Vom începe această lucrare prin una dintre cele mai consacrate tehnici oratorice: în medias res. Astfel, întru fixarea punctului de vedere ce se vrea… [610001]

SCOPUL LUCRĂRII
Vom începe această lucrare prin una dintre cele mai consacrate tehnici oratorice: în medias res.
Astfel, întru fixarea punctului de vedere ce se vrea a fi transmis încă de la început, propunem un
exerci iu de imagina ie: în fa a unui judecător absolut impar ial, fără cuno în ă de cauza asupra ț ț ț ț șț ț
trecutului vreunuia dintre ei, stau trei lideri politici condamna i la moarte din cauza unui act oarecare ț
săvâr it. Fiecare dintre cei trei are dreptul la o pledoarie în legătură cu decizia care l-a adus în acest ș
punct iar judecătorul va avea de ales, în baza acesteia, un condamnat pe care să îl elibereze.
Vom notă fiecare pledoarie cu A, B i C pentru o mai u oară orientare: ș ș
Primul lider politic pă e te în fa ă i începe să vorbească: ș ș ț ș
A,
“Evenimentele care mi-au înăsprit sufletul atât de mult încât am ajuns atât de departe în
ac iunile mele, datează încă din 1982, când ț acel stat adversar nouă a permis armatelor arabe să
invadeze ara mea, iar flote trimise de el au facilitat procesul. Un bombardament a început atunci, în ț
care mul i au fost răni i, mul i au fost omorâ i chiar, poporul meu întreg a fost terorizat, strămutat. N- ț ț ț ț
am putut să uit acele scene traumatizante, sângeroase, poporul meu cu mâini i picioare retezate, ș
femeile i copiii mei slei i la pământ, peste tot în jur. Casele erau i ele distruse, împreună cu oamenii ș ț ș
care locuiau în ele, de ploile de rachete care se prăpădeau asupra căminelor noastre. A fost exact ca i ș
când un crocodil s-ar fi întâlnit cu un copil neajutorat, fără de altă apărare decât propriile-i ipete. Ar ț
în elege oare crocodilul orice i-ar spune, atât timp cât n-ar avea o armă în mâna?”ț1
Al doilea lider politic îi urmează:
B.
“Sunt singurul lider […] căruia nu îi este frică să vorbească. Sunt preocupat de ei atât timp
cât obstrucționează realizarea Reich-ului poporului ideal. Dar nu voi aproba acțiuni de violență, nici
măcar împotriva lor. Nu am făcut-o niciodată. Noi am ieșit țapii ispășitori pentru acțiunile de
violență ale comuniștilor. Lor nu ar trebui să le fie teamă de noi atât timp cât nu se amestecă cu noi.
Asta trebuie să învețe ei – și cred că au început să învețe foarte rapid acest lucru de la ultimele
alegeri. Atât timp cât imigran ii de aici ț nu vor încerca să se dea drept na ionaliiț no tri și nu vorș
avea cutezanța să vorbească în numele nostru, ei nu vor fi opresa i ț. Asta e tot ce am de spus pe acest
subiect.2
Al treilea lider politic vine i el i spune: ș ș
1Interviu oferit pentru AlJazera News in 2004, diposnibil online
https://www.aljazeera.com/archive/2004/11/200849163336457223.html
2Afirmatie din cadrul unui discurs de la Munich, 1923 disponibil online http://www.hitler.org/speeches/ (pasajul
mentionat tradus de Maria Floarea)

C.
“Nu voi fi apucat să văd căderea cre tinilor care mi-au fost loiali i au luptat alături de mine, ș ș
iar eu însămi voi apară cre tinismul, a a cum l-am în eles dintodeauna eu, până la ultima mea ș ș ț
suflare.”3
Îndrăznim chiar a ridică următoarele probleme fa ă de judecătorul în cauza: ț
• Care dintre cei trei lideri pare a fi fost cel mai justificat în alegerile lui?
• Care dintre cei trei lideri pare a fi avut cele mai temeinice motive?
•Care dintre cei trei lideri pare a fi cel mai ata at de poporul sau? ș
A adar, în baza acestor ultime pledoarii, ce lider a avut cel mai mare grad de îndreptă ire săș ț
procedeze atât de grav încât să ajungă în situa ia pedepsei capitale fără drept, dacă ne-am pune o ț
secundă în pielea celui care poate lua o decizie?
Este acum momentul să precizăm un aspect foarte important în legătură cu exerci iul de ț
imagina ie propus: niciuna dintre pledoariile A, ț B i C nu este fictivă, precum nici cei trei lideri i niciș ș
condamnarea lor la moarte în baza unor decizii luate. S-au schimbat, însă, câteva cuvinte cheie pentru a
nu se indică prea evident către factualitatea întâmplărilor i a nu se devia, a adar, de la analiz ș ș A
calită ilor oratorice prezente în discursurile lor, pentru a recreea ț condi ii ț similare cu cele ale audien elor ț
adresate la momentul rostirii.
Să presupunem că, după ascultarea celor trei condamna i, judecătorul a luat o decizie atât cu ț
mintea, cu sufletul cât i cu legea i a ales să elibereze condamnatul cu pledoaria A, căci, după cum ne ș ș
putem da seama din încărcătură emo ională a tuturor imaginilor grafice aduse în vedere (precum ț
“poporul cu mâini i picioare retezate” ș sau “scenele traumatizante, sângeroase” , ori abuzul celor slabi
– “femeile i copii slei i la pământ” ș ț ) ne putem da seama că motiva ia i-a fost destul de puternică în a ț
riposta, cum ar face orice lider demn. Cu-atât mai mult, doar compara ia metaforică despre neputin a ț ț
unui copil în fa ța unui crocodil care nu ar în elege decât atunci când o armă este orientată înspre el, a ț
fost suficientă pentru a oferi un punct de vedere stabil.
Pentru a da, totu i, mai mult contur situa iei, propunem următoarele înlocuiri: “ ș ț acest
stat adversar nouă ” – “Statele Unite”, “ara meaț” – “Islam”. În cadrul exerci iului de ț
imagina ie propus, Osama Bin Laden tocmai a justificat învingător atacul asupra celor două ț
turnuri gemene din 2001.
Într-un alt scenariu care să-l privească pe condamnatul cu pledoaria B, judecătorul ar putea, de
asemenea, să citească printre rânduri o simplă determinare patriotică i na ionalistă, poate ș ț pu inț
despotică dar exact suficient cât să î i impună respect în fa ș ț a unui popor cotropitor de imigran i ț. Ba
mai mult, condamnatul pare pur i simplu a ac iona în sensul unei ș ț suprema ii ț a puritaiiț valorilor
na ionale, un “țReich al poporului ideal ”, elitist pu inț (ceea ce poate atinge chiar o coarda sensibilă a
suprema iei în poporul părtinitor). ț
Poate din orgoliu na ionalist sau poate din simplă normalitate asumată, judecătorul i-ar putea da ț
la fel de mult câ tig de cauz șă ca i “șna ionaliiț” germani, căci întocmai astfel i-a promovat Adolf ș
Hitler ideile politice premergătoare Holocaustului.
3Sursa citatpedia.ro

Finalmente, ceea ce pare a fi un conducător cre tin ce se vrea a fi unul i acela i cu ș ș ș
poporul său, ceea ce, din nou, ar putea rezona cu judecătorul nostru la fel de mult cum a
rezonat i cu poporul în sine la vremea sa, se dovede te a fi Ivan cel Groaznic, pentru care ș ș
“Complotul de la Novgrod” e doar un motiv pentru care i s-a atribuit numele de “cel
Groaznic”.
Desigur că, având acum o perspectiv ă în ansamblu asupra lucrurilor (care să includă atât
aparen ă cât i esen ă, cu faptele istorice întâmplate) este u or de judecat la rece juste ea fiecăruia ț ș ț ș ț
dintre cele trei discursuri – adevăr cu-atât mai clar valabil atunci când rezonan ța audien ei fa ă de ț ț
chintesen a lor nu mai este la fel de ridicată (cum se întâmplă în cazul unei analize ca cea de fa ă). ț ț
Vom clarifica astfel, mai întâi, ce NU î i propune această lucrare. Nu ne vor preocupă aspectele ș
politice de facto. Dorim doar o aducere în vedere, de la început, a popularită ii ț acestora în rândul
audien elor, în ciuda extremită ilor înspre care ele au dus la timpul lor. Se poate discuta, a adar, de o ț ț ș
tehnică manipulativă de construc ie a discursurilor în sfera politică, ceea ce este exact obiectul acestei ț
lucrări.
În această ordine de idei, vom propune un studiu de caz asupra unui foarte interesant
fenomen psihologic în istoria poporului român: popularitatea lui Nicolae Ceau escu printre ș
oameni – căci este, cel pu in, fascinant cum acela i lider a reu it să cunoască atât culmile adularii ț ș ș
cât i înjosirea absolută din partea poporului sau.ș
Se va analiza, în primul rând, care este “re eta” unui discurs de succes, începând cu bazele ț
stabilite încă din vremea lui Cicero i terminând cu finisajele stilistice. În al doilea i cel mai important ș ș
rând, vom întocmi o lista cu tehnicile oratorice de manipulare a societă ii ț. Finalmente, vom analiza
stilul oratoric al lui Ceau escu raportat la contextul politic i social i vom încerca să identificăm ș ș ș
corela iile dintre acesta i destinul său ca dictator. ț ș
A adar…ș
… cum i-a convins Ceau escu pe români că comunismul era ceea ce le trebuia la ș
momentul respectiv?
…cum a continuat să îi facă să creadă că extremismul stilului de via ă comunist era ceva la care ț
i-ar fi dorit să adere?ș
…cum a tiut el să se facă un lider iubit? ș
i ce similarită i i diferen e există între stilul oratoric comunist i cel democratic?Ș ț ș ț ș

CUPRINS
1.Retorica i oratoria în mediul politic – analiză teoretică ș
1.Definirea termenilor de “retorică” i “oratorie” ș
În ce a constat arta de a vorbi bine de-a lungul timpului?
2.Importanaț retoricii i aplicabilitatea ei în mediul politic ș
3.Începuturile delimitării tiin ei “de a vorbi bine”. Mic istoric. ș ț
4.Figuri de stil cu specific retoric
5.Strategii persuasive generale în retorică i oratorie. ș
• tertipuri în construc ia ethos-ului omului politic ț
• tehnici de formare a identită îi publice a unui om politic ț
• exploatarea emo iilor umane în retorică i oratoria discursului politic ț ș
• exploatarea imaginilor i senza iilor în mod grafic ș ț
6.Argumentarea. Strategii argumentative. Conectori argumentativi.Argumente falacioase
tipice. Strategii comunicative.
7.Structura culturii de masă
2.Studiu de caz: Nicolae Ceau escu i instaurarea ideologiei comuniste în psihologia ș ș
maselor române
A, Analiza stilului oratoric ceau ist. ș
B. Analiză în detaliu a unui discurs concret.
C. O compara ie a oratoriei ceau iste cu cea a adversarului politic imediat, Ion Iliescu ț ș

BIBLIOGRAFIE – ini ială 🙂 ț
FISKE, John “Introduction to Communication Studies”, Routledge, Londa – New York 1990,
traducerea de Mitrică Monica, Ia i: Polirom, 2003 ș
CICERO, “Artă Oratoriei”, Editura Saeculum Vizual
COHEN, Herb, “Orice se poate negocia”, Bucure i: Colosseum, 1995, traducerea de Nefoiu Aurel șț
Liviu
ZALESKA, Maria, “Rhetorics and Politics: Central/Eastern European Perspectives”, Newcastle:
Cambridge Scholars Publishing, 2012
SĂVULESCU, Silvia, “Retorica si teoria argumentării“, Bucure ti : coala Na ională de Studii Politice ș Ș ț
i Administrative , 2001.ș

CAPITOLUL I
În ce constă arta de a vorbi bine? De la Antichitate i până în zilele noastre. ș
“La ce lucrez? Îmi pregătesc remarcile spontane. ”
(Winston Churchill)
În vorbele lui Vasile Ghica în “În ghiarele râsului”, s-ar spune că “ în retorică orice
spontaneitate miroase a transpira ie ț“.
Conceptul de ars bene dicendi l-am avut consemnat prima dată de către Platon, în “Gorgias”,
sub numele lui Corax din Siracuza (470 i.Hr.): “ arta vorbirii care produce convingeri ”4. Aristotel a
adus în vedere, i el, două șdefini ii ț pentru retorică: una substan ială care spune că “ ț retorica este
tehnica discursurilor “, i una rela ională conform căreia “ș ț retorica este reversul dialecticii, căci
amandoua se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor fără să presupună o tiin ăș ț specială”
[Retorica. I, 1]5. Mai departe în timp, Quintilian va sesiza i diferen a dintre: " ș ț ars bene dicendi" (ceea
ce reprezintă antemen ionata artă de a vorbi bine), i ceea în ce constă, în fapt, obiectul gramaticii, ț ș
definită drept: "ars recte dicendi" (artă de a vorbi corect). [Arta oratorică, 2, 17, 37].6
Este de men ionat că adverbul “bene” are un dublu sens. Pe de-o parte, el indică înspre ț virtutes
oratores, ce se dore te a fi virtuozitatea oratorului, iar pe de-altă, aduce în vedere reluarea termenului ș
cheie din defini ia oratorului propusă de Cato cel Bătrân – “ ț vir bonus dicendi peritus ” – bărbat cu
inută morală i priceput în artț ș a vorbirii.7
Mai sunt de adus în vedere, de asemenea, i defini iile retoricii apărute în momentul în care s-a ș ț
decis o dihotomizare a obiectului acesteia prin coala ciceroniană; în acest sens, criteriile de bază ș
utilizate erau 1) domeniul de aplicare, contextul în care abilită ile retorice aveau să se desfă oare – cel ț ș
mai adesea via ța publică (civiles questiones) -" bene dicere în civilibus questionibus " (“a vorbi bine în
chestiunile publice, sintagm a propusă de Fortutianus în Artă retorică i de Cicero înș De inventione) iș
2) scopul – convingerea auditorului: " Retorica este posibilitatea de a descoperi în fiecare caz ceea ce
este susceptibil de a crea convingerea " – Aristotel, Retorica, 1, 2, 1 (defini ia reluată i de Cicero în ț ș De
oratore – Despre orator).8 În 560 d.Hr, cele două defini ii ț sunt preluate de Isidor din Sevilla i unite în ș
ceea ce el a formulat astfel: Rhetorica est bene dicendi scientia în civilibus questionibus ad
persuadendum iusta et bonă "( Retorica este tiin a de a vorbi în chestiunile publice pentru a convinge ș ț
despre lucrurile drepte i bune) ș9. Iată câteva dintre bazele în elegerii noastre asupra retoricii de astăzi. ț
De-a lungul istoriei, însă, au existat mai multe extinderi ale termenului. În preajma secolului
XVIII, Denis Diderot tratează i el problematica retoricii în Enciclopedia sa, dedicându-i un întreg ș
4Platon, Gorgias , Bucuresti: Editura Paideia, 2010
5Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.
6Ibidem
7Remarcă facută de D.Dan în Arta Oratoriei Antice, Bucuresti: Editura Eminescu, 1970 (pag. 127)
8Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.
9Ibidem

articol în care punctează trei accep iuni fundamentale pentru aceasta: primul – calitatea de ț bien dire
(vorbirea frumoasă, dezbătută i de precursorii lui), al doilea – ș mijlace de exprimare i de convingere ș
proprii unei persoane i, al treilea -ș elocin ă sau stil declamator al retorului. ț10
Atitudinea popoarelor fa ă de retorică a variat în timp, aflându-se adesea într-o strictă corela ie ț ț
cu împrejurările politice în care aceast a s-ar fi putut manifesta. Încă de la începuturile delimitării
termenului începuseră i primele contraziceri. Atunci când sofi tii implementaseră conceptul de ș ș kairos,
in accep iunea unei adaptări cu totul a discursului oratoric la audien a scontată, Platon s-a opus ț ț
vehement încercând să sublinieze că retorica nu ar trebui să fie atât de mult despre audien ă cât despre ț
promovarea valorilor morale, fundamental adevărate. Undeva la mijloc, în “ Etică nicomahică”,
Aristotel a punctat i el că retorica ar consta, în fapt, în " ș căutarea speculativă a mijloacelor de a
produce un lucru, mijloace a căror origine se află în agentul creator, nu în agentul creat ". (Aristotel,
Etică nicomahică)11
Prin Cicero, apar două stiluri de oratorie: un stil aticist, caracterizat prin măsură, elegan ă i ț ș
rafinament, rezervat am putea adăuga, i un stil asianic, cumva înflorit, amplu ritmat i afectat, chiar ș ș
patetic în unele cazuri. Ambele stiluri sunt apreciate, adoptandu-se o pozi ie de mijloc prin intermediul ț
colii de la Rhodos.ș12 Mai târziu, la Roma se făure te un manual complet de retorică, sub semnătură lui ș
Quintillian. Până ce republica avea să cadă, retorică a cucerit interesul i fascina ia tuturor, de la ș ț
scholari i până la oamenii de rând i forumuri. ș ș
Odată cu instaurarea sistemelor totalitare în capitalele culturale, brusc, retorică a căzut pe locul
doi însă, liberă exprimare namigăsindu- i locul în mediile opresive cultivate. Ea se reîntoarce în Evul ș
Mediu, când devine una dintre cele apte arte liberale (alături de gramatică i logică, fiind a două artă ș ș
din chiar trivium, urmate de quadriviumul cu aritmetică, astronomie, muzică i geometrie). ș13 Până în
secolul XVII, este o tiin ă indubitabil indispensabilă. ș ț
Odată cu romantismul, totu i, din “artă de a vorbi bine”, retorica devine un instrument superficial, ș
“care conduce la construirea unui discurs inutil i pompos ș”, iar regulile impuse de această trec “ drept
stavilă în calea originalită ii ț” (V.Hugo). Al i romantici, că Baudelaire de pildă, nu sunt neapărat de ț
aceea i părere ([…] ș niciodată prozodiile i retoricile nu au împiedicat originalitatea să se producă în ș
mod distinct. Contrariul, că ele au ajutat originalită îi să se manifeste, ar fi infinit mai adevărat ț ” –
Boudelaire).14
Începând cu secolele XVII i XIX românii devin i ei ș ș preocupa i ț de această artă. În ările Ț
Române, apar primele manuale de retorică, sub nume ca Ioan Molnar Piuariu sau Simion
Marcovici.
Astăzi, ce în eleg românii în mod oficial drept obiectul retoricii sună astfel: ț
• Dic ionarul Explicativ al Limbii Române (DEX, edi ia din 1996), consemnează trei sensuri ț ț
pentru termenul de “retorică”
– “arta de a vorbi frumos”
10Ibidem
11Informatii preluate de pe www.historia.ro
12Cicero, On the Ideal Orator, Cambridge: Cambridge Greek and Latin Classics
13https://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_liberale
14Baudelaire, Charles, Curiosités esthétiques disponibil online:
https://archive.org/details/curiositsesthti00baudgoog/page/n8 (traducere libera)

– “arta de a convinge un auditoriu de juste ea ideilor expuse printr-o argumenta ie ț ț
bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”
– “ansamblul regulilor care ajută la însu irea acestei arte” ș
• Dic ionarul de tiin e ale Limbii vine, i el, cu următoarea defini ie:ț Ș ț ș ț
“Arta i tiin ă a elaborării discursului în general, având func ie primordială persuasivă, dar i ș ș ț ț ș
func ie justificativă, demonstrativă sau deliberativăț ”.
Totu i, este foarte probabil ca stilul asianic sau stilul aticist să nu fie chiar actuale pentruș
standardele retoricii de astăzi, a a cum apare ea definită în sursele oficiale citate mai sus. ș
După cum, în “Questions de Rhetorique. Langade, raison et seduction”, Michael Meyer afirmă,
“retorica este întâlnirea dintre oameni i limbaj în prezentarea diferen elor i identită ilor lor ș ț ș ț ”. Astfel,
a apărut termenul de “neoretorică”.15
Neoretorica î i ș propune o reinterpretare a retoricii clasice, o nouă abordare mai potrivită i mai ș
apropiată nevoilor i rezonan elor audien elor secolului XXI. ș ț ț
Definirea sa oficială conform DEX (antecitat) sună astfel:
neoretorică sf [At: DN3 / P: ne-o~ / Pl: ~ici / E: neo- + retorică] Curent în gândirea
filozofico-lingvistică modernă, care reia dintr-o perspectivă nouă, pluridisciplinară, art a antică a
vorbirii.
Prin urmare, după cum s-a demonstrat, termenul de “retorică” este unul larg, un termn-umbrelă
ce poate acoperi o gamă prea variată i prea complexă de subiecte pentru a fi tratate în doar câteva ș
pagini. În consecin ă, în lucrarea de fa ă, ne vom preocupă de aspecte ce in de neoretorică. ț ț ț
De remarcat este că, chiar i după 2000 de ani, func iile retoricii ( i implicit ale neoretoricii) au ș ț ș
rămas acelea i. Unii autori ș16 consideră că se pot identifica patru func ii primordiale ce func ionează ca ț ț
motora e în manifestarea unui act oratoric: ș
1. Func ia persuasivă, ce poate face apel la diferite mijloace de a convinge o audien ă: ț ț
◦seduc ia, fie ca scop ini ial sau efect final al discursului ț ț
◦demonstra ia, în strânsă legătură cu argumenta ia, ce se bazează mai mult pe domeniul ț ț
tiin elorș ț
◦manipularea, care combină tehnici din psihologie cu sociologie i lingvistică ș
2. Func ia hermeneutică, privită c ț a o retorică a adversarului
3. Func ia euristică, atunci când modelele certitudinii dau gre în a veni cu o solu ie pentru o ț ș ț
problema sau altă, fiind nevoie de o abordare creativă
15Meyer, Michael, Questions de rhetorique. Langage, raison et seduction, Paris, Hachette, 1986, idee preluată de
Frumușani, Rovența in Argumentarea. Modele si strategii, Bucuresti: Editura All, 2000
16Săvulescu, Silvia: În general se poate vorbi de existența unui set de metode în influențare/coerciție: a). exercițiul
puterii (care este adesea predominant față de celelalte și include folosirea forței, a șantajului) b).seducția
c).argumentația (care poate în mod real sa modifice punctul de vedere al unei persoane) d).manipularea,

4. Func ia pedagogică, a cărei realizare presupune o activitate în două etape: prima, a ț
demonstrării discursului public (politic, publicitar, mediatic), a două, a remontării i generăriiș
din perspectiva retorică a textelor; prive te retoric șa în calitatea sa de disciplină al cărei studiu
permite descifrarea i elaborarea textelor literare sau a discursurilor. ș17
Vom conchide astfel această încercare de definire a termenului de retorică, urmând a demonstra
cum este aceasta importanta, mai exact, in domeniul in care in zilele noastra pare a fi aplicat ă cel mai
divers: mediul politic.
Un vir bonus dicendi peritus din regnul lui apex predator
Importanta stapanirii artei discursului in mediul politic
In cateva randuri mai sus, am reusit a trasa un contur, catusi de succint, asupra ideii de
neoretorica si cum a plecat ea de la oratoria clasica. Acestea au fost definite si li s-au delimitat, de
asemenea, si niste coordonate temporale, puncte cheie din istoria prin care au trecut ca sa ajunga in
punctul in care ele se afla astazi – neoretorica.
Cat despre politica, in linii mari, definitia oficiala a acesteia citata din DEX suna astfel:
POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. tiin a i practica de guvernare a unui stat; sferă deȘ ț ș
activitate social-istorică ce cuprinde rela iile, orientările i manifestările care apar între partide, ț ș
între categorii i grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în ș
lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, ac iune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii ț
de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne i externe; ideologie care reflectă această ș
orientare, activitate, ac iune. ț 18
In continuarea definitiei, DEX aduce in vedere si existenta unui idiom derivat din termenul
anteexplicat: a face politica; iar pe acesta din urma il extinde astfel:
◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea i rezolvarea treburilor statului. ș
2.Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care apar ine ț
politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc .
Remarcam aici cu precadere termenii “tactica” si “atingerea unui scop”, de asemenea prezenti si
in dezbaterea obiectului retoricii.
Insumand cele doua concepte prin definitia lor de baza sugerata prin DEX, putem stabili doua
raporturi:
17Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.
18Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, Academia Romana editia 2016

1. RETORICA SI POLITICA – in care fiecare dintre acestea reprezinta o stiinta individuala,
independenta una de cealalta, cu scopuri, mijloace si finalitati
diferite (precum, de pilda, gramatica si literatura).
2. RETORICA IN POLITICA – in care mijloacele uneia se intrepatrund cu scopul celeilalte,
ajungandu-se la obiectul discursului politic (cum este si cazul
folosirii instrumentelor gramaticale in elaborarea unui text literar)

Pe una din paginile “Memoriilor unui viitor presedinte”, François Brune consemneaza:
"Detergentii reprezinta, ca si politica, unul dintre raarele domenii la care participa toata
lumea[…]. Comunicarea politica se face numai prin militanti […]. Publicitatea inseamna Guy Lux. Ea
trebuie sa priveasca pe oricine, de la proprietari la presedinti. Trebuie sa fie simpla, elementara. Sa
plece din inima. Este un strigat, un "Votati pentru mine!", un "Va iubesc!". Cum ati vrea sa inteleaga
Franta daca nu aveti cel mai simplu si cel mai stupid set de argumente? Dar trebuie ca, in spatele lui,
sa se simta convingerea, pasiunea […]. Nu este nicio diferenta intre un detergent si un presedinte al
republicii. Ambii sunt alesi de pe un afis. " (Brune 1996: 45)
Din acest punct de vedere, in lucrarea sa, intitulata “Discursul politic electoral ca tip de discurs
publicitar”, dr. Adriana Maria Robu indica inspre incontestabila asemanare dintre un discurs politic
electoral si discursul publicitar. Intru o stabilire exacta a locului pe care discursul electoral il ocupa,
A.M. Robu aduce in vedere clasificarea pe care profesorul Stelian Dumitrascel o face cu privire la
nivelurile de manifestare ale stilului comunicarii publice si private , indicand spre urmatoarele
distinctii:"genuri ale comunicarii, numite discursuri", in cadrul carora identifica discursul "privat" (cu
subdiviziunile, dupa "canal", al "conversatiei" si "epistolar") si discursul "public", cu urmatoarele
subgenuri: "discursul mass-mediei" si "discursul autoritatii institutionalizate:; o a doua distinctie
vizeaza nivelul "speciilor", numite "limbaje", "intelese ca modalitati de realizare a discursurilor".
Astfel, in cadrul "discursului mass-mediei" se includ "limbajul publicisticii" si "limbajul instructiei
scolare", "limbajul organizatiilor politice", "limbajul juridico-administrativ" si "limbajul religios"
(Dumistracel 2006a: 245-249). Robu sesizeaza inca de la bun inceput o asezare a "limbajului
publicitatii" ai "al organizatiilor politice" sub categorii de discurs diferite,dar, in aceeasi ordine de idei,
face apel si la acceptiunea coseriana a functiei apelative inspre care orientarea ambelor limbaje tinde,
amandoua avand asadar finalitatea practica a eficacitatii (Coseriu & Loureda Lamas 2006:41-42).
Pe aceasta din urma, A.M. Robu o argumenteaza prin faptul ca, precum se intampla si in cazul
discursurilor publicitare, discursurile politice nu urmaresc neaparat a avea scop informativ, cat mai cu
seama persuasiv – in discursul politic […] se intentioneaza convingerea publicului spre a actiona, ca
urmare a manipularii prin seductie de ordin discursiv . Asadar, pentru autoarea studiului mentionat mai
sus, acest concept coserian al finalitatii practice a eficacitatii discursului politic trebuie luat intocmai
astfel , sens prin care se intelege o dorinta de manipulare a destinatarului mesajului, incat acesta sa
actioneze intr-un anumit mod sau macar sa adopte o anumita atitudine.
De asemenea, sunt de luat in considerare si argumentele Cameliei Cmeciu, in “ Strategii
persuasive în discursul politic”, in care defineste discursul politic ca un “ discurs publicitar nisat sferei
politice”."Orice discurs politic trebuie perceput drept specie care apartine discursului publicitar
(categoria inglobanta), concretizat implicit sau explicit " (Cmeciu 2005: 65-66). Ceea ce este denumit
de catre Cmeciu "manifestare implicita ", A.M.Robu explica drept a fi " discursul politic doctrinar ", un
"tip de publicitate rationala bazata pe puterea argumentelor ", iar "manifesarea explicita ", Robu o
explica in continuare ca avand in vedere " suma discursului "adevarului convenabil" si a discursului
mediatic din "fortareata" discursiva politica " (Robu).
Se poate asadar observa ca opiniile exegetilor asupra similaritatilor deseori frapante dintre un
discurs de sorginte politica si unul publicitar se completeaza intru argumentare. Revenind la comparatia

propusa de F. Brune dintre alegera unui detergent si a unui presedinte, am indrazni astfel a confirma-o.
In ambele cazuri, se pare ca regula celor cinci C – scheletul de plecare in orice discurs de succes propus
de scriitorul Jacques Gerstlé – ar ramane universal valabila: CINE spune CE, CUI, prin CE
MIJLOACE, si CE REZULTATE se asteapta? – iar raspunsul lui CINE ar putea varia oricand de la un
politician la o companie.
In concluzie, importanta stapanirii artei retoricii in mediul politic, sau de a fi un vir bonus
dicendi peritus modern, mai frumos spus, rezida tot acolo unde sta si motivatia investirii in bugete
colosale in marketizarea produselor de zi cu zi – intr-un mediu concurent acerb, tot ce poate influenta
opinia publica inspre o directie sau alta e modilitatea de promovare a ceea ce o imagine promita sa
ofera concret – iar Jacques Seguela, un mare consultant politic de pe scena europeana apuseana,
considera ca ceea ce eficientizeaza brandingul ca concept universal valabil (atat in publicitate cat si in
politica) este regula celor trei 3 “S”:
● simplitate – publicul larg, din toate categoriile, trebuie sa inteleaga ce se vrea a I se transmite
● spectacol – intrucat atentia publicului trebuie atrasa intr-o forma originala, care sa se
sedimenteze in subconstientul auditoriului
● substanță – publicul trebuie sa rezoneze la un nivel inalt cu mesajul ce I se transmite, care sa
lase un impact psihologic pozitiv asupra acestuia
Demonstram astfel intersectia dintre politica si retorica, si cat de esentiala este cea din urma
primeia. Ramane de vazut, in continuare, care ar trebui sa fie structura unui discurs politic ca la carte si
care sunt cele mai uzuale tehnici de imbracare a acestuia, astfel incat sa poata sa ajunga sa-si
indeplineasca scopul final scontat – acela de a persuda milioane de viziuni sa intre pe fagasul uneia
singura.