Vorbind strict din punct de vedere personal, mărturisesc despre mine că, încă din [616518]

3ARGUMENT
Vorbind strict din punct de vedere personal, mărturisesc despre mine că, încă din
copilărie, de la vârsta preșcolară, poate de când am primele amintiri, am fost atrasă de epic.
Această atitudine am regăsit -o la mai toți copiii pe care îi cunosc, de la școală sau din afara ei.
Cred că este important pentru un om, fie el și în devenire, să viseze, să evadeze din
realitate, iar acest lucru îl poate realiza citind. Dacă poezia presupune o oarecare inițiere,
narațiunea se adresează unui public mai larg, reușind prin personaje, prin firul epic să
stârnească, mai ales pentru cititorul sau ascultătorul debutant fascinația unei alte lumi.
Epicul și prin el înțelege toată lumea (începând chiar cu clasa a V -a, deci cu o vârstă
mică) că e vorba despre derularea de evenimente, personaje, acțiune, într -un cuvânt, este
preferat.
Am ales ca temă a cercetării mele modalitățile de abordare a acestui tip de text,
deoarece, în cadrul procesului de predare – învățare -evaluare, nu este accentuată doar
eficientizarea, ci și modul prin care se poate atinge obiectivul propus.
Prin gradul de atractivitate, prin multitudinea de atitudini, valori, sentimente și idei pe
care le poate transmite opera epică, aceasta se convertește într -un material indispensabil, util
și nu în ultimul rând apreciat de elevii claselor de gimnaziu, în cadrul orelor de limba și
literatura română.
Bineînțeles că, este crucial pentru atingerea obiectivelor propuse în cadrul disciplinei
Limba și literatura română, să se aleagă o strategie care să faciliteze elevului, dar și
profesorului său, parcurgerea materiei și însușirea cunoștințelor, formarea competențelor
necesare.
Programa de limba și literatura română pentru gimnaziu accentuează caracterul
practic-aplicativ al disciplinei, iar sc opul studierii limbii și literaturii române în perioada
școlarității obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară
de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să -și
utilizeze în mo d eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme

4concrete din viața cotidiană, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de
învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.1
Ca urmare, consi der că modalitățile de abordare a textelor epice pe parcursul claselor
de gimnaziu constituie un real ajutor pentru oricare profesor care urmărește atingerea
idealului educațional.
Un alt motiv pentru care mi- am propus abordarea acestei teme este faptul că opera
literară, literatura trebuie „atinsă”, simțită profund încă de la început de către cititorul școlar.
Astfel, un text literar nu reprezintă doar suportul folosit pentru însușirea unor noțiuni de teorie
literară ori pentru anumite concepte gramaticale sau de vocabular. Textul literar transmite
valori și atitudini, creează modele în mintea micului cititor, îi permite acea înălțare prin artă
de care vorbea însuși Aristotel.
Consider că textul literar, cel epic mai ales, are un mare potențial formativ, pe toate
palierele și de aceea studiul, abordarea sa în cadrul orelor de limba și literatura română trebuie
să se realizeze optim, folosind metodele potrivite, îmbinându -le pentru ca atât elevul, cât și
profesorul să atingă scopurile propuse: achiziția de noi cunoștințe, valori și atitudini, dar și
satisfacția unei activități bine făcute și la fel de bine primite.
Astăzi, poate mai mult decât în trecut, se urmărește eficientizarea actului de predare –
învățare, tehnologia elaborării proiectelor folosite în actu lui instructiv- educativ condiționează
activitatea didactică, este o premisă a realizării procesului educațional și susține procesul
didactic. Disciplina Limba și literatura română este implicată, într -un grad mai înalt decât
altele, în formarea competențel or-cheie ale educabilului. De aceea, afirm drept oportună
poziția mea în ceea ce privește potențialul formativ al operei epice, în formarea elevilor de
gimnaziu.
Urmăresc, prin demersul meu didactic, să evidențiez nu studiul literaturii la clasă și
metodele pe care le putem aborda, ci formarea gustului, unei linii literar-artistice la tinerii
cititori. Toate acestea contribuie la dezvoltarea gândirii, a gândirii critice, a atitudinilor și
valorilor proprii, în spiritul celor universal-umane, la educarea gustului, la formarea unui
univers afectiv nuanțat, la formarea și dezvoltarea unor deprinderi intelectuale de muncă pe
text, la exersarea și dezvoltarea capacității de descifrare a mesajului unui text.
Am ales acest domeniu, al epicului, datorită faptului că este mai accesibil, dar și
îmbracă o mulțime de forme capabile să transmită gânduri, idei, emoții cititorului. Așadar, pe
lângă faptul că reprezintă un suport adecvat învățării gramaticii, vocabularului sau teoriei
literare, textul epic transmite, prin a cțiune și personaje, modele agreate, cultivă atitudini

1Programa de limba și literatura română –Nota de prezentare , aprobată prin ordin al ministrului nr.
5097/09.09.2009

5pozitive, sporește năzuințe, speranțe ale cititorului. De asemenea, este, din perspectiva
majorității cititorilor, o mai bună cale de stabilire a relației dintre aceștia și autor.
Acest demers nu- și propune elaborarea sau postularea unor tehnologii de abordare a
textului literar epic în clasele gimnaziale, ci încearcă să analizeze diferitele strategii, să
amelioreze și să le recombine, în scopul formării competențelor mai sus –menționate.

61. GENUL EPIC
1.1. Genul literar
Termenul de gen, cuvânt care sună aproape la fel și în greacă și în latină (lat. genus ,
gr. ghenos ), este un concept care însumează totalitatea operelor similare prin structură,
conținut, modalități de perce pere a scriitorului.
În Antichitate, vechii greci au identificat trei genuri majore, luând în considerare
principiul vorbitorului. Astfel, genurile se clasificau în: poetic sau liric – în care se vorbește la
persoana I; epic sau narativ – în care, pe lângă narator vorbesc și personajele; dramatic – în
care se fac auzite doar personajele. Cele mai apreciate opere erau cele tragice și dramatice,
întrucât conțineau esența adevăratei valori artistice și erau capabile să producă cele mai
puternice și sublime emo ții.
De asemenea, genul literar apare la romani, prin lucrările lui Vitruviu și Quintilian, în
secolul I î.Hr., iar în timp, au fost discutate diverse accepțiuni, pe care Adrian Marino, în
Dicționar de idei literare I, lesintetizează astfel:
– psihologice și antropologice –care clasifică operele în funcție de
temperamentul autorului, spre exemplu poezia lui Schiller este naivă ori
sentimentală, Hölderin enunță genurile naiv (liric), eroic (epic), și idealist
(dramatic) sau Liviu Rusu clasifică temperamen tele în simpatetic (liric),
demoniac – echilibrat (epic) și demoniac – anarhic (dramatic);
– sociale –care clasifică operele după proveniența socială a personajului si/ sau
a publicului: genul simplu – evocă păstorii, genul mediu – agricultorii, genul
sublim – eroii;
– etice –în funcție de finalitatea morală a operei –comedie și tragedie (la
Aristotel);
– filosofice –genurile sunt rezultate ale raporturilor dintre eu și lume: liricul –
subiectiv, epicul – obiectiv, dramaticul – subiectiv –obiectiv;

7În zilele noastre termenul gen, are accepțiuni mai largi, ca acela de stil literar sau de
specie literară. Există, în Dicționarului de termeni literari2, o precizare conform căreia, în
evoluția teoriilor despre genurile literare, se disting trei orientări: normative, negatoare și
descriptive.
1. Teoriile normative – înfloresc în perioada clasicistă și se caracterizează
printr-o rigiditate a epocii.
2. Teoriile negatoare – apar la Benedetto Croce – care consideră că opera
literară este o unitate indivizibilă și astfel se opune oricărei clasificări.
3. Teoriile descriptive – moderne, se orientează sincronic ori diacronic.
Gheorghe Lăzărescu conchide în același Dicționar de termeni literari ,3că puritatea
genurilor poate fi în realitate doar teoretică, deoarece fenomenul literar viu abundă în
interferențe între genuri, cu deosebire în literatura contemporană.
1.2. Epicul
Unul dintre dicționarele de termeni ai teoriei literaturii4definește epicul din grecescul
epikos, epos – „cuvânt, zicere, ceea ce se exprimă prin cuvânt, discurs ”, ca apoi să detalieze
trăsăturile genului epic: genul literar în care prezența directă a autorului în operă alternează
cu prezența sa indirectă, prin intermediul personajelor, descrierea alternând cu narațiunea și
dialogul. Totuși esențială pentru epic rămâne narațiunea, acest gen având asupra existenței o
perspectivă temporală, de succesiune organizată.5
Încă din Antichitate epicul s -a afirmat în literatură, continuând să fie, de -a lungul
timpului, genul primordial, superior celorlalte genuri, prin temele operelor sale, prin
asimilarea sa cu epopeea, prin diversitatea formelor sale. Astfel, Aristotel considera epopeea6
(specie epică de amploare, în versuri, cu numeroase personaje, intrigă complexă, cu acțiune
pe mai multe planuri, care narează întâmplări eroice, legendare, istorice, la care iau parte și
forțe supranaturale.) reprezentativă pentru genul epic, nefiind limitată de timp, precum opera
dramatică, ba chiar îi atribuia un metru specific –hexametrul. Este justificată această
afirmație a sa, susținută și mai târziu (de către Jacob Grimm, Hegel, Philip Sidney, John
Dryden), datorită numeroaselor creații reprezentative, nealterate de trecerea timpului: Odiseea

2Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționarului de termeni literari , București,
Editura Garamond, f.a
3Ibidem, p. 103.
4Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționar de termeni literari, București, Editura
Garamond, f.a, p. 85
5Ibidem ,pp. 85-86
6Ibidem ,p. 89

8și Iliada lui Homer, Eneida lui Vergiliu etc. Într- adevăr, reprezintă un apogeu al literatu rii
aceste creații epice, deoarece au fost readuse periodic în atenția cititorilor: în evul mediu, în
Renaștere, în romantism etc., având diferite teme: istorice ( Henriada – Voltaire, Mihaiada –
I.Heliade – Rădulescu), filosofico -religioase ( Divina Comedie – Dante, Paradise Lost –
Milton), eroice ( Mahabharata, Ramayana ), eroicomice ( Țiganiada – I. Budai-Deleanu), sau
chiar naționale (cum a încercat Eminescu în Memento mori ).
Opera literară epică implică transmiterea în mod indirect, prin intermediul
person ajelor și a narațiunii, gândurile, sentimentele și ideile autorului. Aceasta are un
conținut, folosind diverse mijloace de exprimare și un mesaj.
Marca esențială a genului epic este, așadar, povestirea, nararea unor fapte sau
evenimente. Autorul unei ast fel de opere literare este o „voce”, care relatează, fără să fie
îngrădită de obiectivism. Epicul are capacitatea de a domina timpul și spațiul: evenimentele se
pot desfășura de -a lungul mai multor generații, secole, milenii sau în câteva ore, pot să se
deplaseze în spațiu infinit sau pot avea loc în interiorul personajului. Aceleași caracteristici
definesc și naratorul: el are un unghi de observație deschis, pătrunde în interiorul personajului
său, îl urmărește din afară, pe distanțe nelimitate.
Forța epicului în ceea ce privește timpul și spațiul este uluitoare: poate comprima sau
dilua aceste coordonate. Ea se întinde și asupra personajelor sale pe care le aduce în prim -plan
sau le îndepărtează, creează personaje reprezentative sau excepționale, individu ale sau
colective etc. Narațiunea se împletește armonios cu descrierea sau dialogul, monologul,
explicația, analiza etc.

92. STRUCTURI SPECIFICE OPEREI EPICE
Opera literară narativă prezintă două dimensiuni: este, pe de o parte o poveste, pe de
altă parte un discurs.
Povestea se referă la evenimentele pe care le ordonează, redând o realitate. Acestea
sunt sau nu verosimile, se apropie mai mult sau mai puțin de realitate. La fel și personajele
care apar.
Povestea, istoria, derularea evenime ntelor apare ca o repetare a acțiunilor,
personajelor, locurilor descrise. Această repetiție se bazează pe antiteză, gradație și
paralelism. Întotdeauna, într- o narațiune se opun și sunt prezentate în paralel două dimensiuni:
ură/ dragoste, dezvăluire/ confidență, ajutor/ piedici, opoziție.
Discursul pune însă, față în față cele două instanțe care creează opera literară:
naratorul și cititorul.
2.1. Subiectul
Subiectul operei epice este numit discurs și reprezintă aranjarea evenimentelor într -o
anumită ordine, ordine stabilită de tehnica literară aleasă de autor, dar și de sensibilitatea
acestuia, de modul în care el percepe lumea și o transformă într -un univers literar original. Pe
parcursul acestei succesiuni de evenimente, personajele sunt antrenate în conflicte.
Aristotel clasifica subiectele în simple și complexe , după criteriile verosimilului și
necesarului. De asemenea, B. Tomașevski, distinge opera literară narativă de fabulă, prin
definirea subiectului ca totalitatea acelorași motive în aceeași succesiune și legătură în care
sunt date în lucrare , respectiv totalitatea motivelor în legătura lor logică temporal –
cauzală.7
2.1.1. Procedee și tehnici de construcție a subiectului
În interiorul subiectului unei opere literare epice, afirmam anterior că au torul dispune
de o multitudine de acțiuni: poate comprima sau dilata timpul și spațiul, poate releva sau

7Ibidem , p. 228.

10ambiguiza anumite semnificații, simboluri, poate rezuma sau omite fapte, poate amâna sau
grăbi finalul etc.
Există în scrierea operei literare epice o sumă de tehnici de construcție a subiectului:
– Suspansul –reprezintă emoția pe care o simte cititorul în momentul în care
citește, curiozitatea care menține interesul acestuia pentru cele scrise.
Suspansul poate fi de anticipare, atunci când evenimentele p ot fi prevăzute,
pe baza unor aluzii sau prin atmosfera creată, ori de nesiguranță – atunci când
există o falsă prevestire în text. Este o tehnică narativă existentă încă din
Antichitate, folosită și în cazul operelor dramatice, însă importanța ei s -a
ampl ificat odată cu apariția romanului.
– Paralelismul –este o tehnică de construcție a subiectului constând în
folosirea mai multor planuri narative. Este specifică romanului, însă este
folosită și în alte specii literare.
– Inversiunea –constă în relatarea uno r evenimente înaintea altora. În multe
cazuri există într -o operă literară un timp al naratorului și un timp al
evenimentelor narate.
– Retrospecția –presupune același efect de dublu timp: al naratorului și al
ficțiunii, constând în reluarea unor fapte din trecut, semnificative pentru
narator.
O altă caracteristică a subiectului unei narațiuni este evoluția acestuia pe așa -numitele
momente ale subiectului:
– Expozițiunea – momentul epic (sau dramatic) prin care se introduce cititorul
în atmosfera acțiunii. În acest moment se face situarea spațială și temporală a
acțiunii și tot aici se prezintă personajele.
– Intriga – premisa acțiunii propriu -zise, marchează nu doar apariția
conflictului ci și intensitatea sa, iar uneori prefigurează deznodământul.
– Desfășurarea acțiunii –prezentarea pe larg a conflictului, a evoluției
evenimentelor.
– Punctul culminant – reprezintă apogeul conflictului, moment de maximum de
intensitate și poate fi creat prin gradare.
– Deznodământul –sfârșitul acțiunii, soluționarea conflictului .
2.2. Compoziția
Compoziția se referă la construcția unei opere literare, la forma sub care se

11organizează ideile și sentimentele cuprinse. Există o compoziție exterioară, similară altor
domenii, în care opera se organizează pe capitole, cânturi, și o compoziție interioară,
structură, aflată în concordanță cu cea exterioară.
Compoziția unei scrieri literare se suprapune peste planurile narative, peste secvențe
sau capitole, pe baza unor principii: unitatea, gradația, contrastul, liniaritatea sau dislocarea.
Unitatea operei constă în coerența, logica în care sunt înlănțuite evenimentele care se
raportează la aceeași temă.
Gradația se referă la ritmul tensiunii epice, ascendent sau descendent, sprijinind
amplificarea, extinderea conflictului.
Contrastul se spr ijină pe alternanța planurilor, pe contrapunct, opoziție, antiteză la
diversele niveluri ale operei.
Dislocarea se referă la ruperile de ritm, la inversiuni, la focalizarea unor fapte, la
cronologia lor etc.
Liniaritatea constă în prezentarea cronologică a evenimentelor.
A fost discutată îndelung această compoziție/ structură a operei literare, de către Tudor
Vianu, Austin Warren și Rene Wellek sau Roman Ingarden, însă, în contemporaneitate, opera
este privită ca un tot unitar, în care exteriorul completează interiorul, eliminându -se orice
rigidități. Consider că literatura, artă a cuvântului, independent de forma ei, de structura
artistică a autorului (T. Vianu), de scopul estetic pe care îl urmărește forma și conținutul
(Wellek și Warren), straturile pe care se construiește (R. Ingarden) are menirea de a crea în
sinea cititorului sentimente, atitudini, trăiri prin care să influențeze personalitatea acestuia.
2.3. Acțiunea și conflictul
2.3.1. Acțiunea
Acțiunea se referă la faptele, evenimentele, întâmplările narate, succesiunea acestora.
Acestea se constituie ca o unitate care funcționează după principii cronologice și cauzale.
Sigur că acțiunea are anumite caracteristici, în funcție de epocile în care a fost analizată
producția literară: astfel, când literatura era înțeleasă drept variantă a realității, acțiunea avea
caracter liniar, rațional, logic. Înșă, odată cu evoluția literaturii, mai ales către noul roman (și
aici mă gândesc la Ulyse al lui James Joyce, În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust
etc.), acțiunea nu mai este liniară, ea stă sub semnul subiectivității, iar unicul reper rămâne
scriitorul.
Acțiunea într -o operă literară epică se clasifică astfel:

12- după modul de desfășurare:
– cronologică –urmărește succesiune a evenimentelor;
– discontinuă –întreruptă din cauza memoriei involuntare;
-după numărul planurilor pe care le urmărește:
– liniară –în schițe și nuvele;
– pe mai multe planuri – în romane;
-după spațiul în care se desfășoară evenimentele:
– statică;
– dinamică.
2.3.2. Conflictul
Conflictul reprezintă un important factor important în opera narativă, un element
esențial și reprezintă o opoziție, o luptă între două personaje, atitudini, concepții, sentimente
sau între personaj și societate.
Conflictul poate fi:
– exterior – între două personaje, între personaj și destinul său sau între
personaj și societate;
– interior – între sentimentele sale și rațiune.
2.4. Secvența narativă, episodul și scena
Textul epic are unități structurale specifice, unele proprii, altul împrumutat de la
operele dramatice.
Secvența narativă este o structură cu grad de autonomie ridicat, care cuprinde o
singură acțiune, realizată de unul sau mai multe personaje. Se leagă prin procedee specifice de
o altă secvență: înlănțuire, inserție, alternanță. De asemenea, numărul secvențelor dintr -o
narațiune este variabil, în funcție de specia literară în care apare. De exemplu, schița cuprinde
doar o secv ență, iar romanul – cu mult mai multe.
Bineînțeles că, deși secvențele sunt înlănțuite cronologic, scriitorul poate omite sau
relua unele dintre ele, în diferite moduri: detaliate sau succinte, anticipate sau noi, condensate
sau diluate etc., în funcție de strategia aleasă, folosind flashback –ul, anticiparea, retrospecția.
Episodul este reprezentarea unei acțiuni subordonate celei principale, fiind subordonat
secvenței narative. Este o unitate logică și coerentă, dobândind o semnificație proprie, care

13îmbo gățește semnificația operei. De asemenea, poate fi centrat pe un personaj principal sau pe
anumite caracteristici ale sale, pe un gest memorabil și semnificativ totodată pentru derularea
evenimentelor sau pentru deznodământ.
Scena este un concept de împrum ut, de la opera dramatică si este definită ca diviziune
a capitolului sau a unui tablou. Și ea are o valoare simbolică sau o semnificație, în raport cu
faptele relatate.
2.5. Incipitul și finalul
Incipitul desemnează pentru o operă literară formula de î nceput, fiind un termen
provenit din Antichitate. Începutul, introducerea a dobândit de-a lungul timpului noi
accepțiuni: în zilele noastre conceptul desemnează nu doar fragmentul de început ci, după
formația estetică a autorului, el are semnificație.
În epopeea antică, formula obligatorie de început consta în invocarea unei muze,
căreia i se cerea să înrâurească artistul.
Incipitul poate avea diverse forme:
– formula narativă tipică –specifică basmului. Prin intermediul acesteia se
distinge tipologia textul ui, dar și introducerea cititorului într -un spațiu
fantastic;
– prologul –este o scriere lungă, lucrată, reprezintă o explicație, o plasare
temporală și spațială a acțiunii;
– descrierea –detalierea spațiului, a modului de viață a personajelor,
contribuie la anticiparea finalului, a acțiunilor viitoare, la caracterizarea
personajelor. De asemenea, aceasta poate fi construită prin tehnica detaliului,
a focalizării, astfel naratorul construindu -și universul imaginar;
– sentința – cu accente filosofice are rolul de a generaliza, de a sintetiza
mesajul textului, iar uneori aceasta reprezintă morala;
– începutul ex-abrupto –când naratorul introduce cititorul în acțiune, urmând
ca mai târziu, acesta să -și construiască, prin cele citite, universul operei;
– dialogul anticipativ –este o marcă a finalului, a scopului scrierii, dar
reprezintă și o introducere în temă;
– metafora și/sau simbolul –reprezintă o scenă, o imagine aflată la începutul
unei opere și care exercită asupra cititorului o deosebită forță de sugestie, care
anticipează, dezvăluie ideea de bază a scrierii.

14Finalul este un episod al operei de încheiere, analog cu incipitul. Ambele sunt
purtătoare de semnificații în ceea ce privește mesajul transmis. În unele situații finalul și
incipitul sunt în relație de sim etrie (cum este cazul Enigmei Otiliei , al lui G. Călinescu).
Trebuie menționat însă, că finalul nu este echivalent cu deznodământul, ci este doar o
formulă de încheiere. Acesta are mai multe forme:
– morala sau învățătura apare mai ales în fabulă, fiind aici o parte integrantă
și o marcă specifică speciei, concentrând mesajul textului;
– epilogul este o sinteză, o rezumare a faptelor petrecute peste timp, o
explicație privind anumite evenimente, personaje etc.;
– concluzia este o formulare explicită, directă a naratorului, fie prin exprimarea
ei directă, fie prin intermediul vreunui personaj, privind textul;
– descrierea în sens invers reprezintă reluarea incipitului, ieșind din lumea
imaginară, închizând oarecum cercul ( de exemplu în Ional lui L. Rebreanu);
– laitmotivul poate încheia textul narativ, după ce a fost reluat si în episoade
distincte în text, este și el o concluzie a acestuia;
– simbolul este și el o formulă de încheiere și contribuie tot la descifrarea
mesajului textului.
2.6.Instanțele comunicării î n textul narativ
Opera literară este mijlocul de legătură dintre scriitor și cititor. Cine poate fi un
scriitor? Răspunsul ar fi destul de simplu: Cel care scrie. Însă cartea nu devine o operă, decât
prin intermediul cititorilor, deci comunicarea prin int ermediul acestei opere se raportează la
câteva instanțe: autorul textului, naratorul, cititorul acesteia.
2.6.1. Autorul
Persoana care are dorința de a crea folosind cuvântul este autorul. Acesta, prin filtrul
imaginației, al sensibilității sale recreează o lume, un univers imaginar propriu, pornind de la
aspect ale realității pe care o percepe. Sigur că această producție ficțională poartă și alte
particularități ale autorului: formația sa intelectuală, capacitatea sa de prindere a ideilor în
cuvinte, per cepția asupra realității, formula de valori care guvernează spiritul său etc.
Într-o operă literară lirică autorul redă pur și simplu realitatea sa cu subiectivism, fie
descriind, fie confesându-se. Într- o scriere epică acesta reinventează realitatea, cu a jutorul
personajelor și a acțiunii, optând pentru o anumită perspectivă narativă. Artificiile la care

15recurge autorul epic sunt, fără îndoială, mai multe decât în cazul poeziei. În narațiune, autorul
recurge și la funcția expresivă a limbii, dar și la cea de prelucrare a imaginilor, ideilor,
emoțiilor prin personaje și acțiune, simboluri și motive.
Fiecare dintre texte este realizat de un autor (cunoscut sau nu). Autorul care nu și -a
revendicat textul, acesta fiind transmis ca atare, este anonim. Există situații în care numele
autorului este numele real, precum și situații în care cel care a scris un text are un pseudonim.
2. 6. 2. Naratorul
Naratorul sau povestitorul este cel care relatează evenimentele într -o operă literară.
Acesta este tot o c reație a autorului, o „voce” care povestește, diferită de autor, mai ales că
uneori constată odată cu personajele sale ce se întâmplă, alteori știe de dinainte totul despre
ele, mărturisește simpatii și opinii diferite de ale autorului.
Naratorul îndeplin ește în opera literară funcția narativă, dar și cea de control sau regie
sau chiar de interpretare și analiză a celor relatate.
Tipuri de narator:
– naratorul omniscient, extradiegetic, auctorial, demiurg – tipul clasic de
narator, privește și conduce „din spate” acțiunile personajelor. De asemenea
le cunoaște, atât pe personaje, cât și acțiunile sau reacțiile lor, le aduce în
situații despre care a anunțat cititorul, este omniprezent în operă, iar
perspectiva sa asupra faptelor este unică.
– naratorul –personaj, intradiegetic, autodiegetic, homodiegetic – naratorul
implicat direct în succesiunea evenimentelor, narează la persoana I, are o
perspectivă subiectivă asupra faptelor și personajelor, intră în relații cu
acestea;
– naratorul – martor –și acesta participă la evenimente, relaționează cu
personajele din operă, însă este doar martor și relatează cu o doză mare de
obiectivism derularea faptelor;
– naratorul – mesager – este oarecum „înrudit” cu naratorul – martor, însă
deosibirea constă în faptul că el istorisește o întâmplare care i -a fost povestită
și lui;
– naratorul – confident –este și el tot o variantă a martorului, însă pretinde că
i s-a încredințat o poveste pe care o transmite cititorului;
– naratorul – autor –este instanța care inițiază și menține un pe rmanent
contact dialogat cu cititorul;

16- naratorul – reflector – apare în scrierile relativ moderne, este mobil,
schimbând permanent perspectivele, ambiguizând mesajul;
– supranaratorul –apare în scrierile „în ramă”. El organizează activitatea
celorlalți naratori, dozează timpul și momentele intervenției acestora.
2. 6. 3. Cititorul
Cititorul este persoana căreia i se adresează scrierea, universul ficțiunii. Este ultima
instanță la care se raportează textul literar. Rolul său este important, deoarece o operă literară
nu există fără cititori. Ei sunt cei care transformă o compoziție într -o operă.
Cititorul valorizează, apreciază, reorganizează conținutul unei scrieri, în funcție de
propriul său sistem de valori, de sensibilitatea sa, de semnificațiile pe care le are textul la un
moment dat, într- un anumit timp și cultură.
Literatura de specialitate (Umberto Eco, însă chiar și Miron Costin) diferențiază între
cititorul competent și cel inocent, sigur că idealul scriitorului îl vizează pe primul, care poate
desci fra toate sensurile operei, iar în timpul citirii acesteia el trăiește înălțarea prin artă,
rezultând, după „absorbția” celor citite, o personalitate superioară, purificată, inițiată,
schimbată.
2. 6. 4. Personajul
Personajul este persoana prezentă în opera literară, mai mult sau mai puțin apropiat de
realitate. Diferitele studii asupra literaturii l-au definit în mai multe moduri:
– „un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înțelegeri a motivelor
îngrămădite și se constituie ca într -un mi jloc auxiliar de clasificare și
ordonare a motivelor”8;
– „o fantomă provizorie creată de autor și plasată deliberat în operă”9;
– „Ființă de hârtie”10;
– „un element structural, al formelor epice, alături de spațiu și acțiune”11;

8Boris Tomașevski, Teoria literaturii , apud Camelia Gavrilă, Mihaela Doboș –Receptarea textului – Noțiuni de
teorie literară limbă și comunicare, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 41.
9Robert Abirached, La crise du personnage dans le theatre moderne, apud Camelia Gavrilă, Mihaela Doboș –
Receptarea textului – Noțiuni de teorie literară limbă și comunicare, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 41.
10Roland Barthes , Romanul scriiturii, apud Camelia Gavrilă, Mihaela Doboș –Receptarea textului – No țiuni
de teorie literară limbă și comunicare, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 41.
11Wolfgang Kayser, apud Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționar de termeni
literari, București, Editura Garamond f.a., p. 179.

17- „o entitate subordonată subiectul ui”12.
Indiferent de definiția pe care o considerăm cea mai apropiată de modelul de personaj
discutat, acesta rămâne un reper în citirea și studiul unei opere narative. Chiar dacă este o
ființă de hârtie, o creație, o fantomă sauun fir conducător sau simpl u, așa cum îl vede un elev
din clasa a V- a: „omul care apare în povești”, prin intermediul său și strâns legat de el
cititorul urmărește firul epic, își construiește sistemul interior de valorii estetice proprii, râde
și plânge odată cu acesta, dar mai ales, atunci când se raportează la scriere, este cea mai vie
imagine.
Personajul se individualizează, primește semnificații prin trăsăturile sale morale și
fizice, dar și prin modul în care acționează în situațiile în care este pus. Chiar dacă el este
neînsuflețit sau necuvântător, are trăsături umane, polarizează întreaga afectivitate a
cititorului, devenind erou.
Așa cum poate fi definit prin diverse perspective: morală, socială, estetică etc.,
personajul a fost diferit abordat de-a lungul timpului.
ÎnAntichitate, la Aristotel, personajul trebuia să se înscrie în câteva linii: rațiune,
unitate interioară, statornicie. De asemenea, personajul trebuia să fie apropiat de eroul real.
Clasicismul a reluat valorile Antichității, pe modele mai riguroase chiar : personajul
era unitar, caracterul său este universal -valabil, structurându- se pe o dominantă. Acesta este
un om de onoare, pe primul loc este datoria în ierarhia valorilor sale. În Clasicismul francez se
construiesc caractere. Aceste tipare aduc în prim- plan o dominantă a personajului: avariția,
mizantropia etc.
Romantismul păstrează și în construcția personajului caracteristicile de curent literar:
apare excepționalul care poate și vrea să fie diferit de rest. Personajul romantic are sentimente
puternic e care îl domină, nu se sfiește să -și exprime trăirile interioare, are un spirit clădit pe
antiteze, este visător sau titan, mesianic sau demonic, geniu sau inadaptat.
Personajul realist se construiește pe tipare bine stabilite: omul obișnuit, în diversita tea
lui devine personaj caracterizat de avariție, snobism etc. Portretul său se construiește cu
ajutorul a numeroase detalii vestimentare, comportament, mediu de viață și chiar nume.
Naturalismul își conturează personajele pe determinări biologice. Acestea sunt
rezultatul obsesiilor, bolilor ereditare, patologicului.
În literatura secolului al XX-lea , opera epică își marchează personajul prin conflictul
care domină și celelalte structuri ale sale. Aici personajul devine generic sau simbolic pentru
condiția umană sau se exprimă printr -o multitudine de stări de conștiință.

12V.I. Propp, a pud Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu , Dicționar de termeni literari,
București, Editura Garamond,f.a., p. 179

183. ABORDĂRI EPICE ÎN TIMP
3.1. Antichitatea
Primele opere literare au apărut în Orient. Scrisul în acea perioadă nu era doar o
utilitate, ci avea și funcția de a delecta cititorul. Atunci au apărut așadar primele manifestări
literare, desigur, concepute de un anumit tip de scriitor, pentru un atare cititor.
Literatura egipteană nu constituie vreo operă literară de anvergură, memorabilă, însă
reprezintă punctul de plecare pentru marile capodopere mesopotamiene și grecești ori latine,
de mai târziu. Aceste scrieri egiptene sunt bine delimitate în funcție de scopul lor: scrieri
utilitare și scrieri literare, însă chiar și în primele este evidentă intenția celui care scrie de a
obține implicare din partea celui ce citește, și astfel textele au ceva literar.
Textele nonliterare egiptene sunt reprezentate de inscripții religioase, hieratice sau
hieroglifice, însoțite de cele mai multe ori de imagini sugestive, iar mesajul lor este de fapt
credința egipteanului: forțe supranaturale, divine guvernează viața omului, iar acesta trebuie
să se sincronizeze cu acestea, atât în existența materială, cât și după moarte. Textul aici este
mijlocul ce asigură supraviețuirea individului după moartea fizică.
O altă parte a textelor Egiptului, utilitare și ele, însă cu accente literare, sunt cele
sapiențiale, textele care descriu relația eului cu colectivitatea. Acestea inspiră primele coduri
etice mesopotamiene și reprezintă, totodată punctul de pornire al cărților de înțelepciune a
întregii umanități.13
Aceste texte sunt expresia conștiinței morale a individului și constituie izvoare pentru
literatura politică și didactică a grecilor.14
O a treia parte a literaturii egiptene este constituită din scrierile sociale . Acestea
reflectă și ele relațiile eului cu colectivitatea, însă au un caracter critic, protestatar. Caracterul
lor epic este însă, notează Andreea Vlădescu în lucrarea sa, menționată mai sus, lipsit de
conflictualitate și se rezumă la „factitate pură”. A ceste scrieri stau la originea satirei. Se
regăsește în ele o ironie proprie omului știutor de carte, care lasă să se întrevadă orgoliul său.
Textele literare narative al a Egiptului sunt clasificate în trei categorii: texte
autobiografice, texte istorice și povestiri.

13Andreea Vlădescu, Literatură comparată , București, Editura Fundației România de Mâine, 2007, p. 36
14Ibidem .

19Textele autobiografice sunt, de fapt, inscripții pe pietre funerare, veritabile mărturii
despre ce și cine a fost defunctul, lipsite însă de subiectivism sau de plasare în spațiu.
Personajul acestor texte nu este individualizat, rămâne doar u n exponent, un exemplu demn
pentru colectivitatea în care a trăit, fără a ieși însă din acest tipar.
Textele istorice au și ele un singur element epic: timpul ilustrat printr -un eveniment
major. Acestea sunt primele manifestări ale scrierilor ce vor deveni anale.
Tot din această categorie, a scrierilor istorice, fac parte însă și două dintre cele mai
valoroase opere: Poemul bătăliei de la Qadeș și Cucerirea Cetății Joppe , care prefigurează
epopeea. Ele sunt rezultatul maturizării naratorului, narator văzut prin prisma expresivității
scrisului și a întrebuințării în creație a mitului.
În ambele texte apare personajul principal – cel ce stă la baza eroului civilizator de
mai târziu: în Poemul bătăliei de la Qadeș apare Ramses II – un războinic puternic, dar ma i
cu seamă șiret, care reușește să cucerească cetatea prin vicleșug, asemenea lui Ulise, din
epopeea greacă. Chiar dacă în al doilea poem epopeicul este doar anecdotic, în celălalt acesta
se apropie de perfecțiune: scrierea devine epopee prin tematică, pri n eroul principal, prin
intervenția divinității în bătălie, divinitate care sacralizează practic eroul – primul de acest fel
din literatură.
Poemul bătăliei de la Qadeș este prima operă literară izbutită și în care se regăsesc
elemente ce le vor genera, ma i târziu, pe toate structurile epice: realul se îmbină cu
supranaturalul (eroul este ajutat de divinitate, aceasta îl sanctifică pe el, dar o umanizează pe
ea), naratorul este omniscient și redă cu fidelitate de martor toate scenele bătăliei, creând cu
măiestrie tensiune, prin folosirea interjecției predicative „iată”, același narator face apel la
tropii specifici epopeii, la comparații și epitete, la hiperbolă.
Povestirile egiptene reprezintă forme ale epicului, care se adresează unui public
extrem de vari at. Descoperirile papirusurilor din acea perioadă, relevă faptul că unele dintre
aceste povestiri constituiau literatura clasică a acelor timpuri, fiind copiate de multe ori de
către scribi. Este cazul Poveștii lui Sinuhet , Călătoriei lui Uenamon sau a Prințesei din Țara
lui Bakhtan, care constituiau modele educative la care se raportau învățații vremii. Aceste
scrieri sunt, pe de o parte literatură, ficțiune, pe de altă parte mărturii ale coexistenței realului
cu fabulosul, cu ceea ce se află dincolo de palpabil, în epoca faraonică.
Aceste opere literare, precum și cele ciclice ( Faraonul Keops și vrăjitorii sau
Povestirile lui Setne ) reprezintă ficțiunea, lumea în care evada egipteanul obișnuit, cel care
trăia într -o societate guvernată de reguli stricte, î n care, în vârful ierarhiei se afla un
descendent al divinității –faraonul. În această lume, valorile supreme –adevărul și dreptatea
sunt accesibile omului de rând. El accede la ele prin arta cuvântului, prin intermediul operelor

20citite ori ascultate. A ici cuvântul este mijlocul prin care realul pe care îl trăiește lectorul se
transformă în ireal, în ideal. O face prin incantații, prin formule magice, prin inscripții prin
intervenția divinului.
Cuvântul aduce în scrierile literare tema călătoriei, care însă este lipsită de
semnificația inițiatică, aici și acum călătoria permite cititorului să se apropie de lumea ideală,
la care îi este refuzat accesul în cotidian. De aceea, aceste povestiri reprezintă și prefigurarea
utopicului cultivat mai târziu în lit eratura universală.
Din punct de vedere al naratorului, se remarcă în aceste scrieri prezența unuia
omniscient, tradițional, care își personalizează opera cu mărci ale oralității stilului, formule
stereotipe.
În Povestea lui Sinuhet naratorul este desăvârșit: povestea reprezintă confesiunea unui
demnitar, fiind deci o ficțiune memorialistică, iar în Faraonul Keops și vrăjitorii naratorul este
martor, prefigurându- l pe cel al povestirii în ramă.
Din punct de vedere literar, atât scrierile autobiografice ( Povestea lui Sinuhet ), cât și
cele istorice ( Prințesa din Țara lui Bakhtan ) sunt scrieri epice în sens propriu al cuvântului,
prefigurează nuvela prin conflictele puternice pe care le ilustrează, atât interioare, cât și
exterioare.
Tot în literatura egipteană a apărut și prima povestire alegorico -simbolică: este vorba
despre Adevărul și minciuna , în care cele două concepte apar personificate. Adevărul este
asimilat eticului și se impune prin permanență în timp.
3.1.1. Epicul mesopotamian
Literatura mesopotamiană reprezintă și ea începutul epicului, la fel cu cea egipteană,
mai ales că sunt contemporane (mileniul IV – I î. Hr.).
Mărturiile lăsate, pe tăblițe de lut, în scriere cuneiformă, relevă faptul că literatura
mesopotamiană însumează imnuri, rugăciuni, scrieri filosofice și sapiențiale, coduri juridice și
mituri.
Lumea mesopotamiană, și în consecință și arta, este dominată de supremația
stăpânului absolut, care este regele și de imaginea dramatică a omului căzut în sclavie.
Artiștii respectivei perioade surprind în creațiile lor umanitatea în cruzimea
vânătorului ce -și străpunge prada (pictorul), sau în suferința spirituală, cruntă și ea (scriitorul).
De fiecare dată imaginea celui înfățișat astfel este dominată de trăirea dusă până la extrem a
sentimentului.

213.1.1.1. Epopeea lui Ghilgameș
Epopeea lui Ghilgameș –prima scriere de o asemenea măreție, este o epopee,
asemenea Iliadei sau Odiseei ,însă apărută cu un mileniu și jumătate înainte. Notabil este faptul
că era cunoscută în numeroase variante: akkadiane , babiloniene sau asiriene.
Această operă constă din șase poeme sumeriene, care s -au păstrat pe tăblițe de lut ars,
în biblioteca lui Assurbanipal: Ghilgameș și Țara celor vii , Ghilgameș și taurul ceresc ,
Potopul , Moartea lui Ghilgameș , Ghilgameș și Agga din Kiș, Ghilgameș , Enkidu și Infernul .
Epopeea lui Ghilgameș este o scriere al cărei autor este incert. Pentru exegeții care s –
au ocupat de această operă, este aproape o „chestiune homerică” identificarea lui. A fost
atribuită unui simplu prelucrător de legende, însă care reușește să sintetizeze și să interpreteze
conținutul poemului, unui poet anonim al secolului al XX -lea î. Hr. Sau magului Sinliu Kinnini
–cel care este identificat tradițional de sumerieni ca autor al textelor.
Scrierea inaugurează epicul, atât din punct de vedere cronologic, cât și filosofic.
Poemul mitizează istoria prin sacralizarea eroului principal, erou care a avut o existență atestată
documentar. Epopeea lui Ghilgameș este o operă literară în toată puterea cuvântului: autorul
trans formă realitatea, prin filtrul sensibilității sale, recreând un univers literar propriu. Regele
Ghilgameș , rege care a trăit în realitate, devine voit personaj al ficțiunii. Prin intermediul său,
naratorul încearcă să decodeze cititorului filosofia artei sale. Originală aici este imaginea lui
Ghilgameș –regele a cărui trăsătură dominantă e omenescul. Altfel decât eroii obișnuiți ai
literaturii clasice, Ghilgameș nu reprezintă virtuțile omenești, ci cel care încearcă o clarificare,
o cunoaștere a acestora.
Ghilgameș și epopeea sa reprezintă idealul de erou. El este desăvârșit, atât fizic, cât și
moral și are o dublă origine: este și zeu și om, „două treimi zeu și o treime om”15. Personajul
principal al epopeii este, după tiparul clasic al acestei specii literare, un războinic, însă este
diferit radical de restul: Ghilgameș reflectă umanul. Această apropiere a sa de omul obișnuit
constă în suferințele pe care le trăiește, în căutările neobosite, continue ale idealului, în
înțelegerea și acceptarea, în cele din urmă, a condiției sale, a destinului său, profund omenesc:
nu este decât o treime om, dar acest fapt este suficient pentru a nu- și putea păstra tinerețea
eternă.
De asemenea, Ghilgameș este stăpânul absolut al orașului Uruk, absolutism ce se
reflectă în tiranie, este înțelept, experimentat, puternic, creator, cu un fizic deosebit. El

15Epopeea lu i Ghilgameș , București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 33

22parcurge de- a lungul poemului un traseu ințiatic (ce va fi perpetuat prin intermediul altor eroi
legendari în literatura care va urma), simbolic: prin Pădurea Cedrilor, muntele Mașu, păzit de
oamenii- scorpii, cerurile lui Anu, Grădina Minunată, apele morții, capătul lumii lui Utnapiștim.
Ghilgameș parcurge un traseu inițiatic complex, care este redat cititorului prin
gradație. Astfel, tensiunea epică se concentrează în scene reprezentative. Narațiunea se
desfășoară liniar, timpul și spațiu sunt coordonate vagi, neprecizate, apărând doar ca trepte
distincte în succesiunea întâmplărilor.
Timpului mitic al acțiunii îi corespunde un spațiu, spațiu care arată așa cum știm și în
alte scrieri mitice: sus se află cerul cu zeii, pământul și sub acesta – infernul – locul
suferințelor eterne de după moarte.
În Epopee epicul se realizează prin diversificarea vocilor, prin funcția complexă a
secvenței, prin dialogul inserat în narațiune.
Naratorul omniscient, povestește la persoana a III -a, însă este dublat permanent de
naratori – martori, ca „oamenii din piață”, „bărbații din Uruk”. 16Acești naratori reprezintă
omul de rând, perspectiva lui, mai bine spus, asupra celor relatate și asupra eroului, o
perspectivă colectivă.
O altă tehnică narativă prezentă în Epopeea lui Ghilgameș este succesiunea de repetiții
ample, care anticipează, explică sau potențează dramatismul episoadelor.
În epopee se afirmă eroicul și spiritualul –două valori ce vor fi reluate și diversificate
și în literatura universală viitoare.
Spuneam mai sus că Ghilgameș –eroul epopeii parcurge un drum inițiatic, deși scopul
urmărit de el nu este gloria așa cum se va întâmpla în miturile eroice. La drum pornește un
războinic, puternicul Ghilgameș, cel care înfrânge forțele întunericului pe care le simbolizează
Humbaba, Taurul Ceresc trimis de zei pe pământ, coboară în temutul infern, apoi caută prin
toate mijloacele nemurirea. Astfel, naratorul realizează un personaj original, exemplar, ideal și
totodată profund uman: războinicul devine un înțelept.
Toate acțiunile lui Ghilgameș au valoare simbolică, la fel ca întreaga sa epopee:
înfrângerea uriașului Humbaba se traduce prin triumful rațiunii asupra forței telurice brute,
haotice, ea relevă două componente ale personalității personajului: acesta este puternic, din
punct de vedere fizic, însă spiritul său este străbătut de o deosebită forță de erou al întregii
umanități.
Ghilgameș este un personaj de referință în literatura epică. El este văzut ca erou
civilizator, este cel care întemeiază o lume spirituală dobândită prin luptă (cititorul află că și la

16Ibidem .

23începutul poemului, el efectiv își construiește cetatea, deoarece deține atributele cunoașterii
absolute, în toate domeniile.).
Imaginea lui Ghilgameș este întregită prin apariția lui Enkidu –ființa reprezentând
pământescul. Acesta este însăși forța brută, expresia puterii absolute, dar și a prieteniei
necondiționate, a sprijinului absolut (de fapt, Enkidu este ceea ce este: ființă vie, plămădită din
lut, caracterizat de toate sntimentele omului: trufie, spaimă, mânie, atașament, spirit de
sacrificiu. Ba chiar și inițierea lui, se produce la fel ca la biblicul Adam tot prin intermediul
femeii).
Dispariția lui Enkidu îi provoacă lui Ghilgameș o durere supremă, deoarece acesta o
resimte ca pe o pierdere a eului: Ghilgameș își pierde latura sa umană. Durerea este, pe de o
parte compasiune, empatie față de prietenul său, pe de altă parte –groază, oroare în fața
conștientizării propriului sfârșit. Acesta este momentul în care începe inițierea lui Ghilgameș
de la războinic și civilizator, spre zona conștiinței de sine, o zonă tenebroasă, cum se va dovedi
mai târziu. Moartea lui Enkidu constituie nașterea existenței spirituale a lui Ghilgameș.
Literatura reflectă, în opinia mea, spiritualitatea, profilul psihologic al unui popor.
Astfel, spre deosebire de egiptenii care se supun destinului, în virtutea unei vieți de apoi, de
grecii care se resemnează în fața morții, animați de credința că ideile pe care le-au propagat,
faptele lor îi vor menține vii în conștiința colectivă a urmașilor, sumerienii –al căror exponent
este Ghilgameș, protestează, deoarece, existența acestui popor este marcată de lupte dramatice.
Ghilgameș protestează, pornind în căutarea tinereții eterne, a nemuririi. El vrea această
nemurire pentru întreaga lui cetate, menținându -și statutul de erou civilizator. Astfel Ghilgameș
devine primul om revoltat, geniu care caută o formă a absolutului, din literatură.
Epopeea lui Ghi lgameș este o scriere fascinantă nu doar pentru că a fost prima dintre
scrierile literare ale lumii, ci mai ales prin personajul principal care refuză sfârșitul previzibil,
destinul său de ființă umană, pornind în căutarea idealului. Este fascinant faptul că la drum
pornește nu un erou, ci un om adevărat, însuflețit și înnobilat de durerea pierderii unui bun
prieten. Este fascinant, de asemenea, faptul că cineva ca Ghilgameș caută adevărul istoric
totodată, apelând la Utnapiștim, singurul supraviețuitor al potopului și că este primul personaj
literar care se confruntă cu conștiința proprie, chinuită de imposibilitatea de a evada din ea
însăși, iar aceasta este o temă care azi apare ca foarte modernă.
Epopeea lui Ghilgameș este plină de semnificații care vor înrâuri literatura ulterioară.
Drumul lui Ghilgameș spre Utnapiștim simbolizează dorința conștiinței de a accede la
cunoașterea spirituală absolută, esențială; muntele Mașa este primul nivel spiritual atins;
traversarea apei morților reprezintă trecerea totală de material; grădina minunată reprezintă

24perfecțiunea originară atinsă de om; întâlnirea cu Utnapiștim reprezintă principalul punct al
înălțării spirituale, înălțare dobândită grație purificării prin durere, prin sacrificiul de sine.
Utnapiștim simbolizează existența umană aflată sub semnul perfecțiunii: el este
supraviețuitorul potopului, părintele noii umanități, primul Ales al zeilor, deschizător de
drumuri pentru Ghilgameș, deoarece proba la care acesta îl supune (veghea neîntreruptă, timp
de șase zile și șase nopți) îi arată eroului neputința , fragilitatea ființei umane.
Un alt nucleu epic al poemului este furtul plantei nemuririi de către șarpe. Acest
episod inaugurează relația omului cu șarpele, simbol al tenebrelor conștiinței umane.
Întreaga operă conduce la concluzia exprimată mai târziu în Eclesiastul biblic:
Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni . Cu toate acestea, nici în final, totuși,
Ghilgameș nu se resemnează, ci înțelege că singura modalitate de a înfrânge moartea est e
înțelepciunea, nemurirea spirituală.
3.1.2. Epicul indian
Literatura indiană, deși aflată sub puternice influențe a altor culturi (egipteană,
mesopotamiană, chineză) rămâne „o expresie alegorică a filosoficului” în care „”mesajul
filosofic este anter ior manifestării estetice, care, de fapt, îl ilustrează. 17
Literatura veche indiană se împarte în două: cea vedică ce cuprinde Sanhitā (o colecție
de imnuri), Rig – Veda, Sāmma – Veda, Yajur – Veda, Atharva – Veda, Brāhmana, Aranyaka,
Upanișadele șiSūtra și cea sanscrită, care cuprinde scrieri variate: poezii, opere dramatice,
fabule, povestiri, anecdote, epopei.
Literatura sanscrită (sanscrită înseamnă, conform dicționarului scriere frumoasă,
cultivată, rafinată) reflectă viziunea artistică indiană: sa crul se apropie de uman, umanul devine
sacralizat, subiect de meditație, timpul și spațiu sunt comprimate în trăire. Propriu literaturii
sanscrite este fantasticul fără vreo limită. Astfel, libertatea creatorului este deplină, în raport cu
cele două dimens iuni ale operei literare: real – ireal, verosimil – neverosimil.
Epopeile indiene Rāmayāna și Mahābhārata aduc un epic diferit în peisajul celorlalte
scrieri ale genului. Fiecare dintre ele prezintă încercările drumului inițiatic, prin confruntările
dintre personajul principal – erou cu opozanții acestuia.
În Mahābhārata ,tema este constituită de confruntarea din interiorul aceluiași neam.
Lupta, de fapt, reprezintă afirmarea unui anumit sistem de valori, care sunt principii etice de a
căror respectare de pinde atingerea cerului lui Indra (Absolutul).

17Andreea Vlădescu, Literatură comparată. Antichitatea , Ediția a III -a, București, Editura Fundației România de
Mâine, 2007, p. 56

25Narațiunea se construiește pe fundalul eroicului, este presărată cu scene de un
dramatism profund sau cu descrieri lirice, cu texte filosofice. La o analiză a acestei opere se
poate conchide că, în interiorul acesteia, se împletesc profunde semnificații ale lumii indiene:
religia și filosofia, morala și legile.
Bhagavad – Gītā este un alt poem indian epico –religios, însă acesta reprezintă o
definiție a condiției umane.
Prin intermediul narațiunii și al per sonajului principal – Arjuna – sunt transmise ideile
filosofice indiene: omul este limitat, este o ființă ce se raportează la conștiința de sine, însă
aspiră la cunoașterea absolutului.
Arjuna este o ființă superioară care trăiește drama conflictului dintre conștiința
proprie, care îl împiedică să ucidă și conștiința individuală, care îi cere să se comporte în
asentimentul neamului său.
Arjuna încearcă să atingă cunoașterea, de fapt să -și găsească pacea interioară,
dialogând cu zeul Vishnu, prin intermediul unui avatar – Krishna. Astfel, epopeea ilustrează
relația dintre divin și uman. În planul mesajului transmis prin intermediul textului narativ,
autorul poemului exprimă un principiu al filosofiei indiene: libertatea individului, a omului.
Deși existența umană stă sub semnul destinului anterior, și bine stabilit, există un anumit
determinism propriu. Aici se regăsește și ideea reîncarnărilor succesive ale individului, care, pe
măsură ce va înfăptui lucruri bune, se va apropia de perfecțiune.
Ramayana este al treilea poem reprezentativ pentru literatura sanscrită. Reprezintă o
sinteză a literaturii populare orale, care, destul de târziu în raport cu apariția, a fost scrisă pe foi
de palmier.
Este o epopee care relatează luptele dintre populațiile autohtone și invadatori.
Narațiunea relatează eforturile lui Rāma de a învinge monștri (simbol al cotropitorilor). Poemul
reprezintă mitizarea istoriei, dar, în egală măsură, a filosofiei.
Poemul are nu mai puțin de 500 de capitole, organizate în secțiuni.
Nara țiunea se țese în jurul lui Rāma –erou de origine sacră, alesul zeului Vishnu pe
pământ. El este, de la început, cel trimis să înfrângă monstrul, dar și tot răul din lume.
Toate victoriile lui Rāma împotriva oponenților săi au semnificația inițierii, mai ales
că, tipic pentru literatura și mentalitatea indiană, această inițiere are loc sub îndrumarea unui
înțelept, Viswamitra. Toate actele de cunoaștere se îndreaptă spre ființa –pereche, alături de
care, Rāma reface unitatea primordială.
Rāma ilustrează, pe lângă modelul de trimis, încarnarea divinității și conceptul de
datorie și onoare filială. Rătăcirea sa prin codru reprezintă, la fel ca la Ghilgameș, parcurgerea
unui drum interior, printre convingeri și alegeri.

26Pe tot parcursul firului epic, binel e și răul se apropie și se separă succesiv. Spațiul și
timpul sunt subiective, acțiunea desfășurându -se pe două planuri: spațiul spiritual și spațiul
real. Timpul, de asemenea, are mai multe dimensiuni: Acțiunea se întrerupe uneori, pentru
aducerea în prez ent a unor fapte trecute, însă, în esență, este vorba despre un infinit temporal,
datorat predestinării care guvernează soarta omului.
În Ramayana există un conflict interior –sursă a tragismului existenței lui Rāma.
Acesta, prefigurând oarecum eroii mod erni, trăiește drama conștiinței aflată între datorie și
pasiune.
Și primele fabule, au apărut tot în India, încă din secolul al VII -lea, î. Hr. Culegerile
Pančatantra și Hitpadesa traduse în arabă, l -au influențat pe primul fabulist european – Esop,
considerat ulterior, creatorul speciei.
3.1.3. Epicul în Grecia Antică
Grecii au creat o nouă artă, comparativ cu cea orientală, eliberându -se de rigiditatea
acestora. Grecii Antichității sunt cei care își imaginează divinitatea „după chipul și
asemănarea” omului. Întreg Panteonul este umanizat, pe toate palierele: zeii arată și se poartă
asemenea oamenilor, se lasă antrenați în conflicte, atât unii cu alții, cât și cu muritorii, se
măsoară cu aceștia etc.
Poezia epică, epopeea, este cea mai veche formă de manifestare a literaturii și la greci.
Este inspirată din miturile civilizatoare preelenice, ale marilor conflicte care au marcat aceste
civilizații și sunt răspândite prin intermediul rapsozilor populari, rătăcitori – aezi. Homer este
singurul cunoscut d intre aceștia, fiind numit „părintele literaturii europene” 18, însă eposul grec
este organizat pe trei cicluri tematice:
– ciclul mitologic – cuprinde Teogonia, Titanomahia șiDanaidele ;
– ciclul eroic – Herakleida, Tezeida, Argonautica;
– ciclul legendar –Teba și Troia – subcicluri mitice.
Aceste poeme epice sunt expresia culturii grecești, cultură ce a influențat decisiv
omenirea. Ele ilustrează spiritualitatea poporului care a creat leagănul civilizației europene,
viziunea asupra lumii, relația acestei lumi cu sacrul, idealul uman urmărit.
Personajul epopeii grecești este exponentul întregii etnii, iar epopeea este conștiința de
sine a acesteia.

18N.I. Barbu, Adelina Piatkovski, coordonatori, Scriitori greci și latini , București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978, p. 86.

27Autorul celor două epopei grecești, Iliada și Odiseea , este Homer. Naratorul, însă este
o persoană aleasă, plină de har, predestinată spre a propăși poemele. Naratorul aici este poet,
iar prin talentul său se apropie de divinitate. El are o dublă valență: de a povesti fapte eroice,
exemplare și de a menține o aură sacră asupra creației sale. Cu toate acestea, cu toate că aedul
este plin de calități, ilustrate chiar în poem, printr -o mulțime de epitete („mărețul cântăreț”,
„iubitul”, „scumpul”, „dumnezeiescul”), nu reușește, decât cu ajutorul muzelor –reprezentări
ale divinului, să creeze și api să transmită totodată mărețul cântec.
Poemul are diverse funcții: de prezentare a adevărului istoric, de propagare a eroicului,
de convertire a eticului și a afectivului în mesaj, de a transmite și de a forma trăsături de
caracter pozitive, prin puterea exemplului, de a p roduce plăcere auditoriului.
3.1.3.1. Iliada
Epopeea are douăzeci și patru de cânturi, fiecare corespunzând unei litere din alfabetul
grec. Poemul reprezintă o succesiune de întâmplări, fiecare dintre ele concentrată în jurul unui
nucleu narativ, poten țat prin invocarea uneia dintre muze.
Prin invocația de la început a muzei, evidențiază caracterul divin al versurilor.
Epopeea este de inspirație divină, umanului lipsindu -i capacitatea de a nara întâmplări care se
disting prin solemnitate și care generează implicații psihologice de o asemenea anvergură.
Naratorul este omniscient, însă aedul, cel care relatează stă sub semnul
subiectivismului. El comentează de pe o poziție atemporală, ulterioară faptelor relatate. Acesta
se convertește în narator – mar tor și de aici, tragicul, care oricum există, se potențează, se
intensifică.
Mai există în poem și naratorul –erou, care amplifică subiectivismul relatării (ca în
cazul lui Priam sau al Elenei). Astfel, perspectivele narative alternează și nu numai din acest
unghi, ci și sub aspectul profanului sacrului.
Acțiunea este liniară, deși planurile sunt multiple: terestru –grecii și troienii, divin –
protectorii fiecărei tabere și imprimă această simultaneitate și spațiilor, care sunt alternativ
schimbate.
Timpul, de asemenea, are două dimensiuni: una obiectivă –în care este plasată lupta
de patru zile dintre cele două tabere, și una subiectivă –care anticipează sau sincronizează
evenimentele, prin multiplicarea planurilor. Timpul subiectiv circumscrie reperele istorice ale
epopeii.
Naratorul împletește, cu măiestrie, timpul obiectiv, cel în care are loc lupta efectivă, cu
cel subiectiv, pe de o parte mitic, al implicării supranaturalului în conflict sau al dezbaterilor, al

28sfatului la care participă toți conducătorii –eroi, fiecare dintre ei fiind individ excepțional, pe
de altă parte psihologic – evident în cazul conflictelor interioare, care sunt dezvoltate de-a
lungul narațiunii. Zbaterile interioare, dramatismul stărilor sufletești ale celor ce participă la
cucerirea Ilionului întrerup temporalitatea încleștărilor, dilatând astfel timpul.
Există, în Iliada , episoade de un dramatism absolut, iar ceea ce pare a fi o epopee de
război, se dovedește un cântec profund uman, în care accentul cade pe suferința morală. În
fond, deși aparent Iliada cântă căderea cetății Troia, cea care părea imposibil de cucerit, evocă
triumful unei civilizații noi, asupra alteia mai vechi, un demers istoric firesc.
Personajele sunt tipice pentru specia literară ilustrată și prestează tema universală a
acesteia: trăirea plenară a individului, în raport cu sentimentele proprii („mânia” lui Ahile și
dorul mistuitor de casă a lui Odiseu), suprapusă pe un mare eveniment –războiul pentru
cucerirea unui edificiu măreț și respectiv opoziția divinului față de un individ.
Destinul personajelor epopeii vizează materializarea în artă a tragismului unei lumi
care sacrifică totul pe altarul unor valori. Acest fapt conferă personajelor, și prin ele întregii
opere, aura eroicului.
Un e lement de noutate, o diferență față de epopeea orientală, constă în faptul că
eroicul se impune asupra ambelor tabere evocate. Opozanții sunt la fel de nobili, de exemplari,
practic aparțin acelorași categorii ale umanului, iar această simetrie se răsfrânge și asupra
divinităților implicate. Aici lupta nu se poartă de -a lungul axei bine – rău, ci între două
civilizații.
Aheii luptă pentru onoare, dreptate și înțelepciune. Acest fapt reiese din motivul
pentru care s- a declanșat conflictul. Ei vreau să -i facă dreptate lui Menelau, pentru a salva
onoarea lor și acționează sub permanenta îndrumare a lui Nestor și Odiseu –întruchipări ale
înțelepciunii, în timp ce troienii se află sub semnul patriarhatului lipsit de rațiune.
Tot Homer aduce, în epopee, personajul colectiv – mulțimea –sub forma luptătorilor
pe care- i aruncă în război conducătorii. Dăruirea și eroismul îi definesc și pe aceștia, care sunt
multiplicări ale conducătorilor lor.
Epopeea lui Homer impune în literatură eroi exemplari, exemplaritat e ce se va reflecta
în creațiile ulterioare sub forma ideii de onoare individuală sau colectivă în evul mediu sau
orgoliu național în romantism. Eroii lui Homer depășesc războinicul mitic –personaj până
atunci – și se conturează ca adevărate personaje literare, complexe, prin intensitatea trăirilor
interioare, prin conflictele care le marchează existența. Spre deosebire de eroul mesopotamian
–Ghilgameș –personajele homerice sunt purtătoare ale valorilor și nu reprezentări ale
acestora.

29Multitudinea de personaje a epopeii conferă acesteia și autorului ei un loc aparte în
literatură. Alături de personaje principale –zei, războinici -eroi , mulțime –Homer ilustrează
și tipul feminin prin Andromaca sau Elena.
Andromaca, la fel ca și Hecuba, întruchipează exemplaritatea femininului. Prin
intermediul primei, Homer rezumă condiția femeii în societatea acelor timpuri: aceasta este
dependentă de autoritatea bărbatului și acțiunile sale sunt limitate la universul domestic.
Elena însă, deși, aparent, este opusul Andromacăi, ilustrează același destin al
dependenței de masculin: ea este victimă a acestuia prin cele două ipostaze –de ispită a
bărbatului, dar și de instrument al destinului acestuia.
Prin Elena, Homer ilustrează consecințele acțiunii iraționalu lui, afectivului, asupra
firescului, a cumpătării. Astfel, aceasta este punctul de plecare pentru feminitatea literară.
Prin totalitatea caracteristicilor sale, ca operă literară și ca mărturie a unei societăți de
care a marcat esențial evoluția omenirii , Iliada reprezintă eposul triumfului neamului elen.
3.1.3.2. Odiseea
O altă epopee a grecilor, alături de Iliada , este Odiseea . Aceasta reprezintă triumful
valorilor acestui neam: dreptate, onoare și glorie, înțelepciune.
Din punct de vedere tehnic, Odiseea înregistrează reîntoarcerea la eroul unic și la
vechile surse orientale. Pe parcursul operei, el se comportă ca un erou oriental, însă
modernismul lui Homer se concretizează în structura personajului: acesta nu este supraom, ci
este omul care se o pune exceselor divinității.
Ulise – omul trăiește și el două conflicte: unul exterior, în care înfruntă zeii care nu -i
permit întoarcerea acasă și unul interior, între ispitele care îl încearcă de -a lungul călătoriei sale
și sinele propriu. Aici, Homer depășește epopeea de inspirație orientală și accentul se
deplasează de pe aventură, pe interiorul, pe trăirile personajului principal.
Naratorul folosește alternanța planurilor narative, pentru a conferi dimensiuni
alegorice Odiseei . Acțiunea se structurează pe trei nuclee epice: rătăcirile lui Ulise, întoarcerea
în Itaca, pedepsirea pețitorilor.
Instanțele narative alternează și ele. Pe de o parte există naratorul omniscient, care
expune povestea lui Ulise, conturează portretul său, pe de altă parte există personajul – narator
(poetul Demodoc), care întruchipează condiția poetului care cântă epopeea în societatea greacă,
iar în același timp și Ulise –personajul principal narează la persoana I, uimind prin mărturia sa
auditoriul (la curtea lui Alcinou).

30Timpul are și el, în Odiseea , multiple ipostaze: este vorba despre timpul acțiunii –
întoarcerea lui Ulise în Itaca – și de timpul subiectiv, asociat memoriei colective sau
individuale, care rememorează, prin discursuri variate – dialog, monolog evocato r și confesiv –
întâmplări.
Spațiu este, pe lângă distanța pe care o parcurge Ulise spre casă, și o mișcare
simbolică. Patria lui Odiseu este centrul spiritual al eroului, spațiul regăsirii și al reîntregirii
spirituale.
În drumul pe care îl parcurge, Odiseu înfruntă, ca orice erou, tenebrele conștiinței:
violența (ciclopul), monstruosul (lestrigonii), spiritul războinic (ciclonii), credulitatea
(lotofagii), lăcomia și ispita (vrăjitoarea Circe), setea de viață (boii Soarelui), drogurile,
senzualitatea arta (sirenele), somnul conștiinței.
Ulise – Odiseu este reprezentantul condiției omului superior, care încearcă și reușește
autodepășirea, prin curiozitate, sete de adevăr și iubire. Spațiul astfel parcurs este, de fapt o
suită de praguri ale conștiinței omului care trece prin situații –limită.
3.1.3.3. Romanul grec
O altă specie epică a Antichității este romanul grec. Acesta se înrudește cu epopeea
prin tematică, personaje, amploare, complexitate, aspirație spre absolut.
Romanul lui Ninos este ce a mai veche scriere de acest tip, aparține lui Xenofon din
Antiochia (100 î. Hr.) și relatează aventurile erotice ale lui Ninos și ale tinerei sale rude,
Semiramis.
Romanul Chionei șiRomanul Partenopei (sec I), Minunile de dincolo de Thule
exploatează tot eroticul, spectaularul, călătoria fantastică, însă nu ating valoarea Aventurilor lui
Chaireas și Calliroe (Chariton din Afrodisias – 70 î. Hr.) care accentuează relația eroticului cu
istoria.
În secolul II î. Hr., romanul grec se diversifică: apar r omane satirice, istorice sau
erotice.
Romanul erotic se definește prin diversitatea subiectului, a personajelor, a spațiilor
evocate. Există două categorii de roman erotic: romanul pastoral și evenimențial.
Romanul pastoral evocă un mediu specific pastoral, care plasează opera în apropierea
liricului. Reprezentativ este Dafnis și Cloe (Longos), care are douăsprezece părți narative,
construite după o schemă generală: în introducere se prezintă spațiul și timpul acțiunii,
personajele într- o scenă de dragoste. Tema acestuia este iubirea. Aceasta se desfășoară între cei

31doi protagoniști, Dafnis și Cloe, de la copilărie, până la maturitate, într -un spațiu mitic,
atemporal, în mijlocul naturii.
Personajele sunt ipostaze ale bărbatului, respectiv ale femeii, la vârsta iubirii. În
fundalul pe care este proiectată iubirea dintre cei doi, autorul evocă existența pastorală a
societății, apărând aici fotografii ale momentelor de viață autentică, în familia unor țărani
săraci, agricultori și păstori. Longos surprinde familia puternic dominată de autoritatea tatălui,
justiția și armata, ultimele două fiind doar amănunte care conferă autenticitate scrierii.
Prin acest roman, Longos face un periplu printre vârstele omului, fiecare cu specificul
său: copilăria cu farmecul, maturitatea cu imprevizibilul, bătrânețea cu înțelepciunea.
Romanul erotic evenimențial se concentrează pe redarea emoției, pe suspans.
Reprezentativ pentru acest tip de romane este Efesiaca (Xenofon din Efes) – secolul al II-lea,
d. Hr., în care au torul creează personaje de diferite tipuri.
Acțiunea se construiește artificial, pe două planuri, care se completează reciproc.
Suspansul este nota dominantă a acestuia, încercările prin care trec personajele se succed după
tehnica bulgărelui de zăpadă, într-un timp concentrat.

3.1.4. Epicul latin
3.1.4.1. Eneida
Eneida (Vergilius) este una dintre epopeile latine, care se aseamănă ca și construcție și
subiect, cu Iliada sau cu Odiseea , însă diferă prin psihologia poporului cucerito, ca re se
reflectă în versuri.
Anterior acesteia auexistat poeme istorice latine, însă scrise sub influența puternică a
Greciei. Abia la Vergiliu, prin Eneida , se afirmă originalitatea literară latină. În ansamblul ei,
epopeea latină se opun, practic, celei grecești.
Vergilius își anunță intenția de a reitera un trecut mitic, de a face din el un prezent
literar, pentru garanția unui viitor pe măsură. Eneida este, de fapt, imaginea spiritului roman și
folosește la formarea sentimentului patriotic al acestui popor.
Opera are douăsprezece cânturi, cu plecare din Iliada și Odiseea . De aici, din acțiunea
acestora, pornește personajul principal, Eneas, ca o călăuză a supraviețuitorilor, spre un spațiu
nou, unde el va deveni erou civilizator.
Narațiunea se construiește gradat, episoadele se succed, menținând suspansul.
Diferită de epopeile grecești, Eneida realizează o altă simbolistică, ceea ce
îndreptățește istoricii literari să afirme că ea constituie o portiță spre politic.

32Drumul lui Eneas are o altă semnificație, decât cel al lui Ulise. Acesta este eroic, la fel
ca actantul, eroul parcurge acest drum, pentru a construi un destin pentru el și pentru poporul
său, miticul diluându -se astfel în istoric.
Timpul este, în totalitate cel istoric. Aici nu exi stă pasaje subiective, eroul parcurge
evenimentele liniar, timpul eului nu există, rămânând doar timpul istoric.
Personajul principal, eroul, este prezentat în evoluția sa. El părăsește timpul și spațiul
mitic, al Troiei în flăcări, ca un tânăr neexperimentat, și, în timp și spațiu, evoluează spre un
călăuzitor, făuritor de destin pentru propriul popor. Eneas este, la fel ca și Ghilgameș, un ales al
zeilor pentru a împlini misiunea încredințată, însă, finalul epopeii îl descrie în mod original,
drept prim ul care construiește o națiune. Aici este evidentă intenția poetului de a stimula
patriotismul.
3.1.4.2. Romanul latin
Și la nivelul romanului, ca specie literară, apare tendința opoziției față de greci.
Romanul latin este marcat atât politic, cât și etic. Acesta are preocupări în sfera realismului,
cotidianului, opuse ficțiunii și idilicului, deci.
Discursul căutat în această perioadă este cel critic. Acum apare epigrama, satira,
fabula. Reprezentativ pentru această perioadă este Satyriconul lui Petronius.
Romanul, deși păstrat incomplet, oferă cititorului o satiră de moravuri, o frescă a
societății cu accente de erotic și picaresc.
Satyricon este o scriere a controverselor. Tema este prezentarea realității, din
perspectiva unui intelectual crit ic, cu intenții moralizatoare. Naratorul, personaj principal,
evocă printr -un amestec de stiluri, o societate coruptă, cu moravuri, ilustrând compromisurile,
deformarea culturală, decăderea societății romane.
Spațiul și timpul sunt, de asemenea cele în care trăiește naratorul, perioada guvernării
lui Nero, cu obiceiurile și cotidianul societății vremii.
Personajele sunt nuanțate, nu păstrează nimic din sfera greacă și se conturează după
tehnica realistă: nume, opinia altor personaje, relațiile dintre ele, raportarea la acțiune.
O altă trăsătură a romanului antic latin este comicul care invadează scrierea. Petronius
apelează în satira sa la comicul de caractere și la comicul de situații, dar și la autoironie, cea
din urmă fiind o noutate absolută în Ant ichitate.

333.1.5. Eposul biblic
Eposul biblic cuprinde o colecție de legende, majoritatea având elemente comune cu
cele din aceeași zonă geografică, în care se remarcă puternice accente sociale.
Între ele, cele cinci cărți ale lui Moise din Vechiul Testament , considerate nu doar de
evrei, ci de întreaga lume creștină, sacre, scrise de Moise la îndemnul și prin intervenția directă
a lui Dumnezeu.
3.2. Epicul medieval
Evul mediu reprezintă o perioadă de tranziție și în literatură. Este perioada marilor
migrații, a prăbușirii Imperiului Roman, a cuceririi Constantinopolului, a uriașei explozii
demografice.
Omul apare, în creațiile literare medievale, într -o permanentă pendulare între
Dumnezeu și diavol, între bine și rău, între materie și spirit.
În ce ea ce privește literatura, există, în această epocă, două etape:
– secolele XI – IX – când scrierile se redactează în cadrul școlilor și
cancelariilor;
– secolele X- XIV – perioadă caracterizată de o complexă activitate culturală,
în care vor fi introduse în artă elemente noi.
Literatura este cavalerească, orășenească ori religioasă.
3.2.1. Poeme epice
Poemele epico-eroice își structurează eroul pe o suită de valori europene: credința în
Dumnezeu, fidelitatea și statornicia, eroismul și spiritul de sacrific iu. Acestea vor defini
personajul principal: cavalerul.
În aceste poeme, cum afirmam anterior, se cultivă eroicul. Epicul este alert, acțiunea
se desfășoară liniar. Aceasta contribuie la caracterizarea personajului, care este proeminent.
Există antiteza la nivelul celor două forțe care se confruntă, eroul războinic și răul, care apare
alegorizat (monștri, vrăjitori etc.) sau sub forma cotropitorilor, creștini sau musulmani.
La originea faptelor relatate stau evenimente istorice, însă proporțiile personajelor și
ale întâmplărilor sunt exagerate, născându -se astfel legenda.

34Finalul ilustrează victoria valorilor ce -i caracterizează pe eroii care mor în numele
acestora, însă restul de personaje continuă lupta, animați de idealul pe care îl întruchipa
conducăt orul. În același timp, propagă până în viitor, imaginea acestuia, care se confundă cu
însăși idealul de libertate, onoare, vitejie.
Creațiile acestei perioade, Cântecul lui Roland, Cântecul oastei lui Igor, Cântecul
Cidului, Cântecul Nibelungilor, Beowul f , Cântecul lui Hildebrand, Sagga și Edde, Chanson
de geste arată că acest spirit al eroismului domina întreaga Europă. Aceste poeme vor
constitui surse importante de creație pentru literatura universală de mai târziu.
3.2.2. Romanul medieval
Romanul medieval a apărut în secolul al XII -lea, în Franța și s -a dezvoltat pe două
direcții:
– romanul cavaleresc – se constituie printr-o prelungire a ideilor expuse în
poemele eroice, împletite însă cu un soi de erotism, cultivând epopeea;
În această categorie se înscriu romanele despre Roland și Carol cel Mare, cele din
ciclul arthurian, care vor deveni mai târziu romane despre cavalerii mesei rotunde și despre
căutarea Graalului, Tristan și Isolda , romanele lui Chrétien de Troyes, care combină în
legendele bretone elemente antice, Parzival al lui Wolfram von Eschembach, care
inaugurează bildungsromanul.
De asemenea, Sir Thomas Malory prelucrează și el, după modelul lui Chrétien de
Troyes, legende din ciclul arthurian, în aceeași manieră eroică, apărând astfel Moartea lui
Arthur .
Cel mai important dintre romanele medievale este Tristan și Isolda . Prin conținutul
său de idei și sentimente, reprezintă un punct de plecare pentru întreaga narațiune care va
urma. Făurit prin împletirea a două teme fundamentale: viața și moartea, aduce, pentru prima
dată în literatură, ideea liberului arbitru. Iubirea, adulterul, trădarea, natura și fatalitatea,
alături de viață și moarte sunt teme importante ce vor înrâuri toate creațiile ce vor succeda
acest roman.
– romanul alegoric –o satiră antifeudală, o pledoarie pentru rațiune.
Această categorie este întruchipată de Roman de la Rose , început de Guillaume de
Loris și continuat de Jean (Clopinel) de Meung. Aici, erosul curtenesc devine satiră
antifeudală. Prin intermediul person ajelor alegorice (Ura, Viclenia, Gelozia etc. ), atât primul
autor, cât și cel de -al doilea ilustrează, poate într -un mod prea încărcat și prețios, iubirea și
primele mlădițe de umanism.

353.2.3. Literatura orășenească
Literatura orășenească ia naștere tot în Franța și datorită faptului că se scrie în limba
vorbită (și nu în latină, ca majoritatea operelor vremii), cunoaște o largă răspândire. Este
vorba despre fabliaux – scurte povestiri cu caracter satiric sau comic, inspirate din literatura
arabă, făcută cunoscută prin intermediul cavalerilor creștini. În aceeași sferă se înscriu și
povestirile care alcătuiesc Romanul Vulpoiului sau Povestirile din Canterbury (ale englezului
Geoffrey Chaucer).
Subiectele acestor scrieri sunt variate: prostia, nebunia, avariția, gelozia etc., dar nu
reprezintă altceva decât prelucrări ale unor bucăți de viață autentică, în manieră ironică.
Temele predilecte sunt infidelitatea femeilor și imoralitatea călugărilor sau a preoților.
Fabliaux întruchipează, prin caracterul lor moralizator, primele manifestări ale realismului în
Europa. În ele își au rădăcinile Decameronul lui Boccaccio și Povestirile din Canterbury ,
amintite mai sus.
Povestirile din Canterbury sunt o colecție de narațiuni, cu tematică variată, care
însumează totalitatea subiectelor literaturii medievale, scrise prin tehnica povestirii în ramă.
Prefigurează Decameronul și influențează scrierile shakespeariene.
3.2.4. Literatura Orientului medieval: eposul islamic, O mie și una de nopți,
Sahah name
Eposul islamic s e referă la Coran . Această scriere –monument se confundă cu însăși
limba arabă, fiind prima operă literară arabă, de mari proporții, nu numai prin implicațiile sale
religioase, ci și prin tematica variată.
Este o revelație pe care a avut -o profetul Moha mmed, prin intervenția lui Dumnezeu
(Allah ), cuprinzând predicile acestuia, pe teme diverse: povestiri cu tentă moralizatoare
istorico– religioase, pilde, rugăciuni etc. Există în Coran, un amestec de stiluri, forme și genuri
literare, însă predomină legislația și religia care îndeamnă triburile la naționalism și unitate,
dar și numeroase imagini artistice înfățișând scene de la judecata de apoi, iadul și raiul,
deznădejdea și speranța.
O mie și una de nopți este o antologie de povestiri arabe, ale căror o rigini se întind
până în Persia, India antică, Egiptul antic, Siria și Mesopotamia. Este, de fapt, o compilație

36redactată în secolul al IX -lea, tradusă de numeroase ori și îmbogățită, în care, prin tehnica
„povestirii în ramă”, sunt relatate povestiri cu tematică istorică, erotică, legende poeme și
chiar parodii.
Cartea Regilor (Sahah Nameh) este o altă capodoperă a Evului mediu oriental, un
poem cu accente eroice, mitice și istorice, scris sub influența mai multor culturi (georgiană,
mongolă și turcă), în limba persană.
3.3. Epicul în Renaștere și Baroc
Renașterea este un moment în istoria omenirii, în care se afirmă pe deplin și pentru
prima dată spiritul european. Acesta este momentul în care, Europa pășește înaintea celorlalte
„lumi”, mai ales prin înțelepciune. Acesta este momentul eliberării de dogmele impuse, iar la
nivelul literaturii se remarcă o întoarcere spre Antichitatea greco -latină.
Mișcarea a luat naștere în Italia, unde Dante Alighieri a dat tonul prin Divina
Comedie , în care locul papei es te în Infern. Urmează Boccaccio, cu Decameronul în care
creează adevărate tipuri umane, prin povestirile sale satirice.
Barocul se manifestă ca o tendință a Renașterii, în literatură, mai ales prin gustul
impus de cercurile din saloanele caracterizate de fast și măreție. De aceea, o parte din
literatura renascentistă, poartă și amprenta de prețiozitate caracteristică acestui curent.
F. Rabelais, W. Shakespeare, M. de Montaigne, M. de Cervantes sau chiar Dimitrie
Cantemir sunt alte personalități care marchează această perioadă.
Speciile literare cultivate sunt povestirea, nuvela, dar și poemul eroi -comic.
Eposul renascentist s-a manifestat prin creațiile lui Ariosto, Boiardo sau Tasso.
Poemele sunt inspirate din epopeile antice, dar și din scrierile cavalerești medievale.
Orlando îndrăgostit (1495, Boiardo), continuat de Orlando furios (1516, Ariosto) se
desfășoară în versuri, în primul rând pe tema dragostei, apoi se extind, cuprinzând și
evenimente istorice, sentimentul cavaleresc etc.
Ierusalimul eliberat (T. Tasso) este o altă operă, mai mult barocă decât renascentistă,
care, după cele două epopei ale lui Orlando, aduce un grad de noutate în cadrul speciei,
păstrând tematica iubirii și fantasticul. Este vorba despre ironia evidentă, dar și de insera rea
descrierii ample.
Epopeile naționale, apărute în fiecare dintre țările cuprinse de acest spirit, sunt
închinate fie regilor, fie cuceririlor geografice în numele acestora și împletesc fantasticul cu
personaje a căror dominantă este morala. Aceastea su nt: Franciada (Pierre de Ronsard), La
Araucana (Alonso de Ercilla), Regina zânelor (Edmond Spenser).

37Povestirile satirico – burlești sunt scrieri care se opun epopeilor, în spiritul parodiei.
Prin intermediul lor sunt ridiculizate defecte umane. În cadrul acestora se situează Marele
Morgante (Luigi Pulci), care parodiază pe Orlando, celebrul erou epopeic, Gargantua și
Pantagruel (Rabelais), romane satirice și fantastice, care ironizează prostia, violența, lăcomia
etc.
În literatura spaniolă apare romanul picaresc – o replică la romanul cavaleresc, de
factură comico -realistă, reprezentat de Lazarillo de Tormes (autorul lui este anonim), care a
stat la baza ideilor din celebrul Don Quijote de la Mancha , al lui Cervantes.
Boccaccio inaugurează nuvela, ca sp ecie literară, prin culegerea de astfel de scrieri
Decameronul (1470) și totodată povestirea în ramă, ca tehnică a redactării. Din punct de
vedere al tematicii, nuvelele lui Boccaccio sunt variate: lăcomia, avariția, minciuna, ipocrizia
sunt câteva dintre ele, care vor fi puncte de plecare a literaturii realiste. Personajele care apar
în aceste narațiuni sunt numeroase, ilustrând diferite tipuri umane și sociale, de asemenea
dezvoltate în realism, mai târziu.
Întregul volum de nuvele este un manifest profund umanist, împotriva abuzurilor
bisericii, a ipocriziei societății, a nedreptății, în general.
O altă parte a epicului renascentist, prelungită până în baroc este epopeea pastorală.
Aceasta are aceeași sursă de inspirație -antichitatea, însă aici sunt evocate iubirea și viața
pastorală. Romane pastorale apărute în această perioadă sunt: Arcadia (Jacopo Sannazaro),
Diana (Jorge de Montemayor) sau chiar L` Astartée (Honoré d` Urfé).
În literatura română, umanismul s -a manifestat mai târziu, iar în epic, Istoria
ieroglifică , a lui Dimitrie Cantemir aparține mai mult barocului prin antiteza pe care o
valorifică.
Istoria ieroglifică este o uriașă fabulă alegorică, în care accentul cade pe măștile
personajelor, pe caricatură, mai mult decât pe acțiune. Este singurul roman, însă, din literatura
veche.
3.4. Epicul în Clasicism
Clasicismul este „o doctrină literară cristalizată în secolul al XVII -lea, în Franța,
caracterizată prin teoretizarea imitației raționale a literaturii antichității, potrivit unor reguli
deduse din operele acesteia, prin cultivarea subiectelor nobile, monumentale și a expresiei
echilibrate, simple, elegante”. 19

19Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționarului de termeni literari , București,
Editura Garamond, f.a (p. 51).

38Scriitorii clasici au cătat, conform teoreticienilor doctrinei, să creeze eroi ideali,
patrioți desăvârșiți, cu înalte virtuți, între care eroismul. Speciile cultivate în această
perioadă sunt deci imnul, oda, poemul epic, tragedia, comedia, satira și fabula, cu mențiunea
că ultimele trei erau considerate nu îndeajuns de demne, fiind rezervate burghezilor.
Epicul s-a manifestat în Franța prin Fabulele și Povestirile lui La Fontaine, iar în
Anglia, prin poemul lui John Milton Paradisul pierdut și satirele Hudibras (Samuel Butler)
șiAbsalom (John Dryden).
Povestirile lui La Fontaine sunt inspirate din nuvelele medievale, mai ale din
Decameron, Fabulele din cele antice ale lui Esop sau Fedru, însă aici ating culmea
perfecțiunii, ca specie literară, prin originalitatea poetului, care constă în varietatea
personajelor și a aspectelor de viață expuse.
Mai mult, La Fontaine a fost precursorul lui Gr. Alexandrescu, reprezentant al
clasicismului românesc (alături de poeții Văcărești, C. Conachi, Gh. Asachi, I. Budai –
Deleanu sau I. Heliade – Rădulescu).
Paradisul pierdut este un poem epic grandios prin complexul său tematic: religia,
ascultarea și supunerea, libertatea individului, tirania, familia, iubirea, natura. În acest poem,
Milton face o sinteză a curentelor literare care l -au influențat, îmbinând elemente
renascentiste, cu baroce și clasiciste.
3.5. Epicul în „secolul luminilor”
Literatura iluministă este una militantă, care vizează îmbunătățirea organizării
societății și prin aceasta a omului ca individ.
Este un secol al marilor schimbări, iar în literatură, pe lângă operele cu caracter pur
teoretic sau în care sunt exprimate crezu rile făuritorilor noii orientări, s -au înregistrat
numeroase producții de valoare. Tot ceea ce se scrisese anterior este valorificat acum. Noile
scrieri portă amprenta picarescului, a tendințelor renascentiste sau manieriste, iar, în
ansamblu, producția literară crește. Acum ia naștere romanul sentimental, cel filosofic, cel
realist, sau cel gotic. Pe lângă influențele de ordin cultural, se păstrează și cele de ordin
național în creație.

393.5.1. Iluminismul epic francez
Cel mai strălucit prozator fran cez iluminist, realist a fost Diderot. Povestirile sale
Bijuterii indiscrete, Pasărea albă, Convorbirea dintre tată și copiii să, Cei doi prieteni din
Bourbonne atacă aristocrația, dar denunță și morala burgheziei, noua clasă în plină formare,
însă cu recunoașterea caracterului oamenilor simpli.
Romanele sale continuă în același spirit: Călugărița –discută problema libertății
femeii, critică burghezia și mediul viciat al mănăstirilor, iar Nepotul lui Rameau – are un
caracter mult mai pronunțat satiric , vizând aceeași morală burgheză.
De asemenea, J.J. Rousseau, în romanele sale, dezvoltă ideile pe care le enunțase în
eseuri: În Emil sau despre educație –educația individului, în Iulia sau Noua Eloisă – familia
și viața curată în mijlocul naturii.
O altă direcție în romanul francez al secolului al XVIII -lea este reprezentată de Manon
Lescaut al Abatelui Prévost care povestește cu multă sensibilitate despre pasiunea intensă a
unui tânăr îndrăgostit, de Paul și Virginia , al lui Bernardin de Saint – Pierre, a cărui temă
este tot iubirea sensibilă, însă în mijlocul unei naturi pure. Acestea inaugurează romanul
sentimental.
Romanul de inspirație realistă se constituie prin Diavolul șchiop , al lui Lesage.
Acesta este un roman de moravuri și caractere. Satira caracterelor ilustrate, a situațiilor și
apucăturilor personajelor se apropie de grotesc. Tot Lesage, în Istoria lui Gil Blas din
Santiliana , este o mărturie a unui realism crud, care este surprins de -a lungul călătoriei
protagonistului, spre universitatea din Salamanca. Viciile din mediul politic sau bisericesc
ori chiar al funcționarilor sunt aspru criticate prin evidențierea dorinței lor de parvenire.
Epopeea este ilustrată în secolul luminilor prin creațiile lui Voltaire. Henriada cântă
faptele lui Henric al IV-lea în lumina Edictului de la Nantes, dar Fecioara din Orléans este o
satiră dusă până la burlesc, împotriva religiei.
Tot Voltaire, prin scrierile sale inspirate din propria viață, din politică și mediul social
contemporan, denunță hoția, minciuna, asasinatul, frauda, șantajul ori sclavia, prin satirele
sale, povestiri și romane –Prințesa Babilonului , Cosi Santa , Jeannot și Colin , fabula
Istoria bunului brahman , alegoria Aventura Memoriei .
Odată cu satirizarea viciilor, Voltaire își exprimă, prin intermediul textelor literare și
ideile specifice iluminismului: omul este bun, însă, răul îl pândește în mijlocul unei lumi
viciate-romanul Candid .
În literatura română ideile luminate pătrund prin filiera franceză, concretizându -se în
traduceri mai ales, dar și prin Țiganiada epopeea lui I. Budai – Deleanu.

403.5.2. Iluminismul epic englez
În Anglia, în secolul luminilor, romanul este specia literară care domină. Aici se
produce diversificarea ei, sub impulsul ideilor venite din Franța, dar valorifi cate de creatori
autohtoni. Inițial, romanul englez este satiric – realist, îndreptat împotriva moravurilor,
alunecă apoi spre sentimentalism moralizator, ca apoi să se izbească de cel gotic.
Daniel Defoe descrie viața burgheziei, sursele sale de inspiraț ie sunt evenimentele
trăite de oamenii în mijlocul cărora se află, sub impulsul dat de ideile iluministe, creând un
roman realist, nou prin faptul că judecă motivele care le determină pe personajele sale, că
transmite ideea că omul are capacitatea de a tra nsforma totul.
Astfel, Robinson Crusoe este un roman realist prin personaje, prin acțiune, prin timp și
spațiu, care sunt redate amănunțit, ca într -un jurnal.
Un alt roman strălucit, contemporan cu Robinson Crusoe , este Călătoriile lui Gulliver
în mai mu lte țări depărtate ale lumii , al lui Jonathan Swift. Este o adevărată alegorie, scrisă
cu pretextul descrierii unei călătorii.
Swift recurge la tipizarea aspectelor de viață, satirizează disputele politice, religioase,
despotismul, intrigile, favoritisme le și corupția, dar și absurdul așa -zișilor oameni de știință.
În romanul mai sus menționat construiește și o lume ideală, „o obișnuită utopie”20, în care
caii sunt stăpânii oamenilor, unde nu există abuz sau vicii, este o lume naturală și cumpătată,
condus ă rațional și mai ales drept, de către acești cai.
O altă direcție a romanului englez este reprezentată de romanul sentimentalist .
Sentimentalismul este un nou curent care străbate Anglia, definindu -se prin cultul
sentimentului, al naturii, al ideii de mu ncă, iar clasa socială aflată în expansiune furnizează
protagoniștii.
Pamela (1740), al lui Richardson (dar și Clarissa Harlowe sau Charles Grandison, ale
aceluiași autor) este primul astfel de roman. Sunt scrise cu scopul anunțat de Richardson, în
titlul primului roman ( Pamela ), de „a cultiva principiile virtuții și ale religiei în sufletele
tinerilor de ambele sexe”21, stilul este sentimental până la dulcegărie, povestea este scrisă
sub formă epistolară și vizează în special producerea emoției.
Forma ep istolară oferă mai multe perspective asupra faptelor relatate, însă acest fapt
scade valoarea literară a acestuia, din cauza repetițiilor create. Deși are pretenția de roman

20Ovidiu Drâmba, Istoria literaturii universale , volumul II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.
68
21Samuel Richardson , Pamela , București, Editura Minerva, Colecția Bibiloteca pentru toți, 1987

41realist și a influențat semnificativ literatura epocii (pe Diderot, care i -a dedicat un studiu, pe
J.J. Rousseau sau pe Goethe), realismul său se limitează la analiza psihologică.
Un alt tip de roman realist este creat de Henry Fielding, care va deveni, de altfel,
fondatorul romanului realist modern. Scrierile sale sunt mărturii de viață, în starea ei pură,
însă tonalitatea este veselă, ironia este una optimistă. Romanele sale, chiar și satira Pamelei
lui Richardson – Aventurile lui Joseph Andrews , sunt adevărate cronici de viață, cu influențe
picarești, în care ironia se îndreaptă împotriva puritanismului, a aristocrației, dar și a
evenimentelor politice contemporane.
Tom Jones este cel mai reușit roman al său, în care stilul este direct, naratorul –
obiectiv, bun observator al realității, zugrăvește tipuri umane, aspecte tipice ale vieții,
tehnica folosită este nouă, explicată chiar de autor la începutul fiecărui capitol, iar la nivelul
conținutului de idei și sentimente, denunță dezumanizarea provocată de lăcomie, de goana
după ban.
Romanul gotic este un răspuns al aristocrației la creațiile care au în centru personajul
burghez. Acestea caută să prindă în cuvinte teroarea, mai ales și de aceea, pe lângă faptul că
eroii lor sunt nobili din Evul mediu, situațiile sunt impregnate de senzațional, de
supranatural. Horace Walpole și mai cu seamă Ann Radcliffe sunt scriitorii care constituie
punctul de plecare al romantismului, în literatură.
3.5.3. Iluminismul epic german
În literatura germană, singurul roman al secolului al XVII -lea a fost Simplicius.
Simplicissimus , al lui H.J. von Grimmelshausen (care este inclus în baroc22), o scriere realist
picarescă , de un dramatism zguduitor în ceea ce privește perspectiva asupra războiului de
treizeci de ani, din Germania. Acest fapt, a determinat apariția, aici, a două tendințe: una de
ralierea a lit eraturii la cea europeană, manifestată prin poemul cavaleresc al lui C. M.
Wieland, Oberon sau prin romanul Abderinții , al aceluiași scriitor și una de naționalism, de
întoarcere spre tradițiile proprii, care s -a manifestat mai ales în lirică, generând miș carea
Sturm und Drang .
Cea mai proeminentă figură a acestei perioade, în Germania, este Lessing, care, în
sfera epicului, se manifestă limitat (excelând în eseuri și teatru), scrie Fabule inspirate din
creațiile antice ale lui Esop, în care evidențiază mo rala.

22Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, București, Dicționar ului de termeni literari ,
Editura Garamond, f.a (p. 34).

42Un alt reprezentant al acestui secol în Germania, este Schiller, ale cărui balade pe
tema naturii, a momentelor importante din viața omului, pe fondul unei tensiuni dramatice și
printr- o acțiune concentrată, constituie cele mai cunoscute poezii ge rmane.
Goethe ilustrează epicul mai pe larg, prin poemul clasic Hermann și Dorothea ,
baladele – alegorii sau prin romanele Suferințele tânărului Werther sau Anii de ucenicie ai lui
Wilhelm Meister.
Primul dintre romane continuă linia trasată de sentiment aliștii englezi și francezi,
alcătuind un tablou realist al moravurilor germane ale vremii, expunând frământările tragice
ale iubirii, printr- o fină analiză psihologică, iar cel de -al doilea reprezintă primul
bildungsroman , roman de formare a unei personal ități, în care, din nou, se împletește planul
de fundal, al societății contemporane, cu ilustrarea personalității eroului.
Și memorialistica lui Goethe, Poezie și adevăr , se înscrie tot în epic și dezvăluie
același talentat portretist, povestitor, care, de această dată îmbină acțiunea propriu -zisă cu
cronica vremii și cu reflecțiile personale sau chiar maximele.
3.5.4. Iluminismul epic italian
Epica italiană este relativ limitată, atenția concentrându -se în eseuri, teatru sau lirică,
astfel încât aici se culti vă romanul sentimentalist, inspirat din literatura franceză ( Iulia sau
Noua Eloisă , al lui J.J. Rousseau), în aceeași manieră epistolară, ca la englezii fondatori.
Concretizarea acestuia este Ultimele scrisori ale lui Iacopo Ortis, al lui Ugo Foscolo.
3.6. Epicul în Romantismul
Romantismul este un curent literar care a apărut în ultimii ani ai secolului al XVIII -lea,
definit prin triumful sentimentului în fața rațiunii, a individualului asupra generalului, ca o
reacție la clasicismul care milita pentru ordine ș i exemplaritate.
Romanticii se manifestă prin „refuzul valorilor consacrate, căutarea noului, interesul
deosebit pentru natură, mediu, culoare locală, concretizată în elemente de decor, în tradițiile
istorice, etnografie, folclorice”23. Merită menționat faptul că această tendință s -a manifestat
permanent, mai mult sau mai puțin în creațiile scriitorilor aflați sub semnul altor curente
literare (Goethe, Cervantes, Shakespeare)24.

23Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționarului de termeni literari , București,
Editura Garamond, f.a (p. 206).
24Ibidem .

43Germania a fost țara în care s -au scris cele mai multe dintre crezurile romantismului.
Însă, la fel ca și în cazul iluminismului, operele literare au fost marcate de naționalismul
specific.
3.6.1. Epicul romantic englez
Balada este prima dintre speciile literare romantice care prinde contur în Anglia. Între
poeții lakiști, G. T. Coleridge scrie cea mai răsunătoare dintre balade : Balada bătrânului
marinar, însă în spirit german, cu accente de fantastic extrem, depresivă și ciudată. Subiectul
acesteia, ca și întreaga acțiune, motivele folosite (coșmarul, halucinația etc.) au semnificații
multiple, care, însă rămân neelucidate de către creator.
Romanul romantic este, totodată, și romanul istoric. Fusese prefigurat de cel gotic, însă,
abia la Walter Scott își găsește împlinirea. Temele predilecte ale acestuia sunt istoria locală (a
Scoți ei), folclorul, natura, misterul.
Scott a scris numeroase romane romantice: Rob Roy, Ivanhoe, Quentin Durward,
Waverley etc. În majoritatea dintre ele evocă trecutul Scoției. Apare aici eroul colectiv, iar cel
individual este episodic. Cadrul natural este , de asemenea, bine conturat, intriga riguroasă,
captivantă, narațiunea este condusă, de cele mai multe ori de iubire.
3.6.2. Epicul romantic german
În Germania, așa cum am mai menționat, a apărut și s -a dezvoltat romantismul.
Speciile literare epice cultivate au fost povestirea fantastică , la E.T.A. Hoffmann – Tablouri
de fantezie, Elixirurile diavolului, Povestiri nocturne, Frații Serapion , etc. în care eroii sunt
pătrunși iremediabil și profund de artă, sunt temperamente melancolice, neliniștite, obsed ate,
iar cadrul în care se desfășoară acțiunea este fantastic, magic. Alte tipuri ilustrate sunt
baladele inspirate din imaginea eroilor și a acțiunilor medievale, la L. Uhland.
Tot în Germania, prin intermediul Fraților Grimm, iau naștere cele trei volume de
basme populare, narațiuni inspirate din folclor și poemele lui Heine, între care, Germania. O
poveste de iarnă , devine chiar manifestul răscoalei din 1844.

443.6.3. Epicul romantic francez
Romantismul în Franța, a fost propagat prin intermediul Germainei d e Staël, sub
impulsul ideilor sale liberale și prin intermediul salonului său. Aceasta a făcut cunoscute, în
Franța ideile germane, atât la nivel teoretic, cât și prin intermediul scrierilor promovate.
R. F. de Chateaubriand a fost primul care a valorificat ideile romantismului,
introducând totodată în scrierile sale, lupta dintre religia creștină și natura umană ( Atala ).
Cel mai important scriitor epic romantic este, însă Victor Hugo. Acesta a creat poezie
epică ( Legenda veacurilor ), în care folosește ant iteza în special pentru a- și exprima admirația
față de momentele importante care au marcat evoluția omenirii, satiră ( Pedepse ) îndreptată
împotriva regimului instaurat de Napoleon, roman.
Romanele sale ( Notre – Damme de Paris, Nouăzeci și trei, Oamenii măr iietc.) aduc
în prim- plan caractere deosebite, fantasticul, senzaționalul, antiteza specifice romantismului,
toate proiectate pe un fundal realist, iar Mizerabilii , care este „o adevărată epopee a Franței
din prima jumătate a secolului”25, este, în acelaș i timp, un roman psihologic, de aventuri,
romantic și social.
3.6.4. Epicul romantic italian
În Italia, romantismul este diferit față de celelalte țări în care s -a manifestat. Probleme
de ordin politic și social își pun amprenta și asupra manifestării literare . Astfel, scrierile
italiene sunt adevărate manifeste ale libertății.
Romanul Logodnicii al lui A. Manzzoni, este un exemplu în acest sens. Romantismul
aici constă în fiorul patriotic și idealul de libertate pe care îl transmite autorul, prin
intermediul poveștii de dragoste dintre Renzo și Lucia, acesta fiind și personajul ce
prilejuiește singurele apariții romantice în sensul propriu al termenului, iar în rest, scrierea
este profundă, perfectă. Există numeroase caractere care apar în roman, naratorul evocă
dominația spaniolă din secolul al XVII -lea, face dovada unui fin și experimentat psiholog,
preocupat de adevăr, de verosimil.

25Ovidiu Drâmba, Istoria literaturii universale , volumul II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.
246

453.6.5. Epicul romantic în Rusia
Evenimentele istorice din Rusia secolului al XVIII- lea au făcut ca aici să pătrundă,
aproape sim ultan ideologiile clasiciste, iluministe și romantice. Oricum, în fiecare țară,
existând
mișcări sociale, elementul național s -a făcut simțit în literatură.
Creatorii ruși, Pușkin și Lermontov sunt cei mai de seamă reprezentanți ai
romantismului, în ceea ce privește opera epică. Ambii au scris poeme epice , sub influența lui
Byron.
Pușkin a valorificat folclorul, basmele populare, iar romanul său Evgheni Oneghin
dezvăluie un erou romantic – egoistul sceptic – care este, însă unul dintre personajele
obișnuite ale Rusiei acelei vremi. Totodată, acest roman este prima treaptă spre realism în
literatura rusă.
Lermontov, prin poemele sale epico-lirice Novicele –realizează un autoportret de fapt,
prin intermediul eroului solitar și răzvrătit, iar în Demonul – temele sunt specific romantice –
iubirea și singurătatea.
3.6.6. Epicul romantic în literatura americană
W. Irving și J. F. Cooper sunt figurile emblematice în literatura secolului al XVIII –
lea, în America.
Cartea cu schițe, al lui W. Irving, este o culegere de narațiuni realiste, prin fantezia și
umorul lor, însă nostalgia trecutului care marchează fiecare dintre ele este propriei
romantismului.
Romanele lui Cooper valorifică în mare parte natura, fantasticul și senzaționalul.
Cu adevărat remarcabil și deschizător de drumuri este Moby Dick, al lui H. Melville,
roman ce constituie o alegorie cu multiple interpretări. Căutarea balenei este dominată de
hiperbolă, eroul este romantic, dar străbătut de un profund umanism. Aceste caracteristici îi
conferă romanului s tatutul de „eseu filosofic”26.
Alte figuri importante ale literaturii epice americane sunt H.W. Longfellow, cu ale
sale poeme epice și E.A. Poe, care prin scrierile sale, este tot un deschizător de drumuri pentru
modernism, valorificând imaginarul, dar surp rinzând cu minuțiozitate adevărul și detaliile,
ceea ce-l apropie de realism.

26Ibidem , p. 267

463.7. Epicul în Realism
Cuvântul realism, are două accepțiuni: prima se referă la reprezentarea realității în mod
veridic și o a doua, care denumește curentul literar apărut în prima jumătate a secolului al
XIX-lea.
Realismul s- a conturat ca tendință împotriva romantismului, însă a existat în literatură,
ca formă de reprezentare a realității, încă din Evul mediu. S -a impus ca și curent literar,
datorită faptului că societatea era acum dezvoltată din punct de vedere al tehnicii, al științelor
exacte, iar acest fapt s- a impus și în artă. Urmările amplelor mișcări sociale au generat acest
curent care s- a identificat cu însăși revoluția ideilor de liberalism și democrație.
Scrierile realist e, predominant epice: roman, schiță, nuvelă sunt unitare, indiferent cărei
zone geografice aparțin. Astfel, preocuparea majoră este îndreptată spre surprinderea realității
(Stendhal a încercat chiar să scrie, imitând Codul civil, adică fără vreo urmă personală) așa
cum este ea, spre crearea de caractere, de personaje tipice luate din aceeași realitate, , spre
obiectivitate, spre precizie și sobrietate în stilul folosit.
O altă trăsătură a operelor literare realiste constă în importanța acordată amănuntelor.
Există, în toate scrierile numeroase pagini consacrate descrierii orașelor, caselor, interiorului
și exteriorului acestora, personajelor.
Honore du Balzac este cel mai de seamă reprezentant al realismului francez, care a
creat opere realiste, chiar de di naintea cristalizării acestui curent. În prefața culegerii sale de
narațiuni realiste, Comedia umană afirmă crezul său, conform căruia intenția sa este de a se
îndepărta de ficțiune, de fantastic și de a se apropia de realitate, astfel încât să creeze „o
istorie a moravurilor”27. Totodată, romanele sale din acest volum, abundă în descrieri ale
spațiului, vestimentației trăsăturilor personajelor sale , care sunt numeroase, reprezentând
diferite tipuri umane (peste 2000 de tipuri).
Gustave Flaubert este un al t realist de marcă al literaturii franceze, însă unul radical,
care condamnă orice implicare afectivă a artistului în lucrarea sa, considerând că scrierea
trebuie să fie impersonală, o simplă mărturie a unor fapte evocate.
Stendhal este și el un realist, însă unul subiectiv, ceea ce -l apropie de romantism,
detașându -se astfel de Balzac ori Flaubert. Personajele sale sunt cele care oferă o perspectivă
asupra celor scrise, iar în Mănăstirea din Parma există chiar mai multe perspective asupra
evenimentelor, ac estea dezvăluindu -se gradat, descrierile sunt sumare, în raport cu celelalte
scrieri realiste.
Un discipol al lui Stendhal a fost și Mérimée, considerat azi fondatorul nuvelei realiste.

27Honore du Balzac, Comedia umană , vol. I, București, Editura Univers, 1988

47În literatura engleză reprezentanți al realismului sunt Dickens, Thack eray, surorile
Brönte și Geoge Eliot.
Charles Dickens redă cu minuțiozitate epoca victoriană în care trăiește, majoritatea
operelor sale conțin elemente ale propriei biografii ( David Copperfield ) în scrierile sale sunt
prezente cele două forțe, binele și răul, există o doză de ironie, dar și de sentimentalism. În
majoritatea scrierilor sale apar personaje din rândul proletariatului.
La Thackeray realismul este satiric, la surorile Brönte – sentimental, iar la George Eliot
romanele dezvăluie o analiză psihologică minuțioasă și portrete consistente.
În Rusia, realismul s- a manifestat încă din perioada de glorie a romantismului, prin
scrierile lui Gogol. În Suflete moarte sau în Mantaua , acesta se dezvăluie ca fiind un critic
social vehement.
De remarcat este faptul că, la Dostoievski și la Tolstoi realismul este mai sensibil, mai
filosofic. Dacă Dostoievski este preocupat să redea amănunte de ordin psihologic, partea
ascunsă a ființei umane, patologicul, prin intermediul caracterelor sale, la Tolstoi accentul
cade pe rolul pe care individul în are în societate, pe existența umană ( Război și pace ), pe
tragismul destinului ( Anna Karenina ). Temele tratate de realiștii ruși sunt diverse și cu
multiple implicații de ordin psihologic: relațiile de familie – în Anna Karenina și Sonata
Kreuzer (Tolstoi), purificarea de păcat prin ispășire, crima, ( Crimă și pedeapsă –
Dostoievski), idealul ( Idiotul , Dostoievski), materialismul societății, tradiția etc.
Mark Twain a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori americani. Și el aparține tot
realismului, dar operele sale îl apropie mult de umanism. Deși redă realist o societate
nedreaptă, el militează pentru dreptate socială, pentru apărarea drepturilor. În acest scop, prin
scrierile sale: Prinț și cerșetor , Aventurile lui Tom Sawyer etc. recurge la satiră, la crearea
unei atmosfere vesele, de bună dispoziție.
În literatura română, curentul realist s -a manifestat prin operele lui Creangă, I.L.
Caragiale, Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu sau Marin Preda. Dacă la Creangă rea lismul se
îmbină cu subiectivismul naratorului -personaj, la Caragiale – cu umorul și ironia sau tendința
spre naturalism, la Slavici îmbracă forma sa standardizată, deoarece acesta este primul realist
român, care, în tradiția lui Balzac, aduce ca temă principală dezumanizarea omului sub
imperiul lăcomiei, a goanei după bani.
3.8. Epicul în Naturalism
O formă exacerbată de manifestare a realismului, constând în redarea în mod veridic a
comportamentului alienaților, al viciaților. Bineînțeles că tot în Franța își are rădăcinile,

48conturându-se prin intermediul romanului Thérèse Raquin, al lui Emile Zola. Acesta explică,
în prefața romanului său, lumea pe care o zugrăvește. Practic înlocuiește caracterele cu
temperamente pur biologice.
Principiile pe care se fun damentează naturalismul sunt concretizate de crezul lui Zola,
că va scrie un roman experimental. Această afirmație este hazardată, deoarece are la bază
doar studiile medicului francez Claude Bernard, Freud punând mult mai târziu bazele
cercetării psihologi ce.
Naturaliștii folosesc același stil cu realiștii, aceleași structuri epice, însă la nivelul
personajului, caută să redea eroi tarați, asupra cărora ereditatea să -și spună cuvântul, mediul
în care trăiesc să -i determine să reacționeze. Aceste reacții su nt surprinse de scriitorul
naturalist, apoi redate prin intermediul textului literar.
Alături de Zola au creat J. de Goncourt, G. de Maupassant, G. Hauptmann, iar în
literatura română accente naturaliste există în nuvelistica lui Caragiale, în romanele lu i
Rebreanu, sau chiar la Hortensia Papadat-Bengescu.
În domeniul literaturii epice, în această perioadă creațiile sunt influențate de realism și
de naturalism, în întreaga Europă. Realismul se împletește cu elemente romantice sau
naturaliste, peste toate acestea suprapunându- se filonul național. Nuvela și romanul sunt
speciile epice cultivate: Guy de Maupassant, Emile Zola, Oscar Wilde, Tolstoi, Dostoievski,
etc. rămân, în continuare figuri marcante ale literaturii, până la sfârșitul secolului al XIX -lea.
3.9. Epicul secolului al XX-lea
Literatura secolului al XX- lea este marcată de două tendințe: una de întoarcere spre
tradiționalism, adică spre realismul popularizat în perioada abia trecută, cu toate fețele lui și
una de progres, de modernism, adică spre inovare la nivelul formei și a tematicii.
Problematica romanului secolului al XX- lea este diversă, cu atât mai mult cu cât
acesta este specia literară cea mai cultivată: viața și moartea, timpul, sensul existenței, idealul,
iubirea etc. „Acum, la mijlocul secolului al XX – lea, romanul a devenit ce mai răspândit mod
de expresie literară.”28
Tradiția continuă cu scrieri de tip realist, care încă sunt continuări ale lui Zola sau
Balzac, tema generală este viața și aspectele acesteia, iar, în particular se urmărește destinul
unei familii, cu conflictele dintre generații: Cronica familiei Pasquer –G. Duhamel, Casa
Budenbrook – Thomas Mann, Forsyte Saga – J. Galsworthy, Enigma Otiliei –G. Călinescu,

28R- M. Albérès, Istoria romanului modern , în românește de Leonid Dimov, București, Editura Educație pentru
Literatură Universală, 1968, p. 11

49Ciclul Comăneștenilor – Duiliu Zamfirescu , Ciclul familiei Halippa – H. Papadat-Bengescu
etc. Perspectiva este auctorială, exprimând certitudini.
Tot în această direcție se înscrie și bildungsromanul din această perioadă: Jocul cu
mărgele de sticlă – H. Hesse, Jean Cristophe – R. Rolland, Un om sfârșit – G. Papini etc.
O altă direcție a scrierilor din secolul al XX -lea stă sub semnul lui Marcel Proust.
Acesta, odată cu În căutarea timpului pierdut inovează tehnica romanescă. Temele pe care le
tratează sunt diverse, însă timpul și filosofia sunt conceptele de bază. W. Woofl, J, Joyce, dar și
C. Petrescu sau L. Rebreanu îi sunt continuatori.
Andre Gide a fost un alt moment de vârf al secolului al XX- lea, mai ales prin influența
pe care a exercitat- o asupra romanului modern. Acesta este profund și autentic, dezintegrează
epicul, renunță la descriere sau relatare și se oprește asupra emoției pe care o exprimă, aproape
ca într- o proză lirică.
Fiecare dintre creatorii de după Gide a adus ceva nou, particular în romanul său. Kafka
-o viziune nouă, halucinantă asupra lumii, prin împletirea dintre fantastic și absurd, nota
dominantă a lor este frica, spaima, până la delir, pe care eroii o transmit cititorului; Sartre,
Bulgakov, – problema vieții, Camus – absurdul, Gabriel Garcia Marquez – singurătatea,
Salinger – mo dul de viață excentric, Hemingway – omul etc.
3.10. Epicul postmodernist
Postmodernismul este caracteristic literaturii contemporane. Drama acestor scriitori
este că nu există latură neexploatată încă în lumea tematicii sau a tehnicii literare. Drept
urmare , literatura postmodernă se apleacă asupra lumii văzută ca un text, iar creațiile prind
aceste texte în materia lor. Întreaga creație de după anul 2000 stă sub semnul opiniei exprimate
de Umberto Eco: „Reacția postmodernă față de modernitate constă în a recunoaște că trecutul,
care nu trebuie distrus, întrucât distrugerea lui ar duce la tăcere, trebuie revizitat: cu ironie, fără
inocență”29

29Umberto Eco, apud Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă ,
București, Editura Cartea Românească, 2006, p. 69

504. SPECII LITERARE EPICE
Creațiile literare care alcătuiesc genul epic se clasifică, după forma de transmitere și
după organizarea lor textuală astfel:
Opere epice În versuri În proză
Orale Balada
LegendaLegenda
Basmul
Snoava
Scrise Balada
Poemul
Epopeea
Legenda
FabulaAnecdota
Schița
Nuvela
Povestirea
Romanul
Reportajul literar
Memoriile
Jurnalul
cu toate că există, în perioada contemporană și interferențe între genurile literare.
Diferența dintre literatura orală și cea scrisă, nu constă doar în faptul că acestea se
realizează prin două modalități diferite de comunicare. Citind din istoria literat urii, în general,
nu neapărat ca un cititor avizat, este ușor de remarcat faptul că operele literare orale sunt
transmise fără intenție, că creatorii nu -și asumă acest rol, că cei care le transmit nu
conștientizează această participare la săvârșirea unui a ct literar.
Literatura orală are câteva caracteristici: caracterul colectiv, anonim, popular și
sincretic și este o etapă anterioară literaturii scrise, cu valoare documentară și, în același timp,
sursă importantă de inspirație pentru literatura scrisă.

51Literatura scrisă este un act conștient, în care instanțele de comunicare își știu locul și
și-l asumă. Aceste opere literare se supun mai multor etape de creație, în care există o cultură,
o practică la care scriitorul se raportează, o critică ce va recepta și direcționa „produsul”.
Sigur că, în cadrul literaturii scrise se vorbește despre oralitate, dar aceasta nu este
decât o calitate a stilului. Cele două tipuri de scriitură sunt însă elemente importante ale
cristalizării ideilor și a nevoii de comunicare, specific umană și totodată definesc împreună
spiritualitatea unui popor ori a artei cuvântului universale.
Balada este o specie a genului epic foarte veche (în Evul mediu era o poezie cu formă
fixă, cântată în timpul unui dans). Aceasta a fost cultivată în perioada renascentistă, în Franța,
apoi în romantism, în toată Europa.
Totuși, perioada ei de glorie a fost romantismul, când prin intermediul figurilor de stil
folosite (personificare, hiperbolă, invocație) a exprimat accederea spre o lume a fant asticului.
Tot în romantism, baladele populare au fost o importantă sursă de inspirație pentru Schiller,
Uhland, Bürger, Coleridge, Byron, Hugo, Musset, ori Alecsandri și Bolintineanu.
În folclor, balada denumea oricare dintre poeziile cu caracter narativ. Tematica
acesteia era bogată: dragostea, familia, trădarea, etc.
Odată cu modernismul, balada a evoluat înspre parodie (la Topârceanu sau Marin
Sorescu), însă au existat și acum poeți care i -au păstrat sensul inițial: Oscar Wilde, R. Kipling,
G. Coșbuc etc.
Și în perioada interbelică și postbelică, în literatura română, balada a fost cântecul cu
rol important în mișcarea maselor, folosită artificial însă, după modelul impus de sovietici.
Legenda este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, populară sau cultă, care
explică, într -un mod literar, adică apelând la sensibilitate, originea unui fenomen sau a unei
ființe.
Legendele pot fi mitologice sau istorice, în funcție de tematic a lor, de fenomenul pe
care îl explică. Astfel, legendele vorbesc despre cosmogonie, natură, zâne, evenimente
istorice, personaje istorice etc.
În literatura română, primele legende culte apar în O samă de cuvinte , a lui Ion
Neculce, dar specia este culti vată și de Bolintineanu, Alecsandri ,V. Voiculescu etc.
Basmul este o narațiune cultă sau populară, în care realul se îmbină cu fantasticul, în
care tema este lupta dintre bine și rău, în care personajele au valori simbolice. Faptele relatate
în basme sunt petrecute mai ales în sfera supranaturalului, are formule specifice de început,
mijloc și sfârșit, apar cifre magice și personaje care îl ajută pe erou să parcurgă un drum
inițiatic.

52Basmul este, poate cea mai veche dintre formele de manifestare literară , „nu- și
dezvăluie ușor originea”30. Primele basme se pare că au apărut în India antică, dar în atenția
cititorilor de literatură au intrat odată cu culegerea de basme a fraților Grimm –Basme pentru
copii și pentru familie , în 1812.
În literatura română, basmele au exista încă din cele mai vechi timpuri, în literatura
populară, însă au fost publicate mai întâi în 1860, Povești culese și corese , de E.B. Stănescu –
Arădanul. După acest moment, se înregistreaeză culegerea lui Petre Ispirescu și apoi basmele
culte ale lui Creangă, Slavici, Odobescu, Delavrancea, Eminescu etc.
După problematica lor, basmele pot fi: animaliere – cele care folosesc alegoria, în care
personajele principale sunt animale umanizate, ca de exemplu Punguța cu doi bani , al lui
Creangă sau fantastice, în care categoria estetică predominantă este fantasticul, pe fondul
căruia este proiectată lupta dintre bine și rău.
Snoava este o scriere populară, de dimensiuni reduse, având o mare doză de umor.
Este aproape la fel de veche ca și basmul, descriind defectele omenești, în scopul corectării
acestora.
Snoava prezintă în centrul acțiunii sale, care de altfel este concentrată, personaje
diverse, provenind din toate mediile sociale. Aceste personaje, dezvăluie cititorului o singură
latură a personalității lor, fapt ce i -a consacrat pe eroi. Astfel, în literatura română cel mai
popular este Păcală – exponent al umorului popular, Nastratin Hogea – exponentul istețimii
native etc.
În literatura universală, personajele de snoavelor sunt la fel de cunos cute: Till
Buhoglindă, Bertoldo, la fel ca și Păcală ori Nastratin își pedepsesc adversarii, cu umor,
râzând de aceștia, devenind personaje extrem de simpatice. Acest fapt a influențat scrierile
epice, în așa fel încât, snoavele apar incluse în opere mai v oluminoase ca Decameronul ,
Povestirile din Canterbury , Țiganiada etc.
Poemul epic este o scriere literară în versuri, comparabilă cu balada, însă mai amplă,
cu numeroase personaje, care îmbină mai multe genuri literare. Este o specie literară veche,
antică, însă în perioada romantismului a dobândit amploare.
În literatura română specia a fost ilustrată prin creațiile lui Alecsandri –Dumbrava
Roșie, Dan, căpitan de plai etc.
Epopeea este o specie epică în versuri de mare întindere, cu numeroase personaje, cu
intrigă bine conturată, complexă, desfășurându -se pe mai multe planuri, în care se povestesc

30Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu , Dicționarului de termeni literari , București,
Editura Garamond, f.a (p. 35).

53întâmplări eroice și în care se împletește realul cu fantasticul. Epopeea era scriere populară în
antichitate și avea chiar un vers specific – hexametrul.
Epope ea debutează cu o invocație către o muză, urmează apoi, în ordine logică,
momentele subiectului. A fost cultivată în Evul mediu, în Renaștere și baroc, dar și în
romantism. În literatura română, apare la I. Heliade Rădulescu –Mihaiada , dar și la
Eminescu.
Fabula este o specie a genului epic în proză sau în versuri, în care, prin intermediul
alegoriei, personajele sunt necuvântătoare (animale sau obiecte), dar se poartă asemenea
oamenilor. Fabula are un caracter didactic, încheindu- se cu o morală și satirizează defecte
omenești.
A existat încă din secolul al VII -lea, în Orient, ca apoi să se răspândească în toată
lumea. Cel mai cunoscut fabulist al antichității este Espo, fiind imitat, în aceeași perioadă de
Fedru (în literatura latină).
Fabula a tins apogeul în perioada clasicismului francez, prin La Fontaine. Acesta a
transmis- o în întreaga Europă, devenind specie literară ilustrată de Gay și Moore, în Anglia,
de Lessing în Germania, de Krâlov, în Rusia, de Gh. Asachi, Anton Pann, Alecu Donici, Gr.
Alexandr escu și chiar Tudor Arghezi, în literatura română.
Anecdota este tot o specie literară veche, o scurtă narațiune cu o componentă de umor,
prezentând un fapt din viața unei personalități. Rolul acesteia este de a contribui la
caracterizarea personajului ei principal, dar și la conturarea epocii în care este plasată
acțiunea.
Stilul folosit în anecdotă este concis, obiectiv, caracterizat de spontaneitate. Prin
excelență este o specie literară proprie literaturii orale, uneori echivalentă cu snoava, prin
relatarea faptelor unui personaj de aceeași factură. În literatura universală a fost cultivată de
Plutarh, Suetoniu, Procopiu din Cesareea, dar și de Ion Neculce sau I. Creangă în literatura
română
Schița reprezintă un instantaneu epic, o narațiune scurtă, cu personaje puține,
implicate într- un singur episod semnificativ din existența lor. Schița a apărut în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea, la scriitorii realiști: Mark Twain, Cehov, Maupassant, I.L
Caragiale, dar și la I. Al. Brătescu –Voinești, I. A. B asarabescu etc.
Nuvela este o scriere epică, în proză, cu un singur fir narativ având un conflict
concentrat, care evidențiază un singur personaj puternic conturat, a cărui evoluție o urmărește.
Dimensiunile o situează între schiță și roman, însă modul de construcție este riguros,
apropiind- o de dramă. Se caracterizează prin obiectivitate, iar derularea evenimentelor
conduce spre formularea unei concluzii.

54Nuvela a apărut în romantism (Schlegel, Tieck, Poe) însă specialiștii31consideră că
Aristide din Milet, în secolul al II-lea î. Hr. ar fi fost cel care a creat-o.
În Renaștere se regăsește în Decameron (Boccaccio) și în Heptameron (Marguerite de
Navarre), dar și în Novelas Ejemplares (Cervantes), ca apoi să apară în fiecare dintre etapele
dezvoltării lite raturii: Hoffmann, Chamisso, Mérimée, Cehov, Thomas Mann, Hemingway
etc.
În literatura română creatorul nuvelei este C. Negruzzi, prin Alexandru Lăpușneanul,
care și astăzi este, după părerea mea ce ami izbutită din specia sa, în literatura noastră, A.I.
Odobescu, M. Eminescu, I. Slavici, I.L. Caragiale, E. Barbu, Fănuș Neagu etc.
Povestirea este o narațiune veche, forma primară de manifestare a epicului. Într -o
povestire se narează fapte și evenimente, se transmit sentimente, gânduri și atitudini, însă
accentul se deplasează de pe personaje și acțiune, pe ritualul povestirii. Această caracteristică
a ei este evidențiată de relația care se creează între narator și cititor (ascultător).
Stilul folosit în povestire se distinge prin oralitate, procedeul artistic folosit este
evocarea, iar, de multe ori se face după tehnica „povestirii în ramă”. Începând cu O mie și una
de nopți , această specie literară a fost cultivată de Turgheniev –Povestirile unui vânător , de
Sadoveanu – Hanu – Ancuței , de Gogol, Balzac, Dickens etc.
Romanul este forma cea mai înaltă de organizare a epicului. Este o specie literară, cu
acțiune complexă, cu multe planuri narative și multe personaje, de mare întindere.
Definițiile date de -a lungul timpului „epopeea societății burgheze” (Hegel)32,
„”epopeea unui timp în care totalitatea extensivă a vieții nu mai este dată într -un mod imediat,
a unui timp pentru care imanența sensului vieții a devenit problemă, dar car e totuși n -a
încetat să urmărească totalitatea” (G. Lukács)33demonstrează că romanul este o specie literară
totală, care cuprinde imaginea unei lumi întregi.
Romanul a apărut încă din Antichitate, Satyricon , al lui Petronius, Asinus aureus al lui
Apuleius sau Dafnis și Cloe al lui Longos, însă numele l -a primit în Evul mediu, când roman
denumea orice scriere în limba vorbită, a poporului. Cu toate că multe scrieri, cu grad de
noutate ridicat au apărut în acea perioadă și imediat după, notorietate a dobândit romanul în
secolul al XVIII- lea, când problematica lui se și diversifică.
Clasificările romanului au fost multiple, de -a lungul existenței sale. Astfel, în secolul
al XVIII-lea, romanul este de aventuri ( Robinson Crusoe ), sentimenatal ( Iulia sau Noua
Eloisă ), epistolar ( Pamela ).

31Ibidem , p.166
32Apud Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicționarului de termeni literari , București,
Editura Garamond, f.a, p. 204.
33Ibidem.

55O treaptă distinctă în evoluția romanului o reprezintă momentul apariției Comediei
umane , al lui Balzac, numit roman total, datorită multitudinii e situații, personaje și
problematici tratate.
Supremația acestuia ca specie este atinsă în realism, când au apărut marile romane ale
omenirii, apoi, în perioada ur mătoare, iarăși se poate vorbi de inovație: apare romanul
experimental, al lui Emile Zola, în naturalism, romanul psihologiei profunde al lui
Dostoievski, al confesiunii – Proust, romanul comportamentist – Hemingway, romanul – eseu
– Thomas Mann, romanul – parabolă –F. Kafka, romanul existențialist – Sartre, noul roman –
Alain Robbe – Grillet, romanul „realismului fantastic” – Garcia Marquez. Această varietate a
dus la amplificarea cercetărilor care au în centru această specie literară, conducându -i pe
filologi să emită nenumărate teorii, clasificării, ipoteze.
În literatura română, momentul de început al romanului este marcat de Istoria
ieroglifică , alui Dimitrie Cantemir, urmat de Tainele inimei , al lui Kogălniceanu, Istoria lui
Alecu – I. Ghica, Serile de toamnă la țară – A. Cantacuzino, Manoil și Elena – D.
Bolintineanu, însă primul roman adevărat este Ciocoii vechi și noi , al lui Nicolae Filimon,
apărut în 1863.
De asemenea, în cadrul realizărilor romanului românesc poate fi inclus „Ciclul
Comăneștenilor ” – Duiliu Zamfirescu și Mara – Ioan Slavici, ca începând din perioada
interbelică să se poată ridica la valoarea scrierilor din literatura universală prin L. Rebreanu,
M. Sadoveanu, Camil Petrescu, H. Papadat – Bengescu, Gib Mihăiescu, M. Eliade, Marin
Preda, N. Breban etc.
Reportajul literar este o specie literară de graniță, situată între intenția de
sensibilizare și cea de informare, care are un grad mare de autenticitate. Reportajul literar are
rădăcini în memorialistică, iar notele de călătorie constituie o formă de realizare a acestuia.
Cu toate că, la începuturile sale avea strict rol documentar și doar talentul celui care relata îl
situa în sfera scrierilor literare, în literatura modernă a fost parte autentică de relatare a
faptelor: Malraux sau Hemingway, E.M. Remarque l-au valorificat în romanele lor, sporindu-
le originalitatea și valoarea.
În literatura română, prima scriere de acest gen a aparținut lui Dinicu Golescu,
Însemnarea călătoriei mele , dar apogeul l-a atins în romanele lui Camil Petrescu, autor care l-
a îmbinat cu analiza psihologică, obținând un remarcabil efect de autenticitate.
Memoriile sunt relatări ale unor fapte petrecute cu mult timp în urmă, dar care persistă
în amintiri. Acest concept se referă la prezentarea unei biografii, dar în literatura modernă,
această tehnică a devenit o stratagemă a autorului în sprijinul obținerii efectului de

56autenticitate. Reprezentanți ai acestui stil de scriere au fost: Chateaubriand, I. Heliade –
Rădulescu, Sextil Pușcariu etc.
Jurnalul înseamnă însemnările frecvente (uneori chiar zilnice) ale unui scriitor. Este o
specie literară care se remarcă prin autenticitate, deoarece, faptele narate se petrec imediat
înainte de notarea lor (acest fapt deosebește jurnalul de memorii). În literatura univers ală
apare la Goncourt, iar în literatura română la T. Vianu, T. Maiorescu etc.

575. EVOLUȚIA EPICULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Literatura română, în raport cu cea europeană, a fost mereu cu un pas în urmă, din
cauza poziției geo-politice a țării. Astfel, literatura română, spre deosebire de literatura altor
popoare, din Europa și nu numai, s -a manifestat mult după atestarea noastră, ca popor și
apariția limbii române.
Abia în secolul al XIII- lea, limba română este atestată î n înscrisuri de cancelarie,
alături de slavonă și maghiară, concretizată însă doar prin câteva nume, și nicidecum texte
propriu-zise.
Folosirea limbii slavone în biserică și în cancelarii, a fost o cauză a întârzierii apariției scrisului
în română.
Liter atura se referă la arta cuvântului. Studiile referitoare la continuitatea românilor pe
aceste meleaguri, demonstrează faptul că, în ciuda absenței unei limbi române scrise,
spiritualitatea manifestată prin cântece epice, balade, basme, colinde etc. a exist a. Deci, se
poate vorbi despre existența unei literaturi orale, populare nescrise a românilor, încă din
perioada cristalizării feudalismului sau chiar înainte.
Conform lui G. Călinescu34istoricii au numit „literatură religioasă” întreaga producție
de cărți bisericești, traduse în românește: Psaltirea, Vechiul Testament, Patimile, Viața
sfântului Léger, Heliant etc. Este de prisos a nota faptul că aceste traduceri nu constituiau
literatură.
Totuși, chiar dacă textul este o compilație de idei preluate din Fiziolog sau Varlaam și
Ioasaf și alte surse, chiar dacă este scris în slavonă, a apărut Învățăturile lui Neagoe Basarab,
către fiul său, Teodosie , lucrare ce cuprinde sfaturi și chiar istorioare – pilde.
O altă scriere narativă, tot lipsită de originalitate la nivelul ideilor transmise, dar plină
de emoție și de oralitate a stilului este Carte românească de învățătură, a lui Varlaam,
mitropolit al Moldovei, apărută în 1643 și în aceeași direcție și Didahiile lui Antim Ivireanul.
În altă ordine de idei, letopisețele sunt alte forma de manifestare literară, e drept,
caracterizate naivitate, lipsite de unitate, de originalitate și cu vizibile tendințe spre cultul

34G. Călin escu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București, Editura Minerva, 1988, p. 9

58personalității domnitorului sau a voievodului contemporan. Macarie, Eftimie și Azarie sunt
exemple concrete, în acest sens.
Primul istoriograf, în a cărui mărturie există și elemente de literatură reale este Grigore
Ureche. El este urmat de Miron Costin și Ion Neculce și cronicarii munteni.
Grigore Ureche este un scriitor obiectiv, enunțul său arată spiritul său patriotic, are o
doză de ironie, descrie cu minuțiozitate și responsabilitate atmosfera epocii, dovedește un talent
deosebit în portretistică , primul portret din literatura română (al lui Ștefan cel Mare îi
aparține).
Miron Costin s e definește printr -un epic mai cursiv, cronica sa este trasă mult spre
literatură, se apropie de roman , este plină de umor, de descrieri literare, dar particularitatea sa
este întrebuințarea, în graiul moldovenesc, a sintaxei latine.
Ion Neculce se doved ește a fi un talentat povestitor , portretist deosebit, dar și
pamfletar, scrierea sa este impregnată de anecdote , subiectiv, de multe ori, iar ceea ce-l
distinge este stilul care îl apropie de Creangă, așa cum remarca G. Călinescu35.
Cronicarii munteni păstrează același subiect, ca și cei moldoveni, descriu, cu mai mult
sau mai puțin talent caracterele personajelor, evenimentele însă se remarcă, la toți o tendință
pamfletară, pronunțată.
Dimitrie Cantemir a fost cea dintâi personalitate de seamă a literat urii române. Între
creațiile sale Istoria ieroglifică (1705), prima dintre scrierile cu adevărat literare, românești.
Romanul alegoric are un pronunțat caracter polemic, împletind realitatea cu ficțiunea.
La nivelul tehnicii întrebuințate, se remarcă împl etirea elementelor din Le Roman de
Renart, cu decoruri din O mie și una de nopți , ori maxime din Homer, Horațiu sau Sf.
Augustin.
Subiectul este lupta pentru putere, cu toate fețele ei: minciună, trădare, ipocrizie etc.
Personajele se află în spatele măștilor, fantezia se împletește cu satira. Chiar dacă epicul este
nu prea curgător, unicitatea romanului reiese din surprinderea detaliilor de la caricatură la
grotesc, ceea ce arată că Istoria ieroglifică se încadrează în stilul baroc.
Primul scriitor român care se aliază spiritului clasic european, este Dimitrie
Țichindeal. Acesta scrie Fabule , după modelul lui francez. Este vorba, de fapt, de niște
traduceri care apoi, le modifică destul de puțin, însușindu -și-le. Majoritatea sunt simple
adaptări la specif icul românesc, lipsite de originalitate.
Un alt scriitor care se sincronizează cu literatura secolului său, este Ion Budai –
Deleanu. Prin Țiganiada , acesta mărturisește că intenția sa este de a face cunoscut românilor

35Ibidem , p. 24

59un nou tip de literatură36, că s -a inspirat din epopeile homerice, dar poemul poartă și
amprenta lui Cervantes și a lui Tasso.
Țiganiada este o operă literară cu un grad înalt de originalitate, în care, prin
intermediul subiectului expus – țiganii care nu au o țară a lor – autorul cristalizea ză, la nivel
simbolic, idealurile Școlii Ardelene.
Dinicu Golescu aduce în literatura română Însemnarea călătoriei mele , volum de
jurnal al călătoriei în Occident. Este prima dintre scrierile de acest tip, chiar dacă a fost
începută în limba greacă. Autorul notează amănunțit toate obiceiurile locurile și impresiile
sale, pe parcursul ineditei călătorii., cu naivitate, lipsindu -i „rafinamentul”37specific lui
Cantemir. Perspectiva narativă este una subiectivă, cu toate că intenția autorului este alta,
însă, cu toate acestea la Dinicu Golescu există și pasaje lirice încântătoare (descrierea
Schönbrunnului, de exemplu), chiar dacă prea orientale pentru gustul epocii sale.
Gh. Asachi este un alt reprezentant al perioadei pe care G. Călinescu o numește a
„clasic ilor întârziați”38. El a încercat să alcătuiască o mitologie literară românească ,
culegând și prelucrând balade și legende populare. Pe lângă această preocupare, s -a îndreptat
și spre satiră, printr -o culegere de fabule destul de naive și de satire în care ridiculizează
snobismul. Și -a exersat talentul și în domeniul nuvelei istorice (1841), fără succes însă,
acestea rămânând în stadiul de naivități, mai ales raportate la Alexandru Lăpușneanul , care
deja fusese publicată.
Etapa următoare a literaturii române, conform periodizării pe care o face G. Călinescu
în lucrarea mai sus menționată, este a romanticilor. În epic, acești romantici români sunt
reprezentați de Ion Heliade –Rădulescu și Grigore Alexandrescu.
Primul încearcă realizarea unui poem eroic de tip romantic , inspirându-se din Hugo,
Lamartine sau Milton, grandios prin complexul tematic: destinul, creația, mântuirea (de
inspirație dantescă), umanismul, relațiile dintre oameni etc., numit Anatolida sau omul și
forțele însă pe care nu îl termină. De asemenea, scrie proze cu caracter pamfletar, însă
sclipitoare îi sunt memoriile -Memoriile asupra istoriei regenerării , în care se dovedește
neîntrecut.
Grigore Alexandrescu se remarcă în domeniul creației de fabule , unele originale,
altele prelucrări după La Fontaine sau Florian, în ceea ce privește subiectul, însă G. Călinescu
notează că sunt compromise, de monologurile prea lungi ale naratorului.39

36Ibidem , p. 76
37Ibidem , p. 80
38Ibidem , p. 61
39Ibidem , p. 160

60Mihail Kogălniceanu reprezintă următoarea etapă importantă a literaturii române. Este
etapa în care, pentr u prima dată se imprimă o direcție, în conformitate cu spiritul românesc și
se realizează, în același timp o sincronizare cu literatura universală.
În ceea ce privește creația epică, Kogălniceanu nu excelează. Memoriile sale – Iluzii
perdute , scrise cu mul tă melancolie sunt aproape lipsite de narațiune, schița sa Fisiologia
provincialului din Iași tratează subiectul moravurilor orașului contemporan, însă nu este
valoroasă din punct de vedere literar, iar romanul Tainele inimii este mai mult un eseu în
care, prin intermediul personajelor, destul de slab schițate, transpare caracterul social, de
satiră.
Nicolae Bălcescu, un alt scriitor al acestei perioade, realizează prin Românii supt
Mihai Voievod Viteazul o monografie a epocii și, în ciuda compoziției rigur oase a romanului ,
în stil voltairean, în ciuda stilului militant folosit în scriere, acesta nu reușește să se înscrie în
linia producțiilor literare valoroase.
C. Negruzzi este primul scriitor modern, în adevăratul sens al cuvântului, din această
perioadă. Nuvelele sale sunt izbutite, în general, însă cu adevărat remarcabilă este Alexandru
Lăpușneanul . Aceasta îi conferă locul de fondator al nuvelei românești. Subiectul este bine
conturat, personajul puternic, conflictele dramatice, narațiunea cursivă, toat e acestea fiind
argumente ale talentului remarcabil al nuvelistului.
În ceea ce privește anecdota , C. Negruzzi este deschizător de drumuri al lui Anton
Pann, care a cultivat acest gen, care l- a și consacrat, de altfel. Dacă la Negruzzi este evident
caracterul ironic, la Anton Pann, Povestea vorbii , ca și restul creațiilor sale, relevă un talentat
versificator și un bun cunoscător al folclorului și a literaturii universale.
Tot în sfera romanticilor creează și Bolintineanu sau Costache Stamati. Dacă cel de -al
doilea se limitează la versificarea unor episoade de mitologie sau a unor basme, în stilul lui
Ariosto, Bolintineanu încearcă mai multe specii literare. Mai întâi, în volumul Basme , adună
poeme și legende în care se simte influența lui Uhland, apoi creează Legendele versificate din
care reiese un puternic suflu patriotic, dar punctează și în domeniul romanului sau al epopeii
(neterminată și destul de fantezistă). Romanele sale Manoil și Elena sunt romane de
moravuri, redactate în stil epistolar.
V. Alecs andri reprezintă încă un punct semnificativ în evoluția epicului românesc.
Acesta este un important culegător de folclor, de balade populare, chiar dacă nu este autorul
acestora. Probabil că acestea și mai ales spiritul lor i -au insuflat inspirația de a sc rie unele
dintre cele mai frumoase poeme epice ale acelei perioade ( Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de
plai), intitulate de el Legende .

61Este și un talentat memorialist, iar din însemnările sale de călătorie se simte bucuria,
căldura, însă acestea au și un sistem narativ, evident în Călătoria în Africa sau în Buchetiera
din Florența.
Romanul său, Dridri , se distinge prin capacitatea naratorului de a îmbina descrierea
de tip balzacian cu dialogurile dramatice, fără a avea, însă mare valoare literară.
După 1860, când România își împlinea visul de unire, activitatea intelectualilor români
s-a concentrat pe perfecționarea manifestărilor culturale. Astfel, acum au apărut creații mai
consistente și mai cursive, concretizate în prozele lui Al. Odobescu, N. Filimon, I on Ghica,
dar și ale altora, de o mai mică valoare.
Al. Odobescu este un talentat nuvelist. Tematica urmărită este cea istorică, el fiind și
primul dintre arheologii țării. Mihnea – vodă cel Rău și Doamna Chiajna sunt cele două
nuvele ale sale în care se simte influența lui C. Negruzzi, însă nu se poate nega faptul că, mai
ales în ultima, subiectul este bine conturat, chiar dacă alunecă înspre alte personaje decât cel
menționat în titlu, episoadele se succed într -o narațiune cursivă, tensionată, iar sfârși tul este
dramatic. De remarcat este influența lui Hugo în nuvelă, unul dintre personajele principale
fiind chiar cetatea domnească, locul în care se desfășoară acțiunea.
Cu N. Filimon literatura română se îmbogățește: acesta scrie primul roman , „romanț
original”40, Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă . Este o scriere pe
tema parvenirii, în care se observă influența lui Stendhal și Balzac, pe care autorul o mai
exersase și în nuvelele anterioare romanului.
Romanul este original prin dedicația și prologul care îl deschid, unde autorul își
exprimă intențiile moralizatoare și idealurile sale despre moralitate, patrie, egalitate și
loialitate. Construcția subiectului este de factură realistă, finalul este la fel: personajele
pozitive și cele negative își primesc răsplata pe măsura evoluției lor, personajele sunt bine
individualizate, consistente, compoziția suprapune cele două planuri: al derulării
evenimentelor și al fundalului –societatea dominată de fanarioți.
Narațiunea se împletește cu descrierea de tip balzacian, pe de o parte, oriental, pe de
altă parte: interioarele sunt descrise cu lux de amănunte, din interior spre exterior, iar în cazul
personajului, tehnica de construcție seamănă cu a lui Stendhal, drept pentru care Dinu
Păturică a fost numit „Julien Sorel valah”41. Totuși, deși este un subiect bine construit, de
multe ori se pot remarca divagațiile naratorului pe diferite teme: iubirea, devotamentul,
patriotismul etc., ceea ce scade din valoarea narativă, dar sporește farmecul lecturii.

40Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi , București, Editura Albatros, 19 78.
41G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București, Editura Minerva, 1988, p. 361

62În aceeași perioadă cu N. Filimon, un alt romancier își publica operele: Gr. H.
Grandea. Fulga sau ideal și real și Misterele românilor sunt două dintre romanele . Primul
este unul sentimental , în tradiția celui englez, iar cel de -al doilea, caracterizat de inventivitate
este un amalgam de mitologie, misticism și naturalism destul de popular în perioada
respectivă.
Ion Ghica, prin talentul său literar și prin imaginația debordantă a reușit să producă
nuvele și memorii în care evocarea se îmbină cu anecdoticul și care fac dovada unei
personalități rafinate, de o vastă cultură.
După 1850 se cultivă romanele – „mistere”. Acestea circulau sub formă de traduceri,
devenind foarte populare. M. Bujoreanu este autorul Misterelor din București , roman
senti mental apărut în această perioadă, în stilul celor ale lui Paul Kock.
Junimea a fost al doilea moment de cotitură în evoluția literaturii române și cel mai
prolific, din perspectiva epicului. Titu Maiorescu încerca prin intermediul studiilor sale să
promo veze o literatură originală, autentică, scrisă într -o limbă unitară. Acesta este momentul
de glorie al literaturii române, ilustrat de marii creatori: Eminescu, Creangă, Caragiale sau
Slavici. Toată literatura de după conceptul de „Junime” nu face decât să completeze registrul
operelor remarcabile.
Mihai Eminescu este unul dintre cele mai strălucite „produse” ale acestei perioade și
ale lui Maiorescu, în general. Poetul a avut contribuții remarcabile și în epic: a încercat să
creeze o mare epopee națională, iar bucăți din aceasta au fost ulterior publicate în poeme ca
Strigoii, Scrisorile, Sarmis, Rugăciunea unui dac etc., nuvele, încercări de roman, prelucrări
după folclorul popular.
Aur, mărire și amor sau Boierimea de altădată sunt nuvele în care predom ină
romantismul evocării unor spații patriarhale, a unor personaje în același spirit. Acest gen de
proză era numit de Călinescu „sociologică și educativă”42.
O altă parte a nuvelisticii sale este compusă din opere ca Cezara , Avatarii faraonului
Tlàsau Archaeus . În această parte romantismul este cel de inspirație europeană, din Novalis,
Poe sau Hoffmann, iar tematica este profund filosofică și destul de neobișnuită în peisajul
românesc: metempsihoza, oniricul, metafizica, spiritismul împletite cu tema timpului –
suverană la Eminescu.
Între nuvelele sale, Sărmanul Dionis este cea care, paradoxal, a fost primită cu
reticență de junimiști, dar care se va dovedi mai târziu comparabilă cu literatura romantică
europeană. Aici poetul realizează o remarcabilă sinteză a gândirii, culturii și a sensibilității
sale, îmbinând, în manieră romantică teme filosofice: lumea ca vis, timpul, călătoria,

42Ibidem , p.452

63transcendentalul, cu imagini artistice (inclusiv cele folosite în realizarea personajelor) de
factură romantică, cu narațiunea sa criptată.
În Geniu pustiu , schiță a unei scrieri ce trebuia să devină roman , realismul își găsește
și el locul între structurile romantice. Deși personajul este construit cu elemente realiste, în
ansamblu este primul Werther românesc și sursa de bază a ceea ce va deveni Sărmanul
Dionis . Stilul folosit în narațiune este romantic, cu imagini întunecate, aproape gotice,
limbajul este cel pe care îl vorbea Eminescu în vremea studiilor din Ardeal.
În basmul Făt –Frumos din lacrimă , din nou, fantasticul f olosit este de factură
romantică. Originalitatea constă în îmbinarea de descrieri amănunțite –specifice realiștilor, cu
imaginea de ansamblu – romantică, dar și în propagarea ideilor specifice marelui poet, de
factură filosofică: haosul primordial, timpul, iubirea eternă și nu în ultimul rând la nivelul
limbajului folosit.
Ion Creangă este al doilea dintre marii prozatori ai Junimii. Este autorul primelor
basme culte din literatura română, autorul Amintirilor , care se disting prin autenticitate și
originalitate.
Basmele culte ale lui Creangă se caracterizează prin fantasticul umanizat, realist
tratat, prin ironia și erudiția paremiologică abundente, dar mai ales produc satisfacție în rândul
cititorilor prin mesajul pe care îl transmit: validează zicătorile, credințele populare.
Amintirile sunt mai mult apropiate de nuvelă decât de roman și, deși perspectiva
narativă ar trebui să fie subiectivă (naratorul este eroul principal și relatează la persoana I) ele
sunt, indiscutabil, de factură realistă. Nică și restul personajelor sunt exponenții tipurilor
umane, situațiile sunt tipice vieții unui copil din acea epocă, iar narațiunea este captivantă.
Limbajul este caracterizat de oralitate, oralitate obținută din transcrierea fonetismelor
moldovenești, a autopersiflării, a atitudinii mucalite a naratorului și a demonstrației de
paremiologie, ceea ce conferă un plus de autenticitate scrierii sale.
Un alt tip de narațiune cultivă și I.L. Caragiale în nuvelele și schițele sale, în aceeași
perioadă. Este vorba despre un realism în toată puterea cuvântului.
Schițele pe care le cultivă, sunt minimizări ale comediilor care l -au consacrat. Acestea
respectă convențiile speciei, însă sunt originale la nivelul conținutului: personajele și situațiile
sunt parcă desprinse din realitatea imediată, sunt tipuri autentice (iar scriitorul știe acest lucru
și, în consecință onomastica lor este sugestivă). Și la el se remarcă oralitate a stilului, obținută
mai ales prin orografie și punctuație. Mai mult, intenția moralizatoare este evidentă prin
exploatarea tuturor categoriilor comicului.
Nuvelele sale, chiar și cele fantastice sunt mult apropiate de naturalismul lui Zola.
Acestea explorează cazuistica și cauzalitatea patologicului, în special a fricii. În O făclie de

64Paști , În vre me de război , dar chiar și în Abu – Hassan sau La hanul lui Mânjoală , tendințele
de a nota evoluția stărilor psihologice sub spectrul unui sentiment vecin cu nebunia sunt
evidente.
Nuvela realistă veritabilă este reprezentată de scrierile lui Slavici, apărut sub
denumirea Novele din popor (1881). La Slavici subiectele sunt luate din viața satului de zi cu
zi, fundalul desfășurării evenimentelor este satul transilvănean, cu amestecul etnic, cu
obiceiuri și credințe specifice, cu derularea marilor evenimente din viața locuitorilor – o
adevărată monografie. Aceeași atmosferă o regăsim și în romanele autorului.
Tematica socială este proprie realismului, ,ai ales cea a dezumanizării individului din
cauza banului. Structura, personajele, destinul lor sunt tribu tare aceluiași curent literar, dar
amprenta prozatorului se evidențiază asupra psihologiei individului, asupra atitudinea
naratorului față de personajele sale, față de incipitul și finalul scrierii. Acestea sunt originale,
mărturisind structura interioară a scriitorului: spiritul justițiar, lipsit de compromisuri.
Etapa următoare, de după cristalizarea ideilor Junimii și a apariției marilor proze din
literatura română și care s -a întins până în contemporaneitate, se caracterizează printr -o
diversificare și o creștere a producției literare. Au apărut în această perioadă (lungă)
numeroase producții literare cu tematică variată, în funcție de specificul epocii, de modelele
preferate (din literatura română sau din cea universală) mai mult sau mai puțin valoroas e, mai
mult sau mai puțin cunoscute.
Duiliu Zamfirescu și romanele sale care alcătuiesc Ciclul Comăneștenilor inaugurează
tradiția romanului ciclic , în literatura română. Acestea sunt de inspirație zolistă, familia se
află în centrul atenției scriitorului. Aceeași preocupare o are și Hortensia Papadat – Bengescu,
mai târziu, când consacră Ciclului Halippa patru dintre romanele sale, dar aduce un suflu
înnoitor: spațiul în care sunt proiectate evenimentele este cel citadin, proza este psihologică,
dar și la ea, se remarcă preocuparea pentru familie, pentru tare, pentru ereditate. De asemenea,
Radu Tudoran scrie și el ciclul Sfârșit de mileniu , în care redă istoria așa cum el a trăit -o.
Barbu Ștefănescu -Delavrancea, I. Al. Brătescu –Voinești, I. A. Bassara bescu sunt
scriitori care cultivă, în general, nuvela de factură romantică . Delavrancea este inițial sub
influența spiritului eminescian, apoi alunecă înspre realism, eroul lui Brătescu –Voinești este
inadaptabilul, iar I. A. Bassarabescu cultivă mediocr ul.
Sadoveanu este un alt mare nume care se înscrie în galeria clasicilor literaturii române.
El este un scriitor prolific, opera sa, pe cât de vastă, este pe atât de variată ca și tematică și ca
modalități de realizare: viața socială, iubirea, istoria, ră zboiul etc. Povestirea este prezentă în
creația sa, prin volumul Hanu – Ancuței experimentează tehnica „povestirii în ramă”, nuvela,
romanul. Atinge toate tipurile romanești ale vremii: Creanga de Aur este un roman mitico-

65simbolic , Frații Jderi –bildungsroman, Baltagul –polițist , Neamul Șoimăreștilor –istoric
etc. Perspectiva este obiectivă, subiectele sunt interesante, compoziția este riguroasă.
Urmează apoi, cronologic43, o succesiune de prozatori realiști în mare parte, care
cultivă nuvela (Emil Gârleanu, Jean Bart, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Al. O. Teodoreanu,
A. Cornea, T. Scorțescu, V. Voiculescu) sau romanul (G. Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Gib
Mihăiescu, Cezar Petrescu, Jean Bart, Dem . Theodorescu, Victor Ion Popa, Romulus Dianu,
Sergiu Dan etc.), mai rar jurnalul de călătorie (Calistrat Hogaș), reportajul literar (Geo
Bogza), memorialistică. Între aceștia, romancierii evrei sunt demni de menționat prin scrierile
care, fie constituie o monografie a acestei etnii, din România, fie dezvoltă p roblema evreilor
(I. Peltz, Ury Benador, I. Călugăru, I. Ludo).
Liviu Rebreanu și Camil Petrescu reprezintă alte două personalități de seamă ale
romanului românesc, două momente semnificative în evoluția acestei specii.
Rebreanu ilustrează prin nuvelele ș i romanele sale progresul epicului românesc.
Acesta trece într- o altă etapă, a obiectivizării și totodată a analizei psihologice. În Ionși în
Răscoala aduce în prim- planul acțiunii problema pământului, a țăranilor români, a satului
românesc, iar în Pădurea spânzuraților –drama de conștiință. Subiectele sunt noi, naratorul
este obiectiv, realist, conflictele sunt puternice, atât interioare, cât și exterioare, romanele se
construiesc circular și simetric, apare introspecția și analiza psihologică, la nivelu l
caracterizării personajelor.
În Ion, primul roman modern românesc ,planurile alternează: acțiunea se desfășoară
în sat (Ion și ceilalți, afirmarea celor două „glasuri” etc.), dar și la oraș (Titu Herdelea),
problemele importante – la fel: pământul și problema identității naționale.
În Pădurea spânzuraților tema este războiul care declanșează drama de conștiință a
actantului Apostol Bologa. Aici predomină analiza psihologică, introspecția, urmărirea
evoluției personajului principal în planul conștiinței.
Personajele lui Rebreanu sunt variate: țărănimea, intelectualii satului, românii și
celelalte etnii din Ardeal, personaje colective și individuale, personaje aflate în evoluție.
Camil Petrescu și scrierile sale inaugurează romanul modern subiectiv (Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust ). Acesta întruchipează întocmai
aspirațiile de sincronism ale lui Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului în literatura
română. Într -adevăr spațiul derulării evenimentelor se transferă de la sat la oraș, personajul
principal este intelectualul, analiticul inadaptat și tot el este cel care relatează evenimentele, la
persoana I, după modelul proustian. Timpul are două dimensiuni: una subiectivă –principală
și una obiectivă, a cronologiei eve nimentelor.

43Ibidem.

66La nivelul tehnicii de redactare, autorul folosește analiza psihologică și introspecția,
perspectiva unică, aspectul de jurnal al scrierii.
Tudor Arghezi este un alt moment semnificativ al literaturii române. Epicul său este
foarte aproape de poezie, se fapt chiar și scrierile din Cartea cu jucării sunt alegorii ale
spiritului său original.
Pe o altă treaptă semnificativă a literaturii române se află creația lui Blaga. Opera
epică a acestuia se reduce la două romane autobiografice: Hronicul și cântecul vârstelor și
Luntrea lui Caron . Dacă primul dintre ele evocă, în culori calde, cu sensibilitatea -i specifică,
o lume a copilăriei, al doilea volum este inedit: mărturia unei existențe frânte în plan spiritual,
o narațiune cu ecouri filosofice, în care meditația este singura care permite poetului să încerce
să atingă absolutul.
Prezența lui Urmuz în peisajul literar a pus chiar criticii în dificultatea de a -l încadra
într-un curent sau într- o categorie. Originalitatea sa se manifestă în scrieri ine dite, care,
oricum, apăruseră după Arghezi, după Blaga, după Camil Petrescu. Acestea au formă
concentrată și vizează comicul și absurdul: respectă convențiile privitoare la formă, însă
conținutul nu există44. De fapt, întreaga operă a lui Urmuz este o parodie evidentă a tehnicilor
romanești de până atunci, iar personajele, realiste sunt reduse la simple obiecte, car, absurd,
păstrează relațiile, atitudinile și comportamentele tipic umane.
Romanul obiectiv , de tip balzacian se concretizează odată cu apariția Enigmei
Otiliei, a lui G. Călinescu. Tema este familia și banul, acțiunea se construiește pe mai multe
planuri, ale diferitelor familii care intră în acest joc al parvenirii, personajele sunt numeroase.
Incipitul și finalul conferă simetrie realistă roman ului, detaliile descriptive – balzacianism. Se
remarcă prezența mai multor voci narative, însă este doar un artificiu al naratorului. Acesta
este extradiegetic, obiectiv, însă, nu o dată, pune observațiile sale pe seama personajelor.
Secolul al XX-lea lit erar românesc îl ivește pe Mircea Eliade. Acesta este filosof,
nuvelist și romancier, memorialist. Epicul său este concretizat în nuvele de factură fantastică,
pe de o parte, în care exploatează mitul, sacrul și profanul, magia, imaginarul, eroticul, cuplu l,
transcendentalul, labirintul etc.
În nuvelele ( La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Secretul doctorului Honigberger ) și în
romanele sale fantastice originalitatea reiese din măiestria cu care realizează interferența
dintre planuri, ambiguitate, camuflarea miticului în profan, explozia de fantastic. Acest gen de
nuvele a fost cultivat și de Vasile Voiculescu la care tematica se reduce la un singur element,
iar la nivelul procedeelor folosite rămâne doar amestecul dintre real și fantastic

44Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc , București, Editura 100 + 1, 2001, p.533

67În romanele cu caracter autobiografic, Maytreyi sau Romanul adolescentului miop ,
relatarea se face la persoana I, subiectiv, autentic, iar primul introduce cititorul într-o lume
exotică, în care acesta face cunoștință cu o spiritualitate și un misticism aparte.
După 1944, politicul începe să frâneze procesul de dezvoltare a literaturii. Acum apar
doar câteva scrieri: Moromeții, al lui Marin Preda, Groapa , al lui Eugen Barbu și Cronică de
familie , al lui Petru Dumitriu care nu au de-a face cu literatura de tip propagandistic.
Moromeții este un roman care urmărește lumea satului, obiectiv, de factură realistă, cu
acțiune amplă, întinsă pe mai multe volume. Valoarea sa constă în ideea libertății morale
supusă evenimentelor istorice, care guvernează scrierea, cu toate că apar și alte teme:
pământul, familia.
Groapa este tot un roman de factură realistă, dar cu vizibile accente naturaliste, scris
într-un limbaj trivial, dur, sumbru. Lumea pe care o zugrăvește este situată la periferia
orașului, la locul în care se colectează gunoaiele . Ceea ce conferă originalitate romanului este
ineditul lumii pe care o descrie.
Cronică de familie –roman doric, este o frescă a societății românești, în spirit
balzacian. Naratorul urmărește destinul unei familii boierești, pe parcursul marilor evenimente
istorice. Este un roman ciclic, cu personaje bine conturate, din care reiese talentul prtretistic al
scriitorului.
După 1960 epicul românesc se îndreaptă spre existențialism. D.R.Popescu, Fănuș
Neagu, N. Velea, Șt. Bănulescu, N. Breban, Augusti n Buzura etc. Romanele scrise acum sunt
de factură politică, istorică, mitică, psihologică.
Postmodernismul românesc s- a format în cercuri literare cu activitate intensă, însă
ascunsă. În acest spirit au creat Grupul de la Târgoviște, Scriitorii Optzecișt i, Cenaclul de luni
etc. Aici au activat Mircea Cărtărescu, M.H. Simionescu, N. Manolescu, C. Olăreanu, M.
Nedelciu, Al. Vlad etc. Scrierile epice din aceste momente sunt diverse, textul este forma de
viață, granițele dintre epic și descriptiv sunt dezintegrate, se recreează relația dintre narator și
cititor, ludicul și parodia se suprapun discursului, perspectiva narativă se schimbă, romanul se
convertește în experiment, în document, în mărturisire.

686.PREZENȚA EPICULUI ÎN CLASELE DE GIMNAZIU
Personajele și acțiunea constituie punctele de interes în momentul în care un copil
receptează un text. De aceea, recomandările din programa școlară pentru disciplina Limba și
literatura română conține recomandarea ca textele -suport alese să fie, mai ales în c lasa a V-a
sau a VI-a, narative.
Reforma din învățământ, s -a concretizat în cazul disciplinei Limba și literatura
română prin introducerea conceptului de model comunicativ – funcțional. Acesta este
componenta care asigură coerență și productivitate studiului limbii și literaturii materne în
școală. Conceptul implică două direcții de acțiune: una privind comunicarea, formarea
competenței de comunicare, de fapt, care este un demers lung, complex implicând strategii de
ascultare activă, de decodare a unui mesaj, de înțelegere și apoi de reformulare, de completare
a acestuia, de scriere a unui text, de interpretare sau de analizare a acestuia și una funcțională
–care înseamnă crearea de deprinderi și priceperi, de automatisme în exersarea comunicării.
Progresu l societății a condus la diversificarea procesului de comunicare. Aceasta este
atât orală, cât și scrisă. Aceste noi condiții au impus în didactica limbii române două
modalități de abordare: didactica oralului și didactica scrisului45. Noua programă școlară de
Limba și literatura română (în vigoare din 2009) propune patru competențe generale sociale și
civice:
1.Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare.
2.Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în
situații de comunicare monologată și dialogată.
3.Receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse.
4.Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în
diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.46
completate de un set de valori și atitudini și de unul de sugestii metodologice.
Valorile și atitudinile:
1.Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului pentru
estetic în domeniul literaturii.

45Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise , Pitești, Editura
PARALELA 45, 2008.
46Programa școlară pentru Limba și literatura română , clasele a V-a – a VIII- a, aprobată prin ordin al
ministrului nr. 5097/09.09.2009

692. Stimularea gândirii autonome, refl exive și critice în raport cu diverse mesaje
receptate.
3.Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare prin conștientizarea
impactului limbajului asupra celorlalți și prin nevoia de a înțelege și de a folosi
limbajul într- o manieră pozitivă, responsabilă, din punct de vedere social.
4.Cultivarea unei atitudini pozitive față de limba română și recunoașterea rolului
acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea universului cultural.
5.Dezvoltarea interesului față de comunicarea interculturală.47
În ceea ce privește capitolul de sugestii metodologice, cea mai importantă observație
este că profesorul trebuie să fie cel care alege strategiile în scopul atingerii acestor obiective.
În procesul de receptare a mesajului oral este bine- știut că un text atractiv, care să
suscite curiozitatea ascultătorului este mai bine receptat. În ceea ce privește receptarea
mesajului scris, lucrurile sunt ușor complicate, deoarece este implicată și componenta lecturii,
a descifrării textului strict formal și abia după aceea desprinderea mesajului acestuia. De
asemenea, în ceea ce privește celelalte două componente, legare de producerea de mesaje
orale și scrise, se știe că puterea exemplului este destul de mare, deci tot la alegerea textului –
suport drept model la care se poate raporta elevul de gimnaziu, se ajunge.
Acum judecând empiric, după răspunsurile date de elevii de gimnaziu din toate
clasele, narativul predomină în preferințele acestora și chiar dacă mesajul se transmite
codificat, indirect, prin personaje și acțiune, aceste două structuri au un impact atât de mare
asupra copilului de vârstă școlară, încât sunt superioare liricului, transmiterii directe a ideilor,
gândurilor, sentimentelor, atitudinilor.
De la această ipoteză pornind am început să studiez modalitățile de receptare și de
studie, în general, a operelor epice în ciclul gimnazial.
Mai întâi ar trebui să ilustrez prezența acestui tip de text în manualele școlare, care,
totuși, cu toate că nu au mai fost de mult înnoite, reprezintă cea mai fiabilă soluție în studiul
limbii române. Catalogul de manuale valabile48, împreună cu textele -suport selectate de
autori, arată astfel:

47Ibidem .
48Catalogul manualelor școlare valabile, http://administraresite.edu.ro/index.php/articles/13470 (accesat la data
de 10 august 2012)

70Clasa Editura Autori Texte –suport epice
a V-a All Educational V. Pădureanu, M. Cerkez, F. Lupu -Anii de ucenicie , M.
Sadoveanu;
-Descoperind râul , Fănuș
Neagu;
-Hotarul nestatornic , Ionel
Teodoreanu;
-Prâslea cel voinic și merele
de aur , basm popular;
-Vizită , I. L. Caragiale
Humanitas
EducaționalAl. Crișan, S. Dobra, F. Sâmihăian -Cele dintâi lecturi , M.
Eliade;
-Căprioara , E. Gârleanu;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă;
-Vizită , I.L. Caragiale;
-Prâslea cel voinic și merele
de aur , basm popular;
-Dragoș -Vodă , legendă
populară;
-Boierul și Păcală , snoavă
populară
Petrion M. Iancu, V. Molan, G. Chelaru, I.
Dumitru-Când stăpânul nu -i acasă ,
Emil Gârleanu;
-Domnu Trandafir , M.
Sadoveanu;
-Bunica , B. Șt. Delavrancea;
-Aleodor Împărat – basm;
-Puiul, I. Al. Brătescu –
Voinești
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă

71Teora M.E. Goian, M. Got, D. Manolache -În casa bunicilor , Ionel
Teodoreanu;
-Prâslea cel voinic și merele
de aur , basm popular;
-Păcală avocat , snoavă
populară;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă;
– D-l Goe, I.L. Caragiale;
– Povestea ciocârliei , V.
Alecsandri
EDP M. Suciu, E. Dionisie -Dumbrav a minunată , M.
Sadoveanu;
-Puiul , I. Al. Brătescu –
Voinești
-Greuceanu , basm popular;
-Vizită , I.L. Caragiale
a VI-a All Educational A. Vasilescu, A. Rogojinaru, M.
Vasilescu-Amintiri din copilărie , I.
Creangă;
-Toma Alimoș , baladă
populară;
-Hagi Tudose , B. Șt.
Delavrancea;
-Câinele și cățelul , Gr.
Aexandrescu;
-D- Goe , I.L. Caragiale.
EDP E. Mazilu Ionescu, V. Jercea -Sobieski și românii , C.
Negruzzi;
– Budulea Taichii , I. Slavici;
-Constantin Brâncovanul –
baladă populară;
-Bivolul și coțofana , G.
Topârceanu;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă.

72EDP M. Suciu -D- Goe , I.L. Caragiale;
-Toma Alimoș , baladă
populară;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă;
-Câinele și cățelul , Gr.
Aexandrescu.
a VII-a All Educational A. Șerban, S. Șerba n -Anii de ucenicie , M.
Sadoveanu;
-Alexandru Lăpușneanul , C.
Negruzzi;
-Pașa Hassan , G. Coșbuc;
-Dan, căpitan de plai , V.
Alecsandri;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă.
Corint M. Iancu, A. Gh. Olteanu, A. Tulba -Două loturi, I. L. Caragiale;
-Moromeții , M. Preda;
-Monastirea Argeșului ,
baladă populară;
-Balada morții , G.
Topârceanu;
-Pașa Hassan , G. Coșbuc;
-Dan, căpitan de plai , V.
Alecsandri;
Humanitas
EducaționalAl. Crișan, S. Dobra, F. Sâmihăian -Iapa lui Vodă , M.
Sadoveanu;
-Florin scrie un roman , M.
Cărtărescu;
-Amintiri din copilărie , I.
Creangă;
– Pașa Hassan , G. Coșbuc;
-Două loturi, I. L. Caragiale;

73Corvin M. Leu, M. Kortiș -Popa Tanda , I. Slavici;
-Dan, căpitan de plai , V.
Alecsandri;
-Neamul Șoimăreștilor , M.
Sadoveanu;
-Pașa Hassan , G. Coșbuc;
-Povestea vorbei , Anton
Pann.
a VIII-a Humanitas
EducaționalAl. Crișan, S. Dobra, F. Sâmihăian -Baltagul , M. Sadoveanu;
-Miorița , baladă populară;
-Popa Tanda , I. Slavici;
-Planeta celor doi sori , Horia
Aramă.
All Educational A. Vasilescu -Târziu când zările sunt
albastre , Fănuș Neagu;
-Baltagul , M. Sadoveanu;
-Miorița , baladă populară;
-Cireșarii , C. Chiriță;
– La Medeleni , Ionel
Teodoreanu.
Corint M. Iancu -Baltagul , M. Sadoveanu;
-Miorița , baladă populară;
-Dincolo de nisipuri , Fănuș
Neagu.
Corvin C. Crăciun -Baltagul , M. Sadoveanu;
-Popa Tanda , I. Slavici;
-Monastirea Argeșului ,
baladă populară;
-D- Goe , I.L. Caragiale.
Analiza ofertei de manuale este primul pas pe care profesorul trebuie să -l facă, în
condițiile în care acestea sunt subvenționate de stat (deși, de cele mai multe ori, în ciuda
faptului că opțiunea este exprimată, posibilitățile materiale reale sunt limitate, iar manualele
solicitate nu ajung nici în al treilea an…). Sigur că aș putea fi contrazisă în privința acestei
prime opinii, chiar de programa școlară în vigoare, în care se menționează că profesorul este
cel care accesibilizează conținuturile, le alege etc., însă, sincer, aspirațiile trebuie să se

74coreleze cu posibilitățile. Această idee mă îndreptățește să susțin că manualele trebuie să fie
reformate, organismele care se ocupă cu evaluarea acestora ar trebui să schimbe criteriile de
alegere, în funcție de realitățile din clasă.
Analizând posibilitățile de exploatare ale acestora, raportate la experiența didactică (și
aici mă refer la relația mea cu elevii și la unghiul din care ei privesc problema cititului, care
ne preocupă atât de mult în perioada aceasta), aș putea să concluzionez următoarele:
– deși textele alese trebuie să întrunească principiul apartenenței la opera
literară a scriitorilor canonici, există destule care nu se încadrează în această
linie;
– fragmentele alese sunt greoaie, nu sunt cele mai interesante (din perspectiva
elevului de gimnaziu, vorbind) din ceea ce ar putea fi selectat, pentru un
anume scriitor;
– problema Amintirilor din copilărie , al lui Creangă: este cel mai uzual text –
suport prezent în manualele școlare și cel mai greu de citit, de înțeles. Nu se
poate face acest lucru, indiferent cât farmec are pentr u un inițiat stilul original
al lui Creangă, în lipsa unui dicționar la care să apeleze elevul permanent, în
același timp în care citește textul. Poate că aici aș fi drastic judecată de
majoritatea profesorilor, care consideră că această carte este deja citită și
răscitită încă din gimnaziu, dar elevii, în majoritatea lor, chiar contrazic
această ipoteză.
– Aceeași piedică o constituie și alte texte (de exemplu ale lui Alecsandri), care
oricât de mult farmec ar avea (tot pentru inițiat), sunt greoaie și „impo sibile”
pentru elevii de gimnaziu;
Aceste concluzii sunt formulate strict la nivelul textelor pe care la pun la dispoziție
manualele prezentate mai sus, fără a lua în discuție și conținuturile programei școlare. La
acest nivel, aș mai putea menționa și corelarea nepotrivită (ca să nu o numesc superficialitate),
dintre ceea ce se urmărește la nivelul comunicării, prin textul -suport și alegerea acestuia.
Trebuie să spun că acest lucru a fost observat și de Vistian Goia49.
Textul epic bine ales reprezintă un important pilon de susținere a construcției
personalității copilului:
– este, în primul rând un mijloc de captare a atenției ascultătorului, dacă
reușește să -i deștepte curiozitatea, interesul etc.;
– asigură participarea voluntară a elevului la actul de comunicare verbală;

49Vistian Goia, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu , Cluj – Napoca, Editura Dacia
Educațional, 2002, p. 233.

75- contribuie la formarea capacității acestuia de a comunica efectiv verbal;
– contribuie la captarea și menținerea atenției receptorului – elev pe parcursul
expunerii;
– în cazul textului scris, subiectul, personajele, limbajul pot motiva elevul să
citească, apoi să -și dezvolte această deprindere;
– contribuie la crearea unor automatisme în exprimarea scrisă;
– întreține o atmosferă pozitivă, propice comunicării;
– stimulează gândirea, reflexivitatea, spiritul critic, spiritul de observație etc.;
– dezvoltă interesul pentru lectură, pentru comunicarea interculturală;
– și în mod ideal, reprezintă un punct de plecare pentru deprinderea plăcerii de
a citi.
Cele formulate mai sus sunt idealul oricărui profesor de limba română, dar atingerea
lor depinde, cum spun eam, de această „piatră filosofală”: care este textul potrivit, pentru ca
elevul să fie prins în această vrajă, să îi fie schimbată starea…Dar afirm cu tărie, că dacă acest
text există, pentru elevul de gimnaziu, el este epic.
În programa școlară textul epic este atât un obiectiv în sine, cât și un mijloc de
atingere a altor obiective. Voi încerca să redau sintetic, mai jos câteva observații pe care le –
am însemnat cu prilejul alcătuirii acestei lucrări. Am folosit doar textele epice propuse în
manualele de la clasă, fără alte auxiliare. Tabelul prezentat mai jos cuprinde un astfel de
exemplu, pentru textul – suport Cele dintâi lecturi , fragment din Memoriile lui Mircea Eliade,
prezent în manualul de clasa a V-a (Al. Crișan, S. Dobra, F. Sâmihăian, Editura Hu manitas
Educațional). De asemenea, am notat competențele specifice, corelate cu conținuturile și cu
activitățile de învățare concrete și am adăugat observațiile personale. ClasaTexte-suport Competențe
specificeConținuturi Activități de
învățareObserva ții
a V-aCele dintâi
lecturi , M.
Eliade3.1 identificarea
ideilor principale,
după citirea globală
a unui text- idei principale,
idei secundare;- lectura textului;
– identificarea
structurilor
specifice textului
epic: timp,
spațiu, personaje,
acțiune , narator;Textul
prilejuiește
exersarea
lecturii,
deprinderea
de a
comunica

763.2 recunoașterea
modurilor de
expunere utilizate
într-un text narativ.-întrebările
specifice
abordării textelor
narative: „ce“ se
povestește (ce se
întâmplă, care
este acțiunea
relatată), „cine” ia
parte la acțiune
(personajele,
trăsături fizice și
morale ale
personajelor),
„cine“ povestește
(naratorul);
specii literare:
schița și basmul;- identificarea
structurilor
specifice textului
epic: timp,
spațiu, personaje,
acțiune, narator;oral și scris,
îmbogățirea
vocabularul
ui, achiziția
de noțiuni
de teorie
literară,
lucrul cu
textul și cu
dicționarul.
3.3 identificarea
expresiilor și a
cuvintelor noi într-un
text literar sau
nonliterar.-sinonime și
antonime; – exerciții de
vocabular:
identificarea
sensului
cuvintelor,
alcătuirea unor
enunțuri cu
cuvinte date,
identificarea
sinonimelor și
antonimelor unor
cuvinte;

774.1 redactarea unor
lucrări scurte pe o
anumită temă,
urmărind un plan.-așezarea corectă a
textului în p agină;
– structurarea
notițelor la diferite
discipline;
elemente auxiliare
(sublinieri,
paranteze) care
evidențiază ideile
principale prin
raportare la cele
secundare;
– plan de idei pentru
un text propriu;
-povestirea unor
întâmplări reale sau
imaginare;- ortografierea
unor cuvinte și
explicarea
rolului semnelor
de ortografie și
punctuație;
Această schemă este exponentul oricărei activități de studiere a unui text epic, la
nivelul claselor gimnaziale. Spun exponent, deoarece, în funcție de textul -suport
competențele, activitățile de învățare și conținuturile se modifică ușor.
În general, competențele vizate în studiul textului epic sunt cele referitoare la
receptarea mesajului scris, însă, datorită faptului că gândirea elevilor de gimnaziu este încă
bazat ă pe concret, și celelalte, care vizează identificarea secvențelor de di alog, de narațiune și
de descriere dintr-un mesaj oral, în scopul în țelegerii modului de structurare a acestora
(competența specifică 1.2 )50, de exemplu sunt aduse în discuție în studiu l textului epic. De
asemenea, în cazul competențelor care vizează producerea mesajului oral sau scris, așa cum
discutam anterior, modelul, exemplu este foarte important, în virtutea aceleiași gândiri bazată
pe concret.

50Programa școlară pentru Limba și literatura română , clasele a V-a – a VIII- a, aprobată prin ordin al
ministrului nr. 5097/09.09.2009, p. 5

787.MODALITĂȚI DIDACTICE DE ABORD ARE A OPERELOR
EPICE, PE PARCUSUL CLASELOR GIMNAZIALE
7. 1. Considerații generale
Literatura este, prin definiție, artă a cuvântului. De aceea, abordarea unui text literar,
presupune mai întâi sensibilizare, apoi cunoaștere.
Sensibilitatea implică, pe de o parte, interesul, deschiderea receptorului față de opera
literară, manifestare a artei, văzută drept stimul, iar pe de altă parte contemplarea acestei
forme artistice.
Pe un parcurs matematic al aprofundării unei opere de artă (deci și a textului litera r)
există trei etape51, fiecare generând- o pe cealaltă: curiozitatea, plăcerea și apoi nevoia
spirituală.
Textul literar, ca operă de artă, sensibilizează, în primul rând, apoi formează idei,
sentimente și atitudini. Niciodată aceste nu sunt doar rodul intenției creatorului, ci mereu sunt
prelucrate prin filtrul sensibilității și formației interioare a receptorului. De aceea, în școală,
elevul nu trebuie doar să fie curios sau încântat de textul pe care îl parcurge, ci trebuie să
devină un inițiat, un specialist în descifrarea lui. Abia când o operă artistică este descompusă
și reconstruită de către cel care o consideră ca atare, se poate spune că a fost atinsă substanța
ei.
Rolul profesorului într- un astfel de context al abordării textului literar în ansamb lul
său, este important. Pe lângă faptul că trebuie să -și conducă elevii în fundamentarea regulilor
de sintaxă, ortografie și punctuație, în ascultarea activă, în dobândirea deprinderilor de redacta
un text, acesta trebuie să -i pregătească pentru receptarea text literar, asemenea pregătirii în
vederea explorării unei opere de artă.
T. Vianu52considera că profesorul ideal ar trebui să fie, pe de o parte meticulos,
dedicat elevilor în scopul asimilării de către aceștia a tuturor cunoștințelor (și, cu toată
sinceritatea, mai ales astăzi, acesta este idealul: să -ți promoveze toți elevii examenele
naționale, să nu existe corigenți care să scadă renumele școlii, să obțină cât mai multe

51Iulian Boldea, Estet ica generală , http://www.scribd.com/doc/37547595/ESTETICA-GENERALA-Iulian-
Boldea (accesat la data de 10 august 2012)
52Tudor Vianu, Studii de literatura română , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965, p.11

79diplome de participare, dacă nu de premiu, la cele mai obscure și anonime concu rsuri „multi”,
„pluri”, „trans” etc., fără ca acestea să aibă vreo acoperire în cunoștințe) și pe de altă parte un
veritabil cercetător. E drept că, în acea perioadă cercetarea era orientată spre critică, spre
istorie și teorie literară, însă azi, ca profesor ea se îndreaptă spre experimentarea unor
modalități de lucru relativ noi, în reconstrucția altora tradiționale, în îmbinarea acestor tehnici,
în scopul obținerii succesului, și de ce nu, al eficientizării muncii sale.
Profesorul de astăzi trebuie să cunoască disciplina pe care o predă, dar și
psihopedagogie. De asemenea, cunoașterea particularităților de vârstă ale elevilor săi,
experiența personală și tactul pedagogic sunt alte criterii pe care un profesor trebuie să le
bifeze în formația sa.
În plan m ai puțin oficial, profesorul ar trebui să aibă în plus, spirit ludic, empatie,
umor, prezență de spirit, dicție, capacitatea de anticipa evenimentele, autocontrol și, nu în
ultimul rând să iubească copiii. Și ar mai fi ceva, din punctul meu de vedere: să aibă
capacitatea de a le transmite sentimentul datoriei, ideea că școala este un privilegiu, dar și o
responsabilitate.
7.2. Abordarea textului literar narativ în ciclul gimnazial
În particular, la gimnaziu, textul literar este, pe de o parte, instrument în achiziția unor
cunoștințe, pe de altă parte – modalitate de transmitere a unor idei, a unor sentimente,
catalizator al formării unei conștiințe proprii.
Din punct de vedere al valorii sale formative, textul literar constituie suportul însușirii
cunoștințelor de teorie literară, al exercițiilor de vocabular, al exercițiilor de compunere și nu
în ultimul rând al celor de lectură (așa cum punctam în capitolul anterior, p.70).
La începutul ciclului gimnazial elevul este oarecum familiarizat cu textul-suport.
Cunoaște atât textul literar epic sau liric, ba chiar și pe cel dramatic și textul nonliterar (chiar
dacă ultimele două, din activități transcurriculare), cu toate că fără a avea în minte noțiunile
teoretice. Astfel, el știe ce înseamnă versuri sau proză, ce înseamnă acțiunea, știe să
povestească un text cu propriile cuvinte, să desprindă mesajul unui text, să definească
persoana și personajul, să identifice personajele, timpul acțiunii, locul în care se desfășoară,
personajele și numele autorului.
Începutul este, așadar punctat încă din ciclul primar.
Programa școlară structurează conținuturile indicate fiecărui an de studiu, în parte, pe
trei categorii, care sunt interdependente, de fapt:
1. Lectura.

802.Practica rațională și funcțională a limbii.
3. Elemente de con strucție a comunicării.
În ceea ce privește abordarea textului literar epic, în clasele gimnaziale, acesta
reunește toate cele trei categorii de conținuturi, însă, dacă ultimele două sunt implicare
indirect în studierea acestui concept, prima dintre ele ( Lectura ) este identică și cu întâiul pas
în oricare dintre demersurile de înțelegere a unui mesaj.
În ciclul gimnazial, elevul ar trebui să parcurgă următoarele conținuturi53ale categoriei
Lectură , care vizează textul epic, în vederea dobândirii competențe lor specifice:
Clasa Teorie literară Textul
a V-a
-raportul dintre realitate și literatură;
-opera literară;
-structura operei literare: textul în proză. Ce se
povestește: narațiunea; cine participă la a cțiune:
personajul (portretul fizic și portretul mora l al
personajului); cine povestește: narat orul.
Modurile de expunere: narațiunea, descrierea,
dialogul;
-Figurile de stil. Personificarea. Comparația.
Enumerația. Repetiția. Epitetul.5-7 texte literare de bază,
incluzând fragmente ale
clasicilor literaturii române.
Specii literare obligatorii:
-schița;
– basmul.
a VI-a -Structura operei literare. Modurile de expunere.
Narațiunea (autor, narator, personaj; narațiunea
la persoana a III- a și narațiunea la persoana I;
subiectul operei literare, momentele subiectului;
timpul și spațiul în narațiune). Descrierea
(portretul literar, tabloul). Dialogul (mijloc de
caracterizare a personajelor);
-Figurile de stil (actualizare). Antiteza;
-Versificația (actualizare). Tipuri de rimă
(monorima, rima împerecheată, rima încrucișată,
rima îmbrățișată). Măsura. 6-8 texte literare de bază,
incluzând fragmente ale
clasicilor literaturii române.
Specii literare obligatorii:
– fabula.

53Programa școlară pentru Limba și literatura română , clasele a V-a – a VIII- a, aprobată prin ordin al
ministrului nr. 5097/09.09.2009.

81a VII-a -Structura operei literare. Structuri în textele epice
(procedee de legare a secvențelor, timp, spațiu,
modalități de caracterizare a personajelor);
-Figurile de stil. Repetiția fonetică (aliterația).
Metafora. Hiperbola;
-Versificația. Tipuri de rimă. Ritmul. Piciorul
metric (bisilabic). Tipuri de ritm (iambic și
trohaic);6-8 te xte literare de bază,
incluzând fragmente ale
clasicilor literaturii române.
Specii literare obligatorii:
– nuvela.
a VIII-a -Structurarea operei literare. Actualizarea – prin
investigarea unor texte literare – a cunoștințelor
referitoare la structura textelor narative (logica
acțiunii, timpul, spațiul narațiunii). Relațiile
dintre personaje. Caracterizarea personajelor;
-Figurile de stil (actualizare). Alegoria.
-Versificația. Măsura, rima, piciorul metric,
ritmul, versul, strofa (actualizare). Versul liber.5-7 texte literare de bază,
incluzând fragmente ale
clasicilor literaturii române.
Specii literare obligatorii:
-balada populară;
-romanul;
-*scrieri SF
7.3. Lectura, repere metodologice
Așa cum afirmam anterior, primul pas în debutul comprehensi unii unui text, nu
neapărat epic, este lectura. Alina Pamfil54realizează o un model al lecturii și al celorlalți
factori care interacționează cu aceasta, în scopul descifrării textului. Astfel aceasta formulează
cele trei componente de care depinde comprehensiunea textului: cititorul – care percepe un
text prin prisma cunoștințelor sale de limbă, de teorie literară, prin prisma atitudinii față de
acesta și în funcție de desfășurarea proceselor sale cognitive; textul – care depinde de
accesibilitatea sa, de sfera de interes din care face parte, de lizibilitate; contextul –se referă la
condițiile în care se produce interacțiunea dintre text și cititorul său, elev: liniștea din sala de
clasă, atmosfera din interiorul grupului –clasă, relațiile dintre membrii acestui grup, interesul
elevului pentru text.

54Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise , Pitești, Editura Paralela
45, 2008, pp. 131 -138.

82Tot Alina Pamfil55analizează dinamica didacticii lecturii, distingând trei etape în
fundamentarea acestei metode de abordare a textului:
-etapa tradiționalistă (care a durat aproape un secol, al XX-lea) în care înțelegerea textului
stă sub semnul cunoștințelor de vocabular și sintaxă, iar singurul text -suport acceptat este
cel literar;
-anii '70, când se pregătește „modelul comunicativ” și când textul literar este „detronat” de
cel nonliterar, iar acum înțelegerea este deplasată în sensul apropierii de conținutul
textului-suport;
-anii '90, când se unifică cele două direcții, când textul literar revine în forță, iar accepție
este îmbogățită: astfel textul literar înseamnă perfecțiune a formei, este purtător de mes aje,
este formator de opinii.
Practicile actuale, în domeniul didacticii limbii și literaturii române arată că lectura
este, de- o potrivă activitate de exersare și de potențare a achizițiilor de limbă, dar și mijloc de
pătrundere și apoi de valorizare a ideilor, a cunoașterii.
7.4.Abordarea conceptelor de teorie literară, în studiul operelor epice
Însușirea conceptelor de teorie literară este un proces complex, care se desfășoară,
datorită aplicării lor nemijlocite pe textul literar, pe suport afectiv, ceea ce sporește
eficacitatea demersului.
Sistemul pe care noțiunile de teorie literară îl alcătuiesc este liniar, în majoritatea
situațiilor. Astfel, în general, figurile de stil sunt asimilate în ordinea în care au fost planificate
sau în ordinea plasării textelor în manualul folosit și nu se mai revine, pe parcursul anilor,
asupra lor.
Alte noțiuni sunt învățate după modelul concentric, așa cum este cazul genurilor
literare. Caracteristicile acestora se reiau în fiecare oră de literatură sau comunicare parcursă.
Studierea noțiunilor de această factură se face după modelul abordării oricărei noțiuni
de gramatică, în general, însă deși implică logica atât de utilizată în abordarea acestei
discipline, beneficiază de identificarea, de raportarea la un suport artistic atractiv, așa cum
este textul literar.
În cazul epicului, noțiunile de teorie literară vizate de programa școlară sunt legate de
tipologia speciilor genului epic, structurile specifice operei epice, câteva dintre figurile de stil
prezente în aceste opere (în textele- suport), modalitățile de expunere, noțiuni de versificație.

55Ibidem, pp.129 -130.

83Un posibil demers schematic al dobândirii de cunoștințe în domeniul teoriei literare ar
fi acesta:
-contactul cu textul-suport;
-lectura explicativă a acestuia;
-identificarea caracteristicilor conceptului vizat;
-formularea definiției acestuia;
-fixarea, prin recunoaștere și interpretare a respectivului concept.
În cazul noțiunilor identificabile pe text, într -o sintagmă (figurile de stil, elementele de
versificație) este mai simp lu, demersul este unul deductiv, de la particular la general. În
situația în care noțiunea de teorie literară nu poate fi identificată decât prin lecturarea unui
pasaj mai lung, a întregului text, se pune și problema descifrării acelui text. Este cazul
hiperbolei sau al modalităților de expunere.
Rolul profesorului este important aici și se manifestă mai ales în alegerea textului –
suport potrivit, în concordanță cu noțiunile vizate, deoarece o abordare abstractă, în afara
textului este sortită eșecului, la fel ca și cea în care textul nu prezintă evident caracteristica
urmărită. De asemenea, experiența de învățare a elevilor este importantă, la fel ca și revenirea
periodică asupra achizițiilor, în scopul prevenirii uitării. Sublinierea scopului pentru care se
învață noțiunea și încurajarea elevilor să -și exprime opiniile deschis față de text sunt alte
elemente care contribuie la reușită.
Una dintre experiențele pe care le -am avut la clasă, pe parcursul anilor anteriori, mă
îndreptățește să susțin aceste ipotez e.
Nuvela, ca specie literară este un subiect al lecțiilor de teorie literară la nivelul
claselor a VII- a și a VIII -a. Aceste lecții se abordează integrativ, odată cu aprofundarea
textelor- suport, alese. Așa cum am menționat în capitolul anterior, utilizez la clasă manualele
existente, ale editurii Humanitas Educațional.
Mai întâi am abordat conceptul de nuvelă, la nivelul clasei a VII -a, prin intermediul
textului propus de manualul editurii Humanitas Educațional –Două loturi al lui I.L.
Caragiale.
Aici este evidentă evoluția personajului, pe care elevii l -au urmărit, l -au interpretat, au
notat transformările prin care trece, au stabilit cauza declanșatoare a conflictului interior etc.
În clasa a VIII- a, cu prilejul aprofundării acestei specii literare, t extul-suport a fost Popa
Tanda , al lui Ioan Slavici. Deși elevii (din aceeași clasă) erau mai mari, consider că motivul
pentru care le- a fost mai greu să urmeze același demers, ca în cazul primului exemplu, a fost
neadecvarea textului.

84Posibilele cauze ale dificultății constau, în opinia mea, în mai puțina cunoaștere a
operei lui Slavici și, implicit al înțelegerii stilului său (cu frază greoaie, în care aceleași
cuvinte sunt folosite fără intenția de a crea repetiție), din cauza dinamicii personajului
principal care nu este atât de evidentă ca în cazul lui Lefter Popescu și nu în ultimul rând din
cauza neimplicării în totalitate a elevilor: subiectul propus este mai puțin interesant,
comparativ cu cel din Două loturi , personajul este mai realist înfățișat, mai mult decât atât – îi
lipsește tenta de culoare pe care Caragiale o dă prin umor și ironie, lipsa vreunei legături cu
experiența de viață anterioară a elevilor.
Un punct important al succesului însușirii noțiunii de nuvelă, în cazul textului Două
loturi este posibilitatea dramatizării și apoi a interpretării lui, chiar de către elevi, proiect care
le-a făcut plăcere și le -a sedimentat achizițiile legate de acest text.
În concluzie, textul- suport este una dintre condițiile principale, susțin eu, în atinge rea
succesului procesului de învățare.
7.5. Rolul noțiunilor de vocabular și a regulilor gramaticale în
înțelegerea textului epic
Așa cum abordarea textului literar la clasă vizează lectura, achiziția unor concepte
literare și totodată cristalizarea unor idei, atitudini și sentimente, în conștiința elevilor și
vocabularul sau gramatica reprezintă două coordonate ale comprehensiunii acestui text.
Este vorba de o interdependență aici: textul -suport este mijloc de exersare și de fixare
a cunoștințelor de vocabular și gramatică, iar depășirea eventualelor dificultăți legate de
receptarea textului se realizează prin intermediul acestor tipuri de exerciții.
Mai mult decât atât, în demersul de interpretare a textului literar, un rol important
pentru identific area semnificațiile sale îl au cuvintele folosite. Câmpul lexical poate ajuta la
identificarea temei, la conturarea portretului vreunui personaj etc., iar timpurile gramaticale
de asemenea, contribuie la elucidarea intențiilor autorului.
În altă ordine de idei, doar stăpânire unei limbi curate, corecte poate da măsura
interpretării unui text. Expresivitatea, nuanțarea, coerența sunt puncte de reper în evaluarea
oricărei compoziții.

857.6. Metode și tehnici folosite în predarea –învățarea textului epic, în
gimnaziu
Atunci când lecția de limba română poartă titlul unui text literar, și acest fapt are loc
de mai multe ori pe parcursul unității de învățare de parcurs, profesorul a prevăzut deja, în
planificarea calendaristică și pe unități strategiile didactice după care se va ghida, în
conducerea elevilor spre obținerea de noi achiziții.
Textul literar și abordarea lui înseamnă lectură, exerciții de vocabular și de gramatică,
achiziția de noi noțiuni de teorie literară, interpretare în urma înțelegerii, fo rmare de idei sau
atitudini, plăcere, înălțare, prin forța noului univers descoperit.
Toate acestea se găsesc formulate în programa școlară prin intermediul competențelor,
valorilor și atitudinilor, la nivelul general, al disciplinei și al individului și la nivel social și
civic.
Competența de lectură vizată în primul rând de propunerea ca și conținut a unui text
literar, este însoțită de competența culturală . Atingerea acestor tipuri de competențe depinde
de strategia folosită în studierea textului.
Pedag ogia și, în particular, didactica textului literar presupun elaborarea urmarea unor
pași necesari studierii textului propus. De -a lungul timpului au existat numeroase modele de
scenarii proiectate în vederea studierii textului literar. Spre exemplu, există două tendințe de
studiere a textului literar: una reprezentată de cercetătorii francezi care aspiră spre
obiectivitate, spre abordarea textului prin prisma teoriei literare și una americană, orientată
spre subiectivitate, adică spre descrierea structurii și descoperirea sensului textului56. Textul
literar este supus pe de o parte înțelegerii, iar înțelegerea generează interpretare.
Raportându- mă atât la aceste studii, cât și la modul de evaluare practicat astăzi de
către experții în educație de la noi din țară, am constatat că acesta este dezideratul studierii
unui text literar.
Analizând mai multe modele57strategice în studierea textului literar (J. Langer, R.
Scholes, D. Barnes, A. Pamfil), consider că acestea converg, astfel încât aș putea schița astfel
succesiunea pașilor despre care vorbeam mai sus:
-conversație inițială, profesor -elevi, despre impresia pe care o lasă titlul și primul paragraf
citit;
-lectura individuală a textului;

56Ibidem , p. 139
57Ibidem, pp. 142 – 168

86-conversație profesor –elevi privind emoțiile create de lectura acestuia, legăturile dintre
conținutul de idei și sentimente și experiențele personale ale elevilor;
-dezbatere pe tema așteptărilor inițiale (sub imperiul titlului și al primului paragraf citit) și
concret;
-identificarea eventualelor cuvinte necunoscute și explicar ea acestora;
-relectura;
-exerciții de înțelegere a textului: întrebări pe baza acestuia, descrierea unor secvențe,
povestirea cu propriile cuvinte, etc.;
Textul literar epic implică, după cum am arătat în capitolul anterior, concepte de teorie
literară care sunt identificabile pe textul dat și care circumscriu epicul și concepte de analiză
complexă, de sinteză care urmăresc aprofundarea formelor pe care le îmbracă epicul.
Textul literar epic înseamnă acțiune, mai precis relatarea unei succesiuni de
eveniment e. Evidențierea acestei acțiuni, trasează practic harta pe care elevii o urmează în
stabilirea celorlalte structuri specifice textului epic: ce se întâmplă în text, cine săvârșește
acțiunea, din ce cauă se întâmplă ce se întâmplă, cum? .
Obișnuiesc să exem plific pentru elevi, atunci când definesc textul narativ, folosind
experiența de viață a elevilor. De exemplu, le cer să -mi povestească câte un incident petrecut
la școală sau acasă, despre care am aflat. Încerc apoi să le organizez relatările, în funcție de
întrebările de mai sus și să stabilesc ce înseamnă acțiunea. Evidențiez legătura dintre
evenimentele derulate (de tip cauză – efect).
A doua etapă a fundamentării conceptului de text narativ este prezentarea unui text,
literar sau nonliterar, în care ex istă toate aceste repere. Încerc să îi determin să găsească în
text răspunsul la întrebările de mai sus.
Ultima dintre etape este să le cer să construiască, pe o temă dată un text narativ, care
să conțină toate structurile identificate.
De fiecare dată, câ nd se impune predarea- învățarea vreunei structuri specifice textului
epic: narator, personaj, timp și spațiu, acțiune, reamintesc elevilor aceste etape.
În predarea – învățarea noțiunilor pe care le impune textul epic se pot folosi în ciclul
gimnazial: lectura, explicația, narațiunea, descrierea, demonstrația, expunerea,
conversația, dezbaterea, exercițiul . Acestea sunt metodele denumite generic, astfel cele din
pedagogia tradițională, din care s -au individualizat și cele moderne: pălăriile gânditoare,
ciorchinele, cubul, Philips 6-6 etc.

877.6.1. Lectura
În partea de început a acestui capitol am discutat despre lectură , ca etapă a demersului de
studiere a textului literar, în general, însă lectura în sine este și o metodă activă de învățare, al
cărei prod us finit este comprehensiunea textului.58Cea mai productivă dintre formele sale este
lectura activă. Aceasta înseamnă corelarea unor procese cognitive complexe: deducerea
sensului cuvintelor în context, reactualizarea unor experiențe de viață, reale sau vi rtuale, în
raport cu cele conținute de textul – suport, identificarea ideilor principale, ale reperelor
textului, asimilarea cunoștințelor noi, prin analiza și sinteza conceptelor contactate.
Lectura ia mai multe forme, în cadrul procesului instructiv-educ ativ, în funcție de scopul
demersului și de strategiile alese de profesor. Mai jos redau câteva dintre formele acesteia,
care își au aplicabilitatea în studiul textului epic, la gimnaziu:
Lectura critică – propune analiza materialului (a textului – suport), sugerând
cititorului să treacă dincolo de conținut, la nivelul semnificației; poate fi aplicată în
cazul basmului sau a fabulei, la nivelul interpretării mesajului pe care îl transmite
acest tip de text. Înainte de a formula răspunsul la cerințe de acest tip, elevul trebuie să
recitească textul, cu atenție, pentru a descoperi mesajul acestuia. Sigur că această
lectură critică este o metodă productivă de comprehensiune a textului literar, deoarece
pune în valoare nu numai cunoștințele de specialitate ale elevului, ci și capacitatea sa
exprimare verbală și conținutul de atitudini și sentimente pe care le -a primit prin
intermediul textului. Este atât o metodă de exersare a unor deprinderi ale elevilor, de
evaluare a cunoștințelor legate de fabulă sau de basm, de descoperire a personalității și
a unui sistem propriu de valori.
Lecturile paralele evidențiază elementele comune sau diferite ale textelor citite. Se
poate aplica în cazul comparației a două opere literare, de exemplu în scopul
diferențierii schiței de nuvelă și povestire. Este adevărat că, din cauza lipsei timpului
nu este o metodă care să poată fi utilizată prea des.
Lectura explicativă este cel mai frecvent utilizat demers în studiul textului literar. În
cazul textelor epice are dezavantajul că de realizează lent, cu mare consum de timp
și nu prezintă interes pentru elevi. De exemplu, în cazul textelor lungi, ca basmul
sau nuvela, nemaivorbind de roman, elevul este plictisit și chiar dezgustat de
monotonia extragerii ideilor principale, de realizarea în scris a rezumatului etc.

58Ioan Cerghit, Metode de învățământ , Iași, Editura Polirom, 2006.

88Lectura problematizată este bazată pe câteva întrebări plasate de profesor, la care
elevii trebuie să găsească răspunsurile. Este o metodă valoroasă, care stimulează
gândirea elevilor și poate fi folosită și în cadrul oricărei lecții.
Lectura investigație de text se poate utiliza mai ales în cadrul evaluării pe bază de
portofoliu sau în cazul activităților alternative: consultații cercuri de lectură. Aceasta
presupune analiza unui text științific sau a textului -suport, în scopul extragerii unor
informații de o anumită factură. Și întocmirea fișelor de lectură poate fi bazată pe
această metodă de învățare.
7.6.2. Explicația
Cu toate că există astăzi o tendință de a exclude metodele expozitive din procesul de
predare- învățare, acestea sunt eficiente și nu se poate renunța la ele.
Explicația este una dintre cele mai ușoare și mai eficiente căi de predare -învățare,
bazată pe argumentare deductivă. În cadrul abordării textului epic, există două dintre
variantele sub care se înfățișează aceasta.
Mai întâi este vorba de etapa de identificare a cuvintelor necunoscute, prezente într-un
text. Sigur că prezența lor este importantă, contribuind la crearea unui anumit tip de
atmosferă, la „prinderea” cititorului în timp și spațiu, pentru a îl apropia cât mai mult de
acțiune. Deci, este firesc să existe aceste cuvinte, al căror sens copilul nu -l cunoaște. Într –
adevăr, ideal ar fi, ca sensul lor, ca și în cazul limbilor străine, să fie dedus din context, dar
când acest lucru nu se poate întâm pla, explicația profesorului este singura care clarifică
situația.
Este adevărat că ideal ar fi, ca explicația acestor noțiuni, cuvinte necunoscute să se
transforme în muncă de documentare, lucru cu cartea și fiecare elev să poată căuta în dicționar
sensul cuvintelor, însă aceeași lipsă a timpului este piedica.
De curând am experimentat și această tehnică, fără a renunța la explicație, ca metodă
didactică. În cadrul orei de limba română, permit elevilor să folosească accesând internetul
nemaipomenita sursă care este dexonline. Este chiar un demers reușit, însă în primul rând
depinde de relația profesor -elev, de raporturile dintre ei. Este destul de greu să -i menții pe
elevi aproape, cu o astfel de tentație (telefoanele moderne, de tip smartphone) care îi dis trage
permanent. Oricum, consider că merită încercată această pseudometodă de explicare a
cuvintelor.
Explicația este prezentă și în cazul în care textul necesită o încadrare în opera
scriitorului, când conținutul este fragmentat. Sigur că atunci trebuie să se facă legătura cu

89opera scriitorului. Este cazul, în ceea ce mă privește, textului Iapa lui Vodă , povestire extrasă
din volumul de povestiri Hanu – Ancuței al lui Mihail Sadoveanu, text prezent în manualul de
limba română pentru clasa a VII -a (editura Humanitas Educațional).
Citirea textului, dar mai ales a introducerii, care fixează „rama”, are nevoie de
explicații. Îndrăznesc să afirm că ar chiar foarte plăcut și interesant și util totodată, ca întregul
volum să fie prezentat elevilor. Din păcate nu am realizat acest demers în clasă, ci prin
intermediul muncii independente, povestirea în ramă și în general povestirea, nefiind cuprinsă
în programă. Acest text este util pentru discutarea câtorva concepte de teorie literară: narator,
timp și spațiu, perso naje, personaje-martor, însă prezentarea povestirilor care sunt cuprinse în
volum explicarea tehnicii acestui tip de povestire, cu accent pe narator, autor, personaj este
eficientă și consider eu, lărgește considerabil universul elevilor de gimnaziu.
7.6.3. Povestirea și descrierea
Metoda povestirii sau a narațiunii este tot o metodă expozitivă, tradițională. Aceasta
constă în expunerea unor fapte în scopul lărgirii universului de cunoștințe sau în scopul
trezirii interesului pentru un subiect.
Pentru a f i o metodă eficientă, narațiunea trebuie să se supună conținutului și să fie
susținută de calitățile de orator ale profesorului. Prin intermediul acesteia se poate crea
atmosfera necesară a pășirii în lumea fantasticului, prezent în textul ce va fi abordat. Iarăși
exemplific prin raportare la un conținut marcat cu asterisc în programa școlară –scrierile SF .
Deși nu figurează pe lista de conținuturi obligatorii, l -am parcurs la clasă, iar succesul a fost
evident. Într- adevăr am vizat reamintirea conceptelor de teorie literară și între ele, încadrarea
unui text în genul epic. În manualul de la clasă textul suport este Planeta celor doi sori , al lui
Horia Aramă.
Aici am transferat oarecum elevilor sarcina de a povesti, inițial. Le -am solicitat să -mi
povesteas că, în funcție de preferințele lor, un film de factură SF. Nu a fost deloc o sarcină
grea, deoarece majoritatea urmăresc astfel seriale . Doi elevi au povestit fiecare subiectul unui
câte unui film. Apoi, am evidențiat trăsăturile acestor scrieri, în lumin a universului pe care îl
creează, a cuvintelor folosite, a personajelor, timpului și spațiului care apare.
După această etapă parcursă am lansat invitația la lectura concretă a textului -suport, pe
care l-am discutat apoi.
Am optat pentru povestirea unui film și nu a unei cărți deoarece consider că acest
demers este mai actual și mai realist, mai ales în contextul în care profesorul ar trebui să

90precizeze mereu, în cazul studiului textelor epice legătura dintre film (țină a interesului
elevilor), chiar dac ă acesta nu este vreo ecranizare după texte cuprinse în programă și text.
Descrierea este tot o metodă expozitivă, constând în redarea caracteristicilor unui
element care face obiectul demersului instructiv- educativ. Se folosește după aceleași principii
cași narațiunea, însă nu are același impact în rândul elevilor.
Atunci când este aplicată în caracterizarea unui personaj, de exemplu, descrierea într –
adevăr suscită interesul elevului, însă mereu se vede latura ei statică, raportând -o mai ales la
narațiune .
7.6.4. Demonstrația
Demonstrația este o altă metodă folosită la orele de limba română, mai ales în
abordarea textului epic. Aceasta constă în prezentarea de obiecte concrete sau de substitute ale
lor. În studiul textului epic, de multe ori de face apel la film, atât pentru a evidenția unul
dintre conceptele de teoria a literaturii, cât și pentru abordarea efectivă a textului narativ. Se
știe că elevii participă cu mai mult interes la vizionarea unui film, decât la cititul unui
fragment, cât de scurt de text. Relația dintre film și text o voi discuta în cadrul capitolului
legat de transdisciplinaritate.
7.6.5. Expunerea
Expunerea este o metodă de aceeași factură cu narațiunea și descrierea. Deși a fost o
metodă îndelung criticată pentru rolul pe care îl deține profesorul în cadrul acesteia, nu se
poate renunța la ea, în opinia mea. Sunt îndreptățită să afirm aceasta deoarece niciodată
definițiile, relațiile dintre concepte nu pot fi elemente la care să se renunțe în desfășurarea
procesului de învățământ.
Bineînțeles că rolul profesorului este important, deoarece acesta poate schimba cursul
expunerii înspre dezbatere, înspre activizarea elevilor în scopul clarificării noțiunilor expuse.
7.6.6. Conversația
Conversația este metoda omniprezentă în demersul instructiv – educativ. Tendința
didacticii actuale migrează tot mai mult înspre dialogul dintre profesor și elevi. Acest dialog

91este cea mai eficientă și activă metodă de învățare, astfel încât conversația a făcut obiectul
numeroaselor cercetări metodice.
În cadrul orei de limba și literatura română, în abordarea textului epic se face apel atât
la conversația catihetică, tradițională, cât și la conversația euristică.
Dialogul permanent dintre profesor și elevi face ca demersul de învățare să fie unul
firesc. Succesiunea de întrebări și răspunsuri are rolul de a conduce elevul spre dobândirea de
noi cunoștințe, spre aplicarea acestora, spre formarea de deprinderi și priceperi în care să -și
exerseze aceste achiziții. Conversația euristică poate fi folosită în toate tipurile de lecții, iar în
ceea ce privește textul literar epic, însuși comentariul literar al acestuia reprezintă o sinteză a
conversației.
Prin intermediul acestei metode, elevul este condus să descopere și să puncteze
trăsăturile care fac un text să se încadreze într -o anume tipologie etc.
7.6.7. Dezbaterea
Dezbaterea este o variantă a conversației euristice, care accentuează activitatea
elevilor. Organizarea acestei dezbateri pe teme interesante, într- un cadru propice, favorizează
nu numai gân direa elevilor, ci și producerea de idei pertinente, interesante inedit.
O astfel de metodă a îmbrăcat, într -unul dintre demersurile personale, forma
procesului intentat lupului care a ucis- o pe căprioară, în textul Căprioara (Emil Gârleanu),
studiat la nivelul clasei a V-a.
Am constituit două grupuri, de fapt două tabere separate de întrebarea: Este lupul
vinovat că a ucis căprioara? Nu a fost necesară o documentare prealabilă a elevilor, mai mult
decât au făcut -o individual și voluntar, după prima oră în care am abordat acest text.
Elevii au fost încântați și incitați de subiectul propus și au încercat să -și argumenteze
cât mai serios poziția. Am asistat la expunerea cazului, la prezentarea „crimei”, la factorii
subiectivi în această parte: devotamentul mamei, candoarea puiului, intențiile mamei de a -și
duce puiul departe etc., expunere realizată de elevii din prima grupă. Tot aici s -a format și un
curent care prezenta „ticăloșia” și „antecedentele” lupului de -a lungul altor episoade: Scufița
Roșie, Capra cu trei iezi etc.
Tabăra adversă a venit cu argumente „științifice”, obiective obținute din
documentarele urmărite la televizor, în care apărea ideea că lupul este un animal carnivor, că
este util prin rolul de sanitar al pădurii, dar cea mai interesantă ipoteză, din punctul meu de
vedere ca adult a fost evidențierea concepției copilului de clasa a V -a că animalele de pradă

92ucid din necesitate și nu din cruzime. Emoționant, pentru o generație atât de blamată pentru
superficialitate și insensibilitate…
Oricu m obiectivul strict legat de explorarea narațiunii, de evidențierea elementelor
caracteristice ale acesteia, de cultivarea interesului pentru lectură și participarea cu interes și
activă la oră au fost atinse. Bonusul (în ceea ce mă privește) l -au constitu it ideile sănătoase,
dar mai ales neașteptate ale celor mici.
7.6.8. Exercițiul
Exercițiul este forma frecventă de însușire a noilor cunoștințe. Acesta presupune
implicarea deplină a elevului în procesul instructiv -educativ, în scopul consolidării
cunoștințelor. Este de nelipsit în oricare dintre demersurile didactice, iar acest fapt a dus la o
clasificare a acestei forme de învățare: astfel există exerciții de identificare, de recunoaștere a
unor concepte, exerciții de asociere, de exprimare etc. Acestea stau la baza formării de
automatisme, a dezvoltării deprinderilor.
Exercițiul este oarecum înrudit cu algoritmizarea, adică succesiunea prestabilită de
operații care conduce la efectuarea unei sarcini. De exemplu, realizarea unei compuneri prin
care să fie caracterizat un personaj literar presupune o succesiune de exerciții:
-cine este personajul (exerciții de identificare);
-care este numele lui (exerciții de identificare);
-trăsăturile sale fizice și morale (exerciții de identificare);
-ce fapte săvârșește a cesta (exerciții de identificare);
-ce rol are el în narațiune (analiza și sinteza informațiilor, corelarea lor);
-care sunt relațiile lui cu celelalte personaje (analiza și sinteza informațiilor, corelarea
lor);
-care este opinia mea, legată de acesta (expri marea argumentată a opiniei);
7.6.9. Metode moderne
Metodele moderne de învățare reunesc și revalorizează metodele tradiționale. Astfel
majoritatea acestor metode folosesc exercițiul, explicația, conversația, lectura etc. însă
accentuează elevul și acti vitatea lui. Voi prezenta mai jos câteva dintre acestea, pe care le-am
folosit la clasă. Ar mai fi dramatizarea, jocul de rol, care însă apare integrat în unele dintre
aceste metode.

93Știu –Vreau să știu –Am învățat este un model creat de D. Ogle și poat e constitui atât
o metodă în sine, aplicată într -o secvență a lecției, cât și o modalitate globală de
structurare a întregii lecții.
Importanța ei se concretizează prin modul în care valorizează cunoștințele deja
acumulate de elev, legându-le de cele care urmează a fi predate. Totodată activizează
elevul, implicându- l direct, prin prisma notării de către acesta a așteptărilor pe care le
are față de tema abordată.
Etapele unui astfel de demers ar putea fi incluse într-un tabel, cu trei coloane,
pe care elevul să -l completeze.
Am aplicat această metodă în cadrul studierii basmului, la clasa a V -a, textul –
suport fiind basmul Prâslea cel voinic și merele de aur .
După ce abordasem în orele anterioare conținutul textului, de această dată vizam
definirea conceptului de basm și identificarea caracteristicilor acestuia. Am distribuit
fișe de lucru, apoi am cerut elevilor să completeze în fiecare coloană. Am sintetizat
apoi aceste fișe:
Știu Vreau să știu Am învățat
-despre ce este vorba în
basm;
-ce se întâmplă;
-care sunt personajele;
-când și unde se petrece
acțiunea;
-să povestesc basmul.-când și cum a apărut
basmul;
-ce a însemnat el pentru
oameni;-definiția basmului;
-originea sa;
-caracteristicile și
simbolurile acestuia.
Sigur că le -am sintetizat folosind propriile- mi cuvinte. Fișele originale
conțineau, în general, aceste idei, dar și multe altele, mai ales la nivelul celei de -a
doua coloane. Mi s- a părut necesar ca toate nelămuririle lor să fie elucidate, mai ales
că această situație a generat implicarea tuturor elevilor din clasă și chiar dacă unele
dintre nedumeriri au stârnit zâmbete, ele au contribuit la fixarea cunoștințelor despre
această specie literară.
Metoda cadranelor este altă metodă activ participativă, care presupune, de asemenea
activizarea elevilor. Astfel, înainte de folosirea ei, profesorul trebuie să rezume și să
sintetizeze conținutul lecției.

94 Tabla, respectiv caietul sau fișa, se împarte în patru părți, notându -se în fiecare
cadran obținut câte un domeniu vizat. Elevul trebuie să completeze, de exemplu, în
primul cadran ideile principale ale textului epic, în al doilea – sentimentele pe care le-
a trezit conținutul te xtului, în cadranul al treilea se stabilesc l egături logice între
conținut și cunoștințele anterioare ale elevilor, iar în cadranul al patrulea se
cuprinde „mora la” sau „învățătura”, ce se desprinde din conținutul de idei al textului
studiat.
Metoda ciorchinelui favorizează gândirea creatoarea a elevilor și realizează o sinteză a
tuturor informațiilor pe care ei le dețin față de o anumită problemă. De exemplu în
debutul demersului de caracterizare a personajului dintr-un text epic, am scris în
centrul tablei numele acestuia și am solicitat elevilor să scrie cât mai multe trăsături
ale acestuia. Am unit totalitatea cuvintelor și enunțurilor obținute sub forma unui
ciorchine. De asemenea această metodă se poate aplica în finalul unei lecții de teorie
literară, iar ciorchinele să se realize ze prin notarea caracteristicilor conceptului
achiziționat.
Metoda pălăriilor gânditoare , de asemenea stimulează creativitatea și interesul
elevilor pentru lecție. Elevii se împart în grupuri de câte șase și fiecare dintre membrii
grupului primește o pălărie colorată.
Pălăria albă conferă purtătorului obiectivitate asupra textului, cea roșie
presupune descătușarea imaginației, cea neagră impune prudență, cea galbenă –
optimism, cea verde stimulează gândirea, iar cea albastră reprezintă lid erul grupului
care organizează activitatea acestuia.
Am aplicat această metodă în cazul abordării textului romanului Baltagul , la
clasa a VIII- a. Am înlocuit pălăriile cu reprezentări miniaturale sub forma unor
ecusoane. Astfel purtătorii culorii albe au primit sarcina de a rezuma și apoi de a
expune evenimentele din roman, purtătorii culorii roșii au avut de evidențiat
momentele emoționante surprinse, purtătorii culorii negre au construit ipoteze
pesimiste asupra Vitoriei și a parcursului ei , cei care au purtat galben au schimbat
deznodământul, cei cu verde au enunțat morala, mesajul textului.
Majoritatea acestor ultime metode discutate se bazează pe una dintre funcțiile jocului
–cea de mijlocire a învățării. Jocul este una dintre cele mai atractive și mai productive,
totodată metode folosite în procesul instructiv -educativ. De remarcat este faptul că,
majoritatea acestor metode de învățare apelează la el.

95Îmbinarea diferitelor metode și alegerea strategiei optime depinde de măiestria, d e
tactul și de interesul fiecărui profesor. Nu există o rețetă a succesului, însă, așa cum afirmam
și într -un capitol anterior, jocul și spiritul ludic ar trebui să intervină în derularea procesului
de predare – învățare.

968.INTERDISCIPLINARITATE, PLURIDISCIPLINARITATE ȘI
TRANSDISCIPLINARITATE ÎN STUDIUL GENULUI EPIC,
ÎN GIMNAZIU
Cunoașterea în ansamblul ei stă sub semnul intersecției dintre discipline. Noțiuni ca
interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate sau transdiscip linaritate se leagă și de abordarea
textului epic.
Literatura în ansamblul ei constituie de fapt o abordare transdisciplinară, în studiul
unui text se abordându- se integrat teoria literară, gramatica și ortografia.
Interdisciplinaritatea se referă la transferul unei metode de la o disciplină la alta.
Spre exemplu, în cazul studiului textului epic, nu o dată se recurge la algoritmizări, de genul
celor matematice.
De asemenea, pentru stabilirea dacă un text este epic, se recurge la numărarea
personajelor sau a evenimentelor apoi la relația care se stabilește între acestea, de tip cauză –
efect.
Concret, în cazul structurării lecțiilor de limba română, la clasa a V -a, mai întâi am
abordat narațiunea, care înseamnă derulare de evenimente, deci acțiune, mișcare. În orele de
după, am aprofundat verbul, pe care l -am evidențiat apelând la numărarea cuvintelor care
exprimă acțiuni, în narațiunea deja parcursă.
Pluridisciplinaritatea presupune abordarea textului epic prin prisma mai multor
discipline. De exemplu, istoria, religia sau etnografia în cazul basmului. Înainte de a descifra
semnificațiile acțiunilor săvârșite de un personaj de basm, trebuie discutate obiceiurile și
credințele populare care apar, elementele de religie și istorie care pot susține formularea un or
ipoteze. Este destul de dificil a recurge la aceste metode la clasa a V- a, când se studiază
basmul, însă neapărat trebuie luate în considerare, mai ales în situația pregătirii în vederea
susținerii examenelor naționale, la clasa a VIII -a.
Transdisciplin aritatea oferă o viziune unitară asupra lumii. Același text epic poate fi
raportat la un afiș, la o pictură sau la un film. Această abordare este utilizată frecvent în cadrul
metodelor activ- participative și susțin eu, fiecare lecție de literatură este, de fapt o abordare
transdisciplinară. Vizionarea și comentarea unor filme, analizarea unor ilustrații, afișe,

97comentarea în paralel a două opere de artă: text și tablou sau frescă, pe aceeași temă înseamnă
abordare transdisciplinară.

98CONCLUZII
Ora de limba română și în mod particular cea de literatură pune profesorul, dar și
elevul, într- un context definit permanent, de inedit. Citirea, înțelegerea și apoi interpretarea
textului facilitează accederea individului spre cunoaștere, spre înălțare.
Între textele care captează cititorul, mai ales cel de vârstă școlară, textul epic se
remarcă prin superioritate, asupra celorlalte tipuri.
Studiul acestui tip de text, mai bine spus metode de valorificare a acestuia, în scopul
formării competențelor de înțelegere sau de exprimare scrisă și orală a elevilor merită să facă
obiectul unei cercetări.
În întocmirea acestei lucrări am pornit de la aceste premise.
Literatura este un mijloc prețios pentru formarea personalității elevului, în concordanță
cu finalitățile și idealul educațional. Înainte ca literatura să fie predată, ea trebuie receptată
corespunzător, fiind o artă.
În lucrarea Modalități de abordare a textelor epice în învățământul gimnazial am
încercat să cuprind, pe scurt, moment e semnificative din istoria literaturii, focalizând pe genul
epic, atât în plan universal, cât și în plan național.
Demersul meu a fost relativ ușor, în ceea ce privește culegerea de informații,
documentarea referitoare la prima parte, însă dificilă în ceea ce privește partea de producție de
literatură contemporană. Este de înțeles lipsa informației asupra literaturii postmoderniste,
deoarece critica, îmi permit să afirm, nu este obiectivă. Pe de o parte, se conturează tendința
de a critica dra stic opera artistului contemporan, mai ales în ceea ce privește originalitatea
conținutului și pe de altă parte, tendința de a supraaprecia, prin prisma evidentei drame a
autorului de factură postmodernă. Într -adevăr, întrebarea Ce nu a fost deja creat? în ceea ce
privește literatura, este legitimă.
Partea a doua a lucrării este constituită de o trecere în revistă a modului în care textul
epic este reprezentat în programa școlară de gimnaziu, în manualele existente și în didactica
de specialitate.
În ana liza reprezentării, prin intermediul manualelor, am realizat o investigație a
acestora, iar concluzia este că acestea sunt depășite, și de aici dezinteresul elevilor pentru citit.

99Consider legitimă legătura pe care am făcut -o între textul epic și citit, deoarece este clar că în
sfera intereselor elevilor, textul epic este situat pe un nivel superior, în raport cu celelalte
texte.
Analizând auxiliarele didactice, nu pot să nu evidențiez metodele folosite de
Florentina Sânmihăian și colectivul de cadre care a redactat un manual de limba română după
metoda știu-descopăr –aplic. Gradul de noutate al acestei cărți este dat de inspirația
colectivului de autori în alegerea textelor și de interesul acordat combinării tehnicilor și
metodelor deja existente. Absența unor astfel de suporturi de curs în activitatea didactică este
unul din motivele dezinteresului manifestat de elevi în studiul acestei discipline.
Am căutat, apoi, să inventariez metodele de predare -învățare cele mai cunoscute și
folosite în cadrul lecțiilor de literatură, cu aplicare directă pe textul epic, atingând atât
tradiționalul cât și modernul. Aici, pot concluziona că strategia eficientă este condiționată
exclusiv de preocuparea și de talentul profesorului de limba română. Însă reușita procesului
de învățare ar trebui să fie condiționată și de o serioasă revizuire a programei școlare, care
este supraîncărcată și, fără a mă declara în partea minimizării noțiunilor de gramatică,
consider că noua programă ar trebui să faciliteze elevului accesul spre contactul cu cât mai
multe texte literare și nu neapărat din literatura română.
Cred cu tărie că texte de referință care, pentru generația din care fac parte, au constituit
modul de petrecere al timpului liber, la primul nivel, și au amprentat profund per sonalitatea
acelei generații, mai pot încă sensibiliza și influența destinele copiilor de azi și în scopul
existenței spirituale a omului, a vieții, a acestui substrat al conștiinței, substrat care, în opinia
mea, este mult diminuat azi, în favoarea altor „consumuri”.
Textele- suport ar trebui alese în spiritul celor exprimate mai sus, deoarece cred că doar
pe un fond de o sensibilitate normală a elevului se pot grava cunoștințele de specialitate.

100BIBLIOGRAFIE
Albérès, R. –M., Istoria romanului modern în românește de Leonid Dimov, București,
Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Anghelescu, Mircea – coordonator, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe (f.a.),
Dicționar de termeni literari , București Editura Garamond.
De Balzac, Honore, Comedia umană. Vol I , București, Editura Univers, 1988.
Barbu, N., I., Valori umane în literatura greacă , București, Editura pentru Literatură
Universală, 1967.
Barbu, N., I., Piatkovski A., coordonatori, Scriitori greci și latini, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1970.
Biard, Jean, Denis, F. (1993), Didactique du texte litteraire , Ed. Nathan, Paris.
Boldea, Iulian, Estetica generală , http://www.scribd.com/doc/37547595/ESTETICA-
GENERALA-Iulian-Boldea (accesat la data de 10 august 2012).
Bontaș, Ioan (2001), Pedagogie. Tratat ., Editura Bic All, București.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București,
Editura Minerva, 1988
Cerghit, Ioan (2006), Metode de învățământ , Editura Polirom, Iași.
Cisek, Eugen, Evoluția romanului antic , București, Editura Univers, 1970.
Crișan, Al., Dobra S., Sâmihăian F. (2008), Manual de limba și literatura română,
manual pentru clasa a V-a , Editura Humanitas, București.
Crișan, Al., Dobra S., Sâmihăian F. (2008), Manual de limba și literatura română,
manual pentru clasa a VII-a , Editura Humanitas, București.
Crișan, Al., Dobra S., Sâmihăian F. (2008), Manual de limba și literatura română,
manual pentru clasa a VIII-a , Editura Humanitas, București.
Crăciun, Corneliu (2004), Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și
în liceu , Editura Emia, Deva.
*** Dicționarul de terminologie literară (1970), București, Editura Științifică.

101Drâmba, O., Istoria literaturii universale, vol. I-III , București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1970.
Epopeea lui Ghilgameș , în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, București,
Editura pentru literatură universală, 1966.
Filimon, N., Ciocoii ve chi și noi , București, Editura Albatros, 1978.
Goia, Vistian (2002), Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu ,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc , București, Editura
100 + 1, 2001.
Pamfil, Alina (2008), Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice
deschise , Editura Paralela 45, Pitești.
*** Programa de limba și literatura română, pentru clasele V -VIII, (2009),
București, CNCEIP.
Richardson, Samuel, Pamela , București, Editura Minerva, Colecția Biblioteca pentru
toți, 1987.
Țeposu, R., G., Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă ,
București, Editura Cartea Românească, 2006.
Vianu, Tudor, Studii de literatura română , București, Editura Didactică și Pedagogică,
1965.
Vlădescu, Andreea, Literatură comparată , București, Editura Fundației România de
Mâine, 2007
*** Catalogul manualelor școlare valabile ,
http://administraresite.edu.ro/index.php/articles/13470 (accesat la data de 10 august
2012)