vrăjitoarelor. Atâta vreme cât forțele întunecate ale inconștientului nu sunt asumate în lumina cunoașterii, a sentimentelor și a acțiunii, vrăjitoarea continuă să trăiască în noi. Vrăjitoarea este antiteza imaginii idealizate a femeii . Sub influența predicțiilor creștine, vrăjitoarea a fost considerată o degradare voită a preoteselor sibilice și druidice, care erau deghizate în chip hâd și diabolic.

Pentru Grillot de Givry, vrăjitorul și vrăjitoarea sunt preotul și preoteasa bisericii demoniace. S-au născut pe pământ creștin din credința în Satana. Principala lor funcție, așa cum o arată și numele, este aceea de a face vrăji asupra oamenilor cărora, dintr-un motiv sau altul le doresc răul.

În filonul de idei puternic antifeminist , femeia este

identificată ca demon sau îl captivează pe bărbat cu ajutorul lui, așa cum apare în această stampă de G.Mitelli din 1690 (Colecția de stampe Bertarelli ).

Însă, pe lângă faptul că întotdeauna aceste vrăjitoare urmăresc să schimbe cursul firesc al evenimentelor și să aducă nenorociri persoanelor din jur, ele practică un ritual demonic, orgiastic, prin care urmăresc să se contopească cu stăpânul lor Satan și să obțină puteri magice depline – sabat. În limba ebraică, šabbāŧ, termen ce derivă din rădăcina šābaŧ, înseamnă „a înceta”, „a sista”. Dar, în practica vrăjitorească, el definește un ansamblu de manopere periodice la care se supun vrăjitorii în grup. În concepția vrăjitorilor, sabatul trebuia să aibă loc de două ori pe săptămână, și anume în nopțile de miercuri spre joi și de vineri spre sâmbătă, într-un loc izolat, înainte de miezul nopții, iar prezența la ceremonie era obligatorie. Se spune că, vrăjitoarea, cu o zi sau două înainte de reuniunea nocturnă, numită și congregatio sau synagoga, primește o înștiințare de participare din partea unui demon și nu poate lipsi decât dacă are un motiv foarte bine întemeiat. Când vine ora întâlnirii, femeia este chemată cu o voce umană, cea a demonului numit Magisterius, Magister, Martinettus sau Martinellus. Acum, vrăjitoarea, goală în fața focului, își unge corpul cu o alifie specială și înghite o pudră dozată cu pricepere, după care iese afară pentru a se întâlni cu demonul, care o așteaptă sub înfățișarea unui țap sau a unui berbec. Călătoria până la locul ceremoniei o poate întreprinde fie pe spinarea demonului, fie călare pe o nuia, un băț de trestie, un taur sau un câine. Sabatul se practica mereu în mijlocul ruinelor antice, cum ar fi în Bretagne, în stepa aridă de la Carnac; în Queyras (Alpii Superiori); pe pajiștea ierboasă de la Pra-Patris (Pajiștea Tatălui), foarte aproape de o piatră druidică; în Auvergne, pe vârful Puy-de-Dôme, lângă templul lui Mercur .

Mitul zborului, tipic șamanic,

însoțește istoria vrăjitoarei. Trei

vrăjitoare, cu capete de măgar,

cocoș și câine, pleacă pentru

sabat (xilogravură din U.Molitor,

Von den Unholden oder Hexen,

Konstantz, 1489).

În cadrul ritualului, demonul prezidează așezat pe un tron, iar participanții i se închină, însă nu în genunchi ca pentru rugăciune, ci, apropiindu-se de el cu dosul, aducându-i ca ofrandă lumânări de culoare neagră * sau buricul unui nou-născut și sărutându-l în anus (osculatio ani). Un „preot” celebra o slujbă în jurul unui altar, imitând uneori Liturghia catolică rostită în formă inversă ( Liturghia neagră – acțiune reală pusă pe seama aristocrației. Practicată în Franța de Gilles de

Rais, condamnat în 1440, iar în timpul lui Ludovic al XIV-lea de către Catherine Monvoisin , numită și La Voisin – moașă, astrolog și magiciană, considerată a fi inventatoarea Liturghiei negre). Uneori se aduc și sacrificii umane, în special copii sau nou-născuți, sau i se oferă diavolului spermă umană amestecată cu mir sfințit sau se aduce anafură sfințită spre a fi călcată în picioare în fața demonului. Uneori, o femeie goală se întinde pe locul care ar reprezenta altarul, acceptând orice i s-ar întâmpla. „Preotul”, îmbrăcat în veșmintele sale sacerdotale, așează o cupă pe ea și începe profanarea, prin consacrarea pâinii și a vinului, rostind niște cuvinte îngrozitoare. Un sărut pe pântecele gol înlocuiește sărutul preotului dat potirului, urmând apoi o posesiune completă a femeii . După încheierea ritualului urma un banchet festiv la care se consumă proviziile aduse de demonul însuși sau de vrăjitoare. Bucatele sunt „binecuvântate” de demon în sens invers, invocat fiind Beelzebub, proclamat originea sau creatorul tuturor lucrurilor . Vrăjitorii trebuiau să mănânce și să bea, să se îmbete, să toasteze pentru gloria infernului, să danseze într-un ritm frenetic, până ajungeau în postura cea mai josnică și astfel trebuiau să se înfățișeze înaintea demonului pentru a da socoteală despre cele ce înfăptuiseră până atunci. Satan îi laudă sau îi ceartă, apoi, participanții la ritual, vociferând și gesticulând intrau în convulsii, până se auzea cântatul cocoșului, care prevestea încheierea sabatului. Viața de zi cu zi se reia, ca și dorința reînnoită a unei noi plecări spre Marele Țap Negru.

I.4. Arsenal și practici vrăjitorești

Exercitarea profesiunii de vrăjitor a presupus dintotdeauna un anumit inventar de produse așa-zise „miraculoase”, preparate prin mijloace tainice și oferite clienților contra cost, ca adjuvante potențiale, indispensabile ritualului vrăjitoresc. Chiar și vrăjitorul, pentru a fi apărat, nu trebuie să evite doar contactul cu obiecte malefice, ci trebuie să poarte haine protectoare, să folosească numeroase amulete sau talismane *, să rostească formulele potrivite, să traseze semnele protectoare etc.

Foarte frecvent, din arsenalul vrăjitoresc, observăm că nu este exclusă mătura, invariabil cu coada lungă. De asemenea, nu trebuie să lipsească nici familiarul – un animal care îl însoțește pe vrăjitor peste tot și care va deghizat în celebra pisică neagră. De ce tocmai pisică și încă neagră? Deoarece, pisica este considerată prin „tradiție” un animal malefic prin excelență. Dacă ar fi să-i ascultăm pe strămoșii noștri, pisica, la origine, a fost creată de Dumnezeu pentru a-i proteja pe oameni împotriva operei satanice care a făcut șoarecele, cu scopul de a diminua recoltele oamenilor. Dar, mâncând șoareci, pisica s-a lăsat pătrunsă de „esența drăcească”, transformându-se într-o unealtă a celui necurat, ai cărui ochi îi poartă. De asemenea, ca și mătura, ea este asociată femeii vrăjitoare, deoarece aceasta are în stăpânire spațiul interior al casei, beneficiază de hrană și consumă roadele muncii bărbatului ei.

Fiecare vrăjitor are nevoie și de o baghetă magică, „simbol al puterii și cunoștințelor de vrăjitorie și dirijor al forțelor supranaturale”. Această baghetă este confecționată din lemn și din fier magnetic, având drept scop condensarea unei mari cantități de fluid emanat din operant sau din substanțele așezate de el în acest scop și dirijarea proiecției acestui fluid asupra unui punct determinat. Prin ea însăși, bagheta nu are nici o putere misterioasă și nu primește decât reacțiile forței fizice.

Din instrumentarul vrăjitorului nu trebuie să lipsească nici cărțile magice, în care se găsesc formule de consacrare a obiectelor folosite, incantații, blesteme etc. Perioada de glorie a acestor accesorii se identifică cu cea a Evului Mediu, cele mai cunoscute fiind „Dragonul roșu”( Le Dragon rouge ) și „Găina neagră” (La poule noire), care erau anonime. Dar, cele mai importante, dintre care unele au fost atribuite și oamenilor bisericii pentru a le spori autoritatea, sunt – „Le vrai grimoire” sau „Très véritables clefs de Solomon le Rabbin hebreu”, un ritual de magie neagră atribuit uni „rabin evreu” *; „La véritable Magie noire ou le Secret des Secrets”, manuscris găsit în mormântul lui Solomon **; „Le Grand Grimoire”, însoțit și de „Puissantes Clavicules” ale lui Solomon și „Magie noire” sau rețetele infernale ale Marelui Agrippa *** pentru descoperirea comorilor și dominarea tuturor spiritelor ; „Le Grimoire du pape Honorius”, atribuit papei Honorius al III-lea, dar fiind doar o pervertire a unor exorcisme ale Bisericii de la Roma ****.

Până acum am prezentat doar materia primă necesară desfășurării unui ritual vrăjitoresc. Acum, vrăjitorul trebuie să-și prepare licorile necesare pe care le va întrebuința pe tot parcursul ritualului. Frecvent utilizate în antichitate, ele vor fi folosite și în epocile ulterioare, având mereu aceeași funcție: de a stârni febra amorului între persoane care nu doreau acest lucru sau aveau doar relații strict profesionale. Literatura abundă în aceste filtre: licoarea destinată regelui Marc, în „Tristan și Isolda”; Siegfried face același lucru în „Amurgul zeilor”, îndrumat fiind de condeiul lui Richard Wagner etc. Dintre plantele cele mai frecvent utilizate în prepararea licorilor amintim: opiul, mătrăguna, hașișul, laurul, mandragora, cucuta, șofranul, boglari (gălbenele), laptele cucului . Alături de aceste plante afrodisiace întâlnim formulele de filtre, menite a dezlănțui adevărate pasiuni, dar în realitate fiind o teribilă substanță ucigătoare. Acțiunea acestor otrăvuri era gradată în funcție de necesitățile celui care o folosea împotriva altei persoane, vrăjitorul cunoscând perfect cantitățile necesare preparării unor astfel de licori. Potrivit informațiilor furnizate de Herodot, aflăm că aceștia erau capabili să prepare o otravă care să omoare într-o anumită zi și chiar la un moment stabilit cu exactitate.

În camera magică consacrată a vrăjitorului o să găsim nenumărate amulete, măști, stâlpi totemici și chiar zornăitori. Amuletele se foloseau ca niște mici obiecte cu puteri magice, reprezentând în miniatură animale, insecte, flori ș.a. Erau purtate la gât sau la brâu, fără ca purtătorul lor să facă din aceasta un secret. Amuletele capătă o importanță deosebită în secolele XV-XVII, când superstițiile privind acțiunile diavolului iau o amploare deosebită. Până la urmă, ele vor ajunge în serviciul unor familii, cele nobiliare înscriindu-l pe blazonul lor.* Stâlpul totemic, spre exemplu, reprezintă legătura magică dintre trib și animalele protectoare (totemii) ale tribului și sunt sculptați sau pictați pe stâlpul respectiv în ordine ierarhică ascendentă. Masca era utilizată de șamani pentru a izgoni spiritele malefice și a atrage asupra comunității bunăvoința duhurilor bune, ea conferind în același timp purtătorului trăsăturile divinității pe care o simboliza. Zornăitoarea, la rândul ei, ne amintește de bătăile inimii, iar prin sunetele ritmate pe care le scoate îl ajută pe magician să intre în transă și să aibă revelațiile necesare. Ea conferea puteri tămăduitoare și putea alunga duhurile necurate, servind foarte bine și ca amuletă tămăduitoare.

O altă categorie necesară de elemente ale inventarului folosit în ocultism o reprezintă kratofaniile sau imaginile sacre (icoane, idoli), pietre prețioase, fragmente de meteoriți cu însușiri speciale. Urmează apoi pătratele și cercurile magice. Pătratul magic era un careu inscripționat cu cifre, a căror sumă în orice direcție era constantă, sau litere care formau aceleași cuvinte și pe orizontală și pe verticală.

Ex.

-Albert cel Mare în –“De secretis mulieribus” – “Plugarul la plugarul lui își face lucrările”.

Cercurile magice erau cercuri delimitate cu lanțuri de fier, coloranți (roșu sau negru), aromate și este trasat cu bagheta magică sau un paloș în sensul invers al acelor de ceasornic (neagă ordinea cosmică) iar în el sunt desenate figurine, simboluri sacre și formule magice. De obicei, la marginea acestor cercuri, care au menirea să-l protejeze pe vrăjitor sau obiectul pe care îl circumscriu de spiritele malefice invocate, se găsesc semne ale crucii și mâini de mort. Crucea are o utilizare evidentă pentru că, în creștinism, ea este arma împotriva diavolului (I Cor 1,18), dar mâna de mort, după părerea noastră, ar putea avea două accepțiuni. Prima, este cea care aparține magiei primitive care consideră că în relicve sălășluiesc sufletele strămoșilor care sunt de obicei spirite benefice și, deci, îl va apăra pe oficiantul ritualului magic sau, aici mâna ține locul unui pars pro toto (parte pentru întreg) și simbolizează chiar sufletul celui decedat, care este folosit pentru a media dialogul între practicantul ocultist și forța supranaturală invocată.

Bineînțeles, dintr-un ritual magic nu puteau lipsi formulele consacrate care în fond sunt un cuvânt sau o succesiune de cuvinte ce poate declanșa sau finaliza operația magică (Ex. Hocus pocus preparatus ; Abracadabra – de la „Abrasax”, zeu asiatic sau de la abreg ad habra, derivat din ebraicul beraka, care înseamnă „trăsnet”, „fulger”, sau de la cuvântul compus obținut prin abreviere și repetare: A BEN (fiul) RUAH (duh, spirit) A KADISH (tată), încercând să arate acordul Sfintei Treimi pentru săvârșirea ritualului ).

La fel de puternice ca aceste incantații erau numele proprii, cum ar fi cele ale îngerilor și demonilor și, bineînțeles, cel al lui Dumnezeu. Multe dintre aceste nume sunt secrete iar pronunțarea lor într-un context nefavorabil poate declanșa un adevărat cataclism. Folosirea puterii creatoare a numelui lui Dumnezeu este obiectivul suprem al marii magii inițiatice. Un “ baal Shem” (posesor explicit al numelui lui Dumnezeu) poate, folosind acest nume, să creeze chiar o ființă artificială umanoidă (golem). Se pare că utilizarea Numelui Divin are o istorie foarte lungă ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în tărâmurile Babilonului și Asiriei. În practicile vrăjitorilor de aici se întâlnesc celebrele “Cuvinte ale puterii”, adică nume de lucruri sau entități divine pe care magicianul le chema să-l sprijine în lupta împotriva demonilor. Principiul pe care se bazează utilizarea acestor cuvinte constă în faptul că ele, rostite singure, nu au nici o putere și de aceea trebuiau însoțite de cuvintele zeităților supreme Marduk și tatăl său, Ea. Asirienii spuneau în descântece că sunt reprezentanți ai zeilor și au putere, în numele lor, să-i alunge pe demoni, ori tocmai această idee o întâlnim și în Evul Mediu, când vrăjitorii se considerau “slujitorii Celui Prea Înalt”.

Al doilea principiu pe care se bazează utilizarea acestor nume transcendentale pare să ne provină tot din același spațiu geografic și tot din aceeași perioadă. El spune că prin cunoașterea numelui sau însușirilor demonului, acesta poate fi influențat. Raționamentul este simplu, magicianul, de fapt, amenință demonul prin citirea unor liste interminabile de nume și de manifestări malefice că îi știe numele secret și, în consecință, îl poate vrăji, așa cum face cu oamenii al căror nume îl știe, cu alte cuvinte îl poate stăpâni. De aceea, este foarte greu să găsești în această regiune un băștinaș care să-ți spună numele secret, tocmai din teama de a nu fi vrăjit. Aceeași credință o găsim și la vechii egipteni și în religia vedică.

Am relatat până acum despre arsenalul minim necesar unui vrăjitor pentru săvârșirea unui ritual magic. Să descriem acum și câteva dintre cele mai importante practici vrăjitorești :

Divinația sau pretinsa putere de a lucra cu „forțe” divine. Această

practică nu poate fi confundată cu invocarea Sfântului Duh pentru transmiterea harului necesar mântuirii prin Sfintele Taine, căci numai slujitorii lui Dumnezeu posedă calitatea iertării sau legării păcatelor, și aceasta nu de la forțe oculte și necunoscute, ci de la arhieria Mântuitorului Hristos, prin trimiterea Sfântului Duh după învierea Sa din morți (Ioan XX, 22).

Astrologia sau „cititul” în stele pentru cunoașterea viitorului omului,

este o practică multimilenară, care a făcut o vastă carieră îndeosebi în Evul Mediu. Mulți părăsesc Bisericile lor tradiționale, alții rămân indiferenți în fața sentimentului religios, iar alții intră în grupări sectare care practică intens astrologia; astfel au luat naștere: „Tradiția paralelă”, „atlantizii”, „ufolatrii” . Încă din secolul al XVI-lea, s-a răspândit o bogată literatură astrologică, în vederea menținerii fenomenului și a atragerii de noi adepți: Zodiacul, Rojdanicul, Trepetnicul, Gromovnicul *, care au cunoscut o răspândire extraordinară și la noi, cu toată condamnarea lor de către Biserică și pravile.

Tot în domeniul astrologiei intră precogniția (de la latinescul praercognoscere, adică a cunoaște înainte), sau așa-zisele experiențe de dejá vu, dar nu se poate stabili cu certitudine felul în care se face achiziționarea informațiilor din viitor; retrocogniția (retrocognoscere, adică a cunoaște înapoi, în timp), combinată uneori cu precogniția. La un moment dat, în cadrul acestor fenomene se poate interveni în mod conștient, în scopul modificării acțiunii desfășurate.

Un astrolog va pretinde întotdeauna că știe perioadele favorabile pentru farmece, descântece și talismane, căci puterea acestora de acțiune este întotdeauna influențată de mișcarea astrelor. Orice astrolog știe că „posibilitățile” sugerate de pozițiile planetare nu indică – aproape niciodată – fatalitatea. Dar, efectele în bine sau în rău depind întotdeauna numai de astrolog.

Strâns legată de astrologie este chiromanția sau ghicitul în palmă. Practică

ocultă străveche, apare odată cu observarea existenței unei legături între desenele din palmă și unele trăsături de personalitate ale individului. Bineînțeles, aceste idei erau formulate speculativ, depășind de multe ori cadrul observațiilor concrete, în scopul de a atrage atenția și a stârni interesul comercial pentru această paraștiință.

Este incontestabil că forma și aspectul mâinilor dezvăluie ceva din ocupația, caracterul și temperamentul cuiva. Dar nu numai forma mâinilor, ci și ținuta, mersul, privirea, chiar și cele mai mici gesturi, fără să conțină ceva ocult în ele, arată ceva din firea omului. Pianiștii și violoniștii, de pildă, se remarcă prin degetele lor lungi și subțiri, după cum un chimist este trădat de mâinile pătate cu substanțele cu care lucrează. Toate acestea, însă, nu au nici o legătură cu „arta” chiromanției, care rămâne un procedeu divinatoriu tot atât de fals și de absurd ca și celelalte.

Cartomanția este un fenomen relativ nou, care apare abia la sfârșitul

secolului al XVIII-lea. Această metodă se folosește de semnele desenate pe cărțile de joc, care, sunt interpretate apoi după fantezia ghicitorului sau după naivitatea clientului.

Holografia sau „cititul în oglindă” este o practică ocultă în vederea

apariției obiectului sau persoanei în fața oglinzii solicitantului care are darul chemării. Urmele ei se găsesc în toate straturile de civilizație și aproape la toate popoarele. De la „vederea” în oglindă a sufletului, practică de adâncă sensibilitate folosită în Babilon, Egipt, India, China, Dacia, s-a ajuns astăzi la redarea pe ecrane a unor pelicule prin tehnica holografică și a filmării zborurilor cosmice.

Necromanția sau practica chemării duhurilor morților. Este strâns legată

de practicile spiritiste, fiind cea mai primejdioasă metodă divinatorie, atât prin răspândirea ei mare, cât mai ales prin urmările dezastruoase pe care le exercită asupra sănătății mentale. Practica ocultă a necromanției se exercită la „comandă” pentru anumite duhuri, pentru ca acestea să vină în ajutorul celor din viață, să-i salveze. Practica necromanției se exercită în medii sociale bolnave psihic și disperate din punct de vedere al vieții materiale. Spiritiștii, teosofii , antroposofii și alte asemenea secte și grupări „religioase” care întunecă mințile adevăraților creștini își justifică doctrina prin „spusele” Bibliei despre reincarnare și necromanție. Astfel, la I Regi cap.XXVIII, versetele 6-25 se relatează despre invocarea spiritului proorocului Samuel de către vrăjitoarea din Endor, la cererea regelui Saul. Însuși Mântuitorul Hristos este considerat „un spirit aproape de perfecțiune”, căci El posedă puterea de invocare a altor spirite: al lui Moise și Ilie la Schimbarea la Față (Matei XVII, 3); în Grădina Ghetsimani (Luca XXII,43) ș.a.

II. VRĂJITORIA ÎN ANTICHITATE

Nu există popoare oricât de primitive care să fi fost lipsite de religie și magie. Gândirea primitivilor era aplecată asupra fenomenelor reale sau fictive din mediul înconjurător care li se păreau hotărâtoare în viața lor . Și nici nu avea cum să fie altfel, atâta vreme cât omul era supus capriciilor unui habitat de cele mai multe ori ostil și pe care el refuza să creadă că-l poate face favorabil. Omul a învățat cu greu și chinuitor de încet să înfrunte duritățile naturii, adaptându-se ei, imitând-o până la obsesie. Acest comportament primitiv stă la baza credințelor mitico – magice, precum și a dezvoltării sentimentului religios în conștiința omului.

Omul își punea mereu întrebări privitoare la fenomenele care-l intrigau, și anume nașterea, evoluția și moartea în natură. Încercând să răspundă acestor probleme existențiale pentru el, investigând tot ce-l înconjura, el și-a clădit explicații pornind de la natura sa umană, asemuind acesteia totul. Vraciul *, vrăjitorul sau șamanul **- doar ei – puteau să determine cauzele acestor fenomene, în condițiile în care cunoașterea lumii era încă rudimentară. Aceștia au întărit în omul începuturilor nevoia de protecție din partea unor ființe supranaturale, care îi pot ajuta să stăpânească natura.

Vrăjitorii erau singurele persoane capabile să medieze relațiile dintre supranatural și uman; singurii capabili să cunoască nevoile oamenilor și, în același timp, să atragă și benevolența divinității invocate. Ei reprezentau depozitul viu de cunoștințe al grupului social, tezaur mintal pe care îl apărau și-l transmiteau în taină doar celor aleși. Acești vrăjitori reprezentau o adevărată autoritate în cadrul comunității și, în general, se considera că ei lucrează în folosul obștesc. Dar nu trebuie să ne înșelăm, căci ei nu lucrau gratis, ci, pentru serviciile făcute, comunitatea se angaja să-i răsplătească și putem spune, cu toată răspunderea, că șamanii au fost „ singura clasă profesională printre sălbatici”( Sir James Frazer – The golden Bough, 1804 ) . Sigur că, după ce bărbații aduceau jertfele necesare unui sacrificiu și se întâmpla ca dorința să le fie îndeplinită, o parte din ei au început să-și pună întrebări mai complexe, referitoare la rolul omului pe pământ și, de fapt, cine este Omul. Vracii, autoritățile cele mai importante în materie de religie și știință, au fost nevoiți să răspundă. Nu știm dacă au avut răspunsul pregătit sau au fost nevoiți să mediteze la el, dar cert este faptul că, pe alocuri, omul a ajuns la conștiința superiorității sale față de natură și, prin urmare, refuza să moară din cauza ei. Consecința: magii au fost obligați să-și perfecționeze tehnicile astfel încât să cunoască mai mult decât voința zeității sau ritualurile prin care ea putea fi satisfăcută, căci era nevoie de un mijloc pentru a-l constrânge pe zeu să îndeplinească cererile omului, de acum emancipat, aflat sub tutela contingentului naturii. În vedismul indian întâlnim o astfel de concepție, potrivit căreia divinitatea beneficiară a unui sacrificiu era obligată să îndeplinească cererile jertfitorului .

Observăm că evoluția de la irațional , reprezentat prin științele oculte * ( magia ** incluzând divinația, astrologia, alchimia, cabala etc.), la rațional, deci, la știința autentică, s-a desfășurat lent, în decursul câtorva milenii, proces ce continuă încă, în încercările unora de a teoretiza doctrine ezoterice *** perimate, având ca obiect doar manipularea unor pretinse fenomene supranaturale, inaccesibile cunoașterii obișnuite. De-a lungul timpului, vrăjitoria și-a conturat noi forme, mult mai evoluate, care au prins rădăcini adânci, în special la popoarele care au jucat un rol important în istorie.

II.1. Egiptul antic

Amplasat între Asia și Europa, între Orient și Occident, Egiptul luminează cele mai îndepărtate drumuri. Pe deasupra tuturor, doctrina învățată în templele lui Osiris, Isis și Ammon-Ré* ne apare ca un simbol covârșitor, ca un exemplu profetic al unității primordiale și ultime al magiei cu religia . Astfel, egiptenii, despre care Herodot a spus că erau cei mai evlavioși dintre oameni, au cunoscut poate primii divinația fastuoasă bine regizată, incluzând mijloace mecanice și tehnici de iluzionism primitiv. Cel mai adesea era „consultat” zeul Amenhotep, adică statuia acestuia, care „dădea răspunsuri” la întrebări privind cele mai felurite pricini, prin mișcări ale corpului. De asemenea, era consultat și zeul Amon în oracolul de la oaza Siva, mai ales în probleme de stat. Din scrierile lui Diodor, aflăm că zeul Horus ar fi fost considerat medic și magician, fiind numit „ medicul superior în casa lui Re”. La Strasbourg se păstrează un ostrakon **, având următoarea inscripție :

„ Cuvintele lui Horus apără de moarte prin aceea că ele îl mențin în viață pe cel ce se zbate după aer.

Cuvintele lui Horus ne înviorează din nou prin aceea că fac să se înmulțească anii pentru cel ce îl invocă.

Cuvintele lui Horus sting focul. Vorbele sale îl însănătoșesc pe cel cu febră.

Cuvintele lui Horus salvează orice bărbat, a cărui soartă depinde de el.

Vrăjile lui Horus te apără împotriva arcurilor prin aceea că el trimite săgețile înapoi.

Vrăjile lui Horus te apără de furie prin liniștea sufletului.

Vrăjile lui Horus îl însănătoșesc pe cel bolnav .”

Cele mai vechi informații scrise provenind din Egipt datează de pe la anul 6000 î.Hr. și ele relatează faptul că magia se confunda cu-n ritual oarecare, indicându-ne indubitabil faptul că practicile vrăjitorești au fost preluate de religie și chiar de medicină; de fapt, vechii egipteni nu prea delimitau termenii de magie și religie, ei fiind aproximativ sinonimi. Pentru ei, puterea miraculoasă prin care zeii puteau împlini faptele lor supranaturale se numea hike, magie sau putere supranaturală.

Cei care erau responsabili cu înduplecarea voinței zeilor și bunăstarea comunității erau preoții. Demnitatea preoților din Vechiul Egipt este înconjurată de mister. Ei formau o castă intelectuală care deținea știința, ascunsă oamenilor de rând, fapt care le dădea o mare putere în fața maselor. Spre deosebire de alte funcții, calitatea de preot nu putea fi moștenită, ci, pentru a deveni preot, trebuia să te remarci printr-un fapt deosebit și să urmezi anumite trepte ale preoției, care în Regatul Nou erau în număr de cinci . Astfel, din viața marelui preot Beknechon, transmisă din sec.XII î.Hr., aflăm că acesta se bucura de o mare autoritate, iar oamenii de rând îl considerau un magician, un vrăjitor care știa și putea face totul .

Medicul, preotul, vrăjitorul – deseori una și aceeași persoană – deținea puteri invizibile, spre deosebire de faraon, care deținea doar însemnele puterii. Știința lor ocultă despre natură, sau medicală, era consemnată pe papirusuri, care erau consultate la nevoie, cum putem observa din cazul vizirului Veș-Ptah care a murit în fața faraonului Nefererkerê *, probabil în urma unui atac de cord. Atunci, regele a cerut să se aducă caseta din lemn în care se afla papirusul cu diagnosticuri. Din papirusul Ebers aflăm că era un fel de carte magico – medicală, în care apare mereu formula „ secretul doctorului”. Cele nouă papirusuri **, păstrate de la civilizația egipteană, se deosebesc în funcție de conținut, dimensiune și perioadă de redactare, dar ne permit să ne facem o idee despre stadiul medicinii și al magiei în vechiul Egipt.

Medic sau vrăjitor, preot – cititor sau tămăduitor, această persoană deținea o putere mult mai mare decât o vom întâlni la vrăjitorii din vechea Romă. Terapia pe care o oferea acesta se îndrepta mai întâi împotriva demonilor ce trebuiau alungați cu anumite formule magice și apoi împotriva maladiei. De pe una din stelele templului lui Khonsu din Teba știm că prințul din Bekhten a trimis la regele Ramses II un sol pentru a aduce un medic la soția sa bolnavă. A fost ales un anume Tehuti-em-heb care, în urma consultării prințesei, a diagnosticat prezența unui demon asupra căruia nu avea însă putere. A fost chemat un alt medic care, în urma unei ceremonii magice, a reușit să o elibereze pe prințesă .

Tot acești vrăjitori au imaginat practici de magie neagră, spre a se „apăra” de vrăji. Printre aceste practici, frecvent utilizat era procedeul imposturii, în care caz, persoana care se credea urmărită de vrăji căuta să scape de ele dându-se drept altcineva sau căutând ajutor la un zeu care a suferit ceva asemănător. De pildă, se adresa unui șarpe, considerat exponent al răului: „ Nu ai nici o putere asupra mea, căci eu sunt zeul Horus”; sau crocodilului: „ Dinții tăi nu mă pot atinge, deoarece eu sunt Osiris !” Cartea lui Thot, un tratat primitiv de magie, cuprindea formule pentru unirea părților unui om decapitat, preluate din mitul lui Isis și Osiris , însuflețirea unei păpuși de ceară, citirea unor texte ascunse pentru a face pe cineva invizibil sau pentru a despărți apele unui lac sau ale unui fluviu, procedeu ce amintește de trecerea biblică a evreilor prin Marea Roșie (Ieș. 14,1-31 ).

În Egiptul antic se considera că orice boală provenea din voința unui zeu, chiar dacă era evidentă lovirea sau tăierea cu un corp străin, dar material. Și în acest caz intervenea tot medicul magician, singurul în măsură să înduplece zeitatea în vederea alungării spiritului ostil. Exista însă o deosebire netă între tămăduitorii cu „ școală”, denumiți sunu, a căror pregătire era foarte secretă, și vracii populari rhu iht , cu toate că ambele categorii pretindeau că au primit cunoștințele lor de la zei. Tratamentul aplicat propriu-zis consta dintr-un amestec bizar de practici magice, din exprimarea unor formule verbale, neinteligibile și din forțarea bolnavilor de a se supune unor eforturi deosebite, atât fizice, cât și psihice. Nu se lua nici un medicament, sau nu era întreprinsă nici o acțiune fizioterapeutică fără să se fi rostit o anumită formulă magică .

Toate aceste formule magice, atât cât s-a păstrat din ele, și ritualul desfășurării ceremoniei se regăsesc într-o bogată literatură magică, în care se preamărește puterea magicienilor și care descriu acte de ispravă ale unor zei și regi, realizate tot cu ajutorul vrăjilor. Ceea ce s-a păstrat din literatura egipteană nu este decât o minimă parte din imensa masă de scrieri pe care vremurile, apa, umezeala vremii și insectele le-au distrus. Totuși, după îndelungate strădanii, textele magice egiptene au fost grupate în :

Textele Piramidelor : texte depuse în camera mortuară în care se afla

mumia faraonului sau pe culoarele piramidelor ( începând cu regele Unas, din timpul dinastiei a V-a, până la sfârșitul dinastiei a VI-a, în timpul lui Pepi al II-lea ).

– au fost găsite de marele egiptolog A. Mariette și publicate de G.

Maspero.

– sunt o colecție de scrieri care se împart în descântece ce nu au de obicei nici un titlu, cu excepția descântecului 355 care are drept titlu „Deschiderea porților cerului”.Fiecare descântec este precedat de enunțul scris: „ cuvinte de spus”. Dacă aceste descântece, care se foloseau în acțiuni magice foarte diferite, au fost scrise în epoci diferite, toate erau însă destinate ritualurilor săvârșite de faraon sau pentru faraon. Începând cu dinastia a VI-a, observăm că și soțiile faraonului puteau să pronunțe versete magice în numele lor.

– sunt scrise într-o epocă în care ortografia nu era fixată, dar ea este mult deosebită de cea a Imperiului Vechi prin tendința de a elimina din scris tot ce este chip de om, dar și chip de animal deseori, de teamă ca aceste desene să nu prindă viață, să devină însuflețite și să facă vreun rău faraonului mort și înmormântat în piramidă.

Textele Sarcofagelor : se găsesc scrise pe pereții, pe acoperișul sau pe

fundul dinafară sau dinăuntru al sarcofagelor, începând de la sfârșitul Imperiului Vechi și până la sfârșitul Imperiului de Mijloc ( 2050 – 1570 î.Hr. ).

acestea conțin descântece, compuse pentru personaje de rang înalt

care nu aveau titlul de faraon, și cuprind incantații, vrăji împotriva setei, foamei, frigului, împotriva nenumăratelor primejdii ale lumii de apoi, vrăji care fac pe răposat în stare să ia orice chip sau formă de om, ori de animal, precum și alte descântece care l-ar face pe cel decedat să rămână în tovărășia celor care i-au fost dragi în timpul vieții.

Cartea Morților : culegere de incantații și formule magice , adeseori

minunat ilustrată, depusă în mormintele egiptene; datează din sec. al XVII-lea î.Hr., fiind inspirată din „ Textele sarcofagelor”. Cu excepția câtorva pasaje de la început, care corespund funeraliilor, cartea era socotită a fi rostită de defunctul însuși, permițându-i acestuia „ să iasă la lumină”, renăscând asemenea Soarelui, după care cobora în lumea subterană, unde avea loc faimoasa judecată în prezența zeului morților, Osiris și a tribunalului celor 42 de judecători, în fața cărora defunctul prezenta așa-numita „declarație de inocență” sau „ spovedanie negativă” căci, cel în cauză nu înșira păcatele sale smerindu-se și căindu-se ca în spovedania creștină, ci neagă categoric că a comis un păcat sau altul, nu se acuză pe sine ci se glorifică, se mândrește.

– trebuie observat că alături de descântece și procedee magice necesare pentru a străbate cu bine în călătoria plină de peripeții din lumea de apoi, există și multe capitole care se referă la faptele omului în viață, la echitatea și moralitatea acestuia. Adică, pentru a fi nemuritor în împărăția celor fericiți și a străbate în împărăția zeului Ra, nu era suficientă cunoașterea de vrăji, rugăciuni, descântece, ci era obligatoriu să fi viețuit conform adevărului și dreptății (Maat) , conform regulilor de morală a existenței drepte și nepătate.

– dacă magia incantorie joacă aici un rol determinant, aceasta se datorează faptului că egiptenii credeau în puterea suverană a cuvântului, a Verbului creator. Este frapantă aici și încrederea în viața de după moarte, grație procesului de divinizare a omului prin el însuși.

– credința lor în viața de după moarte, în atotputernicia zeilor, precum și în confundarea omului cu zeitatea însăși se poate observa foarte ușor din Descântecul 62, care conține următoarea formulă pentru a putea bea apă în împărăția morților : „ Marele potir ceresc se varsă pentru Osiris, firmamentul lichid al zeului Toth este deschis ca și apă zeului Hapy. Fă ca să pot dispune de apă așa cum membrele mele dispun de Seth.

Sunt acela care străbate cerul, sunt leul zeului Ra, sunt taurul. Am mâncat pulpa, am înghițit piciorul ( boului ); am făcut înconjurul insulelor din câmpiile de papirus. Mi s-a dat o veșnicie fără de margini; sunt, desigur, acela care am primit ca moștenire eternitatea, cel căruia i s-a dat veșnicie”. Asemenea acestuia, nenumărate alte descântece conțin aceleași elemente de invocare a zeilor de rostiri de formule magice și alte ritualuri practicate în acea perioadă.

Alte texte magico – religioase : redactate în perioada Imperiului Vechi

sau poate în epoca predinastică.

– astfel de scrieri sunt: Ritualul slujbei zeilor, adică texte rostite în cursul slujbei cotidiene a zeilor în temple. Mormintele regilor din Teba ne-au făcut cunoscute trei scrieri teologice: Cartea despre ce se află în lumea de apoi, numită și Cartea despre Amduat (Infern), care enumeră diferite regiuni pe care le străbate zeul soare Ra în călătoria sa sub pământ prin Infern. O altă carte teologică este Cartea Porților ce tratează de asemenea despre geografia lumii de apoi. De cel mai mare interes este, însă, un vechi text magic găsit în mormintele unor faraoni din Imperiul Nou – Nimicirea neamului omenesc de către Ra, zeul soarelui ( povestește despre distrugerea oamenilor care deveniseră răi și neascultători, apoi așezarea în cer a Vacii cerești ). Un alt text magic este Cartea Peșterilor, care descrie, pe de o parte, cavernele ce se află în lumea de dincolo, iar, pe de altă parte, enumeră rugăciuni și descântece. Zeul Ra străbate aceste caverne în chip de berbec așezat în barca sa, iar la sfârșitul cărții, zeul Ra se preface în cărăbuș.

Scrierile magice : aici trebuie să includem un mare număr de papirusuri

magice ce conțin colecții de descântece și vrăji pentru apărarea sănătății copiilor, a mamei sau pentru apărarea de șerpi, chiar pentru vindecarea unor animale – în special a pisicilor care erau, începând din Imperiul Nou, foarte îndrăgite.

– trebuie știut că un descântec nu este doar un text care trebuie recitat, ci el comportă adesea o anumită intonație, chiar o muzică, dar mai ales, se însoțește cu gesturi magice ale descântătorului și cu un ritual specific fiecăruia. De pildă, descântecul de vindecare a pisicii bolnave trebuia rostit deasupra unui bulgăre de aur, deasupra unei boabe de ametist, deasupra unei peceți cu un crocodil pe ea ( chipul zeului Sobek ) și peste o mână care împletea o pânză subțire. Astfel, acestea vor deveni amulete ( baere ) care se legau de gâtul copilului.

Stelele funerare : pe o tăblie de calcar, egiptenii înstăriți înscriau

numele și o scurtă biografie a lor. Această tăblie, numită de egiptologi stelă, era așezată fie în mormântul răposatului, fie în temple. Astăzi, colecțiile de antichități egiptene posedă cu sutele astfel de stele, unele amintind numele și titlurile celui decedat sau îi menționează rudele. Alte stele exprimă dorința acestora pentru ofrandele funerare ce trebuie aduse ca prinos zeilor. Această formulă este expusă adesea într-un chip emfatic, rugând pe trecători să recite cuvintele cerute, pentru ca ofrandele celui răposat să ajungă în lumea de apoi.

Imnurile către zei : se găsesc în aproape toate scrierile magice. Erau

cântate de coruri de bărbați și, mai ales, de femei, acompaniate de sunetul lirelor, al flauturilor și al harpei, fiind însoțite de dansuri felurite. Nouă ne-a rămas doar carcasa acestor imnuri, scheletul lor lipsit de muzica și dansul care erau, desigur, părțile fundamentale pentru cei care le auzeau.

– au fost publicate imnuri adresate zeiței-șarpe Edjo din orașul Buto, apoi imnuri către zeul crocodil Sobek, către Amon Ra și către Aton, atribuite faraonului eretic Amenofis al IV-lea ( 1377-1358 î.Hr.,dinastia a XVIII-a ), dar vestite sunt imnurile adresate fluviului Nil, din care vom reda un scurt fragment:

„ O, Nil, te preamăresc pe tine,

Ce te ivești pe acest pământ

Și vii să dai Egiptului viață !

Trecând prin beznă spre lumină, obârșia ți-o tăinuiești !

În ziua când închinătorii sărbătoresc sosirea ta.”

II.2. Mesopotamia antică

În Mesopotamia antică, toate descântecele sumeriene țin de magie, cu toate că limita dintre magie și religie este destul de delicată. Vrăjitorii acționează în numele zeilor, folosind un tip de medicină magico-hieratică foarte rigidă. Orice boală era considerată ca fiind produsul prezenței unor spirite rele în corp. Împotriva acestora, ei recurgeau la diferite forme de exorcism, purificări, incantații și formule magice. Un text din timpul dinastiei Isin ne oferă un exemplu de exorcism pentru eliberarea unui bolnav de stăpânirea demonilor care îi provocaseră boala: „ Răufăcătorul utug, răufăcătorul lama, asupra lui se aruncă. Di-me și Di-a-bi se apropie noaptea de el, ca și Nam-tar și Azag-ga” . Preotul oferă pentru bolnav un sacrificiu, însoțindu-l de o rugăciune și de o formulă magică. Apoi, tămăduitorul își încheia ritualul cu formule ferme, poruncind spiritului: „ Pleacă, fugi ( cutare ființă spirituală ), duh rău ! Pe mine mă apără zeul Baal, fugi de la mine !”

Mesopotamienii recurgeau la farmece și incantații în vederea vindecării de boli, a fertilității, căsătoriilor, a farmecelor și descântecelor. Incantațiile în scop medical invocă adesea un zeu sau mai mulți, le cere iertare pentru jigniri cunoscute sau necunoscute și, în versiunile lor scrise, lasă spații albe pentru a fi înscrise numele beneficiarilor.

Dar, în același timp, mesopotamienii trebuiau să se mai apere și de puterile oculte ale vrăjitoriei, considerate uneori mai insidioase și ascunse decât cele ale entităților demonice. Vrăjitoria, denumită uneori kashapu, însemnând la origine „ aducătoare de moarte prin otravă”, alteori kashu, „ a lega”, ca și cu o serie de termeni legați de puterea nefastă a salivei ( rakhu – „ cel care folosește saliva”; termenul din sumeriană gal-ukh-zu – „ omul priceput în folosirea salivei”; ukh-dugga – „ cel care în timp ce vorbește împroșcă salivă” ).

În primul articol din Codul lui Hamurabi, comunitatea se apără împotriva „vrăjitorului care a provocat rău”, amenințându-l cu moartea, iar în articolul al doilea, cere să se recurgă la ordalia apei dacă nu sunt probe suficiente care să susțină acuzația.

Metodele la care recurgeau vrăjitorii sunt cele bine-cunoscute în envoûtements *, prin folosirea de nume și formule oculte, confecționarea, arderea, îngroparea și străpungerea de figurine din ceară, lemn sau argilă, care înlocuiau persoana celui vizat ( magia analogică). În mod cert, vrăjitoarea ( qadishtu, ishataritu ) și vrăjitorul concentrează în ei toate puterile distrugătoare pe care le reprezintă categoriile de demoni. În special vrăjitoarea, datorită necurățeniei și negativismului atribuite persoanei feminine, este invizibilă, poate trece prin ziduri, poate acționa cu o forță de neînvins asupra zeilor și ritmului cosmic, poate provoca febra, nebunia, avortul, ura, ostilitatea etc. Ea, ba ’ arum sha mushi, „cea care vânează noaptea”, este prezența tulbure și respingătoare a pericolelor care pândesc din întuneric.

Însă, toate pericolele care provin din vrăjitorie, par a se reduce la un singur mare risc – acela al pierderii vieții. Vrăjitorul poate provoca acest lucru prin folosirea salivei, din acest punct de vedere fiind semnificativă conexiunea salivă-moarte-vrăjitor existentă în ideograma sumeriană pentru salivă UH ( semn al „gurii”, în care se află și ideograma „moarte”, având semnificația și de otravă; de aici UH-ZU, „vrăjitor”) . Împotriva vrăjitorilor erau folosite incantații cuprinse în colecțiile de vrăji, numite Maqlu și Shurpu , având menirea de a-i proteja pe oameni de influența celui rău.

Și vrăjitorul se folosea de texte cu caracter magic pentru a-și garanta siguranța și nevătămarea în timp ce-și exercita misiunea. Într-un astfel de text, el avertizează duhurile rele, făcând caz de faptul că este „vrăjitor”, de faptul că este „sacerdot suprem al lui Enki”, așadar, este trimis al zeului și, în consecință, nimeni nu are dreptul să-l împiedice în a-și îndeplini ritualul .

În Mesopotamia antică, divinația a format specialitatea prin excelență a babilonienilor, ridicându-se chiar la rangul de artă. Procedeele divinatorii erau numeroase, deoarece orice fenomen, orice amănunt cât de neînsemnat putea fi considerat ca un semn, ca o prevestire. Ca metode specific babiloniene amintim: divinația printr-un vas în care se amesteca ulei și apă, cercetarea animalelor sacrificate și astrologia . Proorocul Daniel vorbește în repetate rânduri despre tâlcuitorii de semne, vracii și cititorii în stele, despre magii și vrăjitorii care formau la Babilon o castă sacerdotală ( Dan. 1, 20; 4 3-4 ). De asemenea, proorocul Iezechil, care a trăit în Babilon în timpul robiei, vorbește de împăratul Babilonului, care „ s-a oprit la o răspântie, unde încep două drumuri, și stă să ghicească: scutură săgețile, întreabă terafimii și cercetează ficatul” ( Iez. 21, 21 ). Este interesant faptul că la asiro-babilonieni divinația sacerdotală nu consta numai în prezicerea unor nenorociri viitoare, ci și în încercarea de a îndepărta acele nenorociri.

Dar, chaldeenii au fost cei dintâi care au trecut la o departajare a divinației. Ghicitorii chaldeeni erau atât de mulți și dispersați, încât numele poporului devenise sinonim cu divinația. În timpul domniei lui Nabucodonosor II ( 605-562 î.Hr. ) existau patru categorii de magicieni :

Khartuminii – fermecători, care puteau produce iluzii fantasmagorice;

Asafinii – tălmăcitori de vise;

Khasdinii – ghicitori în aștri;

Meskhafinii – vrăjitori, care foloseau ierburi veninoase, sânge, cadavre

și alte materii dezgustătoare.

Pe vremea lui Moise, khartuminii erau extrem de pricepuți, trucurile lor semănând perfect cu iluzionismul, ei posedând în același timp și tehnica hipnotismului .

Am putut observa că medicina babiloniană a fost multă vreme o simplă tehnică vrăjitorească. Se încerca expurgarea forțelor nocive, necorespondente, prin mijloacele cele mai simple, adică prin imprecații, talismane *, vrăji. Se foloseau anumite pietre îmbibate de forțe magice benigne care erau purtate pe piele, pentru a-l încărca de energie vitală, armonioasă, pe cel care le purta. „ Pietrele magnifice, pietrele abundenței și ale bucuriei, făcute splendide pentru carnea zeilor … aceste pietre, așezate ca ornament pe pieptul Regelui Azag, mare preot al lui Enlil, fă-le să strălucească, și Spiritul Răului să se țină departe de locuință” .

II.3. China antică

Ca și babilonienii, vechii chinezi au practicat și ei diferite procedee divinatorii. În afară de metodele generale ca: astrologia, interpretarea viselor, interpretarea zborului păsărilor și altele, în China s-a dezvoltat în special geomantia, adică un fel de geografie magică, constând din interpretarea magică a formelor și fenomenelor solului. Tot ca forme specifice de divinație trebuie considerate în vechea religie chineză oracolul prin carapacea de broască țestoasă și oracolul prin ouăle cocorului, precum și oracolul prin bețișoarele de achileea. În aceste cazuri, semnele prevestitoare se scoteau din crăpăturile formate pe o carapace de broască țestoasă încălzită la foc sau din figurile formate prin aruncarea a cincizeci de bețișoare de achileea. Importanța dată divinației de către chinezii antici se vede și din literatura considerată de ei sacră. Yi-King sau „ Cartea schimbărilor” este o carte de magie, care explică, în 64 de capitole, cele 64 de semne și simboluri sacre.

Tot în China antică, vrăjitoria, aflată în legătură cu credințele despre demoni, reprezintă un filon important. În cele mai vechi texte istorice apar vrăjitori, sub numele de wu, implicați în cultul oficial, existând un ordin preoțesc al lor, nerecunoscut oficial, dar mereu prezent în organizarea statală, alături de cel aristocratic și administrativ. Însuși faptul că se considerau posedați de un spirit ( ling-pao ) sau de un zeu, că se foloseau de puteri excepționale sau aveau unele experiențe personale deosebit de intense, i-ar fi putut deosebi net pe aceștia de clerul feudal. În „ Cartea Instituțiilor Casei Chou”, datând dintr-o epocă târzie, vrăjitorii apar tratați cu o anumită rezervă de către clerul oficial, de stat: „ Wu de sex masculin sunt meniți să-și îndrepte atenția spre sacrificii și spre spiritele invocate… Pe timpul iernii ( când predomină spiritele ), alungă ( răul ) din palate, și fac același lucru peste tot… Primăvara, alungă ( demonii și răul ), îndepărtând astfel bolile… Wu de sex feminin au menirea de a practica exorcisme în anumite perioade ale anului, prin ungerea cu esențe aromatice” .

Numărul femeilor care practicau vrăjitoria era, probabil, destul de mare. Dintr-un text din Shih-king aflăm că „ există în timpurile noastre multe femei care nu se mai ocupă cu gătitul în casă, cu creșterea viermilor de mătase sau cu țesutul, ci preferă să învețe meseria de descântătoare. Dansând pe sunetul tobelor, se servesc de spirite și, prin aceste practici, înșeală poporul și pe femeile măritate sau nu, făcând ca bolnavii sau debilii, când se află în dificultate și suferă, să se teamă de ele” . Vrăjitoarele acționau într-o stare de transă provocată de coborârea unui spirit sau a unui demon în corpul lor, câteodată a spiritului unui mort: „ Când coboară printre oameni, morții vorbesc prin gura celor vii, făcându-i să cadă în transă. Wu, pișcând corzile lor negre, fac să coboare în ei sufletele morților și aceștia vorbesc prin gurile lor” . Persoanele posedate ( vrăjitoarele ) se numesc ling-pao și, în ele, „ corpul era al vrăjitoarei, dar sufletul era al zeului” .

Bolile erau privite de chinezi, ca și la celelalte popoare antice, tot ca manifestări ale duhurilor necurate sau ca pedepse divine, care puteau fi însă înlăturate numai prin procedee magice. Pentru vindecarea bolnavilor, vrăjitorii utilizau tehnici de divinație, formule magice și incantații. În afara ritualurilor magice pe care le efectuau, tămăduitorii prescriau suferinzilor droguri, descântate în prealabil. Fără ceremonial, nici un preparat magic nu avea efectul tămăduitor. În schimb, simplul fapt că se punea în vasul cu ceai o bucată de mătase sau hârtie descântată de vraci, era privit ca leac. Practici tot atât de bizare erau și fixarea la intrarea în casă a inscripțiilor magice pentru alungarea spiritelor, ca și interdicția de a lua preparate tămăduitoare, dacă, în prealabil, acestea nu au fost prescrise sau preparate cu respectarea ritualurilor magico-tămăduitoare.

O altă etapă în evoluția vrăjitoriei chineze a constituit-o apariția concepției principiilor antagoniste denumite Yang și Yin . Yang (cel luminat ) era principiul Soarelui, afirmației, activității, expansiunii, luminii, căldurii și sexului masculin. Yin se constituia ca principiu al Pământului și Lunii, negației, pasivității, slăbiciunii, întunericului, numerelor impare și sexului feminin. Magia tămăduitoare chineză a extras din aceste concepții stranii ideea legăturii oculte dintre diferite obiecte, ființe, fenomene etc., ajungând să privească și organele omenești de pe aceleași poziții. Drept rezultat, a apărut neîntrerupta căutare a faimosului „ elixir al vieții”. Cu toate că era contaminată de ocultism, medicina chineză avea, totuși, un oarecare fond realist, căci tămăduitorii-vraci, vrăjitorii, preoții au contribuit la descoperirea unei game largi de plante cu însușiri terapeutice, ca și la stabilirea cantităților active sub raport terapeutic ale unor substanțe de origine minerală – compuși ai mercurului, sulf, arsenic, plumb, aur, jad etc., cu mult înaintea farmacopeii galenice.

Așa aflăm că magicianul Li Chao-Kiun spune împăratului Wu-Ti ( dinastia Han ): „Adu sacrificii cazanului ( tsao ) și vei putea să conjuri ființe ( supranaturale ). Conjură ființele și vei fi în stare să schimbi praful de cinabru în aur galben… Atunci vei putea împlini sacrificiile fong și shan, și nu vei mai muri”. În viziunea chineză, virtutea magică a aurului și a jadului se aplică și dincolo de viața biologică, ele având proprietatea de a păstra cadavrul nealterat, intact. „ Dacă se pune aur și jad în cele nouă deschizături ale cadavrului, el va fi ferit de putrefacție”, spune Pao Pu Tzu, cel mai renumit alchimist chinez .

Pornind de la căutările primitive laice, „arta” tămăduitorilor chinezi a trecut prin magie și religie spre a redeveni laică, după îndelungi și sinuoase încercări. Ea este un exemplu concludent al evoluției medicinii, de la începuturile sale, pierdute în negura timpului, până a devenit o știință.

II.4. India antică

În India, masele de credincioși nu cunosc problemele doctrinare care sunt rezervate numai claselor superioare și celor inițiați. Acestea practică un gen popular de religie și uneori primitiv, legat de locul unde trăiesc, împărtășind tot felul de credințe: animiste, fetișiste, șamaniste , demonolatria, adorarea animalelor și a zeilor .

Și în viziunea indiană veche, toate bolile proveneau cu precădere de la forțe supranaturale, inaccesibile cunoașterii tuturor categoriilor sociale. Tămăduitorii aveau tocmai misiunea de a împăca aceste forțe cu oamenii, recurgând în acest scop la arsenalul cunoscut pretutindeni: formule incantatorii, ritualuri și rețete magice, administrarea de extracte vegetale, descântate în prealabil. Un mare număr de plante utilizate în trecutul îndepărtat de către vrăjitorii indieni vor rămâne în continuare să fie folosite și de medicina modernă, ceea ce atestă nu numai valoarea terapeutică a acestor plante, dar și cunoașterea amănunțită a efectelor lor de către tămăduitorii străvechi.

Textele vedice se află în legătură directă cu vitalismul magic, cu demonologia și exorcismul. Ele conțin descântece, vrăji, formule magice folosite pentru izgonirea spiritelor malefice. Pentru a se apăra de puterea demonilor, credinciosul înălța în calea lor bariera puterilor magice, dar se încredințează și puterilor luminoase și divine ale zeului Agni, distrugătorul prin foc al demonilor și ale zeului Soma *, zeii ordinii și dreptății: „ Oh, Indra și Soma, ardeți demonul, alungați-l, îngenuncheați-l, oh tori, pe cei care devin puternici în întuneric” . În vederea oficierii ritualului magic, indianul antic aducea darul de jertfă brahmanului **, considerat a deține tainele magiei în general și ale tămăduirii în special. Casta brahmanilor își are baza teoretică în Upanișade, scriere sacră în limba sanscrită , creație a vizionarilor mistici din acea perioadă. Ele sunt comentarii ale Vedelor ( prima jumătate a mileniului I î.Hr.); Vedele cuprind patru opere sacre:

Ŗgveda – Veda ( știința ) imnurilor;

Sāmaveda – Veda cântărilor;

Yajurveda – Veda formulelor sacrificiale;

Atharvaveda – Veda vrăjilor. Brahmanii, deținătorii întregii

științe, stăpâneau formulele magice, descântecele și exorcismele necesare vindecării bolilor, creșterii fecundității, izbândii în dragoste etc.

Emir Khushru ne dă amănunte asupra „ puterilor” asceților indieni, și tot ce a spus el concordă cu legendele și folclorul indian asupra yoghinilor. „ Ei pot prezice evenimentele viitoare prin răsuflarea ce iese prin nări…pot de asemenea să umfle alt trup prin propria lor suflare… pot zbura ca găinile prin aer… pot chiar să se facă nevăzuți, punându-și antimoniu în ochi. Numai aceia care le-au văzut cu ochii lor pot crede toate aceste minuni” .

Toate aceste legende ne introduc în mediul firesc unde s-a dezvoltat alchimia indiană. Puteri magice, căutarea longevității și a nemuririi – iată scopul urmărit de asceții indieni. Nu întâlnim în această perioadă preocupări „ științifice”, dorința sinceră de cunoaștere a naturii și a legilor ei. Întâlnim eternul motiv al misticii de pretutindeni: nemurirea. În opera „Kathasaritsâgara” a lui Somaveda (sec.XI) se spune că Nâgârjuna, ministrul lui Chirâyus, izbutește să prepare elixirul nemuririi, dar zeul Indra îi poruncește să nu fie întrebuințat de nimeni. Așadar, întreaga cultură adunată de-a lungul secolelor nu se dorea a fi cunoscută decât de o parte „inițiată” a populației indiene, care nu urmărea, de fapt, decât manipularea marii mase a credincioșilor.

II.5. Poporul evreu antic

Vechii evrei, cu toată strictețea religiei lor, recurgeau adesea la vraci, vrăjitori, magicieni și ghicitori pentru a stabili diagnosticul și tratamentul bolilor de care sufereau. Cuvântul ebraic care este tradus de obicei cu „vrăjitorie” și „vrăjitor” este rădăcina qsm. Rădăcina nsh, care este folosită în Geneză 44, 5-15, precum și în alte locuri, este tradusă cu „descântător”, „descântare”, „folosirea descântecelor”. Rădăcina ’nn este cuplată uneori cu formele de mai sus, fiind tradusă prin „a prezice viitorul” și de două ori prin „ghicire” . În atitudinea și specificitatea termenilor se regăsește, de fapt, întreaga încărcătură de concepții magice și superstiții prezente în mentalitatea acestui popor, preluate de multe ori de la vecinii lor care aveau un bogat panteon magic. Bolnavii erau socotiți impuri, ca și cei care se atingeau întâmplător sau voit de aceștia. Boala era privită ca o abandonare a persoanei respective de către divinitate. Astfel, nu este exclusă o conexiune cu concepția mesopotamiană despre originea stărilor fizice de rău. Pentru astfel de situații existau o serie de reguli cu caracter de purificare magică, întâlnite și la popoarele vecine, ridicate însă la rangul de dogmă religioasă : spălări rituale, restricții alimentare etc. Bineînțeles, chiar respectarea cu strictețe a tuturor preceptelor nu era de natură să ducă la vindecarea bolnavilor. De aceea, instituția vracilor s-a menținut de-a lungul vremii, coexistând cu cea a medicilor.

Desigur, este dificil de stabilit o delimitare absolută între atitudinea magică și cea exorcist-protectoare din formele de cult ale ebraismului antic. Independente de orice diferențiere, există o bogată serie de mărturii privitoare la magie, divinație, vrăjitorie, adică la acele activități care, prin specificul lor, nu aparțin domeniului religios, ci denotă credința în eficacitatea unor acte și comportamente care funcționează automat. Principalele activități magice care existau în Vechiul Testament sunt :

Necromanția – invocarea spiritelor morților pentru a cunoaște viitorul și

anumite secrete. Termenii care se referă la această practică sunt: shoel ‘ov, „cel care întreabă un ov”, adica fantoma, dublura, spiritul; doresh el ha-metim, „cel care-i întreabă pe morți”. În textele legilor se menține interdicția explicită privitoare la folosirea necromanției ( Lev.19, 31 ; Deut.18, 11). Dar acest lucru nu i-a împiedicat pe evrei să recurgă la astfel de practici. Un exemplu grăitor îl reprezintă cazul regelui Saul , care a mers la vrăjitoarea din Endor, pentru a afla care va fi soarta războiului cu filistenii ( I Sam.28, 3-19 ).

Termenii derivați din rădăcina kshf denumesc activități care reprezintă

magia distructivă, deosebit de periculoasă, corespunzând sub mai multe aspecte cu vrăjitoria din zilele noastre. În această categorie intră mekashshefah, vrăjitorii, care erau osândiți la moarte ( Ieș.22, 18). Tot în aceste categorii intră și mekhashshef, adica descântătorii, magii, chemătorii de duhuri, care erau excluși din comunitate ( Deut.18, 10-12 ).

Qin ‘ah, „gelozia”, „invidia”, dar și deochiul, ca dorință nedreaptă de a

ajunge la bunăstarea altuia, în detrimentul acestuia. Tot astfel, ‘ajin ra’ah , „ochiul rău”, sau ‘ajin ra’a, „ochiul răului”, sunt indicii ale unei asemenea credințe arhaice ( Deut.28, 54 ).

Apărarea împotriva forțelor demonice și a efectelor magice revenea amuletelor de tot felul, unele dintre acestea fiind permise oficial mai târziu, când legile preoțești au acceptat și atestat multe superstiții populare curente, mai ales în perioada de după exod. În povestea lui Iacob vedem că evreii i-au dat acestuia dumnezeii cei străini și cerceii, cu siguranță amulete menite a apăra auzul, pentru a fi îngropați sub stejarul de lângă Sichem, lăsându-i astfel necunoscuți generațiilor viitoare ( Fac.35, 2-4 ). Alți termeni folosiți pentru a desemna amuletele sunt: lehashim și shaharonim, despre care vorbește proorocul Isaia ( 3,16-24 ).

Întreaga lege a poporului evreu se regăsește în Talmud, care reprezintă însăși viața tradiției condensată în mai multe tratate ( Masorah, Mishnah, Gemarah ). Acestea, împreună cu tratatele care alcătuiesc Kabbala ( Sepher Yetsirah, Zohar, Tarot) formează Torah , adica Legea poporului ales. Talmudul reflectă o modificare de concepție față de activitatea tămăduitorilor, acordând respect medicilor. El oglindește conflictul care există între doctrinele raționale ale Sfintei Scripturi și credințele superstițioase care erau răspândite în acea vreme. Pentateuhul denunțase cu vehemență orice fel de practici magice și orice încercare de a ridica prin acte ghicitorești vălul care ascundea viitorul , după cum am putut observa și din pagina anterioară. De asemenea, cei mai mulți rabini din prima perioadă au fost angajați într-o luptă acerbă împotriva vrăjitoriei, dar fără a obține vreun rezultat remarcabil. Din textele citate am putut observa ce forme au luat aceste practici în epoca talmudică : rhabdomicianul este cel care practică divinația ( ghicitul ); augurii erau cei care provoacă iluziile optice, cei care determină auspiciile fericite sau nefericite pentru călătorii etc. Dar tot de la acești rabini aflăm și descrierea adevăratului vrăjitor, adică omul care face magie și nu se mărginea doar la producerea de iluzii. Acesta, prin practicile sale, se făcea vinovat de încălcarea Torei. Tot în această categorie erau incluși și cei care farmecă șerpii, cei care evocau duhurile familiare și necromancienii .

Împotriva tuturor acestor personaje care încălcau cu precădere Legea mozaică, Talmudul ne prezintă numeroase prescripții prin care s-a încercat combaterea acestor practici, dar ne prezintă și formele magice care erau practicate :

„Celui care se abține de la practicarea ghicitului îi este asigurat în ceruri

un loc în care nici îngerii oficianți nu au dreptul să pătrundă” ( Ned. 32a );

Se relatează că Simeon ben Șetah (sec.I î.Hr.) a spânzurat 80 de

vrăjitoare într-o singură zi la Ascalon ( Sanh. 6,4 ).

3. „Se spune că oamenii practică ghicitul cu ajutorul nevăstuicilor, al păsărilor și al peștilor” ( Sanh. 66a ).

Dar, partea elevată a tradiției ebraice este reprezentată de Kabbala sau doctrina secretă a tradiției evreiești, care reprezintă adevăratul suflet al acestei tradiții. Ea este o formă de misticism evreiesc ale cărei rădăcini se afundă, pe de o parte, în acele vechi speculații gramatologice și numerologice al căror produs a fost Sepher Yetzra (Cartea Creației) și, pe de altă parte, în literatura hekhalotică.

Kabbaliștii au pus la punct tehnici de permutare și de combinare a literelor alfabetului și de numerologie mistică ( ghematria *, notarikon **, temura ***), ale căror prototipuri par elenistice. Ei au renunțat la citirea aștrilor și au încercat să descifreze influența magică a numerelor și a literelor în viața omului. Dar, misticismul Kabbalei nu este „ceea ce presupune și pretinde abdicarea rațiunii”, așa cum credea André Gide, căci, omul kabbalistic aspiră să cunoască esența lucrurilor, adevărul absolut. Pentru el, magia înseamnă punerea în practică a proprietăților psihice dobândite în timpul diferitelor grade de inițiere. El știe că diferența dintre un mag și un vrăjitor este aceea că primul știe ce face și ce va rezulta, în timp ce al doilea ignoră acest lucru în mod absolut.

Păstrate într-un fel sau altul, schimbându-le numele sau felul acțiunii lor, practicile magice au supraviețuit și în cadrul poporului evreu de-a lungul timpului și până astăzi. Și nici nu se putea altfel, datorită așezării lor geografice, fiind înconjurați numai de popoare păgâne, datorită numeroaselor robii în care au fost duși și nu în ultimul rând, datorită spiritului omenesc mereu nemulțumit de soarta sa și veșnic în căutare de nou și aventură, chiar dacă nu știe pe ce tărâmuri va călători sau chiar dacă acest lucru i-a fost interzis.

II.6. Lumea greco-romană în antichitate

Nici în lumea greco-romană nu putem spune că situația era foarte diferită. Zeii din vechea Eladă aveau foarte multe atribute magice a căror exclusivitate se pare că o împărțeau doar cu câțiva muritori, în special femeile fiind creditate cu astfel de însușiri ( Medeea, Circe, Calypso ). O divinitate care abia mai târziu a fost asociată cu umbrele, cu infernul și cu noaptea este Hecate, formă de manifestare a lui Artemis. Ea conferă prosperitatea materială, elocvența, victoria, dar capătă mai târziu și calitatea de stăpână a magiei și a vrăjilor, în special a celor necromantice, nocturne și funerare. Într-o asemenea ipostază, ea le apare magilor cu două torțe în mâini și sub înfățișare de iapă, cățea sau lupoaică. Dintre zeitățile masculine, grecii credeau că Apollo determina atât bolile și răzbunările crude, cât și vindecările miraculoase, fiind considerat un salvator al oamenilor. Însă, darul vindecării, prin excelență, îi aparținea lui Asclepios ( Aesculapius ), fiul lui Apollo și al muritoarei Coronis. Asclepiozii, adică slujitorii sanctuarelor lui Asclepios, erau mai mult vraci decât preoți. Existența acestora corespunde preluării practicilor magice de către religie. Tămăduirea oferită de aceștia celor aflați în suferință a fost elogiată chiar de Empedocle (490-430 î.Hr.), inițiatorul medicinii experimentale, care compara medicul cu un profet sau poet. El însuși se considera un interpret al oracolelor. Platon, de asemenea, menționa adesea rolul pe care îl aveau în terapeutică farmecele și incantațiile .

Magia elenistico-romană face mărturia unei foarte bogate producții de invocații, semne, incantații, amulete, blesteme și imnuri, ale căror formule și rețete se conservă în compendiile scrise în limba greacă și în egipteana demotică – celebrele „papirusuri magice”. Poveștile de magie abundă și ele în literatura epocii. Cea mai importantă dintre acestea, pusă în legătură și cu o altă instituție specifică elenismului, misterele religioase, este romanul „Metamorfozele sau Măgarul de aur” al scriitorului african latin Apuleius din Madaura (125-170 d.Hr.).

De asemenea, multe figuri aparținând tipologiei malefice apar în documente de interes magico-religios, numite Tabellae defixionis, constând în plăci metalice, de regulă din plumb, cu inscripții care conțin formule magice în vechi dialecte italice, în

Defixio, cu invocația către un demon, pentru a anihila în cursă caii unei crescătorii. Este o placă subțire din plumb, din sec. al II-lea î.Hr., descoperită la Cartagina într-un mormânt roman.

latină și greacă. Perioadele variază de la Tabellae foarte vechi, de la osci și din regiunea Campania, la cele care ajung până în sec. al III-lea și al IV-lea d.Hr. Formulele menționate cuprind o categorie specială de exsecrationes, detestationes,

devotiones, în sensul că, prin intermediul lor, anumite persoane dușmane erau jertfite zeilor infernului, reușind prin acest procedeu să le diminueze însușirile fizice și morale, ajungându-se până la moarte.

Aceste tabellae sunt numite defixionis deoarece, pentru a face să crească puterea de neînlăturat a formulei, placa de metal era străpunsă de cuie sau de vârful cuțitului, pentru a asigura o acțiune eficace asupra persoanei care se dorea să fie lovită.

Limbajul și conținutul formulelor sunt variate și reflectă diferitele straturi sociale în care ele apar. De exemplu, așa-numitul blestem, „Blestem de la Vibia”, descoperit la Capua, în 1876, conține o formulă în limba oscă prin care îl blestemă pe un oarecare Pacius Clovatius: „ când ia în mână pâinea, să n-o poată mânca și nici să-și potolească foamea”. Iar din altă tabella aflăm că victima este dată în grija unei divinități osce, cerându-se ca fața, sufletul, viața lui Stenius Calavius să se afle în mâinile Proserpinei, soția lui Pluton .

Plecând de la aceste formule, la care s-au adăugat diverse ritualuri și gesturi oculte, la greco-romani și-a făcut apariția și magia neagră. Deși ea a intrat în patrimoniul spiritual mai târziu, comparativ cu alte popoare antice, magia neagră va ocupa un loc principal între practicile demonice. Ea va fi în principal o acțiune de provocare a metamorfozelor, în genere transmutatoare. Vechii greci vor fi inventatorii filtrelor ( capabile, în credința lor, să schimbe forme, să producă efecte sancționare ), precum și ai vampirilor. Romanii vor prelua aceste plăsmuiri, dezvoltându-le. Magia neagră, răspândită în întreg Imperiul Roman, va cunoaște la Roma frenezia, obligându-l pe împăratul Augustus să ardă în piața publică două mii de cărți magice confiscate de la vrăjitori. Tiberiu va deporta în Sardinia patru mii de persoane acuzate de vrăjitorie. Însă, magia neagră va persista în cadrul Imperiului, deoarece, corupția existentă la Roma, precum și influența superstițiilor, acționau mână în mână. În acea societate bântuită de imoralitate, ignoranță, ambiții nemăsurate, lux excesiv, alături de sărăcie, oprimare, cruzime, mai curând se făcea apel la un vrăjitor, pentru ca acesta, cu ajutorul forțelor sale malefice, să provoace bogății sau amor, ori sancțiuni îngrozitoare inamicilor. Sigur că puteau fi invocați și zeii în asemenea acțiuni, dar aceștia erau – în conștiința vulgului – prea nobili pentru a se preta la asociații nedemne de statutul lor.

De la vechii greci, cu toată înalta lor cultură, s-au păstrat diferite metode de divinație care și astăzi poartă tot nume grecești. Astfel, ghicitul prin actele instinctive ale păsărilor și peștilor ( ornitomanție, ichtiomanție ) sau prin actele instinctive ale omului, prin măruntaiele animalelor sacrificate, prin foc (piromanție), fum sau tămâie, prin apă (hidromanție) sau sorți (cleromanție), s-au transmis de-a lungul secolelor de la greci la alte popoare, menținându-se până astăzi sub formă de superstiții populare . În afară de astrologie, practicată pe scară largă, grecii au practicat ghicirea în palmă (chiromanția), divinația prin numere (aritmomanția), prin vise (oniromanția) sau prin invocarea morților (necromanția) .

Un loc aparte în categoria celor care practicau ghicitoria la vechii greci îl ocupă sibilele ( sibyllae ) , femei considerate a fi posesoarele unor forțe oculte. Ele au fost descrise în scrierile antice într-un mod atât de fabulos, fiind înconjurate de enigmele unor tradiții atât de vechi, încât veridicitatea acestora nu a putut fi verificată nici de filosofii vechii Elade. Cercetătorii moderni surprind însă la sibile credințe magice orientale. Acestea trăiau într-o singurătate inaccesibilă, învăluită în mister. Nu se știa de unde apăreau și în ce direcție dispăreau. Dar, desigur, aceasta făcea parte din arta lor de a influența auditoriul, trădând însă unele reminiscențe vrăjitorești primitive. Se îmbrăcau și vorbeau bizar, cu anumite modulații specifice ale vocii, care le conferea un farmec aparte, inducând ideea unor legături cu anumite forțe supranaturale.

Cea mai vestită prezicătoare de acest fel a fost Sibylla, de la care ar fi venit mai apoi și numele acestei meserii. Ea ar fi trăit, după tradiția grecilor, cu două sau trei secole înainte de războiul troian, adică în perioada „ Marii migrații egeene” (sec.XIII î.Hr.). Răspunsurile pe care le dădea în numele diferitelor zeități erau întotdeauna întortocheate, obscure, putând fi interpretate în mai multe sensuri. Formulările ambigue erau necesare, deoarece oracolele nu trebuiau să treacă niciodată drept subiect al unor erori, „zeul” invocat trebuind să aibă dreptate de fiecare dată. În scrierile antice s-au păstrat adesea oracole sibiline ; de exemplu, în timpul războiului pe care mezii îl aveau cu babilonienii, când aceștia au consultat o sibilă, au primit următorul răspuns: „Victoria va aparține celor care slăvesc cel mai mult pe zei”. La rândul lor, babilonienii au căpătat de la un alt oracol un răspuns asemănător. Astfel, indiferent de rezultatul războiului, era egal din punctul de vedere al prorocirii .

Cu timpul, arta divinației sibilelor va evolua, ea căpătând noi forme ritualice superioare celor de la început, fapt ce va determina apariția unor forme organizate de manifestare a sibilelor în cadrul unor oracole. Astfel, ea a intrat în sfera religiei, dar și a politicului, deoarece, în mod sistematic, preoții uzau de sistemul oracolelor pentru a manipula guvernarea laică după propriile interese.

Cel mai vechi oracol din Grecia este Dodona, care a funcționat în Epir, ca o relicvă a vechilor credințe magice. Situat la 22 km de orașul Ioannina care păstrează și astăzi peste 100 de tăblițe de la acest oracol, acest oracol a fost la mare cinste în Grecia antică în perioada când civilizația elenică se desfășura în nord, dar va trece pe plan secund în momentul deplasării elenismului spre sud, însă, fără a-i fi uitat vreodată renumele. Preoții care activau în preajma oracolului și se închinau lui Zeus, aveau în comportamentul lor manifestări șamaniste. Preoții-Seli puteau prooroci ascultând doar foșnetul frunzelor stejarului sfânt, după cum ne mărturisește Homer în „Iliada” :

„ Zeus, tu cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic,

Domn al Dodonei, iernatică țară, pe unde se culcă

Preoții, Selii, pe jos cu picioarele-n veci nelăute;

Dacă vreodată când eu m-am rugat, auzitu-mi-ai graiul,

Iarăși ascultă-m’ acum și ruga din nou împlinește-mi”.

Ei se culcau la pământ atunci când făceau prevestiri, ca și cum ar fi aflat răspunsul la întrebare din interiorul planetei. Alături de acești preoți, un rol important în viața oracolului îl jucau preotesele, un gen evoluat de sibile. Herodot, Pindar, Strabon și Euripide au arătat că aceste profetese erau întotdeauna grupate câte trei. Ele profețeau de la rădăcina unui stejar uriaș de unde pornea un izvor, care reprezenta și locul central al oracolului. Ele profețeau după foșnetul frunzelor arborelui sau după zborul porumbeilor.

Oracolul a fost dat uitării însă chiar începând cu epoca clasică, deoarece fusese construit într-un loc izolat. Homer spune că Dodona era „foarte departe”, iar Hesiod considera că era „la capătul lumii grecești”. Cercetătorii din zilele noastre spun că oracolul din Dodona a început să fie dat uitării, chiar dacă nu complet, prin faptul că centrul de greutate al statalității și al culturii grecești s-a deplasat mereu spre sud.

Pe măsură ce faima oracolului din Dodona scădea, un alt oracol căpăta importanță pentru civilizația greacă din acea perioadă – este vorba despre oracolul din Delphi, considerat locul cel mai sfânt al Greciei, unde se întrunea consiliul Amphyctionilor. Tot aici profețeau și celebrele pythii. Stâncile, culmile sălbatice,

Tăbliță găsită la Dodona, care are dimensiunea unei palme.

munții prăpăstioși și o vale strâmtă la care se adăuga peștera din spatele templului înălțat în cinstea lui Apollo, dădeau locului un aer de mister. De fapt, această grotă reprezenta centrul de atracție al sanctuarului, căci aici se răspundeau celor care doreau să intre în legătură cu divinitatea.

În perioada sa de glorie, oracolul era săvârșit de Pithia, cea de la care vine și numele profeteselor viitoare, și de profetul care asista consultația. Inițial, consultarea zeului se făcea doar o dată pe an, cu ocazia sărbătorii acestuia, însă cu timpul, ele au devenit tot mai dese. În ziua prezicerii, doi preoți ai oracolului o duceau pe Pithia, învăluită, spre marginea locului sfânt, locul izvorului sfânt Castalia. Acolo urma un întreg proces de curățire rituală, însoțit de rugăciuni spuse cu voce tare. Apoi, se îndrepta spre un al doilea izvor din care bea o înghițitură, pentru a ajunge în starea de a putea face preziceri. Procesiunea, formată din doi profeți, marele preot, în spatele lor Pithia, flancată de hosioi, membrii sfatului celor cinci bărbați, apoi o suită de servitori obișnuiți ai oracolului, se îndrepta spre templu. În mijlocul templului, în altarul Hestiei arde un foc sacrificial în fața căruia preoții oficiază sacrificiul unui ieduț, pentru a putea îndupleca zeul să răspundă solicitărilor Pithiei. Aceasta, cu părul despletit, se așeza pe trepiedul sacru, inspirând „vaporii profetici” ce se ridicau din podeaua grotei, apoi intra în criză, moment pregătit de preoții care îl invocau pe Apollo. În momentul în care fața Pithiei devenea lividă, ochii începeau să i se rotească iar corpul intra în convulsii oribile, se considera că a intrat în transă și îi puteau fi adresate întrebările. Răspunsurile erau date de preoți, care „interpretau” cuvintele rostite de profetesă, ei fiind însă perfect informați despre pulsul vieții politice și sociale, astfel încât să poată „răspunde” conform intereselor unui anumit personaj care, în prealabil, îi mituise.

Pythonisele erau recrutate din rândul fetelor labile psihic sau posedate, considerându-se că starea lor provenea în urma unui contact cu divinitatea. Starea de „delir pythic” se consideră că ar fi fost provocată de frunzele de laur pe care aceasta le mesteca, fie din apa pe care o bea din izvorul Cassotis, fie de vaporii de acid carbonic pe care îi inhala stând pe trepied deasupra unei crăpături în stâncă, prin autosugestie. Orice profeție se realiza contra cost, iar pentru oamenii de rând, chiar și cel mai mic tarif practicat era totuși peste puterile lor. Fiecare client trebuia să aducă ca ofrandă pe altarul zeului Apollo un pelanos, un fel de plăcintă cu miere, care era vândută la un preț bun de preoți. De asemenea, nimeni nu putea intra singur în templu, ci trebuia însoțit de un asistent, proxenos, care avea un tarif aparte pentru a te însoți la oracol.

Nebunie sau șarlatanie, nu se știe în mod sigur nici astăzi. Cert este însă faptul că faima oracolului s-a menținut până în anul 390, când a fost închis oficial de împăratul Teodosie. Reputația extraordinară de care s-a bucurat de-a lungul vremii oracolul din Delfi s-a datorat nu atât Pithiei, cât preoților care compuneau oracolul, căci aceștia trebuie să fi fost mari cunoscători ai oamenilor, ai împrejurărilor politice și ai intereselor statelor grecești. S-ar putea spune că preoțimea delfică a condus pentru un timp nu numai viața religioasă și morală a Greciei antice, ci chiar destinele ei politice și dezvoltarea ei culturală.

Alături de acestea, o categorie importantă de oracole o constituie cele închinate zeităților pământului – Gaia, Demeter și Themis – evocări ale mentalității primitive, a magiei imitative, meteorologice și de fecunditate, practici străvechi prelucrate și reorganizate de religie, astfel încât să corespundă scopurilor ei; ale zeităților apelor – Nimfe – cu rolul de a-i inspira pe prooroci; ale divinităților focului – Helios.

Antichitatea romană va imita cu precădere practicile grecești, inclusiv instituția oracolelor. O deosebită reputație va avea oracolul din Cumes, în Peninsula italică, consultat în afacerile cele mai importante. Tehnica ghicitului era ingenioasă și nu dădea niciodată greș datorită faptului că preoții templului de la Cumes aveau o mulțime de complici, care le dădeau informații despre cel care venea la templu, astfel încât aceștia răspundeau de o manieră ce uimea chiar și pe naivul client.

Romanii păstrau în arhivele lor o culegere de cărți sibiline, conținând destinele Cetății Eterne. Aceste cărți erau consultate la început doar în cazul în care o calamitate se abătea asupra capitalei. Prima colecție de cărți sibiline a ars în timpul incendiului templului lui Jupiter Capitolinul, petrecut sub dictatura lui Sylla (138-78 î.Hr.). Ele au fost consultate pentru ultima oară cu prilejul năvălirii marcomanilor, în 289, de către Aurelian. Deși au fost arse în 410 din ordinul lui Stilicon, se mai păstrează o colecție de cărți sibiline, în patru volume. Dar acestea sunt doar simple contrafaceri, pline de percepte ostile credinței în zei și inspirate din ideile monoteiste iudaice. Ca și Pithia, Sibilele treceau drept femei inspirate, drept instrumente ale zeilor, care vorbeau poporului prin gura lor. Rătăcind din loc în loc, aceste profetese, temute de popor, vesteau voința zeilor într-o stare de delir extatic, neaducându-și aminte de profeția făcută la ieșirea din acea transă.

Este greu de înțeles autoritatea de care s-au bucurat mult timp aceste cărți și fascinația extraordinară pe care au exercitat-o ele asupra popoarelor antice, dar astăzi, datorită studiilor numeroase care s-au efectuat referitor la veridicitatea lor, se poate spune cu certitudine că Sibilele, ca și Pithia delfică, erau false profetese, ghicitorese de cea mai banală factură. Iar așa-zisele profeții nu sunt decât scrieri apocrife, mult interpolate, a căror valoare nu poate fi nicidecum profetică sau religioasă.

În afară de aceste profetese specializate, lumea romană era plină și de vrăjitori, care se aflau chiar și în anturajul împăraților, cum ar fi Domițian, Adrian, Marc-Aureliu, Alexandru-Sever, Dioclețian și chiar a împăratului Constantin, înainte de convertire. În Imperiul roman, orașele și satele erau pline de ghicitori și vrăjitori, fiecare localitate având copacul său, grota sa, statuia sa miraculoasă și nu exista individ care să nu poarte mereu asupra lui un talisman. Magia servea ca bază tuturor științelor incipiente, în acea vreme chiar și medicina fiind doar o adunătură de formule enigmatice.

Arta magiei, astrologia, tămăduirea bolilor, vrăjitoria și alte manopere iluzioniste și bizare vor triumfa în cadrul imperiului roman, în ciuda reacțiilor unor filosofi ai antichității, care, prin lucrările lor, încercau să demonstreze contrafacerile acestor practici ridicole, menite a prosti mulțimea. Cu toate aceste luări de poziție, profesiunea de vrăjitor, fiind foarte bănoasă, atrăgea numeroși amatori în a-i deprinde tainele, devenind chiar legală, până la apariția creștinismului și a primilor împărați creștini care vor lua o poziție serioasă împotriva acestor practici, interzicându-le până la urmă definitiv.

 III. VRĂJITORIA ÎN EVUL MEDIU

INCHIZIȚIA

Cultul diavolului și întreaga practică vrăjitorească vor deveni marea preocupare a evului mediu european. Prezența diavolului era simțită pretutindeni, cuprinzând mentalitatea generală, dând vrăjitoriei un avânt extraordinar. Existau trei categorii de invocatori ai diavolului :

Cei care se considerau persecutați de Dumnezeu, aceștia exprimând în

cultul satanei o formă de revoltă;

Cei naivi, care se lăsau prinși în tot felul de ceremonii bizare,vrăjitorești,

care mergeau uneori până la crimă, având doar dorința unei îmbogățiri rapide;

Ghicitorii, vânzătorii de amulete, sacrificatorii de găini negre,

evocatorii și necromanții, care atrăgeau pe clienți prin practici nocturne, pline de mister.

Începând cu Evul Mediu, vrăjitorii au început a face uz de cele mai ciudate mijloace pentru a impresiona auditoriul care făcea apel la magia neagră. În acest fel practica vrăjitorească a căpătat repede un nimb de superioritate, sporind superstițiile și credința în forțele diavolului. Magia va juca un rol important în arta vindecării chiar și la marii medici ai evului mediu, care începuseră să facă apel la raționalism, atitudine ce va fundamenta progresul cunoașterii și al medicinii științifice, eliberată de credința în supranatural. Dar, medicina a progresat lent în această perioadă, astfel încât, toate bolile și toate insuccesele în tratarea acestora aveau să fie puse pe seama acțiunii diavolului și a vrăjitorilor. Toate aceste practici care aveau menirea instaurării unui dezechilibru mintal general au condus la apariția unei reacții vehemente din partea Bisericii, cunoscută în istorie sub numele de INCHIZIȚIE.

Nici un cuvânt nu sugerează o oroare mai mare ca cel de Inchiziție. În general, orice cuvânt referitor la istoria acestei instituții – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul unui sistem cu puteri opresive și inumane, prin care conștiința omului era strivită, iar mulțimile celor lipsiți de apărare erau paralizate de frică. Aceasta a fost o instituție juridică în slujba papalității și regalității, care urmărea reprimarea oricăror mișcări eretice. Numele vine de la verbul inquiro,-ere, însemnând „a căuta, a corecta, a ancheta”, folosindu-se o procedură de judecată deosebită de cea obișnuită.

III.1. Scurt istoric al Inchiziției

Inchiziția apare ca instituție la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de al XIII-lea și acționează cu intensitate diferită până la jumătatea secolului al XVIII-lea. Tabloul istoric este cu atât mai complex cu cât observăm mai mult că Inchiziția nu a fost o instituție cu o structură unitară și omogenă, putându-se vorbi mai curând de Inchiziții decât de Inchiziție.

Inchiziția ia naștere între 1180 și 1231, căpătând o primă formă definită în ambianța luptei împotriva ereziei catare, care se ivise ca o Biserică independentă, având toate atributele acesteia. Împotriva acestei erezii va lua atitudine papa Lucius al III-lea (1181-1185), care în 1184 dispune reunirea unui Sinod la Verona, cu numele de „Sfântul Oficiu”, în cadrul căruia se elaborează o Constituție, proclamată la 4 noiembrie, și care va deveni actul de naștere al Inchiziției episcopale, în măsura în care cei cărora le revenea apărarea credinței erau episcopii. În 1200, la Avignon se reunește alt conciliu, care hotărăște ca în fiecare parohie să se înființeze câte o comisie compusă din preot și doi-trei laici cunoscuți pentru integritatea lor, care vor avea misiunea de a denunța pe toți cei care se fac vinovați de a fi îmbrățișat vreo formă de erezie. În 1215, la Conciliul al IV-lea Lateran, papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) a stabilit procedura inchizițională, iar papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) a permanentizat Inchiziția, încredințându-o ordinului dominicanilor. Sfântul părinte a publicat în februarie 1231 o constituție împotriva ereticilor, în care confirma dreptul exclusiv al Bisericii de a-i condamna pe cei anchetați: „Numai cei care vor fi condamnați de Biserică – Damnati per Ecclesiam – vor fi dați pe mâna puterii seculare sau vor suferi alte pedepse”. Pe de altă parte, el afirma că toți cei care se căiesc vor fi pedepsiți cu închisoarea pe viață pentru a-și ispăși păcatul. Tot în anul 1231 se folosește pentru prima dată cuvântul latin inquisitor, în locul celui de anchetator. Prin Enciclica din anul 1252, papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254) permitea practicarea torturii pentru obținerea de mărturisiri, care de cele mai multe ori erau false, fiind impuse de inchizitor. Pe lângă eretici, cădeau pradă inchizitorilor și cei acuzați de vrăjitorie, blasfemie, sodomie și chiar oameni bogați, pentru a li se putea confisca averea.

Să mergem mai departe pe urmele istoriei și să urmărim desfășurarea acestei crude așa-zise „vânători de vrăjitoare”:

1490 – papa Alexandru al V-lea condamnă printr-o bulă înființarea de către creștini și evrei a sectelor și ritualurilor ce contravin religiei creștine, prin practicarea ghicitului, a descântecelor și a superstițiilor.

1436 – Claude Tholosan, judecător din Dauphiné, afirmă că păcatele săvârșite de vrăjitoare sunt prea grave pentru a beneficia de indulgența Bisericii.

1437 – Giovanni Nider în lucrarea sa „Fornicarius” formulează cele mai grave acuzații la adresa femeii-vrăjitoare: o creatură slabă și lesne de înșelat a diavolului.

1451 – Nicolae al V-lea îndeamnă stăruitor pe inchizitori să-i pedepsească pe ghicitori, chiar dacă nu exista bănuiala de erezie.

1458 – Nicolas Jacquier, teolog dominican, spunea că vrăjitoarele alcătuiesc o sectă care dintotdeauna s-a străduit să distrugă Biserica.

1475 – Papa Sixt al IV-lea stabilește o echivalență totală între erezie și vrăjitorie: inchizitorii „… vor trebui să acționeze pentru ca erezia și secta vrăjitorilor…să fie distruse și anihilate”.

1483 – Jean Vineti, teolog și inchizitor afirma că trebuie deosebite vrăjitoarele din antichitate de cele care se află în prezent, pentru că acestea din urmă sunt mai crude și fac parte dintr-o sectă a diavolului.

Prin bula din 14 ianuarie 1505, papa Iuliu al II-lea însărcina tribunalul inchizițional și cu judecarea acuzațiilor de dobândă, bigamie, adulter, imoralitate a clerului (mai ales păcatul numit „incitare la desfrâu a credincioaselor în timpul mărturisirii păcatelor”).

După o fază inițială, Inchiziția a început să-și alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procese precise, redactând manuale care să înlesnească desfășurarea într-un mod omogen a etapelor unui proces. Insuficiența mijloacelor ne arată că, pentru început, era important ca Inchiziția să existe , pentru a demonstra că Biserica are capacitatea de a veghea și de a lupta împotriva celor care se abat de la dreapta credință. Pentru a arăta în mod clar acest lucru, Inchiziția avea nevoie de eretici, iar când nu-i găsea, îi inventa. Important era ca acest tribunal să-și afișeze puterea, căci prezența lui și spaima populației la vederea propriului sfârșit favoriza controlul aproape total al conștiințelor.

Numărul victimelor inchiziției este greu de stabilit, căci ea s-a întins aproape în toată Europa. Perioada de liniște s-a instaurat abia cu anul 1813, când, la 22 februarie, Inchiziția spaniolă a fost abolită de parlament. În Portugalia a fost interzisă din anul 1822, iar în Italia în 1848. Groaza semănată în sufletele oamenilor a persistat însă mult timp după aceste date, rămânând ca o pată neagră în istoria omenirii.

III.2. Documente inchiziționale

Documentul juridic cel mai vechi și important care face referire la demonismul vrăjitoresc face parte din lucrarea lui Reginone din Prüm – „Libris de synodalibus causis et disciplinis ecclesiasticis”, în care se dau instrucțiuni precise episcopilor asupra poziției doctrinare pe care trebuiau să se situeze față de aceste credințe superstițioase. Informațiile din această lucrare vor fi preluate apoi, în secolul al XI-lea, în „Decreta” lui Burkhardt din Worms și sub numele de „Canon Episcopi” în Decretum Gratiani din anul 1147. Lucrarea „Canon Episcopi” va fi modelul de bază pentru toate dezbaterile juridice ulterioare, căci, prin negarea realității întrunirilor nocturne ale vrăjitoarelor, îi va obliga pe toți autorii de tratate antivrăjitorești de mai târziu să-și precizeze poziția față de afirmațiile cuprinse în el. Textul din Canon face următoarea precizare: chiar dacă vrăjitoarele nu participă realmente la întrunire, vinovăția lor este evidentă și constă în înlocuirea credinței în Dumnezeu, cel unic și singurul adevărat, cu credința în diavol.

„Canon episcopi” a constituit cartea de căpătâi a dreptului canonic din secolele următoare, până în secolul al XVIII-lea, dar ea nu tratează decât aspectul participării vrăjitoarelor la Sabat. Lucrările care au urmat au abordat o tematică mai largă, în ceea ce privește aspectul vrăjitoresc. Astfel, în anul 1437 este republicată sub titlul „Myrmecia bonorum seu Formicarium ad exemplum sapientiae de formicis”, opera dominicanului Johann Nider, în care sunt discutate pactele vrăjitorești și acțiunea diavolului asupra oamenilor. Dominicanul Jakob Sprenger, împreună cu Heinrich Institor publică lucrarea „Malleus Maleficarum”, care va și deveni codicele și compendiul demonologiei până în secolul al XVIII-lea. Francesco Maria Guaccio publică din ordinul Sfântului Ambrozie, în anul 1608, lucrarea „Compendium maleficarum”.

Incipit al cărții a II-a din „Compendium maleficarum” a lui Francesco Maria Guaccio, publicat la Milano în 1608.

Se ajunge astfel la marea lucrare inchizitorială a iezuitului Martin del Rio (1552-1608) – „Disquisitionum magicarum libri sex”, care rezumă toate doctrinele precedente și reia tezele demonologice sub aspect cazuistic, referindu-se la autoritățile teologice și la sentințele judecătorilor. Menționarea acestei literaturi demonologice este o dovadă a interesului din ce în ce mai mare pe care îl trezea această temă și a răspândirii dezbaterilor pe care le provoca problema demonologiei și a vrăjitoriei în Evul Mediu.

III.3 Procedura, interogatoriul, tortura și sentința

Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă de la prezumția de vinovăție a acuzatului. Procedura de judecată era stabilită de bulele papale sau de un ansamblu de texte redactate de conciliile provinciale, cum a fost cel de la Narbonne din 1235, sau cel de la Béziers din 1246. Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune și care se folosea de denunțul anonim sau autodenunțare ca de instrumentele sale obișnuite, se datora nu numai ușurinței cu care se putea da curs unei proceduri, dar și faptului că oricine putea rămâne captiv în urzeala suspiciunii. De regulă, existau trei cazuri în care se putea intenta un proces unei persoane acuzate de vrăjitorie :

trebuia să existe denunțul unei persoane împotriva alteia, cu dovezi ale

cazului;

trebuia să existe un denunț fără probe;

trebuia să nu existe nici denunț și nici probe. Era de ajuns în acest caz să

existe doar zvonul, conform căruia într-o anumită localitate ar exista o vrăjitoare. În acest caz se declanșa o acțiune inchizitorială. Episcopul, sau locțiitorul acestuia din acea regiune, afișa pe ușa Bisericii un avertisment în următorii termeni: „Noi, locțiitorul episcopului x, prescriem și poruncim următoarele: Se vor număra în jur de 12 zile începând de azi. La împlinirea acestora, judecătorul secular va trimite un ordin de-al său cu pedepsele obișnuite…pentru a ni se dezvălui dacă cineva a luat cunoștință, a văzut sau a auzit de existența unei persoane eretice, sau a unei vrăjitoare, din spuse sau din bănuială… dacă acesta nu va asculta de poruncile și de avertismentele noastre și nu va depune mărturie în termenul stabilit…, să știe că va fi străpuns cu sabia excomunicării pe care i-o va aplica judecătorul ecleziastic”. După un astfel de avertisment începeau să apară temeri în rândul oamenilor, iar cei mai slabi de înger mergeau și depuneau mărturii false, doar pentru a intra pe sub pielea judecătorului și a nu fi acuzați ei de vrăjitorie de alte persoane.

Interogatoriul vrăjitorului dura foarte mult timp. „Aproape [ că ] se poate spune că nu se termina decât când magistratul se plictisea”. Cât timp dura interogatoriul se căutau pe corpul vrăjitorului semne care să ateste cooperarea persoanei respective cu necuratul și participarea ei la Sabat. Judecătorul dădea dovadă de viclenie, promițând acuzatului clemență din partea tribunalului dacă acesta își va mărturisi singur greșeala și se va pocăi. Dacă acuzatul nu-și recunoștea vina, atunci erau audiați martorii, care trebuiau să fie măcar în număr de doi, asemenea ca în dreptul civil, sau erau chemați chirurgii, care, cu meticulozitate, căutau orice semn sau bătătură corespunzător însemnului diavolului. La Strasbourg sau la Bamberg se recurgea la un alt tip de dovadă: pretinsul vrăjitor era aruncat în apă; dacă plutea, era vinovat, iar dacă se scufunda, atunci era găsit nevinovat.

În bula Si adversus vos, papa Inocențiu al III-lea interzice avocaților și notarilor să-i apere pe eretici, dar papa Grigore al IX-lea voia cu orice preț ca suspecții să fie asistați în fața tribunalului. Conciliul de la Valencia din 1248 nu era de acord cu prezența avocaților la proces, dar se știe că Ioana ďArc a refuzat să fie asistată de un avocat. Cu sau fără avocat, persoana acuzată era supusă unor presiuni inimaginabile, urmărindu-se zdruncinarea fizică și mintală a acuzatului, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să-și dezgolească sufletul în fața celor care nu urmăreau decât „salvarea” sufletului nenorocitului.

Biserica prefera să obțină de la inculpați mărturisirea vinovăției, considerată mult superioară tuturor dovezilor care s-ar fi putut aduce. Dacă acuzatul nega cu încăpățânare orice învinuire adusă, inchizitorii puteau recurge la mijloace de constrângere, unul din acestea fiind încarcerarea preventivă. La început, Biserica a fost împotriva folosirii torturii în vederea obținerii de rezultate benefice, dar prin bula Ad extirpanda din 15 mai 1252 a papei Inocențiu al IV-lea s-a autorizat folosirea ei; la 30 noiembrie 1259, Alexandru al IV-lea a confirmat această hotărâre a predecesorului său, ca și, ulterior, papa Clement al V-lea. Pentru a nu duce în sala de tortură vreo unealtă vrăjitorească care să-l scape de durere, învinuitul era dezbrăcat la piele și depilat. Pentru a-i inspira teamă, acuzatul trebuia să privească cum erau pregătite aparatele de tortură, timp în care anchetatorul îl întreba din nou dacă nu este gata să mărturisească. Dacă răspunsul dat era negativ, se trecea la aplicarea torturării vrăjitorului: era lăsat să atârne câte 10-12 ore în șir, pentru a duce la dislocarea mușchilor, apoi se trecea la torturarea prin foc, dar cu o oarecare prudență, căci diavolul, prin natura sa era obișnuit cu focul și ar fi putut să-i dea putere acuzatului să suporte efectele acestuia, uimindu-i pe cei prezenți; alte metode de tortură erau cizma spaniolă, flagelarea, furcile ș.a. Toate acestea erau însoțite de un impunător aparat de justiție, ceea ce făcea ca aceste procedee oribile să pară și mai înspăimântătoare.

Inițial, inchizitorii nu puteau asista la tortură, deoarece ar fi încălcat prevederile canonice și ar fi fost suspendați din funcție. Dar, papa Urban al IV-lea i-a autorizat pe inchizitori să se absolve reciproc de vina de a fi încălcat regulamentele bisericești. Începând cu anul 1264, judecătorii, nu numai că prezidau probele de tortură, dar le și aplicau. Cu toate acestea, uneori, metodele de tortură erau aplicate în mod abuziv, fiind înregistrate mai multe plângeri câtre papă. Papa Clement al V-lea, prin constituția Multorum querela din 1311, a decretat ca inchizitorii să nu-l supună pe acuzat torturii fără aprobarea episcopului provinciei respective. Suveranul Pontif spera că astfel va stăvili violența, dar cel mai adesea episcopii și preoții acceptau să-și delege puterea tribunalelor, care acționau astfel nestingherite.

Cei care au cercetat acest fenomen au rămas intrigați de numărul mic de procese înregistrate în care să se facă referire la recurgerea la tortură. Explicația plauzibilă ar fi următoarea: mărturisirile obținute prin astfel de metode nu erau valabile decât dacă erau ulterior confirmate de acuzat, fără a se mai exercita asupra lui nici o constrângere. Dacă suspectul, după ce a fost supus „interogatoriului”, tot nu mărturisea, atunci tribunalul era nevoit să-l absolve; totuși, această măsură de clemență se limita la învinuirile pentru care fusese cercetat, cu alte cuvinte, el putea fi interogat în legătură cu alte învinuiri, până ce putea fi condamnat.

Sentința nu putea fi pronunțată decât cu acordul episcopului diocezei pe al cărei teritoriu se afla inchizitorul. Numai papa Alexandru al IV-lea a permis tribunalelor inchizitoriale să acționeze liber. Sentința era pronunțată în mod solemn în timpul unei întruniri publice, numită „predică generală”, celebrul auto-da-fè al spaniolilor. Pentru început se cerea mărturisirea credinței din partea asistenței. Apoi erau amintiți cei care fuseseră iertați, urmând apoi cei care primiseră pedepse ușoare și terminând cu cele mai înspăimântătoare. Atâta timp cât condamnarea nu era încă pronunțată, inculpatul putea face apel la papă, fapt care nu ducea la întreruperea procesului, pentru că tribunul avea autoritatea de a considera motivele invocate ca fiind nelegitime.

În urma pronunțării sentinței, se trecea la executarea pedepsei. Cele mai înspăimântătoare pedepse erau de trei feluri: confiscarea averii, închisoarea și pedeapsa cu moartea. Cei care refuzau să se pocăiască erau lăsați în seama puterii seculare, adică erau arși pe rug, fiind invocat totuși brațul secular pentru evitarea mutilării sau a morții vinovatului. Dacă în ultimul moment respectivul se pocăia, el era interogat din nou și închis apoi pe viață. Singurii care nu aveau privilegiul de a beneficia de o asemenea „indulgență” erau cei recăzuți în păcat. Dintre cei care nu au putut fi „salvați” de brațul secular vom aminti pe câțiva, pentru a avea o impresie despre aria de răspândire a Inchiziției din acea vreme :

1384, Milano – două femei, Sibilla și Pierina, mărturisesc că au participat la un joc lugubru, jocul Dianei, în cadrul căruia se destăinuia viitorul femeilor aflate acolo. Ele au fost condamnate la moarte în 1390.

1390, Paris – cazul prostituatei Macete, care încearcă să-și aducă iubitul înapoi folosindu-se de vrăji. Bărbatul o denunță Inchiziției, care o surprinde cu o broască moartă asupra ei . Dovada era clară.

1420, Sion – unui grup sectar i se arată diavolul sub chipul unui urs sau berbec. Aceștia săvârșesc niște crime inimaginabile, dar după ce au fost descoperiți, 100 din ei sunt arși de vii.

1430, Rouen – condamnată la moarte Jeanne ďArc, pentru vrăjitorie și erezie.

1522-1523, Mirandola – procesul a rămas în istorie ca fiind una din cele mai crude și solemne „vânători de vrăjitoare”. Violența cu care acuzații au fost tratați a făcut ca mulțimea să vocifereze.

1546, Zürich – fiica unui preot, devenită prostituată, a fost acuzată că și-ar fi vândut sufletul diavolului. Va fi înecată la 27 februarie.

1555, Derneburg – două femei au mărturisit că au întreținut raporturi sexuale cu diavolul.

Această listă ar putea continua încă pe mai multe pagini, căci în acea perioadă, cultul satanic avea nenumărați adepți, dar și multe dintre sentințele pronunțate au avut doar scopul de a-i condamna pe acuzați, neexistând interesul pentru aflarea adevărului. Prin amploarea și gravitatea lor, aceste procese ( mai ales cel de la Rouen ), depășesc cadrul strâmt și primitiv al vrăjitoriei, multe din procese urmărind scopuri politice, nicidecum religioase cum se pretindea.

Existența vrăjitoarelor nu a putut fi extirpată prin Inchiziție, indiferent cât de multe și dureroase erau pedepsele care se aplicau. Conștiința omului a rămas în continuare perturbată de puterea pe care și-o putea manifesta diavolul în această lume. Și, dacă diavolul există, lui cine îi slujește ?

IV. VRĂJITORIA ÎN EPOCA MODERNĂ

Dacă diavolul și ai săi slujitori triumfaseră până în secolul al XVI-lea, începând cu Epoca Luminilor, el va primi o puternică lovitură. Începând cu secolul al XVIII-lea, vrăjitoria capătă tot mai mult un caracter de șarlatanism, în care vrăjitorul începe să-și piardă vechile puteri teribile care îi fuseseră atribuite până atunci, devenind o persoană interesată numai de propria înavuțire, și nicidecum de sărmanii pe care îi păcălea. Totuși, prezența diavolului se mai făcea încă resimțită în mănăstirile de maici, ultimele fortărețe ale demonologiei, iar tinerele evlavioase erau victimele perfecte pentru preoții blestemați. Marii nobili nu mai sunt interesați să încheie pactul cu necuratul pentru a primi puteri supranaturale, ci, mai prozaic, „15 milioane de livre”. Vrăjitoria devine oglinda moravurilor, a poftelor, viselor sau dorințelor celor care o practică. Cu toate acestea, exorcizările demonizatelor încetează, iar Voltaire, în al său „Dictionnaire Philosophique”, scria:

„Nimic nu este mai ridicol decât faptul de a condamna la ardere pe rug un adevărat vrăjitor; căci se poate presupune că ar fi în stare să stingă focul și să-i strângă de gât pe judecători”. Alții însă, mai credeau în imaginea vrăjitoarei care îl venerează pe diavol și merge seara la sabat, călare pe o mătură. Însă, imaginea diavolului se pierdea în negura timpului tot mai mult, rolul său fiind redus enorm, devenind în ultimă instanță partizanul acelor fenomene numite „casele bântuite”.

Progresul științei și al civilizației, evoluția conștiinței spre rațional, manifestate în special după marile descoperiri ale secolului XX, îndepărtează omenirea de practicile magice, fiind vizibil faptul că fenomenul vrăjitoriei a intrat în agonie. Toate practicile magice au fost demontate piesă cu piesă de cercetătorii moderni, căutându-se descifrarea integrală a mecanismelor lor. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, magia este abordată pluridisciplinar, ca problemă complexă, interesând deopotrivă filosoful, antropologul, etnograful, lingvistul, psihologul, sociologul, istoricul, medicul etc, urmărindu-se clarificarea unor atitudini omenești, în scopul utilizării depline a resurselor raționale. Magia, considerată preștiință, cvasi-știință și para-știință, este detașată de Istoria Religiilor și plasată la frontiera dintre rațional și irațional, chiar dacă uneori este greu de a distinge din primul moment unde se termină magia și unde începe știința.

În prezent, diavolul și ai săi slujitori par a se fi transformat într-o metaforă pur mitică a eliberării omului de groaza care-l dominase pe parcursul secolelor trecute. Mai mult, în el se întrupează izbucnirea instinctelor oprimate și îngrădite, bucuria vieții, capacitatea omului de a construi o lume rațională. Astăzi, omenirea este mereu în căutarea unui guru, acel „înțelept” care le poate aduce în suflete liniștea spirituală de care au nevoie, dar care, în realitate, reia multe din practicile demonice, însă sub altă titulatură. Diavolul contemporan nu se mai arată unei singure persoane, ci el cere adunarea adepților săi în comunități care au rolul de a dezbina Biserica. Cele aproape 500 de secte și mișcări ezoterice care există recurg adesea la practici inverse, în special sexuale; Copiii Domnului, Fraternitas Saturni, Church of the Final Judgement, Conștiința lui Krishna, discipolii lui Moon etc. Dincolo de practicile meditației transcendentale, despre care acești guru pretind că dezvoltă facultățile intelectuale ale individului, asistăm în prezent la o recrudescență a interesului față de fenomene care duc la porțile ocultismului și ale magiei negre. „Vrăjitoarele” care își oferă serviciile prin intermediul presei, nu sunt decât niște clovni fără educație care speră să păcălească niște indivizi naivi sau dornici de senzațional. Ele nu au nici o putere în comparație cu acești slujitori demonici care au întemeiat nenumărate secte sataniste. Aceștia dezbină familiile, otrăvesc sufletele tinerilor, care din dorința de libertate prost înțeleasă își părăsesc părinții pentru a urma necondiționat pe „profeți” și încearcă prin orice mijloace să discrediteze autoritatea Bisericii. Iată ce afirmă în acest sens Moise David, întemeietorul sectei Copiii domnului: „Este oare necesară biserica? Prea multe sisteme religioase vor să-și exercite dictatura asupra sufletelor, făcând chiar comerț, când insistă pe ideea de mântuire prin binefacerile bisericii. Au inventat bisericile și slujbele religioase, pentru a impune oamenilor o doză săptămânală de un ceas de opium religios, abia suficientă pentru a menține trează o persoană vie, în restul timpului numai bună să o adoarmă, lăsând-o să piară de moarte lentă, de foamete spirituală, fără ca ea să-și dea seama. Bisericanismul este, în general, o sinucidere spirituală”.

Așadar, să nu ne amăgim în zadar crezând că, datorită faptului că societatea modernă beneficiază de cele mai avansate cuceriri ale tehnicii, s-a eliberat în totalitate de mentalitățile veacurilor anterioare, de ignoranți și șarlatani. Astăzi, mai mult ca în veacurile trecute trebuie să fim atenți la acest fenomen, căci acești magicieni moderni beneficiază de toate avantajele unei tehnici ultra- moderne, fiindu-le mult mai ușor să-și atragă adepți și să-și propovăduiască învățătura. Un exemplu de țară în care magia persistă, cu toate că beneficiază de o civilizație tehnică ridicată, îl constituie S.U.A. Aici, în anul 1981, existau peste 25 000 de magi tămăduitori, 1 700 de astrologi, precum și circa 16 000 de ghicitori înregistrați oficial, plătitori de impozite. Erau, totodată, numeroase „școli” și „universități” de ocultism, cele mai importante fiind la New York, întreprinderi de turism specializate în organizarea de pelerinaje mistice în India, Nepal și Tibet, precum și nenumărate magazine care desfac recuzita necesară magiei, astrologiei, divinației.

Această analiză scoate în evidență faptul că practicarea ocultismului constituie în lumea capitalistă un fenomen cvasi-constant, prezentând însă o serie de particularități mai mult sau mai puțin pregnante, specifice unei anumite epoci sau unor anumite popoare. Este și explicabil acest fapt, deoarece credința în vrăjitorie, sub orice formă s-ar manifesta ea, este un produs psihosocial tocmai al acelor societăți în care nesiguranța și alienarea reprezintă permanențe, întreținând fără oprire o presiune psihică. Sigur, practicile ocultiste sunt, prin esența lor, antiștiințifice și anticulturale, dar existența lor sugerează că mulți indivizi se mențin încă într-un climat de adânc obscurantism și ignoranță, ca urmare a sistemului general economic, politico-ideologic, a oprimării, a accesului limitat la știință și cultură autentică, a lipsei de protecție în fața „produselor” negative cotidiene.

Prezența satanismului organizat contrazice senzația că imaginarul demonic și vrăjitoresc ar fi dispărut în ultimele decenii și contribuie la confirmarea acestui fapt prin afirmația că demonul ar fi reapărut, venită din partea bisericilor creștine. Există diferențe evidente însă, pentru că satanismul practicat de sectele secrete se manifestă doar prin acțiuni caracterizate ca fiind de nebunie și delicvență. Totuși, o analiză atentă și obiectivă a acestor cazuri arată că este vorba de fenomene marginale, dacă facem referire la adeziunea reală din partea populației, care nu conțin nimic supranatural, fiind niște practici lipsite de suport rațional și moral.

IV.1. Vrăjitoria în România

În țara noastră, vrăjitoria poate fi considerată un fenomen eradicat, în pofida faptului că pot apărea unele manifestări ale acesteia, ca expresii ale unor mentalități perimate, anacronice.

Începând cu secolul al XVIII-lea, mari personalități ale științei și culturii au criticat cu hotărâre instituțiile cu caracter mistic, au combătut ocultismul, superstițiile și ignoranța, militând în favoarea forței rațiunii și a educării realiste a poporului. În această direcție s-au remarcat personalități ale Școlii Ardelene – Petru Maior, Samuil Micu și Gheorghe Șincai, care a și scris o carte remarcabilă în acest sens: „Învățătură firească spre surparea superstiției norodului”.

Poporul român cunoaște o gamă foarte largă și diversificată de practici superstițioase, care au supraviețuit de-a lungul timpului. Astfel, Călinescu vedea în ziua de marți o zi nefastă; Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie” spune că un copil care plânge este deocheat și trebuie descântat „de făcătură”; pisica neagră, asociată cu diavolul, trebuia alungată; oglinda spartă aduce ghinion, potrivit credinței că tulburarea chipului oglindit în apă aduce și tulburarea omului; dacă un copil se îmbolnăvea, i se schimba numele sau era scos pe fereastră, în credința că astfel se naște o nouă ființă etc.

Împotriva unor astfel de practici au luptat personalități proeminente ale științei și culturii din perioada post pașoptistă ca Gr.Ștefănescu, C.Istrati, V.Conta, care s-au remarcat prin opera lor, cât și prin activismul care i-a făcut să respingă în mod deschis ocultismul, să critice starea de ignoranță în care este lăsat poporul, să se angajeze în lupta pentru luminarea maselor, demascând nocivitatea credințelor în vrăjitorie, în „leacuri băbești” și în forțe supranaturale. La efortul acestora s-au alăturat multe societăți și reviste, cum ar fi: „Albina românească”, „Adevărul”, „Revista română pentru științe, litere și arte” (București, 1861); „Ateneul român” (Iași, 1860 și București 1866);Societatea științelor medicale din București (1859). Acestora li s-au alăturat nenumărate nume care s-au bucurat de o mare popularitate, ca: N.Iorga, A.D.Xenopol, Spiru Haret, P.Poni, Carol Davila etc.

Activitatea acestora era binevenită, datorită faptului că numeroase întâmplări cu „vrăji, ghicitori, vindecători cerești” erau relatate în presă, contribuind la adâncirea golului din sufletele credincioșilor. Astfel, Chirilă V. din Arad, a reușit să strângă mulți bani, vânzând adeverințe „pentru rai”, cu ștampilă de trecere în paradis; un „sfânt” din Satu-Mare i-a dat unei femei, ca leac contra beției soțului, să bea sânge de rândunică; unei studente i s-au făcut vrăji pentru a trece un examen, fiind învățată să strângă în pumnul stâng o ceapă fiartă pe toată durata examenului; dar, un fapt incredibil petrecut în perioada interbelică a fost cazul ciobanului Petrache Lupu, din 1935, care mărturisise că l-a văzut pe Dumnezeu, care l-a înzestrat cu puteri tămăduitoare. Au avut loc nenumărate pelerinaje, s-au ridicat troițe, s-a săpat o fântână cu apă „sfântă”, se vindeau mii de medalioane cu chipul „sfântului” ș.a. Dar, povestea a luat repede sfârșit, ciobanul rămânând tot sărac, iar credulii nemântuiți”. În special, după revoluția din decembrie 1989, numărul persoanelor care practică magia s-a înmulțit considerabil, iar cei care apelează la astfel de vrăjitoare nu sunt deloc puțini: „Nicu, din Suceava, și Ana, din Botoșani, aduc mii de mulțumiri doamnei Sultana care dezleagă cununii, împreunează cupluri… oferă talismane norocoase”; „Aduc pe această cale mii de mulțumiri doamnei Vali, din Iași, care m-a ajutat cu ajutorul magiei albe să ies dintr-un mare necaz al vieții”; „Aduc mii de mulțumiri doamnei Vali, care din 3 ședințe mi-a adus soțul acasă după o foarte lungă perioadă. Doamna Vali este recent venită din Spania de la Congresul vrăjitoarelor magiei albe…” Unele din aceste practici pot fi explicate însă pe cale științifică, în cazul în care explicațiile religioase nu ajung să mulțumească acest gen de oameni. Ar trebui să se știe că toți practicanții unor astfel de îndeletniciri satanice nu au nimic comun cu Biserica lui Hristos, cu viața duhovnicească adevărată, cu dorința de mântuire a sufletului. Biserica îl ajută pe om să-și rezolve problemele prin intermediul slujbelor bisericești, dar este nevoie de multă credință venită și din partea credinciosului, pentru ca aceste rugăciuni să afle scopul. De la Dumnezeu nu se poate cere nimic în stilul folosit de preoții antici care aveau o relație pur contractuală cu zeitatea. Dumnezeu cere ca omul să se apropie de Biserică cu credință, smerenie și iubire față de semeni, nu cu trufie și impunând rezolvarea unei anumite probleme în termen de trei zile. Pentru cei care însă se consideră a fi posedați de diavol, se săvârșesc slujbele de exorcizare, moliftele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Taina Sfântului Maslu. Un astfel de loc este schitul „Adormirea Maicii Domnului – Ultima Speranță”, situat într-o colonie din apropierea Sucevei, unde părintele Daniil Horga are misiunea de a scăpa de suferință pe cei 70 de demonizați care locuiesc acolo, precum și pe cei care au nevoie de ajutor sufletesc. Alături de aceste rugăciuni, în cadrul Bisericii aflăm un număr destul de mare de moaște și icoane făcătoare de minuni, care îl pot ajuta pe credincios să-și rezolve problemele: icoana „Maica Domnului Anufiana” de la schitul Dălhăuți din județul Vrancea; icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Rohia din Maramureș; icoana Fecioarei Maria de la Mănăstirea Nicula din județul Cluj; moaștele Sfintei Parascheva din Iași; icoana Maicii Domnului, ținând pruncul în brațe și icoana Sfântului mare Mucenic Gheorghe de la Mănăstirea Neamț; icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Putna; icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița. Acestea nu sunt decât o mică parte din icoanele și moaștele sfinților din România, care, de-a lungul timpului, au săvârșit minuni și încă mai așteaptă pe credincioși să se închine bunului Dumnezeu și nu falselor vrăjitoare.

IV.2. Credințe și superstiții la români

Poporul român a moștenit din vechea religie geto-dacă unele practici magice, dar strămoșii nu-și justificau credința prin destin, ci printr-o viață în lumea de dincolo, la Părintele luminilor, Zalmoxe, care posedă secretele veșniciei. De aceea, încercând să pătrunzi în viața spirituală a satului românesc, vei întâlni o sumedenie de credințe, obiceiuri, fragmente de mituri, rețete practice cu aspect magic, formule incantatorii, descântece, obiecte cu proprietăți magice ș.a.m.d., toate având un rol bine determinat în mentalitatea țăranului nostru.

Folclorul românesc magic ne oferă o mare varietate și bogăție de termeni: descântece, vrăji, farmece, făcături, desfaceri, boscoane, năvrăjii ș.a. Această bogăție denotă marea considerație de care se bucură fenomenele magice la poporul român, indicând și anumite influențe suferite în timp. Țăranul știe că noaptea reprezintă perioada propice pentru săvârșirea vrăjilor, când ies pricolicii (strigoi) și se îndreaptă spre locul unde se fac vrăjile. De asemenea, știe că sunt locuri oprite, unde nu este bine să pui anumite lucruri pentru că se abat necazurile asupra ta. De exemplu, dacă pui căciula bărbatului și sarea oilor pe pat sau pe masă, se îmbolnăvesc oile; dacă arunci cojile de nucă în foc, se usucă nucii; dacă arunci cojile de alune în foc, te dor măselele. Alături de locurile oprite, există și locuri sfinte, care transmit lucrurilor calități magice: „o femeie din județul Bihor spală cu apă pregătită pentru baie sfeșnicele de la biserică, iar altele întrebuințează bucăți de haine preoțești pentru a se afuma cu ele”. Alte locuri care posedă încărcături magice sunt: cimitirele, podurile, stâncile, peșterile, casele părăsite, răscrucile de drumuri ș.a., constituind geografia mitologică propriu-zisă.

Dar modul de gândire și trăire în viziune magică a țăranului român nu se reduce numai la aceste superstiții. Practicile magice și vrăjile, datorită caracterului lor secret, ar putea la un moment dat să dispară din lumea satului românesc, dacă nu ar avea alte forme de a se impune în conștiința colectivității. Astfel, s-au impus de-a lungul timpului anumite „tradiții” care au loc cu ocazia sărbătoririi vreunui sfânt sau având caracter agrar.

În noaptea de Sfântul Vasile, fetele se duc să lege parii unui gard de nuielele din apropiere, pentru a afla cum le vor fi pețitorii sau, rostind niște formule magice, numără stelele de pe cer și, după cum arată a noua stea numărată, tot așa va fi și flăcăul. Pentru a-și visa tânărul care o va lua în căsătorie, fetele pun punți din rămurele de măr, de care se leagă busuioc și un ban de argint, așezându-le apoi pe marginea gârlei sau prin locuri ascunse.

Când vine preotul cu ajunul Bobotezei, fetele iau busuioc de la crucea acestuia, pentru a-l pune sub pernă noaptea ca să-și viseze ursitul.

24 februarie este cea mai bună zi de făcut farmece de ursită și de dragoste, deoarece ziua de Dragobete este considerată a fi cap de primăvară, iar primăvara este anotimpul dragostei. Și în ziua de Sân Toader se săvârșesc vrăji de ursită, dar tot în această zi se rostesc incantații și se săvârșesc anumite ritualuri pentru a avea belșug de miere și ceară de la albine în acel an.

Noaptea de Sfântul Gheorghe este considerată a fi propice pentru ca vrăjitoarea să ia mana de la vacile altor oameni, ritualul luării manei diferind de la o regiune la alta a țării. În Bucovina, unele fete seamănă dis-de-dimineață usturoi, pe care îl vor culege după ce s-a copt, păstrându-l până anul viitor de ziua sfântului, când îl vor mânca în credința că vor moșteni toate darurile din această lume. Stăpânii vitelor, pentru a nu li se lua laptele de la vaci, se duc chiar ei pe câmp să-și pască animalele noaptea pe la 10, lăsându-le să pască până ce animalele se satură și abia atunci se pot întoarce acasă.

Aceste vrăjitoare nu pot fi văzute decât în duminica Paștilor și numai dacă a fost urmat un anumit ritual. Ele sunt foarte palide la față și au ochii roșii, se plâng mereu de dureri de picioare și sunt cuprinse necontenit de fiori și de o frică grozavă, mai ales când aud bătând clopotele la Înviere.

Și sărbătorile agrare sunt întâmpinate în unele zone cu chef și voie bună, căci ele simbolizează întoarcerea la viață a naturii, după mohorâta iarnă. În ziua de Paști, înainte de a merge la Biserică, omul se duce în grădină și taie câteva brazde cu sapa, fără a rosti nici un cuvânt. Dacă vei întreba pe cineva ce reprezintă acest ritual, ți se va spune că „e bine să pășești peste aceste brazde, pentru sănătatea și sporul în toate”. Tot pentru a fi sănătoși pe tot parcursul anului, oamenii din Vâlcea se încing de Florii cu stâlpări de la Biserică.

Pentru a aduce ploaia, în Vâlcea se derulează o practică superstițioasă numită „fierăritul”, iar în alte zone, ploaia este chemată de paparude – țigănci care umblă pe la casele oamenilor în lunile cuprinse de secetă, rostind anumite formule.

Tot din credința populară aflăm despre ursitori – trei zâne surori care ursesc viața și croiesc soarta fiecărui nou-născut. După credința unora, ele vin în săptămâna în care s-a născut pruncul, în zilele fără soț, iar după alții în cele trei nopți după naștere, pe la miezul nopții, când cei din casă dorm. Dacă copilul s-a născut într-un ceas bun, atunci ursitoarele îi cântă cu glas voios și plăcut și îi ursesc de bine; dacă s-a născut într-un ceas rău, atunci îi cântă cu glas duios și trist și îi ursesc de rău. Drept aceea, unii români cred că asupra omului planează un fatalism de când se naște și până moare, iar din această cauză, orice i s-ar întâmpla, el zice că „așa mi-a fost ursita; așa mi-a fost dat; așa mi-i soarta; așa mi-a fost scris; așa mi-a fost scris să pățesc”.

Urmărit toată viața de această stare de spirit permanent influențată de aspecte magice, țăranul român și-a împământenit anumite obiceiuri și atunci când își dă obștescul sfârșit. De aceea, muribundului i se pune în mână o lumânare aprinsă, pentru a se ști că este creștin, dar totodată și pentru a-i lumina calea pe lumea cealaltă și a-l speria pe necuratul. După ce este spălat și așezat în sicriu, mortului i se pune în mâini o cruce de ceară, în mijlocul căreia se așează un bănuț, pentru a-și putea plăti vămile. În acest timp, în casă, se acoperă toate oglinzile, pentru ca nu cumva să se vadă mortul în oglindă și să se întoarcă în lumea celor vii sub chip de strigoi. Înainte de a fi înmormântat, i se rupe orice nod ar avea, pentru ca cel rămas în urmă să aibă posibilitatea de a nu rămâne văduv toată viața. Asemenea acestora mai sunt multe alte obiceiuri care sunt specifice anumitor zone ale țării, dar o parte din ele preluându-se de la o regiune la alta.

Din materialul prezentat s-a putut constata că, pe lângă superstiții, poporul român posedă nenumărate credințe magice, deosebite de superstiții, prin faptul că ele posedă și o acțiune. Aceste metode folclorice antice și concepția populară prezintă superstiția ca o simplă supraviețuire a unei religii vechi moarte, reactualizată de-a lungul veacurilor datorită predispoziției omului spre magie și fenomene supranaturale, iar în cazul țăranului, a dorinței sale de a vedea minuni, oriunde s-ar afla, sau indiferent ce ar face în momentul respectiv.

V. STAREA VRĂJITORIEI LA APARIȚIA CREȘTINISMULUI ȘI OPINIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII

Răspândirea creștinismului în lumea greco-romană a reactualizat problema vrăjitoriei. Marea importanță pe care practicile magice o căpătaseră în cadrul civilizației greco-romane a făcut ca ele să se mențină și după apariția creștinismului, provocând reacția Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești. Întreaga doctrină a practicilor oculte se fundamenta pe înăbușirea singurului for competent în cunoaștere, conștiința, călăuza cea mai de preț a unei vieți omenești. Dezlănțuirea forțelor latente din om și antrenarea lui pe panta nebuloasă care înlătură orice urmă de rațiune, plasează omul într-o lume de himere care nu-i este proprie și care, departe de a-l face apt progresului, produce regresul cel mai îngrijorător al persoanei umane. Lumea era frământată de toate întrebările, îndoielile și răspunsurile posibile, iar cuvântul Evangheliei răsuna straniu, fiind socotit o nouă erezie, având o întreagă opoziție din partea iudeilor și a păgânilor.Împotriva acestor practici obscure care desconsiderau și depersonalizau ființa umană și-au ridicat glasul Părinții Bisericii, socotindu-le ca lucrări ale diavolului. În lucrarea sa „Contra lui Cels”, Origen arată că răspunsurile Pithiei provin de la duhurile necurate, deoarece un spirit de la Dumnezeu, nu poate să scoată din fire o persoană aleasă pentru a prezice. Comparând delirul demoniac al Pithiei cu inspirația proorocilor evrei, el arată că aceștia simțeau în suflet prezența lui Dumnezeu, iar inteligența lor devenea mai vie, iar sufletul mai limpede. Origen spunea că rugăciunea făcută de creștini „țâșnește asemenea unei săgeți din sufletul celui care se roagă cu știință, cu duh și cu credință, rănind mortal puterile potrivnice lui Dumnezeu care urmăresc să ne arunce în mrejele păcatului”. „Învățătura celor Doisprezece Apostoli” precizează: „să nu vrăjești, să nu faci otrăvuri, …să nu ghicești viitorul după zborul păsărilor, pentru că acesta duce la închinare idolească; să nu descânți, să nu citești în stele…”

Și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, încercând să-i ferească pe creștini de pericolul căderii în idolatrie și a mergerii pe la vrăjitori, scria în „Apologia I”: „să vă păziți, ca nu cumva demonii, pe care noi îi acuzăm de toate relele, să vă înșele și să vă împiedice de a vă ocupa, în genere, și de a înțelege cele spuse de către noi (căci ei se luptă să vă aibă sclavi și slujitori și atât prin arătările lor în visuri, cât și, iarăși, prin viclenii magice caută să pună stăpânire pe toți aceia care nu se străduiesc pentru mântuirea lor), așa cum și noi, de îndată ce am crezut Cuvântului, am renunțat de a mai crede în aceia…” Alăturându-se acestor opinii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că vrăjitoriile „sunt distrugătoare și necurate înaintea lui Dumnezeu…produc în suflet cel mai mare și ucigător păcat…și nu ar putea să ofere vreun folos celor vrăjiți și fermecați…” De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur respinge total astrologia și toate celelalte metode de divinație, îndreptând împotriva lor o întreagă cuvântare ( Cuvânt despre falșii profeți și falșii învățători și necredincioșii eretici și despre semnele sfârșitului veacului acestuia, Migne, P.G.LIX, col. 553-568).

Dar, toată riposta Sfinților Părinți nu i-a împiedicat pe păgâni să practice în continuare aceste ritualuri magice. Astfel, Sfântul Teodoret, episcopul Cirului, spune că împăratul Iulian, trecând prin Carrae, oraș din Mesopotamia, „a intrat într-un templu venerat de păgâni și a săvârșit acolo un rit păgân cu tovarășii săi de orori păgânești.” De asemenea, în reședința imperială de la Antiohia, au fost găsite cutii pline de capete omenești, precum și multe fântâni infectate de trupuri omenești, „căci așa erau învățăturile spurcaților zei.” Dar, convertirea unora dintre păgâni la creștinism producea multă întristare în sufletul acestor vrăjitori, căci ei considerau că magia, „religia poporului”, le-a fost încredințată lor „prin succesiunea generațiilor, ca unui trib sacerdotal.”

Aceeași părere față de vrăjitorie au avut-o și părinții din Occident. Minucius Felix îi considera pe vrăjitori ca fiind inspirați de diavol, iar descrierea pe care el o face acestora este asemănătoare cu stările de transă întâlnite atât de des în spiritism (Minucius Felix – Octavius, 26, Migne, P.L.III, col.334-335). Iar Sfântul Niceta de Remesiana a alcătuit o carte specială împotriva horoscopului.

Odată cu triumful religiei creștine în Imperiul roman, opiniei Sfinților Părinți s-au alăturat și primii împărați care au fost convertiți la noua religie. Anumite practici magice au fost interzise și de împărați păgâni: August, Claudiu, Vespasian. Titus a interzis vrăjitoriile, iar Dioclețian și Maximian au dat legi împotriva astrologiei. Începând cu Constantin cel Mare, împărații creștini au dat o serie de legi împotriva ghicitoriei. Astfel, printr-o lege din anul 312, Constantin a prescris pedepse împotriva aruspicilor. Un edict din 357 prescria pedeapsa cu moartea chiar pentru cei care ar consulta un ghicitor, un augur sau un astrolog. În 365, un nou edict anunța aceleași pedepse, iar în 389, legile au fost reînnoite. Teodosie cel Mare a reluat interzicerea acestor practici printr-o serie de edicte, care s-au succedat din 381 până în 392, interzicând pe rând sacrificiile publice însoțite de consultații divinatorii, aruspiciile și celelalte practici divinatorii.

Dispoziția 65 a înțeleptului Leon poruncește ca „acela care a fost găsit fără tăgadă că face vrăjitorii, fie pentru vindecarea unei boli trupești, fie pentru împiedicarea daunei roadelor, să fie pedepsit cu pedeapsa ultimă (moartea) și să primească pedeapsa pe care o primesc trădătorii împărăției.”

V.1. Canoane care interzic practicile magice

Canonul 61 al Sinodului VI Ecumenic (691-692) precizează că cei care se duc la vrăjitori sau la fermecători și cei ce spun norocul și ursita și genealogia și multe lucruri de acest fel, și cei ce se zic gonitori de nori și cei ce confecționează amulete și prezicătorii, să cadă sub canonul penitenței 6 ani, iar dacă stăruiesc în acest obicei, să se îndepărteze de Biserică. Același lucru îl menționează și Sfântul Vasile cel Mare în canonul 83.Prin canoanele 7, 65 și 72, sfântul părinte sfătuiește ca acestor persoane să li se dea penitență ca și ucigașilor, socotindu-i ucigași de suflete.

Canonul 24 al Sinodului de la Ancira (314) spune: „prezicătorii și cei ce urmează moravurile păgânilor, ori introduc în casele lor pre oarecare spre aflarea farmecelor sau și pentru curăție, să cadă sub canonul penitenței de 5 ani, potrivit treptelor hotărâte, 3 ani de proșternere și 2 ani de rugăciune, fără împărtășanie.”

Tot atât de categoric este și canonul 36 al Sinodului din Laodiceea (343), care interzice clericilor, sub pedeapsa aruncării din Biserică „să fie vrăjitori, ori descântători, ori matimatici, ori astrologi.”

Sfântul Ioan Pustnicul îi pedepsește pe cei care se îndeletnicesc cu vrăjitoria cu o penitență variind de la 3 la 6 ani, însoțită de post și mătănii, prin canoanele 2 și 27. Și Sfântul Grigore de Nissa recomandă cercetarea celor care au apelat la astfel de persoane, pentru a se vedea dacă sunt statornici în credința cea întru Hristos și au căzut în păcat în urma unei constrângeri, „ori că disprețuind cu totul mărturia cea încredințată de noi, au alergat la ajutorul demonilor.” În acest caz, ei se vor supune pedepsei celor care au călcat credința, fiind trădători ai sfintei credințe.

V.2. Condamnarea vrăjitoriei de către Biserică

Sfânta noastră Biserică socotește practicarea vrăjitoriei sau mergerea pe la persoane care săvârșesc acte magice ca fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, deoarece creștinul care aprobă astfel de practici se împotrivește cu îndărătnicie poruncilor dumnezeiești și tuturor lucrărilor Duhului Sfânt.

Respectând porunca lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ieș.20, 2-3), Biserica respinge în totalitate vrăjitoria, neacceptând ideea că aceasta ar avea o latură „benefică”- magia albă. Vrăjitoria nu are nimic comun cu credința creștină autentică. Ea a fost combătută încă din Vechiul Testament: „Să nu alergați la cei ce cheamă morți, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei.” (Lev.19, 26 și 31). Această osândire categorică are următoarea motivare: vrăjitoria atribuie omului și forțelor naturale puteri ce aparțin în totalitate lui Dumnezeu. Ea se caracterizează prin trufie, cel mai bun exemplu fiind cel al lui Simon Magul care, neînțelegând puterea harului Sfinților Apostoli, dorea să cumpere de la aceștia acea putere, pe care el o socotea magică. Dacă citim „Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”, vedem că Dumnezeu l-a aruncat din rai pe diavolul care „din trufie și-a încordat grumazul oarecând și s-a lepădat de slujba sa prin neascultare.” Se știe că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, căci a face bine este contrar firii lor. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înșeală pe cei necredincioși și slabi în credință. Acest adevăr ni-l arată dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, când zice: „Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii și fermecătorii care le slujeau lor, de beșicile și de bubele date de Moise în Egipt, și pe tine oare au să te vindece?”

Sfânta Biserică spune că acolo unde nu se mărturisește că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, „descoperirile” sunt de la diavol, așa cum s-a întâmplat și cu roaba din Filipi, care era stăpânită de un duh pitonicesc, sau cu vrăjitoarea din Endor, care încerca să intre în contact cu sufletul proorocului Samuel.

Prin rugăciunile sale, Biserica încearcă să îndepărteze puterea diavolului și a farmecelor de la credincioșii ei, pentru a nu cădea în păcat și a părăsi dreapta credință. De aceea, în Molitfele Sfântului Vasile se spune: „Așa, Dumnezeule, depărtează de la robul Tău (N) toată lucrarea diavolului, toată vraja, toată fermecătura, slujirea idolească, căutarea în stele, vraja cu mort, vraja cu pasăre…insuflă într-însul Duhul Tău cel pașnic, ca, fiind păzit de El, să facă roade de credință…căci este rob al Tău, în numele Tău, în numele lui Iisus Hristos.” Sau în altă rugăciune se spune: „caută cu milostivire spre casa aceasta și spre robii Tăi, și de supărările cele rele ale oamenilor celor vicleni, ale otrăvitorilor și descântătorilor, ale fermecătorilor sau fermecătoarelor și ale diavolilor celor vicleni, izbăvește pe acești bântuiți și înviforați, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință.”

Ceea ce este mai important pentru noi este faptul că până și Biserica, preotul, slujbele bisericești și obiectele sfinte au fost și mai sunt considerate ca fiind deținătoare de puteri magice. De aici s-au născut o serie întreagă de practici lăturalnice, săvârșite în afara cultului creștin de femei rele, bătrânele prea pline de evlavie și țigănci care profită de pe urma naivilor. Cei care se folosesc de asemenea contrafaceri religioase împrumută multe elemente din religie și consideră că nu săvârșesc nici un păcat, ci că îl servesc pe Dumnezeu. Dar aceste persoane nu știu că elementele folosite în cadrul unei slujbe bisericești, precum și gesturile și cuvintele rostite au o valoare simbolică, puterea sfințitoare venind din credința care se exteriorizează prin ele și puterea lui Dumnezeu care este invocată, acțiunea Duhului Sfânt fiind singura producătoare a actului așteptat. Se impune, deci, stârpirea practicilor vrăjitorești și a oricăror superstiții din viața credincioșilor noștri, dar , cu precădere a celor care îmbracă o formă religioasă, cum ar fi „deschiderea pravilei” spre a afla viitorul, pentru că aceste credințe sunt incompatibile cu adevărata credință și cultul Bisericii. Pentru a te feri de aceste practici oculte, trebuie să crezi cu tărie în Dumnezeu, care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, iar acest lucru „înseamnă în primul rând a te convinge că El triumfase asupra puterilor Răului”, prin Învierea Sa din morți, prin care a dăruit viață veșnică tuturor oamenilor care cred în Sfântă Învierea Sa cea de a treia zi și laudă neîncetat pe Dumnezeu.

Concluzii

După ce am parcurs acest material, putem afirma cu toată responsabilitatea că vrăjitoria există. Superstițiile și practicile religioase nu sunt însă produse de fenomenul religios, așa cum se încearcă să se impună această idee. Ele s-au născut, parazitar, la periferia trăirii religioase, existând din imitarea unora dintre fenomenele religioase autentice. A face apel la vrăjitorie, înseamnă a te retrage față de societate din teama de a nu fi dezaprobat, a-ți limita numărul de prieteni, a te separa de valorile dominante ale societății și ale membrilor săi, și, nu în ultimul rând, a-ți construi un nou sistem de valori, de care nu vei fi însă niciodată sigur că este cel adevărat, moral, care să-ți asigure o viață fericită, lipsită de griji.

Dorința de putere, urmată îndeaproape de ignoranță și credulitate, „calități” pe care Jean Vernette le numește galant „incultură religioasă și analfabetism spiritual” reprezintă principalele cauze care-l conduc pe om spre vrăjitor. O altă explicație ar putea fi frica de moarte care poate duce la deznădejde – omul nu vrea să moară, îi este frică de necunoscut, așa că preferă să prelungească cu orice chip această viață, pentru a păstra ceea ce a agonisit și a-și conserva starea actuală. Apoi urmează secularizarea care, de cele mai multe ori, lasă nesatisfăcută o imensă nevoie de sacru. Homo religiosus, despre care pomenea Mircea Eliade, are și vrea să-i fie astâmpărată această foame de sacru. Cum Biserica nu prea mai reprezintă astăzi o soluție, nu trebuie să fim prea perspicace să ne dăm seama că mulți semeni de-ai noștri se vor îndrepta spre aceste practici ancestrale la care ne referim. Tot în această ordine de idei trebuie să mai spunem că pe lângă secularizare mai întâlnim și o amplă campanie de denigrare a oamenilor Bisericii, care, din această cauză, nu mai reprezintă niște modele de urmat facilitând, astfel, orientarea spre vrăjitori care, așa cum am văzut, au grijă să-și fabrice întotdeauna o imagine sinonimă cu reușita.

Putem vorbi în continuare de nemulțumirea și neliniștea care sunt specifice societății contemporane – omul se simte din această cauză părăsit de Dumnezeu și-L acuză că nu este alături de el atunci când a fost în boală sau necaz. Și, în virtutea concepției maniheiste că Dumnezeu oricum îl ajută și-l va ierta, încearcă să apeleze și la forțele întunericului. Nu acesta este oare argumentul forte al multor dintre cei care apelează la vrăjitori din cauza unor boli incurabile sau a unor situații care li se par fără ieșire?

Și, în fine, o ultimă rațiune care îi îndeamnă pe unii dintre noi să meargă la acești promotori ai ocultismului este dorința de răzbunare sau de a face rău printr-un mijloc original, așa încât putem vorbi mai degrabă despre dorința de a încerca ceva nou, despre originalitate sau despre experimentarea unor “senzații tari”.

Dar oare ce este de făcut pentru a putea fi salvați? Singura cale adevărată de salvare este Dumnezeu. Numai El, care așteaptă ca toți să ne întoarcem spre bine (I Tim.2,4), ne poate vindeca de toate suferințele spirituale și biologice. Știu! La început o să fiți dezamăgiți când o să mergeți la duhovnic și o să vedeți că în loc de cine știe ce ritualuri spectaculoase de dezlegare o să vă recomande o viață curată și rugăciune, chiar foarte multă rugăciune. Dar trebuie să fiți convinși că preotul face tot posibilul să vă ajute, pentru că, de fapt, aceasta este singura cale spre vindecarea dumneavoastră. Și, ca să fiți și mai sigur, citiți viața Sf. Ciprian de Antiohia care a fost el însuși un puternic vrăjitor, dar care nu a putut nimic împotriva Sf. Iustina ce se ruga cu credință. La urma urmei, nu Hristos este Cel care ne-a spus că acțiunea demonică poate fi înlăturată “ numai cu post și rugăciune” (Mc. 9, 29)?

Și, în final,etapa ultimă a vindecării va surveni atunci când veți fi în stare să iubiți din nou, pentru că atunci veți cunoaște că sunteți în comuniune cu Dumnezeu (I In 4, 8), iar când veți învăța să râdeți de toate suferințele dumneavoastră de până atunci va fi dovada că v-ați recăpătat pofta de viață și nădejdea în Dumnezeu.

Să vă feriți, deci, de „proorocii mincinoși” care se declară a fi „trimiși” de Dumnezeu să săvârșească aceste lucrări diavolești în lume și să ascultați numai de Biserică și de slujitorii ei, preoții, căci numai Biserica cea „una, sfântă, sobornicească și apostolească” este păstrătoarea cuvântului lui Dumnezeu cel adevărat.

BREVIAR :

I.B.M.B.O.R. – Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

P.L. – Părinți Latini

P.G. – Părinți Greci

P.S.B. – Părinți și Scriitori Bisericești

S.T. – Studii Teologice

CURRICULUM VITAE

Date personale:

Nume: BIBIRUȘ

Prenume: CĂTĂLIN – ADRIAN

Data nașterii: 30. 11. 1979

Locul nașterii: Roman, jud. Neamț

Starea civilă: căsătorit

Stagiul militar: nesatisfăcut

Cetățenia: română

Domiciliul stabil: Roman, str. Ecaterina Teodoroiu, bl. 6, ap. 27

Telefon: 0740/895306

Studii :

promoția 1999: Seminarul Teologic Liceal „SF. GHEORGHE”- Roman

în prezent: Universitatea „AL.I. CUZA”- Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. STĂNILOAE”

Secția Pastorală, anul IV

Cunoștințe :

Limba Engleză ( nivel mediu )

Limba Franceză ( nivel mediu )

Cunoștințe operare PC

Cunoștințe de legislație în domeniul relațiilor de muncă atestate de CPPPIM

Botoșani , martie 2004

Calități personale :

abilități de comunicare

perseverență

punctualitate

ambiție

Permis de conducere :

categoria B ( din 1998 )

Hobby :

lectura ( din orice domeniu de activitate )

muzica

baschetul

DECLARAȚIE

Subsemnatul, BIBIRUȘ I. CĂTĂLIN ADRIAN, student în anul al IV-lea al Facultății de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae”- Iași, secția Pastorală, curs de zi, declar pe propria-mi răspundere că prezenta lucrare îmi aparține în întregime și nu am folosit la realizarea ei decât materialul bibliografic pe care îl prezint în paginile care urmează.

BIBLIOGRAFIE :

I. IZVOARE :

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

CASIODOR – Scrieri, trad. de Liana și Anca Manolache, în P.S.B. 75, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

Învățătura de credință creștină ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu binecuvântarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Învățătură a celor Doisprezece Apostoli, în P.S.B. vol.I, trad. de preot.dr. Dumitru Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL și FILOSOFUL – Apologia întâi în favoarea creștinilor, în P.S.B. vol.II, trad. de pr.prof.dr.T.Bodogae, pr.prof.dr. Olimp Căciulă, pr.prof.dr. D.Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1997.

ORIGEN – Despre rugăciune, trad. de Mihai Vladimirescu, Ed. Herald, București, 2000.

Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăjitorie, trad.lb.gr. Ion Diaconescu, Ed.Σοφία, București, 2003.

TEODORET EPISCOPUL CIRULUI – Scrieri, trad. pr.prof. Vasile Sibiescu, Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1995.

II. DICȚIONARE și ENCICLOPEDII :

BOUCHÉ-LECLERQ, A. – Dictionnaire des antiquités grecques et romaines , Ed. de Ch.Daremberg și E.Saglio.

BRANIȘTE, ENE, pr.prof.dr, BRANIȘTE, ECATERINA, prof. – Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.Diecezană Caransebeș, 2001.

CHEVALIER, JEAN , GHEERBRANT, ALAIN – Dicționar de simboluri, vol.III, P-Z, Ed.Artemis, București, 1995.

Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. „Cartea Creștină”, Oradea,1995 .

ELIADE, MIRCEA, CULIANU, IOAN P. – Dicționar al Religiilor, ediția a II-a, trad.lb.fr. Cezar Baltag, Ed.Humanitas, București, 1996.

LOUIS, RENÉ – Dicționar de mistere, trad.lb.fr. Albumița Muguraș – Constantinescu, Ed.Nemira, București, 1999.

RIFFARD, PIERRE – Dicționarul esoterismului, trad.lb.fr. Gh.Pienescu, Ed.Nemira, București, 1998.

III. LUCRĂRI :

ACHIMESCU, NICOLAE – India, religie și filosofie, Ed.Tehnopress, Iași, 2001.

Idem – Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Ed.Junimea, Iași, 1998.

ACSAN, ION , POSTOLACHE, ION LARIAN – Poezia Egiptului faraonic, București, 1974.

AZIZ, PHILLIPE – Magii secolului XX, Ed.Colosseum, București, 1995.

BĂLĂCEANU-STOLNICI, C-TIN – Dialoguri despre cele văzute și cele nevăzute, Ed.Harisma, București, 1995.

BĂLAN, IOANICHIE,protosinghel – Convorbiri duhovnicești, vol.II, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 1990.

BENAZZI, NATALE , D’AMICO – Cartea neagră a Inchiziției, reconstituirea marilor procese, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

BEZIANU, CLAUDE – Les exorcistes parlent face à la sorcellerie, Le Cercle D’Or & Rivages, 1978.

BRĂTESCU, GHEORGHE V. – Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed.Politică, București, 1985.

BROSSE, JACQUES – Maeștrii Spirituali, Ed.Albatros, București, 1992.

CAMUS, DOMINIQUE – Puteri și practici vrăjitorești, anchetă asupra practicilor actuale de vrăjitorie, Ed.Polirom, Iași, 2003.

CARTOJAN, N. – Cărțile populare în literatura românească, vol.I, București, 1929.

CHIERA, E. – Sumerian Religious Text, Upland, 1924.

CHIFĂR, NICOLAE, pr. – Istoria creștinismului, vol.III,Ed.mitropolitană Trinitas, Iași, 2002.

CIAUȘANU, GH.F. – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și nouă, „Colecția Academia Română” – Din viața poporului român; Culegeri și studii XXI, Ed.Librăriile Socec & Comp. și C.Sfetea, București, 1914.

CLEOPA, ILIE, arhimandrit –Predici la duminicile de peste an, Ed.Episcopiei Romanului, Roman, 1990.

Idem. – Ne vorbește părintele Cleopa, vol.IV, ediția a II-a, Ed.Episcopiei Romanului, 2002.

COHEN, A. – Talmudul, trad.lb.fr. C.Litman, Ed.Hasefer, București, 2000.

COMAN, MIHAI – Bestiarul mitologic românesc, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1996.

CONSTANTIN, DANIEL – Civilizația Egiptului antic, Ed.Sport-Turism, București, 1976.

COSMA, TRAIAN – Ora de dirigenție în gimnaziu- îndrumări și texte în sprijinul profesorului diriginte, Ed.Plumb, București, 1994.

DAVID, P.I. – Călăuză creștină, Ed.Episcopiei Aradului, Arad, 1987.

ELIADE, MIRCEA – Alchimia asiatică, Ed.Humanitas, București, 1991.

FLAVIUS, JOSEPHUS – Antichități iudaice, cărțile I-X, trad.Ion Acsan, Ed.Hasefer, București, 2000.

FLOCA, IOAN N.,arhidiacon prof.dr. – Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed.Polisib S.A., Sibiu, 1993.

GARÇON, MAURICE , VINCHON, J. – Le Diable, NRF, Paris, 1926.

GIBSON, CLARE – Semne și simboluri, Ed.Aquila ’93, Oradea, 1998.

GOEN, JEAN – Loups, garous, vampire set autres monstres, C.N.R.S.-Editions, Paris, 1993.

GULIAN, C.I. – Lumea culturii primitive, Ed.Albatros, București, 1983.

HEGEL, G.W.FRIEDERICH – Prelegeri de filosofie a religiei, trad.D.D.Roșca, Ed.Humanitas, 1995.

HOMER – Iliada, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.

IOANNOY, MAPIΣ ANTΩNOΠOYΛOI – Nu vă lepădați de Hristos. Nu vă însemnați cu 666., Atena, 1987.

IONESCU-BOERU, C-TIN – Povestiri din Țara Faraonilor, Ed.Prietenii Cărții, București, 1997.

INOAN, AURORA –Cartea științelor oculte, vol.I, „Colecția a 13-a Zodie”, Ed.Tineretul Liber, București, 1992.

KINDER, H., HILGEMANN, W. – Atlas de istorie mondială, trad.M.Moroiu, vol.I, Ed.Enciclopedia RAO, București, 2001.

MALINOWSKI, BRONISLAW – Magie, știință și religie, trad. Nora Vasilescu, Ed.Moldova, Iași, 1993.

MARIAN, SIM.FL. –Mitologie românească, „Colecția Științe sociale”, Ed.Paideia, București, 2000.

Idem. – Sărbătorile la români, vol.I-II, Ed.Fundației Culturale Române, București, 1994.

MASPÉRO, H. – La Chine antique, ediția a II-a, Paris, 1955.

MAUSS, M., HUBERT, H. – Teoria generală a magiei, trad.I.Ilinca și S.Lupescu, Ed.Polirom, Iași, 1996.

MITRU, ALEX. – Legendele Olimpului, vol.II, Ed.Ion Creangă, București, 1983.

MODREANU, SORIN – Visul profetic, premoniția și alte fenomene paranormale, Ed.Artemis, București, 1994.

NATAF, ANDRÉ – Maeștrii Ocultismului, Ed.Enciclopedică, București, 1995.

NOLA, M.di ALFONSO – Diavolul, trad.Radu Gâdei, Ed.BIC ALL, București, 2001.

OLINESCU, MARCEL – Mitologie românească, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

PALOU, JEAN – Vrăjitoria, trad.F.Mihuț, Ed.Corint, București, 2003.

PAPUS – Kabbala- tradiția secretă a Occidentului, ediția a III-a, trad.R.Duma, Ed.Herald, București, 2002.

PAVELESCU, GHE. – Magia la români, Ed.Minerva, București, 1998.

PETRARU, GHE.,pr. – Ortodoxie și prozelitism, Ed.Mitropoliei Moldovei și Bucovinei Trinitas, Iași, 2000.

SCHEIL – La loi de Hammurabi, Paris, 1906.

SCHURÉ, ÉDOUARD – Sanctuarele Orientului, Ed.Princeps, Iași, 1994.

SERVIER, JEAN – Magia, „Colecția ABC 7”, trad.B.Geangalău, Ed.Institutul European, 2001.

SOLÉ, JACQUES – Miturile creștine, de la Renaștere șa Epoca Luminilor, trad.G.Anania, Ed.Univers Enciclopedic, București, 2003.

STAN, ALEX., pr.conf.dr., RUS, REMUS, dr.prof. – Istoria Religiilor- manual pentru Seminariile teologice,Ed.I.B.M.B.O.R., București, 1991.

TESTAS,GUY & JEAN – Inchiziția, „Colecția Inițieri”, trad.I.Cosgarea, Ed.de Vest, Timișoara, 1993.

THOMPSON, M.A.R.CAMPBELL – The devils and evil spirits of Babylonia, Luzac and Co. London, 1904.

ȚUȚEA, PETRE – OMUL- tratat de antropologie creștină, Ed.Timpul, Iași, 2001.

VASILE, G.H. – Haiavatha- căpetenia pieilor roșii, Ed.Ion Creangă, București, 1992.

VANDENBERG, PHILIPP – Blestemul faraonilor, „Colecția Enigmele Universului”, trad.M.Petculescu, Ed.Saeculum I.O., București, 2002.

Idem. – Secretele Oracolelor Antice, „Colecția Enigmele Universului”, trad.M.Petculescu, Ed.Saeculum I.O., București, 2001.

VERGOTE, ANTOINE – Psycoanalysis,Phenomenological Anthropology and Religion, Leuven University Press 1998.

VERNETTE, JEAN – Ocultisme, magie, envoutements, Ed.Salvador Mulhouse, 1986.

VILLIERS, BOUE DE – Magia neagră, trad.lb.fr. Dan Jumară, Ed.Boema, Iași, 1993.

IV. ARTICOLE ȘI STUDII :

ALEXE, GHE., magistrand – Practici magice și combaterea lor, în S.T., nr.7-8, seria II, anul VI, septembrie-octombrie, 1954.

BUTNARU., GHE., magistrand pr. – Lipsa de temeinicie a spiritismului, în S.T., nr.5-6, seria II, anul VIII, 1956.

CÂRCIUMARU, M., BITIRI, M. – Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România, în Revista muzeelor și monumentelor, XLIX (1980), nr.1.

COJOCARU, HAR., asist.pr. – Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism , înS.T., nr.5-6, seria II, an I, iulie-august, 1949.

CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL – Despre vrăji, în revista Lumea credinței, septembrie 2003, București.

DOROBANȚU, ANDREI – Magia și nașterea științei experimentale, în Știință și tehnică , anul LI, nr.10-11, 1999.

DOINA, E., MANOLEA, A. – Precogniția, retrocogniția și clarviziunea, în revista Astrologia, anul III, nr.1 (44), ianuarie 1998.

Evenimentul, 31 octombrie 2002.

FULCANELLI – Misterele catedralelor: culorile marii opere, în revista Occulta, periodic al Academiei științelor oculte și a fenomenelor paranormale.

Ieșeanul, nr.4, aprilie 2002.

IVAN, GHE. – Abracadabra, secretele unei formule secrete, în revista Astrologia, anul III, nr.5 (48), mai 1998.

Jurnalul Național , ediția I, anul XII, nr.3307, martie 2004.

MANOLACHE, ANCA, magistrand – Cunoașterea ocultă- falsificare a cunoașterii adevărate, în S.T. , nr.3-4., seria II, anul VI, 1954 .

NANI, LAURA – Șamanismul- revelațiile unei tehnici străvechi, în Știință și tehnică, anul LI, nr.10-11, 1999.

NICULESCU, ADRIAN M. – Chiromanția, știința ghicitului în palmă, în revista Astrologia, anul II, nr.10 (41), octombrie 1997.

POPESCU, T.M., prof. – Privire istorică asupra schismelor, ereziilor și sectelor, în S.T., nr.7-8, seria II, anul II, 1950.

REZUȘ, P., pr.prof. – Superstițiile și combaterea lor, în S.T., nr.9-10, seria II, anul II, 1950 .

STĂNILOAE, D., pr.prof. – Formele și cauzele falsului misticism, în S.T., nr.5-6, seria II, anul IV, 1952.

VASILESCU. EM., diac.prof. – Divinația, falsa prezicere a viitorului, în S.T., nr.9-10, seria II, anul VI, 1954.