Voiți să votați pe candidatul junimist Jipescu și mai la vale descria niște pretinse fapte ale candidatului, (despre) care nu se știe dacă au fost… [309128]

CAPITOLUL I.

[anonimizat], dar mai ales în conștiința și în amintirile oamenilor. [anonimizat] a dispărut complet deseori împreună cu fotografiile care o [anonimizat], înseamnă că relatarea istoriografică poate întâmpina dificultăți. Există însă o dovadă vie care răzbate peste veacuri: etnia romă care a [anonimizat], [anonimizat].

Cât de departe și de străină este această istorie a omenirii, de scopul lui Dumnezeu cu creația Sa se poate observa liber din atâtea monstruozități pe care le-a născut omenirea de-a lungul mileniilor : păcatul, incestul, crima, războiul și fără îndoială și robia (sclavia), pentru ca în prezent stereotipurile și prejudecățile să afecteze radical relațiile interumane.

De-a [anonimizat] o vechime incontestabilă. [anonimizat].

Dar ce a dat naștere robiei? Cu sigurantă prima sursă a robiei este diversificarea păturilor sociale încă din cele mai vechi timpuri; [anonimizat] – [anonimizat] a – i sluji. [anonimizat], [anonimizat], și slugi care să o administreze.

Sluga putea fi una „fericită”, dacă se afla în slujba oamenilor lui Dumnezeu sau putea fi una de-a dreptul lipsită de orice libertate dacă avea statutul de „bun” [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat] – egal pradă de război, a încălcat, [anonimizat], [anonimizat]. Dar cine trasa drepturile sau libertatea celor slabi? Evident că tot cei care dețineau puterea sau o avere impunătoare. [anonimizat], fiind considerați simple bunuri sau obiecte. [anonimizat], puteau fi dați la schimb. Acest statut de „slugi” romii l-au avut în istoria medievală a [anonimizat]. Istoria medievală a romilor din Muntenia și Moldova reflectă statutul de robi pe care romii l-au avut.

În istoriografia românească exista opinia că prezența romilor în spațiul românesc s – ar fi datorat invaziei mongole din anii 1239-1241, fiind văzuți ca o [anonimizat] l – [anonimizat], fiind o moștenire tătară. Teoria avea la bază și faptul că instituția robiei în spațiul românesc este atestată încă de la începuturile organizării statale la români. Robii ar fi existat încă din secolul al XIII-lea. Este cunoscut faptul că o lungă perioadă de timp după marea invazie, tătarii au antrenat cu ei numeroase populații orientale, în calitate de robi sau aliați. Exista ideea că romii au ajuns în Europa pe filiera mongolă, aduși ori de mongolii lui Gingis-han ori de cei ai lui Timur Lenk (“cel Șchiop”). Desigur că nu se poate exclude ideea că printre aceste populații să nu se fi aflat și robi romi. Taberele tătarilor aveau nevoie de meșteșugari fierari, potcovari și armurieri.

În ceea ce privește existența instituției robiei, în Moldova sunt atestați ca robi mai întâi tătarii. Astfel, ei apar într – un document din anul 1402, când domnitorul Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldovița și „patru case de tătari” . În documente datate la anul 1411 și 1425, se atestă daniile în robi tătari făcute Mănăstirii din Poiană și unui boier. Primii robi sunt atestați în Moldova, aceștia fiind tătari și nu romi. Nu încape nici o îndoială că robii tătari nu sunt romi. O analiză a documentelor din secolul al XV – lea demonstrează deosebiri între robii tătari și robii romi: tătarii poartă nume turcice, iar romii nume specifice; diferențe de habitat – tătarii locuiau în așezări fixe, pe moșia stăpânului în timp ce romii locuiau în corturi. Actele de cancelarie folosesc pentru cele două populații termeni diferiți: „dvorî tătari” – curți de tătari și „celiadi țigani”- sălașe de țigani.

Originea sud – dunăreană a romilor din spațiul românesc este incontestabilă.

În urma studiilor de lingvistică ale lui F.Miklosich, opinia că romii au ajuns în Europa pe filiera mongolă a fost repede abandonată. Popor de origine indiană, din regiunea Punjab din N – V Indiei de astăzi, strămoșii romilor au migrat spre Europa, așa cum relevă lingvistica istorică, în mil. I d.Hr., până la începutul mil. II, d. Hr. Teoria predominantă cu privire la originea romilor este aceea că provin din India.

Absența izvoarelor istorice care să contureze o istorie sigur milenară a dat naștere unor legende care încearcă să explice trecutul acestui popor. Astfel, unii istorici i – au considerat egipteni, sau urmașii vechilor egipteni, a căror rătăcire și nenorociri au fost prezise de către profeți sau că asupra lor s – a abătut un blestem deoarece un țigan fierar a confecționat piroanele necesare răstignirii lui Iisus Hristos.

De la cronicari și de la geografi aflăm despre o serie de situații când locuitori din Nordul si Nord – Vestul Indiei au fost strămutați spre vest către Persia și dincolo de aceasta. Invazia arabă din secolul al VII – lea și al VIII – lea, care a ajuns până la granițele Indiei, a determinat ca detașamente de soldați inzi să slujească în armata persană. La începutul sec. al VIII – lea, Sind – ul era invadat de armata arabă fapt ce a determinat dislocarea de locuitori inzi spre teritoriile stăpânite de arabi. Cronicarul arab Al Tabari consemnează că în anul 855 când armatele Bizanțului au atacat Siria un mare număr de zott (denumire dată locuitorilor care proveneau din India) au căzut prizonieri și au fost duși de acolo împreună cu femeile, copiii și vitele lor. Începând din secolul al VII – lea, având o religie care îi unește și mobilizează la luptă, precum și o limbă comună, arabii cuceresc teritorii întinse. Bazele statului arab islamic au fost puse de către Mahomed („cel Preaslăvit”) zis și profetul, om de stat și fondatorul unei noi religii. După moartea Profetului arabii declanșează o adevărată ofensivă spre Imperiul Bizantin și spre teritoriile din răsărit reușind, în nici o sută de ani, să creeze un adevărat imperiu islamic. Sunt cucerite Siria, Palestina, Irakul, Imperiul Persan, Egiptul și Valea Indului.

Un moment important în declanșarea migrației strămoșilor romilor poate fi considerat invazia turcilor selgiucizi. Locuitori în Afganistanul de astăzi turcii selgiucizi de credință islamică au reușit într – un timp relativ scurt să creeze un adevărat imperiu. Invadarea Armeniei de către aceștia la mijlocul veacului al XI – lea a produs dislocarea poporului armean, idea deplasării romilor spre vest devenind astfel o ipoteză tentantă, migrația determinată de evenimente majore din perspectivă militară și religioasă fiind o posibilă cauză.

În anul 1071 la Manzikert, lângă Lacul Van armata bizantină era înfrântă de armata selgiucidă, Imperiul Bizantin pierzând o mare parte din Anatolia.

Turcii selgiucizi au declanșat atacuri asupra Indiei de Nord și Nord – Vest încă de la începutul secolului al XII – lea unde se aflau cele mai mari și înfloritoare orașe ale Indiei. Imperiul selgiucid care avea capitala la Ghazni, se întindea de la Marea Caspică la Punjab (N – V Indiei), se baza numai pe o politică de jaf. Diverși autori sunt de părere că după părăsirea Indiei de către protoromi, spațiile geografice străbătute au fost cele corespunzătoare teritoriilor actuale ale Pakistanului, Afganistanului și Iranului, apoi nordul Mesopotamiei. Cecetători ai limbii romani, consideră că în vecinătatea estică a Imperiului Bizantin s – a înregistrat un moment – cheie, și anume, s-a produs o trifurcație, o separare a valului migrator în trei ramuri. Sunt însă și opinii diferite.

Fără îndoială că un factor important al migrației l – au constituit evenimentele politice și militare care au avut loc pe parcursul mileniului I d.Hr și la începutul mieniului al II – lea d.Hr. Migrația s – a produs în vremuri de mari bulversări poltice și teritoriale în Orient apoi în Europa Balcanică.

Specificul migrației romilor este că ea nu a avut un caracter militar.

În secolele al XIV – lea – al XV – lea, prezența romilor este atestată pe întreg continentul European.

Sursă: https://www.google.com/search/MIGRATIAROMILOR

De asemenea descoperirile documentare relevă prezența romilor, mai întâi în Țara Românească apoi în Moldova.

Prima atestare documentară privind prezența romilor în spațiul românesc, datează din 1385 . Printr-un act emis de domnitorul Dan I, se dăruia Mănăstirii Tismana și “40 de sălașe de ațigani” . Posesiunile dăruite Mănăstirii Tismana, aparținuseră Mănăstirii Vodița, care în contextual evenimentelor militare de la sfârșitul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377) a fost închisă. Ulterior, informațiile despre ațigani, în Țara Românească, devin tot mai numeroase.

În anul 1388, domnitorul Mircea cel Bătrân, dăruia mănăstirii Cozia, ctitoria sa , “300 de sălașe de ațigani”. Din secolul al XV-lea, toate mănăstirile și marii boieri posedau robi romi.

În Moldova, romii sunt amintiți prima dată în anul 1428, când domnitorul Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Bistrița, 31 de sălașe de ațigani. Ulterior, informațiile sunt mai numeroase. De asemenea în documentele de cancelarie domnească din această perioadă sunt amintiți și ațiganii mănăstirilor Vișnevăți, Poiana, Moldovița .

Sursa: Cerșipământ românesc- WORDPRESS.COM

Romii au sosit în Țările Române nu într-un singur val, ci pe parcursul mai multor secole. De altfel au existat și acțiuni militare antiotomane, desfășurate de voievozii români la sudul Dunării, în urma cărora au fost capturati și romi. Această realitate istorică reiese și din documentele epocii – în 1445 domnul Țării Românești, Vlad Dracul, a trecut la nordul Dunării în urma unei campanii militare antiotomane, 12.000 de oameni despre care cronicarul Jehan de Wawrin, arăta că “semănau cu ațigani” . Migrația romilor de la sudul Dunării spre Țările Române sau spre Europa centrală a fost un proces îndelungat atestat timp de sute de ani, chiar și în epoca modernă. În Moldova romii au ajuns venind din Țara Românească. Cronica moldo-germană relatând expediția domnitorului Ștefan cel Mare în Țara Românească, în anul 1471, arată că “a luat 17.000 de ațigani cu dânsul în robie” .

În secolul al XV-lea, numărul ațiganilor era destul de mare în ambele principate. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir afirma că în Moldova ațiganii sunt “răspândiți prin toată țara”.

Prezența romilor în Transilvania este atestată în jurul anului 1400 când domnitorul Mircea cel Bătrân al Țării Românești, care stăpânea și Țara Făgărașului, în urma primului tratat antiotoman încheiat în anul 1395 cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, dăruia boierului Costea satele Viștea de Sus și Viștea de Jos cu 17 cinganus tentoriatus – țigani de cort.

În ceea ce privește statutul avut, în Transilvania, romii au fost oameni liberi. Sunt atestați la periferiile orașelor transilvane Brașov, Sibiu, îi întâlnim în cetatea Timișoarei ca făuritori de tunuri pentru oastea voievodului Ioan Zapolzia dar și la 1514 când sunt atestați țiganii călăi care l-au executat pe Gheorghe Doja și pe apropiații săi.

În secolul al XVI-lea romii făceau parte din peisajul etnic variat al Transilvaniei. Aici s-a creat o formă de organizare administrativ – juridică a romilor sub forma voievodatului. Funcția de voievod al țiganilor era deținută de un nobil numit de către regele maghiar, îndeplinind atribuții juridice și fiscale.

Voievozii exercitau autoritate asupra tuturor șefilor romi din țară, aceștia având obligația de a plăti taxe.

Starea de relativă autonomie a romilor din Transilvania, s-a sfârșit în perioada în care Transilvania a fost inclusă în orbita de interese politice ale Imperiului Austriac, în perioada împărătesei Maria Tereza (1740-1780) și a fiului acesteia Iosif al II-lea (1780-1790). Astfel este perioada în care se adoptă măsuri de sedentarizare și de asimilare forțată a romilor .

Maria Tereza a emis decrete privitoare la sedentarizarea și asimilarea forțată a romilor: legarea de un loc a țiganilor, interzicerea deținerii de cai și căruțe, înlocuirea termenului de țigan cu cel de țărani noi, interzicerea vorbirii limbii țigănești, se interziceau căsătoriile între țigani, copiii de peste 5 ani urmau să fie ridicați din familii și încredințați unor familii nețigane, tinerii țigani de peste 16 ani puteau satisface stagiul militar.

Împăratul Iosif al II-lea a continuat politica față de romi promovată de mama sa. În anul 1782 adoptă De Regulatione Zingarorum: copiii țigani să fie dați la școală, țiganii să urmeze obiceiul locului unde se află, țiganii sunt obligați să se ocupe de agricultură, nici un țigan să nu mai dețină cai. Un an mai târziu Iosif al II-lea a emis o nouă culegere de legi privind sedentarizarea și asimilarea forțată a romilor, de fapt o sinteză a legilor adoptate până la acel moment – Hauptregulatio. Avem un tablou cuprinzător al programului avut în vedere de Curtea Imperială în ceea ce privește integrarea și asimilarea forțată a romilor din Transilvania.

Situația actuală a romilor din România este consecința directă a unei istorii de excludere socială și de rasism. Prima atestare a romilor în spațiul românesc o reprezintă consacrarea statutului de robi în care s-au aflat vreme de aproape cinci secole. Starea de robie, numită de aboliționiști „lepră socială” , nu numai că i-a plasat pe romi în afara societății, ci i-a exclus din condiția de ființe umane.

În istoria romilor, Țara Românească și Moldova, ocupă un loc special, putem spune de tristă faimă, deoarece aici romii au avut statut de robi. Datorită numărului mare de romi stabilit în statele medievale românești, robia a devenit un fenomen de amploare, romii monopolizând această instituție, etnonimul “țigan”, devenind sinonim cu cel de “rob”, reflectând de fapt, o stare socială .

Sursa: George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România,

Act prin care voievodul Vasile Lupu, al Moldovei, întărea posesiunea unui număr de țigani lăsați moștenire de Maria, fiica lui Ionașco Stroici

Menționăm că, acest statut social, nu implica în mod obligatoriu legarea de o moșie, ci legarea de un proprietar anume. În funcție de proprietar, distingem urmatoarele categorii de robi: robii care aparțineau domnitorului, zis și domnești, robii care aparțineau mănăstirilor ziși mănăstirești, preoțești sau duhovnicești și robii care aparțineau boierilor. Domnul țării, în calitate de stăpân absolut al țării, dăruia mănăstirilor sau boierilor, printre altele și robi romi.

Această instituție, a fost o componentă a sistemului de organizare în Țările Române, până la jumatatea sec. al XIX-lea. În toate componentele sale, instituția robiei ținea de dreptul consuetudinar, mult timp neexistând legi scrise cu privire la robi. Când în Muntenia și Moldova, a început să se facă apel la legiuirile bizantine, au fost preluate și dispoziții privitoare la robi.

Se pare, că la început, a fost vorba de exploatare fiscală. Cu trecerea timpului însă, acest statut s-a înăsprit, dreptul de a reclama tributul, transformându-se în drepturi asupra persoanei plătitoare de tribute sau bir. Rolul robilor in istoria robiei, în spațiul românesc, constă în faptul că, datorită numărului mare de romi stabilite în statele medievale românești, robia a devenit un fenomen de amploare, romii monopolizând această instituție, etnonimul “țigan”, devenind sinonim cu cel de “rob”, reflectând de fapt, o stare socială. Menționăm că, acest statut social, nu implica în mod obligatoriu legarea de o moșie, ci legarea de un proprietar anume.

Domnul țării, în calitate de stăpân absolut al țării, dăruia mănăstirilor sau boierilor, printre altele și robi romi.

Ne punem întrebarea când strămoșii romilor de astăzi au venit la Nordul Dunării aici exista robie. Când romii au ajuns în Țara Românească, aici robia era deja prezentă. După marea invazie mongolă din 1239-1241 am constatat că sunt amintiți ca robi, mai întâi, tătarii. Rolul pe care ațiganii l-au avut în istoria robiei din spațiul medieval românesc constă în faptul că, datorită numărului mare ațiganii au ajuns să monopolizeze această instituție, astfel că termenul de ațigan numai reprezenta apartenența etnică ci statutul social, cel de rob.

Istoricul român, P. P. Panaitescu considera că romii au fost supuși procesului de înrobire din motive strict economice. Nevoia de brațe de muncă, calificată, era resimțită în țările române. Importanța economică a robilor reprezintă motivul pentru care domnitorii au acordat un interes deosebit fata de această instituție. P.P. Panaitescu, aprecia că “Istoria țiganilor în Țara Românească și Moldova aparține istoriei economice a acestor două țări”.

Invazia otomana, ocuparea de către aceștia a porturilor românești de la Dunăre și Marea Neagră, marile descoperiri geografice, au anulat poziția ca țări de tranzit, la marele comerț care lega Europa de Orient.

Marile proprietăți , aveau nevoie de meșteșugari. Un observator al realităților din cele două țări române, I.St.Raicewich, remarca faptul că aici “toate artele mecanice sunt în mâinile țiganilor sau ale străinilor din țările apropiate”. Meșteșugul lor preferat era fierăria. În tot evul mediu românesc această ocupație este menționată atât în actele de cancelarie domnești cât și în relatările unor cronicari sau umaniști străini. Pastorul luteran și poetul umanist sas, care a trăit în Transilvania și s-a dedicat vieții ecleziastice, Christian Schesaeus în Ruinae Pannonicae, apărută în anul 1571, evidențiază această îndeletnicire a ațiganilor. Societatea românească, agricolă prin excelență avea nevoie de meșteșugari străini.

Ațiganii fierari își practicau meseria fie în atelierele de pe moșia domnitorului , a boierului sau a mănăstirilor unde exista de care țineau, fie în orașe. De altfel, la vărsarea râului Ialomița în Dunăre exista în evul mediu românesc cea mai mare așezare urbană a Țării Românești – Orașul de Floci. Aici au fost descoperite ateliere de prelucrare a fierului dar și a osului – probabil și pentru confecționarea uneltelor de pescuit. Existau și ațigani lăcătuși, săbieri, cuțitari, căldărari, sitari, cărămidari, argintari atestați în tot evul mediu românesc.

Romii au îndeplinit în mecanismul economiei din Țările Române roluri diametral opuse: rolul active de meșteșugari și comercianți – în special romii nomazi sau seminomazi și rolul pasiv de obiect al tranzacțiilor comerciale ale stăpânilor lor – așa cum am constatat cu prima atestare documentară a prezenței romilor la Nordul Dunării. Componentă activă a economiei statelor de la sud și est de Carpați, comerțul cu robi a existat timp de aproape cinci secole cu consecine nefaste și în ceea ce privește mentalul colectiv majoritar și minoritar rom.

Această instituție, a fost o componentă a sistemului de organizare în Țările Române, până la jumatatea sec. al XIX-lea .

În organizarea social a țărilor române, robii formau o categorie aparte.

Între neliberi ei se situau pe treapta cea mai de jos a societății feudale românești, neliberi fiind și rumânii din Țara Românească, vecinii din Moldova și țăranii șerbi din Transilvania.

În toate componentele sale, această instituție ținea de dreptul consuetudinar, mult timp neexistând legi scrise cu privire la robi. Când în Muntenia și Moldova, a început să se facă apel la legiuirile bizantine, au fost preluate și dispoziții privitoare la robi. La mijlocul sec. al XVII- lea, primele legi tipărite în limba română- Pravila de la Govora, Îndreptarea legii, în Țara Românească și Cartea românească de învățătură din Moldova lui Vasile Lupu- cuprind norme de drept în privința robilor, de proveniență bizantină. Robii aveau un statut juridic particular, diferit de cel al populației românești. Dreptul robilor consta într-un număr de norme care se refereau în primul rând la obligațiile pe care le aveau robii față de stăpâni și stat. În timp, asistăm la apariția unor elemente de noutate juridică în ceea ce privește statutul robilor. Astfel, se interzic căsătoriile mixte, preoții fiind opriți să mai oficieze astfel de cununii. “Sobornicescul hrisov” emis în anul 1785, interzice cu desăvârșire căsătoriile între oamenii liberi și robi, în Moldova, iar în Muntenia, “Pravilniceasca condică” din 1780 stabilea desfacerea căsătoriilor mixte, iar dacă se nășteau copii dintr-o astfel de legătură, aceștia deveneau oameni liberi. Această situație, credem că reflecta numărul foarte mare de robi ațigani. Astfel, menționăm: “câte un leu de ațigan că sar da și câte o jumătate de leu de ațigan holteiu”. Importanța robilor este dovedită și de instituirea unui nou impozit – Țigănărit care însemna “doi galbeni de fiecare cap de ațigan”. Măsura a fost desființată mai târziu datorită nemulțumirilor exprimate de boieri care ajunseseră cei mai importanți proprietari de robi. Documentele de la începutul sec. al XIX-lea surprind și situații inedite- în anul 1821, o ațigancă s-a cununat pe ascuns cu un ațigan al unei mănăstiri. Stăpânul înduioșat de aceasta a eliberat-o.

Tiganii au fost robi în Tarile Române mai bine de 500 de ani:

Sursa: http://www.verticalonline.ro/155deanidelaeliberarearomilordinrobie

Sfârșitul sec. al XVIII- lea, a însemnat și apariția curentului aboliționist, în contextul marilor mișcări politice și ideologice care aveau loc în Europa. Asistăm la apariția unor inițiative particulare în ceea ce privește necesitatea dezrobirii. Apariția unei generații de intelectuali tineri care și-au facut studiile în Apus, cuceriți de idealurile liberale ale Apusului, a avut un rol major în procesul de modernizare instituțională, culturală și politică a principatelor române, în secolul al XIX- lea.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie

Modernizarea social-economică a Țărilor Române a fost profund influențată de transformările politice care au avut loc începând cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821.

Dezrobirea nu era considerată, încă, o prioritate a modernizării. Procesul de emancipare s-a desfășurat aproape simultan în Moldova și Țara Românească.

Începuturile mișcările aboliționiste, în spațiul românesc, putem spune că își are rădăcinile în secolul al XVIII-lea, în plin iluminism european. Chiar dacă, legile adoptate în Muntenia și Moldova, cu referire la situația robilor confirmau și întăreau acest statut, totuși semnele iluministe începeau să se facă simțite. Domnitorii fanarioți, au domnit și în spiritul epocii, având tendința de a moderniza societatea românească, în acord cu mersul Europei. Se loveau, însă de conservatorismul marilor boieri care nu vedeau normal ca vechea orânduire, moștenită din bătrâni să fie schimbată.

Încă de la mijlocul sec.al XVII-lea, Constantin Mavrocordat a adoptat un ”Așezământ” iar domnitorul erou Grigore Ghica al III-lea, interzicea despărțirea familiilor de robi, atunci când se producea vânzarea acestora.

Domnitorii fanarioți ai Țărilor Române

(Sursa: https://www.historia.ro)

Desigur, că măsura nu a putut fi respectată, tradiția ,”obiceiul pământului”, era mai puternic decât măsura unui domnitor grec. Biserica ortodoxă, prin reprezentanții săi, a sprijinit această măsură- „și ei sunt făcuți tot de Dumnezeu, ca și ceilalți oameni, și este mare păcat de

a fi împărțiți ca niște dobitoace” . Cu toate acestea, statutul robilor nu era schimbat, nici după adoptarea primelor legi cu caracter de constituție- Regulamentele Organice.

Tinerii boieri munteni și moldoveni, care studiau în afara țării, au reprezentat șansa societății românești la modernizare și progres. Animați de idealul modernizării societății românești, aceștia au fost promotării dezrobirii romilor, creatori ai curentului și mișcării aboliționiste în spațiul românesc.

Un prim moment, de referință în efortul de modernizare în spiriti european, îl reprezintă Regulamentele Organice, acte care au însemnat primele documente cu caracter de constituție în Țările Române. Acestea cuprindeau și un „Reglement pentru statornicirea țiganilor”, prin care se urmărea „îmbunătățirea moralicească” și materială a stării romilor robi ai statului, și rezolvarea unei poveri pentru administrația și locuitorii țării. Conform acestuia, statul se arăta dispus să renunțe la acei robi ai săi, pe care unii particulari se vor arăta dispuși a-i așeza pe moșiile lor pentru a fi folosiți la diverse munci, acordându-le și scutiri de dări pe un an. De asemenea, cea mai importantă dintre „pricinile sălbăticiunii și a nelegiuitelor lor fapte” este considerată depărtarea romilor nomazi de „dogmile sfintei noastre relighii” creștine. Din acest motiv, se cere Mitropoliei preocupare sporită pentru botezarea, cununia și înmormântarea creștinească pentru romi .

Prima lege a dezrobirii a fost adoptată în Muntenia la 22 martie 1843 prin „Legea pentru desființarea dajnicilor de sub adminstrația Vorniciei temnițelor și trecerea lor sub adminstrația ocârmuirilor de județe”.

La 31 ianuarie 1844, a fost adoptată în Moldova „Legea pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopiilor și mănăstirilor în deobște”.

Din acest moment, foștii robi ai statului deveneau cetățeni care trebuiau să plătescă impozit (capitația).

În august 1843, Departamentul Trebilor Dinăuntru al Valahiei, dă o dispoziție prin care toți proprietarii de robi erau obligați să se îngrijească de statornicirea țiganilor lor nomazi.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, propunea eliberarea robilor care aparțineau bisericilor. Prin legea din 31 ianuarie 1844, dările care au fost adunate de la romi, au format un fond special destinat răscumpărării robilor pe care particularii îi scoteau la vânzare.

La 14 februarie 1844 se vota o lege prin care robii statului, deveneau liberi dobândind aceleași drepturi și responsabiltăți ca toți ceilalți cetățeni ai țării. În Muntenia procesul dezrobirii, continuă cu legea din 11 februarie 1847, prin care sunt eliberați robii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor și metocurilor, ai bisericilor și ai oricărui alt așezământ public. Legea nu prevedea nici o despăgubire.

Anul 1848, anul revoluției europene, a însemnat și pentru Țările Române un moment de referință în procesul de formare a statului român modern. În cadrul unor Mari Adunări Naționale s-au adoptat programe care trasau principalele obiective de dezvoltare a societății românești. Programele revoluționare aveau înscrise și necesitatea dezrobirii tuturor robilor.

Proclamația de la Izlaz (9 iunie 1848) avea înscris la pct. 14 „dezrobirea țiganilor prin despăgubire”. Fuga domnitorului Gheorghe Bibescu și constituirea unui guvern revoluționar, în cadrul căruia activau și militanți ai dezrobirii, avea să determine și înființarea, alături de alte Comisii și a Comisiei pentru liberarea robilor. Comisia era formată din Ioasaf Znagoveanu, Cezar Bolliac și Petrache Poenaru. Aceasta și-a început activitatea prin eliberarea pentru cei dezrobiți a unor bilete de slobozenie. Foștii proprietari urmau să fie despăgubiți de către stat. Desființarea robiei figura și în programul „Dorințele Partidei Naționale” din Moldova, elaborat sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu, în august 1848, în Bucovina. Înfrângerea revoluției române însemna anularea tuturor măsurilor democratice inițiate și implicit revenirea la starea de robie a romilor care aparțineau boierilor. Emanciparea societății românești se afla într-un stadiu înaintat în ceea ce privește abolirea robiei. Acum, această instituție era identificată cu barbaria.

Domnitorii care s-au succedat la conducerea Țărilor Române, până la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (ianuarie 1859), au fost promotori ai modernizării. În Țara Românească, domnitorul Barbu Știrbei (1849-1856), emitea un ordin, la 22 noiembrie 1850, prin care interzicea ca familiile de romi robi să mai fie despărțite. Un an mai târziu, se stabilea ca statul să răscumpere pe robii care sufereau maltratări sau alte neajunsuri din partea stăpânilor. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) se adresa, la 28 noiembrie 1855, Sfatului Administrativ, propunând adoptarea unei legi a dezrobirii romilor. Proiectul a fost elaborat de Mihail Kogălniceanu și Petre Mavrogheni. La 10/22 decembrie 1855, Divanul Obștesc al Moldovei, vota „pentru desființarea sclăviei, regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare”.

Prin legea pentru desființarea robiei adoptată în decembrie 1855, proprietarii romilor urmau să primească o despăgubire de 8 galbeni pentru lingurari și vătrași și 4 galbeni pentru lăieși. De remarcat este faptul că unii boieri și-au eliberat robii în mod gratuit. Abolirea robiei romilor, proces început în prima jumătate a sec. XIX, a durat aproximativ trei decenii. Societatea românească era însă departe de a rezolva problemele sociale și economice ale acestui popor.

Cu toate problemele determinate de modul, poate chiar defectuos, în care a fost gândit procesul de dezrobire, această măsură se înscrie într-o ordine firească a ceea ce a însemnat procesul de modernizare a principatelor române.

Bilet de dezrobire a robului Oprea Matei în vârstă de 28 de ani

Consider, că în ordinea reformelor care au marcat evoluția societății românești, pe calea unei Europe moderne, a drepturilor și libertăților așa cum le proclamase Declarația drepturilor omului și cetățeanului, în timpul revoluției franceze, dezrobirea a avut întâietate, fiind o adevărată cădere a Bastiliei în societatea românească de secol al XIX-lea.

Abolirea robiei romilor, proces început în prima jumătate a sec. XIX, a durat circa trei decenii. Societatea românească era însă departe de a rezolva problemele sociale și economice ale membrilor acestei etnii. Pentru cei mai mulți dintre romi, dezrobirea a devenit o povară. Condiția de clăcaș presupunea mult mai multe obligații față de stat decât avuseseră robii înainte.Aceasta explică de ce, odată cu obținerea libertății juridice, mulți romi au părăsit locurile unde fuseseră stabiliți. De asemenea au fost situații în care au fost alungați de pe moșiile boierești, sau li s-a interzis să se stabilească în preajma unor localități (sate sau orașe).

Înfăptuirea unirii prin dubla alegere a lui Alex. Ioan Cuza, epoca reformelor care a urmat nu putea să nu aibă în vedere și situația celor dezrobiți. Asfel, Legea Rurală din 14 august 1864, cu care se instituia proprietatea funciară de tip capitalist, a contribuit la transformarea clăcașilor în proprietari de pământ. Textul legii nu face referiri la rromi, dar există dovezi că între cei împroprietăriți s-au aflat și foști robi. Printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri, s-a dispus ca foștilor robi care aveau doar locuință, nu și teren agricol să li se dea în proprietate numai locul de casă și grădină. Reforma agrară a contribuit semnificativ la legarea de ocupația agricolă a romilor. Este greu de estimat un număr cert al romilor care s-au încadrat vieții agricole. Romii nomazi au găsit în continuare nișe în economia rurală românească. Satul românesc trebuia să apeleze în continuare la romii meșteșugari. Cu toate acestea, locul lor în economie este unul periferic, la fel ca și locul pe care îl ocupă în societate, marginalizați și la periferiile localităților. Această realitate, a creat un decalaj între populația majoritară și romi, fapt care a influențat evoluiția minorității rome în România. Consider, că dezrobirea s-a limitat strict, la aspecte juridice. S-a neglijat problematica economică și socială, modul în care s-a realizat dezrobirea având urmări până în zilele noastre.

Mihail Kogălniceanu – foto: ro.wikipedia.org

Sugestivă și emoționantă descrierea celui, de numele căruia se leagă începutul promovării cunoașterii romilor din perspectiva vieții și a istoriei lor și eliberarea din robie și de asemenea modernizarea societății românești, Mihail Kogălniceanu:

” Sire! Preagrațioasă doamnă și regină! Alteță regală! Doamnelor și domnilor! Colegii mei mi-au încredințat misiunea de a lua și eu cuvântul în această mare și frumoasă zi, în care serbăm jubileul de 25 de ani al fundărei Academiei Române. Această onoare o datoresc vârstei mele înaintate… Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea țiganilor.

II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României.

III. Emanciparea țăranilor.

… Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în "Foiletonul Zimbrului" din februarie 1856: "Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite"! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari. Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari. Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor. Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.

… Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România.

Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.

Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani. Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.

Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari – nu trecuse ani mulți, de la pășirea României pe calea dezvoltării, și din rândul acestor foști robi, de sute de ani, se ridicaseră oameni ai țării. Într-adevăr, istoria poate fi o carte de învățătură vie și din perspectiva idealurilor avute de înaintași, unul dintre aceștia fiind, fără nici o îndoială, Mihail Kogălniceanul, un om care a înțeles, în plină perioadă de naștere și dezvoltare a rasismului, că omul se definește prin educație. Probabil că și atunci, ca și acum ,exista rușinea și teama de asumare a identității…- Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei ”.

Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect Dezrobirea țiganilor

foto: ro.wikipedia.org

Astăzi, în condițiile în care minoritatea romă este recunoscută ca minoritate națională, asistăm la un proces de construire a unor simboluri care marchează procesul emancipării și modernizării. Ziua dezrobirii este unul dintre aceste simboluri pentru romii din România. Din păcate, dezrobirea, nu a generat, în mod automat, adoptarea unor decizii menite să conducă la integrarea acestei minorități, respectiv a unor măsuri care să prevină excluziunea socială. Adevărata dezrobire a romilor, este departe de a fi realizată.

Problemele sociale grave și prejudecățile legate de etnia romă atât din țară cât și peste hotare fac ca romii să fie adeseori priviți ca o amenințare.

CAPITOLUL II. VALEA IALOMIȚEI, DIMENSIUNE GEOGRAFICĂ

II.1. Cadrul natural

Valea Ialomiței este valea râului Ialomița, având o parte superioară montană în Munții Bucegi, între Mecetul Turcesc și Pietroșița și o parte de câmpie respectiv a Bărăganului. Valea Ialomiței adună apele din pâraiele Bătrâna, Doamnele, Obârșia, Sugari și traversează centrul masivului Bucegi formând în trecerea sa celebrele chei ale Urșilor, ale Peșterii, cheile Coteanu, cheile Tătarului, cheile Zănoagei, cheile Orzei și cheile Ialomiței. Întâlnim diverse forme de relief: relief glaciar, circuri glaciare, morene frontale și laterale, văi glaciare, relief carstic bine definit: chei, peșteri – Peștera Ialomiței cu o lungime de 450m, câmpuri de lapiezuri în zona nord-vestică a bazinului, relief tip „babe”, Sfinxul, Babele.

Râul Ialomița, cu o lungime totală de 417 km, izvorăște din Munții Bucegi, formând un bazin hidrografic de 10.350 km². Bazinul hidrografic al râului Ialomița se desfășoară de-a lungul a trei unități de relief. În drumul său de la izvor spre vărsare, râul trece prin orașele Fieni, Pucioasa, Târgoviște, Urziceni, Slobozia, Țăndărei, având o lățime medie a râului de 45 m. Pe parcursul sec.al XX-lea, cursul râului a fost amenajat pe anumite segmente. În anul 1910, sub coordonarea lui Mișu Cantacuzino, a fost realizată o porțiune de dig de pământ cimentuit, în anul 1937, alt dig a fost ridicat în apropierea orașului Urziceni. Râul formează o rețea hidrografică de 3.131 km și își adună apele dintr-un bazin de recepție de 9431 km² situat în partea de sud a țării, orientarea generala a râului fiind inițial NV-SE, apoi V-E.

Ialomița intră în județul care îi poartă numeșe în dreptul așezării de la Dridu și se varsă în Dunăre prin brațul Borcea. Acest drum al Ialomiței către Dunăre coincide cu traseul transhumanței, al ”drumului oii”, orpindu-se la Orașul de Floci sau orașul lânii. Turmele traversau Dunărea la Vadu Oii pentru a ierna în Dobrogea, pe țărmul Mării Negre, în așa numita zonă ”valea fără iarnă”. De-a lungul acestui traseu, s-au format arii de protecție, datorită varietății de plante și viețuitoare.

Aria Specială de Conservare Coridorul Ialomiței are o suprafață de 26.727 ha, desfășurându-se pe teritoriul administrativ al județelor Ialomița (72%) și Prahova (28%), cuprinzând culoarul văii Ialomiței din aval de confluența cu Prahova, până la vărsare în Dunăre, la care se adaugă și partea din amonte a culoarului Prahovei și Teleajănul, dar și o serie de trupuri de pădure (de stejar brumăriu, sălcii și plopi) situate de-a lungul cursurilor de apă.

Avem cel mai important culoar ecologic care străbate Câmpia Bărăganului, cu o dezvoltare de la vest la est, legând Subcarpații și Câmpia Ploieștiului de Dunăre, Ialomița fiind singurul râu alohton din Bărăgan. Astfel, Ialomița și afluenții săi (Prahova și Teleajăn) conectează lunca Dunării cu zona de câmpie forestieră și colinară, străbătând zona cea mai aridă a țării. Tipurile de habitate prioritare identificate pe teritoriul acestei arii protejate sunt: – păduri dacice de stejar și carpen; zăvoiaie cu Salix alba și Populus alba; păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris); vegetație de silvostepă euro-siberiană; tufărișuri de foioase ponto-sarmatice; comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan și alpin; cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu vegetație de Ranunculion fluitantis și Callitricho – Batrachion; râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion rubri și Bidention.

Ialomița la Cheile Tătarului

II.2. Relieful și hidrografia

Spațiul hidrografic al Ialomiței, se caracterizează prin trei mari trepte de relief: munți, dealuri subcarpatice și câmpie. Astfel, zona montană carpatică, situată în nord-vestul spațiului hidrografic Buzău – Ialomița, include Masivele Leaota și Bucegi, care fac parte din Carpații Meridionali, Munții Baiului, Ciucașului, Siriului, Podu Calului, Penteleu și cei ai Vrancei, ce fac parte din Carpații de Curbură. Culmile acestor munți au înălțimi cuprinse între 1.600 m și 2.500 m.

Râul Ialomița primește 142 afluenți, dintre care amintim: Ialomicioara Mica (S = 95 km2 ; L = 24 km), Bizdidelul (S = 92 km2 ; L = 26 km), Cricovul Dulce (S = 611 km2 ; L = 71,7 km), Crivățul (S = 85 km2 ; L = 32 km), Prahova (S = 3.735 km2 ; L = 169 km), Sărata (S = 1388 km2 ; L = 75 km).

Zona subcarpatică urmează linia de desfășurare a zonei montane și este reprezentată de 5 unități: Subcarpații Ialomiței, Subcarpații Prahovei, Subcarpații Teleajenului, Subcarpații Cricovului Sărat, Subcarpații Buzăului. Unităti de relief menționate, se află la altitudini cuprinse între 800 și 1.000 m și coboară până 200 și 300 m. Zona de câmpie ocupă aproape 40% din teritoriu.

Din punct de vedere geologic, spațiul hidrografic Buzău-Ialomița se compune dintr-o multitudine de formațiuni care aparțin epocilor: Paleozoic, Mezozoic și Neozoic. În zona montană întâlnim șisturi cristaline și granite, care suportă uneori roci sedimentare permo-mezozoice. Flisul intern ce capătă lățimea maximă la Curbura Carpaților este constituit dintr-un complex inferior de marne, marne calcaroase, microconglomerate, peste care urmează un complex de șisturi argilo-marnoase cenușii negricioase, cu intercalații de gresii și calcare, la care se adaugă șisturi negre și apoi complexul conglomeratic.

Subunitățile depresiunilor intramontane s-au format ca unitate geomorfologică în Sarmațian. În zona deluroasă subcarpatică aflată în spațiul hidrografic Buzău – Ialomița se regăsesc depozite din miocen și sarmato-pliocene. Aici se găsesc roci siliciose, carbonatice și roci organogene. La câmpie apar în general, roci arenitice și pelitice (bolovănișuri, pietrișuri, nisipuri, marne, argile și maluri), depozite ce datează din perioada începând din Paleozoic și până în Neozoic.

Cascada Ialomiței se află la sud de Vârful Omu

II.3. Clima

Spațiul hidrografic al Ialomiței are o climă temperat-continentală,cu diferențieri între partea nord-vestică (temperaturi mici, precipitații multe) și partea sud-estică (temperaturi mari, precipitații puține). Temperaturile variază astfel: temperatura medie anuală este de -3°C la munte și ajunge la +12° C la câmpie; temperatura maximă absolută de 44,5° C, iar cea minimă este de -29,6° C. În ceea ce privește precipitațiile, acestea sunt mai abundente în partea superioară (zona montană), comparativ cu partea de mijloc și inferioară a bazinului hidrografic ale Ialomiței.

Constatăm o amplitudine termică anuală și diurnă relativ mare și prin cantități reduse de precipitații. În ultima perioadă avem un fenomen accentuat de secetă, care, din păcate, în condițiile actuale de distrugere practic a tot ce a însemnat șansă pentru o agricultură modernă și performantă, canalele de irigații amenajate în perioada comunistă, de români, nu de comuniști, fiind distruse. Din păcate, și această distrugere s-a realizat poate cu convingerea că tot ceea ce s-a realizat în perioada comunistă a fost prost.

O altă caracteristică a climei județului Ialomița o constituie regimul vânturilor, direcțiile lor predominante fiind din nord –est și nord.

II.4. Vegetația și Fauna

La nivelul spaƫiului hidrografic Ialomița, se disting următoarele unități zonale bioclimatice:

Habitate de pădure, care conține etajul subalpin, etajul montan de molidișuri, etajul montan de amestecuri de fag cu rășinoase, etajul montan – premontan de făgete, etajul deluros alcătuit din gorunete, făgete și gorneto-făgete, etajul deluros de cvercete (gorun, garnită, cer și amestecuri dintre acestea) și șleauri de deal, etajul deluros de cvercete cu stejar; o câmpia forestieră și o luncă;

Habitate de pajiști și tufărișuri în zona montană, de deal, de câmpie și luncă;

Habitate de ape dulci;

Habitate de stâncării și peșteri;

Habitate de mlaștini și turbării.

În ceea ce privește flora sălbatică, aceasta este în funcție de relief, de următoarele tipuri:

mezofilă – în zonele montană, deluroasă, de câmpie;

termofilă – în zonele deluroasă, de câmpie;

Vegetația naturală, în prezent foarte mult înlocuită de culturi, aparține celor trei mari formațiuni: stepă, caracteristică Bărăganului estic, cuprinde pajiști stepice cu graminee (paiusul, colilia, negara, pirul s.a); silvostepa, cu pajiști stepice și pâlcuri de pădure (cuprinzând stejarul pufos și stejarul brumăriu); pădurile de stejar Svlasia). De asemenea, are o largă dezvoltare vegetația de luncă cu zăvoaie de salcii, plopi.

Vegetația forestieră este bine reprezentată în valea Ialomiței, în zona Urziceni, pădurile fiind în două microzone: pădurile de luncă din nordul teritoriului (Lunca Ialomiței) și pădurile tipice de silvostepă situate în Câmpia Lehliului în est-sud-estul teritoriului (pădurea Vangheleasa din dreptul satului Ulești).

Există pădurile Tocileasa și pe o latură pădurea Dumbrava (situate pe teritoriul comunei Ileana, județul Călărași). Din pădurea Tocileasa, în sectorul său nordic pătrunde pe teritoriul comunei Bărcănești o lizieră (perdea forestieră cu arboret tânăr).

Dintre speciile de arboret, deși în trecut nu avea o pondere prea mare, fiind extins după 1900, în prezent în pădurile de luncă predomină salcâmul (robinia seudaccia), alături de acesta întâlnindu-se plopul alb și cel negru (populus alba, populus nigra), stejarul pufos (Quercus pubescans), stejarul brumăriu (quercus pedunculiflora), salcia (salix alba). Alte specii ocupă suprafețe mai mici, astfel mai apar frasinul (fraxinus excelsior), ulmul (ulmus faliacea și ulmus procara și ulmus ambigua), arțarul tătărăsc (acer tataricum), jugastrul (acer campestre), părul pădureț (pyrus pyraster), mărul pădureț (malus sylvestris), cireșul de Bărăgan (ceraus fruticosa). În pădurea Vangheleasca, cu o suprafață de 98 ha, situată pe „coastă” (Câmpia Lehliului) speciile dominante sunt: stejar pufos (qvercus pubescens), stejar brumăriu (qvercus pedunculiflora), frasin (fracsinus excelsior), ulm (ulmus procera), salcâm(robinia seudaccia). Diferența față de luncă este dată de absența speciilor de plop. În sectorul versantului abrupt al malului drept al Luncii Ialomiței („malul coastei”) cresc în general subarborete ca: măceșul (rosa canina), lemnul câinesc (ligustrus vulgare), păducelul (crataegus monogyna).

Vegetația ierboasă și acvatică are o mare diversitate, fiind reprezentată în general prin vegetația specifică stepei. Speciile cele mai des întâlnite sunt: troscot (polygonum lapathifolium), știr (amarantus blitoides), măcriș (romex maritinus), pălămida (sagittaria setosum), păpădia (taraxacum officinalis), mohorul (setaria glauca), volbură (conuolvus arransins), costreiul (echinochlocrus galli), coada șoricelului (acilea milkfolium), etc.

Aceste specii sunt răspândite aproape pe toată suprafața județului.

Fauna sălbatică este diversă, de la mamifere, amfibieni și reptile, la diferite specii de pești și nervertebrate, ca de exemplu: zimbrul, capra neagră, pisica sălbatică, ursul brun, păstrăvul comun, mreana. La nivelul spațiului hidrografic Ialomița au fost desemnate 4 zone umede (Braƫul Borcea, Iezerul Călarăși, Insula Mică a Brăilei, respectiv Dunărea Veche – Braƫul Măcin – amplasată atât pe teritoriul administrat de A.B.A. Buzău – Ialomița cât și pe cel al A.B.A. Dobrogea – Litoral), 20 situri de importanƫă comunitară (SCI), 24 arii speciale de protecție avifaunistica (SPA).

Agentia Județeană pentru Protecția Mediului Ialomița, arată că la nivelul județului s-ar afla un total de 25 de arii protejate, din care 6 de importanță comunitară și 7 națională.

În aceste zone găsim lacuri, mlaștini, păduri dese, floră și faună din cele mai diversificate. Astfel, zonele protejate sunt: Breteștii de Sus-Gura Ialomiței, Câmpia Gherghiței, Grindu-Valea Măcrișului, Kogălniceanu-Gura Ialomiței, Sărăturile de la Gura Ialomiței-Mihai Bravu și Bordușani-Borcea.

Fauna este reprezentată de animale specifice arealului de stepă. Astfel, avem: mamifere precum: iepurele de câmp (lepus europaeus), vulpea (vulpes vulpes), mistrețul (sus scrofa), hârciogul (cricetus cricetus), șobolanul (rattus rattus), șoarecele de stepă (sicista subtiles), căpriorul (capreolus capreolus), dihorul (mustela putorius), veverița (scirus vulgaris), popândăul (citellus citellus); Păsări, specii sedentare și migratoare, astfel: vrabia (pasar domesticus), graurul (sturnus vulgaris), cioara (corvus corona), huhurezul (strix alopa), turturica (streptopelia turtur), rândunica (hirundo rustica), potârnichea (pardix erdix), privighetoarea (luscinia sp.), coțofana sau caragața (pica pica), etc. Specii de păsări dispărute sunt: dropia (otis parda) și spăroaciul (otis tetrax). Reptilele sunt și ele variate, cele mai întâlnite sunt: gușterul (lacerta vilidis), broasca râioasă verde (bufo viridis), broasca de lac (rana esculenta), șarpele de casă (natrix natrix).  De asemenea, există o mare varietate de vertebrate, precum: păianjenul (oxyopes heterophthalamus), omida păroasă a stejarului (lymantria dispar), lipitoarea (hirudo meducinalis), gândacul de colorado (leptynoptarsa decamlineata), coropișnița (grillo talpa vulgaris), și alte specii de gasteropode.Lumea insectelor cuprinde: greierul de câmp (gryllus campestris), lăcusta (decticus varrucivorus), cosacul (tettigonia veridissima), călugărița (mantis religiosa), ploșnița de câmp (eurigaster maurus).

Nu putem să nu amintim despre adevărate minuni ale Bărăganului, în zona lacurilor Bentul Mare, Bentul Mic și Bentul Mic Cotoi, pe o suprafață de cca.133 ha, există Aria de Protecție Specială Avifaunistică, parte a Regiunii Biogeografice Europene Stepică, Ecoregiunea României, silvostepa Câmpiei Române.

În rezervație trăiesc peste 70 de specii de păsări, unele foarte rare, precum egreta mică, lopătarul, țigănușul, corcodelul mare, buhaiul de baltă și multe altele alături de care viețuiesc mamifere precum mistreții, căprioarele, câinii enot.

Stepă în Bărăgan

Silvostepă- Bărăgan

CAPITOLUL I I I. EVOLUȚIA ISTORICĂ GENERALĂ A AȘEZĂRILOR DE PE

VALEA RÂULUI IALOMIȚA

I I I.1. Vestigii arheologice

Dovezile de viețuire pe meleagurile Bărăganului ialomițean (statuete antropomorfe, obiecte de podoabă și ornament), ne duc în timp cu circa 5.000 de ani, mărturisind astfel formele de viață autentică. Bărăganul, zonă de cultură și civilizație agrară,din cele mai vechi vremuri, aflat în calea năvălirilor. Istoria și-a spus cuvântul asupra mediului, așa cum acesta în bună măsură a influențat evoluția istorică pe aceste meleaguri. Pământul Bărăganului a oferit locuitorilor săi din vechime până astăzi cernoziomul vital pentru agricultură, islazurile pentru pășunat, locuri sterpe, lacuri și smârcuri, dune de nisip, păduri de salcâmi.

Descoperirile arheologice atesta că acest teritoriu este locuit continuu încă din paleolitic, uneltele și obiectele găsite la Coșereni, Bordușani, Săveni si Dridu demonstrând

acest adevăr.

Urme materiale specifice culturii neolitice s-au găsit în 15 localități ialomițene.

Artefcatele descoperite, ca aparținând culturilor neo-eneolitice, din bazinul ialomițean din partea de nord, nord-vest a județului Ialomița, sunt legate de în mod organic de marile centre de civilizație ale Peninsulei Balcanice și Orientului Apropiat. Din epoca metalelor, amintim celebrul depozit de bronzuri de la Dridu-Metereze care aparține culturii Hallstatt din sec.X-IX î.Hr. Prin numărul mare de piese (352) și diversitatea lor (seceri, vârfuri de lance, topoare, obiecte de podoaba, de harnasament) se încadrează în categoria dovezilor de valoare istorică autentică din România, care atestă existența unei civilizații a bronzului.

Epoca bronzului arată că purtătorii acestei culturi, care au trăit pe teritoriul actual al județului lalomița, practicau agricultura, olăritul, prelucrarea pietrei și cornului, aveau legături semnificative, inclusiv culturale, cu lumea heladică si miceniană. Prezența sciților nord -pontici este dovedită de descoperirile făcute de-a lungul Ialomiței, la Hagieni si Ograda. Populația geto-dacă, superioară numeric și cultural, i-a asimilat.

Viața geților este atestată de cercetările arheologice efectuate și care au pus în evidență existenta a 48 de așezări getice, situate pe principalele cursuri de ape curgătoare: Ialomița, Brațul Borcea și Prahova, precum si în jurul lacurilor Dridu, Fundata, Amara și Strachina.

Cea mai reprezentativă este cetatea fortificată de la Piscu Crăsani, între satele Copuzu si Crăsani, comuna Balaciu, pe malul drept al râului lalomița. Istoricul Vasile Pârvan afirma că această așezare este HELIS, celebru oraș antic. În prezent, Piscul Crăsani este o ridicătură de pământ aflată pe raza comunei Balaciu, lângă satul Crăsanii de Jos, pe malul drept al Ialomiței. ”Cum privești în față de peste apa Ialomiței, unul spre apus, altul în mijloc, mai mult o limbă de pămînt ce se coboară și se îngustează continuu și, în sfîrsit, un al treilea spre răsărit, întins prelung si încovoiat în arc ce îmbrătisează pe celelalte… Două, movile, una mare și alta mică, ce străjuiesc parcă «Piscul», la o depărtare de circa 1 km dinspre cîmpie, n-au avut, după cercetările făcute, nici o legătură cu asezarea de pe mal ” – descria, la 1924, Ioan Andrieșescu dava getică de la Piscul Crăsani.

Fototeca personală

Primele cercetări au fost făcute aici în 1870 de către Dimitrie Butculescu, ale căror rezultate l-au ajutat pe Cezar Bolliac să definească pentru prima dată trăsăturile culturii materiale dacice.

În anul 1926, Vasile Pârvan, consacra davei de la Piscul Crăsani o atenție deosebită, în lucrarea monumentală Getica – ”Asezarea de la Piscul Crăsanilor, strîns legată de asezările de pădure ca Tinosul, a înaintat în stepă numai cu ajutorul Ialomitei, care constituia o mare arteră navigabilă… E-V si V-E direct cu Dunărea. Astfel Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucisare de drumuri: drumul greco-getic E-V, al apei, cu drumul iranian N-S al stepei”.

Fototeca personală

Pe urmele săpăturilor lui Vasile Pârvan

În perioada comunistă, cercetările au fost reluate de către Muzeul Judetean Ialomița, în colaborare cu Institutul de Arheologie din Bucuresti, cercetări care au adus noi și importante dovezi, informații, completând datele rezultate în urma săpăturilor anterioare și conturându-se imaginea unei așezări importante a geților în Câmpia Bărăganului.

„Aici a fost  o așezare întărită, cu șanț și val. A fost cercetat doar mamelonul din centru. Aici a fost descoperit un candelabru din bronz,  o vatra solară și un riton… Locul și cercetările sunt importante, fiind una dintre puținele așezări de sec II-I de tip davă” – spune Elena Rențea, arheolog în cadrul Muzeului Județean de Istorie Ialomița. „Eu am avut șansa de a fi după două mii și ceva de ani, prima persoană care am luat în mână această piesă. Eram atunci, îmi aduc aminte cu un coleg, Virgil Nițulescu. L-am ridicat, era în două bucăți, cornul și terminația în formă de cal și stăteam cu piesele în mână și l-am strigat pe colegul meu. S-a uitat la mine de la vreo 15 metri și a strigat: Ritonul de la Piscul Crăsani. Și așa i-a rămas numele“, rememorează arheologul Elena Rențea momentul când a descoperit ritonul de la Crăsani. Ritonul a fost capul de afiș a mai multor expoziții de istorie desfășurate în România, dar și la muzee celebre din străinătate.

Fototeca personală

Riton descoperit la Piscul Crăsani

Colonizarea Daciei de către romani este dovedită și pe teritoriul județului Ialomița, de numeroase urme arheologice în peste 30 de așezări. Părintele istoriei, Herodot, scria că: „Istrul, cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge și vara și iarna, deopotrivă de mare, fiind dintre fluviile Sciției cel dintâi dinspre apus (…). Iată râurile care îi sporesc apele: prin ținutul Sciției curg cinci mari cursuri de apă, pe unul, sciții îl numesc Porata, elinii Pyretus, iar celelalte sunt: Tiarantos, Araros, Naparis și Ordessos” (Naparis, numele dacic al râului Ialomița din zilele noastre).

Istoricul antic Arrian consemnează că în anul 335 î.Hr., în campania lor fulgerătoare din nordul Dunării (în urmărirea regelui tribal Syrmos), soldații lui Alexandru Macedon, mărșăluind prin Câmpia Română (probabil era vorba de Bărăgan), au fost nevoiți să secere holdele de grâu pentru a putea înainta. De altfel, relatarea acestei scurte campanii militare a lui Alexandru cel Mare la nord de Dunăre a prilejuit, pentru prima oară în istorie, menționarea geților din Câmpia Română. Se înțelege deci că numai o populație autohtonă, numeroasă și stabilă, existentă pe aceste pământuri, putea crea și stăpâni asemenea holde.

Bărăganul, stepa geto-dacilor, această imensă câmpie, nu a fost deci o pustietate, ci un șes roditor și bogat în ierburi și culturi, căruia poate lipsa pădurilor i-a atras numele de pământ sterp, neroditor. De altfel, Bărăganul nu putea fi o întindere stearpă și nelocuită, ca dovadă stând și existența, încă din neoliticul mijlociu (3.500- 2.800 î.Hr.), a unor așezări de tipul culturii Boian, cum a fost, deja am aminitit, aceea de la Piscu Crăsani (Balaciu), unde a înflorit puternica davă Helis.

Pe acest pământ, încărcat parcă de o stranie sacralitate și astăzi localnicii, țărani urmași ai moșnenilor acestor locuri, scot la lumină dovezi de viață din timpul geților. Localnicii locurilor amintesc, că geții se întreceau și se remarcau prin sfințenie. Unii se hrăneau doar cu miere, lapte și brânză, fiind adevărați postitori.

În Piscul Crăsanilor, la Deluș în Lutărie și la Platou se află urme impresionante de viață ale geților localnici. Marele arheolog român Vasile Pârvan a locuit în satul Crăsanilor la familia Tohăneanu, în cercetările privind Helisul lui Dromichete. Bătrânii satului își aduc aminte că arheologii de demult erau în căutarea unei căruțe de aur a ”boierului Dromichete”, avere îngropată în deal, într-un loc, în care când și când, noaptea se văd luminițe licărind ciudat.

Procesul complex de uniformizare a civilizației locale, în evul mediu, este foarte bine reliefat de cultura Dridu, denumită așa după localitatea Dridu aflată în județul Ialomița. Inventarul arheologic descoperit în așezarea medievală timpurie de la Dridu, este format, în cea mai mare parte, din materiale ceramice găsite în gropi sau în cuptoare. În anul 1956, un colectiv de arheologi conduși de profesorul Ion Nestor au inițiat cercetări arheologice în apropierea satului Dridu, unde au fost descoperite zeci de bordeie și obiecte din ceramică. Specificul acestei ceramici a a asigurat fundamentarea noii culturi arheologice care va purta denumirea localității și identificarea ei cu elemente de civilizație locală a unei populații românești locale. Descoperirile evidențiază existența unei populații sedentare, care se ocupa cu creșterea animalelor și agricultura. Originea denumirii localității se pierde în negura vremurilor. La anul 1464, apare o mențiune în vremea domnitorului Radu cel Frumos care făcea o danie măAnăstirii Snagov – ”De aceea a dăruit domnia mea …lăcașul sfintei (mănăstiri) de la Snagov (…), sare, munți, vii, sălașe de țigani și patru mori la Dridih”.

În evul mediu, informațiile despre viața locuitorilor de pe valea Ialomiței, spre vărsare în Dunăre se înmulțesc și implict informațiile cu privire la existența unei noi categorii de populație cu rosturi economice, respectiv ațigani (robi ai boierilor localnici sau ai Mănăstirii din așezarea de la Vaideei).

În apropiere se află localitatea Gura Ialomiței, așezare dezvoltată pe malul Dunării, dezvoltare care s-a realizat în jurul bisericilor atestate de la jumătatea sec.al XIX-lea.

Bătrânii satului, cu care am stat de vorbă, relatează cu o bună aducere aminte și cu o reală calitate de povestitori, date, evenimente și peripeții prin care au trecut într-o vreme când inundațiile erau o realitate firească. De asemenea, aduc aminte de povești privind invaziile turcilor sau despre boierii de altădată. Astfel, este amintit un oarecare arendaș al bălților Ialomiței și Borcei, pe nume ce se numea Popia, probabil de aici și numele digului. De asemenea, este amintită Cetatea de Floace, pe care nici un cercetător nu a reușit să o identifice cu exactitate. Bătrînii amintesc despre ziduri și case din piatră care se aflau exact la confluența Ialomiței cu Dunărea, despre ruinele acestora și despre un zid năruit. Credem că a fost o cetate de apărare, punct de control fluvial dar care în decursul veacurilor s-a distrus. Marele istoric român Nicolae Iorga, a vizitat aceste locuri în anul 1935 și a constatat existența ruinelor și a unor biserici vechi, a unor inscripții în chirilică, din care reiese faptul că acolo au fost înmormântați călugări. În aropiere se află și celebra Cruce de la Chirana cu dimensiuni impresionante, având o înălțime de peste trei metri, ornamentată și inscripționată. ”Crucea Înaltă”, cum îi spun țăranii, a fost ridicată în cinstea domnitorului Matei Basarab și a doamne țării Elena.

Pe cruce este scris cu litere slavone: „În numele tatălui și al Fiului și al Sf. Duh ridicatu-sa și înfrumusețatu-s-a această cinstită cruce în zilele și spre cinstea lui Matei Basarab Voievod și a soției sale Elena întru…… când preumblatu-s-a pe aici”.

Acest spațiu este încărcat de istorie, o istorie veche dovedită de urme de viețuire care impresionează prin complexitatea și organizarea vieții oamenilor. Baza arheologică de la Bordușani- Popină, situată în Balta Ialomiței, în apropiere de localitatea Bordușani este impresionantă. În urmă cu mai bine de 6500 de ani în urmă, aici s-a dezvoltat o comunitate umană cu o evoluție milenară. Specialiștii numesc acest tip de așezare umană tell, adică un deal de dimensiuni mai mici, creat artificial din resturile suprapuse ale diferitelor etape de locuire a zonei. Astfel, au rezultat două tell-uri: unul mare, de formă ovală, cu o suprafață de aproximativ 180×70m și o înălțime de 15,4m și unul mai mic cu o suprafață de 30×20m.Cea mai veche mențiune a vestigiilor arheologice de pe Popină o regăsim în Dicționarul geografic al județului Ialomița din 1897 al lui Ion Provianu. Semnalarea urmelor materiale observate la suprafața solului nu a trecut neobservată și, mai târziu, în anul 1986, un colectiv format din arheologi de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“, Muzeul Național de Istorie a României și Muzeul Județean Ialomița au demarat cercetarea arheologică sistematică a tell-ului.

Fototeca personală

Satul preistoric de la Popina

Muzeul Județean Ialomița se mândrește cu deținerea unui valoros patrimoniu arheologic, creat în urma cercetărilor sistematice făcute încă de la începutul sec.al XX-lea, sau a descoperirilor întâmplătoare. Colecția de arheologie este constituită dintr-un număr de aproape 7000 de obiecte ce aparțin unor perioade istorice diferite, începând din neolitic (mileniul al V-lea î. Hr și până în plină epocă medievală (secolele XV–XVIII).

Colecțiile de epocă medievală (secolele VIII–XVIII), provenite din așezările situate de-a lungul Ialomiței, încă de la intrare în județ și necropole, pun în valoare cultura materială și spirituală a acestor secole. A existat și există o preocupare deosebită pentru lărgirea patrimoniului arheologic prin desfășurarea unor activități de cercetare științifică și restaurare pe șantierele arheologice de la: Bordușani—Popină (preistorie), Săveni—La Movile (preistorie), Bucu—Popină (protoistorie), Platonești—terasă (protoistorie), Platonești—tumul (populații alogene pe teritoriul țării noastre), Stelnica—Grâdiștea Mare (perioada getică), Platonești—necropolă și Vlădeni—Popină Blagodeasca (cultura Dridu), Giurgeni—Orașul de Floci (civilizație medievală, locul de naștere al marelui Voievod Mihai Viteazul). Orașul de Floci, probabil locul de naștere al marelui voievod Mihai Viteazul, a a reprezentat singurul oraș medieval din România peste care nu s-a suprapus de nici o așezare modernă. Situl se află la 5 km de Comuna Giurgeni, Ialomița, în apropierea locului unde râul Ialomița se varsă în Dunăre. Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul a 35 de ani au evidențiat patru biserici, trei necropole, peste 200 de locuințe, ateliere și portul. Istoricii afirmă, că Orașul de Floci a fost în secolul al XV-lea cea mai importantă cetate comercială din întreaga Țară Românească.

Fototeca personală

Fototeca personală

I I I .2. Toponimie

Raportarea la toponimie, în cercetarea istorică, poate fi de un real ajutor în descoperirea unor adevăruri. ”Toponimia este un fel de haină care îmbracă trupul unui peisaj” sau ”un nume topic este înainte de toate un fenomen geografic și antropogeografic care face legătura între om și pământ”. Toponimia specifică Bărăganului reflectă relațiile omului cu realitățile teritoriale, cu condițiile sociale, istorice și politice specifice. ”Numele de locuri ale unor regiuni oarecare, pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. Modul cum iau ele naștere, precum și rolul pe care îl joacă în viața unui popor interesează deopotrivă pe geograf, pe istoric, pe etnolog și pe lingvist. Așa se face că toți acești specialiști s-au simțțit și continuă să se simtă atrași de toponime în sensul larg al cuvântului”.

Trecutul acestui spațiu dispune de un bogat arsenal de surse documentare: vestigii arheologice, scrieri ale unor autori antici, mărturii ale unor călători străini, recensăminte, atlase, hărți precum și toponimia. Nu întâmplător, deoarece ”…este istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atîtor evenimente, întîmplări și fapte, mai mult ori mai puțin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor și au impresionat într-un chip oarecare sufletul poporului”

Năvălitorii peste aceste meleaguri – slavii, cumanii, pecenegii, asimilați de daco-romani (străromâni), iar mai apoi de tătari, mongoli, bulgari, turcii au numit acest teritoriu, unde se afla vechea așezare Vaideei, Bărăgan cu înțelesuri uneori asemănătoare, alteori deosebite. Mongolii i-au spus pe limba lor bărăgan, adică șes întins, înțelesul fiind deci doar o referință geografică. Trebuie luat în seamă că stepa, la acea dată, era bântuită într-o proporție importană, de populațiile de origine turanică. În prezent termenul Bărăgan putând fi regăsit și în toponimia din Nordul Mării Negre.

S-a remarcat că etimologia toponimului Bărăgan – “locul unde se poate învăța pe viu ce este orizontal”, cum poetic i s-a spus – suscită o diversitate de păreri în funcție de importanța pe care fiecare dintre cercetători – istorici, geografi, lingviști – o acordă uneia dintre relațiile bărăgan – teritoriu, bărăgan – localitate, bărăgan – persoană.

Istoricul Nicolae Iorga considera, că termenul Bărăgan este de origine pecenego-cumană (năvălitori ai teritoriului Țării Românești în secolele X – XI) și are înțelesul de câmp întins de ierburi, uscat și nelocuit . Aceeași origine îi este atribuită acestui cuvânt și de către Constantin și Dinu Giurescu , în timp ce în alte interpretări Bărăgan provine din limbile turcice.

Concluzia este aceea că originea antroponimică a termenului Bărăgan trebuie căutată nu atât în ipoteza etimologică ce se leagă de spațiile asiatice și de elementul climatic – vântul, cât în procesul asimilării și transmiterii acestui nume în cadrul realităților istorico-geografice și economice românești. După lingvistul S. Paliga, cuvântul e probabil legat etimologic de „bară” ( „smârc, mlaștină” ). Poate că numele a fost inițial purtat de regiunea bălților din câmpie (cum ar fi lacul Amara ).Ca o curiozitate, în cartea „Vânatul pe teritoriul României” Ion Nania susține că „adevărata patrie a bourului a fost, după cum lasă să se întrezărească toponimia, Bărăganul” – menționând toponime în care e prezent cuvântul „bou”. Mi se pare improbabil ca „Bărăgan” să fie legat etimologic de „bour”; totuși, „barangă” este numit taurul care conduce cireada.

Alte cuvinte care nu e exclus să fie legatede  „bărăgan”/”morogan” ar fi, cred, „mărăcine”, „buruiană”, „borciu”, „boranță” (cu denumirea latină borago ), toate denumiri ale unor plante sălbatice, în general spinoase. „Totuși, mult mai logică este proveniența de origine cumană a cuvântului. Datele istorice atestă prezența acestui popor la nord de Dunăre în secolul XI, în limba română fiind prezente și astăzi cuvinte de origine cumană precum Călmățui, Bahlui, Berindei sau Basarab”, mai spune profesorul slobozean Vitalie Buzu.

Să mai notăm că cea mai veche atestare a numelui Bărăgan se găsește într-un document redactat în limba slavonă, în anul 1525, provenit de la Radu de la Afumați. Domnitorul muntean întărea prin acesta mănăstirii Glavacioc (în județul Argeș, la 70 km. de Pitești) ”moșie cu rumâni” la Bărăganul, dăruită de vornicul Calotă, “ca să-i fie moșie la Bărăganul, partea lui Calotă dvornicul, jumătate și din moșie, și din rumâni”.

Județul Ialomița este atestat din secolul al XV-lea, de pe vremea domnitorului Radu cel Frumos, fiind amintit și de cronicarul Miron Costin, la 1677, în “Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei” , și se știe că el și-a luat numele de la râul care îl străbate – Ialomița.

O lungă perioadă de timp, întinderea județului nu era precis sau clar delimitată, oricum aceasta nu a fost consemnată în acte oficiale cunoscute.

Abia peste 200 de ani, la 1700, harta stolnicului Constantin Cantacuzino îi va desena, cu aproximație, limitele.

Harta Țării Românești întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, 1700

Harta Țării Românești

întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, copia austriacă, 1707

Harta Țării Românești întocmită de Anton Maria Del Chiaro, 1718

Originea cuvântului Ialomița se află încă în faza emiterii și susținerii unor ipoteze, astfel că vom consemna și noi variantele aflate în circulație, precum Ilonca- la 1358, Ialovnița – la 1387, Ialomița – la 1470.

Cu trecerea secolelor, numele dacic Naparis avea să se uite, cronicarii bizantini din secolele al VII-lea și al VIII-lea, menționând râul Ilivakia.

Incursiunile slavilor în peninsula Balcanică i-au determinat pe împărații de la Constantinopol să adopte măsuri radicale. Sub împăratul Mauricius Tiberius (582-602), în vara anului 591, generalul Priscus trece Dunărea, pe la Durostorum (Dobrogea de azi, Silistra- Ostrov) și poartă mai multe lupte cu slavii stabiliți în zonă sub conducerea șefilor militari Ardogast (Radogast) și Musokios. Îl bate pe Ardogast și îl face prizonier pe Musokios, undeva pe râul Ilivakia. Un ofițer al lui Priscus, trece peste râul Ilivakia și urmărește pe slavi până la pădurile și mlaștinile în care se ascunseseră. Credem că pădurile și mlaștinile unde s-au ascuns slavii a fost Balta Ialomiței, singura zonă care, prin configurația sa geografică ar fi oferit siguranță slavilor retrași.

Invazia celor 7 triburi slave, de la începutul secolului al VII-lea, va determina, apariția în Bărăganul de astăzi, a unei adevărate Slavonii, cum o numește Bogdan P. Hașdeu. Savantul lingvist de formație clasică considera că Ialomița este de origine slavă si, pornind de la forma Ialovnița traduce ialov prin sensurile arid, sterp, neroditor și conchide că Ialomița înseamnă „Apa ce străbate ținutul sterp”, ținut pe care marele savant îl numește “Sahara Daciei”.

În forma originală de Ialovnița, numele este atestat cel mai devreme la anul 1387 , într-un hrisov al voievodului Mircea cel Bătrân, prin care acesta întărea ctitoriei sale de la Cozia bălțile de la Săpatu, „până la gura Ialovniței”. Apoi, la 8 ianuarie 1392, același voievod întărea mănăstirii de la Cozia, mai multe sate și bălți, între care și bălțile de la Săpatu de la Gura Ialomviței și până la „cărare” .

George Lahovari, în lucrarea monumentală "MARELE DICȚIONAR GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI", precizază "Ialomița a purtat și denumirea de Galbenul sau Gabenița, din cauza apei sale, care mai în tot timpul este tulbure gălbinicioasă; iar în timpurile
mai vechi s-a numit Naparis.

Istoricul Adrian Daicoviciu, considera că aici, pe malurile unor ape curgatoare ca Ialomița, Sărata și Iazul Cotorca găsind locuri potrivite de viață, s-au așezat oameni încă din vremuri vechi, chiar din vremuri ce premerg civilizația La Tène. Când s-au făcut amenajări de deviere a iazului Cotorca pentru deversarea în pârâul Sărata au fost găsite vetre arse de pământ și cărbuni de lemn rezultați din ardere pe vetrele casnice. Deasemenea au fost găsite cioburi de vase de tipul celor de la Piscul Crasani, iar în nordul orașului Urziceni au existat niște movile de pămant, movila lui Tache Trei Oale – se pare că acest Tache a fost un locuitor din oraș pe a cărui proprietate s-a aflat această movilă.Tradiția orală arată că s-a numit așa fiindcă acolo s-au găsit trei oale de pământ cu aur, depuse lângă sicriul celui înmormântat.

Toponimele așezărilor de pe Valea Ialomiței, în care trăiesc mulți etnici romi, din neamuri de rudari, ursari, lăutari, fierari, ajută la reconstruirea vieții oamenilor de aici.

x

Fierbinți, așezare cu un trecut secular, ajunsă la statut de mic oraș al județului.

Toponimia locului naște și astăzi o sumedenie de legende locale. În acest mic oraș situat la intrarea apei Ialomiței în Bărăgan, timpul nu pare că a trecut. Oamenii, deși sunt orășeni, trăiesc ca pe vremea când așezarea era sat. Bătrânii satului spun că numele localității, provine de la gogoșile ”hierbinți” – aici se făcea comerț și un hangiu vindea gogoși tot timpul pentru călători dar și pentru țăranii localnici. Acestea erau tot timpul hierbinți, că le făca pe loc. Specialiștii în metorologie, consideră că așezarea se numește așa din pricina temperaturilor foarte ridicate, de cca. 40 grade Celsius. Cert este faptul, că localitatea urbană, care arată mai degrabă ca una rurală specifică Bărăganului, are un toponim care a devenit cunoscut prin filmul ”Las Fierbinți”.

x

Dridu localitate rurală situată în S-V județului Ialomița, aproape de vărsarea Prahovei în Ialomița. Toponimul așezării, cu proveniență necunoscută, este cunoscut în lumea istoricilor prin descoperirile arheologice de excepție făcute aici. Cum este obiceiul în arheologie, cultura arheologica evidențiata a purtat numele așezării – Cultura Dridu. Așezarea este atestată documentar, încă din evul mediu, cu numele de Dridih sau Didrih. Și în această așezare trăiesc romi din neamul rudarilor.

x

Movilița, comună în care trăiesc și romi din neamul căldărarilor.

Denumirea localității vine de la o movilă, ridicătură sau tumul. Nu este exclus ca acestea să fie de proveniență cumană, având în vedere și faptul că în apropiere, în anul 1964, s-au descoperit urme de viețuire cumană, datate la secolul al XII-lea. Movilele putând fi de fapt tumuli, sau gorgane cumane.

În sec.al XIX-lea, drumul de poștă care pornea de la București, spre diferite orașe ale țării, trecea și prin Moghila poștă și mai departe spre Urziceni. Această informație, nu doar că relevă existența unor stații de poștă de interes pentru noi, Movilița și Urziceni, dar ne ajută să identificăm o pistă a etimologiei toponimului Movilița și anume Moghila, care în slavonă înseamnă mormânt. Toponimul poate fi pus în relație cu movilele-tumuli, din zonă, ale vechilor războinici.

x

Bărcănești este o comună reprezentativă, în această zonă a văii Ialomiței pentru numărul de locuitori romi, din neamul ursarilor.

Comuna, care pe vremuri se numea Bărcănești-Speteni, este formată din satele Condeești și Bărcănești.

Numele așezării Bărcănești, probabil că vine, de la Bărcan ctitor local. Numele Speteni, probabil că provine de la o unealtă de țesătorie folosită de localnici, respectiv spata pentru îndesarea firelor de la războiul de țesut.

Satul Condeești, cuprinde fostele sate Uliești și Pelinu (pe vremuri numit Eliza-Stoienești). Numele Condeești provine, probabil, de la săgețile-condeele- care erau confecționate de localnici, țărani moșneni. Bătrânii satului relatează o legendă în acest sens. Mențonăm că legenda a fost culeasă de la un rom bătrân, pe nume Mandache Gheorghe, rom din neam de ursari: ”…un vodă a trecut prin zonă și pentru a vâna prin pădurile mari care erau în acele vremi. Rămâne fără săgeși și de aici atât ocupația țăranilor cât și denumirea localității”.

Sociologul H. H. Stahl, în Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol.I, București, afirmă comentând o teorie discutabilă: „Sătenii își explică și astăzi formarea satului lor prin descendența dintr-unul sau mai mulți strămoși descălecători. Fiecare sat își are deci legenda sa și invocă ceea ce în terminologia științifică, se cheamă un erou eponim.”.

x

Bărbulești se află situată în jud.Ialomița, la aproximativ 2,5 km. de Municipiul Urziceni, așezată de o parte și de alta a Șoselei Naționale Urziceni-Ploiești. În această localitate viețuiește un număr de aproximativ 7000 de persoane, din care doar 50 sunt de etnie română, restul fiind romi tradiționali din neamul ursarilor. Numele provine de la boierul Barbu. În secolul al XIX-lea, ca parte componentă a comunei este atestat cătunul Ursari, nu întâmplător denumit așa, din perspectiva ocupației noilor locuitori țigani, a apartenenței acestora la neamul de romi ursari.

x

Manasia comună aflată în apropierea Urziceniului, în aval de oraș, are mai degrabă un caracter suburban. Numele ne duce cu gândul la Manase, vechi nume ebraic care înseamnă „ceva care te face să uiți” (în cazul acesta, moartea unei fiinte apropiate). Redat în Septuaginta prin Manasses și în Vulgata prin Manasse, vechiul nume ebraic ajunge în Europa, unde a fost ceva mai frecvent în anumite medii, mai ales dupa Reformă. Forma grecească Manasses a fost preluată de către slavi.

În vechi documente muntenești apar formele Manas, Manase, Manasi, Manasia.

x

Alexeni este o comună situată în apropierea orașului Urziceni. Toponimul are legătură cu practica transhumanței. În tradiția orală, consemnată și în prima monografie a așezării, scrisă în anii celui de-al doilea război mondial, este amintit numele ciobanului Alexe, care s-a așezat pe vatra viitorului sat, în acest sens crucile mari din piatră existente în apropierea satului pot fi un reper în a înțelege valoarea de adevăr istoric a legendei.

Căile Bărăganului sunt și astăzi jalonate de crucile mari din piatră, aduse și montate de oierii munteni de acum sute de ani, ca semne ale credinței și drumului oilor.

x

Ion Roată comună cunoscută și astăzi de bătrâni cu numele de Principesa Maria. Este o așezare recent înființată. După al doilea război mondial, în perioada regimului comunist, numele a fost stabilit ca fiind de Ion Roată. Comuna este bine cunoscută datorită cuprinderii satului Broșteni și nu în ultimul rând datorită numelui boierului Evanghelie Zappa.

Așezarea Broșteni este locuită de mulți etnici romi, care fac parte din neamul vătrașilor, romi nevorbitori ai limbii romani, deoarece în decursul timpului vorbirea limbii materne s-a pierdut. Numele așezării este legat de situarea în apropierea Ialomiței. Primăvara gălăgia făcută de broaștele din balta apărută în urma revărsărilor Ialomiței a dat numele localității.

x

Urziceni așezare situat la răspântia unor importante drumuri comerciale, București-Buzău și Ploiești- Constanța, la confluența râului Ialomița cu Sărata. Toponimul este legat probabil de urzicile care creșteau în zonă, ”locul cu urzici”, mult folosite în hrana localnicilor la debut de primăvară.

O altă variantă este că localitatea Urziceni își are numele de la numele unui căpitan al epocii lui Mihai Viteazul- căpitanul Urzică sau de la numele lui Pătrașcu Urziceanu, mare pitar al Țării Românești, care în secolul al XVII-lea, care avea moșie la Urziceni.

Dovezile de viețuire pe meleagurile Urziceniului sunt vechi și fără îndoială, odată cu primele atestări ale prezenței romilor în spațiul Țării Românești și prezența acestora în zonă sunt firești. Documentele de Ev Mediu care privesc localități din Bărăganul Ialomițean relevă acest adevăr.

În Harta Munteniei, întocmită de Stolnicul Constantin Cantacuzino la 1700, descoperim toponimul Urziceni. De asemenea, în Harta Țării Românești și a Moldovei, întocmită în 1774, de Jakob F. Schmidt, numită Principatum Moldaviae et Walachiae Tabula geographica Generalis, ex Autographis Castramentatorum Russicorum ad Normam Observationum Astronomicarum huc infinem in illis Regionibus habitarum conscripta a I.F. Schimidio, Acad. Scient. Petr., Adjuncto este evidențiată Stația de poștă Orsitscheny.

Harta lui Bauer – 1778

De asemenea, toponimul este amintit și Harta lui Bauer, întâlnim, la 1778 – toponimul Orsitscheni, apoi în Harta Ruhedorf, de la 1788- toponimul Ursitzeni, în Harta lui Specht, întocmită la 1790 – 1791- Urszicsen, la 1811, pe Harta generală a Valahiei (Wien&Pesta, 1811) descoperim toponimul Ursitzani, pe Harta realizată de ofițerul austriac Franz von Weiss (1791-1858) și tipărită la Viena, în anul 1829, în douăzeci și una de foi, cu titlul Carte der Europaeischen Türkey nebst einen theile von Kleinasien, la scara 1:563.000 apare și toponimul Urschicseni. În secolul al XIX-lea, toponimul apare în Harta rusă de la 1835 și cea de la 1853 aflăm toponimul Urziceni, pe Harta maiorului D. Pappazoglu, de la 1866, e menționat și Urziceni.

Dovezile de viețuire pe meleagurile Urziceniului sunt vechi și fără îndoială, odată cu primele atestări ale prezenței romilor în spațiul Țării Românești și prezența acestora în zonă sunt firești. Documentele de Ev Mediu care privesc localități din Bărăganul Ialomițean relevă acest adevăr.

I I I . 3. Atestări documentare

Istoriografia românească a dovedit că în județul Ialomița, a existat o străveche civilizație umană, cu o caracteristică agrară.

Formarea statelor medievale românești a creat un cadru politic favorabil dezvoltării societății românești.

Domnitorii români, adevărați promotori ai tradiției bizantine, aveau calitatea de stăpâni absoluți. Sintagma ”IO”, din titulatura domnitorilor români, reflectă pe deplin această postură. Astfel, aveau calitatea de dăruitori de danii, care erau făcute pentru veșnicie. Desigur, că printre aceste daruri, se aflau și ațigani. În Evul Mediu, Biserica devine un mare feudal, proprietară de mari terenuri lucrate de țărani dependenți și de sălașe de ațigani. Astfel, prin influența sa spirituală, sprijină autoritatea boierilor asupra țăranilor supuși, acreditând ideea că orânduirea socială existentă este de la Dumnezeu. Și în Ialomița, documentele existente, relevă această realitate

Sursele documentare ne indică faptul că cele mai vechi orașe medievale ale Țării Românești apar grupate spre ieșirea din trecătorile munților și pe marginea Dunării, la vadurile de trecere. Călătorii străini arătau că, în secolul al XVII-lea, în Țara Românească, nu se aflau decât patru așezări urbane, Târgoviște, Târgșor, Gherghița și București, restul țării fiind numai sate.

Județul lalomița reprezintă imaginea Bărăganului, o "terra deserta" , populat mai cu seamă în timpurile moderne, datorită colonizărilor repetate în urma reformelor agrare.

Bărăganul care are caracteristicile tipice ale unei stepe secetoase, a avut șansa de a fi traversat de râul lalomiței (citată de călătorii străini printre cele patru mari râuri ale Țării Românești), astfel că s-au format lunci și terase care au oferit condiții propice locuirii încă din timpuri imemorabile.

Cercetările de la Orașul de Floci, au dovedit cu prisosință stadiul civilizației medievale în aceste ținuturi . Descoperirile surprind aspectul urban sau cvasi urban al unei așezări și mai puțin are o legătură cu pleiada de sate, vizibile abia în hărțile din sec. XVIII, dar existente încă mult mai de timpuriu.

Aproape 70% din documentele cercetate de noi sunt hrisoave întărind proprietăți, documente care vorbesc despre vecinătăți, părțile dintr-un sat sau moșii, danii printre acestea existând și mențiunile despre ațigani.

Cu privire la județul lalomița, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, există documente care pot ajuta la reconstruirea trecutului. Așa de exemplu se cunoaște relatarea lui F.J. Sulzer, în care se spune că in județ nu erau decât 67 sate și târguri, că existau numeroase pășuni pentru oi și cai. Nu întâmplător, ciobanii care trăiau de-o parte și de alta a Carpaților, treceau cu turmele de oi prin Bărăgan, un adevărat drum al oilor jalonat de cruci din piatră. Acesta arată că principala așezare era Orașul de Floci, care de fapt nu este un oraș, ci piață pentru desfacerea mărfurilor.

În acea perioadă, documentele relevă, că centrul administrativ principal al județului Ialomița, era Urziceni, așezare cu două biserici și două case de boier, în timp ce Vaideei, așezarea Slobozia de mai târziu, era un cătun situat în jurul Mănăstirii „Sf.Voievozi”, ctitorită de boierul Ianache apoi de domnitorul Matei Basarab (1632-1654).

Memoriul boierilor munteni de la 1770, afirmă că în Ialomița era un târg numit Oraș unde era și o schelă pentru trecerea în Imperiul otoman, că in județ este numai câmpie, că cea mai mare parte din produse sunt cereale din care se hrănește țara că aici se face cel mai insemnat comerț cu cereale. Și alte documente reflectă practicarea agriculturii, a cultivării pământului cu cereale, având în vedere caracteristicile fizico-geografice. Catagrafia alcătuită de generalul De Baeur, constituie un document interesant, deoarece include 84 de localități cu caracteristici specifice privind casele boierești din piatră, biserici, caracteristici naturale. Slobozia cotat ca târg este menționată o mânăstire din piatră, o trecere peste lalomița, la Pupezeni o pădure și mărăcinișuri pe lângă o biserică, la Gâdiliți ruinele vechiului Oraș de Floci de la gura lalomiței, oraș renumit, precizează autorul, prin întinderea comerțului său, la Stelnica o căpitănie și o biserică ca și la Călărași sau Lichirești.

Un document inedit, este și ”Descriere (Bescheuibung) a Țării Românești” realizată la anul 1790, de ofițeri austriaci topografi în condiții cu totul excepționale. Descrierea privește aspecte, precum: numele localității și distanța care este precizată în ceasuri de mers la localitatea cea mai apropiată, caracteristici ale locului unde este situată așezarea, starea generală a acesteia, cadrul natural ambiant, ape curgătoare, stătătoare, lățime și adâncime, căile de comunicație din zonă și starea lor. Limitele județului Ialomița, sunt cele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Prin Bărăgan trecea unul dintre cele mai importante drumuri comerciale, drum care urma firul râului Ialomița, de la ieșirea din munți și până la vărsarea în Dunăre. Acest drum era străbătut de negustori din Brașov, Curtea de Argeș, Târgoviște, și din alte orașe ale vremii, din Transilvania și Moldova, pentru a ajunge la Orașul de Floci și de aici la „Marea cea Mare” .

Amintim ordinul regelui Ungariei, din anul 1358 și Hrisovul domnitorului Vladislav Vlaicu, din anul 1368, prin care se acorda privilegii negustorilor transilvăneni care erau liberi să-și comercializeze produsele lor în zona Orașului de Floci.

Documentele menționează o importantă activitate economică în apropierea Orașului de Floci, oraș a cărui istorie este legată și de numele marelui domnitor Mihai Viteazul, a cărui mamă, pe nume Tudora, după legendă, era localnică. Izvoare istorice contemporane, ca și tradiția consemnată de cronica țării încă din secolul al XVII-lea, sunt unanim de acord că locul nașterii lui Mihai a fost străvechea așezare negustorească ialomițeană Orașul de Floci, important centru de schimb dunărean, încă înainte de întemeierea statului feudal Țara Românească. Astfel cronicarul transilvănean din vremea lui Mihai Viteazul, Ștefan Szamoskozy mărturisește în mai multe rânduri în însemnările sale de cronică: „Mihai Vodă își trage originea din neamul lui Pătrașcu Vodă…Dar e știut că a crescut foarte sărac, fost-a și negustor și făcea negoț dincolo de Dunăre, în Moldova și în toată Țara Românească. Mamă-sa era vânzătoare de rachiu. …Locul unde s-a născut e Floch sau Floci pe malul Dunării”.

Pe lângă faptul că Szamoskozy era contemporan și cunoștea pe Mihai Viteazul, aceste știri le-a primit după cum menționează chiar el, în vremea stăpânirii lui Mihai în Transilvania, chiar de la cunoscutul agent diplomatic al domnului român, Petru Grigorevici Armeanul . Aceste afirmații sunt confirmate de un interesant document original din 11 ianuarie 1622, care face apel la mărturia județului și a altor orășeni din Orașul de Floci, care l-au cunoscut pe domnitorul Mihai Viteazul pe vremea când fusese negustor în această localitate. Nu întâmplător documentul este emis și semnat de Mitropolitul Luca care fusese Episcop de Buzău și cunoștea, la rândul său, realitățile din Orașul de Floci .

Ca atare, prin actul amintit, el întărește lui Preda fost sluger și soției sale Florica, fiica lui Mihai Viteazul, un sălaș de ațigani, pretins și de egumenul de la Mănăstirea Tismana, arătând că: „iară jupanul Preda sluger și jupâneasa lui, Florica au adus înaintea vlădicii mele oameni buni de în oraș de Floci, anume Pascali județul și Mihai și Radul și Dumitru Floceanul și alți mulți oameni buni de au mărturisit cu ale lor suflete, cum acești ațigani mai sus scriși ei au fost toți de moșie lui Mihai voievod, câștigați în slujba lui, încă înainte vreme, di când au fost neguâătoriu și boieraș ” . Așadar, Mihai Viteazul, fiul Tudorei, sora lui Iane banul, dregător însemnat în Moldova și Țara Românească (probabil un Cantacuzin) și al lui Pătrașcu cel Bun și-a petrecut o perioadă însemnată din viață pe aceste meleaguri ale Bărăganului ialomițean.

În istoria economică a statului medieval Țara Românească, Orașul de Floci a fost unica așezare cu caracter urban, din estul Câmpiei Române, în cursul secolelor XIV – XVIII, cu rol de polarizare a activității economice și a vieții creștin-ortodoxe din zonă și cu rol strategic în controlul graniței de est a țării. Informațiile istorice relevă o intensă viață economică la vărsarea Ialomiței în Dunăre, dar și o viață ortodoxă reprezentativă pentru perioada la care ne referim . Orașul a dispărut în veacul al XVIII-lea, ars și pustiit de mai multe ori și astăzi numai săpăturile arheologice practicate intens în ultimii ani ne restituie o palidă imagine a ceea ce a fost însemnatul centru comercial de tranzit de la vărsarea Ialomiței în Dunăre, în apropierea așezării Vaideei . Existența robilor ațigani în această așezare urbană din Bărăgan este atestată în multe documente, danii făcute de domnitorii români. Interesant este faptul că se relevă și ocupații specific doar romilor și anume: prelucrători ai metalelor, ai osului, confecționari de obiecte specific cultului liturgic.

În apropierea fostei așezări urbane reprezentative pentru Țara Românească, se află Mănăstirea Hagieni- loc încărcat de o intensă spiritualitate ortodoxă. Satul Hagieni, astăzi un mic cătun în care mai viețuiesc câteva familii de bătrâni, își are numele de la un “hagiu”- pelerinul la Locurile Sfinte. Întemeiat la începutul sec. al XIX-lea pe o moșie a Mănăstirii Cozia, satul este considerat continuator al vechii așezări de la Cărăreni, cea mai veche așezare medieval ialomițeană atestată documentar, la sfârșitul sec. al XIV-lea, într-un hrisov al voievodului Micea cel Bătrân. Hrisovul care întărea mănăstirii Cozia “Săpatul cu hotarul, până la gura Ialomiței și până la Cărare”, menționează nu doar prima dată stăpânirile coziene pe meleagurile ialomițene, ci și cel dintâi sat ialomițean atestat documentar. Având în vedere importanța pe care domnitorul Mircea cel Bătrân o acorda posesiei de robi ațigani, se poate presupune, că încă de la sfârșitul sec. al XIV-lea lăcașurile de cult din Ialomița erau înzestrate și cu robi ațigani, de care era nevoie, mai cu seamă, în calitate de meșteșugari. Moșia Cărărenilor apare aminitită apoi în zeci de hrisoave voievodale din secolele al XV-lea – al XVIII-lea ca aparținând mănăstirii domnești de la Cărăreni și Luminenii.

Fără îndoială că una dintre cele mai importante domnii ale Țării Românești, în evul mediu, a fost cea a lui Matei Basarab (1632- 1654).

O caracteristică a evului mediu, reflectată cel mai bine în perioada de domnie a lui Matei Basarab, este strânsa legătură cu una dintre cele mai importante instituții ale statului, Domnia și Biserica, cele două influențându-se reciproc. Epoca lui Matei Basarab a fost, în genere, una de pace și stabilitate pentru Țara Românească, fapt întărit de afirmațiile lui Radu Popescu potrivit cărora: „…au început a-și așăza lucrurile țării, cele stricate și dărăpănate de alții, și cu bune socoteli toate le așăza, și cu vecinii să împăca, ca să aibă țara odihnă și pace”. Așa că nu e de mirare „că țara iubiia pre domn, și domnul pă țară, pentru că era liniște în domnia lui…”. De menționat că toate aceste realizări au fost plătite foarte scump printr-o grea fiscalitate pentru contribuabili și o îngrădire a libertăților boierești. „Și în domnia lui a arătat-au multă milostenie pre la creștini. Și au făcut multe mănăstiri și biserici mănăstirea de la Câmpulung cea surpată, a Negrului Vodă, o au făcut din temeiu, o biserică în Pitești, și o mănăstire la Slobozia lui Enache , și o biserică la pod la Călugăreni, și mănăstire ot Căldărușani, și o biserică la Gherghița și peste Olt, la Sadova, o mănăstire, și la biserica De-un lemn, o mănăstire, și mănăstire ot Arnota, la Craiova, biserica cea domnească și o biserică , și casă la Caracal, și la Brâncoveni o mănăstire, și o mănăstire la Negoești pre apa Argeșului, și la Plătărești o mănăstire, la Breb o mănăstire, la Târgșor o biserică, la Ploești alta, la Măxineni lângă Siret, o mănăstire, episcopia ot Buzău” .

Toate aceste numeroase mănăstiri și biserici care sub o formă sau alta îl au ca ctitor pe Matei Basarab, nu sunt doar exprimarea credinței domnului ci au rolul de a întări autoritatea acestuia.

Biserica ca instituție, devine un mare feudal, proprietară de mari terenuri lucrate de țărani dependenți și având importante sălașe de ațigani. Astfel, prin influența sa spirituală, sprijină autoritatea boierilor asupra țăranilor supuși, acreditând ideea că orânduirea socială existentă este de la Dumnezeu.

Mănăstirea Sfinții Voievozi din Slobozia va deveni un adevărat focar de spiritualitate ortodoxă pentru Bărăgan, precum și centru economic la vărsarea Ialomiței în Dunăre .

Profesoara Veronica Berghea afirma în studiul „Istoria sloboziilor și a Sloboziei” că în perioada Evului Mediu și a Epocii Moderne au existat “sloboziri” de dări, adică scutiri de dări, de obligații față de domnie, de regulă pentru un anumit timp, scopul fiind acela de a determina astfel atragerea unor pribegi în popularea unor zone pustiite de năvăliri străine sau de calamități naturale. Între secolele al XV-lea și al XIX-lea, chiar cancelariile domnești au emis acte de “slobozie”, care au determinat ulterior popularea și dezvoltarea economică și socială a unor zone geografice sau a unor localități . “Slobozirea” era de fapt un răspuns la “bejenirea” unor sate. Slobozia “noastră” s-a înscris exact în această acoladă istorică. În acest context economic, era necesar ca zona Mănăstirii Vaideei să fie populată și cu sălașe de ațigani.

Paul de Alep, ne spune că, în fața Sloboziei, Ialomița „ajunge ca o mare sau ca un lac întins datorită multelor râuri care se varsă în el” . La scurt timp după sfințirea Mănăstirii de la Slobozia, Matei Basarab, printr-un hrisov, din 10 ianuarie 1635, întărește mănăstirii stăpânire asupra satului Vaideei, „Pentru că însumi Domnia mea m-am milostivit și am iertat tot satul Vaideei, slobozia, să fie în pace de toate care sunt mai sus scrise de acumși până acum și până în veac, numai să dea acești mai sus scriși bani și să fie ascultare și de muncă mănăstirii Domniei mele care au fost și dinainte vreme, ca să fie Domniei mele pomană și părinților Domniei mele și mănăstirii Domniei mele de ajutor și de întărire și călugărilor, care vor fi locuitori în acest sfânt lăcaș, de hrană și de folosință” .

Satul Vaideei, scutit de impozitul lunar, dar trebuia să plătească 100 de ughi (galbeni ungurești), la Sfântul Gheorghe și la Sfântul Dumitru , se dezvoltă în jurul mănăstirii ctitorite de domnitorul Matei Basarab. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Slobozia, a fost socotită în rândul celor mai importante comunități monahale din Țara Românească. Bogată, întărită în privilegiile sale, a servit pentru credincioșii din aceste părți ale Bărăganului, ca centru de cultură și focar de spiritualitate ortodoxă.

Un foarte interesant document, datând din 23 mai 1775, glăsuiește despre raporturile sociale existente în acest colț de țară. Cartea lui Alexandru Ipsilanti, stabilește ca egumenul mănăstirii Slobozia lui Ianache să-și strângă dijma și claca de la toți oamenii de pe moșia Sloboziei: „…toți oamenii ce sunt șezători și să hrănesc pe această moșie, să clăcuiască: 12 zile pe an, însă numai cei ce vor fi casnici și vrednici de muncă, iar holtei să nu să supere și claca să o facă rânduri, rânduri, adică trei zile primăvara, trei zile vara, trei zile toamna și trei zile iarna, iar totodată, aibă a lua de casă câte un zlot pe an, iar mai mult nu, așișderea și dijma să aibă a lua din toate semănăturile, adică din zece una, după obicei, iar să nu să vânză, fără de voia stăpânului moșiei…”.Modul de viață, al locuitorilor din acest ținut, nu poate fi înțeles decât din glăsuirea documentelor existente. La acea vreme se socotea că era mai de folos creșterea animalelor și meșteșugurile, care nu puteau aparține decât ațiganilor locuitori pe moșia mănăstirii.

La 9 octombrie 1758, domnitorul Scarlat Grigore Ghica, trimite carte domnească către căpitanul de la Slobozia, prin care cere să ia măsurile necesare de apărare a pădurilor mănăstirii Slobozia de jafurile populației locale. Din acest document aflăm, că în urma jeluirii cuviosului Dionisie „cum că pădurea ce-o au dinaintea mănăstirii și pe moșia mănăstirii, păzită și apărată ca să fie numai pentru lucru de treaba mănăstirii, or fi mergând în silă și rumâni și mai vârtos ațiganii Doiceștilor, trecând Ialomița de ceia parte întrânsa de-o tae și-o sfarmă în silă toți de toate părțile. Îi dăm dar Domnii mea volnicie cu această carte a Domnii mele ca să o apere și nimeni să nu mai cuteze a intra să mai tae măcar un lemn”.

În jurul Mănăstirii „Sfinții Voievozi”, din Slobozia, de-a lungul timpului s-a desfășurat o intensă activitate comercială. Într-un document din anul 1804, sunt menționate trei bâlciuri (târguri) anuale ce aveau loc la Slobozia, în zilele de: 23 aprilie – de sfântul Mare Mucenic Gheorghe; 27 mai – la Sfânta Treime; 24 iunie – la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru produsele care se vindeau aici, mănăstirea avea drept de taxă, iar desfacerea băuturilor (vin și rachiu), era rezervată în exclusivitate mănăstirii. La aceste târguri, ațiganii erau o prezență vie, deoarece comercializau produsele pe care le confecționau sau practicau diferite obiceiuri cu caracter mistico-religios.

Sunt atestări documentare ale unor realități culturale și economice specifice Bărăganului.

X

Pentru URZICENI

Așezarea Urziceni, respectiv zona adiacentă acestuia, se află situat la răspântia unor importante drumuri comerciale, București-Buzău și Ploiești-Constanța, la confluența râului Ialomița cu Sărata, reprezentând un spațiu de existență umană din cele mai vechi timpuri, așa cum rezultă din descoperirile făcute. Rodnicia pământului din această zonă a creat condiții prielnice de viață din vremuri îndepărtate. Descoperirile arheologice atestă existența umană încă din neolitic, conform descoperirilor arheologice făcute la Coșereni, la Măgura, la Ion Roată coborând de-a lungul Ialomiței spre Piscul Crăsani, cetate antică identificată de Vasile Pârvan ca fiind cetatea Helis a regelui get Dromichetes. Dezvoltarea demografică, spre anul 1000, este reflectată de numărul mare de așezări descoperite în zona Urziceni și care au fost încadrate în cultura Dridu. Documente de ev mediu reflectă intensitatea vieții socile și agrare în acest spațiu.

Prezența, în apropiere a unor movile/tumuli (Mare, Cotitura, La Dan, Ursari), cu înălțimi ce variază între 49 și 68 m, de proveniență, probabil, pecenegă, cumană sau turcă și datând din secolele X – XI, atestă locuirea acestei zone înaintea atestărilor izvoarelor scrise.

În nordul orașului Urziceni, au existat movile/tumuli, prinse în hărți topografice militare, ca puncte geodezice de reper. Una s-a numit movila lui Tache Trei Oale. Tache a fost un locuitor pe a cărui proprietate se afla această movilă. Acolo s-a găsit trei oale de pământ care se puneau lângă cel răposat în morminte. Din păcate acești tumului au fost distruși în perioada comunistă datorită amenăjărilor hidrotehnice și agricole.

Fosta reședință a județului Ialomița, așezarea Urziceni, are un trecut ce merge cu mult înainte de anul 1600. Astfel, orașul Urziceni, este atestat, ca așezare, încă din anul  1596, însă existența sa este mai veche, după cum o atestă descoperirile arheologice de pe teritoriul său.

În sec.al XVI-lea, în zona de astăzi a Urziceniului, existau mai multe așezări de moșneni și de boieri. Așezarea Urziceni apare atestată într-un document datat la 23 aprilie 1596, când între martorii pentru moșie la Dobroței sunt amintiți „Ștefan și frații din Urziceni”. Desigur, că majoritatea așezărilor atestate în documente în anumite context au existat cu mult înainte de anul atestării. Actul menționează așezarea Dobroței. Nu se cunoaște cu exactitate locul așezării, probabil așezarea Bărbulești (în prezent aici viețuiește cea mai numeroasă populație compact de romi din mediul rural românesc), sau situată lângă această așezare.

În secolul al XVI-lea, în părțile de azi ale municipiului erau mai multe așezări, pe moșii boierești și ale unor moșneni. La 1535, apar Berileștii, de la numele unui întemeietor numit Berilă. La anul 1569, sunt atestați Bârseștii. Către sfârșitul veacului se ivesc Aleșii și Urzicenii.

Așezarea este atestată documentar, prima oară ca sat, într-un document din 23 aprilie 1596 (7104), pe malul stâng al apei Valea Cotorcii, când între martorii pentru o moșie de la Dobroței se aminteau Ștefan și frații din Urziceni.

În cursul sec.al XVII-lea, în zonă au avut stăpâniri importante boieri de seamă ai țării, mari dregători, precum spătarul Mârzea, marele pitar Pătrașcu Urziceanul. Pătrașcu Urziceanu avusese case la Urziceni. De la el le-a cumpărat soția lui Manta, fost al doilea vistier. Aceasta, la 7 ianuarie 1682, le vinde lui Tănase Sărăcinescu, mare armaș (Academia Română, C/152).

Atestările evidențiază o intensă viață creștin ortodoxă, astfel, din ”Condica de veniturile moșiei Bărbulești cu deosebitele numiri de hotare ale ei din sud Ialomița a dumnealui biv vel sărdar, Iordache Arion”, aflăm un act de vânzare-cumpărare: ”Zapisul lui Bogdan din Dobroței la mâna căpitanului Pătrașcu Bucșanul prin care vinde moșie în Dobroței, 12 stânjeni”, act datat luna august 23 văleat 7179 (anul 1671), care se încheie cu precizarea și am scris eu popa Vintilă din Urziceni. Preotul Vintilă din Urziceni întocmește și „Zapisul lui Ion cu frate său Nedelco la mâna Drujii cu care îi vinde moșie în Dobroței”, în 13 august 7182 (anul 1674), act prin care Ion cu fratele său Nedelcu vând 10 stânjeni din moșia Dobroței, Județul Ialomița, Drujii.

În „Condica biv vel sărdarului Iordache Arion” se întâlnesc și alți preoți cu pregătire juridică: Manea din Gârbovi, Vasile din Bărbulești, Androne din Sintești, Ionașcu din Urziceni. În alte documente din aceeași Condică, preoți din zonă semnează ca martori: Vasile din Bărbulești, Manea din Gârbovi, Tudor din Bărbulești, Cezar și Ionașcu din Urziceni și Nicolae din Ojogeni .

În aceste acte de vânzare –cumpărare nu sunt atestați țigani (robii romi), fapt care nu înseamnă că în zonă nu ar fi existat și romi. Existența robiei în Muntenia nu a însemnat că toți romii au avut acest statut social. Au existat romi liberi care în virtutea acestuti statut se deplasau din așezare în așezare și chiar peste granițe, meseriile avute determinând acest mod de viață.

Pe Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino, la anul 1700, Urziceni apare ca așezare reper în Bărăgan, pe drumul către vărsarea Ialomiței în Dunăre. Alături de Urziceni, pe hartă sunt evidențiate și alte așezări ale Bărăganului, precum: Adâncata, Alexeni, Andrășești, Bărcănești, Berilești, Cocora, Doicești, Frățilești, Nănișori, Obidiți, Orașul de Floci, Perieți, Piscul, Poiana, Sărata, Slobozia, Ulești, Uluiți.

În cartea lui Bauer, de la 1778, localitatea Urziceni era descrisă astfel: District de Ialowitza/ (…) Orsitscheni deux villages avec des églises de pierres & des maisons de Boyard, situé près d’un grand lac, qui pas loin de la se décharge dans la Ialowitza. – Districtul/Județul Ialomița/ (…) Urziceni: două sate cu biserici de piatră și case boierești, situate lângă un lac mare, nu departe de vărsarea în Ialomița. Conform tradiției, se pare că a existat o biserică veche din lemn în vechiul cimitir al satului, în care se mai păstrează cruci foarte vechi (considerăm că o cercetare arheologică în teren poate aduce o argumentare certă a celor susținute).

Urziceniul se dezvoltă ca centru de comerț cu grâne și vite, devenind un adevărat târg, aici la confluența drumurilor către Moldova, Transilvania și Muntenia spre Dobrogea. Nu întâmplător, în anul 1716, devinereședință a județului Ialomița, fiind cu mult mai importantă decât așezarea Sloboziei. A deținut această funcție până în anul 1833. Având în vedere numărul mare de locuitori romi din zona actuală, precum și statutul social juridic pe care romi l-au avut în evul mediu și la începutul epocii modern, respectiv de robi, este de înțeles faptul că pe moșiile boierești au trăit și romii robi. După anul 1800, în zonă au stăpânit familii boierești importante precum Brătianu, Rudeanu, Stoika.

Fiind reședință a unității administrative Sud Ialomița, Urziceni purta denumirea de Căpitănia Scaunului. Aici era un comandant militar și reședința ispravnicilor prefectului Județului.

În ceea ce privește evoluția demografică, reper principal, pentru începutul de secol XIX, rămâne „Harta rusă”, care consemnează 18 județe în Muntenia și 16 ținuturi în Moldova iar ,,Analele Statistice ale României" înregistrează pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea satele, orașele și populația pe plășiși județe, oferind astfel o imagine completă asupra populației și așezărilor din România, după unirea Munteniei cu Moldova.

Astfel la 1835, Urziceniul avea 122 de familii/610 persoane, iar în 1853, avea 180 de familii /900 persoane. Ulterior anului 1856, după finalizarea procesului de dezrobire a romilor, populația crește, fără îndoială și în urma așezării de etnici romi în zonă. Importanța economică și strategică a localității fiind fundamentală în această stabilire. La 1887, când Urziceni era un târgușor (în Județul Ialomița, Plasa Câmpu), forma o comună, împreună cu cătunul Cotorca și avea o populație de 1974 locuitori: 472 bărbați, 494 femei și 1008 copii; 450 familii români, 50 de familii romi, 10 familii greci, 15 familii evrei, 8 familii unguri. Numărul de locuitori crește, astfel că în preajma primului război mondial existau aproape 4000 de locuitori care, religios, în cea mai mare parte aparțineau de ritul ortodox.

Dicționarul geografic al Județului Ialomița, întocmit de Ion Provianu, arată că în comuna rurală Urziceni, alcătuită din Urziceni și Cotorca, dar și în târgușorul Urziceni erau două biserici: una construită în 1828 iar alta în 1861, la care slujeau trei preoți și patru dascăli.

Ctitoria reprezentativă pentru localitatea Urziceni, este Biserica Adormirea Maicii Domnului. Interesant că în memoria colectivă la romii viețuitori ai așezării se păstrează un cult deosebit față de Maica Domnului, considerată singura garantă a lor în relația cu Dumnezeu. Preoții actuali relateaă situații în care mergând cu icoana Maicii Domnului au fost primiți cu o evlavie deosebită din partea romilor credincioși, fapt care îi uimea având în vedere experiențe anterioare când mergeau cu icoana care îl înfățișează pe Hristos răstignit și nu beneficiau de o primire caldă.

Încă de la ctitoria bisericii, romii sunt atestați ca viețuitori ai localității.

Se constată faptul, că evoluția așezării este una spectaculoasă, astfel, în 1875, Urziceni era un târgușor (în Județul Ialomița, Plasa Câmpu) și Stație de poștă, forma o comună, împreună cu cătunul Cotorca Veche. Importanța geostrategică a așezării este reliefată și de existența unei stații de telegrafie poștală. Țăranii din împrejurimi luau ca reper în comercializarea produselor avute așezarea Urziceniului, astfel că în fiecare duminică era organizat și bâlci. La sfârșitul secolului al XIX-lea, ne aflăm după dezrobire, o perioadă de căutări în efortul de integrare și de adaptare la noi realități socio-economice pentru foștii robi.

Menționările prezentate reflectă, că aici la întretăierea drumurilor spre Dobrogea și spre Moldova, a existat o viață socială intensă. Fără îndoială că epoca marilor reforme pentru societatea românească, a constituit-o perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Efectele acestor măsuri au fost imediate pentru dezvoltarea intensă a Urziceniului. Prin Legile comunale adoptate de Alexandru Ioan Cuza, la 31 martie 1864, Urziceni devenea comună rurală, iar la anul 1897, descoperim Urziceniul drept comună rurală, în Plasa Câmpului .

Reorganizările administrativ-teritoriale din 1872, 1874, 1876 și 1882 au consolidat Urziceniul drept comună rurală și sediu al Plasei Câmpului. La 1892, deși Plasa Câmpului era micșorată ca suprafață, reședința era tot la Urziceni.

La 12 ianuarie 1895, Urziceniul devine comună urbană, fapt important pentru viața economică a localnicilor. Nu întâmplător, aici au loc și două târguri anuale, și un târg săptămânal pentru manufacturi. Cunoscuți ca cei mai de seamă proprietari ai timpului, erau Ștefan Stoika și Nicolae Brătianu. Iazurile de pe apa Cotorcii le aduceau venituri importante.

Nu putem să nu evidențiem că în secolul al XIX-lea, Urziceniul a fost conectat la marile momente care au marcat emanciparea națională românească. Astfel, în timpul revoluției de la 1848, la Urziceni au acționat Ștefan Vasilescu, Drăgan Crunțescu, Stan Starostea, iar la Valea Măcrișului: Vasile Radu Gheorghe.

Colonelul Ștefan Stoika din Urziceni, unul din marii boieri ai locurilor, ctitorul bisericii Sfânta Treime de la 1866, a luat parte la mișcarea de redeșteptare națională din anul 1848. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Ștefan Stoika a fost senator și a deținut funcția de primar al capitalei.

După înăbușirea Revoluției de la 1848, în Județul Ialomița, printre cei 31 conducători urmăriți figurau și: Ștefan Vasilescu, Drăgan Crunțescu, Stan Starostea, Hristache Vrăbiescu care erau din Urzicei iar din Valea Măcrișului era Vasile Radu Gheorghe.

La 19 noiembrie 1848, prin raportul nr. 972, subocârmuitorul plasei Câmpului, Constantin Piteșteanu, comunica închiderea a 4 persoane care propagaseră idei revoluționare: Tudoran Mincu, logofăt al satului Manasia, Nae Georgescu, candidatul orașului Urziceni, Nițu Dulgheru, logofăt al satului Grindu și Ilie Băicoianul, logofăt la satelor Condeești, Uleștii de Jos, Frumușica și Brătia.

În aprilie și mai 1877, prin Urziceni au trecut detașamente rusești în drum către frontul din Bulgaria. Ostași originari din Urziceni au participat la războiul din Balcani, iar locuitorii de aici au sprijinit material războiul de independență.

Istoriografia comunistă a consemnat pentru anul 1888, la Urziceni, „răscoala de la 1888”, în fapt o deformare a unui episod istoric real, privind o ciocnire dintre liberali și conservatori, în ultimii ani ai guvernării lui I.C. Brătianu. Excesul de zel al subprefectului, dornic de a strânge adeziuni pentru susținerea guvernului, a dus la cereri de pământ și tocmeli agricole favorabile, acte „revoluționare”, precum atacarea autorităților și jefuirea unor proprietăți particulare. La 12 aprilie 1888, noul guvern restabilea ordinea.

La 1895, comuna urbană Urziceni se întindea pe 4750 ha., din care 250 ha pădure și patru trupuri de moșii aparținând unor proprietari, care plăteau statului foncieră (=impozit funciar) în valoare de 4339 lei. În anul 1905, avea o școală în localitatea de reședință, cu aproximativ 200 de elevi, unde predau învățătorii: Al. Vasilescu, Elena Vasilescu și Maria Vasilescu. Spitalul din Urziceni a fost înființat în anul 1871, însă prima sa clădire, dezafectată dar existentă și azi, a fost ridicată în 1894 și inaugurată la 6 decembrie 1895. Spitalul s-a clădit pe terenul donat de Alexandru Fochide.

Orașul încă nu avea gară, fiind mai degrabă un târg și loc de poștă. Bătrânii cu care am vorbit, își aduc aminte, din relatările bunicilor lor, cum stăteau la intrarea în oraș pentru a vedea poștalioanele care goneau spre Moldoca, prin Buzău, sau către Constanța pe șoseaua Sloboziei. Abia la anul 1905, linia ferată Ploiești-Urziceni-Slobozia era în stadiul de proiect.

Era un lucru de mirare, căci toți contemporanii arată că furgonetele poștale se deplasau cu o viteză uluitoare. La anul 1853, Thibault Lefebvre, scria „Acestea sunt cele mai incomode mijloace de transport, cele mai fragile și cele mai primitive din Europa. Imaginați-vă patru bucăți de lemn înalte de o jumătate de metru. Li se adaugă patru scânduri din lemn înalte de un picior și jumătate. Fundul acestei cutii astfel formate este garnisit cu două sau trei scânduri, care nu sunt fixate cu nimic, peste care se așterne fân. Nici un cui, nici o bucată de fier nu intră în construcția sa”.

James Oscar Noyce care, în 1857 a călătorit de la București la Călărași cu un astfel de mijloc de transport, nu a găsit mari diferențe. „Nu este folosită nici o bucățică de fier în construirea celor patru mici roți de lemn, pe care este fixat un coș de nuiele semănând unei căruțe pentru oale de lut, cu extremitățile flexibile, de dimensiuni medii ca lungime și doar atât de largă încât să cuprindă o singură persoană” .

Cei care realizau aceste atelaje, se numeau rotari sau căruțași, reprezentativi pentru practicarea meșteșugului fiind romii. Cunosc această ocupație, din relatările bătrânilor din propriul meu neam, care se ocupau cu construirea acestui tip de atelaje, fiind rotari, probabil din neam de rudari.

Dezvoltarea urbană a localității, spe sfârșitul sec.al XIX-lea, într-un moment important pentru evoluția romilor ca etnie, a reprezentat și un reper în sedentarizare, de așezare în urbe. Aici, romii s-au adaptat realităților specifice, în sensul că au acoperit nișe economice, monopolizând ocupații care să le asigure existența.

X

Pentru ALEXENI

Prezența romilor în localități limitrofe Urziceniului, este atestată, mai ales din secolul al XIX-lea.

Cea mai veche mențiune documentară privind existența umană în zonă este Hrisovul emis de domnitorul Țării Românești, Alexandru Aldea, din Târgoviște pe ziua de 17 noiembrie 1431, prin care Mănăstirii Dealu (una dintre marile vechi mănăstiri ale țării noastre, mănăstire de maici care se află în localitatea Viforata, comuna Aninoasa, la 6 kilometri NV de Târgoviște, pe un deal din preajma cursului Ialomiței), i se întăreau privilegiile asupra satului Alexeni, aflat în apropierea așezării Urziceni.

Satul a existat încă de la întemeierea Țării Românești, fiind sat domnesc, apoi mănăstiresc. Satul s-a numit la început Zlătari. Informația este real interes, deoarece termenul ZLĂTAR, în conformitate cu explicațiile furnizate de DEX-ul limbii române, înseamnă: meșter țigan care se ocupa cu prelucrarea aurului. Dacă avem în vedere că prima atestare documentară a prezenței romilor în spațiul românesc datează de la anul 1385, fiind vorba despre o danie, făcută de domnitorul Dan I, către Mănăstirea Vodița, putem concluziona că strămoși ai romilor de azi se aflau și în zona Urziceni, încă de la începutul sec.al XV- lea, fiind astfel prima atestare a prezenței acestora în județul Ialomița, dacă ne raportăm și la etimologia toponimului așezării.

Domnitorul Neagoe Basarab, la anul 1514, reconfirma drepturile Mănăstirii Dealu, asupra Alexeniului, hrisovul emis specifica hotarele moșiei și pădurea de stejari din apropiere. Azi se mai văd încă pâlcurile pădurii de altă dată.

Documente de la începutul epocii moderne, amintesc nume ca Marcu, Dima, Stroe, care aveau rol de martori în cadrul tranzacțiilor care se efectuau.

În existența așezării, am constatat că documentele reflectă o atenție aparte acordată învățământului, la începutul secolului al XIX-lea. Din anul 1838, se înființează prima școală, numită începătoare. Aici puteau învăța copii de țărani din zonă, mai ales că încă mai erau moșneni. În anii revoluției de la 1848-1849, activitatea a fost întreruptă. În anul 1858, activitatea școlară este reluată, învățător fiind Lazăr Nițescu.

Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost de mare importanță în dezvoltarea învățământului românesc, prin Legea Instrucțiunii Publice. După primul război mondial, am constatat, în urma studierii arhivelor școlii, care se află într-o stare deplorabilă și în acest sens se impune o atitudine pozitivă din partea conducerii unității școlare și a autorității locale de a valorifica acest patrimoniu, că un număr mare de copii de țărani mergeau la școală, aproximativ 400 de copii. Printre aceștia se aflau și romi precum: Fieraru, Olaru, Stănescu, cu urmași în localitate până în zilele noastre.

X

Pentru MANASIA, așezare situată pe malul stâng al Ialomiței, imediat în aval de orașul Urziceni.

Primele indicii documentare, privind existența așezării, ni le oferă Harta Munteniei de la anul 1700, alcătuită de Stolnicul Constantin Cantacuzino, care menționează satul Uluiți, un sat de rumuni- țărani dependenți de pământ. Nu știm de unde starea de ”uluire” a locuitorilor.

Documentele relevă că pe la anul 1630, satul Uluiți, se afla în stăpânirea boierului Diicu Buicescul, rudă cu domnitorul Matei Basarab al Munteniei. Fiica acestuia, Păuna s-a căsătorit cu cu Drăghici Cantacuzino, care a devenit boier dregător în Sfatul Domnesc al țării, ca Spătar. Era unchiul lui Constantin Brâncoveanu.

Moșia Uluiți, s-a aflat în stăpânirea Cantacuzinilor, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a fost vândură domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti.

Alexandru Vodă Ipsilanti (1725-1807)

Domnitor în Muntenia: septembrie 1774 – februarie 1782 , august 1796 – decembrie 1797;

Domnitor în Moldova decembrie 1786 – aprilie 1788

La jumătatea secolului al XVIII-lea, Manasia exista pe o altă vatră decât cea actuală. În Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, se arată existența doar a satului Uluiți, dar, Memoriile lui Bauer (1778), amintesc de Uluiți și Manasia. La fel și în Harta austriacă Specht, de la 1790-1791.

În secolul al XIX-lea, aflăm referiri la numărul locuitorilor. Astfel, în Harta rusă de la 1835, se amintește că în Manasia se aflau cu 50 de gospodării, iar doi ani mai târziu, Catagrafia Plășii Câmpului amintea 68 de familii. În același timp, are loc vânzarea moșiei Manasia principelului sârb Efrem Obrenovici. A locuit aici până la jumătatea secolului al XIX-lea împreună cu familia. În 1842 Principele Efrem Obrenovici a construit Biserica „Înălțarea Domnului”, declarată astăzi monument istoric. În 1851, fiul lui Efrem Obrenovici, Milos se căsătorește cu Maria, fiica lui Costin Catargiu din Iași.

Efrem Obrenovici (1790-1856)

În anul 1854 Maria îi dăruiește lui Milos primul său moștenitor, pe Milan Obrenovici, care în anii ce urmează devine regele Serbiei.

La doar doi ani după nașterea nepotului sau Milan, principele Efrem Obrenovici moare și este îngropat în locul pe care el l-a clădit, în naosul Bisericii  „Înălțarea Domnului”.

Maria Obrenovici va deveni amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza și mama a doi copii împreună cu acesta, Alexandru (Sasa) și Dimitrie, care au fost adoptați de Doamna Elena Cuza.

În anul 1879, domeniul Manasia, este vândut și intră astfel în posesia ministrului bulgar de externe Ion Hagianoff, care s-a refugiat în România, din motive politice. Hagianoff a locuit aici împreună cu soția lui, frantuzoaica Claire Hagianoff și cu fiul lor, Nicolae. Între 1899 – 1900, conacul a fost construit după planurile unui architect elvețian numit Hasman, în stil eclectic cu elemente de Art Nouveau. În aceeași perioadă este construită și crama. Cu familia Hagianoff, satul Manasia a cunoscut o perioadă inedită, ce poate fi considerată drept clasică pentru acestă așezare. Familia Hagianoff au ridicat sau restaurat la Manasia, biserica parohială, școala sătească, monumentul eroilor, căminul cultural, Primăria și hanul.

Conacul de la Manasia

Interior din conac

Din perspectivă administrativă, în perioada 1790-1831, localitatea a făcut parte din plasa Gârbovilor, când Ocârmuirea Județului Ialomița din Urziceni trimitea actul de comasarea a plaselor județului la Vornicia din Lăuntru a Țării Românești. Ca urmare a acestui demers administrativ plasele Gârbovi și Jilava (Jilavele) se unesc formând plasa Câmpului cu reședința la Urziceni și astfel localitatea Manasia era parte integrantă din plasa Câmpului până la anul 1904. În decurs de doar 2 ani, Manasia trece în Plasa Eliza Stoienești și chiar în Plasa Lehliu până până în anul 1910, când această comună va intra în componența Plasei Urziceni și așa va rămâne până în anul 1950. Plasele erau conduse de „Preturi” subdiviziuni ale prefecturilor după anul 1925, care până în anul 1864 erau „subocârmuiri”, iar după acest an devin subprefecturi.

Localitatea Manasia devine comuna rurală, așa cum este și azi încă din vremea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a Legii administrative din anul 1864.

Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în plasa Urziceni a aceluiași județ, având 2152 de locuitori, iar în anul 1931, a căpătat statut de comună suburbană a comunei urbane Urziceni.

La începutul perioadei comuniste, comuna a trecut în administrarea raionului Urziceni din regiunea Ialomița, apoi (după 1952) din regiunea Ploiești și (după 1956) din regiunea București.

În anul 1968, organizarea administrativă a revenit la cea pe județe, iar comuna a trecut la județul Ilfov, păstrându-și statutul de comună suburbană a Urziceniului.

În anul 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei, împreună cu orașul, înapoi la județul Ialomița. Din anul 1989, noțiunea de comună suburbană a fost desființată și comuna a fost subordonată direct județului Ialomița.

x

Pentru ION ROATĂ

O comună din Câmpia Bărăganului așezată pe malul stâng al Ialomiței, pe șoseaua națională Urziceni-Slobozia, alcătuită din satele Ion Roată și Broșteni. Cu mai bine de 50 de ani în urmă, actualul sat, Ion Roată era fragmentat în alte trei sate: Cioara, Principesa Maria și Broștenii Vechi.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna nu exista.

Pe teritoriul ei actual era organizată comuna Malu. Aceasta făcea parte din plasa Câmpul a județului Ialomița și era formată din satele Malu, Cioara și Broștenii Vechi, cu o populație totală de 1092 de locuitori. În comună funcționau trei biserici și trei școli primare mixte, câte una din fiecare în fiecare sat.

În anul 1925, Anuarul Socec consemnează comuna Malu în plasa Urziceni a aceluiași județ, cu satele Broștenii Vechi, Butoiu, Cioara, Malu, Principesa Maria și cătunul Fundu-Crasău, având 3156 de locuitori. Aceeași sursă arată că între timp apăruse și comuna Broșteni, prin separarea satului Broșteni (fost Broștenii Noi) de fosta comună Bela; comuna Broșteni avea 1426 de locuitori. În 1931, comuna Malu s-a separat în două comune: Malu, cu satele Malu și Butoiu; și Principesa-Maria cu satele Broștenii Vechi, Cioara și Principesa Maria.

Satul Broșteni, în care viețuiește un număr important de etnici romi, apare atestat documentar întâia oară în anul 1608, într-un hrisov al voievodului Radu Șerban, pentru ca în veacul următor, al XVIII-lea, să fie pomenită de mai multe ori moșia Broșteanca, întinsă din apa Ialomiței până la Brăgăreasa brăileană. În sec.al XVIII-lea, într-o notă a cârmuirii se preciza ”Divanul nu se poate conforma ordinului lui Coburg de a se ridica vasele de la Broșteni și Căzănești ca să se facă cu ele pod nou pe Ialomița la Moldoveni, căci trebuiesc lăsate podurile din Broșteni și Căzănești în trebuința oștirei. Divanul propune să se facă alte vase noi pentru podul de la Moldoveni”. Era perioadă de războaie ruso-austro-turce, când țările române deveniseră teatru de război între marile puteri.

Trecutul satului Broșteni este legat de personajul istoric Evanghelie Zappa, poate unul dintre cei mai de seamă oameni legați vreodată de trecutul nostru ialomițean. Deși a fost o personalitate controversată, Evanghelie Zappa s-a exprimat ca un om progresist cu preocupări culturale, economice și sociale specifice epocii. A sprijinit statul român aflat la începuturile existenței sale, pentru realizarea unui dicționar și a unei gramatici a limbii române. Un merit deosebit, poate puțin știut de români, este că a fost promotor al Jocurilor Olimpice actuale, cu mult înainte de Pierre de Coubertin.

Grec de origine, născut la anul 1800, în Labovu din Epirul de Nord, a avut mai multe îndeletniciri în tinerețe, consemnându-se îndeosebi participarea sa, între 1821-1829, la luptele pentru independența Greciei. Venit în Țara Românească pe la 1830, s-a stabilit întâi la Brăila, apoi în Bărăgan. Fire întreprinzătoare, Evanghelie Zappa avea să facă, în doar câțiva ani, una din cele mai însemnate averi din societatea românească a vremii sale. De numele lui se leagă și procesul de stabilire a romilor pe vatra localității, foști robi eliberați. De altfel, Zappa este cunoscut, în epocă, și ca un promotor al emancipării romilor din robie. Faptele de filantropie ale lui Evanghelie Zappa, făcute până la stingerea sa din viață la 19 iunie 1865, sunt cunoscute. A avut, ideea reînvierii Jocurilor Olimpice, devenite astăzi mari evenimente sportive ale întregii lumi, a sprijinit refacerea capitalei țării aproape distrusă de marele incendiu de la anul 1847, a dat o suma însemnată pentru întemeierea Societății Literare, a dat bani pentru înzestrarea oștirii țării și multe altele.

Evanghelie Zappa, a fost un filoromân declarat- ”acești români, când îi va judeca cineva fără patimă, cu bună credință și fără părtinire, îi va găsi mult mai buni decât multe alte nații și având talente pentru care li se cuvine dragoste și recunoștință. Acești români ne primesc cu cea mai mare ospitalitate…”. La venirea în țară, Zappa a cumpărat mari suprafețe de pământ, inclusiv moșia de la Broșteni. Aici și-a stabilit reședința ale cărei ruine se mai văd și astăzi- rămășițe ale zidurilor conacului, la vremea aceea unul dintre cele mai frunoase din țară. Aici a ridicat fabrică de spirt și o moară. Zappa a adus pe moșie un număr de țigani robi pe care i-a așezat la marginea satului- țigănia.

Anii revoluției de la 1848-1849, au reflectat poziția de om progresist a lui Zappa. Astfel, acesta a făcut parte din Comisia pentru Agricultură înființată de guvernul revoluționar de la București. Zappa și-a eliberat țiganii din Broșteni. Aceștia, deși eliberați, nu au plecat de pe moșie, asigurându-și existența prin munca câmpului ca țărani clăcași sau ca meșteșugari, cu precădere fierari. Zappa și-a păstrat, lângă el, doi fierari vestiți, pe Lazăr Marin și pe Docca Ivan.

Înfrângerea revoluției a determinat revenirea la starea de lucururi reglementată de Regulementele Organice. Dezrobirea romilor va cunoaște actul final la 1855, când și romii de pe moșia lui Zappa vor fi eliberați în mod oficial.Aceștia nu au plecat, urmașii lor trăind până astăzi în satul Broșteni.

Edificiul religios, constituie astăzi cea mai însemnată moștenire lăsată, de marele filantrop Evanghelie Zappa, comunității pe care a întemeiat-o.

Aflată în partea sud-estică a satului, peste drum de ruinele conacului în care Zappa și-a avut odinioară reședința și unde domnitorul Alexandru Ioan Cuza a poposit, biserica a primit trei hramuri, anume Buna Vestire, Sfantul Nicolae si Sfantul Gheorghe. A fost ridicată la anul 1859, prin stăruintele lui Zappa, meșterii fiind aduși din alte părți, dar și de pe moșia sa, meșteri țigani –  „ACEASTA SF. SI DUMNEDE/ IASCA BISERICA CE SE/ PRADNUESTE CU HRAMURILE/ BUNA VESTIRE, SF.NICOLAE/ SI SF.GHEORGHE SI S-AU FACUT/ DIN TEMELIE IN DILELE/ PREASFINTITU-LUIMITROPOLITU/ MFON SI IN DILELE PREA IN/ ALTATULUI NOSTRU D-NU BAR/ BU DIMITRIE STIRBEIU, CU TOA/ TA CHELTUEALA D-LUI MARELE/ SERDAR EVANGHELIE ZAPPA/ SI S-AU SAVARSIT LA ANUL 1859".

X

Pentru BĂRCĂNEȘTI

Așezare rurală, situată în apropierea Urziceniului, cu o vechime medievală. În prezent, comuna Bărcănești este alcătuită oficial din două sate: Bărcănești și Condeești. Astfel, satul Bărcănești este sat reședință de comună și cuprinde cartierele Speteni și Bărcănești, iar satul Condeești aparține de comună și cuprinde cartierele Eliza-Stoenești, Condeești (aici viețuiește o comunitate importantă de romi din neamul ursarilor) și Ulești.  Actuala organizare a comunei datează din anul 1968.

Comuna Bărcănești este atestată documentar din 25 mai 1532, când satul Speteni, cel mai vechi, dintre satele care existau pe teritoriul comunei, este menționat într-un hrisov dat de voievodul Vlad Înecatul. În acest hrisov voievodul întărea mănăstirii de la Snagov stăpânirea asupra satului Drăgoești, între cei 12 boieri hotarnici fiind și un anume boier Voicilă din Spăteni – „Din mila lui Dumnezeu , Io Vlad Voevod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Vlad voevod. Dă domnia mea această poruncă sfintei mănăstiri numite Snagov, ca să-i fie satul Drăgoești, pentru că îi este veche și dreaptă ocină, dedină…iar după aceea, au avut călugării pâră înaintea domniei mele cu megieșii din sat și au luat hotarnic pe jupan Coica pârcălab din Cojești și 12 boieri din Stoienești : Drăghici și Moș și Slav și Stanicul și Stoian și din Spăteni, Voicilă și din Cătrunești, Voinea și din Băjăști, Vladul și Marco și din Piscuri, Neagoe și alt Neagoe și din Greci, Sahat paharnic. Deci au hotărnicit, ca să ție sfânta mănăstire patru părți, iar megiașii să țină peste a cincea parte. De aceia am dat și domnia mea sfintei mănăstiri, ca să-i fie de ocină și de ohabă și de nimeni neatins, după spusa domniei mele. Ispravnic Arghel clisiarhul. S-a scris în luna Mai 25 zile, în anul 1532. Io Vlad voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.

Existența așezării, este evidențiată și de un document din vremea domnitorului Neagoe Basarab, care dă danie mănăstirii Dealu o ocină din Alexeni – ”…începând hotarul mai sus de Șcheai, mai în jos…Ialovnița drept la Obreajie…și Tur…între Pisc, iar din hotar până ân Porumbul și din Porumbul până la drumul Dârstorului, iar de acolo pe drum în jos, până la drumul Spăteanilor și de acolo, din drumul Spăteanilor, până la fântâna lui Voici ce este mai sus de Drăgoești”. Așadar, vechimea satului Speteni, atestat documentar, dar cu o viață anterioară certă, este încă din secolul al XVI-lea.

Cele două așezări, Speteni și Bărcănești, apar, în sec.al XVIII-lea, pe Harta austriacă – 1788 și pe Harta lui Specht – 1790. Probabil, numele de Speteni provine de la ocupația sătenilor de aici de realizare a instrumentului necesar la războiul de țesut -”spată”. De asemenea, credem că denumirea de Condeești, provine de la îndeletnicirea avută de locuitori, respectiv de confecționare a condeielor (săgeților). De asemenea, satul Ulești este menționat sub denumirea de Uleschty. Remarcăm faptul că așezarea Condeești, cunoscută ca un vechi sat de moșneni, nu apare pe nici o hartă a sec.al XVIII-lea. Printre informațiile privitoare la satul Condeești, în Dicționarul geografic al județului ialomița, scris de I.I.Provianu (1897), este menționată Biserica ridicată la 1743.

Satul Stoenești (cunoscut o perioadă și sub numele de satul Pisica), este înființat, conform tradiției, la anul 1785, de către refugiați ardeleni conduși de serdarul Enache Roșca și de târlași. Deplasarea de populație românească din zona intracarpatică, s-a datorat politicii represive a Imperiului Austriac care s-a înstăpânit în Transilvania. Exact ca în urmă cu câteva secole, când erau poate puși în situația să aleagă între catolicism și părăsirea locurilor de baștină pentru a-și păstra credința strămoșească și acum se întâmplă la fel. Plecați din Țara Făgărașului și alte zone transilvane, mulți ardeleni se stabilesc la sud de Carpați, mai ales după Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785). Satul a purtat această denumire timp de un secol. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apare și satul Eliza. Cele două sate se alipesc, astfel că la Reforma agrară a domnitorului unirii, Alexandru Ioan Cuza, din 1864, se formează localitatea Eliza-Stoenești.

La 8 iulie 1831, satele Speteni, Bărcănești, Stoenești, Condeești sunt menționate într-un tabel care se referea la cantitățile de fân care trebuiau predate armatei ruse aflată la Silistra. Muntenia se afla, în această perioadă, sub ocupație rusească.

Harta rusă, de la anul 1835, pomenea satul Pisica (Stoinești), iar Harta Țării Românești a lui Szatmary, localiza, la anul 1864, satul Stroienesci (Pisica). La jumatatea secolului al XIX-lea, purta numele de Eliza-Stoienești, primul fiindu-i dat după cel al fiicei proprietarului de atunci al moșiei Stoenești, Meltiade Mărculescu.

În lucrarea „Dicționar geografic al județului Ialomița”, realizată de Ion Provianu în anul 1897, apărută la Tipografia și legătoria de cărți „Viitorul”, Elie Angelescu, la Târgoviște, la pagina 124 aflăm date despre istoricul satului Eliza-Stoenești, și anume: „ELISA-STOENESCI-comună rurală, în plasa Câmpului, este situată pe partea dreaptă a râului Ialomița, între comunele Bărcănesci și Condeesci.Teritoriul comunei are suprafața 1751 hect. din cari 246 hect. pădure și coprinde trei moșii, aparținând particularilor.Împroprietăriți după legea rurală din 1864, sunt 114 locuitori și fără proprietăți mai sunt 40 locuitori.Se compune dintr-un singur sat, situat la 2 ½ chilometre spre sud de râul Ialomița, pe lunca acestui râu, având spre sud coasta Ialomiței. Este spre Vest de satul Condeesci și spre est de satul Bărcănesci cu care este unit, având împreună o lungime neîntreruptă de trei chilometre. Înainte satul purta numele de Pisica și era cătun pendinte de Bărcănesci. Aici este reședința primăriei și a judecătoriei comunale.”

Primul document în care apar menționate toate cele 5 sate ale comunei Bărcănești- Speteni, Bărcănești, Stoenești, Condeești, Ulești – este un tabel întocmit la 8 iulie 1831, care se referă la cantitățile de fân care trebuiau predate armatei ruse aflată la Silistra. Muntenia se afla în această perioadă sub ocupație rusească, care provoca și epoca Regulamentelor Organice. În același timp, județul Ialomița care era defapt plasă, este reorganizat și satele menționate mai sus sunt incluse în plasa Sloboziei.

Locuitorii erau țărani liberi, moșneni, proprietari de pământ arabil, păduri și fânețuri, statut pe care îl aveau și în sec.al XIX-lea.

În timpul adoptării Legii Rurale din 1864, sunt atestați 178 de locuitori la Speteni și 194 de locuitori la Bărcănești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Câmpul a județului Ialomița și era formată doar din satul de reședință, cu 1727 de locuitori.

În comună funcționau o biserică și o școală cu 105 elevi (dintre care 43 de fete). Pe teritoriul actual al comunei, în acea perioadă, existau și comunele Condeești, Eliza-Stoenești și Ulești. Comuna Condeești era formată și ea din satul de reședință, cu 647 de locuitori; și aici funcționau o biserică și o școală cu 34 de elevi (dintre care 2 fete). La fel, comunele Ulești și Eliza-Stoenești aveau în compunere doar satele lor de reședință și populații de 942, respectiv 664 de locuitori. În fiecare din cele două funcționau câte o biserică și o școală. Școala din Eliza-Stoenești avea 34 de elevi (dintre care 2 fete). Despre istoricul satului Eliza-Stoenești, aflăm că: „ELISA-STOENESCI-comună rurală, în plasa Câmpului, este situată pe partea dreaptă a râului Ialomița, între comunele Bărcănesci și Condeesci.Teritoriul comunei are suprafața 1.751 ha, din cari 246 ha pădure și coprinde trei moșii, aparținând particularilor. Împroprietăriți după legea rurală din 1864, sunt 114 locuitori și fără proprietăți mai sunt 40 locuitori. Se compune dintr-un singur sat, situat la 2 ½ chilometre spre sud de râul Ialomița, pe lunca acestui râu, având spre sud coasta Ialomiței. Este spre Vest de satul Condeesci și spre est de satul Bărcănesci cu care este unit, având împreună o lungime neîntreruptă de trei chilometre. Înainte satul purta numele de Pisica și era cătun pendinte de Bărcănesci. Aici este reședința primăriei și a judecătoriei comunale.”

Secolul al XIX-lea, a însemnat și răspândirea unor idei noi despre libertate și drepturi fundamentale. Anul revoluției române de la 1848-1849, se resimte și în Bărcănești. Dintr-un raport al subocârmuirii plasei Câmpului, printre cei arestați, ca fiind revoluționari, se număra și Ilie Băicoianul, logofăt al satelor Condeești, Ulești, Frumușica, Brătia. După înfrângerea revoluției, marele moșier Evanghelie Zappa, cunoscut ca un om progresist, unul dintre primii boieri din Muntenia care și-a eliberat romii dn robie, cumpără moșia Ulești și aduce aici romi care proveneau din satul Broșteni.

Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza, a determinat evoluția comunei Bărcănești, într-o perioadă de 25 de ani, populația crește semnificativ.

În anul 1864, satul Stoenești și satul Eliza aparțineau de comuna Bărcănești, iar aceasta făcea parte din Plasa Câmpu, cu reședința la Urziceni.

Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza, a determinat evoluția comunei Bărcănești, într-o perioadă de 25 de ani, populația crește semnificativ.

Biserica parohială ”Adormirea maicii Domnului” din Ulești

Dovadă certă a vechimii și continuității de viețuire pe aceste locuri, este și faptul că pe raza comunei se află nu mai puțin de nouă (9) obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Ialomița ca monumente istorice de interes local. În anul 1925, Anuarul Socec consemnează comuna în plasa Urziceni a aceluiași județ, sub numele de Bărcănești-Speteni, formată doar din satul omonim, și cu o populație de 3635 de oameni. Comunele Condeești și Ulești fuseseră desființate și incluse în comune Eliza-Stoenești din aceeași plasă, care acum cuprindea toate cele trei sate, cu 3145 de locuitori.

În anul 1964, comuna Eliza-Stoenești a luat numele de Pelinu. În 1950, comunele Bărcănești și Pelinu au fost incluse în raionul Urziceni al regiunii Ialomița și apoi (după 1952) al regiunii București. În 1968, după revenirea la organizarea administrativă pe județe, ele au fost transferate județului Ilfov, iar comuna Pelinu a fost desființată și inclusă în comuna Bărcănești, toate fostele sate ale comunei Pelinu dispărând și ele după ce au fost comasate în satul Condeești.

Începând cu 1 ianuarie 1965, regimul comunist schimbă denumirea comunei și a satului Eliza-Stoenești în comuna și satul Pelinul. Iată și Decretul de Stat din vremea respectivă: „DECRET nr. 799 din 17 decembrie 1964 privind schimbarea denumirii unor localități.

EMITENT: CONSILIUL DE STAT PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 20 din 18 decembrie 1964

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne decretează:
ART.1
Denumirea unor localități se schimbă pe data de 1 ianuarie 1965, conform anexei, care face parte integrantă din prezentul decret.
ART.2
Tabelul anexă al Legii nr. 3 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului Republicii Populare Romîne, publicatã în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale nr. 27 din 27 decembrie 1960, se modifică în mod corespunzător cu prevederile prezentului decret.
Președintele Consiliului de Stat,
GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ.”

Iar anexa alăturată acestui Decret prezintă lista cu numele localităților al căror nume urma să fie schimbat, precum și regiunea din care făcea parte. Pentru Eliza-Stoenești numele nou era Pelinul din Regiunea Urziceni. Iată și conținutul anexei respective:„ANEXA 1 la decretul privind schimbarea denumirii unor localități: com. Eliza Stoienești Urziceni Pelinul”. În urma acestui Decret au fost schimbate numele a 879 localități (145 comune și 734 sate).

Comuna Pelinul funcționează doar trei ani, din 1965 până în 1968 când este desființată abuziv, ca și satele Speteni (din comuna Bărcănești) și Ulești (din comuna Pelinul, fostă Eliza-Stoenești). Satele Bărcănești și Speteni sunt transformate în satul Bărcănești, iar satele Pelinul (Eliza-Stoenești), Condeești și Ulești în satul Condeești. Astfel ia ființă actuala comună Bărcănești, alcătuită din satul de reședință Bărcănești și satul Condeești.

Între anii 1968-198, comuna Bărcănești a făcut parte din județul Ilfov, cu reședința la București, iar din 1981 revine la județul Ialomița, având reședința în municipiul Slobozia.

În urma reorganizării administrative regionale, în 1981, comuna a revenit la județul Ialomița. Dovadă certă a vechimii și continuității de viețuire pe aceste locuri, este și faptul că pe raza comunei se află nu mai puțin de nouă (9) obiective din comuna Bărcănești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Ialomița ca monumente istorice de interes local. Unul dintre ele se află în satul Condeești — conacul Nicu Chiroiu (construit în 1926, celelalte se află în satul Bărcănești — biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (1876–1881), casa Marius Ionescu din Speteni (1909), casa cu prăvălie pe colț din centru (1910), conacul Iancu Ionescu (1914), casa Alexandru Manolescu (1924), casa Alexandru Ionescu aflată vis-a-vis de conacul Ionescu (1919), conacul Elena Duți (1939) și casa Toader Roșca (1936).

Casa Iancu Roșca

Iancu Roșca și soția Teofana

Icoană rusească veche aflată în casa Roșca

Conacul Chiroiu

X

Pentru MOVILIȚA

Localitatea se află în extremitatea vestică a județului, la limita cu județul Ilfov, pe malurile râului Colceag (un afluent al Mostiștei), este una dintre cele mai întinse localități din

județul Ialomița, fiind formată din satele Bițina-Pământeni, BiținaUngureni și Movilița (reședința comunei).

Pe vremuri, așezarea se numea Bălașu, așa cum spun bătrânii satului, fără a avea o atestare documentară în acest sens.

Localitatea se află pe teritoriul fostei moșii Stroiești-Sărindaru. Marele domnitor, Mihai Viteazul, de numele căruia se leagă actul unirii țărilor române la anul 1600 și istoria Ialomiței, a avut moșii în zonă.

Așezarea fiind situată de-a lungul drumului București-Urziceni-Buzău, avea o importanță deosebită ca stație de poștă. Ion Ghica, care a poposit la Movilița, în drum spre Iași, relatează că în aceeași cameră a hanului, locuiau călătorii și căpitanul de poștă împreună cu soția sa care mai ținea și un prunc la sân. Aici a poposit și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, când se deplasa spre București, în vederea înscăunării ca domnitor al Munteniei.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul Movilița făcea parte din comuna Dridu-Sărindarele, iar satele Bițina-Pământeni și Bițina-Ungureni — din comuna Drăgoești-Biținele, ambele aflate în plasa Mostiștea a județului Ilfov.

Anuarul Socec, din 1925, consemnează aceste sate în comuna Chiroiu-Roșiori din plasa Fierbinți a aceluiași județ, având în total 5325 locuitori. Comuna Movilița a apărut în 1931, având în compunere satele Movilița Nouă, Movilița Veche și Valea Colceagului.

În anul 1950, comuna a fost transferată raionului Căciulați, iar după anul 1956, raionului Urziceni din regiunea București. Comuna revine la jud.Ilfov, în anul 1968. Tot atunci, satele Movilița Veche, Movilița Nouă și Valea Colceagului au fost unite într-un singur sat cu numele de Movilița, iar comunei i-au fost arondate și satele Bițina-Pământeni, Bițina-Ungureni și Roșiori.

În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Ialomița.

X

Pentru BĂRBULEȘTI

Satul/comuna se află situată în jud.Ialomița, la aproximativ 2,5 km. de Municipiul Urziceni, așezată de o parte și de alta a Șoselei Naționale Urziceni-Ploiești. Localitatea este reprezentativă pentru numărul de etnici romi, din neamul ursarilor, aproximativ 7.000 de persoane.

În ceea ce privește istoricul așezării, menționăm că prima atestare documentară provine din secolul al XVI-lea, când domnitorul Mihnea Turcitul (1577-1583), eliberează un act de proprietate lui „Borcea și fiilor săi”, pentru mai multe pământuri din Dobroței de Sus și de Jos. Acestea erau cătune care țineau de satul Bărbulești. Domnitorul emite două hrisoave, în care întărește aceste proprietăți pentru Borcea și fii săi.

Din anul 1684, datează următoarea atestare documentară din care reiese că Bărbulești era o moșie din care făceau parte așezările: Dobroței de Sus, Dobroței de Jos, Frecea, Grădeasca, Lăteasca, Nănișor, Surdeasca, pentru ca în sec.al XIX-lea să fie amintit și cătunul Ursari.

În anul 1835, este atestată aducerea a 35 de familii de „țigani” ursari, care să muncească pe pământurile boierului Arion.

Cătunul Ursari, este aminitit în Catagrafia din 1837, în care se precizează că aici trăiau 41 de familii de fierari și 10 familii de lăutari. Nu se precizează apartenența etnică, dar considerăm că este clar faptul, că aceștia erau romi, având în vedere că aceste ocupații erau monopolizate de romi. Termenul fierar și astăzi, în unele localități rurale, desemnează apartenența etnică de țigan , iar termenul este des întâlnit ca omonim la romi- Fieraru/Fierarul… .

Toponimul Ursari și faptul că se precizează ocupația acestor familii este relevant în ce privește apartenența locuitorilor la etnia romă. Se poate considera că prezența romilor pe moșia Bărbulești este mult mai timpurie, deoarece mult timp în spatiul românesc meserii precum fierăritul și lăutăria au fost reprezentative pentru romi.

Legea Rurală, din august 1864, adoptată de domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, a avut efecte pozitive în procesul de integrare și emancipare a romilor care fuseseră robi.

Următoarea referire la romii din Bărbulești se face la sfârșitul sec.al XIX-lea (1887), când se arată că trăiau 93 de familia de „țigani”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Bărbulești făcea parte din plasa Câmpul a județului Ialomița și avea în compunere satele Bărbulești, Poșta și Ursari cu o populație de 1.736 de locuitori.

În comună se aflau o biserică ortodoxă și o școală cu 24 de elevi (dintre care 4 fete).

În anul 1925, Anuarul Socec consemnează comuna în plasa Urziceni, având 1.280 de locuitori în unicul sat Bărbulești.  În anul 1931, a devenit comună suburbană a comunei urbane Urziceni.

Conform legii administrative din 14 iunie 1925, teritoriul României se împărțea în județe, plase și comune rurale și urbane. Potrivit acestei legi, conducerea comunei era încredințată unui consiliu, alcătuit din consilieri aleși și consilieri femei, cooptate în acest organism.

Biserica din Bărbulești

Armășești, Rădulești, Bărbulești, au fost comune în perioada 1926-1950. În componența comunei Armășești întra cătunul Cacaleți, iar Ursari făcea parte din Bărbulești.

În februarie 1938, potrivit noii Constituții, care instituia un regim autoritar al regelui Carol al II-lea, ia ființă Rezidența regală a ținutului Marea cu reședința la Constanța, formată din județele Constanța, Caliacra, Durostor, Ialomița.

Între anii 1941-1949, își desfășoară activitatea Inspectoratul Administrativ Constanța, care grupa județele Brăila, Constanța, Ialomița și Tulcea. Comunele Armășești, Rădulești și Bărbulești făceau parte din această unitate politico-administrativă.

Comuna a reapărut în 2006, când satul Bărbulești s-a separat din nou de comuna Armășești și a format comuna de sine stătătoare.

Această comună are o istorie oarecum paradoxală cu situația actuală, iată de ce spun aceasta: la începutul secolului al XIX-lea români erau majoritari, care odată cu legea împroprietăririi au început să refuze să mai muncească pe moșia lui Barbu Fotescu, boier cu o moșie ce se întindea până aproape de Urziceni. Așa se face că, boierul apeleză la forță de muncă ieftină și aduce din comuna Stâlpu, județul Buzău, câteva familii de romi ursari. Acestor câteva familii de romi li s-a asigurat hrană și adăpost. Au fost așezați la marginea satului, undeva în nordul, unde au fost ajutați să își construiască locuințe, unele subterane (bordeie), iar altele la suprafață din crengi bulgărite cu pământ și paie, bineînțeles insalubre. Așa se face că de la „câteva familii” cu o evoluție demografică cu mult sub cea a populației majoritare, populația de etnie romă a ajuns să fie astăzi aproape de 100%, formând localitatea rurală cu cea mai mare comunitate de romi din România.

X

Pentru FIERBINȚI

Este o localitate reprezentativă pentru istoria acestei părți de Bărăgan, din jurul Urziceniului, situată în vestul județului Ialomița și atestată documentar în perioada 1620-1650, începuturile fiind legate de viața unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, boierul Stroe Buzescu.

Dicționarul Topografic și Statistic al României de Dimitrie Frunzescu, 1872, pag(ina). 190 (Academia Română), localitatea este numită Fierbinții „Ghică”. În pisania Bisericii este amintit domnitorul Alexandru Ghica (1834-1843).

Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, a întemeiat Biserica din satul Micșuneștii Mari.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea avea statut de comună rurală, numindu-se Fierbinți-Stroești. Era arondată plășii Mostiștea a județului Ilfov și avea în compunere satele Fierbinții de Sus, Fierbinții de Jos, Fierbinți-Gruiu, Fierbinții Târgului și Stroești, cu o populație totală de 2.289 de locuitori, care trăiau în 559 de case. În comună funcționau: o companie de dorobanți, un birou telegrafic, trei biserici și două școli (una de băieți și una de fete).

În Anuarul Socec de la 1925, se consemnează comuna cu numele de Fierbinți, în care viețuiau 4.360 de locuitori. Aceștia trăiau în satele Fierbinții de Jos, Fierbinții de Sus, Fierbinți-Târgul, Fundu Dănoiului, Micșuneștii Mari și Stroești. În perioada interbelică, din comuna Fierbinți s-a separat comuna Târgul-Fierbinți, cu satele Fierbinții de Jos, Fundu Danciului, Micșuneștii Mari, N.T. Filitis și Târgu Fierbinți. Comuna Fierbinți a rămas cu satele Fierbinții de Sus și Stroești, În timp, comuna Fierbinți a fost absorbită de comuna Târgu-Fierbinți.

În perioada comunistă, în anul 1950, a trecut la raionul Căciulați, apoi (după 1956), la raionul Urziceni, ambele aparținând regiunii București.

Satul Fundu Danciului, a luat în 1964 numele de Mircești, iar satul N.T. Filitis a luat tot atunci numele de Satul Nou. În anul 1968, deja denumită Fierbinți-Târg, comuna a revenit la județul Ilfov. Atunci au dispărut satele Mircești, Satul Nou (incluse în satul Fierbinți-Târg) și Stroești (inclus în satul Fierbinții de Sus).

În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Ialomița.

Comuna Fierbinți-Târg a fost declarată oraș prin legea nr. 83/2004.

Localitatea are ca monument istoric reprezentativ, biserica „Sfânta Maria”, ce datează din anul 1754, cu o arhitectură de interes național. De asemenea, există și alte șapte obiective culturale, incluse în lista monumentelor istorice din județul Ialomița: un sit arheologic, aflat în zona „Malul Roșu” a localității Fierbinți-Târg, cu două necropole — una daco-romană din secolele al III-lea–al IV-lea, și alta medievală, din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea; un monument este clasificat ca monument memorial sau funerar, fiind mormântul celebrului general Eracle Arion, care se trage dintr-o familie de mici boieri ialomițeni, al cărei arbore genealogic conduce spre mijlocul secolului al XVII-lea (astăzi mormântul generalului Eraclid Arion se află în incinta centrului de asistență socială Fierbinți-Târg, o stradă în București este denumită după el. A fost un ofițet emerit și astăzi, bătrânii satului vorbesc cu mândrie despre eroul de la Plevna. El a organizat „Bateria Mircea” și „Bateria Elisabeta” pentru apărarea orașului Calafat, unde a fost prezent la întâiul foc de tun tras de „Bateria Carol” la Calafat, sub ochii domnitorului. De asemenea, a coordonat construirea podului de peste Dunăre de la Săliștioara-Măgura, a condus pregătirea intrării în acțiune a artileriei la Asediul Plevnei, fiind prezent, alături de alți ofițeri români, la capitularea lui Osman Nuri Pașa. În necrologul publicat de Revista Artileriei, septembrie 1903, se spunea: „A trăit muncind, iar munca i-a fost rodnică și rodul îmbelșugat. A fost dascălul neîntrecut al artileriștilor români. A fost oșteanul credincios și devotat patriei și tronului”);

Generalul Eraclie Arion

Generalul Eracle Arion ca guvernator al cetății București

biserica „Sfântul Nicolae” datată la anul 1854; casa Alexe Tănase datată la anul 1922; biserica „Adormirea Maicii Domnului” din anul1842; biserica „Sfântul Gheorghe” din 1863 și refăcută în 1915; sediul primăriei ridicat în anul 1929.

Biserica ”Sf.Gheorghe” (1863) din Fierbinți

CAPITOLUL IV.

TRADIȚII LOCALE ALE ROMILOR ÎN VALEA

RÂULUI IALOMIȚA

IV.1. Așezările

IV.1.1. Definirea conceptelor: așezare, sat/ nomadism, șatră

Specialiștii folosesc conceptele de „așezare-sat” cu înțelesul de spațiu locuit sau de vatră a satului. Astfel, se reflectă modul de viață al locuitorilor unei astfel de așezări, respectiv sedentar. Definitoriu pentru viața populației românești este viața sedentară, de viețuire într-o vatră a satului. Termenul sat, care a suferit o transformare semantică din latinescul fossatum (loc fortificat cu șanțuri și val de pământ), reflectă o așezare ce cuprinde un teritoriu. În lumea romilor, se folosește termenul de vătraș, pentru a desemna apartenența la un mod de viață sedentar opus celui nomad. Există tendința de a considera nomadismul drept un mod de viață specific romilor (țiganilor), ca o soluție de conservare a unui mod de viață sau a unui patrimoniu cultural specific. Din perspectiva modului de viață, nonsedentar, pe lângă noțiunea de nomadism, apare și termenul migrator. Conform dicționarului, nomadismul poate fi interpretat ca mod de viață. Din perspectivă etnologică, migrația este un fenomen istoric de deplasare în masă a unor triburi sau a unor popoare, de pe un teritoriu pe altul, cauzele unor astfel de deplasări în masă fiind de natură economică, religioasă, politică, militară, dezastre naturale.

În ceea ce privește etnia romă, se cunoaște proveniența indiană. Cauzele migrației pot fi doar deduse din perspectiva informațiilor care privesc realități politice, militare și religioase specifice Indiei secolului I d.Hr.și începutului de secol II d.Hr. Lingvistica istorică și comparată reprezintă singura sursă reală de aflare a adevărului privind migrația romilor- perioada migrației, spații istorico-geografice străbătute. Interesant de remarcat este faptul, că în vremuri de mari transformări militare și politice, când se produceau deplasări masive de populație, în urma cuceririlor arabe sau ale turcilor selgiucizi, când popoare dispăreau din istorie sau care erau dislocate dar care aveau totuși în frunte o elită politică și religioasă, romii nu au dispărut, au rămas distincți în masa populațiilor cu care au interacționat.

Migrația constituie o componentă importantă în cercetarea istorică privind etnia romă. Multe semne de întrebare există: când s-a produs migrația? Care au fost cauzele părăsirii Indiei? Romii au existat ca entitate etnică de sine stătătoare în India s-au procesul s-a realizat în migrație? Lingvistica istorică a fost de ajutor în a se preciza: itinerariile și perioadele de migrație, staționarea în diferite țări. Din momentl prezenței în Europa, informațiile scrise conturează o istorie a excluderilor și persecuțiilor. Unele dintre măsuri vizau exclusiv sedentarizarea forțată. Exemplul definitoriu fiind măsurile adoptate în Imperiul Habsburgic, de împărăteasa Maria Terezia (1740-1780) și de fiul acesteia Iosif al II-lea (1780-1790).

La momentul apariției în Europa Centrală, nomadismul a fost interpretat într-un mod stereotipic, aspect care s-a menținut până î zilele noastre: libertate, exotism, romantism.

Cerșipământromanesc.wordpress.com

Nomadismul poate fi analizat din perspectiva stereotipului și arhetipului. Nomadismul romilor prin Europa s-a caracterizat prin faptul că nu a avut o direcție clară, au fost mișcări spontane determinate de situații istorice, evenimente care le puteau influența existența în bine sau în rău. De remarcat, că migrația nu a avut un caracter militar sau politic.

Nomadismul romilor, a avut un caracter structural, specific, ca o reflecție a identității culturale rome. Ne referim la specificul organizațional economic, deplasările romilor fiind determinate în mare măsură de necesitatea practicării meșteșugurilor avute. De asemenea, avem caracteristica de nomadism conjunctural, care s-a datorat unor evenimente imediate care le afectau negativ viața- deportări, persecuții, expulzări etc.

Considerăm că nomadismul romilor reflectă atât identitatea etnică cât și rolul economic, un nomadism negustoresc-meșteșugăresc.

Populația majoritară sau regimurile politice diferite au considerat nomadismul ca o formă de autoexcludere. Probabil, dar constatăm că nomadismul a fost o modalitate unică în istoria romilor, de conservare a tradițiilor și obiceiurilor, a identității lingvistice și culturale. Dovada acestui adevăr, o reprezintă situația romilor aculturalizați, sedentarizați care și-au pierdut identitatea lingvistică și culturală, fiind asimilați de populațiile majoritare.

Nomazii se deosebesc clar de populațiile sedentare,atât din perspectivă ocupațională cât și culturală. La sedentari, pământul reprezintă valoarea esențială a existenței. Nu întâmplător, înmentalul colectiv la populația majoritară, s-a dezvolatat stereotipul „țiganii sunt leneși, nu vor să muncească”. Clișeul este de fapt o reflecție clară a diferențelor socio-culturale. Sedentarii sunt agricultori și crscători de animale, cu o cultură agrară, cu ritualuri și obiceiuri specifice. Romii nomazi, populație aflată într-o continuă deplasare, dezvoltă o cultură a nomadismului caracterizată prin cutume are au rolul de a reglementa relațiile în cadrul grupului, interdicții care reflectă o adevărată filozofie de viață centrată în jurul ideii de puritate și de rușine.

Dezrobirea de la jumătatea secolului al XIX-lea, a provocat schimbări radicale în existența romilor. Istoriografia eurpeană vorbește despre a doua mare migrație a romilor, din Principatele Române către întreaga Europă. În Europa de până la al doilea război mondial, nomadismul s-a practicat în toată Europa. Politica de genocid și față de romi, a determinat o stopare a nomadismului. În România, în perioada comunistă, nomadismul a fost interzis, romii sunt „șterși” din documentele oficiale, dorindu-se uniformizarea etnică și economică a acestora. Dintre toți romii, căldărarii au fost cel mai greu de sedentarizat. Chiar și după anii '60, în România exista un nomadism sezonier, în special cu rol de confecționare și reparare de obiecte de uz casnic și de comercializare de carpete, draperii, cuverturi, lenjerii de pat etc. Romi căldărari din localitatea Movilița, îmi relatau cum în anii de comunism, erau solicitați să confecționeze sau să repare cazanele mari de la CAP-uri și IAS-uri, fapt care le aduce mari câștiguri în bani și cereale. Erau recunoscuți ca meșteșugari pricepuți și serioși.

În cadrul acestei coordonate culturale itinerante, s-au creat trasee de deplasare în funcție de nevoile pieței (târguri, bâlciuri periodice), de evenimente de ordin spiritual (pelerinaje la moaștele unor sfinți considerați protectori, la anumite sărbători din cursul anului etc.), de existența materiei prime necesare pentru exercitarea unor meserii (arama, argintul, osul, pielea, lemnul de esență moale, lutul pentru cărămizi, lemnul verde pentru împletituri etc.). De exemplu, romii din jurul Urziceniului, se deplasează sezonier în sate din Ilfov și Ialomița, mai ales, pentru reparații obiecte de uz casnic și pentru comercializare de diferite produse. Din perspectivă spirituală, deplasările romilor au un caracter de pelerinaj. Astfel, avem: 7 iunie – Moșii de vară – București; 29 iunie – Sf. Petru si Pavel – Țăndărei, Giurgiu; 6-8 septembrie – Sf. Maria Mică – Costești; 1 octombrie – Ziua Recoltei – Slobozia; 13-14 octombrie – Sf. Cuvioasa Paraschiva – Iași; 26 octombrie – Sf. Dimitrie cel Nou – București; 6 decembrie – Sf. Nicolae – Călărași.

Participarea la aceste evenimente, pe lângă caracterul spiritual, de rugăciune în spiritul norocului și sănătății, au și un rol familial matrimonial.

În Europa, se cunosc situații asemănătoare, reprezentativ fiind pelerinajul anual din 24-25 mai, al romilor francezi la Camargue, pe Coasta de Azur, la Les Saintes-Maries-de-la-mer, la moastele Sfintei Sara-la-Kali (Sara cea Neagra), care este cunoscut ca o traditie seculară.

Sfânta Sara Kali

Sara, Sara, Sainte et amie / Ecoute-moi, je t’en suplie / Sara, Sara Sainte et amie / Entends ma voix, ma voix quie prie… Nous te confions nos secrets/ Nous te presentons nos enfants / Nous t’ápportons de gros bouquets / Nous t”embrassons de coeur battant.// Ce soir nous chanterons pour toi / Nous danserons autour du feu / Nous ne serons plus qún voix / Qui monte a travers toi vers Dieu…(Sara, Sara, prietena sfanta / Te implor, asculta-ma / Sara, Sara, prietena sfanta / Auzi-mi glasul, glasul in rugaciune… Noi iti incredintam secretele noastre,/ Iti prezentam copiii / Iti aducem buchete mari de flori / Te imbratisam cu inima firbinte// In seara asta vom canta pentru tine / Vom dansa in jurul focului / Vom fi toti o singura voce / Care urca prin tine la Domnul.)

Sfânta Sara nu este recunoscută de Biserica Romano-Catolică, dar este tolerată, datorită evlaviei pe care romii au manifestă față de acest personaj creștin. Sf. Sara este considerată protectoarea romilor. A fost servitoarea celor doua sfinte femei, Maries Jacobé si Saloméa, le-a salvat viața, punându-și pelerina pe apele mării și înfăptuind miracolul prin care cele două nu s-au scufundat. Alta versiune legendară spune că Sfânta Sara a fost aceea care și-a convins neamul (probabil romii din zona) să se creștineze.

Termenul asociat nomadismului romilor este cel de șatră. Există ideea că termenul șatră este legat etimologic de termenul kșatrya=casta socio-religiuasă în religia hinduistă.

Istoricul Nicolae Iorga în lucrarea „Istoria românilor prin călători”, arată că „șatre se numeau corturile oștirii”. La curțile domnitorilor români, exista un dregător care se ocupa de adminsitrarea corturilor, numit șătrar. În timp, cuvântul de șatră, a început să fie asociat corturilor de romi nomazi sau clanurilor / adunărilor de romi.

Consider că nu trebuie să absolutizăm ideea că romii sunt nomazi sau că au un fond psihologic care predispune la o mobilitate mai mare. După cum s-a constatat în istorie, o mare parte a romilor s-a sedentarizat, nu forțat ci liber – consimțit. Afirmații de genul „călătoria o avem în sânge, este mai puternica decât noi” sau „noi suntem ca pasarile cerului” pot fi interpretate ca auto-identificări cu modul de viață nomad.

În spatele nomadismului, ca mod de viață, se află problemele legate de latura socială, lupta pentru existență.

IV.1.2. Mărturii de viață ale romilor care locuiesc pe valea Ialomiței

În vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, statul român primea prima organizare administrativ-teritorială modernă, apărând comunele rurale și comunele urbane. Potrivit legii adoptate, Urziceniul devenea comună rurală, având în cuprindere două așezări, anume Urziceni și Cotorca Veche. Era reorganizată atunci și plasa Câmpului, ce cuprindeau un număr de 23 de comune rurale cu reședința la Urziceni.

Pomenit, ca comună urbană, la anul 1792, Urziceni va avea o evoluție demografică importantă, pe parcursul sec.al XIX-lea. La 29 martie 1792, domnitorul Munteniei, Alexandru Moruzzi, își expima interesul față de viața locuitorilor Urziceniului, emițând un pitac prin care își expima nemulțumirea pentru felul în care ispravnicul locului administra viața oamenilor, în sensul că pâinea era la un preț mare și necorespunzătoare. declara în pitacul emis cu privire la Urziceni: ”Vouă tuturor orășenilor locuitori și târgoveți din Urziceni sud Ialomița, vă facem în știre, că din cercetările ce pururea o facem Domnia mea pentru a voastră petrecere, a locuitorilor, după afară, atât despre altele cât și despre cele trebuincioase ale hranei voastre, luarăm în știre cum că acolea se vinde pâinea la o para dramuri 80 și pân la 20, și nici aceasta nu este albă și curată, care aceasta la multă turburare ne-a adus…” .

Șansa Urziceniului, de a deveni târg și oraș, a fost decăderea târgului prahovean Gherghița. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, se perece decăderea Gherghiței, ca așezare importantă în drumul către Moldova.

Din a doua jumătate a sec.al XVIII-lea, circulația spre București nu se mai realiza decât prin Urziceni, care devine, în acest context favorabil, isprăvnicie a județului. Aici locuiau ispravnicii.

De pe la anul 1792, deja începea să se vorbească despre „orășenii de la Urziceni”. La 1810, Urziceni avea 373 suflete, la 1830- 900 de suflete care trăiau în 3182 gospodării.

Până la anul 1832, Urziceni este reședință a județului Ialomița, având calitatea de Căpitania Scaunului. Așezarea avea o garnizoană condusă de un căpitan și era reședința ispravnicilor județului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele lui A.I.Cuza, Urziceni pierdea statutul de comună urbană, devenind comună rurală, compusă din târgușorul Urziceni și satul Cotorca. Comuna era reședința Plășii Câmpul a județului Ialomița.

Comuna cu o populație totală de 2.279 de locuitori, avea și 2 școli, 2 biserici (ambele în Urziceni, datând din 1828, respectiv 1861), o moară cu aburi, un spital, o farmacie și un birou telegrafic și poștal.

Anuarul Socec, din 1925, consemnează schimbarea statutului Urziceniului în comună urbană, reședință a Plășii Urziceni. Populația era de 3.526 de locuitori. În 1931, Urziceni era una dintre cele trei comune urbane ale județului (alături de Călărași și Slobozia) și avea arondate și comunele suburbane Cotorca, Bărbulești și Manasia.

Poziționată la intersecția drumului Moldovei, către Buzău și Mare, așezarea a avut șansa de a beneficia o dezvoltare mai întâi ca un târg, apoi ca o adevărată urbe. Aici erau organizate patru bâlciuri anuale cu obor de animale: la Duminica Floriilor- 2 zile, la Duminica Tomei- 2 zile, la 19-20 august și la 13-14 septembrie-de Sărbătoarea ortodoxă. Înălțarea Crucii. Autorizație isprăvnicească pentru organizarea unui bâlci era doar de Duminica Floriilor, celelalte nu erau recunoscute, dar erau organizate având în vedere obiceiul locurilor. Săteni din satele învecinate, din generație în generație, veneau la aceste evenimente, care aveau și un rol economic. Desigur, că protagoniști importanți la bâlciuri erau și romii, ca lăutari sau ca furnizori de diferite servicii- meșteșuguri diverse, specifice neamului de proveniență- căldărari, argintari, pieptănari, rudari (proveneau din localitatea Fierbinți, de-a lungul Ialomiței) etc, comercianți, ghicitoare.

Localitatea avea două școli, una înființată la anul 1852, numită Școala începătoare, iar cealalată se afla în satul Cotorca. În localitate funcționau trei biserici, două în Urziceni și a treia în Cotorca. Biserica cu hramul Sfânta Treime, din Urziceni, a fost ridicată în anul 1866, preot fiind atunci Radu Georgescu. A doua biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicată în anul 1860, era filială și avea ca preot pe Călin Georgescu. A treia biserică, din Cotorca, a fost ridicată în anul 1887 și avea ca slujitor pe părintele Nichifor Dumitrescu.

Urziceni avea și un telegraf, începând cu anul 1865, tot aici se găsea un spital județean cu 14 paturi și o farmacie. Erau începuturi timide, dar certe, în procesul de emancipare și dezvoltare urbană, un proces specific României de la sfârșitul sec.al XIX-lea.

Drumul Urziceniului a fost în floare, până către jumătatea sec.al XIX-lea. Neșansa Urziceniului a fost construirea șoselei București- Predeal prin Ploiești, în preajma revoluției de la 1848. În anul 1844, înainte de construirea acestei șosele, se proiectase ca șoseaua Focșani- Buzău- București să fie trecută nu prin Ploiești, ci prin Urziceni sau Broșteni. Dar, ”aflând Ploeștenii, de aceasta, au intervenit, propunând să se înceapă această șosea de la Ploiești, trecând prin Mizil- Buzău, distanță mai scurtă cu 2 ½ părți și mai convenabilă, căci va trece prin mai multe populațiuni și interese și în apropiere de cariere și pietriș”. Astfel, primele proiecte de căi ferate nu puteau fi îndepărtate de schema rutieră în formare pentru țară. Urzicenii, lipsiți de contactul cu linia București- Moldova, nu s-a mai putut dezvolta așa cum începuse.

Drumul București-Urziceni-Buzău, la mijlocul veacului al XIX-lea, nu putea fi parcurs decât cu diligența trasă, de regulă, de 7 remonți (cai tineri), reformați de la tramvaiele Bucureștiului. Unul dintre surugii cunoscuți, pe acest traseu, era țigan și se numea Radu Dobre, credincios fidel al lui Bachus.

Localitățile aflate pe drumul Urziceniului, erau cu rezonanță istorică- satul Afumați, unde și astăzi se văd ruinele zidurilor fostului castel construit în apropierea lacului, încă de pe vremea domnitorului Radu de la Afumați (1522-1529). O așezare locuită de țărani, de origine bulgară, care se ocupă cu munca pământului și creșterea vacilor cu lapte. În acest drum al Bărăganului, apar și alte sate precum Șindrilița, Piteasca, Cătrunești, Țiganca- toponim care reflecta proveniența etnică a locuitorilor, Movilița. Unele sunt locuite de romi care în decursul timpului și-au pierdut identitatea lingvistică, nu mai vorbesc limba romani și poate de aceea refuză acum să își afirme etnicitatea – bunicii sau străbunicii vorbeau limba țigănească, așa am auzit, dar noi acum suntem ca românii, nu mai vorbim această limbă deci nu suntem țigani sau romi, suntem români, mergem la biserica ortodoxă, îi dăm pe copii la școală. Uite nepotul meu este student la Academia de Poliție. Bnu suntem ca țiganii ăia care fură, înșeală, nu muncesc.

La o analiză privind asumarea etnicității, nu putem să nu remarcăm dorința unor romi de a-și anula identitatea romă. Cauzele sunt determinate de teama de a nu fi asociați în mod peiorativ țiganilor, sau unui comportament noncivic. O realitate care ar trebui să dea de gândit celor care își asumă calitatea de reprezentanți etnici.

În apropierea Urziceniului se află Coșereni, sat situat pe malul drept al Ialomiței, lângă o pădure seculară, astăzi o rămășiță a ceea ce a reprezentat Codrul Vlăsiei. În acest sat, locuit doar de către țărani români, a trăit un celebru hoț de cai, Ghiță Mândricel -țiganu, care cu ceata lui de haiduci a adus mari rele auorităților și oamenilor mai înstăriți. Au rămas, încă vii, în memoria oamenilor, nume ale prietenilor de haiducie a lui Ghiță-țiganu, Bucur, Trică de la Dâlga, Radu Vornicel. Și în prezent lăutarii țigani din zona Urziceni cântă despre ei, ca despre „unii care au fost de-ai noștrii, că au luptat pentru dreptate și libertate”- „Foaie vrede și-o sipică/ Mai sunt doi în Dâlga mică/ Unu-i Bucur, altu-i Trică/De-i ștriu zapcii de frică sau Vrede foaie, trei coceni/ Mai sunt doi spre Urziceni/În comuna Cișăreni/ Este Ghiță Mândricel/ Și cu radu Vornicel/Care când pătrund în sate/Seara pe înnoptate/ Fug zapcii măi fârtate/ Fug cu poterile toate/ Căci cu ei nu se pot bate”.

„Era ajunul Sfântului Vasile. O iarnă grea și geroasă…. ” așa începe prezentarea întâmplării reale, care a avut loc la trecerea dintre secole, în Ziarul ”Bărăganul” din decembrie 1931. Se relatează, cum haiducul Ghiță Mândricel, atacă în Urziceni, chiar la casa unde avea loc balul de trecere dintre ani, prezent fiind și ispravnicul Alecu Fochide. La bal, muzica era întreținută de celebrul taraf de lăutari condus de Moș Ioniță Lupu. La miezul nopții, caii boierilor sunt furați de haiduci. Supărați, boierii cer lăutarului ”Ia mai cântă ceva, măi țigane” Și Ioniță Lupu, încordându-și arcușul și struna de la vioară, începu să cânte, cu toată pasiunea lui de artist: ”Și-am zis verde de mălură/ Pzăți caii la trăsură/ Păziți caii, că-i fură hoții/ Mândricel și cu nepoții. / Mândricel cu ceata lui/ Cu Cristache al Roșului/ Noaptea fură, ziua jură/ La zapciu în bătătură/ Că din satul lor nu fură.”. Boierii supărați, i-au cerut să cân te altceva – ”Popa Dincă de la Malu/ Călărește noaptea calu/ De străbate cinci județe/ Ș-are cai o frumusețe/ El a speriat zapcii/ Și pe toți herghelegii/ Ha, ha, ha și iar așa”. Sunt mărturii de folclor local, din care reies vremuri în care societatea românească era în curs de așezare, de ordonare civică și urbană.

După așezarea Coșereni, se intra în târgul Urziceniului. În centru se afla răscrucea care reflecta drumurile către Brăila, Ploiești, Buzău. Târgul, locuit de negustori, meseriași, proprietari, avocați, medici, preoți, era proverbial, în epocă, mai ales dup anul 1866, pentru că exista o slăbiciune, speific caragielească, toți doreau să fie primari. Epoca de reforme, care marchează țările române, mai ales după revoluția de la 1848-1849, se resimțea și în zona Urziceni, grație și marilor boieri luminați din zonă. Cu toate acestea, târgul era animat de o stare de spirit de prietenie și de veselie. În memoria localnicilor bătrâni, mai ales romi lăutari, se vorbește despre Boierul Isac, ocrotitorul și sprijinitorul lăutarilor, cărora le oferea lemne de foc pentru iarnă. Urziceniul a fost renumit pentru muzicanți, lăutari vioriști și țimbaliști, cobzari sau „guriști” – cântăreți recunoscuți. Bătrânii și astăzi vorbesc cu admirație despre vestitul Onel vioristul, care cânta cu foc despre isprăvile haiducului Codreanu, sau despre Toma al lui Ioniță Lupu- „rege al arcușului”, căutat de mari boieri. Apoi, Gheorghiță Pastramă, Tudorache Olmazu, Iorgu și Constandache, Găgean cobzarul- erou în primul război mondial care a luptat la Turtucaia. Urmașii vorbesc cu mândrie despre faptele înaintașului, reliefând calitatea de bun român a acestuia, parcă o reflecție a dorinței de a reliefa că pot fi ca toți ceilalți români chiar dacă sunt romi.

Un lăutar celebru, în zona Urziceni, despre care mulți își aduc aminte cu considerație, a fost Codin Năsturică. Născut în satul Jilavele, loc de moșie a celebrului aviator Bâzu Cantacuzino- erou pe frontul de răsărit, a cunoscut taina muzicii de mic copil.

În Jilavele trăiesc și azi romi, dar care nu-și mai vorbesc limba, sunt complet integrați și nici tradițiile nu și le mai țin, practic singura deosebire dintre ei și populația majoritară o reprezintă tenul închis. În perioada interbelică aici erau aproximativ 40 de familii de romi. Familii cunscute fiind Călinache, Gherghina, Năstase, Stanciu.

„Într-un sat cu 40 de familii de romi, toți cântau, era un ansamblu de lăutari cu Ionică Costache, Călinache Ion, Marin Niță, Nicu Niță, Gheorghe Dragu, cântau cu acordeonu Mișu un țimbalist bun, zis Vieru. Alexandru Năsturică, țimbalist era atât de negru, că ți-era frică să te uiți la el… avea un țimbal curat de lucea de curatenie, iar oamenii îi ziceau Jumara cânta atât de iute încât se stingea lampa și pentru asta era cunoscut de toti … Țimbalul lui scotea niște sunete ce se transmitea spre lampă încat aceasta se stingea. Lăutarii din vremea lui foloseau o notatie muzicală nemțească, în loc de „do, re, mi, fa, sol, la, si, do, era: țe, d , f, e, ghe, a, ha, țe. Se făcea horă în sat și cântau toți lăutarii.

Dănel Costache făcea parte din formație alături de Nicu lu „Calo Toni lu ” Crețu.

Pe vremuri, țăranii nu prea aveau bani dar lăutarii primeau și grâne, prin garantul satului, care era prietenul lăutarilor și le garanta venitul. Aveau si rude cu renume Erciu Lilica, Dumitru Erciu, Menciu Erciu -acordioniști, veri din partea mamei … Mama Sanda, care trăgea oamenii bolnavi, punea ventuze pe spatele celor bolnavi și se ruga la Bunul Dumnezeu, de la Urziceni aveam rude pe lăutarii Mitica Gherghina, Ion Gherghina, Petre Gherghina, Vintilă Gherghina. De asemenea, pe celebrul Albeșteanu Ion, adevăratul fondator al Tarafului de la Clejani.

Strămoșii lui Năsturică Codin au cântat la boieri, unul din boierii care îi preferau pe acesti lăutari fiind Herescu Năsturel de la care presupun că îi rămâne numele de Năsturică.

Ion Năsturică venit la Jilavele din comuna Reviga în anul 1930, este tatăl lăutarilor. A participat la al doilea razboi mondial „am luptat ca soldat, dar am avut și vioara cu mine și am cântat pe front camarazilor de front. Apoi, am cântat la soldați, după ce veneau de pe front, care acum redeveneau civili, țărani sau muncitori, învățători sau medici dar care toți erau cu moralul la pământ. Prin muzică le ridicam moralul. Îmi era milă de ei, îmi ridicam și eu moralul, căci nu poți uita durerile și greutățile războiului”. Pe frontul de răsărit, în apropierea Donului,a fost împușcat în picior, s-a tratat singur, s-a vindecat și a venit acasă la familie și la copii. Și-a format o formație de muzicanți cu care mergea acolo unde erau chemați-botezuri, nunți și chiar înmormântări, mai ales la romii din Bărbulești. Erau vremuri grele, chiar de foamete, în care copii trebuieau hrăniți și educați. În București, a plecat Mișu Năsturică, fiul său, care se căsătorește cu o fată din familie foarte bună ”unul din cumnați lucra la Institul atomic, coleg cu Valentin Ceaușescu”.

Ion Năsturică, a avut șansa să cânte și familie regale a României, făcând parte din orchestra de protocol regală condusă de un lăutar celebru Ion Matache. Un om care a acordat o atenție deosebită educației copiilor, cu care se mândrește- „copiii sunt fala părinților” – Marin Năsturică instrumentist de talie mondială, care a câștigat un Festival de Jazz din Canada, Elvis Năsturică – absolvent al Conservatorului din Lille Franța. La numai șase ani, a pus mâinile pentru prima dată pe un pian adevărat și nu s-a mai lăsat de el. La vârsta de 13 ani a făcut prima data cunoștinta cu scena. La 20 de ani, a cunoscut gloria națională și internațională, însă pe plan personal a platit prețul succesului fiind plecat pe mari vase de croazieră, departe de casă. Mărturisiri emoționante, rememorări ale unor clipe care și-au pus amprenta pe destinul unui bărbat care provine dintr-o familie de muzicieni. „Sunt un om norocos fiindcă m-am născut într-o familie de muzicanți de renume. Am primit o educație frumoasă, ca la carte, în spirit milităresc, mai ales că tatal meu a fost cadru militar. Copilăria mea a fost frumoasă, cu o excepție, a trebuit de la vârsta de șase ani să studiez pianul, sacrificându-mi astfel perioada copilăriei. Dupa ce am terminat Liceul de Muzică „George Enescu”, destinul meu s-a schimbat la 180 de grade, având șansa să plec peste hotare să cânt și să cunosc alte țări și continente. Am semnat un contract cu un restaurant din Franța. La vârsta de 20 de ani, destinul iar mi-a surâs. La una dintre mesele din restaurantul unde eu aveam program seara de seară, s-a aflat și seful catedrei de la Conservatorul Național de Regiune din Tour. Încântat de felul cum cântam și talentul pe care âl aveam moștenit de la străbunii mei, mi-a propus să mă înscriu la Conservator și să studiez cu adevărat muzica. M-a încântat foarte tare ideea, dar mi-a fost puțin teamă să nu am probleme cu viza, știți cum era pe vremea lui Ceaușescu. Zis și făcut. Am luat viza și am fost înscris la Conservator chiar la clasa șefului de catedră, fiindcă mă considera foarte bun, fiind pregătit muzical prin ș noastra roâaneasca, cei din Franța au fost plăcut impresionați de cunoștințele mele muzicale. Nici bine nu ma înscrisesem la Conservator și am participat la un fabulos concert, unde am avut un real succes. Și toate acestea mi s-au întâmplat la o vârstă fragedă, la 20 de ani. Mai am o soră care a terminat cursurile de specialitate la violă. La noi în familie este o tradiție, de la străbunicii mei și până la fiul meu Robert, toată lumea cântă. Mă mândresc cu străbunicul meu Lică Năsturică, care cânta pe la Curțile Regale și cu bunicul meu Ion Nasturică care era preferatul Regelui Mihai. Sunt nepotul marelui acordeonist al Romaniei, Marin Nasturică fratele tatălui meu, cel mai bun acordeonist din toate timpurile. Mult timp l-a acompaniat orchestral pe maestrul Gică Petrescu, la Televiziunea Română. Unchiul meu a avut ocazia să plece în Canada, unde americanii l-au lăudat în toată presa, considerându-l cel mai mare acordeonist din toate timpurile, executând cu măiestrie muzica clasică și jazz-ul la acordeon, fiind un fenomen al acestui instrument. (n.n. Marin Nasturica a fost un virtuos acordeonist și compozitor. Un genial solist si acompaniator pentru artiști de talie mondialp, orchestre și ansambluri, cu un simț artistic nemaiîntâlnit, care încânta publicul cu genuri clasice și jazz cântate la acordeon (Bach, Paganini, Liszt, Mozart, Rachmaninov, Chopin, Rimski-Korsakov, Katchatourian, Sarasate, Dinicu-Heifetz). Marin Năsturică a fost cu acordeonul său ca Louis Armstrong cu trompeta lui, ca Niccolo Paganini cu vioara sa, ca Fryderyk Chopin cu pianul lui!)”. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata a fost din partea fetiței mele atunci când a imitat o știristp de la PRO TV: „și acum vă prezentăm „Taraful Elvis Năsturică”. Tăticul meu este un om minunat și elegant, care mă iubește foarte mult și-mi face toate poftele. Daca o întreabă cineva cine este tatăl ei, răspunde fără să clipească: „Taraful Elvis Nasturică!”. în acele momente îmi vine să o strâng în brate și s-o pup. Atât de mult o iubesc pe Sarra încât nu suport să o văd plângând. Nu suport…” – momente de suflet, de trăire și pasiune a unor oameni care au știut poate mai bine decât toți, ce înseamnă sensibilitatea, armonia interumană, dragostea pentru oameni.

Pentru acest târgușor al Urziceniului, pradă uneori valurilor râului Ialomița, marele politician Mihail Cantacuzino, fost șef al Partidului Conservator din Ialomița, fiul nababului Gheorghe Gr.Cantacuzino, a reprezentat un om providențial. El este cel care a luat măsura ca orașul să fie protejat de diguri de apărare contra furiilor râului Ialomița, precum și conectarea așezării la rețeaua de căi ferate a țării, fiind legat de Ploiești-Slobozia-Țăndărei, cu consecințe economice foarte importante.

Secolul al XIX-lea, pentru localitatea Urziceni și zona aferentă, au cunoscut efectele unor evenimente importante din istoria țării sau a Europei centrale și balcanice. Astfel, după revoluția de la 1848-1849, pe teritoriul românesc, nori negri veniți din răsărit, prevestitori de furtună rusească, se îngrămădeau spre Țările Române. Armatele țarului treceau Prutul și Dunărea, fără a ține cont de tratatele existente, încă de la anul Congresului de la Viena- 1815, încălcând cu bună știință principiul echilibrului european. Se apropia un nou război ruso-turc, cunoscut cu denumirea de Războiul Crimeei. Ne-au rămas multe însemnări, documentare și icongrafice privind acest război.

În Manuscrisul polon, intitulat Scenographia-Memoary ezyli Pamictnik (Scenografie-memorii sau jurnal), aflat in Biblioteca Publica (Bibljoteka Publiczna) din Vagovia, sunt cuprinse note zilnice, un jurnal, în care sunt prezentate momente din perioada ocupației rusești a principatelor, la începutul războiului. Autorul este anonim, un medic care slujea în armata țarului.

Însemnările, prezintă localități, oameni, locuri, impresii personale prezentate în mod viu și colorat. În prezentarea itinerariului, se face amintire de zona Ialomiței. Vorbind despre asediul Silistrei și retragerea la nord de Dunăre a armatei rusești, autorul, amintește despre retragerea și a locuitorilor de la sudul Dunării, către Muntenia, crestini de pe malul drept al Dunarii, care se temeau de represalii ale turcilor. Printre cei care se retrăgeau erau și țigani ” în caruțele lor scârțiitoare, cu bruma de avut hiat în fugă, acestia îi căutau, alaturi de Bulgari, refugiu in Basarabia”.

Trecând Dunărea, autorul ajunge la 25 iunie la Călărasși, cu care ocazie ne lasa o interesanta descriere a orașului, care fusese reședința marelui cartier rus, deci centru de comandă al întregii armate ruse de operații de la Dunărea româneasca. De acolo inainteaza prin Slobozia, Ciochina, Fundu-Crăsani, Urziceni, Cosereni, Rădulesti, Colentina, ajungand la Bucuresti. Interesante impresii din acest drum al reîntoarcerii le traiește autorul trecând prin frumoasele regiuni muntene, dar mai ales venind în atingere cu ospitalitatea românească. ” În ziua de 17/29 Iunie ni s-a dat ordin să plecăm din Călărași la Slobozia cu întreaga divizie a 9-a. Trebue știut că de la Călărași la Slobozia sunt 45 verste, stepă curată ca și pustia africană, nici sătulețe nu sunt”.

De la Slobozia, armata rusă se îndreaptă către Urziceni, prin Ciochina- ”În ziua de 19 Iunie, am plecat din Ciochina 20 verste, la Fundul Crăsnari. Căldura era insuportabilă. În timpul acestor zile ne-am aruncat cu lăcomie asupra laptelui acru, atât de răcoritor la fierbinteală și asupra ouălor… ”. În ziua de 21 Iunie, divizia noastră a plecat la Coșereni. Pe drum am avut satul Urziceni pe râul Ialomița, pe lângă care se întindea mereu drumul nostru. În Urziceni trupele noastre avură de trecut un pod, iar lângă Coșereni al doilea”.

La Urziceni, autorul este profund impresionat de viața locuitorilor, o viață prosperă care nu amintea deloc de ororile sau amenințările unui război – „se puteau vedea pretutindeni țărani adunați înaintea cârciumelor, bând țuică, adică apă dreasă cu vodcă (sic!-probabil că nu a băut din această băutură, pentru că altfel ar fi constatat tăria băuturii munteneștilîntocmai ca a vodcii rusești) și vin de tard, la sunetul muzicei de țigani, compusă din scripcă, tobă și cobză. Țiganul se leagănă numai și scoate cântece sentimentale valahe, ce încântă capul visător al Valahilor, sau un cerc numeros descurcă seriosul dziok (horă) sau putin mai saltareata bryndze (Breaza). Se simte aici in imprejurimi atmosfera marelui oras, unde poporu-i mai vesel, mai priceput, în casă cu mai multe de toate, îndrăzneala, lustrul și o oarecare eleganță le dă mai mult un timbru de orășenesc”.

Dezrobirea romilor, săvârșită pe parcursul mai multor decenii, în cursul veacului al XIX-lea, până la anul 1856, când se înregistra ultimul episod al eliberării romilor din robie, a adus Urziceniului o pată de culoare, de viață multietnică deoarece în procesul de reașezare geografică, unii dintre ei s-au stabilit aici la întretîierea drumurilor comerciale către Dobrogea și Moldova. În mod firesc, foști robi s-au stabilit în acest târg, cu speranța că își vor putea practica meșteșugurile sau erau prezenți ocazional la bâlciurile care erau organizate.

La debut de secol XX, viața de zi cu zi intra în centrul atenției contemporanilor, mai ales în perioada alegerilor electorale. Gazeta de Ialomița, la anul 1908, consemna luptele politice ale grupării condusă de Theodor Atanasiu liberal și a junimistului Constantin Jipescu, astfel: „S-au făcut întruniri cam dese și de-o parte și de cealaltă, cu care ocazie cârciumarii au avut bun dever, deoarece băutura era foarte mult căutată de către junimiști. La întruniri, se discutau multe la adresa domnului Atanasiu, pe care, pentru respectul publicului cititor, nu le putem reproduce aici, iar de partea cealaltă erau mai prudenți, spunând publicului că va face îmbunătățiri de care comuna este lipsită, dar și aceștia au avut intențiunilor lor cam ascunse, căci pentru ziua de alegere s-au văzut, lipite pe ziduri și felinare, niște placarde, care aveau ca titlu: Voiți să votați pe candidatul junimist Jipescu? și mai la vale descria niște pretinse fapte ale candidatului, (despre) care nu se știe dacă au fost vreodată așa după cum le descria. Încă de dimineață, agenții electorali precum și candidații furnicau, adunându-și fiecare alegătorii devotați. Astfel, domnul Isac Teodoru își recrutase un bun număr de alegători, format în mare parte și din lăutarii țigani ai Urziceniului, cărora le dăduse chiar domnia sa numele de japonezi iar aceștia, la rândul lor, îi spuneau Micado. De cealaltă parte erau adunați în cea mai mare parte țăranii care își aveau cartierul în curte la domnul Dobre Ionescu. Lupta era aprigă și se făceau multe prognosticuri și de o parte și de cealaltă. A sosit ora 9, când ambii candidați s-au prezentat la birou dar… dezolare. Domnul președinte comunică alegătorilor că, din cauza neformării listei electorale de către fostul Consiliu comunal, alegerea se amână până se va aviza de către Ministerul de Interne. Astfel stând lucrurile, ambele grupări s-au retras în regulă. Fiecare discuta că: Dacă se făcea alegerea, noi am fi reușit. și ceilalți ziceau că nu le dăm junimiștilor nici 50 (de) voturi. Dar domnul Atanasiu, cu partizanii domniei sale, plecă în cap cu gruparea sa și făcu o impozantă manifestație prin oraș, în timp ce o bandă de lăutari țigani (factori de propagandă electorală foarte importanți, mai ales că procesul de conștientizare politică era determinat și de țuica muntenească), cânta Deșteptă-te Române. În urmă, au luat apetizante la domnul Ioan R. Tudorache și Ion Popescu. Și astfel s-a terminat alegerea de la Urziceni.”

Un moment important pentru istoria acestor locuri, l-a reprezentat și evenimentul social de la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv răscoala țăranilor români din anul 1888. Izbucnită la Urziceni, în data de 20 martie 1888, avea să se extindă cu repeziciune în județele Ilfov, Prahova, Dâmbovița, Vlașca.

Declanșarea răscoalei, coincidea cu evenimente politice care caracterizau o scenă politică românească destul de agitată. În memoriile sale, Constantin Argetoianu comentează savuros: „Această Opoziție Unită din 1887, care a servit apoi de model și celorlalte mișcări îndreptate împotriva guvernelor regelui Carol I, a fost o formațiune tipic românească: într-însa totul era negativ si nimic pozitiv – sa rastoarne, bine, dar ce sa puie în loc?”.

Din păcate, mișcările sociale în satul românesc, de la sfârșitul sec.al XIX-lea, erau destul de firești. Nemulțumirile provocate de efecte ascunse, nedorite, ale Legii rurale din 1864, apoi de întârzierea unei legi care se impunea după războiul de independență, de la 1877-1878, nepăsarea guvernanților față de situația existentă în mediul rural, au constituit cauze ale unor răscoale cu intensități diferite, care trebuiau să fie un semnal de alarmă către guvernanți.

Tabloul acestei epoci este cunoscut mai ales prin publicitatea făcută memoriilor lui Argetoianu: „Lunga guvernare a lui Ion Bratianu si sectarismul liberalilor, al roșilor, cum se zicea atunci, întețise urile de partid pînă la paroxism și antagonismul politic otrăvise toate raporturile dintre oameni, pînă și relațiunile de familie, în multe case frații și cumnații nu-și mai vorbeau între ei, și violențele verbale, de stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau nu numai un adînc dispreț reciproc, dar și regretul de a nu-și putea înfige unii altora pumnalul în piept, de frica ocnei. Țara era împărțită în două (țara – adică cei o sută de mii de inși care făceau politică!), în guvernamentali și opozanți, în liberali și conservatori sau roșii și albi, cum li se zicea încă”.

În ziua de 21 martie, 1888, un grup restrîns de „urzitori”, reprezentanți ai opoziției, C. Eftimie si farmacistul Riosanu (urzitorii), au început o campanie de dezinformare, conform căreia țăranii urmau să primească pământ. Scânteia aprinsă se transformă într-un adevărat incendiu, țăranii iau cu asalt primăria, câțiva notari sunt legați și agresați. În satele Manasia, Gârbovi, Jilavele, Bărbulești, țăranii se răscoală. În zonă sosește un escadron de cavalerie, în încercarea de a potoli spiritele. La Fierbinți, răscoala cunoaște cea mai mare aprindere, grupuri mari de țărani atacau conacele boierești și sediile primăriilor. Un eveniment ciudat, a fost că răsculații au atacat și garnizoanele militare, tăind firele de telegraf. Cu toate acestea, focarele au fost repede stinse și pentru că răsculații după ce devastau se îndreptau direct către cârciumi. Răscoala de la 1888, are anumite particularități, pe care istoricii au datoria să le trateze, în spiritul adevărului. Credem, că acest eveniment nu a fost rezultatul unor realități specifice unei societăți rurale care se confrunta cu o viață apăsătoare. Dimpotrivă, revolta țărănească era provocată în baza unui plan minuțios elaborat. Probabil că se dorea ca printr-o mișcare socială amplă să se răstoarne guvernul liberal. Cercetătorul Alexandru A. Beldiman, doctor în drept la Berlin (cu medalie de aur), cunoscut și ca diplomat de excepție, reprezentând statul român la la Berlin, Sofia, Belgrad, Viena, în anul 1889 publica un studiu foarte bine documentat cu privire la această răscoală, având la bază actele emise de administrație, anunțurile Monitorului Oficial, articole preluate din ziarele România liberă, Epoca, Independentul, Lupta. Astfel prima constatare era: răscularea satelor din jurul capitalei, afluirea maselor și pătrunderea în oraș. Ca atare, localitățile care urmau să fie implicate ca focare de răscoală erau: Urziceni, Fierbinți, Afumați, Jilava, Domnești Sîrbi, Periș – toate închizând Bucureștii într-un cerc complet. Se remarcă faptul că în toate aceste localități nivelul de trai al țăranilor era mult mai ridicat. Singurii care aveau un nivel de trai mai scăzut erau foștii robi. De altfel, țiganii sunt o prezență clară, bine evidențiată în răscoală.

De asemenea, documentele menționează identificarea și capturarea unor instigatori veniți din oraș, precum și existența unui mesaj unic al instigării, identic în toate localitățile răsculate – Cuza Voda împreună cu rușii au hotârât să dea țăranilor locurile cu dijma din zece una, ierbăritul numai l leu și porumbul cam o fi și unul secundar: De la guvern ar fi venit la fiecare primărie un document care atesta această inițiativă, dar primarii liberali îl țin ascuns de mai multe zile. Domnitorul unirii, Alexandu Ioan Cuza, era mort de 15 ani.

Datorită identificării precise a mecanismelor diversiunii, Procuratura a împărțit în mod corect pe infractori în trei categorii: urzitori, instigatori și răsculați, corespunzător provenienței lor.

Protagoniști ai răscoalei, au fost și romi, mai ales că mulți dintre aceștia nu erau proprietari de pământ (deși, la Bărbulești au fost puși în situația de a deveni mici proprietari, la momentul Legii Rurale din august 1864, au refuzat). După răscoală, în timpul anchetelor, s-a aflat faptul că mulți dintre răsculații romi, au fost antrenați contra unor sume de bani. Trist este faptul că acești țigani răsculați, s-au purtat ca niște „…sălbatici, fiind porniți spre dezordine, devastări și cruzimi. S-au văzut bande de țigani mergînd din sat în sat, ațîțînd mai întîi pe congenerii lor la răzvrătire și apoi câutînd să rascoale pe locuitorii români. Pe alocurea au fost chiar conflicte între țigani și sătenii care refuzau a se răscula".

Protagoniști importanți ai răscoalei de la 1888, au fost și romi din Bărbulești, în prezent o localitate reprezentativă pentru numărul mare de romi.

Evoluția demografică a populației rome reflectă o dezvoltare rapidă. În anul 1835, este atestată aducerea a 35 de familii de „țigani”ursari, care să muncească pe pământurile boierului Arion.

Din Condica de venituri a moșiei Bărbulești, se cunoaște că în anul 1917, proprietar a fost “Biv vel sardar Iordache Arion” .

Cătunul Ursari, este aminitit în Catagrafia din 1837. Se precizează că aici trăiau 41 de familii de fierari și 10 familii de lăutari. Nu se precizează apartenența etnică, dar este plauzibil că aceștia erau de etnie romă, având în vedere ocupațiile avute. Termenul fierar și astăzi, în unele localități rurale, desemnează apartenența etnică, termenul fiind utilizat și ca omonim des întâlnit la romi. Utilizarea toponimului Ursari și faptul că se precizează ocupația acestor locuitori este relevant în ce privește apartenența acestora la etnia romă. Se poate considera că prezența romilor pe moșia Bărbulești este mult mai timpurie, deoarece mult timp în spatiul românesc meserii precum fierăritul și lăutăria au fost monopolizate de romi.

Următoarea referire la romii din Bărbulești se face la sfârșitul sec.al XIX-lea (1887), când se arată că trăiau 93 de familia de „țigani”.

Legea Rurală, adoptată de domnitorul „Unirii” Alexandru Ioan Cuza, a avut efecte pozitive în procesul de integrare și emancipare a romilor care fuseseră robi. Din documente, reiese o realitate care, după opinia mea, ar trebui să fie supusă unor cercetări sistematice privind influența acestei legi în procesul de integrare socială și economică a romilor din Principatele Unite. Am constatat, că la categoría „pălmași”, nu doar în Ialomița, au fost beneficiari și foști robi. Desigur, că din documente un reiese apartenența etnică, dar după omonimele existente, după localitatea în carea legea s-a implementat, ne dăm seama că au fost și romi beneficiari. Un aspect inedit, privind procesul de împroprietărire, se întâmplă în localitatea Bărbulești. Familiile de romi care trăiau aici, în număr de 98, au refuzat să fie împroprietărie, preferând statutul de țărani clăcași. La o primă citire, o astfel de atitudine a romilor de la jumătatea secolului al XIX-lea, de abordare a șansei de a primi pământ, creează ilaritate și implicit o raportare la un stereotip bine cunoscut- țiganii un vor să muncească, sunt leneși. Refuzul a reprezentat o dovadă a raportării la norme, valori diferite de ale populației majoritare. Neam de negustori și meșteșugari, din moși strămoși, au rămas tributari unor mentalități și practici profesionale specifice. Fostul primar al comunei, îmi explica într-un mod clar- …noi romii am fost meșteșugari și negustori. Dacă am muncit pământul, l-am muncit pe al boierilor fiind obligați sau neavând altceva de făcut ca să ne câștigăm existența. Dacă în vremea lu Cuza ai noștrii nu au vrut pământ, asta pentru că erau fierari și potcovari și câștigau mult mai bine decât dacă lucrau pământul. La 1907, țăranii rumuni s-au răsculat…nu noi, pentru că un aveam de ce…nu?

Cuțitaru Ion- primar al com.Bărbulești, în perioada 2012-2017

Proces verbal privind împroprietărirea din Bărbulești

și refuzul romilor de a primi pământ

(Arhivele Naționale ale României)

Din amintirile existente în mentalul colectiv la romii bătrâni ai Bărbuleștiului, se amintește despre un întâmplare amuzantă petrecută la debut de secol XX- „ Se zice că era în dimineața unei zile de mai, soarele care răsărise de mult și se ridicase sus pe orizontul albăstriu al cerului aproape de trei sulițe, topea cu razele lui Arzătoare, broboanele de rouă căzute în zorii dimineții peste iarba de câmpie și pe firele de troscăt de pe marginea drumului. Era în acel timp când ciocârliile flușturatice chiruind se ridică tot mai sus, deasupra lanurilor de grâu înverzite ale căror coame mătăsoase de spic îmbobocite par niște valuri pe întinsul mării înfuriate, atunci când adierea vântului de primăvară le mângâie în răstimpuri. În dimineața acelei zile, femeile și copiii satului, ieșiți de prin curți și ogrăzi, duceau din urmă cârduri de vite, vaci și boi, către vadul satului, unde Ghinea și Bucur, văcarii comunei, așteptau formarea cirezii cu care apoi porneau spre islaz, locul de pășunat situat în partea de nord a satului, pe marginea eleșteului „La iaz”, la capetele răstavurilor de loc numite pe atunci „Movila Iurcii”, în preajma pădurii lui Arion iar mai târziu numită pădurea „La Ingleaza”, unde se spune că într-o vară, la mașina de treierat, niște țigani ursari din Bărbuleștii, proprietatea lui boier Costache al Fotescului, luându-se la bătaie cu un vechil al moșiei, de origine grec, deoarece acesta după niște șiri de paie, se legase de țiganca vătafului, l-au gonit și fugărit țiganii aproape șapte răstavuri de loc, cu ciomegele și cu furcile, strigând în urma lui:

La pădure la Ingleaza, șapcaliule,

Hoțule … deliule,

Spurcăciune păcătoasă,

Vreo țiganca cea frumoasă?

Grecotei, grec parpalec,

Stăi cu Mandea să te frec!

Vrei ca să-mi necinstești casa?

Stăi să-ți dee … bulibașa.

Și-a fugit vechilul de frica țiganilor, de dus a fost și până în ziua de astăzi.”

Așa povestea într-o zi de bâlci, de Sfântă Marie pe 8 septembrie 2015 la Urziceni, bătrânul Niță Ursarul al Răducanului.

În anii premergători primului război mondial (1914-1918), Nicolae Thomescu Baciu, relatează o poveste cu un rom din Bărbulești – ”Bahto Delo Delo boiarilor, Delo Delo bahte și sărut mana domnule Niculai”. Era țiganul Nițu al Răducanului, al cărui tată și bunic, ursari de meserie, se stabiliseră încă de pe vremea lui Cuza Vodă în satul Bărbulești. Îl cunoștea de ani de zile, ca muncitor la mașina de treierat a boierului Costache Fotescu. Acum, în zi de bâlci, bătrânul țigan, mergea la Urziceni cu Vasilică, un urs legat, de buza superioară și maxilarul inferior, cu belciug și lanț. Țiganul pune ursul să „joace” în cinstea și norocul boierilor – Haida, haida Vasilică/ Haida, haida, un ai frică/ Nici de Iosif Grinblădeanu/ Nici de Vasile Târtanu/ Haida, joacă măi băiete/ Nu ai rușine de fete/ Hai joacă, nu fii clapon/ Lui Iuster și lui Mușon./ Ia mai saltă din buric/Vasilică, băiat mic/ Că ți-oi da și vei mânca/ Mămăligă cu halva.

Autorul relatează: „În timp ce bietul animal, tras de lanț și împins de ciomagul ursarului, se învârtea în jurul acestuia, făcând fel de fel de salturi și giumbușlucuri, Cucoana Anica Lugoșanca, care privea cum joacă Vasilică, se repede pe furiș și haț, smulge de pe spinarea nevinovatului animal un mănunchi de păr, pe care arătându-l Cucoanei Rașela îi zise: – Părul de urs, să știi mata, dragă madam, este bun pentru speriat. Dacă te afumi cu două fire, te vindeci de frică și un mai ai nevoie de nici un doftor, fie el chiar doftorul nostru de spital, domnul doctor Vezea.

Dă-mi și mie vătașe vreo două fire, că-ți plătesc, se adresează lui Nițu Cocoana Marița lui Jupân Alexe care ieșise în fața cârciumii la auzul sunetului de darabană.

Nu se poate cucoană. Zău, nu se poate. Ce, vrei să rămâie Vasilică chel? Zău așa, nu se poate. Toată strada și mulți trecători se adunaseră la acest spectacol, cu adevărat ca la urs. Femei, bărbați și mai ales copii formau marea majoritate a spectatorilor gură cască.

În acest timp, Iuster și Mustață trișau cum puteau la o partidă de table, pe terasa cafenelei, pe când cumătrul Fănică și Epaminonda, românul ăla turcitul chiar de prietenii lui politici, ciocneau câte un păhărel de rubiniu. Nițu începu să cheteze cu ciurul prin public, primind în schimbul reprezentației câte o monedă de 5 și 10 bani. Era mulțumit bietul, în sinea lui, că Dumnezeu i-a dat o zi bună de a putut strânge ceva la chimir, cu care să poată cumpăra de-ale gurii și să își înveselească dănciucii și pe Piranda, pe care-i lăsase flămânzi acasă. Încurajat de obolul publicului, Nițu, după ce porni câțiva pași în susul străzii, se opri în dreptul marchidăniei lui Dumitru Avramof, bulgarul de român și, începând a bate din nou fundul ciurului, cânta din gură, zâmbind către cei care îl priveau:

Ia mai saltă din buric,

Vasilică, băiat mic,

Că ți-oi da și vei mânca

Mămăligă cu halva.

În acest timp, apare după colțul străzii centrale un gardist îmbrăcat jumătate civil, jumătate în uniformă. Era sergentul de stradă, singurul de pază în târg. Nu era Nae al Croitorului ci Petrache, tot al Croitorului, care, cum văzu pe Nițu care juca ursul, îi făcu semn să se oprească și să tacă din gură, zicându-i:

Haide vătașe, să mă urmezi.

Unde să te urmez? Săru mâna domnule strejent, întrebă Nițu.

Hei … unde? La Poliție. Unde vrei?

La Poliție? Dar de ce mă rog?

Cum de ce? Tu nu știi?

Nu știu, săru mâna, să trăiești.

Cum nu știi, mă? Cum nu știi? Tu nu ai auzit că nu mai e voie?

Voie… îngână nedumirit Nițu, voie? De la cine, mă rog, să am voie?

Asta-i acum și cu tine. De la cine vrei să ai? De la autorități! Haide cu mine! Nu mă înțelegi? Ce mai stai de vorbă? Nu știi că trebuie să ai autorizație? Hei, vătașe, acuma nu mai merge să tulburi liniștea publică fără autorizație, sfârși omul stăpânirii.

Otorizație? Otorizație?… se întreba mirat Nițu, pornind după reprezentantul forței publice. Târând după el pe Vasilică care și el părea îngrijorat că o nenorocire s-a întâmplat, căci, timid, zgribulindu-și trupul, mergea când înainte, când printre picioarele stăpânului său, în timp ce publicul și copiii rămaseră surprinși de această interzicere a omului pus să execute legile.

Otorizație?… hăm, apoi să trăiești domnule strijent, otorizație am, zise Nițu, oprindu-se pe loc, dând a vârî două degete în palașca de piele ce o avea atârnată de gât.

De la cine ai? întrebă sergentul pe un ton mai slab.

Apoi de la cine vrei să fie? De la barosanu, mă rog, uite chiar de la el, de la domnul Iancu, premarele nostru, zău așa, știe și domnul Ștefan cârciumarul, ba și domnul Costică Babă. Nu este din sat de la noi? Și scoțând din palașcă o bucată de hârtie pe care era scris: „Autorizație”, o întinse sergentului care, văzând că Nițu este în regulă, îi zise:

Bine, bine, otorizație ai tu vătașe, dar cu mine cum rămâne?

Cu dumneata? Apoi cu dumneata cum să rămâie? Uite, să îți fac un cântec și, trăgând de lanț pe Vasilică, după ce se dete doi pași înapoi, începu să învârtească ciomagul și bătând din ciur, cânta:

Haida, haida, măi băiete,

Joacă lui domnu Sticlete,

Joacă, joacă Vasilică,

Fără teamă, fără frică.

Lumea care asista la acest spectacol începu să râdă de șiretenia țiganului iar sergentul rușinat făcu stânga după un colț de stradă, regretând probabil că nu a avut și el parte de o zi bună, pe când Nițu, pornind în susul uliței, cânta:

Iac-așa și iar așa,

De belea putui scăpa,

De belea și de sticlete,

Ia mai joacă măi băiete. ”

Obiceiul de a vedea în urs un animal cu propietăți taumaturgice, mistice, un era prezent doar în lumea țăranilor români. Și boierii vremurilor de demult, aveau aceleași raportări la credințe, obiceiuri, superstiții.

Ursari, în aprilie 1946. Foto: John Phillips, Revista LIFE (https://arhivadepresa.wordpress.com)

http://www.futuremuseum.co.uk/collections/arts-crafts/arts/photography/galloway-travellers/ursari-gypsies.aspx

În toată țara, în sate și mahalalele orașelor, mai ales primăvara, viața era intens animată de prezența ursarilor. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul „București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: S'a strâns lumea ca la urs'. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.

Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte” .

În urma discuțiilor avute cu țărani români,din satele Bărcănești, Manasia, Alexeni, Broșteni, bătrâni care își mai aduc aminte de anii în care ursăritul era o realitate firească în mediul rural românesc, mai cu seamă, sătenii așteptau cu nerăbdare sosirea ursarilor (n.n.: în anii 60, în satele românești încă mai puteau fi văzuți romi care practicau ursăritul). O astfel de atitudine este reflectată de folcloriști și etnografi români – „Poporul …, mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, ea’ți răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine” .

În lumea satului românesc, inclusiv în satele menționate mai sus, circulă și acum superstiții, precum:

„ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”;

„când visezi urs înseamnă noroc”;

„se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”;

„cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.

Anii dintre cele două războaie mondiale, a însemnat o perioadă de transformări economice ample pentru societatea românească, de modernizare, care au provocat schimbări importante în viața romilor. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei „Realitatea Ilustrată”: Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare.

Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!… Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia.

Suntem, încă,cuprinși de nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate;

Primăvara, trec țigani ursari,

Cu obrajii arși de zări înveninate,

Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri

Urșii mohorâți și pădureți.

Parcă duc pădurile în lanțuri,

Parcă duc mormane de tristeți…”

Presa locală, din perioada interbelică, sesiza existența unor abuzuri care se săvârșeau asupra locuitorilor romi ai Bărbuleștiului, de către vătafii de moșii: „Ne vine și nouă vestea cum că în comuna Bărbulești-Ialomița, a căzut o adevărată pacoste pe capul locuitorilor romi. Știe și domnul Iancu! Da! Da! Așa denunță faptul o gazetură, pentru ca să știe oameni buni, și boierii ăi mari de la București, căci ăi din Călărași sunt prea departe. Auziți, mă rog, despre ce e vorba: dăspre dom șef oameni buni, dom Șef Jândar care schingiue și torturează în irzizțul fonțiunei sale pe bieții romi din acel sat fără nici o frică oameni buni…” . La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Bărbulești făcea parte din plasa Câmpul a județului Ialomița și avea în compunere satele Bărbulești, Poșta și Ursari cu o populație de 1.736 de locuitori. În comună se aflau o biserică ortodoxă și o școală cu 24 de elevi (dintre care 4 fete). În 1925, Anuarul Socec consemnează comuna în plasa Urziceni, având 1.280 de locuitori în unicul sat Bărbulești.  În 1931, ea a devenit comună suburbană a comunei urbane Urziceni. Conform legii administrative din 14 iunie 1925, teritoriul României se împărțea în județe, plase și comune rurale și urbane. Potrivit legii, conducerea comunei era încredințată unui consiliu, alcătuit din consilieri aleși și consilieri femei cooptate în acest organism. Localitățile Armășești, Rădulești, Bărbulești au fost comune în perioada 1926-1950. În componența comunei Armășești întra cătunul Cacaleți iar Ursari făcea parte din Bărbulești. În februarie 1938, potrivit noii constituții, ia ființă Rezidența regală a ținutului Marea cu reședința la Constanța și era formată din județele Constanța, Caliacra, Durostor, Ialomița. Între anii 1941-1949, își desfășoară activitatea Inspectoratul Administrativ Constanța, care grupa județele Brăila, Constanța, Ialomița și Tulcea. Comunele Armășești, Rădulești și Bărbulești făceau parte din această unitate politico-administrativă. Comuna a reapărut în anul 2006, când satul Bărbulești s-a separat din nou de comuna Armășești și a format comună de sine stătătoare.

Această comună are o istorie oarecum paradoxală cu situația actuală, iată de ce spun aceasta: la începutul secolului al XIX-lea români erau majoritari, care odată cu legea împroprietărirea au început să refuze să mai muncească pe moșia lui Barbu Fotesccu, boier cu o moșie ce se întindea până aproape de Târgul Urziceni. Așa se face că, boierul Barbu apeleză la forță de muncă ieftină și aduce din comuna Stâlpu județul Buzău, câteva familii de romi ursari. Vorbim aici de famila lărgită care putea să însumeze chiar 20 de persoane. Acestor familii de romi li s-a asigurat hrană și adăpost. Au fost așezați la marginea satului, undeva în partea de nord, unde au fost ajutați să își construiască locuințe, unele subterane (bordeie), iar altele la suprafață din crengi bulgărite cu pământ și paie, bineînțeles insalubre. Astfel, de la „câteva familii” cu o evoluție demografică pozitivă, cu mult peste cea a populației majoritare, populația de etnie romă a ajuns în prezent să fie de aproape 100%. Romi din localitatea Bărbulești fac parte din neamul romilor ursari, odată ajunși aici au mai practicat ursăritul, foarte puțin, nu ca o activitate de bază ci mai mult pentru a împlini o tradiție ce îi obliga practic să nu-și uite trecutul și să-și păstreze cumva baht-ul, norocul. Cu privire la această practică se relatează in istoriografia locului dar și în presa locală a începutului de secol XX. Fiind foarte aproape de orașul târg Urziceni ursarii de la Bărbulești veneau foarte des să joace ursul în văzul tuturor, dar de cele mai multe ori în bătătura oamenilor pentru care, pe lângă latura spectaculoasă, încântătoare pe care o oferea, jucatul ursului era o practică aducătoare de noroc și bună stare, de sănătate și de fertilitate.

Presa interbelică semnalează situații, probleme pe care oamenii le întâmpinau. Mi-a atras atenția un articol din Ziarul Biruința, din anul 1937, în care se relatează durerea unei femei rome. Aceasta își vede soțul decedat și rămasă singură cu 5 copii, este pusă în situația să plătească o datorie mare către stat, apoi este agresată de o altă familie, în urma căreia fata cea mare este violată. Situații de viață, și de durere, a unor oameni care cereau ajutor statului.

Anii celui de-al doilea război mondial, au rămas, încă, întipăriți în memoria locuitorilor Bărbuleștiului. Jertfa de sânge, și a locuitorilor romi, pentru țară este atestată și de monumentul eroilor existent în curtea Sfintei Biserici din localitate.

Biserica, cu hramul Sfântul Nicolae, monument istoric, fiind ridicată în anul 1754 și refăcută în anul 1873 – IL-II-m-B-14084, (RAN: 100898.01), are în curte un monument ridicat în cinstea eroilor locali din al doilea război mondial. Printre cei care și-au jertfit viața pentru țară, s-au aflat și romi: Poșircă Marin (urmașii sau rudele acestuia locuiesc în Bărbulești, unii dintre ei remarcându-se astăzi prin educație și depășirea condiției. Menționăm pe doamna Poșircă Elena, cadru didactic de etnie romă), Mazarache Lixandru, Stoica Vasile, Soare Constantin.

După război, romii au fost integrați în sistemul social-economic specific perioadei comuniste. Astfel, majoritatea au lucrat în agricultura, la CAP sau la fermele IAS. Comunitatea este interesantă din perspectiva sociologică, deoarece deși s-au păstrat tradițiile, cutumele, s-a manifestat și un proces de integrare școlară și profesională, cele două aspecte coexistând.

x

Conacul Manasia-Hagianoff

Locuri și oameni care au rămas în amintirea posterității prin faptele realizate.

Pentru romii din Manasia și astăzi se vorbește despre principele Efrem Obrenovici și familia lui. Acesta, devenea stăpân al moșiei la anul 1835. El este cel care a reașezat așezarea și i-a stabilit acolo pe toți locuitorii din Uluiți și din vechea Manasie, locuitorii fiind țărani clăcași și robi (țigani).

Centrul așezării avea să fie bine precizat în anii care au urmat, principele ctitorind acolo biserică parohială, școală și conac. Familia Obrenovici a stăpânit moșia Manasia până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când urmașii lui Efrem Obrenovici au vândut-o lui Ion Hagianoff, fost ministru de externe al Bulgariei, refugiat din motive politice în România. Cu familia Hagianoff, satul Manasia a cunoscut o perioadă istorică ce poate fi considerată drept clasică pentru această așezare. Ion Hagianoff și ulterior fiul său Nicolae au ridicat sau restaurat biserica parohială, școala sătească, monumentul eroilor- printre cei care sunt menționați, atât în primul cât și în al doilea arăzboi mondial sunt și urmași ai foștilor robi, țigani locuitori ai comunei care și-au făcut datoria față de țară.

De remarcat, că prezența romilor în localitate, a însemnat și raportarea acestora la marile evenimente care au marcat istoria națiunii române, în cadrul căreia s-au încadrat ca vrednici cetățeni români. Sunt amintiți, ca participanți la războiul de independență, de la 1877-1878, țiganul muncitor Radu Ene, Petre Ene –potcovar și fierar.

În Manuscrisul preotului Mihail Marinescu, care a slujit în această localitate, în perioada interbelică, preluat de preotul Adrian Lucian Scărlătescu, în lucrarea „Manasia în Manuscrisul Părintelui Mihail Marinescu (1640-1972)”, găsim o informație interesantă, pe care o regăsim în memoria colectivă a romilor care mai viețuiesc în comună, unii dintre ei fiind chiar urmași ai lui Ene fierarul. Astfel, se relatează că, la Plevna, o ghiulea turcească a căzut chiat pe cușnița fierarului potcovar Petre Ene. Acesta cu un curaj ieșit din comun s-a repezit spre vatra fierăriei (cușnița), a luat ghiulea în mâini și a aruncat-o departe de fierărie și de soldați, reușind să salveze, nu doar fierăria ci și vieți de oameni. Bătrânii satului vorbesc că însuși viitorul rege Carol I, l-a felicitat și s-a arătat uimit de curajul și de îndemânarea acestuia în meseria de fierar dar și în strunirea cailor nărăvași.

Grigore Călinescu, rom și el, a venit cu peste zece medalii din acest război, pentru fapte de vitejie. Ion Lupașcu, cei care fac parte din neamul acestuia se numesc Mănogu, Stan Lupea sau Botoș, Alexandru Nicolae zis Tecoi. Săteni ai Manasiei care au răspuns cu normalitate la chemarea țării, așa cum mulți alți romi, o vor face în anii primului și celui de-al doilea război mondial.

Așa cum am menționat anterior, istoria Manasiei este implicit legată de numele principelui Efrem Obrenovici, de realizările acestuia în localitate fiind legată și viața romilor. Construirea fabricii de cărămidă și țiglă, la anul 1910, avea și un temei determinat de specializările meșeteșugărești ale localnicilor romi, mulți dintre ei fiind cărămidari. Se cunoaște faptul, că în zona Urziceni locuiescmulți romi care aparțin neamului vătrașilor, aceștia ocupându-se, în decursul timpului cu arta fabricării cărămizii- așa zisă cărămidă țigănească.

Bătrânii satului, încă păstrează în memorie existența pieții din centru, unde s-au făcut și rechizițiile de cai și căruțe în primul și al doilea război mondial, unde aveau loc horele săptămânale, cu excepția zilelor de post și la care romii erau nelipsiți ca lăutari și circari cu ursul – „Pe atunci, la 1890-1910, era mare cinste să-ți joace ursul în curte. … ”.

Localitatea, pe lângă fierari, cărămidari, avea și romi lăutari. După primul război mondial, medicul Oscar Weissa, de origine germană, un mare meloman și pasionat de melosul popular românesc, încearcă să realizeze o culegere de cântece populare/lăutărești, în acest sens apelează la preotul Mihail Marinescu, pentru a-i face legătura cu lăutari din Manasia. Preotul se adresează lui Tudorache și fiului acestuia pe nume Mitică-Gură Strâmbă, lui Constandache –lăutar celebru (a cântat și pe malurile Bosforului, la Istanbul, unde s-a bucurat de succes), care cânta frumos cu vocea (gurist-în limbajul lăutarilor) și contrabasistului Gheorghe Carabulea.

A fost o realizare deosebită, față de care, preotul își exprima tristețea că nu a avut inspirația de a-l aduce pe George Enescu în Bărăgan, zonă care nu-i era deloc străină și care a adus mulți lăutari celebri în epocă (exemple cunoscute fiind- Gheorghe „Chiorul”, un lăutar care a trăit la casa lui Ionel Perla, învățându-l pe acesta arta muzicii lăutărești, Ileana lui Matache din Călărași, Nicu Lazaris din Slobozia cu celebra cântare- Sunt țigan și viața-mi place). Lumea lăutarilor era așa de căutată, încât la Manasia existau adevărate tarafuri lăutărești: vioristul Andrei Turcitul cu cobzarul Marin Mitică; vioristul Frățilă Maxim cu cobzarul Maxim Dobre; vioristul Dincă Negoiță cu țambalagiul Manolache Ilie și vioristul Maxim Sandu; și familia Roșu – Ioniță, Andrei și Costică. Toți acești lăutari, în afara meseriei erau țărani plugari sau muncitori la fabrica de cărămidă sau ciurari (ciurarii fiind de fapt rudari, romi care se ocupau co prelucrarea lemnului moale în diferite obiecte de uz casnic).

Fragmente din viața unor oameni care nu au știut ce înseamnă marginalizare și discriminare, romi integrați și trăitori alături de populația românească, într-o complementaritate firească de viață, am putea spune chiar frățească.

Suntem convinși, că alături de personalitățile marcante care și-au pus amprenta pe evoluția așezării, în acest sens, un rom determinant l-au avut slujitorii Sfântului Altar, preoții care au păstorit locuitorii așezării. Bisericile existente, frumusețea acestora sunt dovezi certe ale unei viețuiri în spirit de fraternitate și de credință ortodoxă.

Biserica cu Hramul „Înălțarea Domnului” Manasia

Poarta domeniului Manasia

X

O comunitate importantă de romi tradiționali, viețuiește în comuna pe care am prezentat-o mai sus (cap.III.3), respectiv Bărcănești.

Denumirea localității provine de la boierul Bărcan, dregător al domnitorului Mihai Viteazul, care a întemeiat satul Bărcănești în secolul al XVII-lea (Sociologul H. H. Stahl, în Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol.I, București, afirmă comentând o teorie discutabilă: „Sătenii își explică și astăzi formarea satului lor prin descendența dintr-unul sau mai mulți strămoși descălecători. Fiecare sat își are deci legenda sa și invocă ceea ce în terminologia științifică, se cheamă un erou eponim.” ).

Bătrânii satului relatează o legendă în acest sens. Mențonăm că legenda a fost culeasă de la un rom bătrân, pe nume Mandache Gheorghe, rom din neam de ursari: „…un vodă a trecut prin zonă și pentru a vâna prin pădurile mari care erau în acele vremi. Rămâne fără săgeși și de aici atât ocupația țăranilor cât și denumirea localității”. Numele de Ulești are la origine un omonim, cel de Ulescu- boier muntean proprietar de moșii în această zonă. Denumirea satului Eliza provine de la numele fiicei boierului Meltiade Mărculescu, boieri care a aduc ”coloniști”, înființând acest sat și denumindu-l în cinstea fiicei lui. Este posibil ca printre cei aduși să se fi aflat și romi. În prezent la romii din Eliza se constată în tradiția orală acest reper al cauzei statornicirii lor pe acest meleag.

Localitatea este prezentă prin locuitorii săi la marile evenimente care au marcat formarea României. Monumentele satului, pisaniile bisericilor reflectă prezența țăranilor din Bărcănești la marile războaie, dar și la răscoala din anul 1887. La Speteni, țăranii au o manifestare violentă, fapt care a determinat prezența unui escadron de călărași. Țăranii duceau o viață grea, fapt reliefat de declarațiilor lor: ”suntem muritori de foame, nu avem pământ, nu avem porumb…”.

Biserica din Condeești

Începutul secolului al XX-lea, însemna și păstrarea unor tensiuni sociale din motive economice.

Speranța pentru o viață mai bună a fost, paradoxal, legată de intrarea României în primul război mondial (1916-1918), când peste 800 de țărani, ai celor 5 sate, au participat la războiul de întregire națională. Monumentele ridicate în cinstea celor care au murit pe câmpurile de luptă ale țării, sunt un pios omagiu adus calității lor de creștini și de buni români.

Locuitorii romi din comună, alături de toți ceilalți cetățeni au constituit o prezență firească la marile venimente care au marcat istoria namului românesc. Monumentele funerare din localitate elogiază și aportul romilor la primul și al doilea război mondial.

Astfel, merită a fi pomenite numele eroilor și de etnie romă, care s-au jertfit pentru glia strămoșească românească: MOISE NAE (rom ursar cu rude în localitatea Bărbulești- mort în luptele din primul război mondial), LIX VASILE, RĂDUCANU ION (mort în luptele din primul război mondial), TOMA ZAHARIA (mort în luptele din primul război mondial), MOISE GHINEA (erou în al doilea război mondial), LEONIDA UDRESCU, STAN VASILE, RADU CIURARU (eroi din războiul întregirii naționale).

Evenimentul care a marcat profund memoria colectivă a romilor și din localitatea Bărcănești, este fără îndoială deportarea în Transnistria. Nu mare mi-a fost mirarea să constat, că la ultimul recensământ, bătrânii romi atrăgeau atenția tinerilor ”nu spune că ești rom că ne vor duce la Bug”. Frica de Bug, de deportare, după atâtea decenii, încă nu a dispărut.

Perioada interbelică a reprezentat pentru populația de romi o epocă de transformări importante. Reforma agrară înfăptuită după primul război mondial, a transformat în mici proprietari agricoli și o parte din romii care locuiau în mediul rural. În Bărcănești, din documentele cercetate, se constată că încă de la 1864,în urma Legii Rurale, au fost și romi care au devenit proprietari de pământ, fiind încadrați la categoria pălmașilor. Ne dăm seama de acest aspect, nu din precizarea în documente a apartenenței etnice, cu după numele unor împroprităriți, ai căror urmași sunt prezenți în localitate: Mandache, Velicu, Dinu (familie de lăutari cunoscuți în zona Urziceni), Ursaru, Rudaru, Constantin ”țiganu” , Gangă (familie de fierari și rotari) etc. Locul romilor, în economia țării, rămâne unul periferic, marginal. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre agricultură fără a analiza rolul economic pe care îl aveau romii. Repararea utilajului agricol, fierăria și alte meșteșuguri, continuau a fi practicate exclusiv de către romi.

Monument al eroilor români din primul război mondial (1916-1918), aflat în satul Eliza

Istoria acestei localități medievale nu poate fi scrisă fără a te raporta la populația de etnie romă atestată încă de la sfârșitul sec.al XIX-lea, populație care se îndeletnicea cu fierăria și munca în agricultură.

Romii din comuna Bărcănești, sunt o prezență cotidiană în viața localității și a țăranilor români, mulți urmași ai moșnenilor de altădată, de foarte mult timp. Astfel, romii se găsesc în număr semnificativ în satele Condeești și Eliza-Stoienești.

Boierul Meltiade Mărculescu, aduce, încă, din sec.al XVIII-lea, „țigani” care să muncească pe moșii.

Ne aflăm în epoca fanariotă, caracterizată nu doar printr-o exploatare fiscală intensă ci și prin reforme adoptate în spiritul iluminismului specific epocii, respectiv eliberarea din starea de rumânie a țăranilor români și aducerea lor la statutul de țărani clăcași, impunea în mod inevitabil nevoia de brațe de muncă.

Deși, din perspectiva robiei, așa cum a fost cunoscută în prima perioadă de atestări documentare (sec.XIV-XVII), nu însemna legarea de pământ ci de stăpân, romii, fiind nomazi sau seminomazi, aveau ca obligație principală plata unui bir. În această epocă nevoia de brațe de muncă determină un proces lent de sedentarizare a romilor. Mihail Kogălniceanu, arăta acest fapt în anul 1837, în Revista „Propășirea”, printre altele remarcând și faptul că mulți romi nu își mai vorbeau limba. Probabil că procesul de sedentarizare a dus în timp la pierderea identității lingvistice. Colonizările erau facilitate de domnitori, în sensul că se acordau scutiri fiscale.

Mare parte din familiile de romi sunt aduse de boierul Nicu Chiroiu care din lipsă de forță de muncă i-a adus pe propria moșie, romi care ulterior s-au sedentarizat în această zonă amintită.

După înfrângerea revoluției române de la 1848-1849, Evanghelie Zappa, cunoscutul boier de origine greacă naturalizat în Bărăganul Munteniei, boier progresist, proprietar de moșii în zona Bărcăneștiului, a adus foști robi ca muncitori pe moșia sa. Astfel, o mare parte din romii de aici, au această proveniență, de urmași ai foștilor robi.

Un număr important de romi se stabilesc în satul Eliza Stoienești, după anul 1950, perioada comunistă, când s-a declanșat procesul de sedentarizare forțată a romilor. Interesant este faptul că în pofida acestui fenomen de sedentarizare, care poate determina în timp pierderea identității lingvistice, romii de aici și-au păstrat profilul lingvistic specific neamului de proveniență- romi ursari, precum și cel cultural.

Strămoșii romilor de azi, de pe raza comunei, sunt cei care au ridicat Bisericile și casele boierești din comună. Bisericile, adevărate monumente de arhitectură, sunt construite cu așa zisa ”cărămidă țigănească”. Tehnologia de realizare și ardere a cărămizii sunt specifice romilor, probabil adusă din India. Desigur că lăcașele de cult, sunt și simboluri respectate prin trăire și jertfă creștinească de coexistență în armonie și dragoste creștinească a locuitorilor comunei.

Am stat de vorbă cu urmași ai familiei de mici moșieri Iancu Roșca. Având proveniență din Ardeal, au construit o casă cârciumă, la sfârșitul sec.al XIX-lea. În cârciumă, se găseau două încăperi, cu un separeu pentru boierii care veneau aici să joace poker și în același timp să asculte muzica lăutărească a muzicanților din localitate sau din Urziceni.

Doamnele intervievate precizează faptul că cei care au construit casa au fost „țigani cărămidari”. Casa, era împărțită în mai multe dormitoare, iar de gatit se gătea într-o clădire separată de casă. Sub toată casa era zidit beci, care exista și azi, pentru păstrarea băuturilor alcoolice. Boierul Roșca nu a avut pământ, el era un bun negustor și în aceasta activitate era implicat el si familia lui. Au avut țigani de curte, respectiv pe Costică Raicu și pe Zamfira. Copii boierului au devenit frați de lapte cu copii țigăncii deoarece aceasta îi alăpta și pe aceștia. În primii ani de comunism, Roșca a fost luat cu forța din casă, bătut și închis. În urma traumelor a suferit un accident vascular, de boier având grijă țiganca Zamfira (întâmplarea reală, ne plasează, parcă într-o reflecție a poveștii Jupân Ion, scrisă de Ion Heliade Rădulescu, în preajma revoluției de la 1848-1849).

De asemenea, am avut șansa să cunosc urmași ai familie Ghiță Pantor, care au oferit informații interesante despre ”țiganii din Bărcănești, altfel decât alți țigani, fiind muncitori și cinstiți”. Viorica Nițu, soția lui Nițu Aurel moștenitorul casei lui Ghita Pantor și Valeria Pantor, moșneni vechi ai satului, se trage din generația de la 1815, când dețineau sute de ha teren arabil și de pădure în zona Bărcănești.

În perioada comunistă, urmașii boierului Pantor au avut foarte mult de suferit, fiind considerați chiaburi, cu origine socială nesănătoasă. Copii Pantor au fost persecutați și deposedați de toate bunurile, ajungând muritori de foame. Singurii care le băteau la ușă pentru a le aduce de mâncare erau țiganii, unii dintre ei urmașii celor care munciseră pe moșia Pantor. Exprimau respect, atât față de cei prezenți, dar și față de boierul care le fusese ca un adevărat părinte.

După război, în România se produc transformări radicale. Ascensiunea la putere a comunismului, determină abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947), proclamarea Republicii Populare Române, desființarea partidelor politice, în fapt începutul procesului de comunizare după model stalinist.

Parohia Pelinul a luat ființă, cu acest nume, la 1 ianuarie, anul 1965, când s-a procedat la schimbarea numelui unor localități, așa cum s-a văzut mai sus. Satul Pelinul a funcționat până în anul 1968 când a fost desființat definitiv (din punct de vedere administrativ) și înglobat în actualul sat Condeești. Parohia, însă, a păstrat mai departe, tot din punct de vedere administrativ, același nume de Parohia Pelinul. Interesant e faptul că la înființarea Episcopiei Sloboziei și Călărașilor și la instalarea primului Chiriarh, în anul 1994, pe Sfântul Antimis, semnat de către Preasfințitul Părinte Nifon, (actualul Arhiepiscop și Mitropolit al Arhiepiscopiei Târgoviștei), este trecută Parohia Eliza-Stoenești, iar nu Parohia Pelinul. Sfintele antimise din anii 1979 (P.F. Justin), 1989 (P.F. Teoctist), 2000 (P.S. Damaschin) și 2009 (P.S. Vincențiu) au trecute Parohia Pelinul.

În anul 2008, s-au făcut demersuri atât către Primăria comunei Bărcănești, cât și către Episcopia Sloboziei și a Călărașilor pentru revenirea la istorica denumire a parohiei în Parohia Eliza-Stoenești. Nu s-a primit un răspuns favorabil doleanței noastre (deși demersurile au fost făcute în numele tuturor enoriașilor). Rămâne ca Dumnezeu să hotărească într-o bună zi revenirea la vechea și nobila denumire a parohiei din Parohia Pelinul în Parohia Eliza-Stoenești.

Biserica parohială ”Sfântul Nicolae”- Eliza Stoenești

X

În localitatea Fierbinți, sunt trăitori și etnici romi, din neamul rudarilor, care pe vremuri se ocupau cu confecționarea obiectelor de uz casnic, din lemn. Poziția așezării, de-a lungul Ialomiței, favoriza practicarea acestui meșteșug. Astăzi, în localitate, mai sunt câteva familii de romi rudari, care au porecle precum: Țigănilă, Mititelu, Burtea, Roibu, Copănică, Breazu, Corcoțea. De asemenea, în localitate au trăit și trăiesc romi lăutari și fierari.

La romii din Fierbinți, circulă o legendă conform căreia începuturile așezării se datorează unor negustori care vindeau gogoși. Faptul că acestea erau fierbinți, de aici și numele așezării. În realitate, începuturile așezării, sunt legate de viața unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, boierul Stroe Buzescu. Posibil că acesta, având în vedere întinderea moșiei și nevoia de brațe de muncă, să fi adus robi și pe aceste meleguri.

Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, a întemeiat aici Biserica din satul Micșuneștii Mari.

Romii sunt o prezență atestată, încă după anul dezrobirii finale, 1856. Informații care conturează un tablou clar și al vieții romilor, avem din sec.al XX-lea.

MONOGRAFII DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX, colab. bibliograf B.A.R. Oana-Lucia Dimitriu. – București: Destine, 2015

MONOGRAFII DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX, colab. bibliograf B.A.R. Oana-Lucia Dimitriu. – București: Destine, 2015

În perioada celui de-al doilea război mondial, în anul deportării, 1942, romii rudari au fost direcționați către Transnistria. Populația așezării Stroești și-a exprimat dezacordul față de această măsură, deoarece se vedeau lipsiți de meșteșugarii, cu care de mult timp trăiau într-o deplină complementaritate economică, deoarece ei singuri se ocupau cu facerea lingurilor de lemn, fuselor, albiilor etc. Monumentele din localitate închinate eroilor satului pomenesc și romi, încă din primul război mondial, cel mai cunoscut fiind Vasile Vasilca, cunoscut ca un foarte bun gospodar.

X

În procesul de viețuire și implicit de emancipare și adaptare la realitățile epocii, nu putem să nu evidențiem comunitatea de romi din satul Broșteni, comuna Ion Roată. Romi vătrași, nevorbitori ai limbii romani, romii din Broșteni, au un trecut, legat de viața marelui boier Evanghelie Zappa. Și în zilele noastre, amintirea marelui boier este păstrată în memoria colectivă a romilor trăitori astăzi în comunitatea din Broșteni. Evanghelie Zappa este perceput ca un personaj pozitiv, care a influențat viața strămoșilor lor în spirit umanitar, dincolo de poveștile privind aventurile amoroase ale acestuia cu țigăncile satului.

Satul Broșteni, păstrează, încă, amintirea vremurilor pitorești ale sec.al XIX-lea, curtea familiei Zappa, monument istoric de arhitectură de interes național, ce cuprinde curtea familiei, un fragment din zidul de incintă și cavoul familiei (ultimul clasificat ca monument funerar sau memorial); ansamblul datează din 1857. De asemenea, Biserica cu Hramul ”Sfântul Nicolae”, ridicată la anul 1854, este monument istoric.

Profilul etnic principal al satului Broșteni, parte componentă astăzi a comunei Ion Roată, este rom. Cei aproximativ 700 de romi, care trăiesc în localitate, au un trecut care se raportează la personalitatea lui Evanghelie Zappa. În jurul anului 1847, Zappa a adus un număr de 70 de țigani (robi). În perioada revoluției, boierul s-a remarcat ca un om progresist, eliberându-și robii și ajutându-i să se integreze în societate. Inițial, aceștia locuiau la marginea satului- țigănia (de fapt, în mai toate localitățile rurale ale țării, la margine se află comunitatea de romi, adică țigăniile care au apărut mai ales după dezrobire).

Anii revoluției de la 1848-1849, au fost întâmpinați cu bucurie și speranță atât de români cât și de țigani (robi). În acord cu obiectivele revoluției, Guvernul revoluționar de la București, a numit 4 comisari de propagandă, care urmau să se deplaseze prin satele din Bărăgan, pentru a le explica oamenilor despre ideile rvoluției- Ioan Catina, Ștefan Ialomițeanu, Simion Mihăilescu, Mihai Bratu.

Articolul 14 din Proclamația de la Islaz, care avea rol de Constituție a țării, prevedea dezrobirea țiganilor prin despăgubire.

Broșteni a cunoscut efectele revoluției, în sensul că pe lângă activitățile care vizau împroprietărirea clăcașilor, au fost eliberați și țiganii de pe moșie, cu excepția a doi robi fierari- Lazăr Marin și Docea Ivan, care au fost păstrați de boierul Evanhelie Zappa pentru că erau foarte pricepuți ca fiecari mecanici.

După dezrobire, romii nu au plecat de pe vatra satului, au rămas continuând să muncească, de astă dată, ca oameni liberi, având calitatea de țărani clăcași sau ca fierari și cărămidari.

Reforma agrară de la 1864, adoptată de domnitorul „unirii”, Alexandru Ioan Cuza, a marcat un pas important în procesul de emancipare a foștilor robi. Beneficiari ai reformei au fost foarte mulți romi.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost marcat de răscoala de la anul 1888.

Lipsa de pământ, neputința de a asigura plata în mod periodic, a plăților eșalonate pentru pământul primit la 1864, abuzurile de tot felul, seceta, bolile de tot felul, au devenit cauze ale răscoalei. La 25 martie, la Broșteni, se produce o încăierare în centrul satului. Pentru asigurarea ordinii, au fost aduși soldați, respectiv Compania a 8 -a de Dorobanți. Romii au fost o prezență activă la răscoală, în mod cert condițiile lor de viață fiind mult mai grele, nefiind proprietari de pământ în număr mare. Răsculații au fost arestați și duși la Călărași, ulterior au fost eliberați.

În secolul al XX-lea, romii sunt amintiți la marile momente care au marcat evoluția statului român, în primul și al doilea război mondial sunt o prezență firească, alături de ceilalți locuitori. Pentru România Mare, au căzut la datorie 70 de tineri din satul Broștenii noi, români și romi laolaltă. Deși sunt percepuți ca fiind țigani, totuși prin viața pe care o aveau, ca sedentari și țărani, erau considerați ca și țăranii români. Romii din Broșteni nu au fost obiect al deportării în Transnistria.

În prezent, aceștia și-au pierdut identitatea culturală și lingvistică, dar interesant este că au conștiința apartenenței etnice, asumată mai mult sau mai puțin. Sunt oameni integrați în societate, unii dintre ei ajungând să dețină, în decursul timpului funcții importante la nivel de administrație locală, sau un nivel ridicat de educație intelectuală. Menționăm pe Calache Scarlat și Nicolae Dragnea, primari ai localității, familiile Dinescu, Docea, Cotea, Eracle, din care s-au ridicat oameni de ispravă- soldați care și-au jertfit viața pentru țară în anii celor două războaie mondiale, cadre didactice, muncitori, gospodari.

x

Personalități locale, care au influențat viața romilor din zona Urziceniului

În decursul istoriei lor, romii nu au avut șansa existenței unei elite intelectuale sau

culturale care să se constituie într-un factor de sprijin și de promovare pentru întregul neam.

Emancipare romilor, în urma legilor dezrobirii, a însemnat o schimbare de statut socio-juridic și nu de afirmare identitară. Emanciparea înseamnă ridicarea din starea de mizerabilitate socială și educațională. Factorii acestei emancipări au fost legile care au asigurat dezvoltarea modernă a societății românești, chiar dacă nu au avut o referire strictă la etnia romă. Înscrierea romilor în mersul firesc spre dezvoltare a statului român , a însemnat și prezența multor romi, inclusiv din județul Ialomița, la marile evenimente car au marcat existența României.

Un rol important în acest demers de integrare în societate, de sprijinire a romilor pentru raportarea obiectivă la noile realități sociale și economice, l-au avut personalități marcante ale statului român, încă din secolul al XIX-lea, sau personalități locale care nu puteau rămâne indiferente la starea de viață pe care semenii lor o aveau.

Vorbind despre personalități, care și-au pus amprenta în viața romilor din zona Urziceniului, nu putem să nu îl evidențiem pe Miltiade Theodoru, proprietar și agricultor, cunoscut ca un om cinstit, corect cu țăranii plugari, bun creștin și solidar cu cei aflați în nevoințe sau suferințe. A fost frate cu Paul Teodoru, fost secretar general al Ministerului de Interne și cu Isac Teodoru și el moșier și om politic pe vremea lui Petre Carp și Alecu Marghilorman. Miltiade Theodoru, era cunoscut ca filantrop, mai ales cu țiganii și lăutarii nevoiași, care, la zile de restriște, la el găseau sprijin. Și astăzi, bătrânii romi din Urziceni, la amintirile despre copilărie inevitabil amintesc și de marele boier și primar al Urziceniului, ca despre un om care a făcut numai bine, iar la anul morții lui toți romii din Urziceni și împrejurimi au regretat moartea lui.

Înfăptuirea Marii Uniri, de la anul 1918, a adus schimbări în plan social și economic și prin înfăptuirea Legii agrare. Dezvoltarea micii proprietăți agricole țărănești, impunea nevoia de noi brațe de muncă în agricultură, pentru marile moșii ale Bărăganului. Probabil și de aceea, boierul Barbu Fotescu, a adus în anul 1923, pe vatra satului Bărbulești, 8 familii de țigani, pentru ca la puțin timp după aceea să mai aducă încă 15 familii. Proveniența acestor familii, așa cum reiese din documente, dar și din tradiția orală existentă sunt așezările Stâlpu și Simileasca din jud.Buzău. Boierul Fotescu, s-a implicat în mod direct în procesul de împroprietărire a locuitorilor așezării, susținând și o atenție deosebită în acordarea de pământ romilor carea u luptat în războiul întregirii naționale sau pentru urmașii acestora, cu dorința de a evita situația de la 1864, când romii propuși pentru împroprietărire, la categoría ”pălmașilor”, au refuzat.

În satul Bărbulești, în urma Reformei agrare, din anul 1921, au fost împroprietărite 150 de persoane, suprafață atribută fiind de 150 ha.

Un moment de o deosebită importanța în evoluția comunitții rome din Bărbulești și împrejurimi, l-a reprezentat evenimentul petrecut la anul 1936, 19 iulie, când și presa locală și județeană l-a cosemnat ca fiind o adevărată „serbare creștinească din Bărăgan”.

La 19 iulie, 1936, în pragul zilei sfintei sărbători Sfântul „Ilie Tesviteanul” pe platoul comunei Bărbulești, la o distanță de 2 km de Urziceni, a avut loc o ceremonie religioasă, destul de importantă prin măreția actului săvârșit, impresionând până în adâncul sufletului întreaga asistență care a participat la cununia a 150 de perechi de romi aduși din comunele Bărbulești, Borănești, Gârbovi, Grindu, Broșteni, Alexeni, care de ani de zile trăiau în concubinaj și departe de sfântul altar al credinței ortodoxe. De asemenea, un număr de 50 de copii ai acestora, au primit tainele sfântului botez ortodox. Acestui act creștinesc, i s-a acordat un înălțător fast religios și impresionabil, serviciul religios fiind oficiat de Protoereul Gh. Popescu Urziceni, un adevărat slujitor și misionar al altarului creștin, după meleagurile noastre, înconjurat de un sobor de peste 50 de preoți, veniți din diverse comune, ca să ia parte și să propovăduiască adevărul ortodox pentru semenii romi care, iată, încă erau necreștinați. Cauzele fiind de natură educațională, culturală fiind încă tributari unor precepte mistice transmise din generate în generație. La această sfântă și creștinească faptă, au fost prezenți personalități însemnate: primarul Urziceniului, Gogu T. Mihăilescu, un om despre care presa timpului scria că „nu pregetă nici o clipă, atunci când este vorba de interesul obștesc sau culturalizarea celor ce lâncezesc în bezna satelor”, Aurelian Bentoiu – Ministru subsecretar de Stat la Departamentul Justiției, un distins fiu al Bărăganului care a ținut cu orice preț să ia parte la această sărbătoare creștinească, Marius Roșca- deputat și președinte al PNL Ialomița, N. Popp Băleni-prefectul județului Ialomița, Aurel Theodorescu- primarul Călărașiului, dna C. Petrescu- președinte al Camerei de Comerț, I. Paraschivescu- inspector școlar și mulți alți oficiali care, pe lângă calitatea de participanâi, și-au asumat și misiunea de nași de cununie și de botez pentru romii care au beneficiat de serviciul religios. Nu în ultimul rând trebuie amintit și Gheorghe Niculescu, președinte al Uniunii Generale a Romilor din România, florar de meserie și funcționar la Ministerul Muncii, care avea și titulatura de voievod al romilor din România. De asemenea, alături de el, se afla și Miu bulibașul lăutarilor din Urziceni.

După încheierea sfintelor taine, toți cei prezenți, români și romi, în sunet de muzică, intepretată de lăutari din zona Urziceni, s-au prins într- o horă mare românească. Ministrul Bentoiu a ținut un cuvânt în care a arătat importanța de a fi buni cetățeni, gospodari și creștini, singurele mijloace de propășire și emancipare. Momentul a rămas încă în conștiința bătrânilor, unii dintre ei, fiind atunci botezați.

Preotul Petre Stoica, slujitor în parohia Manaisiei, scria, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe o pagină de Evanghelie, că după scăparea țiganilor din robie, aceștia s-au văzut în situația de nu ști ce să facă, încotro să se îndrepte, fiind „fără busolă în viață”. Boierul locului, logofătul Tudor Ionescu, le-a propus să devină plantatori de tutun pe moșie și să fie plătiți în conformitate cu prețurile timpului- „Logofete Tudor- a zis unul mai îndrăzneț – s-a făcut treaba.” Învoiala era stabilită, dar țiganii nu aveau nimic de hrană. Astfel, că Tudor Ionescu, a acționat dându-le mălai, fasole, carne și lemne de foc. Comuna Manasia a fost probabil, prima localitate in care sătenii au învățat cultura tutunului.

O personalitate marcantă pentru Manasia, a fost principele sârb Miloș Obrenovici, rege al Serbiei până la anul 1889, când a fost nevoit să abdice. După acest episod, principele sârb a găsit azil în România. A fost posesor al unor moșii, în Ialomița, la Manasia și în Moldova la Comănești. De asemenea, a fost încadrat ca ofițer de cavalerie în armata română.

Miloș Obrenovici s-a căsătorit cu Maria Catargi, in urma căsătoriei născându-se prințul Milan Obrenovici. Acesta, nutrea față de țiganii aflați pe moșia familie, o afecțiune deosebită, fiind mereu alături de ei. „Domnul Milincu, le da tainul pentru patru zile: trei de carne și una de post- fasole, varză, ceapă. Dacă tăia o oaie grasă da la toți țiganii ”.

Realități de viață cotidiană, care au rămas peste timp întipărite în conștiința colectivă a romilor viețuitori pe aceste meleaguri. Momente de viață, din care reiese statutul de marginali, de oameni aflați în căutarea unor soluții pentru existență. La Manasia, avem romi care nu mai erau practicanți de meserii tradiționale, fiind ca toți ceilalți săteni. Neavând pământ pe care să-l lucreze se aflau în starea de clăcășie, de muncitori pe moșiile boierilor. Erau boieri rămași în conștiința romilor din zonă, ca oameni sensibili, buni creștini care se preocupau de viața de zi cu zi și a țiganilor.

Nu putem să nu aducem aminte de cel care peste deceni și decenii, a rămas viu in conștiința romilor, datorită faptelor sale față de romi. Dincolo de viața personală avută, fiind cunscut și ca aventuriei și iubitor de petreceri fastuoase pe moșia de la Broșteni, Evanghelie Zappa a rămas in conștiința oamenilor drept un om bun, solidar cu cei aflați în nevoință.

Spiritul de om progresist, de întreprinzător, precum și comportamentul avut, atipic boierilor români din acea perioadă, firesc că au alimentat legend fanteziste despre marele boier. Bătrânii satului povestesc, din ce au auzit la rândul lor, de la bătrâni, că boierul „venea din când in când prin sat și-și alegea o fată care-i plăcea, o ducea la castel și ținea câtva timp, după care îi umplea poala cu galbeni ca să se poată mărita…”

În anul 1860, Alexandru Ioan Cuza poposea la moșia de la Broșteni, aflat în drum spre Istanbul. A fost un prilej pentru ca Evanghelie Zappa să facă o importantă donație către țară, in urma căreia, la anul 1871, a apărut „Dicționarul limbei române”, realizat de latiniștii cunoscuți din epocă August Treboniu Laurian și Ioan Massim. Sunt multe realizări care au marcat istoria țării și inclusiv a unor evenimente sportive de mare importanță, precum Jocurile Olimpice. În anul 1858 adresează, regelui Greciei, un memoriu cerând reluarea Jocurilor Olimpice, ca expresie a măreției și valorii culturii elene. A donat, în acest scop, suma de 600.000 de franci. Donația a stat la baza constituirii „Fundației Olympicelor”, a construcției Zappeionul și la organizarea concursului olimpic de scrimă din anul 1869.

A fost un progresist al vremii, astfel că la anul revoluției de la 1848, a respectat întocmai prevederile Proclamației de la Islaz, eliberându-și robii. I-a ajutat oferindu-le de muncă pe moșie în calitate de țărani cu care s-a învoit agricol. Deși prevederile revoluției au fost anulate, Evanghelie Zappa nu a renunțat la măsura de eliberare a țiganilor. În anul 1856, când s-a oficializat încheierea procesului de eliberare din robie a romilor, Zappa a refuzat despăgubirea în bani pe care statul o oferea. S-a îngrijit de bunul mers al comunității, prin ridicarea bisericii din Broșteni și prin aducerea copiilor la școală.

Școala, șansa integrării și emancipării tutuoror oamenilor, indiferent de etnicitate.

IV. 2 NEAMURI DE ROMI CARE VIEȚUIESC PE VALEA IALOMIȚEI

În acest ansamblu de viețuire ortodoxă, fără îndoială că s-au integrat și membrii etniei rome. Atunci când se vorbește despre romi, inevitabil se aduce la cunoștință și apartenența acestora la ocupații meșteșugărești, care conferă implicit apartenența la un neam de romi- fierari, spoitori, argintari, aurari etc.

Clasificarea romilor este expusă riscurilor de interpretare și de aceea ne propunem să avem o abordare clară în acest sens, cu dorința înțelegerii acestei realități. De asemenea, ne propunem să inventariem câteva dintre ocupațiile specifice romilor din zona Urziceniulu, cu credința că un astfel de demers poate fi folositor procesului de înțelegere a evoluției etniei. Studiile cu caracter sociologic sau istoric, se bazează mai ales pe studii statistice, mai puțin pe analiza comunităților de romi, a ocupațiilor concrete pe care aceștia le-au avut și pe care le au în prezent. Interesante sunt relatările făcute de călători străini în țările române, din care reies informații interesante privind ocupațiile romilor- ”în țările române, aproape toate artele mecanice se află în mâinile acestor țigani”, sau atitudinea critică față de ”țiganii furăcioși și răi”. De asemenea, istoricul J. Lebprecht scria despre romi, că se împart în doua categorii: ”aceia cu domiciliul stabil, care se ocupa în parte cu agricultura, parte cu meșteșuguri și mai ales cu fierăria, iar o parte își scot traiul din lăutarie, progresează bine și duc o viață liniștită, apoi sunt țiganii de șatră, care nu sunt stabili și cutreieră toată țara".

Preocupări privind ocupațiile și împărțirea romilor pe neamuri, au existat la mulți cercetători români: Mihail Kogălniceanu, Octav Lecca, C.P. Șerboianu, George Potra, Ion Chelcea, care au încercat să realizeze un tablou clar clasificării ocupaționale a romilor din spațiul românesc. Spre deosebire de realitățile specifice orașelor transilvane, un de erau emise privilegii specifice vieții meșeșugărești, fap care reflectă o gamă largă de ocupații avute de romi, în Muntenia, referirile privind ocupațiile sunt incluse în contexte privind vânzarea- cumpărarea de robi, informații interesante care conferă două perspective: pe de o parte ocupații strict meșteșugărești, ca potcovari, fierari, aurari etc, sau ocupația lăutăriei, iar pe de ală parte calitatea pe care o aveau, practic de obiecte care aveau stăpâni diverși, domnior (mai târziu, statul), boieri și nu în ultimul rând biserica, gata să fie comercializate.

Pornind de la criteriile de clasificare propuse de Ion Chelcea, prof.univ.dr. Sarău Gheorghe și sociologul rom Nicolae Gheorghe au realizat o clasificare după șapte criterii:

Criteriul istorico-juridic.

Se referă la perioada robiei, o perioadă care s-a întins pe o durată de aproape cinci veacuri. În perioada robiei distingem următoarele categorii de robi, pe care în epocă, puteau fi numite neamuri: romii robi ai domnitorului sau ai statului; romii robi ai mănăstirilor sau ai bisericilor; romii robi ai boierilor, care aveau să devină cei mai numeroși;

Criteriul de stabilitate.

Se referă la modul de viață al romilor, nomad sau sedentar. Dacă în perioada robiei, din secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea asistăm la un proces de sedentarizare a romilor, după dezrobire în starea de confuzie apărută mulți dintre foștii robi au revenit la modul de viață nomad;

Criteriul ocupațional.

Este un criteriu reprezentativ, cel mai utilizat, pentru a departaja neamurile de romi, în funcție de meșeteșugul practicat. În perioada interbelică, C.P.Șerboianu a prezentat un evantai de meserii ale romilor, rezultând existența a numeroase neamuri de romi, însă prezentarea folosită nu a avut la bază criterii organice, fiind lipsite totuși de logică;

Criteriul aculturării.

Se referă la influențele culturale și lingvistice pe care romii le-au adoptat de la populațiile majoritare cu care s-au aflat în contact, sau pe lângă care s-au aculturat. Dacă în Țara Românească și în Moldova, romii s-au grupat, preponderant pe lângă populația românească majoritară, în acest sens fiind influențați sau aculturați, în Transilvania situația a fost cu totul diferită, întrucât, pe lângă populația românească majoritară, existau încă două comunități numeroase – maghiară și săsească/ șvabă – fapt care a condus la nuanțări mai cu seamă de natură lingvistică. În Transilvania, se vorbea de trei ramificații ale limbii romani, reprezentate de dialectele: maghiar-rom, sas-rom, valah-rom. Evident, extrapolând și în alte comunități minoritare din România, pot fi identificați și romi-sârbești, romi-ucraineni, romi-turcești (mahomedani). Fenomenul aculturării îmbracă uneori un caracter conjuctural, chiar anecdotic – romi care sărbătoreau pe rând Paștele catolic și Paștele ortodox; Criteriul istorico-geografic.După provincia istorică în care trăiesc, romii pot fi numiți: regățeni,moldoveni, ardeleni, bănățeni, olteni, dobrogeni.

Criteriul conștiinței apartenenței de neam pe bază de rudenie.

Potrivit criteriului “de sânge” romii se grupează în neamuri care se numesc după numele unui strămoș: Gaborii, Ioneștii, Modoranii, Danceștii, Pituleștii etc;

Criteriul socio-lingvistic.

Din perspectivă lingvistică principalele neamuri de romi din România sunt: vătrașii, căldărarii, ursarii, spoitorii.

Romii vătrași provin din romii nomazi, care au fost supuși sedentarizării și asimilării.

A fost un proces îndelungat și constatat și de către un promoter al emancipării romilor în secolul al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu, care în 1837 în Revista “Propășirea” arăta că “în Valahia și în Moldova sunt mulți ațigani care nu își mai vorbesc limba”. Romii vătrași sunt cei care și-au pierdut identitatea de limbă. Romii căldărari – au un mod de viață nomad cunoscuți ca foarte buni meșteșugari și purtători ai valorilor culturale specifice poporului rom. În graiul căldărăresc se păstrează multe cuvinte de influență greacă și mai puțin turcă, fapt ce ne conduce la idea că aceștia au coabitat cu populația greacă mai mult timp decât cu cea turcă. Prelucrarea aramei, este un meștețug reprezentativ pentru romii căldărari. Cea mai importantă tehnică de lucru este alămirea țigănească, procedeu vechi, transmis în cadrul familiei și ținut secret, care cuprinde marea măiestrie a ciocănirii aramei. La fel de importantă ca și prelucrarea fierului este, pentru cultura materială a romilor, prelucrarea aramei,  arămăritul sau căldărăritul. Căldărarii confecționau și reparau vase de aramă, dar făceau și acoperișuri pentru biserici(extinderea meseriei spre tinichigerie în aluminiu). Vasele căldărarilor sunt de două categorii: vase mari, de uz familial sau comunitar (alambicuri– cazane mari de fiert țuica/de povarnă, cazane/căldări de fiert. Câmpia Dunării, zonele de câmpie ale Moldovei) prelucrarea aramei s-a dezvoltat ca o necesitate. Arama se prelucrează ușor, cu unelte simple, iar vasele  de  aramă  au  valoarea  ritualic-magică: cazanul de botez, cazanul de aghiazmă, vasele dăruite de către nași mirilor la strigarea darului, la masa  mare,  menționarea  vaselor  de  aramă  ca valori simbolice în foile de zestre. Numită științific cupru, arama a fost folosită la confecționarea obiectelor de cult religios (cristelnițe pentru botez) și vase mici sau medii, de uz gospodăresc (căldări, tăvi, tigăi, căni, oale, găleți pentru apă, ibrice, căldări de mămăligă etc.) și de cult (căldărușa de Bobotează, pocalul bisericesc).Una dintre ocupațiile tradiționale importante ale romilor este și prelucrarea metalelor prețioase (argintul și aurul). De la început trebuie făcută diferențierea dintre rudari (numele lor provine de la cuvântul slav. ruda=minereu) – care se ocupau inițial cu extragerea aurului din nisipul râurilor, abia mai târziu (sfârșitul secolului al XVIII-lea și mai ales secolul al XIX-lea) trecând la prelucrarea lemnului și zlătari (din slav. zlato = aur), care se ocupau cu prelucrarea aurului. Zlătarii – aurari s-au confruntat, într-un anumit moment istoric nu foarte exact cunoscut, cu o interdicție a muncii lor, meșteșugul prelucrării aurului fiind preluat de argintari, fapt păstrat și astăzi. Rudarii sunt meșterii romi care se ocupă astăzi cu prelucrarea lemnului. Inițial, rudarii, după cum le arată și numele (vezi cuvântul slav ruda = minereu), se ocupau cu spălatul aurului: ei culegeau aurul din nisipul râurilor (mai ales în Transilvania), printr-o tehnică pe care deja am descris-o, și îl topeau în lingouri. Ulterior a avut loc un transfer ocupațional sau o reconversie profesională, rudarii trecând la prelucrarea lemnului.  În cadrul acestei ocupații, au apărut specializări/meserii: rudăritul propriu-zis – butnarii, care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, donițe, maiuri de bătut rufe etc.) și covătarii/albierii care fac albii și coveți; lingurăritul  –  lingurarii, care confecționează linguri, lingurițe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul – fusarii, meșteri în confecționarea fuselor; lădăritul – lădarii, specializați în mobilier (mese, scaune, dulapuri etc.), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcrițe (cutii mici de lemn), hambare și tronuri (lăzi mari de ținut mălaiul sau alte cereale). În localitatea Urziceni trăiesc romi nevorbitori ai limbii romani, care își spun rudari. În urma discuțiilor avute cu aceștia, am aflat că pe vremuri bătrânii se ocupau cu prelucrarea lemnului moale aflat de-a lungul râului Ialomița, cu precădere plop și salcie, în diferite obiecte de uz casnic.

O altă ocupație dispărută în zilele noastre a fost ursăritul/umblatul cu ursul (practicat de către ursari), activitate situată între spectacolul de circ și vindecare magică. Valorificând semnificația ursului ca simbol al puterii, fertilității și reînnoirii ciclurilor naturii, cu virtuți curative și de protecție, ursarii făceau din spectacolul de dresaj al ursului, un ritual cu multiple semnificații și funcții: protecția casei de atacul animalelor sălbatice (dacă-ți joacă ursul în bătătură nu te mai calcă ursul toată iarna); inițiere, fertilizare și fecundizare (călcătura ursului este un joc la feciori de însurat și fete de măritat); vindecare (călcătura ursului vindecă de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate și de alte boli aduse prin mijloace magice).

Romii ursari sunt atestați la puțin timp după atestarea de la Muntele Athos. Practicarea ursăritului depășea stadiul de simplu spectacol de circ. Ursul, era considerat un strămoș totemic, simbol al puterii și fertilității, animal htonian cu virtuți multiple. Astfel, avea rol apotropaic – de protecție a casei și a pământurilor, inițiatică de fertilizare și de fecundizare, taumaturgică – călcătura ursului vindeca de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate și de alte boli.

Neamurile de romi reprezentative, pentru această zonă a Ialomței, sunt reprezentate de ursari, căldărari și rudari. Desigur că putem reliefa existența romilor vătrași, a lăutarilor și fierarilor.

IV.2.1. ASPECTE DE VIAȚĂ SPECIFICE ROMILOR URSARI CARE TRĂIESC PE VALEA IALOMIȚEI

Ursarii sunt prezenți, mai cu seamă în orașul Urziceni, Bărcănești-satul Condeești, Bărbulești (în prezent comunitatea de romi din această comună este cea mai mare din țară. Statistica oficială reflectă un număr de 5.902 de locuitori, din care romii sunt într-un procent de 97, 36%. Considerăm, că numărul de locuitori și inclusiv de romi este mult mai mare. Având calitatea de director al unității școlare, în perioada 2014-2016, am constatat că numărul de locuitori era de cca.7000 de locuitori. Sporul natural pozitiv în aceste comunități tradiționale de romi se datorează în primul rând raportării romilor tradițonali la un set de norme și cutume care sunt reflecții ale unei filozofii de viață, în cadrul căreia familia ocupă un rol central.

IV.2.1.1. Vestimentație/port

Romii ursari sunt reprezentativi atât prin număr cât și prin tradiționalism.

Un element de identificare a apartenenței etnice este și vestimentația purtată. Desigur, că în prezent, mai cu seamă în comunitățile aflate în zone urbane sau în proximitatea acestora, vestimentația tradițională este mai mult afectată. Constatăm acest fenomen mai ales la tineri. Există o decență clară în portul femeilor, chiar dacă nu mai există aceleași articole de îmbrăcăminte, ca acum 50 de ani, așa cum povestesc femeile bătrâne.

Femeile, indiferent de apartenența etnică, sunt cunoscute pentru grija deosebită exprimată față de haine și de țesăturile caselor. Purtate în văzul tuturor, ele atrag atenția. La romii tradiționali, indiferent de apartenența etnică, piesele de port vestimentar trebuie să reflecte pudoare, rușine, decență. Desigur că vestimentația poate reflecta recunoașterea membrilor comunității. Poate fi un mijloc de apreciere a vârstei și a stării sociale, mai ales când avem ca accesorii bijuterii din aur- aurul fiind un simbol și al purității.

Femeile bătrâne mai păstrează în vestimentație, caracteristici specifice portului tradițional. Portul femeilor este compus din fustă, șorț, batic, cămașă. Nelipsită este și traista, deoarece femeile desfășoară activități de comerț ambulant. Fustele erau crețe și lungi (era criticată de întreaga comunitate femeia care purta fusta ceva mai scurtă; dacă i se vedeau gleznele era considerată neserioasă). În față purta un șorț (pestelka), iar pe cap tot timpul un batic legat sub bărbie sau la spate. Femeia de rromi ursari trebuia să degaje prin vestimentație foarte multă seriozitate.

Bărbații ursari se îmbrăcau cu costume de culori închise, negru, maro sau gri. Ursarii purtau pălării tot de culori închise și modelate în așa fel că imediat realizai că este pălărie de ursar (nu seamănă cu pălăriile căldărarilor sau ale gaborilor și nici cu ale plugarilor).

Din rândurile ursarilor, de-a lungul timpului, în zona Urziceni s-au desprins și lăutari. Întotdeauna, lăutarul purta cravată și cămașă albă, indiferent cât de cald ar fi fost afară, când mergea la o cântare. Se îngrijea să arate impecabil (de exemplu, pantofii erau foarte bine lustruiți). În șifonierul celui mai modest lăutar se află un costum negru sau/și unul alb. Uneori mai îmbrăcau și sacouri de culoare roșie sau bleumarin. De regulă, cei mai valoroși muzicanți aveau cel puțin o pereche de pantofi albi.

La romi, indiferent de apartenența de neam, o caracteristică comună este ca femeile să poarte batic, să-și acopere părul. Părul neacoperit are o semnificație erotică, aspect tabu pentru femeile măritate. În timpul nunții, după ce se constată puritatea fetei și devenirea ei ca femeie, există și ritualul punerii basmalei pe cap. Din acest moment femeia măritată, oriunde s-ar afla, trebuie să poarte basma. Basmalele, când se pun pe cap, sunt plisate în două pentru a se realiza un triunghi. E așezată pe cap și colțurile se leagă sub bărbie. Pe vreme călduroasă, colțurile se leagă la ceafă sau pe creștetul capului (este o legare întâlnită mai ales în Sudul Dunării).

La petreceri, portul tradițional cu fustă și bluză este respectat, iar un element inedit este caracterul strălucitor al vestimentației, fiind folosite multe paiete. Un alt aspect definitoriu, pentru a reflecta valoarea familiei, este purtarea de bijuterii din aur: salbe de aur, cercei, brățări, inele, coronițe.

În vestimentația bărbaților, există două elemente definitorii specifice: pălăria purtată doar de bărbații însurați și mustața.

Un aspect interesant pe care l-am constatat, s-a petrecut la biserică. La intrarea în biserică își scoteau pălăriile în semn de salut, după care le așezau din nou pe cap. În timpul slujbei, păstrau pălăriiile pe cap. La un moment dat, când preotul a ieșit din Altarul bisericii cu Sfintele Taine, aceștia și-au scos pălăriile și le-au așezat pe jos, în fața preotului, astfel că acesta a trecut peste pălăriile romilor ursari. După slujbă, nu am putut rezista și am stat de vorbă cu bărbații despre acest obicei. Precizau că pentru ei preotul este un om sfânt pentru că ține în mâini sfintele taine. Bărbații punând pălăriile pe jos, în fața preotului care ținea în mâini Sfintele Taine, beneficiau de binecuvântare, de noroc.

La momente festive, nunți, botezuri, Paște, bărbații poartă ghiuluri, inele, brățări, lănțișoare, toate din aur, cu scopul de a reflecta valoarea, poziția avută în comunitate.

Ținuta decentă este prezentă și la bărbați. Este inacceptabil ca picioarele să fie descoperite sau să se atingă de veșmintele, fustele femeilor.

IV.2.1.2. Tradiții și obiceiuri de trecere / de familie – căsătorie, moarte

„În diversitatea etniilor de pe pământ constă frumusețea omenirii, fiecare dintre acestea contribuind la patrimoniul cultural mondial cu specificul său. Istoria, tradițiile, cultura fiecărei etnii reprezintă un capitol important al universalității” .

„Riturile de trecere indică individualitatea și caracterul nostru separat, dar ne reamintesc în același timp foarte ferm și viguros că aparținem grupului nostru și că existența nu se poate concepe separat de acesta” . Viața fiecărui individ constă în trecerea de la un statut existențial la altul, fiind o trecere continuă care înseamnă naștere, căsătorie, moarte. La nivelul existenței și evoluții unui popor/etnii, constatăm că tradițiile sunte cele care îi conturează modul de a trăi sau filozofia de viață. La romii tradiționali, ca un reflecție a specificului apartenenței orientale, familia este esența existenței, un factor determinant de impunere și respectare a normelor de existență cotidiană. Evoluția societății umane infulențează cultura tradițională, provocând un proces de asimilare și de anulare a identității culturale. Multe națiuni regretă că și-au pierdut tradițiile, obiceiurile caestea fiind anihilate de civilizația contemporană. Chiar daă, în ultimul timp studiile privind ritualurile de trecere, naștere viață și moarte, au cunoscut progrse importante, suntem departe de a înțelege mecanisme și elemente de raportare a membrilor unie comunități tradiționale. Romii prezenți pe tot arealul României sunt puțin cunoscuți din perspectiva adevărului cultural. Stereotipurile sunt singurele canale de cunoaștere, o cunoaștere subiectivă lipsită de temei științific și chiar uman.

Principiile de viață ale rromilor se reflectă în credința hinduistă. Dacă în cultura hinduistă întâlnim opoziția dintre Shuci și Ashuci (pur-impur), la rromi viața se structurează în jurul conceptului de pur (UJO), în opoziție cu spurcat (MAHRIME).

Romii ursari din satele învecinate orașului Urziceni, încă se raportează la un set de norme și valori distincte diferite de ale populației majoritare.

Comunitățile de romi ursari, Bărbulești, Condeești, Borănești, te plaseză într-o altă dimensiune culturală și de timp. Chiar dacă unele practici nu sunt compatibile cu valorile contemporane, în această comunitate membrii se raportează la un set de valori și cutume doar de ei știute, transmise din bătrâni și la care țin cu sfințenie de parcă ar fi o carte sfântă nescrisă, transmisă din generație în generație.

Familia constituie esența a tot ce reprezintă relație socială intracomunitară. La romii termenul familie este purtător de valori morale intrinsece, ce vin de la sine.

Căsătoria se face la vârste fragede. Întrebate femeile spoitorițe, de ce își căsătoresc copii la vârste la care ar trebui să meargă la școală, răspunsul invariabil, este- „Părinte, noi așa am pomenit de la bătrânii noștrii. Nu se poate altfel la noi”. Astfel, că actul căsătoriei se petrece la vârste foarte mici, fetele fiind pregătite pentru măritiș la vârste de 13-14 ani, iar băieții începând cu vârsta de 16 ani.

Desigur, din perspectivă culturală, constatăm că familia este centrul universului, reprezintă esența vieții rromilor. Actul căsătoriei nu este liber consimțit, este reflecția voinței părinților. Întotdeauna, soția aleasă trebuie să facă parte dntr-o familie de același rang cu familia în care va intra. La pețit, înotdeauna merg părinții, însoțiți de un bătrân din neam, bunicul, care este primit cu o aleasă considerație. Atenția principală, la momentul pețitului, este acordată bătrânului din partea băiatului. Din familia fetei, întotdeauna își face apariția și un bătrân. Cei doi vorbesc despre vremurile trecute când existau așa numiții romi „pakivalo”, romi onorabili. Sunt exprimări ale unor frustrări determinate de conflictele care apar între norme, valori tradiționale cu ceea ce propagă societatea actuală.

Tinerii, părinții copiilor care urmează să fie căsătoriți, așteaptă în tăcere momentul în care se vor stabili aspecte specifice căsătoriei, exprimând ascultare și smerenie în fața bătrânilor. Atunci când bătrânii se opresc, se cere ca fata să fie văzută, la fel și băiatul. Părinții fetei sunt rugați de către bătrâni să vorbească. Aceștia, de regulă tatăl, arată calitățile de copil ascultător și cuminte. La rândul ei, mama arată că deși este mică, are spirit de bună gospodină, ascultătoare, bună și harnică. Părinții fetei întreabă despre băiat, moment în care bătrânul, bunicul ia cuvântul și arată că îi seamănă, că este capabil să muncească și să se descurce, cel puțin la fel de bine cum a făcut și el. Părinții băiatului exprimă bucurie că pot avea în casa lor „o fată așa de bună, frumoasă și harnică”. În cele din urmă, se stabilește căsătoria, cheltuielile care urmează a fi făcute. Un aspect foarte important este cel legat de prețul miresei, preț care reflectă valoarea familie, în nici un caz nu este un act comercial. În general, la romii tradiționali, indiferent de apartenența de neam, există obiceiul de cumpărare a miresei. Așa numitul preț înglobează: apartenența familială, frumusețea, hărnicia, cinstea dar mai ales puritatea trupească. Aceste caracteristici sunt considerate garanții pentru o familie onorabilă.

La romii tradiționali în limba maternă se folosește termenul „pokinel” – a plăti și nu „bikinel” – a vinde. Așadar termenul pokinel are un sens conotativ, însemnând a prețui a pune valoare, a valoriza, a aprecia fata și familia acesteia care a respectat puiritatea.

Este foarte important ca pentru fericirea și fertilitatea tinerei familii să fie îndepărtat bibaxt-ul (ghinionul, nenorocul). Acest lucru se face printr-un set de practici magice: jurământ de credință, spargerea unui vas cu apă etc. Scopul căsătoriei este procreația, într-o familie de rromi tradiționali existând un adevărat cult pentru copil. Puritatea fetei la căsătorie este aducătoare de bine, de „baxt”, pentru întreaga comunitate. Virginitatea fetei are valoare de sacrament asupra familiei nou întemeiate.

Dacă se întâmplă ca fata să fie necurată, există riscul unui scandal uriaș între familii. În comunitățile tradiționale, bătrânii spun așa ceva, la noi nu s-a întâmplat niciodată. Desigur că este expresia dorinței de a reflecta raportarea tinerilor la valorile specific comunității. Existența factorilor de sancțiune intracomunitară arată, de fapt că astfel de devieri s-au mai petrecut, fapt care a stat și la baza apariției formelor de sancțiune.

Nașterea primului copil este considerată un eveniment crucial în viața familiei și al întregii comunități de spoitori. În perioada sarcinii, se evită un contact direct cu femeia gravidă, aceasta fiind strict protejată de mama soacră. Există o serie de ritualuri, menite să protejeze copilul care trebuie să vină pe lume: „să respecte reguli de igienă, dar și morale.Nașterea unui copil este prilej de bucurie și de sărbătoare pentru întreaga comunitate de romi. Ca în orice cultură tradițională, scopul fundamental al familiei este nașterea și creșterea copiilor. Așa se poate explica și rolul excepțional al femeii rrome în cadrul familiei, ca simbol al purității sufletești și trupești. Astfel, tânăra intrată în casa socrilor trebuie să dea ascultare capului familiei, să ofere respect și onoare socrilor să-și crească și să-și educe copiii în spiritul normelor tradiționale.

Conceptele de bază ale familiei tradiționale rome sunt: acelea de pur și impur. Normele onoarei în familia tradițională interzic unei femei să treacă prin fața unui bărbat, în schimb femeia cu copil în brațe, considerată a fi purificată de copil, poate trece oricând prin fața bărbaților. Normele de puritate se pot clasifica după următoarele criterii: puritate trupească, neamestec de sânge, responsabilitate față de familie și comunitate. Încălcarea acestor legi cutumiare înseamnă crimă, jignire gravă aduse comunității și familiei, urmarea finnd chiar excluderea celui în cauză din comunitate, mai gravă chiar decât moartea.

Botezul copilului este un prilej de mare bucurie, de o stare de împlinire a actului de căsătorie și de confirmare clară a existenței familiei. Noua mamă este privită de acum cu admirație și respect. Botezul creștin este precedat de o serie de practice menite să asigure sănătatea copilului. La momentul nașterii nașa ia apă limpede dintr-o fântână care se află la întretăiere de durmuri. Apa, pusă într-o sticlă, este dusă la biserică pentru a fi citită de preot. Cu această apă mama se spală și îl spală pe copil, ca o măsură menită să asigure procesul de purificare. Ajunși acasă, mama și noul membru al familiei vor locui într-o camera curată, în care nu va intra decât mama soacră. Este important, ca în cameră să se afle icoana cu Maica Domnului și o sticluță cu apă sfințită, care va fi folosită la momentul scăldării copilului după ceremonialul botezului creștin. Între timp, tatăl copilului, ajutat de bărbații bătrâni, acționează pentru petrecerea de botez a copilului.

În ziua de botez, toată comunitatea de romi ursari se află în sărbătoare. Nașii, însoțiți de un adevărat alai format din membrii propriei familii, un rol important îl are prezența copiilor, parcă pentru a reflecta vitalitatea neamului, se deplasează la casa finilor. Nașa, însoțită de mama soacră, intră în camera copilului, îl îmbracă pe copil și îl așează pe pământ, nu înainte de a închina locul unde copilul este așezat. Alături de copil sunt puse mai multe daruri: bani, bijuterii din aur și argint (dacă copilul este fată). Femeile, se închină cu precădere la Icoana Maicii Domnului – „ne rugăm la Sfânta Fecioară, că și ea a fost mama și știe durerea de mama, bucuria nașterii și a creșterii copilului. Știm că orice rugăciune de mamă este îndeplinită de Măicuța Domnului” spune Mihaela Ursaru. Efectuarea botezului copilului este un ceremonial tratat cu respect și atenție deosebită de romii ursari. Din păcate, în comunitatea de romi din Bărbulești, lucrurile s-au schimbat foarte mult, deoarece lipsa unui preot ortodox și a implicării duhovnicești reale într-o comunitate care funcționează după alte reguli, a determinat, de-a lungul timpului ca aproape toată comunitatea să adere la cultul neoprotestant penticostal, fapt care botezul nu se mai practică la vârsta copilăriei așa cum au pomenit strămoșii romilor de azi.

La întoarcere, copiilor se oferă dulciuri și sucuri, iar adulții intră în curtea finilor unde vor petrece până dimineața. Finii și nașii își oferă daruri. Banii, darurile oferite pentru copilul botezat, sunt strânse de nașă, apoi oferite mamei copilului. Este intrată, de acum, în categoria femeilor adulte, femeie care a devenit mama și de aici încolo capabilă să asigure grija familiei.

În cadrul petrecerii, se realizează și sacrificarea a cel puțin unui porc, în funcție de puterea familiei. A doua zi, copilul este scăldat, moment în care în apă se pun picături de apă sfințită la Bobotează, monede din aur sau din argint, zahăr, sare, busuioc, toate aceste elemente având o semnificație aparte.

Copilul trăiește în cadrul familiei lărgite, verii îi sunt precum frașii, iar unchii precum părinții. La educația copilului participă întreaga familie lărgită, acesta trăind înconjurat de părinți, rude, copii mai mari în vârstă. Băieții sunt educați în spiritul asumării unor responsabilități meșteșugărești sau negustorești, ca o reflecție a capabilității lor de a fi adulți responsabili capabili să întrețină o familie. Nu întâmplător, procesul de maturizare într-o comunitate de rromi este mult mai rapid decât în afara acesteia. Mă refer la o maturizare în spirit psihologic, de reflecție față de viață, ascultare față de bătrâni, de fapt un proces de înțelepțire. Fata este educată în spiritul ascultării și al spiritului gopodăresc. Este foarte important să înțeleagă noțiunea de „rușine”.

Copilul este foarte protejat, părinții și bunicii acordă o atenție deosebită dezvoltării acestuia în cadrul comunității. Raportarea la cutume, la ascultarea față de bătrâni și implicit la „rușine” care stă la baza unei vieți raportate la opoziția pur/impur, este esențială in educația copiilor. De aceea, apar neconcordanțe în procesul de adaptare la realități specific vârstei, respectiv la școlarizare.

Cred, că o caracteristică specifică familiilor de romi tradiționali, indiferent de neamul de apartenență, este spiritul de fraternitate. La romii ursari există spiritul de raportare la clan (familie mare sau lărgită/ neam), de ai impresia că toți formează o mare familie. Comunitatea de ursari apare ca o familie a tuturor, în cadrul căreia, mai ales cand sunt probleme, nimeni nu se situează pe o poziție superioară sau de mândrie față de aproapele. Acest spirit de „phralipe”, este o caracteristică care vine din viața de nomazi și care iese la iveală în situații de criză, de boală a unui membru al familiei, de moarte, naștere și nuntă. Romii ursari bătrâni, își exprimă regretul față de vremurile când erau tineri: „aveam încredere în noi, în fratele mai mare, în bunicul și bunica. Acum nimeni nu se mai uită la nevoile noastre, cine să ne reprezinte? Doar Dumnezeu și Maica Domnului sunt lângă noi”- spunea bătrânul Cuțitaru Gheorghe.

Copiii sunt direcționați spre respectarea acelor „coduri”, cutume, ale comunității, în vederea formării lor în spiritul onoarei, a „pakivului”.

Bătrânul Cuțitaru Gheorghe, își exprima regretul vremurilor copilăriei sale, când „…când mergeam cu ursul prin sate, atunci bătrânii noștrii (rom baro), erau cu adevărat oameni ai pakiv-ului. Acum? Tradițiile, legile noastre încep să se piardă. E bine că limba se vorbește, căci altfel vom muri, fără limbă nu mai existăm”. Interesant și de luat aminte la astfel de trăiri care ne arată dorința de păstrare a identității. Nu vorbim de o asumare a identității apartenenței la etnia romă, ci la apartenența de neam, de romi ursari. Cred că este un sentiment care vine din adâncurile unui trecut în care esențial era apartenența de castă. Romii ursari nu acceptă ca copiii să se căsătorească fără acordul bătrânilor și în nici un caz în afara neamului. Dacă se întâmplă astfel de situații, rușinea este atât de mare încât pe întregul neam (familie lărgită), parcă este aruncată o anatemă, fapt care determină plecarea, mutarea din comunitate.

Poziția socială a femeii în comunitatea și familia tradițională de romi, indiferent de neamul tradițional de apartenență, trebuie să respecte o serie de cutume și de modele de conduită, specific status-ului avut de fată mare – în această postură, trebuie să-și păstreze puritatea trupească, care devine o garanție a purității sufletești, a stării de inocență specifică conceptului de puritate, de femeie măritată și noră- din acest monet, trebuie să dea ascultare capului familiei și să se lase protejată de acesta, să exprime respect și onoare părinților socri și soțului. Având calitatea de femeie măritată, va organiza gospodăria, se va ocupa de creșterea și educația copiilor în spiritul valorilor reglementate de cutumele specifice. Actul căsătoriei este o alianță pentru întreaga viață între cele două familii, relația de încuscrire – „xanamik” – fiind la fel de puternică precum aceea de sânge, membrii celor două familii având obligația să se sprijine reciproc în orice situație, să nu-și refuze nimic unii altora și să-și acorde încredere deplină.

La nunți, se fac orații și strigături. La îmbrăcatul miresei se cântă melodii duioase care de cele mai multe ori produc lacrimi. În timpul dansului, se folosesc strigături, ca de exemplu: „Haj rromalen te khelas, te khelas té baśawas”, „O pr-o plai ko zéleno, khelel biaw rromano, haj mo rom si rrom baro”, „khere san rrom choro, thaj ke krïśma rrom baro”, „Douăzeci și cinci de lei, s-au îmbătat țiganii măi” și altele.

X

În spiritul opoziției pur/impur, se dezvoltă și concepția despre moarte.

Moartea este un subiect despre care romii ursari nu vor să vorbească, le provoacă imediat o stare de sensibilitate și de tristețe. Suferința și memoria pierderii celor apropiați este foarte pregnantă în existența lor. Momentele de pomenire a morților, înseamnă o prezență a femeilor la biserică într-un număr foarte mare, mai puțin în localitatea Bărbulești unde aproape toți romii sunt penticostali.

Atunci când un membru al familiei este bolnav, întreaga familie suferă. Momentul culminant, moartea, este primită cu exprimarea durerii într-un mod evident. Decedatul este ținut, exact timp de 3 zile, pentru priveghi. Oamenii care vin la priveghi, aduc mâncare și băutură care se împarte. Mortul este ținut în casă, cu credința că cei cunoscuți lui trebuie să vină să-l vadă, să-și ia la revedere de la el. Trupul neînsuflețit se așează în cea mai frumoasă cameră din casă. Dacă în încăperea respectivă sunt oglinzi, acestea se acoperă, pentru că nu e bine ca mortul să se oglindească, fiindcă asta ar însemna încă o moarte în familie. Răposatului i se leagă mâinile, picioarele cu sfoară. La priveghi, vin foarte mulți rromi spoitori. In curte și la poartă se fac focuri mari, care trebuie să ardă până dimineață. Există o mare atenție ca animalele să nu fie prezente pe lângă sicriul cu cel decedat. Ochii mortului sunt acoperiți cu monede. În acest fel se asigură că acesta are cu ce să își plătească drumul căre cealaltă lume. De asemenea, se pun bani împăturiți în buzunarele hainei- „o them e mulenqo”. Punerea banilor pe ochii mortului are și rolul de a păstra ochii închiși, ca nu cumva lumina soarelui să-l ispitească să rămână pe pământ ca strigoi – „coxano”.

Când se merge spre biserică, imediat se sparge o cană de lut în spatele alaiului mortuar iar ieșirea din casă se face prin spatele casei, dacă există ușă, în caz contrar pe un geam.

După ce preotul a oficiat parastasul toți membrii familiei ies cu spatele din casă ca să nu se întoarcă răul, ci să părăsească casa împreună cu mortul.

După săvârșirea înmormântării, toți cei care l-au însoțit pe cel decedat, pe ultimul drum, merg la casa decedatului unde vor fi serviți cu mâncare și băutură spre pomenirea celui care a decedat. Numele decedatului nu este pronunțat, ci doar poziția avută de tată, bunic, unchi etc. De pomană se dau obiectele și articolele de îmbrăcăminte pe care le-a purtat în timpul vieții.

Ursarii bogați au obiceiul ca înmormântarea să fie însoțită de un alai de muzicanți care interpretează cântece de durere și de aducere aminte a celui care a decedat. Durerea este exprimată prin cântec de jale. Momentele importante ale existenței sau de trecere sunt însoțite de muzică veselă sau tristă. Ursarii manifestă un cult față de muzică, aceasta însoțindu-le existența. Pe vremuri practicarea ursăritului nu se putea realiza fără instrumente muzicale. Pe de altă parte, ursarii erau cunoscuți și ca muzicanți.

Practicile ritualice fac parte dintr-un ansamblu de obiceiuri care au la bază idea de puritate și de valoare a familiei.

IV.2. 2. Aspecte de viață specifice romilor căldărari

care trăiesc pe valea Ialomiței

Romii căldărari, din totalitatea neamurilor de romi existente sunt considerați a fi cei mai buni păstrători ai tradițiilor și obiceiurilor specifice etniei rome.

Îi întâlnim în localitatea Movilița, aflată de-a lungul șoselei naționale București-Urziceni, în apropierea Urziceniului.

Romii căldărari din Movilița, își respectă tradițiile cu sfințenie. Nu sunt în număr ridicat, dar sunt cunoscuți mai ales pentru tenacitatea pe care o exprimă în păstrarea obiceiurilor, fapt care determină de cele mai multe ori neînțelegeri cu unitatea școlară din localitate, căldărarii având obiceiul să oprească fetele de la școală.

În județul Ialomița, tipologia comunităților de romi căldărari este aceeași. Sedentarizarea forțată, în anii comunismului reprezentat de Gheorghe Gheorghiu Dej, a determinat apariția unor comunități tradiționale în localitățile Căzănești, Andrășești, Slobozia- cartierul Bora, Fetești- cartierul Vlașca. Sunt renumiți pentru calitățile lor meșteșugărești. Poate nu întâmplător despre căldărarii din Ialomița circulă povești privind faptul că erau solicitați să efectueze diferite reparații la instalații de înaltă complexitate la combinatele și fabricile existente atunci. În prezent, în contextul schimbărilor economice care au loc, căldărarii nu își mai pot asigura existența din practicarea meseriei trasnmisă din moși strămoși. Comunitățile se definesc, însă prin vorbirea limbii, prin raportarea membrilor la un set de cutume, norme care le definesc existența cotidiană.

IV.2.2.1. Vestimentație/port

Se poate face o distincție clară între vestimentația neamurilor de romi. Cei care și-au conservat cel mai bine tradiția sunt nomazii față de romii vătrași care au fost cel mai mult supuși procesului de aculturație de către populația majoritară, mulți dintre ei fiind romi doar din perspectiva conștientizării apartenenței etnice fără a fi vorbitori de limbă romani sau păstrători de tradiții și obiceiuri specifice. Se cunoaște faptul că romii căldărari au fost nomazi, până în anii comunismului reprezentat de Gheorghe Gheorghiu Dej, când s-au adoptat măsuri de sedentarizare forțată.

Vestimentația la romii căldărari reflectă o stare de spirit specifică. Am constatat că diferența dintre foștii nomazi și romii vătrași este dată nu doar de port ci și de înfățișare și atitudine. Primii se disting și prin înfățișare, fiind mai impunători, educați, formați în acest spirit de libertate absolută de lipsă de constrângere. În memoria colectivă, nu doar la căldărarii din Movilița, ci și din alte localități nu există amintirea robiei sau a vieții de argat, cum se mai spune în comunitățile de ursari sau de vătrași. Portul căldărarilor este viu colorat, emană viață și libertate.

Reprezentativ este portul femeiesc, în care predomină culoarea roșu. Fustele sunt frumos încrețite și joase până la glezna piciorului. De la mijloc în sus, se pune o bluză sau cămașă întinsă până la gât. În nici un caz, mijlocul nu este descoperit, așa cum în mod stereotipic în spectacole sau filme apre femeia romă tradițională. Modul în care se îmbracă reflectă modul în care este abordată viața de zi cu zi- în decență, atenție la detalii pentru a nu crea impresii nefirești. Oamenii care au o astfel de atenție, nu pot duce decât o viață axată pe respectarea valorilor morale, ale purității și onoarei.

Până la măritiș, fata poate purta capul descoperit, cu părul legat în două sau trei codițe. În codițe, se pun și bănuți din aur sau argint. Rolul acestra nu este doar de înfrumusețare a fetei tinere nemăritată, dar și cu rol de protecție, argintul având rolul de element purificator și protector, iar aurul fiind aducător de baxt.

După măritiș, femeia poartă batic pe cap. La fel, în părul împletit, poate purta bănuți din aur și argint. Este inadmisibil, ca o femeie căldărăreasă, să se prezinte în fața unui bărbat cu părul neacoperit. „La noi, dacă în fața casei vine un bărbat și femeia iese cu capul neacoperit, este o jignire adusă propiului om. Adică așa ceva aduce rușine pe bărbatul ei și pe ea”- spune Stănescu Dana.

La gât, femeile mai înstărite, au salbe din aur. Aceste salbe se păstrează cu sfințenie în familie, fiind dăruite din generație în generație. Valoarea aurului nu este doar materială, ci și ritualică, aurul având o semnificație aparte de purtător și aducător de „baxt” – noroc.

Femeile poartă fuste lungi, până la glezna piciorului-„doar propriul bărbat are voie să vadă piciorul femeii. Părinte e vorba de sfințenia casei pe care femeia e datoare să o protejeze. Femeia, la noi, poartă batic și nu se machiază decât la nunți și botez. În rest este datoare pentru curățenia casei. Pentru ca neamul să nu fie rușinat. ”

Bătrânii căldărari povestesc cum pe vremuri purtau barbă mare și păr lung. În anii comunismului, când au fost obligați să se sedentarizeze, o măsură care i-a afectat profund a fost să accepte să fie tunși: „Părinte a trebuit, ca să fie pace, să renunțăm la obiceiul de a păstra părul lung si barba mare, întocmai ca Hristos și sfinții de altădată. Am plâns de durere căci ne simțeam spurcați. Ne era rușine de copiii și de femeile noastre. Dar, a trecut. Până la urmă e normal să fim și noi ca ceilalți, să respectăm regulile din lumea asta. Important este ca copii noștri să țină de neam, de limbă și de rușine”.

Bărbații căldărari poartă veste peste cămașă sau doar cămașa, care de cele mai multe ori este viu colorată sau este roșie. Cămășile nu se bagă în pantaloni, ci sunt ținute pe deasupra acestora. Elementul vestimentar aflat de la brâu în sus, nu are voie să fie în interacțiune cu partea trupului de la brâu în jos. După căsătorie, bărbații poartă pălării care sunt împodobite cu pene de păun. Pe vreme de iarnă poartă căciuli de astrahan, care la fel au o pană de păun. Și bărbații, cei înstăriți, poartă lănțișoare și inele din aur.

Material foto oferit de Nea Manșon, rom căldărar

IV.2.2.2. Tradiții și obiceiuri de trecere / de familie – căsătorie, moarte

Cel mai important moment al vieții, pentru romii căldărari din Movilița este căsătoria. Constituirea familiei devine o prioritate care este asumată de părinții și bunicii tinerilor. Această responsabilitate este asumată chiar din momentul în care copilul se naște. La căldărarii din Movilița există obiceiul de logodire a copiilor, încă de la vârste fragede, fără ca aceștia să se cunoască. Urmează, în existența acestora, o perioadă în care interacționează prin joacă. De mici li se aduce la cunoștință că va veni momentul în care vor fi împreună, vor întemeia o familie, astfel că sunt obișnuiți cu ideea, cei doi fiind colegi de joacă și prieteni în timp. Fetele căldărărese, la vârsta de 14 ani, cel târziu, trebuie să fie căsătorite. „La noi, așa este obiceiul. Pentru căsătorie se trec mai mulți pași. Până când băiatul ajunge să trăiască cu fata, trebuie să se respecte anumite condiții”- relatează Stănescu Veta. Părinții băiatului merg în pețit la părinții fetei și se înțeleg pentru căsătorie, în acest sens se stabilește un preț. Mulți consideră că este vorba de un act de vânzare-cumpărare și de încălcare flagrantă a drepturilor omului. Evoluția spre modernitate, în mod inevitabil aduce critici asupra tradiției, care în zilele noastre este mai mult prezentă la neamurile tradiționale de romi, mai ales de căldărari.

Așa-numitul „preț al miresei”, suma de bani plătită familiei fetei de către familia mirelui, reprezintă, de fapt, un fel de plată pentru viitorii copii, care vor aparține familiei soțului și pe care acesta trebuie să-i preia în schimbul unei valori simbolice, întărindu-și astfel reputația, așadar statusul în cadrul comunității. Această plată simbolizează cea mai importantă valoare a căsătoriei rrome: virginitatea fetei. Garanție a solidității și durabilității căsniciei, a coeziunii încuscririi și unui tratament bun al fetei în noua familie, „prețul miresei” este recunoașterea valorii fetei și a aportului ei material în familie, după căsătorie („i rromni kerel buti and-o kher” – soția muncește în casă), protecție a viitoarei mirese în neamul soțului, dar si garant al respectului reciproc („pakiv”), recompensă de la părinții băiatului pentru părinții fetei, fără funcție de schimb, ci de reprezentare, tradițional fiind în aur, nu in bani. Greșeala de a traduce în limba Celuilalt un concept profund ancorat în mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativă, ci numai una conotativ-etnoculturală o fac, deseori, chiar rromii tradiționali. Dacă un căldărar spune: „așa e la noi, se vând fetele la căsătorie”, el traduce greșit în limba română un concept rrom care nici pe de parte nu înseamnă „a vinde”, el încearcă, de fapt, să simplifice faptul ca pentru înțelegerea gagiilor, dar, fără să vrea, le cântă în strună celor care înțeleg greșit situația și aduce argumente denigratorilor neamului rrom. Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) când este vorba de căsătoria fetelor, ci „pokinel” (a plăti), termen al cărui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci și conotativ, însemnând „a prețui” virginitatea miresei, „a valoriza”, „a pune preț, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul purității cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare și prestigiu social în comunitatea tradițională de rromi. În acest sens, sintagma mai apropiată de badevărul culturii rromani este „prețuirea purității miresei”, nicidecum „vânzarea fetei la căsătorie”.

Observațiile realizate de reputatul romolog Delia Grigore, sunt realități pe care le regăsim la neamul rromilor căldărari (în general la neamurile tradiționale de romi), indiferent de zona geografică de locuire în arealul românesc.

Nunta înseamnă, pentru căldărari un moment important al existenței pe pământ, pentru că momentul se pun bazele familiei și a continuității neamului. Petrecerea de nuntă poate avea loc în orice zi a săptămânii, mai ales în prezent, când este o mândrie deosebită dacă sunt tocmiți lăutari celebri recunoscuți în lumea romilor și în funcție de programul acestora, de cele mai multe ori se stabilește și ziua de nuntă.

Aspectul determinant pentru o familie respectabilă și onorabilă este ca fata să fie virgină. Această situație, o regăsim, nu doar la rromii tradiționali ci în toate comunitățile rurale tradiționale, indiferent de etnie. La romii căldărari, s-a păstrat această credință, convingere și necesitate. Consider că legile care le ghidează existența zilnică, modul în care actul căsătoriei trebuie onorat are conotații creștine.

„Pe vremea , bătrânilor mei, când mergeam cu căruțele până la Dubăsari și la Satu Mare și la Timișoara, la căsătorie, tinerii făceau un mare jurământ. Jurau în fața șatrei. Se punea nicovala și ciocanul, uneltele pe care urma să le folosească de acum ca bărbat însurat, pe care se așeza o bucată de pâine și de slănină. Băiatul îi dădea fetei din mâncare, după care îi jura ca va fi cu ea câte zile îi va da Dumnezeu, apoi se închina. La fel făcea și fata. ”

Un ritual, care semnifica jertfa, spiritul de muncă pentru familie, de dăruire și de respectare a rolurilor date de Dumnezeu. În prezent, tinerii însoțiți de alai mare, în muzică lăutărească, merg spre biserică pentru oficierea cununiei religioase. În timpul cununiei, mai au obiceiul de a pune, la intrarea în biserică, pălăria în fața preotului, acesta să trecând peste ea, având convingerea purificării și aducerii de binecuvântare. Am fost profund impresionat de acest gest, știind că pălăria este un adevărat loc al norocului, nefiind atinsă de nimeni în familie. Bărbați căldărari care puneau pălăriile în fața mea, în sfânta biserică, pentru a trece peste ele. Nu mai pomenisem așa ceva. Mai târziu, în localitatea Bărbulești, am revăzut acest obicei și la romii ursari tradiționali.

După oficierea cununiei religioase, romii merg la restaurant unde petrec. Pe vremuri, mergeau la casa socrului mare.

Așa cum am precizat, virginitatea fetei este o garanție a trăiniciei și purității noii familii. Cu câteva zile înainte de actul cununiei, se pregătește o cameră curată, patul este învelit cu un cearșaf alb…. O femeie sau mai multe, așteaptă tăcute și emoționate la ușa camerei, pentru a se confirma starea de virginitate a fetei. Puritatea fetei este omagiată printr-o masă a onoarei fetei, la care participă femeile din ambele familii. Este așa zisa petrecere a rachiului. Fata primește batic, de acum este femeie măritată. Fata rămâne la casa băiatului, iar părinții ei aduc zestrea fetei: obiecte de uz casnic, lenjerii etc. În timpul sărbătorii de nuntă, fata primește și salba de aur din partea mamei și alte daruri. „Eu aveam 13 ani, când m-au măritat cu Iorgu. Am primit zestre, fuste, perne, plăpumi, cearșafuri și 10 ducați”.

Fiecare mireasă poartă un talisman primit de la mama sa, în ziua nunții. Soacra mică îi dăruiește fiicei sale un talisman, un obiect care să îi poarte noroc în noua viață pe care urmează să o înceapă. Fiecare mamă păstrează un obiect pe care știe că îl va dărui fiicei sale în ziua nunții. „Când s-a măritat fiica noastră, i-am dat un ban din salba mea pe care o am de la bunica. I-am prins bănuțul de aur la mână, ca să aibă noroc, o viață fără prea multe griji, un soț care să o iubească și care să o respecte. Eu de la mama mea am primit un inel vechi, pe care și ea îl avea de la bunici. Fiecare mireasă primește câte un astfel de talisman. Noi, țiganii, ne iubim tradițiile! Ele ne fac oameni”, a mai spus Daniela Văduva.

Discutând cu femeile căldărărse, din cartier, am remarcat faptul că și aici există interdicții pe care le regăsim în multe alte comunități de căldărari, precum: nu au voie să meargă în calea bărbatului; capul trebuie acoperit, nu trec prin fața căruței propriului bărbat, nu se ating de pălăria acestuia. La o simplă privire, astfel de interdicții par a fi nesemnificatice. În realitate, au un rol important în tot ceea ce înseamnă o filozofie de viață raportată la opoziția pur-impur. Sunt caracteristici care definesc viața romilor tradiționali.

La un timp, după căsătorie, membrii familiilor celor doi tineri, așteaptă cu nerăbdare, vestea care înseamnă împlinirea familiei constituite- nașterea. Starea de graviditate, este anunțată de tânăra femeie, mamei soacre și propriei mame. Sarcina este considerată o adevărată binecuvântare pentru familie. De aceea, imediat după ce s-a primit vestea, mama soacră merge la biserică și anunță preotul. Acesta se prezintă la casa tinerilor căsătoriți și le citește o rugăciune de sănătate, stropește casa cu agheazmă. Personal, din experiența de preot ortodox, nu am constatat la nimeni, până la acești rom căldărari, ca la momentul în care se confirmă sarcina unei femei, mama să vină la preot să ceară ajutor în rugăciune și binecuvântare. Am fost surprins pentru că mulți colegi de breaslă, preoți, îmi spuneau că o să fiu în situația să fac multe dezlegări, deoarece au obiceiul să ceară dezlegare la preot pentru vorbele grele pe care le mai rostesc. Am avut și astfel de situații, dar această solicitare m-a surprins plăcut și m-a bucurat în mod deosebit. Iată, că sunt oameni cu principii, oameni care se uită către cer, către Dumnzeu în momentele cu adevărat importante pentru viață.

Urmează, până la naștere, o perioadă de mare atenție, de respectare întrutotul a unor obiceiuri care trebuie să asigure sănătatea copilului și a mamei. Pe toată perioada sarcinii, se are grijă ca femeia să nu fie în contact prea mare cu alte persoane străine. Împletirea nou-vechi, la romii căldărari se reflectă și prin faptul, că au început să acordă atenție consilierii medicale. Sunt oameni mai înstăriți, cu o altă perspectivă socială și probabil din acest motiv, nu este nici o problemă să meargă la medic pentru a se realiza monitorizarea sarcinii.

Un aspect, foarte apreciat de preotul din localitate, despre care nu aveam știință, este că începând cu luna a 6-a, femeia gravidă stă singură, bărbatul nu are voie să se atingă de ea. Reguli păstrate cu sfinețenie pentru a se asigura o naștere curată și implicit binecuvântată. Nu sunt oameni care merg regulat la biserică, dar principiile lor de viață au o coordonată creștină, uitată în societatea actuală, de mulți alți oameni.

În prezent, nașterea se realizează la spital, față de vremurile în care moașa asista nașterea chiar la roata căruței.

Există obiceiul, ca la momentul aflării sorocului nașterii, noul tată al comunității, să sacrifice un animal, porc sau oaie și să facă cinste cu mâncare și băutură în cadrul comunității. Bătrânilor din cele două familii, din partea băiatului și a femeii, li se acordă o atenție deosebită, la fel și nașilor care vor boteza copilul. Numele va fi stabilit de nași. Nașa copilului, împreună cu mama soacră duc la biserică apă curată de fântână, pe care preotul o citește. Cu această apă, femeia lăuză, de acum, se va spăla și îl va spăla pe copil. Urmează o perioadă foarte delicată pentru femeia care a născut, deoarece timp de 6 săptămâni, cât durează starea de lăuzie, o serie de interdicții vor fi respectate cu rolul de protecție. Toți membrii familiei se vor comporta foarte atent cu lăuza, îi vor satisface toate poftele, vor avea grijă să nu o supere. „Perioada de sarcină și de lăuzie, chiar dacă eram pe drumuri cu căruțele, a fost cea mai plăcută. Începând cu bulibașul toți oamenii șatrei nu știau cum să fie alături de mine”-relatează bătrâna căldărăreasă Ioana Drăgușin.

Botezul este și el înțeles ca un act magic de purificare, apa sfântă (aghiazma) fiind luată din biserică de femeile, care, mai târziu, își vor stropi casele și rudele pentru a le proteja de impuritate – „maxrimos”. După botez, timp de o zi, copilul nu trebuie să fie sărutat de nimeni pentru a nu-i fi furat botezul. Sunt realități prezente și la rromi căldărari din Bora, care la ieșirea femeii din starea de lăuzie, se consideră oportun ca botezul să fie realizat. Dimensiunea petrecerii, este în funcție de puterea financiară a familiei. Petrecerea se face cu lăutari, copilul, mai ales dacă este primul născut și băiat, are o amploare deosebită. Copilul primește daruri multe, inclusiv aur. Un aspect inedit, pe care nu l-am constatat la romii căldărari, este că la momentul botezului în curtea casei se aprinde un foc, care arde până când se încheie petrecerea de botez.reminiscențe, probabil ale unor tradiții ancestrale, în cadrul cărora focul era considerat element purificator.

Dacă copilul este băiat, trei băieți, îi vor ura sau îi vor ursi așa: „ Pâine, sare să ai în casă / Galbeni mulți să ai pe masă!/ Să ai noroc de copii / Cum sunt strugurii în vii! / Când vei bate cu ciocanul/ Să aduni mălai și banul! / Când vei striga „Căldărar bun!” / Să iasă lumea în drum! /Cazane să le repari,/ În buzunare bani să ai!”.

Dacă copilul este fată, trei fete, îi vor ursi: „Să fii curată ca apa de izvor!/ Să fii frumoasă ca zânele din cer! / Dar de boi să ai cu sacul,/ Să te iubească bărbatul! /Pâine, sare să ai în casă,/ Galbeni mulți să ai pe masă!/ Să ai noroc să faci copii / Cum sunt frunzele în vii! / Bani să ai în buzunare! / Copilul bunic să fie / Cum sunt strugurii în vie!/ Noroc să ai pe limbă De urât să-ți fie scârbă!”.

La împlinirea vârstei de un an, se taie moțul sau turta dacă este fetiță. Sunt practici ritualice, pe care le regăsim și la populația românească din mediul rural. Cred, că un specific aparte, îl reprezintă aprinderea focului, obicei întâlnit doar la căldărari. Probabil, că sunt reminiscențe ale unei credințe vechi, care străbate prin istorie, tocmai din India, focul având un rol de purificare existențială în lumea aceasta ca o șansă pentru o viață curată dar și de trecere spre o altă lume.

În sărăcia socială și de educație școlară, romii tradiționali conștientizează păcatul pruncuciderii. Mare rușine apasă pe familiile care fac acest pas, de cele mai multe ori acestea se află în situația de a părăsi comunitatea. Stigmatul rușinii se perpetuează și pentru urmași. Termenul LAJO- rușine, are o semnificație complexă, astfel că în educația copiilor, am auzit ca formă de adresare – este rușine să faci așa ceva.

Într-o astfel de comunitate normele de viață, se raportează chiar strict la cutume, interdicții care impun un comportament moral.

X

Momentul de trecere finală, spre o altă lume, este atent marcat de căldărari.

În viața de zi cu zi, nu îi auzi vorbind despre moarte. Au obiceiul să rostească „lemne și piatră la fundul mortului” așa cum țăranii români spun „morții cu morții, vii cu vii”. Sunt cuvinte care ascund tradiții pierdute în sutele de ani care îi despart de India, unde ritualul de trecere era marcat de ardere, de purificarea zeului Agni. În prezent, moartea este abordată în spiritul opoziției pur-impur. De moarte nu se vorbește. Cel decedat nu este ținut în casă, ci în curte, în afara casei. Omul, prin moarte se spurcă și de aceea nu trebuie ținut în casă putând aduce mult nenoroc membrilor familiei. Scăldatul mortului, așa cum este obiceiul de a fi spălat, este realizat de alți romi, de regulă oameni mai necăjiți, respectiv de vătrașii din localitate. Seara, la priveghi, se aprinde un foc care este vegheat să nu se stingă, mai ales că sunt arse, obiectele precum pernele pe care s-a așezat, cearșafurile, pături, haine etc. Pomana se face doar cu haine noi. Capul mortului este acoperit cu o pânză albă, având o gaură în dreptul gurii, cu credința că sufletul iese din corp pe parcursul timpului cât rămâne pe pământ.

Și la căldărari, mortul nu este scos din casă decât prin spate sau pe o fereastră. Moartea este plătită cu bani puși pe ochii mortului, puși în buzunarele hainelor și aruncați pe drumul către cimitir la răspântie de drum și în fața cimitirului. De asemenea, sunt aruncate monede pe sicriu în momentul îngropării. O practică pe care o au, este de a nu săpa o groapă adâncă ci de a amenaja mai mult spre suprafață un cavou bine zidit. O reminiscență care parvine din India?, din hinduism, morții fiind arși și nu îngropați. La care se adaugă convingerea căldărarilor că pământul nu poate fi decât spurcat de călcăturile oamenilor…

Probabil că în vremea nomadismului decedatul era ars. După înmormântare, se face o gaură în mormânt, sau se amenaează un loc special în cavou, se pune pâine, sare și vin.

După înmormântare, numele celui decedat nu este pomenit, existând superstiția că pomenirea numelui înseamnă chemarea lui din lumea cealaltă. Timp de 6 săptămâni, zi de zi, o copilă sau o femeie bătrână, trebuie să ducă apă la mormânt, să tămâie și să aprindă lumânări.

IV. 3. Meșteșugurile practicate de romii de pe valea Ialomiței

Din momentul atestării lor în Europa, se evidențiază ocupațiile avute de aceștia. Sunt amintiți ca fierari, arămari, potcovari, aurari, argintari etc. Veniți din India, strămoșii romilor au practicat meserii care le puteau asigura existența, rezultând un adevărat monopol ocupațional la nivel de apartenență de neam.

Există tendința de a susține că romii au avut o măiestrie deosebită în practicarea unor meserii precum: fierăritul, arămăritul etc. Astfel de abordări parcă stabilesc o predispoziție din naștere, genetică a romilor față de anumite meserii și de aici și spre altceva…

Consider că romii au dezvoltat, de-a lungul timpului, în lungul drum din India către o altă lume, o cultură cu caracter funcțional, adapativă la realități economice cu care au intercaționat. De remarcat faptul, că în nomadism nu puteau practica decât meserii care să confere avantaje materiale imediate. Pe de altă parte, să nu uităm faptul că proveniența istorico-geografică este un leagăn de civilizație culturală și materială pentru umanitate.

La romii care trăiesc pe valea Ialomiței, constatăm că apartenența de neam este realizată și din perspectivă ocupațională. Meseriile tradiționale, din păcate, au devenit amintire în comunitățile existente datorită dinamicii social-economice și culturale.

IV.3.1. Prelucrarea fierului

În tradița orală a romilor se spune că prelucrarea metalelor este ceam mai importantă ocupație. În efortul de promovare a culturii și istoriei romilor, de demontare a stereotipurilor și prejudecăților față de romi, există, în mod inevitabil și tendința de a se exagera. De exemplu, pornind de la afirmația istoricului P.P.Panaitescu care a evidențiat rolul pe care romii, ca robi, l-au avut în economia medievală a Țărilor Române, precum și afirmațiile unor călători străini privind monopolul pe care țiganii îl aveau asupra „artelor mecanice”, unii dintre reprezentanții romilor consideră că arta prelucrării metalelor a fost adusă în spațiul românesc de către romi.

Descoperirile arheologice, atestă că prelucrarea metalelor era o realitate firească pe teritoriul românesc încă din sec.al III-lea – al II-lea î.d.Hr.. Probabil, că ceea ce au adus nou țiganii, a fost o specializare pe domenii meșteșugărești: prelucrarea fierului sau fierăria propriu-zisă, potcovăria, caretăria, feroneria, prelucrarea ramei în diferite obiecte, prelucrarea metalelor prețioase, prelucrarea lemnului care a determinat specializări pe diferite meserii (lingurari, covătari, albieri, lădari, rotari, căruțași).

În ceea ce privește prelucrarea fierului, în localitățile de pe valea Ialomiței, în comunități de romi din Alexeni, Manasia, Broșteni, este o ocupație prezentă doar la romi/țigani, unii dintre ei purtând și numele de Fieraru sau Fieru. La Broșteni și astăzi se amintește, în tradiția orală de cei doi fierari pe care boierul Evanghelie Zappa i-a păstrat pentru el la moșie, după dezrobire, datorită talentului extraordinar avut în prelucrarea fierului.

Un fierar țigan ambulant

Meșterii fierari de etnie romă, sunt amintiți în multe sate românești. Termenul fierar reflecta chiar apartenența la etnia romă. De regulă fierarulîntr-un sat românesc, nu putea fi decât un țigan. În satele de pe valea Ialomței, mai sus amintite, prelucrarea firului are un rol exclusiv agrar. Fierarii repară sau confecționează: unelte agricole (sape, săpăligi, greble, seceri, coase, brăzdare, cuțite de plug, cazmale, greble etc), topoare, foarfeci de tuns oile, cuțite, potcoave. Fierarii au ateliere speciale, care cuprind: nicovala, care poate fi de mai multe tipuri („de pamânt” – înfiptă direct în pământ sau de „butuc” – înfiptă într-un butuc de lemn), foalele (de mână sau de picior), ciocanul, dalta, diferite tipuri de clești și pile, nituitoarea, crestătoarea, dințuitoarea, dornul, priboiul, boltul, burghiul, ciocane de diferite mărimi cu funcționalități distincte etc.

Atelierul de fierărie, pentru a fi accesibil este situat la drum, în afara casei sau a curții. Pe vremuri, atelerele de fierărie erau foarte solicitate de țăranii români: „Părinte, pe vremuri era trai bun pentru un fierar, pentru că toți țăranii rumâni veneau la țigan pentru repararea uneltelor. Primeam mai ales legume (porumb, cartofi, fasole). Chiar și pe vremea comuniștilor trăiam bine că eram angajați și pe la CAP unde aveam atelier de fierărie cu de toate. Acum e mai greu, că se găsesc de toate la magazin. Bătrânii sunt cei care știu că unealta cea mai bună o face fierarul nu o cumperi de la magazin că se strică repede. Acum, am devenit mai mult potcovari. Facem potcoave…”. Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece, prin ciocănire repetată a fierului căruia i se dă forma dorită. De asemenea, exista și prelucrarea la cald, de „fierbere a fierului”, care era apoi prelucrat. Fierari romi, din relatările culese, pe vremurile nomadismului, fierăria era purtată în căruță. Vatra fierarului era realizată la nivelul solului. Se amenajau foale din burduf făcut din piele de capră sau de oaie, cu țeavă de suflat îngropată în pământ. Foalele erau acționate manual, de nevasta fierarului sau de copii. Sedentarizare, în timp a adus și o specializare a fierarilor.

În satele amintite mai sus, există un număr de 8 ateliere de fierărie. În prezent, fierarii care sunt de etnie romă, sunt specializați în potcovărie.

Fierarul DRĂGOI NICOLARE din Alexeni

Fierarul Drăgoi Nicolae, din Alexeni, mi-a prezentat uneltele folosite: lingura, cu care se curăță copita calului înainte de a se bate potcoava și cheia care este o pilă cu dinți mari, cu care se netezește copita calului după ce s-a bătut potcoava. Alte unelte folosite sunt: cleștele, ciocanul, lupul (unealta în care potcovarul prinde și strânge fierul), instalația de priponire a calului numită „război” (un sistem de butuci și pari de lemn între care calul va fi priponit în „chingi și țevi”), un trepied de potcovit calul („boc”). Tehnica de potcovire cuprinde următoarele etape: curățirea de pietre a copitei calului cu lingura, cu cleștele sau cu coada cleștelui; tăierea unghiei crescute anormal. „Bătrânul meu, tata mare era considerat și veterinar sau vraci de animale pentru că știa să tămăduiască animalele bolnave”. „Potcoavele de cal și de bou au, în partea din față, o ridicătură care protejează copita. Cuiele folosite se numesc „caiele”, pentru cal și măgar și „aschii” pentru bou, unde potcoava este despicată. Există și potcoave „de coseală” pentru caii care calcă într-o parte și potcoave „de țăcăneală”, pentru producerea unui zgomot placut (în special pentru birjele din orașe)”.

Un alt tip de potcoave realizate de fierari sunt „potcoavele de gheață”, numite

și „potcoave țigănești” care se legau peste încălțăminte, pentru a nu aluneca iarna pe gheață.

O alta specializare a fierăritului este caretăria, „legatul căruței”, care constă în trasul șinelor pe roți și al legăturii de fier de la dricuri, prin legarea osiei cu dricul. „Încălțarea Roților”, se face la cald prin „fierberea” metalului și prin lovirea cu ciocanul la locul îmbinării, pentru

prindere.

Aceste aspecte specifice practicării meseriei de fierar în mare măsură sunt amintiri ale fierarilor bătrâni care mai trăiesc. Producția de fabrică s-a impus în detrimentul micilor meseriași.

Fotografie oferită de fierarul Drăgoi Nicolae- potcovirea calului Fulger, anul 1976

Un element indispensabil pentru un atelier de fierărie – foalele

IV.3.2. Prelucrarea lemnului

Prelucrarea lemnului, este o ocupație specifică romilor rudari. Din explicațiile lingviștilor și etnografilor, termenul rudar provine din slavonul ruda, care înseamnă groapă de minereu. Rudarii, inițial au fost culegători de au din nisipurile aluvionare ale apelor curgătoare. În timp au procedat la prelucrarea lemnului moale de pe malurile apelor curgătoare. La noi în țară, cel care s-a ocupat de studierea acestuie neam, a fost Ion Chelcea.

În județul Ialomița, rudari trăiesc în orașul Urziceni, Malu Roșu-situat pe râul Sărata afluent al Ialomiței și în localitatea Fierbinți. În prezent meșteșugul nu mai este practicat, în amintirile bătrânilor rudari, mai ales din Fierbinți, ocupația este încă prezentă. Materialul lemnos de esență moale, prezent de-a lungul Ialomiței a consituit materia primă necesară pentru confecționarea de unelte simple. Lemnul a fost folosit nu doar pentru construirea caselor, dar și a mobilierului, a ustensilelor și obiectelor casnice, a mijloacelor de transport-căruțe și sănii.

În cadrul prelucrării lemnului, în funcție de solicitările existente, au apărut specializări, precum: rotăritul – rudarii specializați în confecționarea roților de căruță; butnăritul/dogăritul- confecționarea vaselor mari (butoaie, căzi) folosite pentru păstrarea vinului, a țuicii și a fructelor; butnarii- confecționarea obiectelor casnice din lemn (blide, maiuri d bătut rufe, donițe etc); covătarii sau albierii; lingurarii- ocupație foarte bine reprezentată și în przent sunt rudari din Fierbinți care mai comercializează prin piața Urziceniului linguri, polonice, cupe, fuse și linguroaie din lemn; lădăritul – specializarea în mobilier (mese, scaune, dulapuri etc.), pe vremuri mai ales în lăzi de zestre, lăcrițe și tronuri.

Mobilierul tărănesc era confecționat de meșterii rudari. De aceea și mobilierule ra numit rudăresc.

O poveste de viață, în care se îmbină practicarea rudăritului cu experiențe de viață: „Bunicul meu din partea tatălui s-a născut și a trăit în satul Malu-Roșu comuna Armășești județul Ialomița, la 12km de Urziceni. Părinții lui, Drăgan și Ana așezați în satul Malu-Roșu în anul 1904, fapt ce reiese din actul de vânzare cumpărare pe care îl dețin, prin care Maximilian Drăgan devenit ulterior Gangă, cumpără de la Ulmeanu Marin 720 m pătrați de teren intravilan- act de vânzare-cumpărare autentificat în notariatul din Călărași. Devine proprietar și se căsătorește cu Gangă Ana din satul Cotorca cu care are un fiu pe Zaharia Gangă și o fiică Tudora care moare la vârstă fragedă. Trebuie menționat că el vine din Ardeal și primește în proprietate pământ (teren arabil ) în procesul de împroprietărire și de populare a Bărăganului. Este de neînțeles de ce a dorit să se treacă pe numele soției în urma căsătoriei și de asemenea și copiii pe numele de Gangă . Așadar Drăgan Gangă de meserie rotar, îl învață pe Zaharia meseria fără a-l da la școală . Practicarea meseriei i-a conferit un trai bun spunea bunicul, asta în comparație cu plugarii din sat care trăiau din greu.

Meseria de rotar presupune multă muncă, răbdare, pricepere, dar și talent și taine cunoscute și transmise din tată-n fiu. Această meserie l-a ajutat să se integreze foarte ușor în comunitatea de mocani –crescători de animale și plugari . Și-a câștigat numele de Zaharia Rotarul fiind căutat până și de oameni din satele vecine precum Jilavele sau Armășești.

Zaharia Rotarul, mergea la om acasă alegea materialul asta însemna doar salcâm uscat de 3-4 ani, bușteni groși care erau duși la atelier. Atelierul era un șopron, o aplecătoare pe spatele casei în care se găsea o tejghea de lemn ce avea o menghină încorporată cu fus tot din lemn, pe tejghea se găsea rindele de mai multe feluri cu diferite forme și mărimi, cuțitoaie de asemenea de diferite mărimi, daltă și dăltițe, ciocan de lemn pentru înspițat, fierăstrău joagăr, pene pentru despicat bușteni, topor, toporaș și cel mai important dar și cel mai mult folosit era barda (un topor cu o lamă mai lungă foarte bine ascuțită). Din ce am găsit la noi acasă pot relata piesele componente ale unei căruțe : roți confecționate în totalitate din lemn ce se compune din căpățână, spițe (foarte bine șlefuite), și colac care era asamblat peste spițe pe un cadru special din lemn (mașină de tras colacii), colacii fie erau dintr-o bucată fie din trei obezi. Ansamblul din față era alcătuit din scaun de sus și scaun de jos, în scaunul de sus se asamblau lointrele care aveau să susțină la final coșul sau tronul căruții, iar în scaunul de jos se asamblau cracii pe care ulterior se asambla crucea căruții și oiștea ce avea să permită virarea stânga/dreapta, scaunul din spate era oarecum asemănător cu cel din față ceea ce deosebea era că pe scaunul de jos se asamblau lișițele (două bucăți de lemn de forma unei crose de hochei ce traversau scaunul și se montau pe inima căruții, de asemenea în partea de sus a scaunului se asamblau al doilea rând de lointre. Toate aceste piese și subansamble trebuiau „legate” adică îmbrăcate în fier, această etapă era făcută de un meseriaș fierar care trebuia să aibă o colaborare strânsă cu rotarul .

În cazul bunicului meu fierarul cu care colabora îi era naș de cununie pentru că tot timpul când amintea de el îi spunea „naș Petre fierarul”, toată partea metalică ce îmbrăca lemnul trebuia asamblată cu fierul înroșit și asigurată cu șuruburi cu cap pătrat nu hexagonal sau cu nituri confecționate tot de fierar atât șurubul cât și nitul.

Meseria aceasta de rotar, tatăl meu nu a fost lăsat să o învețe. A fost dat la școală să învețe carte dar unchiul meu Dumitru a mers la școală până la clasa a 7 –a, după care l-a oprit acasă să învețe meserie și a învățat. El a practicat această meserie atât în perioada comunistă cât și în perioada postdecembristă. Unchiul Dumitru(Mitel) așa cum l-au cunoscut toți sătenii a practicat meseria într-un atelier deschis în curtea noastră în care am crescut de aceea am redat cu lux de amănunte cele ce am văzut. Tatăl meu, Vasile Gangă a învățat carte așa cum l-a îndemnat bunicul și a reușit să fie absolvent de liceu teoretic și să lucreze ca gestionar în silozul de la Fierbinți. Revenind însă la bunicul Zaharia Gangă aș putea să-l caracterizez ca fiind un om foarte calm aș putea spune exagerat de calm, așezat, foarte hotărât, ambițios și mândru de statutul său de meseriaș și fruntaș în sat . Un familist convins se căsătorește în anul 1938 are 3 copii, primul a fost băiat, a urmat o fată, iar cel de-al treilea copil s-a născut în anul 1950, fiiind tatăl meu Vasile Gangă.

Așadar bunicul a luptat în cel de al doilea război mondial din anul 1940 până în anul 1944, când cade prizonier la ruși așa cum el povestește. Pentru bunica mea a fost o perioadă grea, de încercări de tot felul rămasă acasă cu socri era mai tot timpul presată să meargă să se intereseze la sfatul popular de cei din război dacă nu cumva a venit și Zaharia. Momentul cel mai greu se consumă în anul 1944 când asupra zonei noastre se instalează o secetă mare ceea ce generează lipsuri mari iar bunica ne spunea ,„și a fost maică o foamete mare atât de mare că vindeam din casă pentru un ciur de mălai, iar Drăgan văzând că Zaharia nu mai vine acasă singurul lui băiat fusese dat dispărut, a vândut tot pământul și a plecat în lume de nu mai știm nimic de el” . Așadar spiritul de jertfă al bunicii și dorința de a-și scăpa copiii de la moarte o împinge să plece să bată ușile în cuie și să plece în Vlașca, o zonă în care se făcuse porumb și grâu, aici muncește doar pentru hrana ei și a copiilor ei iar ulterior când timpurile s-au schimbat în bine, a revenit la Malu-Roșu și a reașezat gospodăria. În tot acest timp ne spunea, că nu încetat niciodată să spere că îl va revedea pe bunicul. Și minunea s-a întâmplat, în iarna lui 1948, bunicul Zaharia vine acasă, eliberat de către ruși ajunge prin mijloace proprii în sat, deși nu știa carte s-a orientat foarte bine. Ajuns în sat noaptea nu s-a dus acasă direct pentru că s-a temut ca soția lui bunica Ștefana să nu se sperie, așa că s-a dus la finul lui Vasile al lu Mățic undeva în sat și acesta a venit și a anunțat-o pe bunica care nu a dat crezare spuselor. Bunicul Zaharia a ajuns acasă la copiii lui. În primăvara acelui an și-a redeschis atelierul de rotărie și viața lui reintră în normal și….. în anul 1950 se naște cel de-al treilea copil și anume Vasile Gangă tatăl meu. Bunicul niciodată nu se ascundea de faptul că e țigan/rom(mai deloc folosit), a încercat și a reușit să fie om și nu orice om ci un om de cuvânt hotărât și care impunea respect prin atitudine seriozitate și mai cu seamă prin meseria pe care o practica. Nu a vorbit limba romani motivul fiind „să nu râdă rumuni dă noi” așa ne spunea la rândul ei și mama, că e bine să vorbim românește și nu țigănește.

La Muzeul Național al Agriculturii, alături de căruța donată muzeului

IV.3.3. Prelucrarea aramei

Meșteșug specific romilor căldărari din Movilița, arămăritul consta în prelucrarea ramei sau a cuprului. Arama/cuprul are propietăți precum: maleabilitate, ductibilitate, conductibilitate termică. În istorie se știe că a stat la baza obținerii bronzului (aliaj cu staniu) și a alamei (aliaj cu zinc).

În ceea ce privește tehnica de prelucrare, aceasta cuprinde urmtoarele etape importante: topirea, decălirea, baterea si alămirea. Uneltele utilizate sunt: nicovala, compasul de trasare, dorn, ciocan din lemn, dălți, piulițe, foale. Pentru topirea aramei, se realiza un cuptor de pământ. Era ridicat și apoi ars timp de câteva zile. În procesul de prelucrare a aramei, se folosește așa numita alămire țigănească- procedeu unic și inedit transmis din generație în generație, în cadrul familiei, fiind un secret profesional care nu se divulgă nimănui. Personal, am întâmpinat probleme în efortul de a afla în ce constă, deoarece căldărarii cu care am vorbit, mi-au spus – „Părinte, tehnica e secretă și noi am jurat pe nicovală și slănină de porc să nu spunem, că altfel viața ni se va duce și amarul va cădea pe familiile noastre. Nu putem nici să te mințim, că ești om a lui Dumnzeu. Recunoaștem, mai bine că nu putem să vorbim despre ce am jurat să păstrăm cu sfințenie în neamul nostru”.

Alămirea se referă la modalitatea de îmbinare a părților componente a unui vas.

Dupa ce au fost croite și aduse la dimensiunile dorite, părțile se taie pe margini în profil de coada de rândunică, se inserează una în cealaltă, dupa care îmbinarea se bate foarte bine. La bataie, arama se călește. Decalirea se face prin introducerea de mai multe ori în groapa cu jaratec prevazuta cu foale de groapa. Operatiile se repetă succesiv pentru a asigura durabilitatea și soliditatea încheieturii. Esențial, în tehnica de prelucrare este alămirea și ciocănirea.

Vasele confecționate de căldărari, sunt: vase mari- alambicuri, cazane mari țuică, diferite cazane de uz diferit; cazane de ritual religios (cristelnițe, căldărușă de bobotează etc); vase mici sau medii, de uz gospodăresc- căldări, tăvi, tigăi, căni, oale, ibrice etc.

IV.3.4.Cărămidăritul

Romii cărămidari îi întâlnim în localitățile Malun Roșu, Fierbinți, Alexeni, Manasia,. Broșteni, fiind cunoscuți și cu denumirea de țigani vătrași. Denumirea reflectă calitatea de romi sedentari, romi stabiliți pe vatra unei așezări și care nu sunt vorbitori ai limbii romani.

Tehnica de obținere a cărămizii o cunoșteau doar acești romi, poate că nu întâmplător cărămida obținută este numnită și „cărămidă țigănească”. La o analiză sumară a construcțiilor de ev mediu, cu precădere zidurile mănăstirilor din Muntenia și Oltenia, zidurile bisericilor sunt construite cu acest tip de cărămidă.

Meșterii cărămidari știau care era pământul cel mai bun pentru confecționarea cărămizii. Știau după: culoare, consistență, miros și după consistență. Pământul scos la suprafață, lutul, era amestecat cu apoă și luat apoi de „patru ori la sapă”, adică amestecat și bătut cu picioarele apoi cu mâinile pe „masa de cărămidă”. Lutul bine frământat se introducea cu mâinile într-un tipar de lemn, se presa, se nivela și apoi se răsturna și se așeza pe arie, peste un strat de pleavă. Cărămizile erau apoi lăsate să se usuce la soare. După uscare, urma stivuirea în grămezi, pentru ca aerul să circule printre cărămizi. După alte câteva zile, se construia cuptorul de ars cărămida. Tehnica de construire era știută doar de meșterii cărămidari. Materialul de ardere era de esență moale, ciocani sau crengi uscate. Se ardea mocnit timp de câteva zile. Cărămida țigănească și astăzi constituie un material de construcție original, deosebit de rezistent și eficient ca material de construcție. Multe dintre casele din valea Ialomiței sunt construite cu această cărămidă. Vechiul conac al boierului Evcanghelie Zappa, din care a mai rămas doar ziduri ruină, era construit din această cărămidă.

Cărămidărie în apropiere de Urziceni, pe malul Ialomiței

IV.3.5. Practicarea ursăritului

Romii ursari sunt reprezentativi, prin numărul mare, care trăiesc pe valea Ialomiței, în localități precum: Bărcănești-satul Condeești, Borănești, Urziceni, Bărbulești, Sinești.

De unde vine denumirea de ursari?

Se poate avansa ideea că romii talentați la muzică erau solicitați de dresori (circari) pentru a realiza dresajul urșilor. Astfel, puiul de urs adus din sălbăticie era pus cu picioarele pe jăratec în timp ce muzicantul îngâna o melodie la un instrument. Se forma, așadar instinctual Pavlovian –reflexul condiționat. Ursăritul depășea zona de circ ambulant, de divertisment gustat de spectatorii de ocazie, fiind o practică mistico-religioasă. Jucatul ursului în bătătura casei, era semn de noroc și prosperitate – proprietatea apotropaică; dacă un membru al familiei era bolnav se ardeau fire din blana ursului pe lângă cel bolnav care urma să se tămăduiască sau era pus să “joace” pe cel bolnav– proprietate taumaturgică; daca tinerii căsătoriți nu procreau, ursul era pus să treacă peste tineri – propritate de fertilizare. Această ocupație nu asigura însă un nivel de trai acceptabil, astfel că asistăm la apariția unor ocupații complementare, respectiv: lăutari (muzicanți); pieptănari; vindecători sau/și vrăjitori; ceaunari; argintari și aurari (cei ce confecționează bijuterii din argint și din aur) etc. .

Meseria ursăritului nu mai este practicată, încă din anii comunismului, din anii 60 – 70. Atestați încă de la începutul secolului al XIII-lea, în Europa Balcanică, ursarii au plasat „ursăritul” între spectacol de circ ambulant și practică magico-tămăduitoare. În tradiția populară, ursul este un simbol al puterii cu virtuți apotropaice, taumaturgice și de fertilitate.

„Pe vremuri, pentru țăranii rumâni și chiar pentru boieri, așa cum povestea tata mare, era foarte bine ca ursul să joace pe bătătura casei, pentru că astfel era apărată de duhurile necurate ( proprietatea apotropaică), sau se tăiau fire din blana ursului pentru a fi arse in casă sau la capul celui bolnav de frică (proprietate taumaturgică) și chiar era pus să treacă peste tinerii luați ca să aibă familie sănătoasă și puternică cu copii mulți (proprietatea fertilității)”. În tradiția populară, călcătura ursului vindeca de iele, de sperietură, de deochi, de farmece, de cununii legate și de alte boli.

Romii ursari, de pe valea Ialomiței erau o realitate firească prin satele și târgurile din apropierea Bucureștilor. Sedentarizarea din anii comunismului a impus renunțarea la această practică. Mulți dintre cei care practicau ursăritul s-au reprofilat, lucrând ca fierari și lăutari, sau angajați in întreprinderile rurale și urbane din perioada comunistă.

Sugestivă este povestea uniui ursar privind practicarea acestei meserii. Este vorba de ursarul Bozică din satul Condeești: „Vișan Gheorghe este numele meu, așa cum scrie în buleten. Țiganii mă știu cu numele de Bozică. M-am născut pe 13 august 1929, când România avea rege. Aici m-am născut, în Condeești. Aici m-am însurat și am avut 7 copilași. Tata se chema Vișan Ion, așa cum scrie și pe monomentul de la biserică, că tata a luptat pentru țară, 5 ani a fost plecat dacasă in Rusia. A fost prisoner săracu la ruși da niciodată n-a vut să vorbească acasă de război. Doar cu un învățător mai stătea de vorbă că au fost amândoi pe front. Beau câte o țuică, povesteau in șoaptă și plângeau… Noi am muncit la boierul Ioan Chiroiu. Bun om mai era. Ne plătea bine, avea grijă de țigani. Părinte, au fost boieri pâinea lu Dumnezeu, erau oameni cu grijă de cei care munceau la ei. Erau ca niște părinți. Tata când a venit după front, munceam la boier, dar a început să meargă și cu ursul, ca să ne avem trai mai bun. Ca să fie bine, era nevoie și de un instrument muzical. Vioară și acordeon aveam dar nu mă lipeam de ele. Am reușit să învăț să cant la claranet. În echipa de jucat ursul erau 5 bărbați, Nicolae al Boboacii si cu tatal lui Mandache Mihai, Lincan Nicolae. Au cumpărat doi urși. Unul de la ciobani din Focșani și altul de la niște țigani munteni. Bărbații ursari îi întrebau pe vânzătorii de urs cum au reușit să-I prindă. Și am aflat și eu vă spun acum după atâta amar de vreme- primăvara, după ce făta, ieșea ursoaica la mâncare însoțită de pui. Ei pândeau un moment favorabil și se repezeau de luau un pui și fugeau. Era tare periculos că puteau să fie omorâți de ursoaică. De la Focșani am venit cu trenul dar nu ne primea în vagon cu călătorii si pe urs îl urcau la mecanicul locomotivei, pentru că ursul făcea gălăgie. Acasă îl hrăneam cu mâncare care mâncam și noi iar când se făcea mai mărișor îl învățam să joace și îi cântam și îi băgam sub picioare o tablă încălzită în foc. Îl mai atingeam și cu bațu la picioare ca să învețe să se ridice în două picioare iar ca să îl stăpânesc și mai bine îi puneam belciug în nas iar dacă nici atunci nu se liniștea îi puneam în buză belciug. Mânca orice nu facea nazuri îl culcam în grajd dansa cu copii ca să se învețe, nu mușca pentru ca știa de frică. Ajungea să fie mare aproape de 2 metri când se ridica în picioare. Îl învățam să salute și să se lase pe oameni cu fundu dar el îl țineam ca nu cumva să se lase cu toata greutatea. Când era horă în sat mergeam acolo cu „Martin” și să lua la trântă cu flăcăii și dădea noroc cu oamenii. Îi dădeam să mănânce după ce juca el se bucura. Am umblat în toată țara cu ursul am ajuns până la Târgu-Jiu, Turnu-Măgurele, la Sibiu, Brașov. Plecam cu ursu pe jos dar ne mai luau la ocazie câte o mașină -camion și mai mergeam. Seara ne găseam câte o casă la care înnoptam cu ursu după noi. Jucam ursu pe stradă și intram în curte unde ne chema și jucam mai mult iar acolo ne plăteau mai bine. Primeam și mălai untură și ouă. De când a început să joace ursu nu mai munceau la boier că aveau bani. Trăiam bine. În casă s-a vorbit numai romani (țigănește), românește doar prin sat și în țară. Când juca în curte unii oameni bolnavi cereau sa sară ursu peste ei ca să se facă bine, vorbeam cu ursu și pe țigănește. Traiul zilnic îl câștigam cu ursăritul până la un timp… când a început cu colectivizarea și aduna animalele de la oameni, ne-a luat și nouă ursu. Ne-a oprit cu toții la ocolul silvic de la Brașov și noi nu am plecat fără urs. Tata a zis – nu plecăm fără ursu nostru. Vezi părinte Martin nu era un urs oarecare, era membrul casei noastre. Ni l-au luat, astea erau legile. Martin a ajuns la grădina zoologică de la București. Mergeam odată pe lună să-l vedem. Ne aștepta. Era o mare bucurie pentru toți. Se ridica în două picioar și cerea la noi. Ni se dădea voie să stăm lângă el. Tata vorbea cu drag cu el pe țigănește și avea lacrimi în ochi. A trebuit să muncim la pământ la Colectiv. Nu era rău, că în vremea aia, toți oamenii puteau să trăiească.

Acum stau singur cu un nepot, că copii au plecat la muncă în Franța că țara românească nu ne mai dă nimic. E amărăciune. Am cunoscut părinte vremea regilor, războiul și perioada comunistă. Acum e cel mai greu. Pierim părinte. Ne uităm tradițiile și chiar limba bătrânilor. De aceea ți-am povestit că știu că așa se va ține minte că noi ursarii nu eram oameni răi. Așa am pomenit acest obicei de a umbla cu ursul, de a cânta și chiar de face și fierărit pe acolo pe unde aungeam. Acum sunt vremuri grele”.

Romii ursari, având contact direct cu populația majoritară, neromă, au pierdut foarte multe obiceiuri, tradiții, elemente de cultură și educație proprii etniei rome, asimilând o serie de elemente de civilizație, tradiții culturale, obiceiuri caracteristice populației nerome lângă care și-au dus existența (aculturație). Cu toate acestea, o serie de elemente proprii culturii, tradițiilor și civilizației romilor ursari au rămas neschimbate de-a lungul secolelor. Referitor la meseriile tradiționale, se constată că cei mai mulți ursari sunt lăutari (muzicanți), dar mai există și ursari care practicau și încă mai practică alte meserii tradiționale. Aceștia sunt: pieptănari (cei ce confecționau piepteni și alte obiecte din os sau din coarne de animale); ceaunari (cei ce se ocupau cu prelucrarea metalelor, având mici turnătorii de fontă și confecționând ceaune, cratițe și oale de fontă); negustori ambulanți care, de regulă, comercializau prin târguri și bâlciuri produse confecționate de ei înșiși ( în timp au început să comercializeze produse realizate de alții); vindecători de boli (aceștia foloseau plante medicinale pe care le preparau într-un mod numai de ei cunoscut în combinație cu diverse descântece și cu masaje asemănătoare cu presopunctura practicată de popoarele din Extremul Orient); artiști ambulanți ( circari) care dădeau reprezentații de regulă prin bâlciuri și târguri.

Pentru romii ursaridin aceste comunități de pe valea Ialomiței, nerespectarea valorilor specifice, are consecințe nefaste (aspecte specifice filozofiei și gândirii față de existența cotidiană, au fost reliefate mai sus). Familia are o valoare fundamentală, în cadrul căreia se manifestă solidaritatea și structura educațională care asigură siguranța socială și protecția individului. În rândul comunității de romi încă se face dreptate de către Stabor- forul judecătoresc rom care intervine ori de câte ori este nevoie la cerere. Cei care fac parte din Stabor, se numesc krisinitori și trebuie să indeplinească anumite condiții de moralitate de stare bună și mai ales să fie recunoscuți de întreaga comunitate.

Din perspectiva vieții religioase, romii aparțin religiei ortodoxe.

Viața spirituală a romilor ursari, din această comună, este însă un amestec interesant de raportări la principiile specific ortodoxiei cu normele și cutumele specifice comunității tradiționale. Romii ursari, manifestă o sensibilitate deosebită față de sfintele biserici și sfintele icoane. Nu de puține ori, i-am auzit vorbind singuri în preajma bisericilor. De fapt, se comportă într-un mod natural, firesc, de conversație directă cu Dumnzeu, cu Sfinții sau cu Maica Domnului.

Rugăciunile lor, sunt conversații care se încheie întotdeauna cu cuvintele DEVLA hapto-ylo (Doamne mâncați-aș sufletul/inima sau p..a)

Întotdeauna se roagă pentru copii, frați și părinți. Nu am auzit rugăciuni pentru soțiile lor, dar asta, poate și dintr-un sentiment de pudoare sau de rușine (kalajau). În limba vorbită, nu i-am auzit pe romii ursari din Bărcănești sau din alte comunități, utilizând expresia te iubesc, către soții sau prietene, considerându-se că are o conotație rușinoasă. Expresia supremă a dragostei, față de femeia iubită, este reflectată de cuvinte care arată că sunt gata să se jertfească cu propria viață .

IV.3.4.Lăutăria

În satele de pe Valea Ialomiței, este imposbil să nu auzi despre lăutari care toți au fost și sunt țigani.

De-a lungul timpului, s-a scris foarte mult despre lăutari și muzica lăutărească. În anul 1936, Martin Blok se întreba „Este aceasta artă, muzica țiganilor, distinctă sau este numai adaptarea, reproducerea, în maniera tigănească, a muzicii autohtone?”. Probabil că ambele aspecte sunt reflectat în muzica interpretată de lăutarii țigani. „Părinte noi cântăm la nunți, la botez, la petreceri ce ni se cere. Mai adaptăm și noi, dar pentru noi, pentru sufletele noastre avem muzica oastră, o muzică de suflet prin acre ne plângem viața asta de durere și de tristețe dar și de bucurii.” Cred că muzica romilor este o artă a comunicării, o muzică cu caracter ritualic pe care o întâlnim la nunță, botez și moarte și neritualiză vocală, instrumentală. Muzica lăutărească te face să treci prin toate stările sufletești, tristețe și brusc stare de bucurie, de acceptare cu seninătate a stării existențiale avute.

Muzica lăutarească este caracterizată de câteva elemente esențiale: spontaneitate, varietate, impetuozitate, pasiune și durere. Lăutarii din Manasia spun că bătrânii lor foloseau așa numita „gamă țigănească” (gama minoră: la, si, do, re diez, mi, fa, sol diez, la; sol, la bemol, si, do, re bemol, fa diez, sol; sol, la, si bemol; do diez, do, re bemol, fa diez, sol; cu alternante de bas și de ton înalt, cu un ton de tranzitie).

În localitățile de pe valea Ialomiței, lăutarii se îndeletnicesc și cu alte meserii, postura de muzicanți nefiind aducătoare de câștiguri materiale careb să le asigure existența. Sunt nevorbitori ai limbii romani, oameni integrați și asimilați cultural de populația majoritară. Au păstrat sentimentul de apartenență etnic la nivelul conștiinței- „Părinte noi suntem din neam de lăutari, suntem țigani chiar dacă nu mai vorbim limba țigănească. Tata lu tataia spunea că părinții lui vorbeau limba dar, trăind pe lângă romană și muncind la boieri au renunțat să-i mai învețe pe copii această limbă ca să se integreze în lumea asta nouă, de civilizație și de normalitate”.

Ursari practicând ursăritul și folosind instrumente muzicale

Printre lăutarii din Manasia

CAPITOLUL V.

ÎNTRE EXTERMINARE, ASIMILARE ȘI INTEGRARE

V. 1. MĂRTURII ALE MEMORIEI COLECTIVE PRIVIND EXPERIENȚA

DEPORTĂRII, LA ROMI CARE TRĂIESC PE VALEA IALOMIȚEI

Anii celui de-al doilea război mondial (1939-1945), sunt de tristă amintire pentru istoria secolului al XX-lea. Milioane de oameni au fost antrenați într-o conflagrație de proporții, devenind victime pe o scenă istorică în care nu au fost decât simple marionete.

În acei ani, ideile despre superioritae și inferioritate rasială, au fost transformate în adevărate ideologii. Din perspectivă ideologică se dorea argumentarea măsurilor cu caracter exterminatoriu.

În perioada interbelică, statul român se prezenta ca o monarhie constituțională, care avea la bază Legea fundamentală adoptată la anul 1923- Constituția „Unirii”. În această perioadă, România a fost lipsită de o ideologie cu caracter rasial antigănesc. Nici chiar în programul (mai degrabă principii propuse pentru dezvoltarea României) organizației Legiunea „Arhanghelul Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, nu erau prevederi sau atitudii cu caracter anțigănesc. Lucrurile s-au schimbat, însă, radical după declanșarea războiului. În societatea românească actuală, există opinii pro și contra privind problematica holocustului.

În ceea ce mă privește, ca preot, fiind profan în acest domeniu, cred că este esențial ca adevărul istoric să fie respectat, ca o condiție sine-qua-non când vorbim de respectarea adevărului, indiferent de sentimentele pro sau contra avute. În urma discuțiilor avute cu supraviețuitori romi ai deportării, această convingere s-a consolidat. Că vorbim sau nu despre holocaust în România acelor vremi, nu mi se pare relevant. Relevant este faptul că și în România, în anii de război, oameni vinovați pentru apartenența etnică trebuiau duși la mii de kilometri depărtare de locurile în care se născuseră și trăiseră deoarece erau considerați o amenințare pentru poporul român. Idei care nu erau cunoscute de populația românească. Poporul român a fost străin de astfel de atitudini, de răutăți rasiale. Romii/țiganii, în lumea românească erau văzuți ca o realitate firească, normală existenței de zi cu zi.

Consider, că măsura deportării a avut la bază realități ideologice rasiale.

Astfel, începând cu data de 1 iunie 1942, au început primele mișcări de deplasare de grupuri de romi către Transnistria. Pentru romii de azi, Transnistria ca denumire a regiunii unde au fost deportați nu este cunoscută. Bug însă, dacă îi întrebi- cum a fost la Bug?, înseamnă trezirea în mod inevitabil a unor amintiri dureroase. Am constat că bătrânilor le este rușine să vorbească despre ce au pătimit. La ultimul recensământ își sfătuiau copiii și nepoții- „Nu spune că ești rrom, ca să nu ne ducă iar la Bug”. După atâtea decenii, frica de Bug în România încă nu a dispărut.

În satele de pe valea Ialomiței, există familii de romi ursari și căldărari care au păstrat amintirea Bugului, deoarece au avut membri ai familiei care au fost deportați și care au murit acolo.

Locurile morții, pentru romi ursari și căldărari au fost : Golta, Oceakov, Berezovska.

Cu greu am reușit să-i conving pe bătrânii care știau despre deportare, să vorbească. Cuprinși de emoția unor vremuri în care teama de o moarte năpraznică era parte a vieții zilnice- „Părinte Nicolae ce au avut cu noi? Ce rău am făcut noi ca să ne izgonească peste pământuri multe și peste ape? Părinții și bătrânii noștrii munceau prin sate, erau buni meseriași în cupru, câștigau banul în mod cinstit. Când ajungeau în sate, era o adevărată sărbătoare pentru țăranii rumâni.Trăiam bine cu ei. Ce a avut acest Antonescu cu noi? Ce rău le-am făcut?”- întrebări retorice adresate de bătrânul Gheorghe Ioan-rom căldărar din Movilița, care mi-a relatat despre experiențele prin care au trecut membrii neamului său.

Cuvinte, care mi-au adus aminte de un dialog la care am asistat, între profesorul Sandu Ion și un rom căldărar din comuna Dragalina, jud.Călărași, Păun Marin supraviețuitor al deportării: „Suntem conștienți, că vina pentru ceea ce s-a întâmplat nu aparține unui popor. Așa a fost să fie, să suferim. Poate că suntem blestemați să suferim. Îmi doresc ca copiii și nepoțiii noștrii să nu treacă prin ce am trecut. De iertat, pe cei care ne-au omorât, i-am iertat, dar i-o ierta oare Dumnezeu?” .

Durere și frustrare. Frustrarea că nu au avut pe nimeni care să intervină pentru ei.

În localitatea Condeești, trăiesc romi ursari cazre păstrează memoria deportării. Le este greu să înțeleagă motivul pentru care au fost duși la Bug. „…tata era pe front, a luptat la cotul Donului și a venit acasă după mulți ani. A fost și rănit. A mai trăit încă 7 ani după aceea. Frontul, anii de război i-au zdruncinat sănătatea și sufletul. Noi, 4 copii eram cu mama, fată tânără și cu tataia și mamaia. În august 1942, ne-am trezit cu doi jandarmi în fața casei că trebuie să ne luăm bagajele și să mergem către Buzău. Nu aveam căruță, eram necăjiți. Mamaia era bolnavă, de abia mergea. Nu au ținut seama de asta. A urcat în căruța unor țigani, iar noi pe jos la drum. Mama ținea în brațe pe Ionică, avea 1 an jumate. … (bătrâna a început să plângă). Nu mai știu, am ajuns acolo la Transnestreia lângă Bug. Toamna a fost cum a fost, dar a venit iarna și cam devreme a venit. Am început să facem foamea. Tata era pe front și nu știam nimic. Nu știam cum să facem să afle. Eram neștiutori de carte și dacă mama încerca să vorbească cu vreun jandarm român era luată în râs. Frațiorul mic a murit….apoi a murit mamaia. Mureau de foame. Tataia a murit de tifos. Mama era disperată, trăiam într-un colhoz, o baracă din scândură și mâncam boabe crude de porumb și de grâu. Nu aveam de nici unele. Nu tu o haină de iarnă, nu vase pentru a putea găti ceva, să fierbi acolo ceva. Nimic părinte, nimic. Eu eram al doilea copil. Fratele Gheorghe care era mai mare, se căznea sărăcuțul să ne ajute. Venea și bătut că ajungea pe departe după mânare. A murit frățiorul meu. Doamne ce l-am mai plâns. Ni se uscaseră ochii în cap și gura de atâta durere. Eram distruși. Gherghina care era al trilea copil a murit de răceală, a fpctu aprindere și a uit și ea. Ne uitam una la alta, eu și măicuța mea. Nu mai puteam plânge. Moartea era peste tot. Era lângă noi. Doream să murim ca să scăpăm de amărăciune. Părinte nu aveam lumânare să aprindem la căpătâiul alor noștrii. De slujbă nici atât. Au murit ca câinii și îngropați cu numele. Părinte lașa e că acum le este bine, nu? Dumnezeu i-a iertat și or fi în rai. Părinte nici acum că sunt femeie bătrână nu pot să uit prin ce am trecut, mătrezesc și acum de am impresia că sunt la Bug. Prin primăvăra lu 43, am plecat cum am putu împreună cu alți țigani către țară. Sărăcuța măicuța mea a murit pe drum. Părinteee, nu a fost îngropată, nu avea cine. Am lăsat-o pe marginea drumului. Înainte să moară îmi zicea-fata mamii mergi cu țiganii mai departe, mergi că o să fie bine. Să povestești lu tactu tot și să-i spui ca am murit cu gândul la el și la casa noastră. Și a murit părinte. Uite a dat Dumnezeu am ajuns cu alți țigani în România noastră și am trăit pe lângă niște țigani de la Bacău. A ajuns tata acasă și nu a găsit nimic. A căutat disperat sărăcul, că era și cu rană la spate și la picior de până la urmă a dat Domnu de ne-am găsit. Eu am tot plâns că trebuie să ajung la Urziceni și am fugit până la urmă de am ajuns aici la țiganii noștrii. Mare bucurie când m-am văzut cu tata. Nu înțelegea de ce? Părinte de ce ne-au dus la Bug, că tata a luptat pentru țară, a primit și pământ pentru asta. De ce părinte?”.

O relatare încărcată de emoție și de durerea unui trecut aspru. Povestea Mariei a fost însoțită de lacrimi de durere și de neputința de a înțelege, de a explica motivul ducerii la Bug. În fața unor astfel de realități, chiar nu mai are importanță cum numim măsura luată și față de romi în acei ani. Nu judecăm, ca să nu fim judecați, doar relatăm realități trăite de oameni care nu aveau o altă vină decât că erau țigani. Țigani, dar cetățeni ai României care unii dintre ei luptau pentru România Mare, căci țara le-o cerea. Și-au făcut datoria ca buni români și au trăit în frica și credința lui Dumnezeu ca creștini ortodocși.

Multe decenii, după al doilea război mondial despre deportarea romilor nu s-a știut s-au acest subiect a fost considerat neimportant în analizele istoriografice ale perioadei postbelice. În prezent lucrurile stau altfel și asta datorită unor oameni din cadrul etniei, care au știut cum să aducă adevărul la lumină, care au apelat atât la documentele existente în arhive cât și la memoria trecutului privind Bugul.

Cred în valoarea adevărului, a efectelor pe care le poate aduce în modul de a vedea pe rromi în spirit de simpatie, de afecțiune și de respect. I-am întrebat, de ce s-au întors în România? Că doar România i-a trimis la moarte. Răspunsul nu a întârziat: „Părinte Dumnezeu a lăsat să ne naștem pe pământ românesc. Noi chiar dacă am fost nomazi, am considerat acest pământ cu cerul de deasupra, ca fiind casa noastră. Trăiam în pace și bunăstare cu țăranii rumâni, noi nu aveam deloc probleme. Ne botezau copilașii și chiar ne cununau. Erau vremuri mai bune decât acum, pentru că eram cu adevărat respectați ”.

Bătrâna Bratu Veta, relata cum în iarna anului 1942, din relatările bătrânilor din familie, au murit de frig și de foame. Jandarmii români erau întruchiparea morții. De altfel, aceștia au reușit să-i impresioneze și pe soldații germani. Au fost situații în care nu ezitau să străpungă cu boionetele montate la puști, tineri și femei chiar gravide. „Erau înebuniți de răutate, erau posedați de Drac, să spinteci cu baionetele tineri și gravide și să râzi ca apucatul. Așa îmi spunea dădica mea, că a văzut cu ochii ei cum făceau. De frică, săraca a făcut pe ea, de frică auzi. Erau speriați și înfricoșați ca de strigoi, atunci când îi vedeau pe jandarmi”.

În primăvara anului 1943, după luni de suferințe, de foame, frig și de boli, mulți au început să plece spre țară, spre România. Era o fugă de moarte, drumul către țară era un drum al speranței, al revenirii la o viață de bucurie și de prosperitate. Niciodată nu se va ști numărul celor care au murit în Transnistria sau pe drumul de întoarcere către țară.

Personal sunt uimit, pentru faptul că Transnistria nu a însemnat decât câteva luni de existență, nici un an de zile. Totuși, această perioadă scurtă a tulburat lumea romilor atât de mult, încât niciodată în istoria lor nu au fost atât de marcați. Poate că doar la momentul migrației din India către lumi îndepărtate și necunoscute, când au fost dislocați de turcii selgiucizi.

Suferințele îndurate au fost mari, iar noi, cei care ne-am depășit condiția prin educație, avem o datorie față de cei care au murit în Transnistria, avem datoria de a vorbi, de a mărturisi adevărul, de a-i pomeni, pentru că nimeni nu a făcut-o până acum.

Aflând despre aceste realități, ca preot ortodox am avut inițiativa de a marca Ziua Romilor într-un mod, consider de normalitate, respectiv de omagiere a celor care au murit pentru simplul fapt că erau țigani, nu pentru ceea ce au făcut. A fost impresionant faptul, că la momentul pomenirii celor care au murit în Transnistria, romii prezenți în biserică, tineri și adulți, au izbucnit în lacrimi de durere. A fost momentul în care am înțeles, că de fapt Ziua Romilor, așa cum a fost stabilită în anul 1971, la Londra, trebuie omagiată în spirit de decență, de aducere la lumina contemporaneității a istoriei tragice, reale pe care strămoșii noștrii au cunoscut-o. Vasile Ionescu, un cunoscut cercetător rom, își exprima un punct de vedere față de aceste realități: „A avea verticalitatea demnității morale de a-ți fi rușine și a-ți fi iertare, asumându-ți erorile trecutului, cu dorința sinceră de a-l rescrie altfel, este o provocare… ”.

V. 2. Experiența comunismului

Considerăm, că problematica etniei rome, încă din secolul al XIX-lea, când s-a realizat dezrobirea, a fost neglijată de statul român. Deși, societatea românească, a cunoscut măsuri care au propulsat-o în rândul celor mai democratice țări din epocă, etnia romă nu a beneficiat de măsuri cu caracter incluziv distincte, așa cum se dorea în programele organizațiilor rome din perioada interbelică. Romii au fost considerați o categorie socială, deși era recunoascută ca minoritate națională prin Constituția ”Unirii”-1923. Cauzele sunt complexe și probabil, în mare măsură se distinge drept cauză fundamentală, absența unei elite autentice care să militeze în mod real și necondiționat pentru cei pe care îi reprezentau.

În perioada celui de-al doilea război mondial, o parte a romilor din România, a cunsocut ororile deportării în Transnistria. Foametea, bolile, persecuțiile, abuzurile de tot felul au constituit cauze ale morții multora dintre ei. Niciodată nu se va ști cu adevărat numărul celor decedați. Deportarea a marcat profund mentalul colectiv la romi, fiind și aceasta o cauză a neasumării identității etnice pentru mulți dintre romi, la recensămintele care au avut loc după anul 1990. Memoria Bugului a rămas încă în conștiința supraviețuitorilor sau a urmașilor acestora ca simbol al morții. Anii care au urmat războiului, au fost ani de schimbări dramatice pentru societatea românească. Prezența, pe teritoriul românesc, a armatelor roșii a însemnat începutul procesului de schimbare de regim politic, cu urmări considerabile pentru întreaga societate românească. În ceea ce privește situația etniei rome, după al doilea război mondial, liderii romi au încercat o reluare a politicii de reprezentare etnică pe scena politică a țării. După abdicarea regelui Mihai I, în 1948, Uniunea Generală a Romilor a militat atât ca organizație reprezentativă pentru minoritatea romă cât și ca susținătoare a noului regim politic, o abordare oportunistă des întâlnită de altfel pe scena politică a vremii și nu numai. Populația romă reprezenta un suport electoral demn de a fi luat în seamă, nu întâmplător, la alegerile din anul 1946, romilor li s-a acordat atnție, dovadă fiind și apelul „Frați romi și surori romnițe!” .

O analiză a situației statistice privind populația romă, relevă o evoluție interesantă. Astfel, după anul 1945, când în România încep schimbări politice radicale, au fost efectuate 4 recensăminte generale ale populației:în ianuarie 1948, un recensământ efectuat în condițiile unei noi realități de regim politic, a înregistrat populația țării la structura teritorială după cel de al doilea război mondial. Unitatea de observare a fost „gospodăria”; în februarie 1956, un nou recensământ, avea ca unitate de analiză „familia”; în martie 1966, un nou recensământ,  – organizat asemănător celui din 1956; recensământul populației și locuințelor din anul 1977 – a cuprins o gamă mai largă de indicatori. Programul recensământului și sistemul de prelucrare adoptat au fost dintre cele mai moderne. Se constată o scădere flagrantă a numărului de etnici romi, față de recensământul din anul 1930, astfel, că în anul 1948, populația romă din România era de 53.425 de persoane, respectiv 0, 3 % din populația țării.

Procentul de romi, în conformitate cu vorbirea limbii, este semnificativ mult mai redus decât numărul de romi reflectat la recensământul din anul 1930. Probabil, că situația se datora și faptului, că România de la 1930 era cu mult mai mare decât România anului 1948.

În județul Ialomița, datele de recensământ, relevă un număr 244.750 de locuitori, din care aproximativ 1.000 de romi vorbitori nativi.

Uniunea Generală a Romilor din România, într-un mod uimitor pentru contemporani, a fost desființată în urma unei decizii a Consiliului de Miniștri din 25 ianuarie 1949. Din acest moment, romii nu mai sunt considerați o minoritate națională, treptat dispărând și în mod oficial din preocupările dezvoltării comuniste a României. Considerați purtători ai unei subculturi sau a unei culturi a sărăciei și neadaptării la cerințele societății, populația romă devine una cu caracter alogen, care trebuia românizată. Din acest moment, termenul țigan dispare. Oficial, țiganii nu mai existau în România. Sunt considerați o categorie socială, în nici un caz un grup etnic.

Situația romilor, la începutul perioadei comuniste, era de neimaginat cu câteva decenii în urmă- având așa zisă origine socială sănătoasă, țiganii apar ca proletari rurali, printre ei fiind destui care vor susține și politica PCR și ca atare vor fi recompensați cu funcții importante, chiar de primari- ”Cobori, Doamne, pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut/ C-a făcut din cal măgar/ Și din țigan secretar!” .

Cei care au trăi momentele imediat următoare abdicării regelui Mihai I, amintesc despre adevărate campanii desfășurate în satele ialomițene, de denigrare a regelui. Mulți dintre agitatori, erau romi. Ușor de manipulat, având încă vie memoria deportării, realizată în perioada monarhică, unii romi se înscriu, desigur, fără a înțelege clar sau conștientiza ceea ce fac, în demersul amintit.

Un aspect inedit pentru romi a fost că în urma alegerilor care au avut loc, la nivel de Consilii Populare Locale, încep să fie avuți în considerare, ca cetățeni cu origine socială sănătoasă, astfel că mulți romi se văd propulsați în aparatul comunist local. Naționalizările obiectivelor industriale locale au produs consternare printre romi- ”moara boierului Toma Ionescu a fost luată de comuniști, deși acesta era un om bun și îi ajuta și pe țiganii noștrii din Broșteni” .

Este destul de dificil să reconstitui istoria romilor în perioada comunistă, la nivel național sau local, mai ales că treptat, romii dispar din documentele oficiale ale țării și în condițiile în care nu au existat politici speciale față de romi. Este firesc, să apelăm la mărturii de istorie orală.

Încheierea episodului Transnistria, în lunga luptă pentru existență a acestui neam, supraviețuitorii s-au întors în locurile pe care le cunoșteau și pe care le considerau drept locuri natale. Revenirea în satele din Bărăgan s-a realizat în lacrimi de bucurie și din partea populației sătești românești, populație care a contribuit major la reașezarea vieții romilor deportați. Statul nu a conferit foștilor deportați nici o măsură menită să le asigure existența. Țăranii români au fost cei care i-au sprijinit pe romii veniți din campurile Transnistriei să se reașeze, unii la casele din care fuseseră luați, alții ca meșteșugari nomazi. Sunt realități relatate și de supraviețuitori din zona Urziceni- satele Condeești, Movilița, Bărbulești.

Anii socialismului, au adus schimbări de habitat pentru mulți romi, fapt care a însemnat un progres indiscutabil. Desigur, că măsurile de sedentarizare forțată, impuse chiar prin violență, nu pot fi admise. Treptat, romilor nomazi, li se oferă locuințe sau ajutor pentru construirea de case. Bătrânii își aduc aminte cu melancolie de vremea în care erau ajutați, în sensul că în sate precum Broșteni, Alexeni, Manasia, romii vătrași care știau să fabrice așa zisa cărămidățigănească, au fost ajutați în producerea materialului de construcție, atât pentru ei, cât și pentru autoritatea locală, muncă pentru care erau bine plătiți. ”Ne-am văzut că locuim în case din cărămidă produsă și arsă de noi, după ce înainte de război, ca copii, trăiam în adevărate bordeie, deși noi știam să fabricăm această cărămidă, dar ne lipseau materialele necesare. Am făcut cărămidă, atât pentru CAP cât și pentru noi și eram bine plătiți” .

Un alt aspect constatat, a fost legat de includerea în colectiv. În general, romii au cunoscut calitatea de proprietari de pământ, mai ales în urma Reformei agrare din anul 1945, desigur că pentru un timp relativ scurt. Procesul de colectivizare, nu a fost agreat de mulți dintre romi, mai ales de cei care se dovediseră a fi buni gospodari și care erau în mod consecvent preocupați dedezvoltarea micii proprietăți agricole, primită ca recompensă pentru participarea membrilor familiilor la război. De aceea, un ii au refuzatsă semneze de cedare a pământului avut, fugind din localitate. ”Tata visa nsă fim ca rumunii, să avem casă cu gard și pământ. Toate acestea au venit așa de repede, după ce am primit pământ. Tata a luptat pe ambele fronturi și era un adevărat erou pentru noi, mai ales că avea și decorații. Nu nevorbea despre război, doar îl mai surprindeam, când muncea, că îi curgeau lacrimi. Când comuniștii au venit și au început să îi pună pe oameni să semneze, tata s-a opus. A fost și bătut de unul pe nume Glodeanu. Până la urmă a fugit din sat, s-a ascuns și prin pădure, sperând că așa va putea păstra pământul la care visase. Nu a avut încotro și a trebuit să fie inclus în CAP. Cât a trăit a fost supărat din pricina asta- am luptat pentru România și comuniștii ne-au luat toate visele”. Interesant, că au fost situații, în care primii săteni, care au răspuns favorabil noului regim, au fost romii. În localități precum Condeești, Borănești, Bărbulești. Lesne de înțeles, având în vedere, că aici erau comunități tradiționale cu romi care avuseseră un mod de viață nomad, defapt în acei ani încă mai erau nomazi și nu erau proprietari de pământ. ”Înscrierea la CAP, nu știau bătrânii ce însemna. Doreau doar să se pună bine cu comuniștii, ca să mai poat umbla cu ursul, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă. Apoi, mergeau cu ziua la munca agricolă și nu le venea să creadă ce de primeau- grâu, porumb și altele. Au fost ajutați să-și construiască și case. Ieșeau din bordeie, ieșeau la lumină. Apoi noi trebuia să mergem la școală. Venea și milițianu acasă și îl amenința pe tata că dacă nu ne trimite la școală, îl trimite pe el la canal și pe noi la casa de copii. A fost și bine, pentru că așa ne-am mai rupt și noi de unele obiceiuri proaste. Așa eu am învățat puțină carte, de am putut să muncesc la București la fabrică, pe copii mei i-am dat la școală și mai mult de au terminat și ei o profesională și liceu, iar copii lor sunt acum pe la facultăți”. Chiar din localitatea Bărbulești, au fost romi care au salutat schimbările survenite, procesul de integrare a romilor din această comunitate a deși era dificil, schimbările erau benefice pentru viața de zi cu zi a acestor oameni- ”în perioada comunistă, munceam la fabrica de zahăr. Aveam un salariu, îmi creșteam copii, nevasta mai făcea comerț ambulant prin sate cu diferite produse și trăiam bine. După revoluție, loc de muncă nu am mai avut, sărăcia ne-a lovit și a trebuit să plecăm în afara țării așa cum puteam. Acum ne este bine, dar mereu trebuie să plecăm afară. Probabil că copii noștrii, până la urmă s-or stabili în Germania sau Franța. Că țara acum și la rumuni e la fel îți este acolo unde trăiești bine”. Un rol important în procesul de integrare prin muncă, pentru romii din mediul rural, l-au avut I.A.S-urile. Romii din Bărbulești, erau angajați ca lucrători sezonieri- ”ne luau la muncă în Balta Ialomiței, de la săpatul porumbului până la cules. Nu era rău, că primeam acolo de toate, condiții bune de dormit, trei mese la zi. Era greu ca eram nevoiți să lăsăm femeile acasă cu copii care trebuiau să se ducă la școală. Mai veneam acasă, iar toamna ne întorceam și cu bucate, grâu, porumb, ne dădeau și măsline, chiar.” Activitatea sezonieră, le asigura existența și uneori chiar un proces de profesionalizare, unii dintre cei care munceau , mai ales tinerii erau puși să învețe să conducă utilaje agricole, fapt care le sporea șansa de integrare în societate.

Tranformările economice, în mod inevitabil, au determinat o dispariție treptată a meseriilor tradiționale. Noua realitate, determină, treptat, dar sigur, un fenomen de adoptare de noi profesii și ocupații moderne. Fierarii din Urziceni, și-au găsit locuri de muncă în diferite fabrici din zonă, fiind chiar recunoscuți prin profesionalism. Sunt relatări privind calitățile de buni meseriași sau meșteșugari, ale romilor, la nivelul întregii țări. De exemplu, se cunoaște experiența avută cu romi căldărari solicitați să remedieze o problemă la instalațiile de la oțelăria de la Călărași. Reparațiile ar fi costat statul român, o sumă colosală. În decurs de câteva săptămâni, într-un mod neștiut de nimeni, căldărarii au reșit să remedieze problema, în schimbul unei sume considerabile la acea vreme. Căldărarii din Movilița, povestesc cum erau solicitați de administrațiile locale, să confecționeze sau să repare cazanele mari de țuică, muncă pentru care erau bine plătiți.

De asemenea, romii vătrași, în mare măsură cunoscători ai muncii de construcție, și-au găsit ușor de muncă în construcții, într-o vreme în care se construia într-un ritm infernal. Astfel, romii din Broșteni, Manasia, Alexeni munceau în construcții, iar unii dintre ei fiind și lăutari, nu ezitau să semneze și pentru a cânta pe la nunți sau botezuri.

Romii din Urziceni, cei fără ocupații meșteșugărești clare, au monopolizat serviciul de salubritate publică. Este un fenomen social, pe care îl reăsim în marea majoritate a orașelor României.

Unele ocupații tradiționale au supraviețuit. Până prin anii 60, în satele din Bărăgan mai puteau fi văzuți ursarii. Înăsprirea legilor, interzicerea acestei ocupații, s-a realizat treptat.În schimb, la romii căldărari, lucrurile au stat mult mai dificl, statul neputând decât să-i oblige să se sedentarizeze. Practicarea meșteșugului, a fost tolerată, astfel că aceștia aveau un mod de viață seminomad, practicarea meseriei impunând deplasarea dintr-o localitate în alta. Confecționau, în primul rând, cazane de țuică, reparau vasele din gospodăria țărănească sau practicau tinichigeria. Umpleau o nișă economică existentă în economia satului românesc comunist.

Romii au devenit membrii marcanți în structurile partidului comunist, mai ales în localitățile Broșteni, Manasia, Alexeni, unde trăiesc romi vătrași, integrați în societate.

O situație, de care romii, mai ales căldărari din Movilița, de care își aduc aminte cu durere, a fost, că le erau confiscate obiectele de preț, respectiv monedele din aur. La acești romi, aurul nu are doar valoare de schimb, înseamnă mult mai mult, aurul este reflecția valorii și purității familiei și de aceea este tezaurizat. Securitatea și Miliția au purtat adevărate campanii de confiscare a aurului deținut de romii căldărari – ”am fost luat de miliție și dus la secție în Urziceni. Aici m-au bătut cu bulanul pe spate, la palme și la tălpi. Nu mai puteam să mer de dureri ce aveam. Mi s-a întâmplat un lucru de ușine, căci de durere am făcut pe mine. Om în putere, ce eram. Le-am dat doi ducați cu chipul lui Franz Iosef. Așa m-au lăsat. Apoi aveam grijă, ca atunci când treceau prin sat, să fug ca să nu fiu prins. La fel, făceau și alți romi de-ai noștrii”.

Din discuțiile avute cu romi am constatat și o altă percepție față de romii, mai ales din Urziceni, care de regulă munceau la salubritate- ”colectau sticle, pe care apoi le vindeau, sticleeeeee, cumpărăm sticleeeee. Făceau și bișniță, că bișnițarii nu puteau fi decât țiganii ăștia mai ales de la Urziceni. Ursari răi, cu care nu te puteai pune. Din păcate, furau de pe câmp, de ziceai că este averea lor. Tăiau pe loc, animalele priponite de țărani la marginea satelor. Apoi vindeau carnea. S-au stabilit în partea de vest a orașului, în clădiri vechi, în Katanga. Erau amărâți , dar și răi domnule, de refuzau ca și acum, să fie ca toți ceilalți, să muncească cinstit și să respecte legile. Ce puteau și ce pot să învețe copilașii născuți în astfel de familii?”.

„Regimul comunist nu a fost așa rău cu noi, țiganii. Până la comuniști, nu aveam de nici unele- spune un rom vătraș din Broșteni, Nicu Zidarul – case, locuri de muncă, școală, chiar sprijin pentru merge la facultăți. De ce? Pentru că erau săraci și aveau origine sănătoasă, în timp ce moșierii, chiaburii, urmașii lor au fost duși la munci grele în Bărăgan sau la canal. A fost și nedrept pentru oamenii ăștia, s-au făcut și lucruri bune, care trebuiau să mai fie și după 1990”.

Se constată o stare de regret a majorității romilor, cu care am interacționat, față de perioada comunistă. Un sistem social politic în care au fost valorizați și asimilați. Putem susține, că de fapt în această perioadă, romii au fost supuși unei politici rasiste din perspectiva rasismului de asimilare, de anulare a identității etnice. A fost destul de ușor, mai ales că mulți romi, mai ales cei integrați, școlarizați și integrați profesional, erau animați de un sentiment de rușine, de teamă atunci când vorbeau de asumarea etnicității.

Perioada comunistă a avut un rol major în procesul de șetrgere a identității rome. În Ialomița, romii nomazi devin o minoritate, în zona Urziceni dispărând cu totul în anii sedentarizării forțate realizată de Gh.Gheorghiu Dej. Cei care au rămas nomazi, au fost romii căldărari din localitatea Movilița, puțini la număr în compoarație cu celelalte comunități ale Urziceniului. Calitatea de prestatori de servicii, mai ales în zona marginală a orașului Urziceni, apoi cărămidari, lăutari, de fierari, negustori sau mici meșteșugari în diferite domenii, a păstrat în imaginea populației majoritare, calitatea umană a romilor. Caracteristicile specifice unei comunități tradiționale, s-au păstrat în comunitatea urbană periferică, a romilor din Urziceni, în Bărbulești, Condeești, Movilița. Aceste caracteristici se reflectă prin limba vorbită, port, cutume specifice. În general, au rezistat asimilării, chiar dacă o parte a ocupațiilor meșteșugărești s-au pierdut, din perpsectiva aspectelor spirituale, limba vorbită, credințe, tradiții, obiceiuri, romii și-au perpetuat viața în comunitate, evidențiindu-se astfel, chiar dacă nu în mod oficial, calitatea de minoritate etnică.

V. 3. Integrare și marginalizare după 1990

Anii, imediat evenimentului din decembrie 1989, au adus provocări deosebite pentru comunitățile de romi din întreaga țară. În județul Ialomița, zona Urziceniului, în anii de comunism, marea majoritate a romilor fuseseră angajați, în agricultură –CAP -uri, IAS-uri.

Desființarea proprietății agricole, de tip comunist, a provocat adevărate traume în aceste comunități, deoarece membrii acestora, în cea mai mare parte, nu au avut pământ de recuperat sau era insuficient ca suprafață. Înainte de colectivizare, cei mai mulți dintre romi nu avuseseră pământ agricol în proprietate. Cu toate că au muncit la CAP sau IAS, nu au existat rezerve de suprafețe arabile care să le poată fi atribuite, sau dacă acestea au existat, gradul scăzut de educație și de relaționare cu autoritățile publice au făcut imposibilă procesul de adaptare la noile realități. Asistăm, la un proces de deplasare a populației rome din localitățile adiacente Urziceniului, către Urziceni sau București. Unii dintre ei, ajung să lucreze în depozitele din apropierea Bucureștiului, sau beneficiind de existența noilor supermarketuri să facă comerț ambulant cu produse achiziționate la ”Europa” ș revându-te la un preț mai amre în alte localități. Romii din Bărbulești, devin cei mai cunoscuți prin această practică. Alții, mai ales din Bărcănești, ajung să muncească și la salubritatea orașului București, fiind nevoiți să facă naveta. Lipsa de educație școlară, de profesionalizare, au creat mari probleme în aceste comunități. În anii imediat anului 1990, gradul de sărăcie în aceste comunități era mult mai mare decât în anii comunismului. Sărăcia, gradul scăzut de educație, în mod inevitabil au determinat o creștere a infracționalității. Localitatea Urziceni, apare de acum regulat în mass media județeană și națională, din perspectiva conflictelor care au loc între romi sau datorită clanurilor care încep să-și dispute anumite zone de interes. Interesant este faptul, că această criză, duce și la resturcturare a comunităților din perspectiva neascultării membrilor romi de un lider nonformal- bulibașul. Altă dată, personajul central al comunității tradiționale de romi, care se remarca calitatea de reprezentant al comunității în relația cu autoritățile publice, dar și ca factor uman reglator al problemelor care apăreau, de acum realitatea este alta. Prolifereză o categorie de așa –ziși lideri, mai degrabă indivizi care instituie , chiar, o stare de teamă și de teroare. Ascensiunea unor astfel de personaje s-a datorat, în primul rând ingerințelor politice care apar pe o scenă politică atipică față de ceea ce a existat în România.

Cuceririle revoluției anticomuniste, pentru romi, a însemnat și recunoșaterea ca minoritate națională. După decenii de opresiune și de anulare identitară, etnia este recunoscută, fapt care a determinat un proces de reluare a procesului de emancipare, de fapt de integrare și adaptare la realitățile specifice unei societăți cotemporane.

Inevitabil, asistăm la nivel național, la apariția unor persoane de etnie romă care își asumă responsabilitatea și calitatea de reprezentanți ai etniei. În ceea ce privește județul Ialomița, chiar în momentele de vârf ale revoluției din decembrie 1989, au fost persoane care au avut tăria să își asume identitatea etnică, fapt care a creat rumoare și stupefacție.

Au fost momente de înaltă trăire, de descătușare de energii și speranțe. Astfel de oameni, fără să conștientizeze, devin adevărați factori de provocare a stimei etnice de sine, a unui sentiment de firesc ș normalitate, căci, ”un om nu se definește decât prin educație, caracter, trăire în spirit național, căci, chiar dacă Dumnezeu ne-a lăsat romi, de asemenea, ne-a lăsat să trăim în Țara Românilor, alături de oameni proverbiali prin bunătate și nu întâmplător, pentru că sunt creștini ortodoxși, pentru că sunt un popor binecuvântat de Dumnzeu, care s-a născut ca un popor creștin. Astfel, în egală măsură, chiar dacă știm că suntem romi și în mod firesc ne asumăm etnicitatea, asta nu înseamnă că ne anulăm calitatea de membrii ai națiunii române”. Sunt cuvinte rostite de un om care se încadrează așteptărilor personale. Anii de după revoluție, pe un fond de instabilitate economică și politică, caracteristici prezente, din păcate și în prezent, reflectă o realitate la care puțini ne așteptam- criză morală și proliferarea unor elemente care nu au ce căuta pe scena reprezentării unui popor. Inclusiv, în cadrul etniei rome asistăm la realități de acest gen. Nu omul educat, instruit și dedicat unei cauze reale devine model sau nu este promovat ca model autentic. ”Părinte dragă, trăim vremuri de restriște sufletească, de proliferare a curvelor și a bandiților politicieni. La romi este foarte clar- bișnițarii Bucureștiului de altă dată, au devenit politicieni peste noapte, culmea sunt numiți lideri romi. Nu sunt decât imagini false, sub hainele scumpe și elegante se ascunde adevăratul chipul, tradus în cuvintele: ignoranță, minciună, mândrie, hoție. Astfel de indivizi nu pot fi creatori de trăire în spirit de respect față de propria origine, istorie și cultură, nu pot fi creatori de identități rome”.

Cu toate acestea, din fericire, sunt oameni care pot fi considerați repere autentice, prin educație și prin recunoaștere a valorii proprii decătre societate, dar și de nerecunoaștere, culmea, din partea celor care ar trebui să înțeleagă (din păcate este imposibil, deoarece având libertatea de a alege starea de a fi, caracterzită prin mândrie și stimă de sine ridicată la superlativ, îi împiedică să poată vedea obiectiv și limpede), nevoia de promovare a valorilor autentice.

Am avut șansa să cunosc oameni minunați prin aspirațiile exprimate, prin munca depusă, prin implicarea dovedită în spiritul emancipării și reprezentării reale a minorității rome din Ialomița.

În acest sens, consider, că este firesc și ca o datorie de onoare față de ceea ce sunt, preot rom, să aduc în vedere oameni deosebiți, de pe meleagurile Bărăganului, reprezentativi pentru etnia romă prin educație, muncă și spirit de jertfă față de semeni. Sunt oameni simpli, care s-au ridicat prin muncă asiduă, prin ani de jertfă și de renunțări. Pot servi, oricând, și nu doar pentru romi, drept modele autentice. Mi-a fost greu să conving despre importanța de a scrie despre ei, deoarece sunt oameni modești, care prin ceea ce fac consideră că este un dat firesc de la Dumnezeu.

Am avut onoarea să cunosc tineri romi, care provin din familii sau comunități tradiționale, care și-au depășit condiția, prin educație și muncă pentru idealul devenirii romilor. Sunt oameni care prin viața lor pot ajuta la efortul, la care și eu m-am angajat și eu, ca slujitor al Bunului Dumnezeu, de a demonta stereotipuri și prejudecăți rasiale. Nu s-au implicat pe scena politică, din motive lesne de înțeles, mențiunile făcute de cel care a devenit reper de reală reprezentare etnică- Păun Ialomițeanu sau Gelu a lu Dumitra- sunt sugestive.

Domnul GANEA DANIEL, este unul dintre cei despre care consider că sunt romi ialomițeni reprezentativi pentru efortul de emancipare și incluziune a romilor. Rom căldărar, licențiat în Pedagogie-Psihologie în cadrul Universității București (2009) și în Științe juridice, fiind absolvent al Facultății de Drept și Științe Administrative a Universității “Andrei Șaguna” din Constanța (2013), deținătorul unui master în Administrație Publică Europeană, Economie europeană, Management de proiect în cadrul Universității “Andrei Șaguna” din Constanța.

Activist rom, în cadrul Asociației Centrul Cultural al Romilor „O Del Amenca”, expert pe problemele romilor, profesor de istoria și limba romani, formator și coordonator de programe europene privind educația și drepturile omului, iată câteva din aspectele care defines munca și preocupările unui rom provenit din tradiție, dintr-o familie de căldărari, cu părinți care au înțeles că educația reprezintă principala cale de reușită in viață pentru copii lor.

”…provin dintr-o comunitate traditionala de romi,  cunosc foarte bine obiceiurile și tradițiile acestora. De asemenea, sunt vorbitor nativ de limba romani. Am inceput activitatea în mișcarea romilor, în anul 2000, prin încurajarea tinerilor romi să-și continue studiile, in acest sens, am desfășurat și activitate de profesor voluntar pentru disciplina Matematică, mai ales, că matematica este un domeniu in care mă regăsesc. După absolvirea liceului am fost admis la Politehnică, dar problemele economice din familie, m-au împiedicat să continui, fiind nevoit să muncesc pentru familie. Consider, că educația reprezintă factorul esențial pentru schimbarea semenilor mei, din comunitățile tradiționale. Realitățile existente în aceste comunități, sunt reflecții ale unei culturi vechi, cu principii și norme de viață care pot fi considerate chiar de natură creștină. Desigur, că nu poți fi de acord cu anumite practici, precum căsătoria timpurie, dar valorile căsătoriei, ale familiei rome pot fi considerate reper pentru o societate morală. Am decis să mă implic in această zonă, a educației preșcolare și școlare. Astfel, am am lucrat in proiecte cu finanțare Europeană pentru componenta de educatie a copiilor romi și a copiiilor care provin din comunităti dezavantajate, în prezent fiind Expert Educațional în cadrul Fundației Roma Education Fund România”.

Despre FLORIN NASTURE – rom din neam de căldărari, provenind dintr-o familie modestă, de oameni care au muncit din greu pentru creșterea și educarea copiilor, se poate scrie cu respect și mândrie etnică. Florin, este doctor în științe politice, susținut în cadrul SNSPA București, a unui Master în Dezvoltare Socială Practică, obținut la Facultatea Metropolitană din Londra (Metropolitan University of London) dar și al unui master în management strategic la Universitatea București – Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

Florin Nasture, are o expertiză îndelungată în domeniul educației școlare pentru grupurile dezavantajate. Înca din anul 1998, a coordonat proiecte educaționale și culturale, în cadrul organizatiei Romani Criss. Începand cu anul 2005, a activat ca facilitator național pentru Roma Education Fund, până în anul 2010, când a devenit managerul proiectului strategic „Școală după Școală primul pas pentru succesul școlar și profesional”. Un alt domeniu, cu care Florin Nasture este foarte familiar, este cel al dezvoltării comunitare, fiind facilitator pentru diferite organizații internaționale (Comisia Europeana, UNDP, Consilul Europei). Iată, câteva aspecte din viața unui rom căldărar, care prin educație, muncă și credință s-a definit ca om.

Am avut plăcerea să-l cunosc pe un om a cărui viață m-a impresionat în mod deosebit. Ridicat dintr-o familie de romi căldărari, a cunoscut ce înseamnă suferința de a fi discriminat, de a sta cu teama că poate ajunge la orfelinat, în urma decesului tatălui, a fricii că nu mai poate merge la școală. A cunoscut o viață de muncă, de frustrări pe care le-a depășit cu credință în Dumnezeu, prin smerenie și educație. Am preferat să prezint note din interviul luat, domnului EUGEN GHIȚĂ, un moment care l-a readus în trecut, readucerea aminte a anilor de definire personală conferindu-i o undă de tristețe, dar parcă și de fermitate în a parcurge acest drum al vieții, cu demnitate și omenie, în spiritul lui Hristos –”Într-o zi frumoasa de duminică toamna, am venit pe lume adus de o femeie frumoasă și bună. Septembrie 1972, a fost momentul în care am ajuns în familia de căldărari compusă din 7 membri. Bunicii mei, erau călători și își câștigau existența prin confecționarea de obiecte din aluminiu, aramă sau alte metale dar munceau și pe moșiile boierilor, înainte de război. Tatăl meu, a fost unul dintre oamenii care a condus la o revoluție în comunitatea de căldărari, în sensul că a fost un promotor al schimbării în rândul tinerilor din generația lui, fiind primul care a absolvit patru clase. Tata era măcelar de profesie, iar mama casnică până la moartea tatălui meu, iar mai apoi a fost femeie în casă la un om înstărit.Copilăria până la șapte ani a fost frumoasă apoi lucrurile s-au schimbat pentru mine. Copilăria am petrecut-o într-o familie cu alți patru frați și mama deoarece tatăl meu a decedat când eu avem 7 ani. La școală eram un copil de nivel bun și foarte bun datorită surorii mele care m-a ajutat să învăț. Surorile mele (trei) s-au măritat la vârste fragede respectiv 13, 16, și 17 ani. Fratele meu a abandonat școala în clasa a noua, deoarece trebuia ca cineva să aducă bani în familie, muncind, în agricultură, de la vârsta de 15 ani. Eu, am continuat studiile până la finalul liceului, apoi m-am angajat în diferite domenii. În 1997, am emigrat, ca refugiat, în Grecia, unde am rămas 10 ani. Așa, am reușit să îmi cumpăr o casă și o mașină Dacia. La întoarcere, mi-am continuat studiile și astfel la vârsta de 40 de ani, am absolvit Facultatea de Drept –Universitatea ”Andrei Șaguna”, iar mai apoi, la 42 de ani, am urmat un Master în Administrație Publică Europeană. Implicarea mea, în programe sociale și de întrajutorare, a era inevitabilă, ca rom care a reușit să-și depășească condiția socială și de asemenea, am considerat ca o datorie de suflet față de semenii mei, mai ales față de copii și tinerii romi, să mă implic și să aduc ceva în acest sens. Cunosc îndeaproape nevoile oamenilor aflați în situații de risc și nevoie. Programele, care le dezvolt în prezent, sunt în domeniul educației, având convingerea că acest domeniu este esențial în procesul de emancipare și asumare a etnicității. Am considerat mnecesar, să-mi completez studiile cu un Master în Administrație Europeană, Instituții și Politici Publice în cadrul Universității ”Ovidius” din Constanța, apoi să urmez cursuri de Mediator Juridic. Lucrez în sectorul non-guvernamental, din anul 2008, având experință în domeniul furnizării de servicii sociale. Principala preocupare a fost de facilitator comunitar în programe europene din domeniul Educației, Sănătății, Asistenței Sociale și a Drepturilor Omului, destinate romilor și copiilor cu dizabilități din județul Ialomița. Colaborările cu alte asociații mari din țară, cum ar fi Romani CRISS, Agenția Împreună, SASTIPEN, Roma Access, Fundația Floarea Ialomițeană, mi-au dat posibilitatea să câștig experiență în activitatea mea cu grupurile dezavantajate. Am dezvoltat campanii de lobby și advocacy care au fost premiate la nivel național.Am convingerea că „Educația stă la baza progresului unei societăți” drept urmare pledez pentru incluziunea copiilor romi și copiilor cu diferite abilități în învățământul de masă și schimbarea standardelor de calitate al învățământului din România. Sunt membru în consiliul director al Asociației Centrul Cultural al Romilor “O Del Amenca” și facilitator de programe în domeniul sănătății, educației, ocupării, locuirii și domeniul drepturile omului.De asemenea sunt președinte al Asociației „Ajutați-ne să înțelegem lumea” și administrator al mai multor centre de recuperare a copiilor cu Tulburări din Spectrul Autist din județul Ialomița. Totodată sunt președintele Asociației Juriștilor Romi din România, unde dezvoltăm programe de formare și instruire a studenților și absolvenților de Drept cu scopul accederii acestora în funcții juridice.

x

Un om despre a cărui viață, pot afirma că poate fi un subiect de carte. Ridicat dintr-o comunitate de romi din neamul vătrașilor, oameni necăjiți, obișnuiți cu munca pământului, din rândul cărora mulți s-au jertfit pentru țară, fără ezitare, în ambele războaie.

PĂUN GHEORGHE, cu pseudonimul de Ialomițeanul – Născut în anul 1957, sau Gelu a lu Dumitra cum îi place să se autonumească.

19 iulie, absolvent al Liceului Real Călărași, apoi al Școlii Militare de Ofițeri de la Râmnicu Vâlcea.

A activat, ca ofițer al Armatei Române, până în anul 1985, apoi datorită unor probleme de sănătate, s-a retras și a lucrat ca inginer Oficiul de Gospodărire al Apelor Slobozia.

În zilele Revoluției din decembrie 1989, s-a remarcat ca participant și un aspect inedit pentru mulți care îl cunoșteau, nu a ezitat să își asume identitatea romă și să susțină necesitatea recunoașterii romilor ca minoritate națională. A fost o voce care a creat o impresie deosebită, în primele zile ale revoluției. A apărut la postul național de televiziune, ca susținător al drepturilor legitime la existență și emancipare pentru romi, ca o continuare firească a unui proces declanșat în perioada interbelică și întrerupt brusc în anii de comunism.

A făcut parte din primele inițiative realizate la nivel național, privind organizarea reprezentativă a romilor pe scena politică a țării și promotor al importanței cunoașterii romilor din perspectiva valorilor culturale și istorice autentice. A fost Consilier de specialitate, în cadrul expediției științifice ”La izvoare” în India. A făcut parte din organizația Partida Romilor, fiind ales în calitate de consilier local pe lista acestei organizații, în perioada 1992-1996, iar în perioada 1996-2000, consilier județean. După anul 2007, nu s-a mai implicat în plan politic, dezamăgit fiind de evoluția ”numelor promovate la nivel central, pe criterii de …”.

A fost și este un susținător al romilor, este un promotor în acest sens, nu doar la nivel județean. A coordonat activitatea primei publicații a romilor, după anul 1990, ”Șatra Liberă”, o publicație prin care a încercat să prezinte realități specifice vieții romilor, atât din perspectiva vieții de zi cu zi, dar și a valorilor umane existente în etnie cu speranța că ”semenii noștrii au nevoie de modele reale de dezvoltare personală, au nevoie de simboluri adevărate, de educație”. A înființat, una din primele fundații ale romilor din România, Fundația ”Pod Peste Suflet”, al cărei scop, reieșea chiar din titulatură- ”avem nevoie să ne cunoaștem, noi romii și voi români, mai ales că trăim împreună de sute de ani iar paradoxul este că nu ne cunoaștem cu adevărat. Am credința că doar prin cunoaștere, se poate asigura o punte de legătură, chiar afectivă, între romi și români”. Fundația dorea să cultive și să promoveze valorile culturale ale romilor, cunoașterea acestora la nivel național, importanța educației și culturalizării copiilor și tinerilor romi. Păun Gheorghe este un nume cunoscut, mai ales pe scena literaturii românești, fiind recunoscut pentru talentul literar reflectat în mai multe romane scrise după anul 1990- ,,Arzoaica a stat la masă cu dracu", ,,Bulibașa și artista", ,,Decalogul rromilor"(co-autor)- o reeditare a mesajelor privind importanța educației și respectului față de țară, în spiritul continuării mișcării rome interbelice- ,,Almanahul romilor", ,,Singuri printre singuri"(co-autor); ,,Atunci ne-a condamnat pe toți la…viață", ,,Șatră cu parfum de iubire", ,,Bani bolnavi", ” Gelu a lu Dumitra”, ”Kaj Jeas, Rromale? Iubiri triste cu parfum de șatră”. Sunt doar o parte din creațiile sale literare. Creații care prezintă un tablou al vieții romilor, al trăirilor acestora, dezamăgiri și tristeți, peste care treci cu credința că mergând și tot mergând poți uita și relele nu se vor repeta.

„O explicație a căsătoriilor mixte!? O justificare a rătăcirilor de culoare…” se întreabă, și tot el răspunde, Păun Gheorghe Ialomițeanu. Am primit această carte. Cu această dedicație.

Din ea am reținut, mai cu seamă, această frază: ”Măndica (…) socotitoarea proaspătului C.A.P (…) întinse nasul spre el. În nări îi veni, pe lângă mirosul de prune, un miros de „săpunel”, o plantă cu flori violete care frecate în palme făceau un fel de spumă frumos mirositoare… Mi-ar plăcea ca, și în ziua de azi, majoritatea țiganilor să miroasă a „săpunel” și nu a orice altceva, ceva ce parcă „îți mută nasul din loc!”. O poveste care, ca să-l citez pe autorul Păun Gheorghe Ialomițeanu, a fost prinsă într-o „carte scurtă de simțire țigănească” ce se dorește a fi „o mică oglindă a vechii și noii forme de existență a romilor – conservantul a tot ce au mai bun, mai profund, locul unde amestecul de iubire parcă vrea să spună că o comunitate închisă degenerează…”.

Nea Gelu, prin tot ce a realizat, se înscrie în panteonul literaturii românești, pe o zonă care privește etnoia romă, alături de mari corifei ai literaturii românești.

În perioada 1996-2000, a fost editor la următoarele publicații: Revista ,,Povești" coordonată de Livia Dobrinescu; Ziarul ,,Reversul medaliei"- coordonator George Hangu; Lucrarea umoristică – Viorel Cacoveanu, Cluj; lucrarea ,,Cultul Incompetenței"- coordonator prof. Oliviu Vlădulescu; romanul ,,Papu"; lucrare ,,Ionel Perlea"-coordonator prof. dr. Cristi Obrejan. Activitatea sa este recunoscută în lucrarea celebrului romolog european Rajko Djuric ,,Romi din Europa”. Este menționat ca personalitate a culturii ialomițene, în lucrarea ,,Personalia” a prof. Șerban Codrin Dincă, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Apare în lucrarea sociologului Francisc Remmel. Câteva din dovezile care îl reprezintă pe Nea Gelu, ca om de cultură și de trăire identitară etnică, dar și ca bun român- ”…ca fost ofițer al armatei române, consider că sunt în continuare înregimentat în frumoasa noastră armată ca român gata să lupte pentru țara în care au trăit străbunii mei de origine indiană, dar stabiliți aici pe malurile Dunării, ca lângă o apă a Gangelui speranței de bine și de pace, așa cum au făcut-o bunicul și străbunicul în războaiele României secolului XX”. Copii și tinerii romi trebuie să cunoască adevăratele valori ale societății rome. Păun Gheorghe este un astfel de om.

Meritele activității sale, au fost recunoscute și de către Primăria Muncipiului Slobozia, care, în anul 2016, i-a acordat titlul de ctățean de onoare. Presa locală a salutat acordarea acestei distincții- ”Scriitorul Gheorghe Păun Ialomițeanu a fost recompensat pentru activitatea sa literară cu cea mai mare distincție a Primăriei Slobozia. Titlul i-a fost înmânat în ședința festivă a Consiliului Local, odată cu răsplătirea elevilor premiați la olimpiadele naționale și a profesorilor îndrumători. „Mulțumesc este superlativul absolut, dar nu-i de ajuns. Prin ceea ce ați făcut dumneavoastră astăzi, n-ați făcut decât să-mi aduceți în suflet multe, multe mulțumiri. Dumnezeu a avut grijă, încă o dată, să ne facă atenți că nimic fără Dumnezeu. Astăzi, de Înălțare, o sărbătoare religioasă, dați-mi voie să o fac și sărbătoarea mea laică, fiindcă toți suntem copiii lui și din asemănarea lui. Eu sunt cetățean de onoare de etnie romă, așa cum bine s-a spus, și pentru că cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul, dați-mi voie să mă opresc și vă mulțumesc încă o dată”, a spus vădit emoționat Gheorghe Păun Ialomițeanul…

Noul primar ales, Adrian Mocioniu, a salutat inițiativa executivului, exprimându-și bucuria că tabloul cu cetățenii de onoare ai municipiului a fost îmbogățit cu numele unei persoane care aparține unei etnii cu bogate tradiții culturale”. Distincția acordată, a reprezentat o adevărată încununare și recunoaștere, a muncii unui om, care prin tot ce a realizat s-a dăruit întru totul semenilor săi – romi și români –

Despre mine…

Mama m-a născut în grâu. Așa a înțeles Domnia Sa să mă ferească de foame. Fiind romă vătrașă, notarul a scris în acte ,,Păun Gheorghe, iulie, 1957”. Mai târziu, eu mi-am adăugat în coadă ,,Ialomițeanu’ ”. Nearticulat…

Am lăsat latitudinii și longitudinii, Sorții, dreptul de a mă articula.

M-a articulat cu ,,absolvent de liceu”, apoi, după trei ani, au coborât din Cerul vieții mele două stele care mi-au adus titulatura de locotenent și titlul de noblețe din gura satului (singura care nu are carii), de ,,Gelu al Dumitrii, țiganca”.

După moartea mamei, care nu a folosit niciodată parfum, fiindcă mirosea a muncă, am căutat eu Mirabila Sămânță și-am găsit-o în lanul cu pâine din litere.

Căderea lanțului de ,,munți hercinici”, în decembrie 1989, m-au găsit în civilie și…am început a scrie.

Cu ”Arzoaica a stat la masă cu dracu”, mi-am dorit să-i vindec pe ai mei de complexul Bug-Transnistria. Cu ”Bulibașa și Artista”, am încercat să găsesc leac în amestecul de iubiri dintre diversele neamuri ale rasei umane, fiindcă o comunitate închisă degenerează.

Cu ”Ger blând de femarte”, am vorbit despre dezrobire, cu discurs chiar din necunoscutele ceruri; prilej cu care am aflat de la Dumnezeu că ,,Femarte” este amestec de ger cu urzici și ghiocei. Și eu fac parte din poporul enigmatic, cum ne numea Bogdan Petriceicu Hașdeu, și am până acum 61 de enigme.

Poate lucrarea care mă obligă să o trăiesc și să trăiesc Indo-Romaniada, îmi va aduce răspunsuri de la onorabilul Ioan Budai-Deleanu. Până atunci, călătoresc cu mijloace de transport marca ,,Încercatul Neam Tolerant din Străvechiul Triunghi de Aur Geto-Daco-Roman” și cu ,,Marele Neam al Romilor din Străvechiul Popor Indian”.

Păun Gheorghe Ialomițeanu este un nume, despre care am considerat că este firesc să aduc aminte, ca despre un Iov, un om al suferinței și renașterii prin credință. Este un Odiseu al vremurilor noastre, prin căutare și definire identitară, care abandonează totul, până și propia-i viață, înghițit de propriile himere sau ale lumii acesteia nerecunoscătoare, dar care lasă în urma sa un mesaj accesibil- dragoste, credință, muncă, asumare- Dumnezeu.