Voinicul Si Viteazul, Doua Ipostaze Prezente In Literaturile Populare Medievale Romana Si Franceza

INTRODUCERE

Motto: Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. (Petre Țuțea)

În lucrarea Voinicul și viteazul, două ipostaze prezente în literaturile populare medievale română și franceză, am dorit să relevăm relația dintre literatura populară și istorie, din perspectiva eposului european. O viziune asupra unui teritoriu comun, care să aibă în vedere o anumită unitate culturală, în pofida diferențierilor reale între Răsărit și Apus.

Ceea ce ne-am propus, în plus, față de alte abordări care au atras atenția asupra ideologiei occidentale și vieții sociale, și nu numai, a fost în centrarea pe eposul eroic evidențiat în creațiile literare populare. Aceste lucrări epice au fost folosite ca surse exclusive pentru identificarea unei ideologii despre lume, viață și moarte, marea trecere, specifice acestui timp al istoriei, ca surse ale modelului european, relații și principii care au dus la apariția unor dispute între religiile catolică și ortodoxă.

În pofida tuturor teoriilor, privind obiectivitatea exegetului, punerea în pagină a observațiilor despre aceste creații literare orale nu a fost niciodată o preocupare neutră. Din punct de vedere ideologic, această activitate a parcurs trepte de evoluție, de conștientizare a relației acestuia cu existența reală dar, mai ales, de detașare față de anumite doctrine religioase. În lucrarea de față nu vom contesta faptele personajelor, care ar putea însemna ignorarea imaginarului, și nici nu vom pune la îndoială desfășurarea evenimentelor, așa cum au fost ele relatate. Vom face însă o analiză a miracolului imaginativ al creatorului de literatură, a descrierilor acțiunilor participative ale colectivității în aureolarea viteazului, așa cum se realizează aceasta în eposul Evului Mediu, ca discipol al unei școli în care pedagogia adversității și a violenței era reflectare impusă pentru apărarea noii credințe.

A scrie literatură istorică nu înseamnă neapărat a face și ideologie, într-o formă particulară, afirma Gilbert Dragon despre istorie. Literatul eliberează sugestia, o înalță în uriașul univers al imaginației, supunând-o întrebărilor. Mai aproape de adevăr, față de observația noastră că autorul anonim se implică direct în caracterizarea personajului creațiilor lor literare, ar putea fi Benedetto Croce care, într-una dintre lucrările sale, evidențiază legătura dintre condiționarea social-politică a autorului și opera realizată, atunci când lansează celebra afirmație potrivit căreia orice istorie este una contemporană.

Un alt element de noutate al actualei abordări este acceptarea tratării hagiografiei, dramei liturgice și a muzicii medievale a secolului al IX-lea, în corelație cu poemele medievale occidentale, așa cum se regăsesc în istoriile literare și în alte lucrări de specialitate. Este adevărat că evoluția celor două lumi, ortodoxă și catolică, pe continentul european, începea să se contureze pe căi divergente, în ciuda multor elemente comune, care am dorit să fie consemnate, deoarece tradiția greco-romană, impregnată de creștinism, a influențat vreme îndelungată, în mod asemănător, creația culturală în cele două părți ale fostului Imperiu Fig. nr.1 Roman. Cu pronunțate trăsături de specificitate, istoriografia epocii studiate s-a dovedit încă tributară trunchiului comun, prin inspirația profund religioasă, prin temele tratate și prin maniera abordării lor.

Antropologia culturală a demonstrat utilitatea încercărilor de a explica societățile medievale pornind, de multe ori, de la literatura populară, de la datini și obiceiuri, de la tradițiile moștenite, aspecte ce trebuie luate în considerare și atunci când este vorba de studiul ideologiilor. Însă, așa cum arăta Raoul Girardet, chiar în Occidentul atât de deschis inovațiilor metodologice și de problematică, analizele ideilor politice și ale ideologiilor au demonstrat o neîncredere față de domeniul imaginarului.

Pentru o delimitare a temei abordate, încă înainte de prezentarea surselor utilizate, s-a impus definirea celor două concepte care au fost deja folosite în titlul tezei, frecvent întâlnite pe parcursul lucrării. Una dintre direcțiile, pe care studiul nostru o va urma, va fi cercetarea celor două ipostaze: voinicul, tânărul neinițiat, și viteazul, cavalerul – vasal al poemelor medievale occidentale sau cântecelor de vitejie est – europene, în raport cu domeniul imaginarului, cu lumea basmului și a fabulosului.

Punând în lumină acest raport de subordonare între existența reală și imaginar, trebuie să observăm că principala problemă a ridicat-o termenul a exista, care devenit în creațiile literare epice ale începutului de Ev Mediu, în toate literaturile populare ale Europei, extrem de ambiguu. Ar trebui, totuși, să subliniem că numai oamenii nevoiași se supuneau în totalitate vrerilor papale. Cei foarte bogați, puțini însă la număr, încălcau de multe ori regulile creștine. Exemplul elocvent ar putea fi crima pe care o înfăptuiește Charlot, fiul lui Carol cel Mare, descrisă în poemul Chevalerie Ogier de Danemarche, rămasă nepedepsită, apoi jafurile armate, îndoielnica moralitate din interiorul castelelor senioriale, culminând cu moartea celor peste cinci mii de saxoni, sălbatici din fire, închinători la demoni și potrivnici religiei noastre, executați într-o zi, din porunca lui Carol cel Mare, teroare a morții, sub care au căzut copii, bătrâni, femei.

În filosofie, definițiile nu au fixat materia preexistentă, ci o creare a acesteia prin însăși procesul definirii, iar teoriile asupra vieții au fost și sunt extrem de variate. Elementul definitoriu al ideii de viață în epica populară medievală, așa cum va reieși din paginile acestei lucrări, era sacrificiul. În ansamblul lui, mai mult sau mai puțin structurat de reprezentări sociale, sacrificiul a fost un efect împărtășit de întreaga colectivitate. Seniorul era reprezentativ pentru existența vasalilor cărora le exprima interesele și le coordona acțiunile și, implicit, viața. Vom aborda, în conținutul lucrării, și rolul însemnat pe care l-au avut pe câmpul de luptă atât cavalerul vasal al Occidentului, cât și războinicul est – european, viteazul sau voinicul lumii satului.

Pentru statele noului imperiu format a fost o perioadă nesigură, deoarece incursiunile vikingilor, ale ungurilor și sarazinilor aduceau moartea, pustiind, ca molima, uscatul din spațiul euro – mediteranean, jefuind și ucigând localnicii lipsiți de apărare. Ce întuneca și mai mult existența omului medieval era faptul că, după ce jafurile barbare și crimele treceau, acestea erau înlocuite de luptele nesfârșite din interiorul aristocrației formate și mult îmbogățite. Nobilimea, superficială, părea pătrunsă de noua credință creștină, însă dorința de expansiune cultiva, în rândul supușilor, adversitatea și violența. Aceasta, în ciuda așezămintelor monastice și a relicvelor adunate de nobili de pretutindeni, în fața cărora se prosternau, cerând iertare pentru fărădelegile lor. Exemplul, care ar argumenta cele consemnate mai sus, este comportamentul agresiv, de multe ori neînțeles, al suveranului franc, Carol cel Mare. Deși se dorea un simbol al creștinismului, regele era un solomonist. Acest fapt îl avem consemnat în istorie prin darul pe care suveranul franc îl primește de la papa Leon al III-lea, o culegere de orații și de rugăciuni mistice, publicată mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub titlul Papae Leonis Enchyridion, serenissimo imperatori Carlo Magno in manus pretiosum datum (fig.nr.1). Serenissimul Carolus Magnus dovedește acest fapt, demonstrând că noua religie, care pusese stăpânire pe aproape toate popoarele Europei, nu era destul de înțeleasă și de pătrunsă dogmatic. O altă încălcare a ceea ce s-a dorit să fie pace între oameni au fost cruntele și îndelungatele lupte cu saxonii, pe care suveranul franc a fost obligat să le ducă timp de treizeci de ani, pentru că acel popor germanic, îndrăzneț și conservator în păstrarea propriilor datini și obiceiuri, nu dorea să se rupă de tradițiile strămoșești, trecând la o religie pe care nu o cunoșteau și nici nu doreau să o înțeleagă.

Stereotipurile, cu ajutorul cărora se conturează atât imaginea viteazului cavaler, cât și imaginea voinicului, le vom interpreta ca fiind rezultate ale categorizărilor și schematizărilor studiate. Studii care au fost întreprinse atât în literatura noastră, cât și în literatura franceză, dar și în literaturile altor popoare care au venit în contact cu cele două națiuni. Acestea au avut menirea nu atât să descrie în mod obiectiv faptele, cât să creeze o realitate inteligibilă și suportabilă, fiind conștienți de subiectivismul abordat excesiv în literatura medievală populară. De obicei, stereotipurile nu au reprezentat informații de bază, ele nefiind dobândite prin experiența directă, dar au avut o foarte mare rezistență la modificare, chiar dacă experiențele noi sau personale au îndemnat spre aceasta. În mod frecvent, aceste subiectivități banale au avut un rol instrumental în crearea identității colective, valorizarea ei pozitivă, deprecierea altor grupuri și chiar justificarea conflictului cu alții, la acest nivel relevându-se cel mai bine rolul lor politic, structurile sociale, dominanta. Pe parcursul lucrării vom face apel, în general, la comunul etnic, folosit cel mai adesea pentru crearea imaginii de sine sau a imaginii celuilalt, observabil în Chansons de geste.

Deoarece, preocuparea centrală, în cuprinsul lucrării, este construirea identității eroului în sânul colectivității, prin intermediul diferitelor elemente, în rândul cărora, alături de imagini, semnificații, interpretări ideologice regăsim și alte tipuri de reprezentări sociale, a fost necesar să facem câteva observații despre conceptul de specificitate.

Particularitatea specifică colectivă se formează prin intervenția ideologiei, care instituie scopuri comune, permițând afirmarea unității, forței și solidarității grupului social sau al comunității respective. La rândul lor, reprezentările sociale au avut o funcție identitară clară, căci ele defineau valoarea în sine a grupului, protejând specificul, permițând dominația socială și comparația socială între grupuri. O astfel de interpretare a făcut să apară cu claritate de ce este necesar să se recurgă la alteritate în definirea propriei identități și de ce lucrarea de față trebuie să analizeze ambele aspecte ale identității eroului. În general, în definirea acestui concept trebuie avut în vedere că, pentru celălalt, imaginea construită este negativă, menită să justifice apriori comportamentul ostil, chiar agresiv față de acesta, dar pot exista și situații în care alteritatea poate fi valorizată pozitiv în raport cu grupul de referință, în mod corespunzător depreciat.

Cronicarii, exemplificându-l în primul rând pe Eginhard, pentru viața lui Carol, rezolvă, într-o manieră radical diferită, problema rostului istoriei. Ei au scris pentru a conserva amintirea, au instruit pe cei care aveau să vină după ei. Ceea ce au dorit, de fapt, să transmită acești marcatori ai momentelor deosebite ale timpului, a fost mult mai important decât simple notații de date sau mici însemnări privind oamenii cu care au intrat în contact sau despre care primeau, ocazional, informații. Regăsim, în paginile lor, lumea medievală, o lume ce se afla într-o continuă schimbare, de la o dorința de a exista după modelul antichității la o perioadă a răsturnărilor de valori. Toate acestea, sub o manifestare autoritară, au dus la crime în masă care nu au putut fi oprite nici de noua confesiune, cea creștină, care se dorea să fie dreaptă și mult mai aproape de cei sărăciți. Pentru că omenirea a fost făurită cu un țel precis, istoria nu a putut decât să înfățișeze diferitele etape ale planului divinității. Cauzele evenimentelor își mai au rostul de vreme ce totul se supunea unicei voințe a Celui de Sus? Forma acelor cronici, care încep cu Facerea și se încheie cu evenimentele contemporane autorului, nu este o simplă înșiruire haotică de fapte, fără coerență internă, puse alături doar de pasiunea colecționarului de insolit. Cronicile au de fapt o structură organizată în jurul câtorva puncte înodale dintre care amintim: Facerea apoi căderea în păcat, continuând cu Moise și monoteismul iudaic, cu monarhia lui Augustus și istoria hristică, încheind, în cele din urmă, cu Imperiul lui Constantin. Toate acestea le putem considera etape în lungul și anevoiosul drum al oamenilor spre regăsirea unei perfecțiuni inițiale, pierdute prin păcatul originar. Faptele sunt selectate pentru a pune mai bine în lumină aceste episoade privilegiate, limba este simplă, căci adevărurile prezentate se reclamă de la o tradiție biblică și nu clasică, neavând nevoie, pentru a se impune, de vreun recurs la ornamente stilistice exterioare, ci doar de forța lor intrinsecă.

În societatea medievală carolingiană, mai ales în viața seniorilor, în care fermenta noua și tânăra nobilime, regele se afla pe primul loc în piramida socială. Pe treapta următoare se aflau marii seniori și clerul preocupați îndeosebi de războaie și intrigi, pentru că relațiile diplomatice ale acelor vremuri tulburi nu însemnau mare lucru pentru doi suverani puternici. Intenția lor era de cucerire, agresiune, care putea să dovedească forța fizică a adversarului, forță ce a dominat mult timp perioada istorică a Evului Mediu. Aceasta era exprimată prin conceptul școlii cavalerești, de adversitate și violență, o lată temă supusă cercetării noastre în literatura populară epică română și franceză. Conflictele constituiau izvorul intrigilor, al nesupunerii, cu petreceri la care cântăreții recitau poeme războinice, spre a-și distra stăpânii.

Clerul avea o mare importanță în interiorul societății evului mediu timpuriu, misticismului religios fiindu-i asigurat terenul și autoritatea de către starea generală de ignoranță în care trăia omul obișnuit. Biserica monopoliza învățământul superior și mediul social, studiul filosofiei, pe care o aservise în totalitate teologiei, și orice încercare de cercetare științifică era riguros cenzurată.

Societatea Evului Mediu avea un caracter militar, de agresiune, evaluată prin forța fizică, pe care o putem observa în primele chansons de geste, unde vasalul era sinonim cu războinicul, iar întreaga viață feudală era organizată și orientată spre război, sub semnul adversității și violenței. Curtea și castelul seniorial, clădite inițial în mod primitiv din lemn, cu palisade și șanțuri, vor începe să fie construite, în perioada carolingiană, din piatră, pentru a asigura securitatea celor din interior. De obicei, fiecare primăvară aducea un nou război care distrugea totul, inclusiv bisericile. Războiul devenise activitatea de bază a nobililor și a cavalerilor medievali, iar când aceștia nu se aflau pe câmpul de luptă își utilizau timpul de răgaz în turniruri. Premiul învingătorului, pentru a-l umili pe cel învins de nepriceperea mânuirii armelor și de lipsa rezistenței fizice, erau calul, armele și armura adversarului, obiectele din dotare ale cavalerului răpus, foarte scumpe la vremea aceea.

În studiul creației literare medievale a perioadei cuprinsă între secolul al VIII-lea și al XV-lea constatăm două orientări evidente: o literatură în care se exprimă concepțiile, idealurile, gusturile feudalilor, și o literatură exprimată în formele acceptate de clasa progresivă a epocii, literatură în care vor intra și numeroase elemente populare.

Literaturii franceze îi aparțin cântecele de vitejie (chansons de geste), poeme în care sunt cântate faptele eroice. Un eroism detaliat în mii de versuri, sute de pagini, în peste optzeci de geste ce s-au păstrat ca documente sacre ale unei lumi. Ele au fost clasificate de truverii acelor vremuri după natura subiectelor și temelor, în trei cicluri. Mai târziu, exegeții, pătrunzănd în conținutul lor, le-au grupat în șase cicluri: Ciclul regelui; Ciclul baronului Guillaume d'Orange; Ciclul lui Doon de Mayence (numit, de asemenea, și Ciclul baronilor revoltați); Ciclul provincial; două Cicluri ale Cruciadelor și ultimul ciclu, cel al Cântecelor care nu se regăsesc în niciunul dintre cicluri. Dintre toate aceste creații populare epice, primul loc, de modul cum a fost conceput și realizat, îl deține ciclul despre Carol cel Mare, evidențiindu-se poemul eroic Cântecul lui Roland.

Cântecele de vitejie au avut la bază cântecele eroice care circulau în rândul maselor, dezvoltate pe conținutul unor scurte creații în versuri ce se doreau mărturii ale celor care participaseră la evenimentul descris. Acest caracter popular se poate observa în mult discutatul poem Cântecul lui Roland, ce a dat valoare întregului ciclu al gestelor lui Carol cel Mare. Intriga, după cum era de așteptat, ține mai mult de folclor decât de istorie, într-o amplă perspectivă antropologică prin teme cum ar fi: ura dintre tatăl vitreg și fiu, invidia, trădarea etc. Dar jonglerii, cântăreți rătăcitori care băteau drumurile pe jos sau în carele ce le țineau drept adăpost pentru odihnă și creație, nu erau decât un fel de cronicari ambulanți ai secolului al X-lea în Franța. La început ca amatori, apoi ca maeștri profesioniști, adunau fragmente orale, țesându-le apoi în compoziții ample și unitare.

Ca dimensiuni, aceste creații populare variază între o mie și douăzeci de mii de versuri. Ele constituie nestematele literare care au ajuns până la noi și au modificat în timp datele reale ale evenimentelor istorice care le-au ocazionat. La originea poemelor franceze medievale, recitate de jongleri cu acompaniamente de instrumente la târguri, în castele la petrecerile seniorilor, în pelerinaje, la turniruri sau nunți, stau acele cântece scurte contemporane evenimentelor.

Ceea ce putem evidenția drept creație a grupurilor de maeștri, precum truverii și, apoi, jonglerii, este spontaneitatea, iar în cele din urmă, munca de compilare a cântăreților, trudă pertinentă creației ce a dat unitatea estetică, de ansamblu poemelor, exaltând, în același timp, virtuțile cavalerești pe placul războinicilor acelei epoci învăluită încă în mister.

Dacă ar fi să vorbim despre țara pe pământul căreia s-au creat aceste minunate poeme, am putea spune că evoluția istorică a Franței a fost foarte frământată, nedispunând de o substanță epică atât de veche ca germanii. Franța modernă își va regăsi trecutul epopeilor medievale abia în perioada carolingiană. Figura impunătoare a lui Carol cel Mare, dar și a nobililor săi, într-o legătură legendară cu faptele lor de arme, au dat materia epică al celui mai reprezentativ cântec de vitejie: Cântecul lui Roland. Autoritatea politică a lui Carol cel Mare, vitejia, forța sa fizică, inteligența și calitățile lui organizatorice i-au creat o aureolă care, în imaginația contemporanilor, a dat naștere multor legende ce au servit ca teme pentru scurte cântece de război. Celebrând evenimentele de la sfârșitul secolului al VIII-lea, cântecele despre Roland vor începe să fie răspândite cam de pe la jumătatea veacului al IX-lea. Ne punem întrebarea dacă nu cumva acest personaj – erou ar fi existat cu mult înainte de domnia lui Charlemagne, montat în scenă, de către truveri, atunci când momentul a permis glorificarea lui sau dacă nu faptele acestui personaj, pe care l-am putea considera coborâtor în străvechea istorie, să nu fie atribuite multdiscutatului personaj Roland. Ceea ce va urma, cu aproape trei secole mai târziu, va fi prelucrarea complicată a poemului, transformat în forma care ni s-a transmis astăzi. În cele 4002 versuri ale Cântecului lui Roland avem posibilitatea să urmărim caracterul războinic și cavaleresc ale eroului. Ulterior, în urma încordării conflictelor dintre creștini și lumea musulmană, s-a accentuat tot mai mult nuanța religioasă a evenimentelor.

Episodul istoric adevărat al luptei lui Carol cel Mare și înfrângerea celor douăzeci de mii de combatanți, ce se aflau sub comanda contelui Roland în trecătorile Pirineilor, au servit doar ca punct de plecare și ca model pentru crearea unei legende despre o înfruntare aprigă între franci și mauri. În realitate, spun istoricii, devierile de la datele autentice au fost parțiale. Aceasta, într-o lume a Europei cuprinsă de haos timp de aproape patru secole, unde noua religie, cea creștină, începea să pună stăpânire peste tot ceea ce popoarele moșteniseră de la înaintași, tradițiile, făcea să apară figuri de oameni noi cu virtuți și dragoste de carte. Războinicul era omul luptei corp la corp, viteaz și bun mânuitor al armelor din dotare. Truverii vor pune mare accent pe faptele eroilor, pe calitățile lor, pe calul ce îl purta în luptă, pe armele personalizate aflate în posesia luptătorului, și pe credință, ca ideal de existență, cam până la jumătatea secolului al XI-lea. Luând avânt, literații, autori experimentați, trecuți prin școlile medievale de elită, vor face poemele să încline spre o structură cultă, cu subiecte de curtoazie, iubiri extaziate, mai puțin străbătute de ideile religioase, evidențiindu-se trei caracteristici importante ale cavalerului înnobilat: onoarea, demnitatea, morala.

Poemul Cântecul lui Roland vine dintr-o perioadă de legendă, când îngerii și arhanghelii lui Dumnezeu cutreierau Pământul în căutare de suflete mărețe, pe care să le întâmpine în drumul lor spre eternitate, așa cum s-a dorit să se întâmple cu Roland. Element de sacrificiu al marelui suveran, moartea și ura, pe care și le-a atras din partea lui Ganelon și a aliaților acestuia, au avut o triplă semnificație: prima, putem spune că a confirmat glorificarea vasalului creștin. Roland, devenind simbolul cavalerului legat prin jertfa sângelui de suveranul său, precum Iisus, prin vinele căruia curgea sângele omenesc. Cea de a doua semnificație este a eroizării lui Carol ca învingător, autoritate supremă ce pedepsește pe cel care săvârșește actul trădării. Virtutea reprezenta elementul esențial al rațiunii, regele trebuia să se separe complet de marea nobilime datorită principiilor sale morale. Cea de a treia smnificație ar putea fi sanctificarea prieteniei, marea legătură sentimentală a celor doi tineri, Roland și Olivier, a căror destine s-au unit pentru totdeauna, prin moarte, pe câmpul de luptă de la Roncevaux. Se spune că pașii tânărului cavaler al Domnului, Roland, urcă și acum defileul întunecat al neîntoarcerii, așa cum pe dealul Golgotei încă mai vibrează, sub crucea mântuirii, pașii lui Iisus clătinați de neputința oamenilor de a înțelege binele.

Analizând creațiile literare ale gestelor vom distinge trei concepte de viață caracteristice acestei perioade de studiu, care au stat la baza conservării conținutului: primul, pe care l-am putea considera conceptul fundamental al acestor creații populare, este devotamentul necondiționat al vasalilor față de suzeran. În circumstanțele sistemului feudal, bazat pe obligațiile reciproce dintre vasali și suzeran, credința față de senior era cea mai importantă virtute a războinicului. Până la domnia marelui rege franc, cavalerul – vasal era un mercenar aflat la dispoziția seniorului prin jurământ necondiționat. Odată cu domnia lui Carol, conceptul de cavaler va deveni o calitate, o onoare, creându-se instituția cavalerească, ca o școală a bărbăției și a viitorului războinic, singura instituție care putea să acorde acest titlu nobiliar, după dificile examene de voinicie, în urma unor exerciții de verificare fizice și morale.

Al doilea concept ar fi cel al luptei religioase dusă împotriva dușmanilor creștinătății, ideologie ce începuse să câștige teren în rândul maselor nevoiașe, răzleț, în rândul nobilimii, idee întreținută de autoritara forță a lumii feudale, biserica. La data primei redactări a Cântecului lui Roland, era vie propaganda în favoarea primei cruciade și, poate, de aceea, poemul trebuia să aibă un caracter războinic și religios, apropiat mult de impunerea credinței în Iisus Hristos.

Al treilea concept ar putea fi sugerat de puternica și neobosita dragoste față de țară, pentru că în acel teritoriu imaginar al patriei strămoșilor se aflau cei dragi: părinții, frații, soțiile și copiii lor, care îi animau și îi făceau să se acopere de lauri pe câmpul de lupă, constituind gloria unui erou.

În poemul eroic francez nu interesele personale ale eroului au determinat actele sale vitejești, ca în poemul german Cântecul Niebelungilor, ci îndatoririle cavalerești și permanentul gând care îl duce la dulcea Franță. Ceea ce ne face să credem că poemul Cântecul lui Roland coboară dintr-o vreme îndepărtată e și faptul că în acestă creație populară nu se acordă nicio atenție femeii. Singura femeie slăvită este mama Franță, divinizată și sugerată ca simbol al nașterii poporului francez. În acea perioadă de feudalism timpuriu, femeia ocupa o poziție inferioară. Acest fapt avea să domine Europa Evului Mediu până la constituirea instituției cavalerești, ca școală cu un pronunțat accent pe vitejie, dar și pe cel al curtoaziei. Elementele religioase au avut un rol important, mai ales în urma interpolărilor impuse cântăreților ambulanți, de către biserică. Dumnezeu și îngerii luau parte la toate evenimentele povestite, în timp ce dintre eroii poemului se detașau de lumea comună. Acest fapt care se referea, în primul rând, la Carol cel Mare, asupra căror fapte puterea deusiană își avea un aport important, prin dragostea pe care o purta suveranului luptător pentru apărarea Sfintei cruci a mântuirii.

Remarcăm felul contradictoriu în care apare figura lui Carol, în diferite cântece de vitejie. Studiul ne va face de multe ori să ne punem semne de întrebare asupra a ceea ce a fost Carol cel Mare pentru istorie. Vom observa că, uneori, ni se înfățișează ca un nobil suveran, venerat de toți supușii, ipostază predominantă în Cântecul lui Roland. În timp ce în alte cântece este prezentat ca a unui bătrân lacom și servil, urmare a reflectării concepției antimonarhice a baronilor anarhici, evaluată, prezentă în Ciclul baronilor revoltați.

În poemul lui Roland, regele Carol apare ca un erou epic, luptător curajos, apărător al creștinismului, înțelept, bun și nobil, așa cum este descris și de cronicarul său, dar și de unele documente ale vremii. Cavalerul Roland are toate calitățile clasice: onoare, demnitate, morală, specifice vechilor creații literare epice, ca de exemplu în poemul Beowulf, cu care este învestit cavalerul viteaz din epoca vasalității, prin care se apropie mult de lumea basmelor. Un personaj-model, ce a străbătut drumul anevoios al încercărilor, pregătit să treacă pragul nemuririi, sprijinit de forțele superioare ale naturii, este și eroul poemului Cântecul lui Roland.

Acceptând codul impus al cavaleriei, chiar Ganelon devine un personaj controversat, ca Iuda în Noul Testament. El își apără onoarea ce îi fusese pătată. Nu este un trădător de rând, el este împins de sentimentul răzbunării, acceptat de codul cavalerului, deși aici se exercită în în contra sensului intereselor țării sale. Inconștiența vasalului Ganelon, dictată de sentimentul urii împotriva fiului său vitreg, are dublă semnificație: o dată, ca fiu al soției sale, pe care, datorită împrejurărilor, a fost obligat să-l accepte pentru că se grăbise în noua relație cu sora regelui, să aibă un moștenitor: Eu țin pe sora-ți, rege: nespus o-am prețuit, / Și am un fiu frumos cum altul nu-i găsi, / E Baldewin, cum știi, viteaz va fi-ntr-o zi și a doua, sentimentele îndoielnice față de suveranul său, pe care îl simte că-l disprețuiește în favoarea lui Roland, care îi era nepot. Toate acestea au creat conflictul ce l-a împins la actul trădării, nesocotirea pierderilor pe care însăși Franța le va avea. Semnificativă este și figura discutabilă a arhiepiscopului Turpin, prelat intrat sub jurământ sacru, ca vasal deusian, în același timp mare proprietar, feudal și cavaler războinic; acest personaj ne dovedește că ceea ce ar fi trebuit să însemne codul biblic pentru o persoană cu statutul lui, nu era destul de solid conștientizat. Încă se mai corelau faptele barbare cu cele creștine pentru că menirea acestui preot era de liniștire a sufletelor supuse războiului și crimei, nicidecum învrăjbirii.

În poemele de vitejie, în special în Cântecul lui Roland, se va constata manifestarea unui personaj nevăzut, dorit și iubit de toți războinicii franci, mereu prezent în inimile și în glasul luptătorilor: douce France, care reprezenta imaginea patriei. Ceea ce este omis intenționat în Chanson de Roland este fața neagră a vieții feudale. Poemul selectează, în schimb, numai liniile unei poezii populare și ale unor evenimente idealizate, ca într-o lume de basm, având calități artistice specifice de prezentare în anumite medii sociale, precum seniorii, clericii, cavalerii, nobilii.

Vom urmări, în rândurile de mai jos ale prezentei lucrări, structura romanului în versuri a vieții marelui cavaler franc, vasal și nepot, după cum autorul mărturisește în conținutul poemului. Vom observa tonul liniștit, calm și maiestuos al introducerii care va rămâne solemn pe tot parcursul creației literare, fără a accentua monotonia. Ce este caracteristic în tema poemului Chanson de Roland e asprimea, specifică genului epic, care se manifestă în conturarea inflexibilă și viguroasă a temperamentelor și în prezentarea sumară a peisajelor naturii. Descrierile despre natură sunt severe și mărețe totodată însă atenția autorului nu persistă pe aceste prezentări de tablouri. Asprimea expresiei ce traduce însăși brutalitatea caracterului războinicilor feudali se arată în imagini dure, sugerând un sfârșit apocaliptic: Înalți sunt munții foarte, vile-ntunecoase, / Stâncile mari sunt negre, strâmtorile amare.

Creșterea bunăstării cavalerilor, ca bază a unei categorii privilegiate și instituționalizate, noile lor condiții de viață, mai civilizate, la care hotărâtoare este și ridicarea nivelului lor cultural, vor determina apariția a noi cerințe, noi concepții și idealuri. Contactul cu orientul, stabilit în timpul cruciadelor, în urma ocupării Spaniei de către mauri, le lărgește orizontul cultural, le dă ocazia să cunoască noi forme de viață, noi idei poetice, produse ale unei culturi mai complete și mai rafinate.

Din străfundul căutărilor genealogice le va veni dorința pentru frumos, pentru căutări în adâncul istoriei, dar și dorința cunoașterii mai îndeaproape a creațiilor literare arabe, a filosofiei și vieții lor. Legendele celtice vor fi cele care vor satisface această nouă dorință de a fi a cavalerilor. Apare momentul conturării și dezvoltării puternice a poeziei lirice a trubadurilor, creând romanul de curte: ciclul cavaleresc al vitejilor mesei rotunde, lucrări mistico – religioase despre cavalerii Graalului și ciclul legendelor în care aventura este dominată puternic de sentimentul erotic, ca în Tristan și Isolda, de exemplu. Aceste cicluri, dezvoltate mai întâi pe teritoriul britanic, au stimulat și creația celui mai mare scriitor în acest gen, Chrétien de Troyes.

Literaturii române îi aparțin cântecele vechi de vitejie, în care eroul era un simbol al luptei pentru dreptate socială. O luptă care se ducea între cei oropsiți și uneltele umane ale asupritorilor, o tortură fizică și psihică pe care eroul dorea să le îndepărteze prin curaj. La eroul cântecelor de vitejie românești apărea, la început, curajul de a lupta împotriva răului și, mai apoi, vitejia. Ea se forma de multe ori în singurătatea naturii, în foșnetul frunzelor și ascuțișul gerului, în liniștea profundă a codrului sau în ascultarea atentă, cu misterioasă atingere a sufletului plin de durere față de locurile copilăriei, față de părinții și soțiile lăsate în satele asuprite de răuvoitori: Oleoleo, ciocoi spurcat, / Când eram cu mândra`n sat, / Ceream bani pentru iernat, / Să ți-i fac la secerat. / Eu ceream bani pentru muncă / Și tu mă puneai pe fugă; / Eu ceream pentru`mprumut, / Tu te-ai pus și m-ai bătut!

Lumea viteazului pădurilor și munților carpatini este o lume în care realul se exprimă printr-o singură dorință: aceea a ducerii unei vieți liniștite, lipsită de nevoi, în înțelegere cu semenii săi. Eroul cântecelor vechi de vitejie românești devine un răzvrătit numai atunci când puterea lui psihică cedează în fața marilor urgisiri, a distrugerii dorinței de a trăi. Viața lui însemnând satul, munca câmpului, creșterea animalelor, hora, părinții, mândra lui și, apoi, copii. Urmași pe care și dorea fericiți și închinători în fața lui Dumnezeu.

Plecarea din sat este rezultatul unui refuz al supunerii unei forme inumane, neînțeleasă de mintea lui curată de a vedea viața dăruită de Dumnezeu. Această părăsire forțată a locurilor natale cele mai îndrăgite se transformă în ură față de asupritorii nemiloși: Oleoleo, ciocoi, ciocoi, / De te-aș prinde la zăvoi, / Cu măciuca să te moi, / De piele să te despoi, / Cu pielea capului tău, / Să-mbrac buzduganul meu!

Versul Să-mbrac buzduganul meu! ne apropie de același fapt atât de întâlnit în gestele franceze, dar și în creațiile populare de vitejie românești, personalizarea armelor. Pentru vitezul valah buzduganul însemna prietenul apropiat care îl ajuta în luptă pentru a învinge un dușman, un rău existent ce se împotrivea creației deusiene. Viteazul cântecelor populare românești nu se forma în școli speciale, ca în Franța cavalerului medieval, dar își trăia viața alături de viteji experimentați, în cete de voinici, care își transmiteau tradițiile de grup unul altuia. Niciun nou venit nu era acceptat, spre exemplu, dacă nu i se puneau la încercare calitățile. Forța fizică era una dintre primele probe, apoi perspicacitatea de a putea ieși din orice strânsoare a poterei și a păstrării secretului ascunzișului cetei de viteji ai munților. De asemenea, periodic, locul de ședere al cetei era schimbat, pentru a nu putea fi depistat ușor de către autoritățile timpului. Aceștia îi căutau să-i pedepsească crunt atât pentru faptul că au fugit de pe pământurile lor, lăsându-le arăturile, cât și pentru faptul că în anumite nopți, când nu se așteptau, le erau atacate și prădate moșiile. Ceata de viteji ai munților nu porneau niciodată la vreo acțiune fără vreun plan de atac. El era cunoscut, parțial, de toți membrii grupului și, în totalitate de cei apropiați căpitanului cetei.

Situația politică, așezarea geografică a țării noastre, cruzimea cu care popoarele migratoare, barbare și răuvoitoare, atacau aceste ținuturi în dorința asupririi, dar și a conviețuirii cu blândul și pașnicul popor de la Nistru, Marea Neagră, Dunăre și Tisa, dar și neputința unora dintre domnii țărilor valahe care au dus la întârzierile dezvoltării armonioase a literaturii noastre, proporțional cu dezvoltarea culturii proprii poporului român, tradițiile noastre strămoșești, care sunt remarcabile și încă uimesc prin tot ceea ce datinile noastre dau izvor de inspirație creațiilor artistice culte.

Însă lumea valahă, care își are rădăcini adânci în întreaga Europă, prin strămoșii traci, au dat atât continentului nostru, cât și întregii lumi, oameni valoroși care au schimbat în bine destinul evoluției vieții și civilizației europene.

CAPITOLUL I

IPOSTAZE ALE VITEJIEI CAVALERULUI ȘI VOINICIEI HAIDUCULUI ÎN LITERATURA POPULARĂ A EVULUI MEDIU EUROPEAN

Motto: Necessitas non habet legem. Effugere non potes necessitates, potes vincere!

(Seneca, Epistole, 37, 3)

Cuvinte cheie: epopee, Evul Mediu latin, ipostaze, cavaler, voinic, viteaz, haiduc

1.1. Instituția cavaleriei în Evul Mediu european

În susținerea teoriei sale, privind unitatea culturii europene, pornind de la ansamblul care a fost Evul Mediu latin, Ernst Robert Curtius spunea: geometria demonstrează prin figuri, filologia prin texte. Reflectând asupra acestei sintagme și a titlului lucrării, a definirii conceptelor diferitelor ipostaze de fapt ale omului sau, mai bine spus, ale anumitor oameni care s-au încadrat în aceste tipare, am fost nevoiți să apelăm la multe dintre obiectivele de analiză ale acestor situații: familie, educație, morală, cultură, religie etc. Am avut la îndemână texte din literatura populară și cultă medievală și am constatat că, atunci când necesitățile societății umane au cerut-o, au introdus în vocabularul european o titulatură nouă, evoluată prin manifestări, care nu este însă sinonimă celei de cavaler însă apropiată uneia dintre cele mai vechi virtuți omenești, vitejia. Acestei noțiuni i s-au adăugat, pe lângă faptele de eroism, pioșenia și curtoazia. Cuvântul cavaler desemna un titlu nobiliar, conferit celui care se remarca prin fapte mărețe de arme și credință. Moștenit în lumea medievală occidentală din limba latină, eques,-itis, mult mai apropiat fonetic de caballaricius, substantiv adjectivat, folosit atât în Apusul, cât și în Centrul Europei Medievale. În limba franceză, nobilul act de vitejie va deveni chevalier, în italiană, cavaliere, în limba spaniolă caballero. În limba română, în acea perioadă, conceptul va fi preluat cu înțelesul de călăreț așa cum era folosit în latină. În slavă, cuvântul cavaler era sinonim cu vitez, vityaz, alăturându-se vocabularului românesc ca un apelativ prin care se evidenția atât puterea fizică, iscusința mânuirii armelor în ideea distrugerii existenței adversarului, cât și înțelepciunea acumulată prin aprige strădanii. Viteazul era războinicul ce trecea treptele inițierii, maturizat prin grele încercări. Am subliniat ideea că vitejia era o calitate superioară voiniciei. Voinicul era tânărul tentat la sacrificii negândite profund și faptul acesta îl întâlnim atât în basme, cât și în epopei, balade, doine dedicate acestei stări de fapt. Voinicul era imberbul necopt, doritor de înfăptuiri mărețe, cu o putere musculară și istețime nepuse încă la încercare, acele trepte ale inițierii care urmau să dezvolte intelectul, înțelepțiunea, starea de a medita și analiza rezultatelor acțiunii. Apelativul voinic îl putem asocia mai mult lumii basmelor care țin de ciclul încercărilor grele. Acolo eroul trebuia să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devenea posibilă numai cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani, sau cu a unor animale recunoscătoare binelui făcut cândva lor, de către voinic.

Am circumscris definițiile celor două concepte, menite să scoată în evidență curajul bărbătesc elogiat în istoria evului mediu și hiperbolizat în literatura populară atât europeană, cât și cea europeană. Vitejia am conceput-o ca pe un act conștient, civilizat, materializat în planul de acțiune al combatantului, un rezultat al unor trepte de inițiere instituționalizate, trecute printr-o școală a formării conștiente a unui mod de a răspunde unor conflicte de anvergură. Cavalerul se putea numi viteaz numai după ce își însușea cunoștințele de apărare și atac în cadrul instituției ce purta numele acestui titlu, desăvârșindu-se pe câmpul de luptă. Viteazul nu Armură, sec. al XII-lea era singular, el se remarca dintr-un grup,

mânuind cu pricepere armele din dotare și lupta pentru o cauză. Cavalerul era războinic, iubitor de Dumnezeu și manifesta respect vădit față de instituțiile bisericești. El nu ar fi cutezat niciodată să facă vreun rău copiilor, bătrânilor sau femeilor. Știa să fie galant și să iubească femeia cu patimă. Avea milă de cei săraci și îi ajuta în diferite împrejurări. Cavalerii erau vitejii Occidentului și ai Imperiului Bizantin, atâta timp cât a durat acest imperiu. Vitejia a însumat toate celelalte sinonime, care au reflectat atât frumusețea fizică, cât și înțelepciunea bărbatului inițiat ca războinic, ca trăitor definit al sinonimelor bărbăției: curaj, eroism, neînfricare. În scrierile balcanice și carpato-dunăreano-pontice, viteazul a devenit sinonim cu haiducul, războinicul plaiurilor, al libertății măsurate în fapte care, de multe ori, constituiau fărădelegi împotriva celor care încălcau legea.

Războinicii Evului Mediu își cunoșteau foarte bine priceperea în mânuirea armelor, stimându-se și, totodată, temându-se de iscusința lor, în timpul atacului: La arbaletă, cel mai bun e englezul, care cu o singură săgeată străpunge armura dintr-o parte într-alta și nimerește porumbelul de la o sută de pași. Cehii pălesc strașnic cu baltagul. Nimeni nu-l întrece pe neamț la spada cu două tăișuri. Cu o singură lovitură de șpang, elvețianul sfarmă un coif. Dar cavalerii cei mai grozavi sunt cei care vin de pe meleagurile Franței, luptând în același timp și călare și pe jos. Aceste caracteristici, pe care le-am prezentat mai sus, sunt specifice noului tip de cavaler, am putea spune a celui inițiat, școlit, care își va pune amprenta pe întreaga categorie odată cu anul 1200. Henric I Liberalul și soția sa Marie de Champagne au fost cei dintâi care au inoculat contemporanilor lor noul tip de cavaler cu principii ce îl identificau ca pe o necesitate socială și politică a acelui timp. În consens cu noua identitate, Henric se va angaja cu rectiliniaritatea ideologiei cavaleriei, pe când Marie va căuta să găsească liantul dintre ideea rece și concretețea finalității, cu sentimentul și conduita. În urma acestui demers conștient și dorit de momentul evolutiv al instituției cavalerești, aceasta a putut deveni o formă de existență, făcându-se în acest mod pasul de la practicarea la trăirea cavaleriei. Finalitatea acestei acțiuni a dus la definirea completă a statutului cavaleriei și a transmiterii în literatură a ideologiei acesteia, oferind modele literare. Personalitatea lui Hugues de Payns va fi de referință locală, poetul recurgând la o suită de sublimări ale omului real Hugues de Payns, ale cărui înfăptuiri conțineau, neesențializate, coordonatele tipologiei – model, definind, în totalitate, modelul slujirii finalității noii ideologii cavalerești.

Voinicia ar putea justifica instituția haiducească ca mod de comportare a personajului. Voinicul era singular și adept al conflictului trecător. Era călăuzit de propriile instincte, când nu se alătura vreunui grup cu care să-și împărtășească idealul revoltei sale. Îl vom întâlni în cântecele bătrânești românești, grecești, sârbești, bulgărești, în special în zona Balcanilor, după cum Ovidiu Papadima îl înfățișează pe haiduc în lucrarea sa Literatura populară română (p.122, EPL, 1968): în plină acțiune, răzbunând nedreptățile, luptându-se cu potera, învingând sau căzând, copleșit de trădare sau de superioritatea numerică a urmăritorilor, cu o viață aspră, îndepărtată de lumea celor dragi, de casa și de satul natal. În câteva cuvinte sugestive folcloristul a creionat motivul care l-a împins pe fugarul satului să devină un cavaler al codrului.

Acolo unde migrația triburilor hunice și turce și-au pus amprenta prin jaf și crime, cultura și civilizația popoarelor, care au intrat în contact cu aceștia, s-au depărtat de cultura europeană a vestului, acceptând, de multe ori, modul cu totul străin de viață al lumii stepelor.

Despre calitățile cavalerului, unul dintre creatorii beletristicii lumii medievale scria: Mult aprecia recompensele, la fel și gloria / și mult și-a dorit să-și facă faptele celebre. / Iar de era respectat în mod curtenesc, / Oferea îndeajuns protecție prin propria-i noblețe. / Astfel a trăit și a domnit, / Încât i-a întrecut pe toți ceilalți principi / Prin curtenie, vitejie, / Putere Spade, începutul sec. al XIII-lea și mărinimie. Și momentul luptei, al întâlnirii dintre viteji este astfel prezentat: Lovind adesea în scuturi, caii cu-avânt strunesc / Și unul către altul în iureș năvălesc; / Se-ndreaptă-ndată iarăși cu salturi înapoi / Și spadele-și încearcă în luptă grea vitejii amândoi. Un adevărat ritual pe care numai cei inițiați îl cunoșteau, precum acești doi cavaleri viteji cărora nu le păsa de viață.

Înainte de întâlnire se țintesc, erau scrutători și căutau fiecare locul slab al oponentului pentru a-l lovi; își studiau din ochi trăinicia armurilor, a scutului, a figurii. Dacă erau apropiați de vârstă și de condiție nobilă apărea, din partea fiecăruia, o dorință virilă, dură de a învinge cu orice preț pentru a-și umili adversarul. Încleștarea de pe câmpul de luptă era aprigă: El calului dă pinteni, îl lasă-n a lui vrere, / Se duce și izbește păgânul cu putere. / Îi frânge scutul bun și platoșa-i destramă, / Despică piept și oase-i zdrobește, fără samă, / Șira spinării-i rupe, atât de-adânc împinge / Lancea, și cu ea suflarea-n piept îi stinge, / Apasă fierul tare și trupul îl clătește, / Cu-o opintire bună la pământ îl trântește, / În două jumătăți ceafa i-a despărțit. Cavaleria grea din perioada Evului Mediu Timpuriu avea ca principal constituent un acoperământ din fier, o armură lamelară numită catafract (în lb. greacă Κατάφρακτος, „acoperit cu fier“), component ce proteja călărețul și calul de atacul agresorului. Armele de luptă includeau lancea, arcul, sabia și, adesea, toporul. Atât cavalerii creștini cât și războinicii musulmani aveau conștientizată credința că puterile divine erau alături de ei, iar lupta lor era una dreaptă, chiar dacă ucideau fără milă. Miles Christi (soldații lui Hristos) nu luptau numai în numele lui Hristos, cât, mai degrabă, cu tentațiile și cu demonii, existând obiceiul de a-i asimila pe acești războinici creștini atât cu sfinții eremiți din deșert, cât și cu călugării.

Când nu se aflau în vreun conflict armat cavalerii nu purtau armurile decât la ceremonii, când porneau către orașele mari sau castele, ca oaspeți ai unor persoane de seamă. După trecerea porților cetății era obiceiul ca acele straie metalice să fie scoase, pentru că însăși gazda îi invita pe oaspeți să facă acest gest, rostind cuvintele sacramentale: Scoateți-vă armura, nobile domn, căci ați venit la prieteni! (Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, 1962:45).

În nordul Franței, în Italia, dar cu precădere în Germania, cavalerul își diviniza armura, turnirul și câmpul de luptă întocmai unei iubiri dăruite unei femei. În aceste țări vestice ale Europei, cavalerismul era de neconceput fără noblețe, ne spune istoricul german Otto Kahn, în studiul său, Cruciada împotriva Sfântului Graal: Doar un nobil care putea pleca la război pe cal și călăreții săi înarmați erau considerați cavaleri adevărați. Tot el consemnează că în Occitania

Fig. nr.2. războinicul, viteazul cavaler, își avea sălașul în munți și în păduri, precum Ursan și Dan, sihaștrii din Carpați: Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic / în peșteră de stâncă, pe-un munte păduratic.

Primele cinci secole ale începutului mileniului unu al erei noastre, pentru lumea mediteraneană, au înșiruire de interpuneri umane cu obiceiurile, datinile, ritualurile lor mistice, primitive. Acolo trăiau grupurile de popoare nomade, barbare, ce respectau cu strictețe vechile legi ale clanurilor, sfidătoare însă față de cultura celorlalte popoare stabile, în special cea greacă și romană, pe ruinele cărora s-au așezat pentru locuire în noile patrii.

Conceptul patrie, folosit înainte în lumea romană doar în cazul câtorva orașe, va fi utilizat în lumea evului mediu timpuriu pentru a delimita marile regiuni locuite de popoarele germanice. De la începutul secolului al VI-lea, regatul vizigot a fost numit adesea patria Gothorum. În jurul anului 600, Burgundia și Austrasia au devenit la rândul lor patrii, în timp ce o a treia entitate, cea mai importantă pentru istoria Franței, a început să se contureze din ce în ce mai puternic, numindu-se, în cele din urmă, Francia. Alții însă se pare că au denumit-o mai întâi Neustria.

Începând cu secolul al VII-lea, pe harta Europei, se vor putea distinge hotarele marelui regat franc (regnum Francorum), compus la rândul lui din alte trei regate (tria regna): Neustria, Austrasia și Bourgogne, un mic regat franc ce nu trebuie confundat cu vechiul regat burgund.

Cu ardoarea acestui concept al hegemoniei uneia dintre patrii, două mari evenimente au zguduit Profetul Mahomed lumea de atunci a încercatei noastre planete. Primul, conștientizarea tot mai puternică a creștinismului, ca religie unică a europenilor, iar al doilea mahomedanismul.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, vocea orfanului lui Abdullah, Mahomed, venită din pustiul care mărginește Marea Roșie, le-a vestit semenilor arabi revelația prin care doi îngeri îi vorbeau despre existența unui singur Dumnezeu. Arhanghelii îi spuneau să ceară neamului lui să părăsească vechile divinități și marele Monolit pe care strămoșii și părinții lui îl adorau. Vestea prezenței unei singure puteri deusiene a înflăcărat cu o violență neobișnuită lumea unei mari părți a planetei, de la hotarele Indiei și până la porțile din Cathay, din ascunzișurile trecătorilor Caucazului, din Egipt și până în Andaluzia.

De la începutul său, valul musulman va năvăli peste valea stâncoasă a Ierusalimului, înghițind până și mormântul lui Iisus Hristos.

Psihosocial, din acel moment al venirii profetului arab, lumea avea să se divizeze, conceptual, în două mari grupări religioase: creștină și mahomedană. Puterea energetică a celor care îl vor urma pe Iisus Hristos, ca fiu dumnezeiesc, și Mahomed, ca profet al unui numeros și îndoctrinat popor, însă al aceleiași forțe superioare a Universului, o vor folosi în conceptul distructiv al civilizației umane, ca adoratori ai morții și ai unui joc obscur de interese, atât din partea lumii europene cât și din partea lumii arabe. Cruciadele au fost cele care au dat girul scăldării pământului în sânge, care a curs fără încetare o lungă perioadă de timp a Evului Mediu. Ura a fost cea care a pus stăpânire pe întreaga seminție: Francezii sunt puțini, loviți-i dar degrabă. / Și cei ce-aici vedeți nu sunt de nicio treabă; / De Carol n-o să fie niciunul mântuit, / Venitu-le-a azi ziua obștească de sfârșit îndeamnă la moarte un sarazin care nu este mai prejos față de un creștin: Cu pintenii de aur fin calu-și întețește, / Aleargă, pe păgân cât poate îl izbește. / Îi sfarmă scut, apoi platoșa îi sfâșie, / Cu țeapa îi străpunge trupul, plin de mânie, / Apasă cu nădejde, pe calu-i îl clătește, / Cu coada țapei lui în drum mort îl trântește.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, creștinismul se dezvoltase mult în interiorul comunităților sătești și urbane, din vremea aceea, impunându-se ca religie unică în Europa. Consemnăm că la începuturile sale, societatea medievală ființa ca o comunitate de întemeietori, de modelatori de grup, întrucâtva constituit de mănăstirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict, a rânduit un șir de mici comunități, perfect autonome economic, fapte mărețe ce l-au făcut pe papa Paul al VI-lea să-l declare patron al Europei. Din sălașul său, de pe Monte Cassino, vor coborî, de-a lungul timpului, în grupuri, prelați de toate vârstele, oțeliți prin muncă și rugăciune, deschizând sute de astfel de așezăminte pe întreg cuprinsul continentului. Pe atunci, încă exista unită biserica lui Iisus Hristos. Toate aceste lăcașuri de credință erau asemănătoare celui unde călugării se educaseră ca discipoli ai lui Hristos, care, în vremuri de grele frământări, au rămas bastioane vii de evlavie, cultură și civilizație. Prin ucenicii și urmașii săi, sfântul Benedict de Nursia a intrat în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii, ai omenirii. Psaltirea de la Monte Cassino, una dintre cărțile sfinte scrisă pe la începutul secolului al XII-lea, în stilul numit benedictin, folosit pentru prima oară în vremea propovăduirii patriarhului Benedict, reprezintă pagini cu o bogată coloratură, iar în miniatură figuri animale. Năvălirile nomazilor, urmate de incursiunile vikingilor necunoscători ai civilizației creștine, vor distruge orașele și, odată cu ele, unicele centre de cultură. Resturile moștenirii culturale clasice vor supraviețui în mănăstiri, singurele locuri unde încă se mai putea studia și în care existau școli bine organizate.

O evaluare a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al VII-lea și primele decenii ale secolului al XII-lea se poate face prin raportare la contextul european și la noile probleme care s-au impus în periodizarea literaturii europene. Nu se va ignora specificul artei, în general, al artei cuvântului, în special, dar nici discuția despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important. Ce-i drept, uneori decisiv, se va ține cont atât de diferențierea fenomenului literar, cât și de existența unor raporturi complexe foarte strânse dintre istoria generală a unui popor și istoria sa literară. Istoria literară nu este un fenomen, ci un concept bine pus la punct de către exegeții care se apleacă asupra studiului nașterii crerației literare în sine. Istoria literară este un domeniu al creației spirituale, al consumului energetic al unui popor și este considerată aspectul particular al istoriei generale a unei națiuni. Pentru a semnala existența distinctă, restricțiile în timp, configurația specifică a epocii în care apar primele manifestări literare, vom ține cont, pe de o parte, de motivele exterioare de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios și politic, care au determinat specificul epocii. Vom studia conexiunile strânse și variate, care se află între textele scrise în această perioadă și, de asemenea, atmosfera care le-a creat punctul comun în legătura ideilor, a valorilor intelectuale și estetice pe care aceste lucrări le pretind, acordul criteriilor în istoria internă și externă a literaturii.

Din conținutul scrierilor medievale ale secolului al IX-lea, vom observa că societatea (S) era văzută ca o piramidă stratificată pe trei etaje ierarhice și valorice (fig.1.). Adalbert de Laon a definit, la începutul secolului al XI-lea, cel mai clar această ierarhie tripartită, ca avându-i în frunte pe clerici, oratores (o), cei care se rugau, urmați de cavaleri, belatores (b), sau cei ce se luptau, pe ultimul loc situându-se țăranii, negustorii, meșteșugarii, laboratores (l), cei care munceau.

Ne referim la această succesiune valorică, ordonată chiar de oamenii acelei perioade de timp la care se referă studiul nostru, și nicidecum de istoriografia contemporană care, de prea multe ori, a căutat să încorseteze istoria, de mult trecută, în precepte sau comandamente politice perene. Am abordat și o tematică ce am dori să reflecte aspectele definitorii, pentru toate cele trei categorii sociale ale evului mediu, pe care le enunțăm în fig. nr.1 și instrumentele lor: armele și echipamentul militar, apanajul și simbolul cavalerului medieval; altarul, simbol al clerului și punctul central al vieții spirituale creștine medievale, ambele plasate în mediul liber țărănesc și orășenesc.

societatea celor trei stări

S = o + b + l

oratores (o)

belatores(b)

laboratores (l)

Fig. 1 – Societatea Medievală a secolului al XI-lea

Majoritatea celor fără religie încă se mai comportă în mod religios (fără să-și dea seama). Nu este vorba doar despre superstițiile sau tabuurile omului modern, care au, toate, o structură și o origine magico-religioasă. Dar omul modern care se simte și se pretinde areligios încă mai dispune de o întreagă mitologie camuflată și de numeroase ritualisme degradate. …serbările ce însoțesc Anul Nou sau instalarea într-o casă nouă prezintă, laicizat, structura unui ritual de reînnoire. Același fenomen se observă cu ocazia serbărilor și a veseliei ce însoțesc căsătoria sau nașterea unui copil, obținerea unei noi slujbe, o promovare socială etc.

Privim lumea feudală ca pe ceva străin de noi, dar nu ar trebui să fie așa pentru că noi suntem o continuare a tot ceea ce au avut și ne-au dat genetic, material și spiritual anume, avuția lor penetrantă. Nu diferim cu nimic de oamenii Evului Mediu, ci doar prin aparatura și tehnica sofisticată care ne-au depărtat de la cugetare. Diferența dintre ei și noi este aceea că medievalii erau mai umani, noi mai robotizați. Oamenii resping istoria din ignoranță și de frică; neînțelegerea și necunoașterea istoriei le insuflă teamă de ea, iar teama, la rândul ei, îi îndeamnă să o ignore premeditat. Creatorul anonim, făuritor de idealuri, uneori greu realizabile, dă istoriei creații literare pe care le lasă exegeților să le disece. El întețește focul imaginației pe care, de altfel, istoria îl pornește. Creatorul popular realizează o lume a lui de care este convins că toți cei ce stau să-l asculte o vor așa, cu toate că ei cunosc, de multe ori în profunzime, evenimentul real.

Pentru a-și crea un confort sufletesc, iluzoriu, în locul istoriei, care nu le plăcea sau de care se temeau, oamenii au inventat povestirea imaginară, așa cum și-ar fi dorit-o pentru propria conștiință, străină specificului existenței lor. Aceasta era o atitudine orientată împotriva cursului firesc al istoriei și nu putea duce decât în impas.

Citirea creațiilor literare este o activitate tot atât de adevărată ca și cunoașterea realității celor întâmplate. Lectorul își alege propria informație, starea pe care o dorește. Intrarea în normal e posibilă numai prin ruperea cercului vicios, adică prin asumarea curajului de a vedea istoria așa cum s-a produs în realitate și a o valoriza. În ce măsură este aceasta cu putință, în orice caz, cum se realizează acest deziderat, vom vedea luând ca exemplu o situație pe care o vom examina în rândurile de mai jos.

La o analiză mai atentă a medievismului european, odată cu conștientizarea conceptului de creștinism, constatăm că iubirea de patrie va cunoaște trei etape. În limba latină patria însemna țara tatălui, iar a fi patriot echivala, pentru

Fig. Nr.3 cavalerul medieval, cu a-i fi loial nobilului, celui căruia îi aparținea pământul din care se hrănea, pe care îl iubea și unde trăia ca vasal, exprimând, în primul rând, credința față de Dumnezeu. Atunci când s-a produs izolarea tradiției cavalerești medievale, odată cu nașterea cavalerului turbulent al lui Cervantes, patriotismul avea să semene, mai mult, cu ceea fusese în timpul trecut, un atașament față de tradițiile strămoșești ale țării căreia, de altfel, i se supunea atât ca cetățean, cât și ca un loial păstrător al respectului față de valorile locale. Cavalerul trăia între violență și pace, sânge și Dumnezeu și avea dorința să devină Cavalerul lui Hristos. Reconquista spaniolă și cruciadele au deschis un vast câmp spiritului cavalerului de aventură. El trebuia să se considere ca legat prin cuvânt față de seniorul său și să nu divulge nimic din ceea ce i se încredința, chiar cu riscul pierderii vieții. Trebuia să sprijine pe cel slab, să lupte contra nedreptății și să servească cu deplină credință intereselor seniorului său. Cavalerul, precum călugărul, lupta împotriva Diavolului, dovadă fiind ordinele călugărilor-cavaleri. Dușmanii lui Dumnezeu puteau lua forma unor eretici, cotropitori, sau musulmani. În conceptul de cavalerism, e greu să distingi partea mitului de cea a realității, consemna într-un studiu despre evul mediu timpuriu Pierre Bonnassie, fapt care ne face să observăm că analiza operelor literare a riscat, de multe ori, să-l împingă pe istoric în eroare. Demersul esențial al unui cercetător a fost acela de a confrunta întotdeauna documentele istorice, care confirmau, realitatea (hărțile, documentele juridice), putem spune parțial, dar într-o măsură mai mare a expunerii adevărului față de epopei, și, apoi, analiza textelor literare.

Confruntând textul operelor literare, relative la cavaleri, cu documentele oficiale, am putut evalua distanța care a separat cavalerul din imaginarul medieval, de cum a fost el în realitate. Față de această constatare s-a ajuns la concluzia că istoria este o artă a disputei, iar literatura o măiestrie a imaginației creatorilor, în care istoria poate fi tot atât de veridică în imaginarul emițătorului ca și a receptorului. Toate aceste mărturii depinzând însă de mesajul pe care autorul reușea, prin modul de interpretare al textului, să îl facă receptat de cei care ascultau narațiunea.

Nimic nu revelează mai bine vocația pur războinică a clasei conducătoare a evului mediu decât versurile cunoscutului trubadur Bertrand de Born. Mobilul acțiunii războinice a fost în realitate jaful: Acelea vor fi vremuri bune: Când vom lua toată averea cămătarilor, / Când pe drumuri nu vor mai umbla căruțele în timpul zilei, fără să se teamă de nimic, / Nici negustorul ce pornește spre Franța, / Acela va fi atunci bogat / Care va ști mai bine să se înfrupte. Conduși de un asemenea ideal în viață, cavalerii, nobili cu proprietăți reduse, au devenit o masă rătăcitoare de războinici, care căutau aventura, prădând. Erau gata să își ofere serviciile contra unei sume considerabile de bani: Eu pot să vă ajut. / Am deja scutul pe umăr și coiful pe cap. / Dar fără bani cum să pornesc la luptă?, îi spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri au dus, într-o perioadă de timp a evului mediu timpuriu, la disprețul vieții și măririi suferințelor umane, la încălcarea jurământului față de nobil, la masacre, mutilări și devastări: Nu este război adevărat acela fără foc și sânge, spune cinic Bertrand de Born, consemnând faptul că societatea feudală avea un caracter militar. Patriarhul latin al Ierusalimului, Etienne de Chartres, descria astfel un portret al unui cavaler monastic: …Acest cavaler al lui Hristos este un cruciat angajat permanent într-o dublă luptă: împotriva cărnii și a sângelui, împotriva forțelor spirituale din ceruri. El înaintează neînfricat, acest cavaler etern veghetor. El și-a acoperit pieptul cu cămașa de zale, iar sufletul și l-a întărit în armura credinței. Apărat de aceste două paveze el nu se teme nici de oameni, nici de demoni. Dacă la începutul formării lumii medievale, cavalerul se punea în slujba seniorului în contra unei sume de bani, dar și a altor facilități precum castelul seniorial, profitând din plin de aceste binefaceri, odată cu creștinarea se va conștientiza valoarea de apărător al credinței în Iisus Hristos. Cavalerul nu mai era un trăitor al lumii de jos, ci un reprezentant al clasei nobiliare. Odată cu formarea imperiului carolingian conceptul de cavaler va dobândi alte valențe. Curajul acestuia avea să fie supus unor încercări dificile, oricare ar fi fost titlurile sale de noblețe, deoarece accesul la acest ordin rigid avea să fie un pretențios și dificil demers.

Un cavaler nu era obligat să fie bogat, cu toate că avea, în general, destui bani să poată face față nevoilor sale, pentru a-și întreține caii, scutierul și pe cei câțiva armurieri. Ovidiu Drimba nota una dintre mărturiile privind calitatea de cavaler, prin care afirma că aceasta nu a fost niciodată identificată cu cea de nobil: a fi nobil și a fi cavaler erau două situații care se întrepătrundeau, se completau, dar nu se identificau total.

În primele creații chansons de geste, cuvântul vasal era sinonim cu războinic, iar întreaga viață feudală era organizată și orientată spre război. Războinicului i se mai spunea și luptător aprig. Conceptul de luptător releva tot ceea ce un viteaz cunoștea în arta luptei corp la corp sau a celei cu armele din dotare: suliță, buzdugan, sabie, scutul pentru apărare, spada și toporul. Nu erau de ajuns mânuirea armelor sau apărarea corpului în opoziția directă cu adversarul, dacă luptătorul nu dovedea îndrăzneală, agerime, însumate în apelativul adjectival aprig: aspru, nemilos, nestăpânit, înverșunat, puternic. Dorința de a-i omorî pe toți aceia care nu i se închinau lui Dumnezeu ne coboară în timp, de unde altfel s-a și transmis în gena noastră umană, evidențiind, psihologic, actul de a ucide al omului. Și dacă din cele mai vechi timpuri, omul primitiv a simțit nevoia să-și subordoneze viața unui orizont sacru, era firesc ca violența lui să îmbrace aceste forme de manifestare. Violența, provenită din străfundurile ancestrale ale subconștientului, la omul primitiv, nu era lăsată să ia forma unei energii, care să răbufnească sub impulsivitatea unor trăiri de moment, ci era încadrată unui canon de manifestări, ce puteau să evite confruntarea directă. Astfel, cercetările lui Edward E. Evans Pritchard (1902-1973), renumit antropolog englez, au confirmat existența, de-a lungul Nilului, a unor triburi unde, concomitent cu societatea umană care funcționa, se dezvolta o altă societate cea bovină, care pare să fi copiat ca nume, specificități tipologice ale indivizilor acelei comunități. Ceea ce trebuie să consemnăm, ca o concluzie a constatărilor lui Evans, este faptul că în momente deosebite de tensiune, care apăreau destul de des în sânul comunităților umane, prin sacrificiul unei vite se îndepărta acea sursă de violență. Rezultatul acestei situații de descărcare a unei înverșunări este menționat și de René Girard, în lucrarea sa La violence et le sacré (Paris, Grasser, p.17:1972): La société cherche à détourner vers une victime relativement indifférente, une victime "sacrificiable", une violence qui risque de frapper ses propres membres, ceux qu'elle entend à tout prix protéger. În societatea cavalerească a Evului Mediu Timpuriu amprenta tensiunii marcate prin nevrozitate, era potolită prin uciderea în luptă a adversarului. Atunci apărea dezlănțuirea fără margini a războinicului, o încărcare de nemulțumiri manifestată pe câmpul de luptă, dar și o dorință a acestuia de a demonstra că este cel mai bun luptător.

Atitudinea omului în fața morții definea o relativă înțelegere a raportului dintre om și lume. În lumea antică, credințele religioase și concepția omului asupra morții au stat la baza mentalității de cuceritor, nomad, contribuind la extinderea sau distrugerea unor state, a unor imperii. Poate fi înțeles Occidentul fără decodificarea, de-a lungul secolelor, a imaginarului său? Nu, va răspunde istoricul Jacques Le Goff într-o admirabilă carte, bogat ilustrată, unde sunt revizitați eroi și minuni ale Evului Mediu: Regele Arthur, Charlemagne, Roland, papesa Jeanne, dar și Cidul, Melusine sau Walkiria. Le Goff povestește și disecă, compară și confruntă evenimentul și personajul istoric. Concepută și îndreptată către viitor, această explorare a imaginarului medieval s-a situat la frontiera dintre literatură și istorie. Istoricul nu a ezitat să-i evoce pe trubadurii și pe poeții occidentali. Situat pe scena vieții Evului Mediu omul fie că era bizantin, balcanic sau sud-est european dovedea, prin prisma geoistorică, stadiul unei tipologii abstracte, o idee de unitate în variație în Europa de Sud-est.

Analizând conceptul de unitate pe un fundament rudimentar, care semnala mult discutata formă generală a imaginii homo duplex, vom regăsi această exprimare atât în atitudinea grecului, tracului, romanului, cât și a albanezului, sârbului, românului sau bulgarului. Un asemenea sistem fluctuant nu a putut fi determinat doar istoric, cu toate că cele două coeziuni, bizantină și apoi otomană, au marcat mentalul sud-estului european, dând naștere, într-un timp destul de scurt, la patru fenomene cu o alcătuire duală. Ele au fost cele care au întreținut stările contrastante ale omului din acest spațiu, în corelație cu amintitul echilibru instabil din această parte a continentului. Fiecare dintre acestea au traversat veacurile și și-au păstrat caracterul problematic, bineînțeles, cu distribuirile diferite de accent: a. imposibilitatea decriptării caracterului; b. dualism existențial; c. teama de decizii; d. aroganță și trădare, elemente pe care le vom întâlni pe parcursul prezentării personajelor, în poemele eroice ale evului mediu. În capodopera sa literară, Dervișul și moartea, scriitorul bosniac Mesa Selimović leagă, prin personajul său principal, Hasan, într-un spațiu al trăirilor omenești, religiile, etniile dar și conflictele istoriei, care par să fi stimulat pentru totdeauna conjugarea unor destine: Trăim la o răscruce dintre lumi, la un hotar între popoare, în calea tuturor, veșnic vinovați în ochii cuiva. Deasupra noastră se sparg talazurile istoriei. Ne-am săturat de atâta silnicii și am prefăcut necazul în virtute: am ajuns nobili prin sfidare.

1.2. Sistemul feudei, al vasalității și cavalerismului

Atât lucrările istorice cât și creațiile literare populare sau culte, scrise în perioada feudalismului timpuriu, în special în timpul lungii domnii a lui Carol cel Mare, ne-au dezvăluit faptul că relațiile funciare, care au existat în sânul clasei feudalilor, au stat la baza organizării militare și politice a societății medievale. Văzut prin prisma gestelor franceze, feudalismul ar putea fi definit ca o asociere a vasalității cu fieful, care însemna totalitatea veniturilor unui teren dat în administrare unui vasal, în numele seniorului. În general, beneficiul se îmbina cu raporturile de vasalitate potrivit cărora omul liber, care primea beneficiu de la un mare proprietar funciar, se numea vasal al acestuia și era obligat să presteze serviciul militar în favoarea acelui nobil. Stabilirea conexiunilor de vasalitate erau consfințite printr-o anumită ceremonie. La primirea beneficiului, omul liber declara că devine vasal, iar seniorul primea de la el jurământul de credință. Aceste raporturi erau determinate de datină în schimbul jurământului, iar seniorul oferea vasalului o feudă, o bucată de pământ care, dacă era locuită de țărani, intra în stăpânirea acestuia cu tot ce se afla deasupra și în interiorul pământului.

Această ceremonie a primit, mai târziu, denumirea de hommage (omagiu), cuvânt a cărui etimologie a reunit doi termeni în limba franceză veche: homme – om, întrucât jurământul de credință cuprindea cuvintele devin omul vostru și age – vârstă. Ceremonialul se desfășura cu mare fast, vasalul aducea omagiul său nobilului pentru încrederea care i se acorda.

Spre deosebire de relațiile care se stabileau între țărani și feudal, relațiile de vasalitate erau specifice doar pentru cei ce făceau parte din clasa dominantă. Vasalitatea consfințea ierarhia feudală, adică supunerea proprietarilor funciari cu o condiție socială modestă față de cei mari și supunerea acestora față de cei foarte bogați și influenți. Aceasă condiție de vasalitate era contrară dependenței personale pe care țăranul o avea față de feudal și care ducea la starea de aservire a acestuia.

Față de feudalismul din vestul Europei lumea sud-estică nu se reducea doar la comportamentul acelui homo duplex, definit ca un amestec de spirit și materie, rațiune și pasiuni, înclinații superioare și porniri animalice chiar dacă acesta era identificabil în argumentarea sophos-ului răsăritean, în jocul diplomatic sau în practica parvenitismului. Sistemul centralizat al statului oriental a favorizat, dar a și impus modelul specific de realizare umană. Vorbind despre Bizanț, un sistem paralel și diferit de cel format în Occidentul European, a cărui artă se îndrepta spre chip ca referent și centru de greutate al reprezentării, constatăm că individualismul constituie o altă caracteristică fundamentală a omului bizantin. Acum putem înțelege de ce divinul și cavalerul erau concepuți, în Evul Mediu Timpuriu, ca un legatum al unei arhaice

Dighenis Akritas (pagină din poem) varietăți dintre misiunea sacră și imperiu, populând misterios literatura hagiografică. Acestui fenomen i s-au ancorat evenimentele epopeii Dighenis Akritas, ca o sporire, în forme mai mult sau mai puțin degradate în irealul modern din sud-estul Europei, a evenimentului folcloric. Deja, în creația literară populară amintită, cavalerul bizantin apărea în mai puțin de patru ipostaze tipologice, anume: akritul, însărcinat cu paza frontierelor Imperiului, apelatul, provenit, de obicei, din soldatul musulman, luat prizonier și apoi creștinat, încheind cu similarii lor islamici, ghazi și sa'alik. Fiecare dintre aceste forme de manifestare se revendică însă de la modelul enunțat. Studiate în sensul categorial al valorii, adaptabil capacității de universalizare și definite, în același timp, prin puterea de a reprezenta un purtător istoric, modelele umane au înlesnit întotdeauna studierea comparată a tipologiilor sub raportul paralelismelor, al analogiilor sau al similitudinilor. Acestea din urmă, devenind ele însele modele în măsura în care s-au dovedit determinante pentru dinamica unei literaturi sau a unui grup de literaturi.

Etimologic, termenul latinesc vassus sau vassalus, din care a derivat substantivul feminin vasalitate, a intrat în vocabularul istoric ca o derivație a cuvântului celtic gwas sau gwasaul, ce avea înțelesul de slujitor. Această calitate, în lumea feudală, reprezenta un om liber care intra de bună voie în serviciul unui senior, având, în schimbul acestuia, un beneficiu. Acea concesiune de pământ făcută vasalului, de către nobil, ca recompensă în schimbul unor obligații, chiar și de ordin militar, era numită feudă, termen ce provenea din germana veche, fehü însemnând animal iar fehü-od răsplată în animale, amintind de perioada migrației, în care răsplata unor fapte de arme se făcea cel mai adesea în vite.

Depunerea omagiului și învestirea creau, între senior și vasal, o serie de obligații reciproce, dacă vasalul provenea dintr-o familie nobilă. El se obliga public să respecte persoana, familia, onoarea și întreaga avere a seniorului, o datorie sacră, demnă de un războinic și o gazdă generoasă. La învestirea de intrare în posesia unei feude, a unui vasal, suzeranul îi încredința acestuia un obiect simbol: un baston, o lance, o spadă sau alte obiecte precum o creangă, o brazdă de pământ, care reprezentau feudul cu care vasalul era învestit. Obligația majoră a vasalilor era serviciul militar ce impunea însoțirea nobilului în toate acțiunile conflictuale la care se cereau resurse umane, însă nu mai mult de 60 de zile pe an. Seniorul avea datoria, ca într-un număr prestabilit de zile din an, să fie la dispoziția regelui cu o forță armată negociată. El trebuia să asigure cu resursele umane și materiale, aflate în posesia ducatului său, armata regală. Din punctul de vedere al regelui, acesta avea obligația sacră de a rezolva problema apărării țării și a menținerii integrității teritoriale, ba chiar a alipirii de noi hotare. Din cauza resurselor materiale insuficiente, regele nu era capabil să mențină o armată proprie, permanentă și, de aceea, apela la ajutorul supușilor coroanei. Printre îndatoririle seniorului-vasal, pentru a înțelege mult mai bine cursul conținutului poemelor care compun cântecele de gesta, ca de altfel și sâmburele conflictual, întâlnim participarea acestuia la acțiunea de decizii, prin consfătuiri. La aceste manifestări, cu profundă însemnătate în viața socială medievală, nobilul își convoca vasalul la luarea de decizii, la judecarea unor încălcări de hotărâri de către supuși, și privea această acțiune ca o îndatorire de sfat, din partea vasalului. Să ne reamintim sfatul cel mare, de la începutul poemului Chanson de Roland, în care regele Carol… pe baroni îi cheamă, cu ei să țină sfat. Aceste funcții de subordonare se vor întâlni pe toată scara ierarhică a Evului Mediu.

O trăsătură definitorie a acestei perioade a Evului Mediu era însăși relația de supra și subordonare, noțiuni ce asociau importanța covârșitoare a ideii de proprietate asupra pământului cu cea de serviciu militar. Față de toate servituțile vasalului: încredere, recunoașterea suveranului, participarea netăgăduită la acțiunile armate, cinstirea și apărarea familiei, moșiei și persoanei nobilului, feudalul primea o danie de pământ numit, după cum s-a consemnat și în rândurile de mai sus, feudum, termen de la care avea să provină conceptul de feudalism. Cauzele tuturor acestor manifestări, care s-au petrecut în interiorul societății medievale, au fixat, în mare parte, structura societății europene, înaintea definirii ei ca eră a clasicismului feudal. Odată cu eliminarea din obiceiul nobilului a parcelării și distribuirii propriului pământ vasalilor, sub forma îndatorării prin ajutor armat, dar și a apariției formei de arendă, evul mediu și-a încetat existența. Epocile următoare au numit rezultatul acelui proces, feudalism, dar nu a fost nimic sistematic în formarea acestuia. În căutarea unei Armură, secolul al XII-lea protecții sigure, omul Evului Mediu Timpuriu a cerut apărare de la un lider local, acceptând rolul de vasal al acestuia. Din documentele de evidență a populației secolului al X-lea, a reieșit o importantă creștere a numărului de proprietari de feude, poate și datorită faptului că a existat o perioadă de liniște și înțelegere între suveranii timpului, îngăduind atât sporul natural al populației, foarte evidentă în această perioadă, cât și a faptului că feudalii mici, cavalerii, nu mai constituiau o categorie socială complet închisă. Reforma militară, inițiată în regatul greman de către Henric I (919-936), zis Păsărarul, va reprezenta tocmai această stare de lucruri, rezidând în oferirea titlului de cavaler oricărui om liber, nenobil, care venea să lupte călare. În felul acesta, înmulțirea micilor feudali a dus la acel surplus de cavaleri, caracteristic societății feudale apusene. Cavalerii (miles) formau categoria socială a războinicilor inițiați care luptau, prin excelență, călare și aveau libertatea propriei înarmări. Averea fiecăruia constituia un criteriu al dotării sale, a echipamentului pe care putea să și-l procure, observând că războinicii profesioniști constituiau, în primul rând, o categorie socială economică aparte. În acest răstimp al reformei henriciene, orice orășean sau țăran putea deveni cavaler (chevalière) dacă era curajos și loial sau știa să compună poezii. Atributele cavalerismului, accesibil oricui, erau sabia, cuvântul și harpa. Un țăran care stăpânea cuvântul vorbit era ridicat la categoria de nobil, iar artizanul-poet era consacrat drept cavaler.

Trubadurul francez, Arnaut de Mareuil, care provenea dintr-o familie modestă, devenit poet la curtea vicontelui din Carcassonne și Béziers, scria astfel într-una dintre epistolele sale: Un bărbat născut în condiții nobile ar trebui să fie un războinic excelent și o gazdă generoasă; el ar acorda mare importanță armurii zdravene, eleganței alese și curtoaziei. Cu cât sunt mai multe virtuțile pe care un nobil le are, cu atât el va fi un cavaler mai bun. Însă și orășenii pot aspira la virtuțile cavalerești. Deși e posibil să nu fie nobili prin naștere, ei pot totuși să devină astfel, prin purtarea lor. Indiferent de grad, există o virtute pe care toți nobilii și orășenii ar trebui să o aibă: loialitatea. Se cunoaște în istorie că însuși Carol cel Mare a conferit titlul de nobil (conte) unor supuși de origine modestă, chiar și unor foști sclavi eliberați, care și-au dovedit în luptă curajul, vitejia, priceperea mânuirii armelor și loialitatea față de rege.

În cazul în care seniorul își învestea urmașul cu titluri, episod selectiv marcat cu pricepere în poemul Le couronnement de Louis, vasalul era obligat să participe la acel eveniment, dând dovadă de supunere și afecțiune. În alte cazuri, vasalul trebuia să participe la evenimentele în familie ale seniorului cu ajutoare în bani. Cruciadele erau cazuri aparte la care vasalii, indiferent de gradul sau statutul lor social, aveau obligativitatea să răspundă chemării stăpânului; în aceste cazuri vocea papei avea puternice rezonanțe în mijlocul maselor. Preoții impuneau donații, atât din partea celor bogați cât și din partea țăranilor sărăciți, în numele luptei împotriva păgânilor, care uzurpau pământurile sfinte. La rândul său seniorul era dator, poate ca o obligație morală, să-și susțină și să-și apere cu armată vasalul contra adversarilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i ocrotească familia în cazul în care acesta își pierdea viața. Între cei doi apăreau o serie de obligații reciproce.

Când suzeranul sau vasalul nu își respectau obligațiile, jurământul de vasalitate înceta să mai fie valabil. În Ciclul baronului Guillaume întâlnim un poem în care este reflectat conflictul dintre senior și vasal. Regele Ludovic cel Pios, nepot al bătrânului cavaler revoltat și fiu al regelui Carol cel Mare, este impus pe tron, în momente incerte ale timpului, tocmai de Guillaume, pe care, din motive necunoscute, îl neglijează la împărțirea unor feude din regat, bravilor săi seniori. Față de această atitudine a noului suveran bătrânul cavaler va abuza de dreptul de anulare a contractului de vasalitate față de rege, dacă acesta îi va refuza în continuare dreptul de a stăpâni noi feude în cadrul regatului francez.

Posedând terenuri întinse pe mii de hectare, aristocrații dispuneau împărțirea acestora în zeci de feude. Fiecare feudă se afla în arenda unui vasal războinic, care avea posibilitatea, la rândul lui, să recruteze un număr destul de mare de combatanți pe care să-i mobilizeze, la nevoie, în desele conflicte armate dintre ducate sau în războaiele pe care regele le avea pentru apărarea hotarelor regatului. Cavalerii sub jurământ aveau libertatea să parceleze feuda, angajând alți vasali, care deveneau subordonați ai seniorului.

Reflectând asupra acestui sistem piramidal feudal al sfârșitului mileniului unu, vom observa că la baza piramidei a stat războinicul, neobositul cavaler a cărui moșie era suficientă pentru a-și satisface propriile nevoi. Printre acestea intrau atât întreținerea unui cal zdravăn, pe care îl folosea în lupta călare, cât și procurarea și întreținerea unei armuri personale. În perioada anuală de serviciu militar, vasalul avea obligația să-și însoțească superiorul în regimentul regelui sau în război, trebuia să lupte de partea feudalului, în conflictele locale, sau să îndeplinească misiuni pașnice în cetate. Prin aceste misiuni vasalul devenea simbolul cel mai reprezentativ al puterii feudale.

Controversat ca termen, Evul Mediu European a tolerat și încă mai tolerează tentative majore de periodizare. Noi suntem tentați, după tot acest studiu de viață medievală, să credem că evul mediu, ca eră de sine stătătoare a societății omenești, s-a stabilit în Europa în perioada anilor 500 și 1500. Având în vedere migrațiile tribale mongoloide și distrugerea, totodată, a Imperiului Roman de Apus, în anul 1453, când Constantinopolul, bastion creștin în inima musulmanilor, va cădea cucerit de turci, suntem tentați să localizăm în timp, anul 1500 ca an al încheierii erei Evului Mediu. Epoca lui Carol cel Mare a fost cea care a luminat lumea întunecată a desfrâului și viciului acelei perioade istorice, până la anul o mie, identificând medievismul timpuriu, eră determinantă în dezvoltarea culturii și societății europene.

În perioada carolingiană, după aproape patru sute de ani de la căderea Imeriului Roman de Răsărit, comerțul va începe să se dezvolte, ca ramură importantă și conștientă a economiei. A fost singura formă, a schimbului de mărfuri, de cultură și civilizație, care a putut schimba cursul de viață al popoarelor în timp de pace. Negustorii au fost purtătorii de valori: materiale și spirituale, ale unor popoare considerate închise. În fapt, ei au deschis drumurile cunoașterii suveranilor a ținuturilor prin care treceau, a datinilor și obiceiurilor acelor popoare, pe care le-au transmis, în drumurile lor, tuturor acelora cu care au luat contact. Viața negustorilor a fost întotdeauna sortită pericolului, în special pe uscat, din lipsa drumurilor neasigurate, a lipsei podurilor peste cursurile de ape, a existenței numeroaselor vămi și atacuri din partea unor bande periculoase de tâlhari. Cel mai avantajos a fost însă comerțul pe fluvii și mări: Marea Nordului și Marea Mediterană, în preajma cărora s-au dezvoltat puternice centre economice și comerciale, amintind pe cele olandeze și italienești. Aceste schimbări și dezvoltări importante au dus la înflorirea orașelor în aproape toată Europa Occidentală. Vechi cetăți romane precum: Bizanțul, Roma, Paris, Lyon, Milano, Florența, Londra au rezistat invaziilor barbare, poate și datorită rolului lor de orașe puternice administrativ-religioase. Unele centre urbanistice au apărut și la intersecția marilor drumuri comerciale, pe lângă porturi, ușurând deplasarea negustorilor de mărfuri, iar altele s-au dezvoltat în jurul puternicelor castele fortificate, sau în jurul mănăstirilor împrejmuite cu ziduri groase. Toate aceste așezări, indiferent că erau orașe, sate, cetăți fortificate cu tot ceea ce exista în interiorul lor teritorial, se aflau sub dominația feudalilor care percepeau locuitorilor taxe în natură, muncă și bani, ce intrau în administrarea castelului seniorial. Instaurarea proprietății feudale asupra pământului a dus la întărirea puterii politice a proprietarilor funciari asupra populației sărace (laboratores), ce locuia pe pământurile lor. După îmbrăcămintea pe care bravii seniori ai regelui o purtau la diferite ceremonii și după felul cum aceștia sunt prezentați pe tot parcursul cântecelor de gesta, este ușor de înțeleasă îndestularea de care se bucurau aristocrații vremii: (despre Ganelon) Manta de zibelin solul pe umeri are / Și peste ea mătase din fir alexandrin. Înșiși Merovingienii, care se credeau descendenții bravilor luptători ai Troiei, din marele neam al tracilor, fugiți în Apus, au contribuit la extinderea puterii private a marilor proprietari, acordându-le așa-numitele drepturi de imunitate. Sub Carolingieni, imunitatea s-a răspândit și mai mult, constând în faptul că teritoriul, aparținând unui proprietar care primise o cartă de imunitate, era scos de către rege de sub autoritatea funcționarilor regali pentru exercitarea funcțiilor judecătorești, administrative, polițienești, fiscale sau alte obligații. Marele proprietar funciar devenea suveran deplin față de populația care trăia pe pământurile lui. Poate că fără să-și dea seama, greșeală pe care însuși Carol a făcut-o în timpul domniei sale, această imunitate exagerată nu a dus decât la transformarea marilor proprietari în nobili independenți de rege. Episodul baronilor revoltați, din ciclul cântecelor de gesta, este un exemplu al slăbiciunii puterii regelui.

Pentru că libertatea orășenilor era îngrădită, aceștia s-au unit sub jurământ într-o asociație numită comună, prin care își acordau ajutorul reciproc. Comunele aveau rolul de a obține de la seniori o cartă prin care să fie fixate obligațiile orașelor și eliminate gravele abuzuri ale nobililor, înțelegeri obținuite fie pe cale pașnică, fie prin lupte sângeroase. Aceste situații erau rezultatul impunerii unei politici de imunizare a aristocraților, care deveniseră stăpâni deplini ai feudelor, judecând și pedepsind, după bunul plac, populația săracă de pe domeniile lor care îndrăznea să nu se supună.

Relația dintre feudal și vasal însemna însă o interdependență personală. Feudalul se angaja să-și apere vasalul în schimbul jurământului de fidelitate față de senior, mijloc prin care își câștiga adepți ai politicii lui de supunere a populației de pe domeniul său. Prin acest mod își asigura propria securitate, putere și influență la palat, Cavaler depunând jurământul iar vasalul devenea instrumentul de asigurare a liniștii între hotarele ducatului său. Locul suprem, de autoritate absolută, pe scara ierarhică a dominației în Evul Mediu Timpuriu formată din feudali: seniori și vasali, era dominată de monarh. Acesta era stăpânul absolut al întregului regat, în fața căruia cei mai importanți dintre seniori depuneau jurământul regal de loialitate (fidelitate).

Parcurgând drumul greu și anevoios al evoluției societății Evului Mediu Occidental Timpuriu, vom distinge cavalerismul nu ca o instituție decretată de vreo autoritate politică sau spirituală, ci ca un efect natural al necesităților politice și aspirațiilor morale ale timpului. La originea apariției cavalerismului au stat practici vechi ale popoarelor germanice, civilizație pe postamentul căreia au apărut multe dintre statele moderne ale Europei de mai târziu, inclusiv Franța.

Esența cavalerismului era formată din două calități de bază: prima am putea-o defini ca fiind de natură militară, iar cea de a doua de natură etică. Calitățile de bun militar se formau prin parcurgerea de către aspirantul la titlul de cavaler al unui adevărat program de educație în care exercițiile fizice se aflau pe primul loc.

La formarea concepțiilor etice, specifice cavalerești, au contribuit mai multe popoare fiecare cu însușirile lor specifice. Din punct de vedere antropologic, în urma unor studii de caractere reieșite atât din istorie, cât și din literatura populară, cavalerismul a preluat temperamentul războinic de la germani, spiritul combativ, eleganța și buna dispoziție de la poporul francez, mândria și simțul onoarei de la spanioli, iar bravura și generozitatea de la arabi. Locul unde toate aceste calități au găsit teren favorabil pentru a evolua a fost Franța. A fost țara în care instituția cavalerească a luat naștere și s-a dezvoltat, ca formă și esență spirituală, și a oferit un adevărat model pentru celelalte popoare din Europa, care au cultivat cavalerismul. Ceea ce a sporit prestigiul cavaleriei a fost ritul învestiturii, actul suprem în decursul căruia i se înmâna spada, consemnează în lucrarea sa Ovidiu Drimba.

Format într-o școală a diversificării răului și binelui, a forței fizice și a bravurii dezinteresate, cavalerul se înzestra cu o nouă modalitate de viață cu totul superioară omului obișnuit. El lupta cu toate mijloacele sale pentru o idee a cultului onoarei, sacrificiului individual și colectiv. Cel care absolvea, după ani de privațiuni și grele exerciții de bărbăție, cursurile Școlii cavalerești, era menit drept protectorul celui mai slab, în special al femeii pe care o respecta în mod deosebit și era apărătorul credincios al bisericii. El nu cunoștea decât curajul, dovadă a calității vitejiei și întreprinzător în calculul primejdiilor. Era drept cu dușmanii și mărinimos cu cei învinși, gata oricând să spele o eventuală ofensă cu sânge. Respectarea cuvântului dat și a jurămintelor erau alte reguli pe care un cavaler le respecta cu sfințenie. Pe lângă toate acestea trebuia să se arate întotdeauna plin de bună dispoziție, iar eleganța și grația trebuiau să însoțească forța.

Aceste principii morale au fost reunite în perioada de apogeu a cavalerismului, secolele al XII-lea și al XIII-lea, în cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atât de sacre ca și decalogul biblic. Biserica s-a străduit să folosească forța și solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale și oferindu-le exemplul cavalerului creștin, un ideal moral de oștean al lui Hristos. Se pare că această comparație a bisericii, pe care aristocrații occidentali nu o prea suportau, era întotdeauna făcută cu cavalerii creștini ai Imperiului Bizantin. Medievistul francez Michel Pastoureau, în lucrarea sa, La vie quotidienne en France et en Angleterre au temps des chevaliers de la Table ronde, publicată în anul 1991, sublinia că, începând cu jumătatea celui de-al XII-lea secol, în rândul cavalerilor erau admiși numai fii de nobili sau de cavaleri, intenționându-se să se formeze o castă ereditară. Cavaleria era în această perioadă o instituție de sine stătătoare intrată în cadrul sistemului feudal încă de la începutul anului 1000.

Așezământul sub care viața și faptele unora dintre tinerii curajoși se formau într-o școală cu totul deosebită de toate celelalte școli ale timpului, a avut o influență puternică asupra întregii vieți culturale, dar, mai ales, asupra literaturii. Faptele acelor viteji au creat o adevărată colecție de balade și poeme epice cu subiecte din viața acestora, deveniți, la timpul potrivit, purtători ai titlului de cavaler, oferind atât creatorilor de literatură, cât și istoricilor un bogat material documentar. În poemele epice populare Chansons de geste, regele Carol cel Mare și cavalerii săi erau slăviți în cântări de către trubaduri și jongleri, așa cum poemul Niebelungenlied (creație literară populară în versuri, datând de pe la jumătatea anului 1200) descrie, în principal, faptele eroice ale cavalerilor germani.

Conceptul de cavaler a fost cu totul deosebit de ceea ce a însemnat feudalitatea, deși originea nobiliară a celor care aspirau la această demnitate era obligatorie și cu totul diferită de vasalitate. Rangul de cavaler nu a fost ereditar, până spre mijlocul secolului al XII-lea titlul de cavaler se obținea prin efortul personal al viitorilor cavaleri, tineri creștini plini de curaj. Era un ordin sever care cerea membrilor săi calități deosebite și îi supunea pe urmă, pentru tot restul vieții lor, la îndatoriri precise. Atributele fizice și morale, care defineau esența cavalerismului, se formau printr-un proces de educație ce dura de la vârsta 7 ani până în jurul vârstei de 21-22 de ani.

În teoria gândirii medievale precarolingiene nu exista un statut al adolescentului. O preocupare sistematică a unei educații adecvate copilăriei, studiată diferențial, nu va apărea decât odată cu epoca Renașterii. Societatea acelei perioade de timp a istoriei nu conștientiza încă noțiunea de adolescent, neexistând nicio distincție între pueri și adolescentes. Din cele consemnate mai sus nu trebuie să înțelegem, că în perioada medievală timpurie, copiii au fost ignorați de către părinți, lipsindu-le afecțiunea familiei. Era un fapt inexistent al sentimentului copilăriei, un fel de a nu distinge particularitatea fundamentală a copilului de un tânăr sau de un adult, însă copiii erau adorați, doriți și îndrumați de părinți spre fapte minunate.

Un mod asemănător de atenție creată față de copii era folosit și în educația fiilor de nobili, care începea odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, în cadrul familiei, după care erau dați în grija unui cavaler. Această vârstă a tânărluui constituia prima perioadă de educație cavalerească, cunoscută sub denumirea de noviciat, și dura până la vârsta de 16 ani. Cinci ani după expirarea noviciatului, viitorul cavaler avea obligația să se afle în serviciul unui cavaler veteran, învățând de la acesta tacticile de luptă, mânuirea spadei, a lancei și a folosirii scutului metalic pentru apărare. Se cerea ca în niciun caz cavalerul în serviciul căruia intra să nu fie tatăl acestuia. Conform acestui principiu, tinerii își făceau noviciatul pe lângă un cavaler mai în vârstă, de obicei atașați ai unor curți senioriale sau princiare, în calitate de paji. În timpul acestui stagiu tinerii aspiranți la rangul de cavaler își desăvârșeau educația intelectuală, morală și, mai ales, cea fizică.

După noviciat, vârsta de 15-16 ani constituia o selecție privind dezvoltarea fizică a aspirantului și era considerată ca vârstă posibilă perceperii noilor sarcini, mai dificile, care cereau intuiție și putere fizică. De la starea de paj tânărul trecea într-o alta, superioară, cea de scutier. În această nouă calitate, tânărul avea obligația să îl însoțească pe senior la luptă sau vânătoare, fără a avea încă dreptul de a fi un participant activ la aceste activități.

Se considera că în jurul vârstei de 21 de ani tânărul era pregătit să fie învestit cavaler. O etate la care unele state din lumea modernă au aderat, considernd-o ca vârstă de majorat a tânărului capabil să discearnă, să răspundă în fața autorităților de faptele lui. Inițiat în arta războiului, tânărul scutier, după încheierea perioadei de pregătire, depunea jurământul printr-o ceremonie solemnă, numită învestitură. Ceremonialul de învestire a tânărului care avea să dețină titlul de cavaler a avut, în prima perioadă a formării acestei instituții, un caracter specific militar. Fiecare cavaler, la rândul lui, avea autoritatea acordării acestui titlu altor tineri care absolveau această instituție a curajului și a bărbăției. Gestul esențial consta în predarea sabiei asociată, de obicei, unei ușoare loviri cu aceasta, peste umăr. Cu timpul, pentru a-i crește importanța, învestitura a fost însoțită de o serie de festivități cu caracter, mai ales, religios. Însă, din secolul al XII-lea ceremonia va fi prezidată de un reprezentant al bisericii, întărind astfel autoritatea protectoare a acesteia asupra instituției cavalerești, fapt prin care se decreta consimțită subordonarea cavalerului față de biserică.

Referitor la conținutul educației, trebuie spus că latura intelectuală nu a fost una importantă. Documentele vremii ne-au arătat că mulți dintre cavalerii glorioși ai Evului Mediu Timpuriu nu știau aproape de loc să citească. În cadrul acestei instituții cavalerești cunoștințele, preluate din cele șapte arte liberale, erau reduse la maximum. Învățătura minimă constituia conținutul educației tinerilor, adaptată necesităților concrete ale vieții cavalerilor în Evul Mediu, pentru că nici timpul necesar pregătirii lor fizice nu putea permite o aprofundare a științelor. Scrierile religioase și povestirile eroice, predilecte dezvoltării sentimentelor tinerilor viitori războinici, constituiau cursuri de educație morală. Acestea, structurate pe un plan de învățământ, de către prelatul care slujea la capela din incinta castelului, formau esența concepțiilor cavalerești.

Partea cea mai importantă și mai consistentă a educației cavalerești era sportul, efortul fizic până la epuizare. Scopul era obținerea forței și a îndemânării necesare pentru practicarea celor două activități caracteristice vieții feudale: războiul și vânătoarea. Exercițiile fizice specifice cavalerilor erau grupate în așa numitele șapte virtuți cavalerești: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea, curtenia și turnirul, care le forma trupul zvelt: La trup bine-i făcut, frumos cum altul nu-i…, descriere făcută regelui Carol sau cea a lui Ganelon: Bine-i legat la trup, pieptu-i e bărbătesc.

Pentru a putea să facă parte, după absolvirea instituției cavalerești, din oastea vreunui senior, vasal al regelui, tânărul trebuia să dispună, în primul rând, de un cal cu harnașament complet și de toate armele ofensive și defensive necesare luptătorului călare. În acele timpuri, când economia era predominant agrară, veniturile cavalerului nu aveau de unde să provină decât din posesiunile funciare puse în valoare de mâna de lucru furnizată de țărănimea aservită.

Seniorii însă, puțini la număr, care aveau în posesie un castel își exercitau dreptul de a comanda și de a administra mulțimile de oameni simpli ce locuiau ținutul din preajma domeniului. Așa cum arătam în rândurile de mai sus, numărul acestor mici cavaleri era în plin avânt. Lor li se alăturau cadeții familiilor prea numeroase, care aveau o situație materială precară, din cauza legilor timpului care prevedeau ca feudalul să lase moștenitor principal pe fiul cel mare; ceilalți urmași nu moșteneau nimic sau foarte puțin. Pentru a nu ajunge în rândurile țăranilor, fiii dezmoșteniți ai seniorilor porneau siliți de nevoie în căutarea unor pământuri noi, pe care le luau în arendă. În cazul în care nu găseau pământuri ale nobililor, pe care să le ia în arendă, și din cauza unor ținuturi slab populate, aceștia se înscriau, în număr foarte mare, la expedițiile militare inițiate de seniori, rege sau papă, cum au fost, de altfel, cruciadele.

Esența puterii feudalilor era dreptul lor de a comanda, de a administra ținutul depinzând de un anumit castel care se numea dreptul de ban (ban, termen provenit din limba sanscrită care înseamnă proprietar, bărbat mare, stăpân, iar baniya însemnând negoț, trafic, negustorie, negustor, la care se va adăuga diminutivul baniyka, care însemna negustoraș), definind totalitatea puterilor de care dispunea seniorul asupra oamenilor așezați pe domeniul său. Acest titlu nobiliar îl vom întâlni, tot în această epocă de mari frământări sociale, și în titulatura Divanului Domnesc al voievozilor valahi, fiind echivalentul locțiitorului de domn.

1.3. Cruciadele occidentale, expresie a violenței interreligioase și războaiele antiotomane răsăritene de apărare a integrității statului

Motto: Feriți-vă să treziți ura celor smeriți! Ei vă pot pricinui atâtea rele, pe câte bunuri vă aduc. (Jacques de Vitry)

a. Cruciații și locurile sfinte

Lupta pentru dominație în țările din Asia, mai ales în Siria și Mesopotamia, precum și pentru stăpânirea Egiptului, a început încă din antichitate. Aceste țări erau cele mai bogate și mai civilizate regiuni din acele timpuri. Pe acolo, treceau și se întretăiau căile comerțului internațional, iar pentru dominarea acelor țări s-au purtat lupte atât între Bizanț și Iran, Iran și arabi, cât și între arabi și Bizanț. La sfârșitul secolului al XI-lea au intrat în luptă și statele feudale din vestul Europei.

Expedițiile militare de colonizare, întreprinse de feudalii vest-europeni în țările din estul bazinului Mării Mediterane, precum și în ținuturile aparținând slavilor de vest și popoarelor baltice, au primit în istorie numele de Cruciade. Hotarele religioase ale acelui timp istoric al lumii europene erau trasate cu multă precizie, fapt constatat în modul cum erau distribuite ducatele pe întregul cuprins al imperiului carolingian. Luptele interne, dar și războaiele pentru alipirea de noi teritorii, au confirmat reapariția vechilor mentalități și căutarea impunerii acestora peste religia creștină, care se dorea comună în tot bazinul istoric al Mării Mediterane. Constatăm că față de toate acele frământări interioare, normale impunerii formării unei noi societăți, ca aceea a feudalismului timpuriu, se prefigurează, totuși, o omogenitate religioasă. În țările din estul bazinului Mării Mediterane, aceste cruciade, care luaseră forma unor acțiuni profund religioase, de unde și denumirea lor, au început, la sfârșitul secolului al XI-lea și au continuat, cu întreruperi, până spre sfârșitul secolului al XIII-lea. În prefața lucrării Storici arabi delle crociate, o antologie de scrieri istorice arabe, despre cruciade, eruditul cercetător orientalist italian, Francesco Gabrieli (1904-1996), scria: două civilizații care nu erau radical diferite în vremea aceea și care – așa cum s-a observat în mod just, se bazau amândouă pe o atitudine spirituală și pe categorii mentale substanțial egale -, dar datorită unei experiențe religioase a aspirației la fel de universală, le împingea pe una către alta, făcându-le rigide, în momente de criză, până ajungeau la fanatism. Conflictul dintre creștinism și mahomedanism a fost (și încă mai este o dispută nejustificată lucid) o realitate și, în același timp, un loc comun al diferendelor, mai degrabă materiale decât spirituale, un contrast violent al ireductibilității totale. Studierea cruciadelor, ca și conceptul de război sfânt, a constituit, de-a lungul timpului, o temă de cercetare complexă, după cum consemna și istoricul Ținuta cavalerului cruciat francez, Alphonse Alfred Franois Dupront (1905-1990), în lucrarea sa, Il sacro, Crociate e pellegrinaggi. Linguaggi e immagini, publicată în anul 1993, la Torino. În imaginația maselor populare, dar și în reprezentările docte, asemenea conflict era mai mult decât natural, fapt observat în persistența mitului cruciadelor.

Deosebirile politice, sociale și culturale dintre Bizanț și țările Europei apusene nu puteau să nu se reflecte și asupra religiei ortodoxe, care și așa era firavă pe întregul continent european. Curentul divizării acesteia a pornit dinspre Occident și s-a înfăptuit atunci când orgoliile amândurora au atins apogeul fortificării cetăților, înzestrării mănăstirilor cu cele necesare apărărări contra atacurilor diverselor cete de popoare migratoare. Atât papa cât și patriarhul Constantinopolelui și acoliții lor au contribuit la distrugerea unității credinței în Hristos. Încă de pe la mijlocul secolului al IX-lea, disputa cu privire la așa numitul filioque, adică la dogma dacă duhul sfânt purcede numai de la dumnezeu-tatăl, recunoscut de biserica răsăriteană, sau de la dumnezeu-tatăl și dumnezeu-fiul, recunoscut de biserica apuseană, avea să producă disensiuni în credința creștină și așa destul de fraged plămădită de mai marii bisericii apusene. În realitate, sub aceste dispute teologice se ascundeau divergențele politico-bisericești și, în special, ciocnirile cauzate de activitatea misiunilor bisericii răsăritene din secolele al IX-lea și al X-lea, care formau în mâinile Imperiului Bizantin un mijloc de răspândire a influenței sale asupra țărilor vecine. Epoca Evului Mediu a fost, înainte de toate, religioasă, o creație a creștinismului, care avea să cunoască una dintre cele mai lungi dominații, influențată de toate învățăturile lui Iisus Hristos. Perpetuate prin evanghelii, transmise de apostoli și concretizate în dogme de Sfinții Părinți, în cele șapte sinoade ecumenice, mai marii bisericii papale ai vremii considerau că ideile lor despre religia creștină sunt superioare și mult mai apropiate adevărului despre Hristos, față de cele pe care le propuneau, spre dezbatere, preoții de la Răsărit.

O cercetare inclusă în mediul relațiilor dintre Occident, Orientul Apropiat și cel Mijlociu a demonstrat că punctul discordiei și separării în două a bisericii au fost atât orgoliile, în ceea ce privește ideologia despre felul în care se doreau înțelese de occidentali, învățăturile lui Iisus, cât și a discuțiilor pe teme din Vechiul Testament. Ceea ce i-a unit pe toți creștinii, la un moment dat, au fost cruciadele pe care le-au dus împotriva musulmanilor, pentru recucerirea atât a teritoriilor Europei, cât și a celor care constituiau Mormântul Sfânt. Dacă ar fi să decriptăm adevăratul fenomen cruciat, care a angajat în perioada sa clasică, cuprinsă între anii 1096-1291, aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, și nu am putea înțelege cauzele care l-au generat. Seduși de Țara Sfântă, dar de ce să nu recunoaștem și de vraja unui Orient care părea foarte ademenitor, vom constata că acest concept avea să ofere oamenilor de știință în domeniu un motiv amplu de discuții și păreri contradictorii, în dorința studiului cunoașterii acelei rațiuni. Participarea cavalerilor la războaiele sfinte din Orient sau în Spania ocupată de sarazini, sub steagurile Bisericii, a consolidat creștinarea acestui corp ofițeresc și i-a schimbat deprinderile. Bravurii și loialității li s-au adăugat, ca valori supreme ale cavalerismului, protecția celor slabi și oprimați, dar și încercarea reparării tuturor nedreptăților. În același timp, asupra vieții de fiecare zi a nobililor-cavaleri, bogăția și dorința de înavuțire își va pune puternic amprenta asupra gândirii și comportamentului lor. Aceste trăsături vor modifica dorința decorării interioarelor propriilor locuințe, simple și modeste, cu mobile frumos sculptate de meșteri pricepuți. La vestimentația de fiecare zi vor adăuga bijuteriile care le vor înnobila îmbrăcămintea, iar alimentația zilnică se va diversifica, însă carnea va rămâne produsul de bază al meselor nobilului, iar ca băutură vinul. Remarcabil este faptul că disprețul față de cultură dispare treptat o dată ce prezența clericilor se va face tot mai mult resimțită în castelele seniorale.

Urmărind documentele Evului Mediu Timpuriu sau epopeile populare medievale vom constata un paradox. Războiul, declarat între creștini și sarazini, era un rezultat al unor religii care se afirmau, teoretic, drept pașnice. Dacă citim însă rândurile Coranului vom constata că ideea de război sfânt a fost încorporată în conținutul acestei cărți încă de la începuturi. Ideea de război purtat în numele credinței, în fapt uciderea de vieți, o întâlnim în mentalitățile amândurora, mai mult în Coran. Considerăm că efectele cruciadelor au fost mai degrabă distructive, prin faptul că au înrăutățit relațiile dintre religia bizantină și islam. Ele nu au făcut decât să întrețină și rivalitățile dintre marile puteri creștine de atunci, Franța și Anglia, neoferind oportunități comerciale prea importante negustorilor europeni. Atacurile sângeroase de cotropire, stăpânite de orgolii și vanități ale celor care au condus lumea în acea perioadă, au instalat în inmile tuturor locuitorilor, din partea celor două tabere religioase, dezastre psihice care au dus, mai târziu, la întârzieri în evoluția societății omenești, de neînchipuit. Analizând acțiunile și modul în care cruciadele au oferit creștinismului ura pe care islamismul radical a purtat-o și încă o mai poartă lumii moderne actuale se justifică prin toate acțiunile de jaf și crime pe care cruciații le-au înfăptuit pe pământurile statelor arabe. Coborând în istorie, vom putea lămuri atitudinea violentă anticreștină și antioccidentală a popoarelor arabe. În relație cu ceea ce am subliniat mai sus aș completa cu una dintre consemnările pe care Le Goff o face în studiul său, amintit mai sus, privind evaluarea cruciadelor: Am scris cândva, e mult de atunci, că singurul câștig pe care l-a avut Occidentul de pe urma cruciadelor mi se par caisele. La fel cred și acum. Spre deosebire de religiile orientale, dar cu parcursuri diferite, creștinismul și mahomedanismul s-au simțit chemate la o misiune universală, armată, am putea spune prin marea dorință de expansiune și dominare totală. Hotarele credinței, într-o istorie de câteva secole au avut întotdeauna un raport strâns cu hotarele puterii civile. De aici, s-a ivit conflictul dintre cele două misiuni de a se raporta fiecare cărții sale sfinte: Biblia și Coranul pentru că ambele religii erau destinate conflictului tocmai datorită dinamicii lor interne și a viziunii total diferite despre lume.

Războaiele creștine, împotriva mahomedanismului, ar putea defini, credem noi, cel mai bine conceptul de creștinătate în Evul Mediu, dar și ideea de teritoriu al Europei, care se identifica cu aria catolică și latină, ca și cum aria ortodoxă, de cultură greacă și slavonă, nu ar fi făcut parte pe deplin din spațiul creștin. Europa era (și este) limitată categoric la arealul catolic. Această limitare a continentului la spațiul occidental are rădăcini adânci, amintind schisma care a separat încă din secolul al XI-lea, dar mai ales după cruciada a IV-a, Biserica Romană de cea de la Constantinopol. Această sciziune a fost rodul tratării superficiale a ariei ortodoxiei, de expresie greacă și slavonă, considerată un element primar, incapabil să poată fi integrat în mersul înainte al unei istorii globale a Europei definite atât geografic, cât și prin tradițiile ei comune. Ce n-au putut înțelege adepții religiei catolice a fost tocmai faptul că prin intermediul creștinismului, cele două arii erau în egală măsură moștenitoare ale Imperiului Roman. De aceea, în luptele contra populației arabe musulmane, care trăia de o veșnicie pe Locurile Sfinte, occidentalii au fost singurii creștini care s-au mobilizat într-o luptă neînțeleasă de Bizanț. Cu toate că în prima cruciadă și cavalerii bizantini au participat la luptă, mai mult poate pentru a-și demonstra pregătirea și calitățile de războinici ai lui Hristos. Asistăm, totuși, la o angajare vest-europeană de proporții împotriva acelora care se opuneau ordinii religiei creștine. Occidentalii nu simțiseră încă pătrunderea pe teritoriile lor a hoardelor din stepele Mongoliei. Îi aveau vecini la Marea Mediterană, pe un teritoriu restrâns, pe sarazini, însă aceștia veneau cu o cultură avansată, dar și cu o religie cu totul diferită de cea creștină. În lucrarea De Adventu Messiae Praeterito Liber (1050-1150), Samuel Morochinianus, rabin al Ierusalimului, menționa anul 1072 ca început de mileniu apocaliptic, timp împlinit de la căderea Ierusalimului sub romani, prevestit de Mântuitor. Condiția primordială impusă de pelerinii creștini, pentru eliberarea Locurilor Sfinte, era tocmai prezicerea reîntoarcerii lui Hristos. Un an mai târziu, împăratul bizantin, Mihail Paflagonul, având din partea califului Mostafar consimțământul pătrunderii în Ierusalim, va începe să rezidească Sfântul Mormânt. La Roma însă apelul pelerinilor a fost perceput de papa Grigorie al VII-lea ca un afront la ceea ce, de altfel, dorea prin orânduire a unui imperiu teocratic să anexeze și aceste teritorii, pe care le considera ca patrimoniu al Sfântului Petru, concepție materializată și expusă în Dictatul său papal. Cel care va trece, efectiv la fapte, va fi papa Urban al II-lea. În anul 1095, primind plângerea pelerinilor conduși de Petru Eremitul, că autoritățile arabe nu vor să lase creștinii să se închine la Locurile Sfinte, sub impulsul chemării la luptă împotriva păgânilor ce uzurpau Locurile Sfinte, cavalerii lumii occidentale, viteji care așteptau de mult timp să își pună la încercare pregătirea din școlile de novici, însuflețiți de expediția eliberării, vor porni la luptă. Pentru această acțiune de eliberare și curățire a locurilor pe unde Iisus Hristos și ucenicii lui au trecut, își vor lua numele de militia Christi sau milites sancti Petri. Pornind să săvârșească fapte pentru Dumnezeu și să lupte pentru Sfânta Cruce, ei își vor pune cruci roșii pe piept, pe arme și pe drumuri, iar datorită acestui fapt se vor numi cruciați.

Inițiind eliberarea locurilor sfinte, teritorii aflate în Palestina, care se aflau sub dominația arabă, se poate înțelege că bazele religiei bisericii catolice începuseră să se solidifice în instituțiile de stat. Acestea erau conduse, în totalitate, de papalitate ca reprezentant suprem al bisericii, care avea ca țel, uzurparea de noi teritorii și, odată cu acestea, supunerea nejustificată a populațiilor ocupate la noua religie creștină, străină și neînțeleasă.

Faptele de luptă ale cruciaților, interpunând ordinele călugărești, care au Cavaleri în prima cruciadă luat ființă în vremea aceea, învăluite într-un mister pe care nici astăzi nu ni-l putem explica, pot fi încadrate în studiul conceptului de eroism?

Gestele franceze marchează evenimentul, ne lasă să înțelegem că personaje cunoscute ale timpului au participat la aceste pelerinaje de luptă, sfidând necunoscutul spre care pășeau nu numai cu dorința, putem spune sinceră, de a fi aproape de locurile sfinte, dar și de a se mbogăți și aureola cu multele crime săvârșite în numele credinței creștine. Tot aceste poeme, uneori tragi-comice, ne împing spre meditația unui regret a ceea ce a fost și ceea ce este acum (timpul cruciadelor) cel mai valoros component al societății: cavalerul. Poetul popular ne transpune într-o lume de basm, în care elementul erou devine parte integrantă a tuturor acțiunilor vieții sociale și politice fără de care rostul realizărilor de fiecare zi a societății feudale nu ar fi avut niciun efect.

Se cerea, pentru cavalerul cruciat, un mod de viață diferit de al tuturor celor care se înrolaseră într-o astfel de misiune puternic religioasă. Statutul său diferea întru-totul de al mercenarilor care porniseră alături de ei în lungul drum al războiului crucii. Cavalerul-cruciat era educat în pioșenie cu o morală superioară profanului dornic de jaf și înavuțire și avea dorința menținerii perfecte a sănătății trupului și minții.

Din cercetările și studiile întreprinse s-a observat că la populațiile politeiste, de la acea vreme, noua religie, cea creștină, cu greu a putut fi impusă mentalității acestora, exemplu fiind bascii și saxonii, cu care regele Carol cel Mare a avut de luptat peste 30 de ani. Pământul Europei era considerat un teritoriu creștin de toate capetele încoronate ale acelui Ev Mediu, însă numai partea occidentală; pentru aceasta luptau și treceau prin foc și sabie pe toți aceia care căutau, dintr-un motiv sau altul, să se opună noii religii. Faptul că sarazinii ocupaseră teritoriul Spaniei nemulțumea și neliniștea atât vecinii creștini ai acestui spațiu păgân cât și faptul că papa nu se putea impune peste un neam de o altă credință față de cea creștină. Caracterul religios al viitoarelor cruciade a explicat de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, a început să se afirme puternic în perioada celui de-al XI-lea secol. În planurile acestora, de curățare a teritoriilor Europei ocupate de musulmani, erau cuprinse și ținuturile sfinte.

În grupajul cântecelor de gesta este nominalizat, ca un capitol aparte al acestor lucrări, un ciclu al cruciadelor. Un amestec în care numai unele personaje se consideră că ar fi putut participa la această amplă acțiune, unde occidentalii erau mai mult învinși decât învingători, iar musulmanii cei care au rămas pe locurile lor firești.

Cruciadele ar putea fi definite ca expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și au fost ca o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa. La aceste războaie au participat toate clasele și păturile sociale, mențiune descoperită într-o cronică franceză a acelor vremuri, care consemna: …cinstiți precum și necinstiți, adulterine, asasini, sperjuri și hoți. De asemenea, femei și penitenți. O mulțime în care se afla Tafur, regele derbedeilor de pe malurile Senei. Dacă numele unui astfel de personaj, care distribuia neliniștea și dezordinea în societatea medievală a acelui timp, ce se pregătea cu încrâncenare într-o luptă necunoscută, este trecut ca posibil apărător al credinței catolice, putem trage o concluzie. Răsfoind documentele vremii vom observa că mulți dintre acești răufăcători sociali au fost înrolați, la îndemnul personal al papei, să pornească cât mai urgent spre locurile sfinte și să le cucerească, prin luptă, din mâinile musulmanilor. Înțelegem că acest gest de mobilizare, în care intrau și delincvenții, însemna un sacrificiu voit de către papalitate, indiferent cu orice forțe, dar și o restructurare a societății, de către administrația acelui timp, în Europa de Vest. Toată această mișcare de forțe a avut drept precedent contraofensiva lumii creștine, timp de aproape patru secole, în scopul înlăturării dominației Islamului. Configurația religioasă ființa în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină, denaturând apoi în jaf și crime odioase; poate aceasta a fost și cauza pentru care, în conținutul gestelor, poemele ciclului cruciadelor dețin în conținut o tentă vizibilă de ironie.

Statele bazinului Orientului Apropiat: Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul erau foarte dezvoltate economic și cultural, în comparație cu statele occidentale de la sfârșitul veacului al XI-lea. Prin modul cum se prezentau angajau o tentație intensă asupra capetelor încoronate din apusul Europei care, la acea dată, treceau printr-o perioadă de criză psihosocială. Aceste rămâneri în urmă ale dezvoltării societății feudale occidentale s-au datorat, poate, și ca o urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii și a creșterii puterii marilor latifundiari, dar și a instituirii ordinului cavaleresc, superior oricărei instituții armate, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Politicul asimilat anarhiei a produs neajunsuri atât în economia domeniului seniorial, care căuta o detașare a răspunderilor față de coroană și biserică, cât și comunităților orășenești. Perpetuarea și precipitarea spiritului războinic al cavalerilor, în afara continentului european, difuza tuturor un remediu fericit. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Țărănimea se urnise masiv de la munca câmpului, grea și istovitoare, acceptând chemarea și înrolarea pentru eliberarea locurilor sfinte de păgâni Ei s-au alăturat întregii armate de cruciați prin spiritul de colectivitate și solidaritate, foarte puternic în evul mediu, contopindu-se ideei de luptă pentru apărarea credinței creștine, dovedită în timpul cruciadelor.

În rândurile următoare vom prezenta tabloul înspăimântător al relatării unui contemporan despre asaltul asupra orașului Ierusalim, la 5 iulie 1099, de către cruciații creștini, sosiți din Europa Occidentală: Cruciații străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau, fără să cruțe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau și mai hidoși la înfățișare decât victimile lor: din tălpi până-n creștet erau acoperiți de sânge. În incinta însăși a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care zăceau pe străzile orașului. După încheierea atrocităților asupra locuitorilor fără apărare ai Ierusalimului, același cronicar continuă relatarea: …după ce au asigurat paza orașului, baronii s-au despărțit și s-au dus la locuințele lor. S-au spălat și și-au pus veșminte curate. Apoi au pornit, desculți, într-un concert de plânsete și de gemete, prin toate locurile orașului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui… .

Nu dorim prin ceea ce vom prezenta în rândurile care urmnează să se înțeleagă că vrem să motivăm într-un fel gestul cruciaților. Paginile cărților de istorie și ale cronicilor timpului ne spun că războiul dintre creștinătate și lumea islamică a fost continuu, vreme de peste 400 de ani. Odată cu anul 633, prima incursiune islamică, și până la capitularea Imperiului Otoman, în anul 1923, războaiele au curmat vieți și au încetinit perioade de evoluție ale societății omenești, din amândouă părțile.

Îndemnul papei la luptă, împotriva acelora care nu recunoșteau ca religie creștinismul, pregătirea marii cruciade a fost un răspuns direct la invadarea Anatoliei de către musulmanii selgiucizi, care și-au stabilit atunci capitala la Niceea, orașul unde, în anul 325, s-a ținut importantul Conciliu de la Niceea, în urma căruia a fost formulată rugăciunea Crezul pe care milioane de creștini, până în zilele noastre, aveau să o recite săptămână de săptămână, la liturghie. Membrii acelui Conciliu aveau să inițieze formula de calculare a zilei de Paști, pe care creștinii ortodocși o utilizează și în prezent.

Până la sfârșitul anului 1095, aproape două treimi din regiunile creștine, au căzut în mâinile musulmanilor. Poate de aceea islamiști cred și acum că pământul Europei este un pământ arab. Relatările despre atrocitățile și masacrele selgiucizilor, comise împotriva populației creștine, au impus un răspuns prompt din partea papei. În concluzie, cruciadele au fost o reacție, un contraatac, față de cea mai recentă expansiune islamică în ceea ce au fost, de peste un mileniu, domenii creștine.

Configurația ofensivei prin care s-au remarcat cruciadele nu a fost brutalitatea lor, ci faptul că musulmanii au suportat consecințele atacurilor creștine care au înaintat în inima teritoriilor islamice. Deși eforturile cruciaților au eșuat, în cele din urmă Occidentul a progresat în știință și în tehnica artei războiului în asemenea măsură, încât a putut trimite o astfel de forță în Levant, susținută și naval mai bine de un secol, prevestind vremuri grele musulmanilor și, totodată, o schimbare a polilor de putere în relația dintre ei și europenii occidentali.

b. Crucea eternă și Lumina Semilunii

Motto: Amândoi citim Biblia și zi, și noapte, / Dar unde tu citești negru, eu citesc alb.

(William Blake)

Acest subcapitol a fost sugestiv intitulat Crucea eternă și Lumina Semilunii ca gest a legării prin conjuncția și a două simboluri tangente spiritualității umane. Un singur Creator Universal despărțit ca iadeșul nedorinței oamenilor de a desluși jocul satanic al formelor acelora, ce s-au dorit să fie biciul lui Dumnezeu. Și, culmea interreligiozității, atât Iisus Hristos cât și Profetul Mahomed aparțineau aceleiași lumii arabe, aceluiași spirit al vechii credințe în Marele Creator. Fiul lui Dumnezeu va aboli politeismul și va întări credința într-un singur zeu, dorință împrtășită cinci secole mai târziu și de Mahomed ca întemeietor de religie monoteistă. Adepții acestor credințe s-au devotat apărării a două locuri marcate spiritual: Mormântul Sfânt de la Ierusalim și cetatea Mecca.

Fig. nr.4 Timpul nu a zăbovit peste încercările dureroase ce au trecut lovind crunt pe cei legați de cruce sau chiar admiratorii semilunii; tăvălugul a trecut peste creștini, blestemați de legea firii să fie cei mai persecutați atât de cei de alte religii, cât și de acei prelați proclamați în noapte să fie apărători ai cuvântului evanghelic.

În creștinismul timpuriu crucea, ca metodă dureroasă de execuție, era ocolită de creștini, în favoarea Imperiul Bizantin altui simbol, cel al Peștelui (Ichtys), adesea menționat în Evanghelii. În cea mai mare parte, a scurtei sale vieți pământești, Iisus a predicat în Galileea, o regiune scăldată de ape, plină de pește unde adesea relația între apostoli și credincioși era comparată cu cea a pescarilor și a peștelui. În plus, credincioșilor convertiți li se spunea pisciculi (rădăcina latină a cuvântului pește). Simbolul peștelui avea să reprezinte conexiunea dintre conștientul existențial cu conceptul de creștinism. Însemnele grecești aveau să-i ajute să se recunoască între ei, decriptând acrostihul IXTYS, „Ichtis” în limba greacă scris IXΘΥΣ. IXΘΥΣ: Iota I=Jesús, sinonim numelui Iesous (Isus) sau CHristos (Christos) Theou – Theta Θ=Theou (de Dios – Dumnezeu), Uiou – Ípsilon Υ=Uios (Hijo – Fiul) și Sigma Σ=Soter (Salvator). În timpul cruntei persecuții romane, peștele a fost folosit de adepții lui Iisus drept parolă, o formulă de recunoaștere a aparteneței acestora la religia creștină. Dacă doi străini se întâlneau și erau nesiguri de religia celuilalt, unul din ei desena un arc de cerc iar cel de-al doilea îl completa cu un alt arc, formând conturul unui pește. Și locurile de întâlnire ale adepților lui Iisus Hristos erau marcate cu același semn, acela al unui pește.

Pentru creștini crucea a fost (și este încă) un subiect care a stârnit adesea polemici și controverse, dar nu toată lumea avea de unde să cunoască că, dincolo de concept și simbol, în istoria genezei ei stătea o filosofie și un misticism mult mai vechi decât religia creștină, considerată simbolul simbolurilor și exponentul puterii divine. Semnul crucii (Crucea Soarelui sau Crucea Roții), reprezentat în cea mai simplă formă cu două linii care se întretăiau la 90 grade, apărea încă din Neolitic încadrat de cercul soarelui. Însemnul reprezenta uniunea a două polarități și ciclicitatea anotimpurilor, regenerarea, în concluzie, viața. Simbolul, probabil cel mai vechi dintre toate, îl regăsim în arta vechilor civilizații ale Asiei, Americii, Europei și Indiei, de la începutul umanității. Hieroglifa Crucii, din Egiptul Antic, de exemplu, notată n(dj) apărea întotdeauna însoțită de hieroglifa în formă de vas nu sau no care avea în Cartea Morților două semnificații importante în viața spirituală și interpretativă a vieții după moarte: cea de a proteja și veghea și cea a formei de salut și omagiu adus zeilor.

În numele acestei cruci, simbol al sacrificiului divin, numeroși pelerini plecau la Ierusalim să se nchine la mormântul Domnului. Negustorii, care făceau comerț cu unele țări din Asia, vizitau cu mult interes orașele Imperiului Bizantin, dar și Siria și Palestina, rămânând uimiți de frumusețea și armonia clădirilor și templelor, de marele număr al micilor magazine, precum și de bogatele piețe cu tot felul de mărfuri, nevăzute în teritoriile statelor în curs de formare ale Europei. Reîntorcându-se în țările lor, marii negustori europeni aduceau cu ei nu numai minunatele și captivantele povestiri despre faptele cavalerilor acelor locuri, neasemuit de frumoase, ci și entuziasmul cu care vorbeau despre bogățiile acelor tărâmuri de basm. Nu întâmplător, în poemele franceze se întâlnesc descrieri ale imginilor luxului arhitectural și a eleganței vestimentare a clasei nobiliare a acelor țări vizitate, dar și povestiri cu fapte uimitoare ale cavalerilor din Imperiul Bizantin.

Dacă pentru biserica catolică cruciadele au marcat vitalizarea unui viitor mare regat al Sfântului Petru, puternic conceptualizat în memoria marilor seniori ai timpului, după cum reiese din Dictatul papal al lui Grigorie al VII-lea (Hildebrand), pentru biserica ortodoxă campaniile antiotomane au însemnat apărarea teritorială și conservarea valorilor materiale și spirituale ale strămoșilor. Sud-estul Europei se întindea pe cealaltă jumătate a continentului, în comunități de oameni dispersați de teama popoarelor migratoare. Neamuri tribale și sângeroase, nomade, pornite din stepele îndepărtatei Asii, spre a înspăimânta lumea pașnică a Europei de la Nistru, Marea Neagră și până dincolo de Tisa, ucigând fără milă tot ceea ce întâlneau în cale.

Referitor la marile cuceriri ale cruciaților și a dorinței lor exprese de a catoliciza lumea ortodoxă, vom prezenta un episod deosebit de interesant din cronica lui Robert de Clari, La conquête de Constantinople. El însuși participant la această cruciadă, care a avut loc între anii 1204-1205, povestește un eveniment istoric de mare curaj în lumea valahilor, un răspuns legendar pe care unul dintre frații Asănești, Ioniță, les haus hommes de Blakie, care conduceau Imperiul, l-a dat unui cruciat misionar, venit cu gând de a supune imperiul valahilor: Ne minunăm mult de buna voastră cavalerie, și ne minunăm mult că ați venit în țara aceasta, care sunteți din țări atât de depărtate, care ați venit aici să cuceriți pământ. N-aveți oare, ziseră ei, pământ în țara voastră de care să vă folosiți? Din acest răspuns reiese ironia subtilă a suveranului valah și, totodată, curajul care i-a animat atât de mult pe locuitorii din sud-estul Europei, în lupta pentru neatârnare și hotărâre din afară asupra destinelor lor.

Imperiul Bizantin, sau mai bine spus Imperiul Roman de Răsărit, a fost teritoriul – cetate în care s-au păstrat neîntinate, timp de peste un mileniu, tainele sacre ale credinței ortodoxe, civilizației și culturii creștine, după dispariția de pe harta lumii a Imperiului Roman de Apus. Gloria Romei de altădată a dăinuit în orașul fortificat a lui Constantin cel Mare, unde soarele apunea printre cele mai mari bazilici, iar rugile și crucea dădeau protecția eternității imperiale. Poemul Pelerinajul regelui, din ciclul gestelor, pune în evidență fastul imperial, cultura și civilizația creștină ortodoxă, conservate și puse în valoare de supușii Curții Bizantine. Uimirea de care au dat dovadă cavalerii franci, care l-au însoțit pe Carol cel Mare în pelerinajul imaginar, la locurile sfinte, apoi la Curtea imperială de la Constantinopol, a fost subtilă și ironic tratată de creatorul popular al poemului, prin hiperbolizarea unor fapte ale regelui, de care înșiși vasalii lui Charlmagne se temuseră că suveranul lor nu le-ar putea îndeplini și că se vor face de râs în fața gazdelor imperiale.

În prima jumătate a mileniului unu, împăratul Justinian I – Belizarie (527-565), ultimul mare general al Imperiului, va întări cetatea, stăpânind cu tenacitate mărimea fostelor frontiere ale Imperiului Roman. Un secol mai târziu, Bizanțul va pierde însă teritorii însemnate, precum Siria și Egiptul, în favoarea perșilor, în timpul războaielor duse între anii 636-642. Aceste pierderi vor afecta atât liniștea, cât și încrederea locuitorilor cetății în puterea de apărare a împăratului, motive care au dus la apariția unor frământări religioase, privind așa-zisa dispută a icoanelor, dintre iconoclaști și iconoduli.

După marea schismă, care s-a realizat în anul 1054, reprezentanții bisericilor creștine de Răsărit și de Apus (Roma, reprezentată de Papa Leon al IX-lea și Biserica Bizantină, reprezentată de Patriarhul Cherularios) s-au excomunicat reciproc, refuzându-și, unul altuia, grația divină. Anul orgoliilor neînțelese va îndepărta pentru totdeauna colaborarea economică ale celor două cetăți – surori, iar ortodoxia grecească și catolicismul latin vor intra într-o competiție majoră de dezvoltare culturală și economică, căutând fiecare să treacă peste acest impas, care zdruncinase puternic lumea creștină.

Consemnăm faptul că toți papii de la Roma au căutat să-și justifice întâietatea în lumea creștină postconstantiniană, revendicând ca autoritate a acestei stări Dania împăratului roman Constantin cel Mare care, susțineau ei, ar fi fost scrisă în anul 315. În acel document se nota pentru prima oară convertirea la creștinism a unui împărat roman. Drept recunoștință, se menționează în conținutul textului Daniei…, pentru vindecarea slăvitului împărat roman de lepră, Papa Silvestru va primi, prin acel act, recunoașterea de către suveran a dreptului de domnie peste Biserica creștină Bizantină. Acest drept nu se limita numai la perioada de păstorire a Papei Silvestru, ci și a celor care urmau să fie înscăunați, de acum încolo, ca papi ai Romei. Documentul le autoriza deplina supremație asupra Romei, Italiei și provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. Se mai spune în acel document că ar fi fost recunoscut, totodată, și primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii. Dania se încheie cu o declarație de retragere a împăratului în Orient, lăsând astfel biserica unitară creștină în puterea (potestas) papei.

Noile cercetări ale exegeților au întărit și au demonstrat faptul că Dania lui Constantin cel Mare a fost menționată, pentru prima dată, în secolul al IX-lea. Actul în sine a reprezentat un punct vulnerabil față de biserica ortodoxă, lovită în cadrul disputelor aprinse, pentru întâietate, dintre biserica de vest (Roma) și cea de est (Constantinopole). Mulți papi s-au bazat pe acel act a cărui autencitate nu a fost pusă la îndoială timp de peste 600 ani, când s-a dovedit a fi un fals.

În anul 1400, doi mari învățați, exegeți ai Evului Mediu, latinistul german Nikolaus von Kues (1401-1464) și umanistul italian Lorenzo Valla (1407-1457), au observat că acel Donatio Constantini, scris în limba latină, (ms.5314, p.17-18 recto arch17 TG.17), de care făcuseră uz papii evului mediu timpuriu, nu a fost amintit, niciodată, în lucrările istorice Lorenzo Valla, Declamatio, ale episcopului Eusebiu de Cezareea. (Donatio Constantini) Acel episcop fiind cunoscut ca unul dintre apropiații împăratului Constantin cel Mare și ca biograf al acestuia. Se poate să fi fost și o dorință a prelatului bizantin de a nu acredita ideea subordonării bisericii de Constantinopole, celei de la Roma. Cercetătorii acestui document au demonstrat și confirmat că actul în sine este un fals istoric, întocmit, se pare, în jurul anului 760, de către mai marii bisericii Romei cu acordul regilor franci. Scopul acestui înscris a fost dorința supremației primatului papal, ca putere religioasă în toate statele locuite de creștini.

Într-o altă circumstanță, datorită creșterii importanței Constantinopo-lului, ca noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit, va crește și impor-tanța Bisericii ortodoxe. Primul Conciliu de la Constantinopol, din anul 381, a stabilit că Episcopul metropolei bizantine va fi primul în onoare, după Episcopul Romei, deoarece Constantinopolul este Noua Romă. Astfel, Biserica ortodoxă constantinopolitană își însușea o poziție mai înaltă decât Patriarhiile vechi ale Alexandriei și Antiohiei.

De amintit, ar fi și momentul anului 1096 care a apropiat, pentru un timp, Orientul și Occidentul creștin în cruciadele aventuroase de recucerire a ținuturilor sfinte ale Ierusalimului, ocupate de turcii selgiucizi. Expansiunea turcă va crește și se va dezvolta într-atât de mult, încât anul 1453 va fi hotărâtor pentru soarta Imperiului Bizantin ortotdox. Zidurile Cetății creștine, ce rezistaseră sute de ani atacurilor barbarilor, vor cădea, pentru totdeauna, sub grelele lovituri de tun ale otomanilor islamiști.

Anul 1290 înscrie în istoria lumii formarea unui nou imperiu ce a dăinuit șase secole și a hotărât soarta multor popoare, în detrimentul dezvoltării lor libere. Ozman I (1259-1326), prinț persan din Bithynia, s-a desprins de sultanatul turcilor selgiucizi, din Anatolia, și a înființat un Imperiu care va deveni de temut, atât în Europa, cât și în Asia, numit Otoman. Cu această ocazie va prelua titlul de sultan independent, în anul 1299, și va căuta expansiunea noului sultanat, care se va îndrepta, în primul rând, împotriva Bizanțului. Cuceririle au venit una după alta, cavalerii și armata bizantină, mult secătuită de intrigile din interior, dar și de slăbirea relațiilor diplomatice cu Occidentul, nu au putut face față trupelor repezi de atac ale otomanilor. Brusa, prima capitală ortodoxă, va fi cucerită în anul 1326, după care vor urma Gallipoli și Adrianopole, orașe devastate între anii 1354-1361, urmând Macedonia și Bulgaria, între anii 1372-1389.

Vitejia cavalerilor creștini a apus odată cu orgoliile, care îi vor face și pe seniorii din Vest să piardă războaiele ce se întrevedeau tot mai dese, cu atacuri succesive din partea noului imperiu, doritor să-și extindă spațiul de dominație peste bătrânul continent european.

Războinicii din Balcani însumau etnosuri, religii, culturi, dar și orgolii, care au existat dintotdeauna în acest spațiu, supranumit butoiul cu pulbere al Europei. Era locul unde viața de fiecare zi a omului părea că se contopește cu izvorul timpului și unde istoria a fost, din toate timpurile, una nemiloasă. Se spune că în Balcani a fost locul sacru al nașterii zeilor olimpieni, al titanilor și eroilor. Toate evenimentele care au urmat acțiunilor războinice devastatoare, au marcat decisiv istoria Balcanilor și nu au putut fi lipsite de amprenta faptelor de vitejie ale unor personalități puternice, personaje prolifice care s-au aflat, în anumite perioade de timp, atât la cârmuirea unui stat feudal cât și în fruntea unei mari bătălii, ca bravi comandanți de oști.

Semiluna s-a ridicat, cei drept, peste acele teritorii care nu și-au putut dovedi, la vremea atacului, destulă iscusință și vitejie.

Semiluna (fig. nr.5) a fost, la început, însemnul sacru al Imperiului Sasanid, din Persia (Iran), aceasta fiind observată pe mai toate coroanele regilor acelui timp. După cucerirea arabă a Imperiului, în anul 651, acest simbol a fost preluat, din ce în ce mai mult, de către califi și musulmani, caracterizând, în agonia acaparării de noi teritorii, spaima creștinilor față de Imperiul Otoman. Într-un vers popular, citat de Ovidiu Papadima în volumul său Literatura populară română, (pag.300, ed.1968), valahii începuseră să identifice acest simbol cu păgânismul cruzimii Imperiului Otoman: Ștefane, măria-ta, / Dacă azi ai învia, / Nu te-ai bate cu ziua / Și te-ai bate cu luna (semiluna).

Culoarea verde a stindardului avea să aibă o semnificație specială în Islam, Fig. nr.5 fiind folosită și în decorarea interioară a moscheilor, a mormintelor învățătorilor musulmani. Se crede că ar fi fost culoarea preferată a lui Mohamed, care purta cu semeție pe capul său un turban dintr-o țesătură verde. După moartea profetului, s-a observat că plăcerea musulmanilor era să trăiască mai mult la oraș decât la sate, pentru vă viața urbană le permitea să trăiască în spectrul poruncilor lui Mahomed, pe care îl adorau și îl venerau deopotrivă. În ciuda faptului că locuințele de la oraș erau mult înghesuite, cu străzi întunecate, dar care păstrau răcoarea în zilele fierbinți de vară. Ulițele întortocheate și aglomerația impuneau măsuri stricte de igienă, pe care musulmanii le respectau pentru a evita răspândirea molimelor.

Războinicii din Estul ortodox difereau atât prin comportament cât și prin vestimentație față de cavalerii vestului Europei. Ei erau preocupați mai mult de apărarea hotarelor strămoșești, invadate de triburile popoarelor migratoare, și mai puțin de aventuri galante, vânători sau serbări grandioase de tot felul. Gândul apărării țării i-au făcut să gândească mai puțin la fast și mai mult la pregătirea fizică, dovedită prin faptele lor care nu au fost cu nimic mai prejos față de vitejia și priceperea cavalerilor occidentali: Și-apoi în Turci se slobozia, / Ca și un vânt, viorint, / Când se lasă pe pămnt, / într-un pom înflorit: / Așa pica șelmiile / Ca și toamna florile.

Crearea, în anul 1204, a unui complex de state latine, pe teritoriul marelui Imperiu latin de la Constantinopole, cu cele două state vasale, regatul Thessalonicului și principatul Moreei, a coincis cu fărâmițarea restului teritoriului bizantin în mai multe formațiuni politice grecești. Dintre acestea numai trei state au avut un rol important de jucat pe scena politică a regiunii: Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt și principatul Epirului. Ultimul, dintre cele trei formațiuni politice, a fost transformat în Imperiul de Thessalonic căruia i s-a alăturat țaratul vlaho-bulgar și Veneția, iar din Asia Mică noul sultanat selgiucid. Situația aceasta a ușurat foarte mult atacurile nou-formatului sultanat otoman, dar și încununarea cu succes a luptelor pe care turcii otomani le-au avut cu fosta lume latină. Pierderea definitivă, de către Imperiul Bizantin, a Asiei Mici a dus la anihilarea întregii baze vitale a statului bizantin.

Europeană prin limbă, populația spațiului carpato-danubiano-pontic s-a călăuzit, în drumul ei spinos, după legea creștină – ortodoxă care, de multe ori, întrecea prin moralitate religia creștină – catolică. Societatea medievală românească, de la sfârșitul mileniului unu, a încercat să-și făurească o lume a sa. Însă, evoluția ei spre o societate preocupată nu numai de grijile materiale, militare, ci și de cele spirituale, i-au fost încetinite de neamurile trecătoare de popoare instabile și rău făcătoare, urnite din stepele Asiei, ce i-au străbătut, în goana calului și a morții, ținuturile pașnice, cu oameni evlavioși. Cultura populară însă, tradițiile (obiceiuri și datini), cultul eroilor nu i le-au putut stinge din flacăra aprinsă a inimii nimeni, pentru că bucuriile și lacrimile lor erau sincere și apropiate trup și suflet de Dumnezeu. Crucea a fost cea pe care și-au dus-o singuri, suspinnd și cântând în ceasuri grele cu amărăciune: Doină, doină, cântic dulce / Când te-aud nu m-aș mai duce, rămânând, în ciuda tuturor vicisitudinilor, legați pe veci de meleagurile lor mioritice.

În Țările Române, referindu-ne, în special, la Țara Românească și Moldova, dar fără a neglija hotarele românilor din Transilvania, biserica reprezenta, ca de altfel în întregul spațiu ortodox, o instituție globală atât în plan ecumenic, cât și în plan național. Ea consolida un sistem de instituții ecleziastice într-un proces de introducere obligatorie de instituții civile și publice, sau de structuri instituționale, considerate ca inseparabile de acțiunea și obiectivele urmărite de instituția religioasă ortodoxă. În acest context, influența instituțională a Bizanțului a fost inseparabilă față de locul pe care biserica, cu ideologia și dreptul ei, îl ocupa în stat și în societate. Anul 1359 a fost decisiv în stabilitatea Bisericii Ortodoxe a țărilor valahe. De exemplu, în Țara Românească, va fi o consecință a recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei, de către Patriarhia ecumenică, ca instituție în cadrul bisericii universale. Deși canonic, atât Biserica din Muntenia, cât și cea din Moldova se aflau sub autoritatea Patriarhiei ecumenice însă însemnătatea aceastat era foarte puțin importantă. Abia după anul 1453, ea a reușit să posede o reală întâietate în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe din Sud-Estul Europei, dar și din spațiul mediteranean, o cvasiautocefalie față de așaș-zisa Patriarhie ecumenică.

Din perspectiva drepturilor conferite de statutul de autocefalie, Biserica Ortodoxă din Țările Române s-a manifestat atât în privința exercitării puterii învățătorești și a puterii sacramentale, cât și în ceea ce privește puterea jurisdicțională. Caracterul de autocefalie se manifesta însă cu maximă pregnanță în ceea ce privește puterea jurisdicțională. Biserica din Țara Românească ca și cea din Moldova erau conduse de mitropoliți sau episcopi români. Ca element caracteristic al autocefaliei, menționăm modul autohton de alegere a mitropolitul, acțiune care se desfășura în țară, de către un sobor format din mari dregători și evlavioși egumeni ai mănăstirilor importane din țările românești. De asemenea, deși autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia ecumenică, abia în anul 1885 s-a putut observa că încă de la începutul organizării politice și religioase a Țărilor Române, dar mai ales, după căderea Constantinopolului, bisericile din aceste principate, ca instituții organizate pe criterii etnice-teritoriale, s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional al vreunei ierarhii bisericești din afară. Biserica Ortodoxă Română a fost singura instituție care, de-a lungul timpului, nu s-a aplecat niciunei autorități, decât aceleiea pentru care se formase, anume, credința în Dumnezeu.

1.4. Spațiul carolingian, prima unificare europeană

Motto: Amor Sanctus Patriae animum dat (Sfânta dragoste de spiritul patriei)

Între vârfurile pleșuve și acoperite de veșnica podoabă albă a Alpilor înghețați și Pirineii scăldați în jocul razelor de soare, de la viile de pe valea Loarei și până la grădinile terasate edenice ale Coastei de Azur și ale Coastei Vermeille, o civilizație, care se impunea în timpul istoric de atunci al Europei, s-a dezvoltat spre sfârșitul mileniului unu, rafinat și plin de spirit, deschizând drumurile pline de lumină și candoare umanismului renascentist, unde poezia vitejilor cavaleri ai Occidentului și Minne (dragostea ideală, sublimă) reprezentau legea.

Societatea umană a ultimului mileniu și jumătate a marelui imperiu al cezarilor a fost deseori invocat și comparat cu figurile altor suverani despotici, ce au dislocat teritorii, neamuri de oameni nemulțumite, disperate de dorințele inumane ale acestora și ale acoliților lor. De la Carol cel Mare la Otton al II-lea, de la Petru cel Mare la Mussolini și Hitler, imuabil, Imperiul Roman își va continua marele vis, trăindu-și gloria prin cei care i-au fost continuatori al unei dominații autentice. A fost ceea ce era de așteptat: mărire și prăbușire, iluștri nebuni de pe tronul Romei, sobrietate și decadență, cultură și spadă, o istorie cuprinsă, fără a fi cernută de moravuri, într-un model unic, cel al Imperiului Roman.

Identitatea unei societății se conturează prin simbolurile principale recunoscute unanim, de către membrii acesteia, subliniază într-una dintre lucrările sale, academician doctor Sabina Ispas: semne, credințe, tradiții, care dau un sens existenței laolaltă și îi permite acesteia să-i recunoască dintr-o masă de indivizi. Folclorul exprimă identitatea culturală a grupurilor familial, ocupațional, național, religios, etnic, zonal etc. El stabilește legături între cele care au afinități. Nu putem să vorbim despre efectele spațiale ale normei juridice, de exemplu, în lumea medievală, fără a sublinia faptul că ele sunt strâns legate de principiul suveranității puterii de stat, care se manifesta, în special, sub aspectul autonomiei teritoriale. Constatăm că în dreptul intern al evului mediu carolingian efectele spațiale depindeau de competența teritorială a autorităților, care se supuneau normelor juridice emise de suveran, cât și de organizarea unitară sau federală a statului, cum de altfel s-a dorit să fie imperiul carolingian. Legislația era teritorială și acționa, în principiu, asupra acelei regiuni a statului care a acceptat-o. Noțiunea juridică de teritoriu etatic semnifica mai mult decât ceea ce se cuprindea în interiorul acestor granițe, adică se referea și la suprafața navelor maritime ale imperiului sau a convoaielor care porneau pe drumurile comerciale. Acestea nu făceau parte din teritoriul stricto sensu, însă se cerea aplicarea legii imperiului franc, dictat și cerut de rege. Impunându-se modul de executare a celor cerute de curtea imperială, întregului teritoriu ocupat, indiferent de naționalitate, ca urmare a extinderii efectelor spațiale ale dreptului intern, nu ca lărgire a teritoriului, astfel de efecte au putut fi considerate ca adevărate norme constituționale, civile, penale etc. Acțiunea acestora în spațiul regional era guvernată de principiul teritorialității. Normele juridice edictate de statul multinațional acționau pe teritoriul acelor regiuni stăpânite de imperiu și le determina, totodată, conduita tuturor subiectelor de drept. Aceasta implica excluderea aplicării pe teritoriul statului aflat sub dominația imperiului franc a legilor altor state.

Încă de la sfârșitul epocii antice civilizația Europei occidentale s-a afirmat ca unitate. Urmare pătrunderii popoarelor germanice în vestul și centrul Europei, vechiul teritoriu al Imperiului Roman va suferi un proces dublu de germanizare sau poate de romanizare a germanilor. Acest proces social va avea loc în raport atât cu puterea fluxului de migratori cât și cu cea a tradițiilor locale. Paralel acestui fapt, se va observa și un proces de fărâmițare politică, corespunzătoare modului în care diferite populații germanice au pătruns în zonele respective și le-au supus.

Etimologia termenului, care a dat numele continentului nostru, este egeean preelenic, ne-o spun filologii, deci indoeuropean. Numele de Europa vine de la cuvântul hirib, tradus în limba română apus, antonimul lui asu (Asia), care se traduce răsărit. Presupunem, după toate aceste încercări de etimologizare că Europa desemna țara de la apus, în raport cu continentul asiatic, față de care Europa se identifica ca o mică întindere geografică, plasată ca o peninsulă a marelui continent asiatic. Acest teritoriu neînsemnat a produs un spațiu mental tradițional, care își prezenta caracterele definitorii ale tipului de spațiu etnografic, riguros individualizat și delimitat, în continuă expansiune, îndeosebi, începând cu secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. A fost un model de la care întreaga lume a preluat, sau a încearcat să preia, valorile și civilizația europeană. Atât Lumea Nouă, cât și Australia, Asia sau fostele colonii ale imperiilor europene au împărtășit tehnica industrială inventată de europeni, astfel încât se poate spune că mondializarea a însemnat, de fapt, europenizarea întregii lumi.

Conținutul lucrării Evul mediu și nașterea Europei, a eruditului medievist Jacques Le Goff, a dat posibilitatea tragerii unei concluzii subtile față de tot ceea ce a însemnat societatea medievală occidentală. În cercul continuu al civilizației lumii, liantului dezvoltării armonioase a societății europene, a fost cultura creștină comună. O acceptare dificilă care, de multe ori, a suspectat contradictoriul, însă au rămas certe în conștiința popoarelor europene conceptele de unitate și națiune ce au dus la un progres surprinzător în dezvoltarea artei, tehnicii și științei, în general. Explorator pătrunzător, istoricul francez a recoltat cu eleganță trăsături ale diferitelor perioade și fenomene sociale ale evului mediu occidental, punând în fața cititorului transformările esențiale ale interiorului unei lumi fără de care dezvoltarea Europei în care trăim nu ar fi fost posibilă.

Ideea unui stat-continent, sub numele de Europa, coboară în timpul istoric cu mult înainte de timpurile despre care vorbim în lucrarea de față. Ca unitate de civilizație această întindere de pământ a existat, plecând de la tradițiile comune ale bătrânului continent, chiar dacă a avut în timpul geologic o altă formă teritorială față de cea actuală. Instituțiile de autoguvenare din timpul lui Carol cel Mare s-au perpetuat încă din cele mai vechi timpuri de civilizație europeană, însă conceptul de comunitate, pe care împăratul franc îl impune, dovedește ideea unității de religie. Aducând la curtea sa intelectuali de renume din centrele universitare cu tradiție, cât și repartizarea acestora în orașele în care se înființaseră școli superioare de învățmânt, au dovedit superioritatea actului de gândire a lui Carol cel Mare, pentru o conștientizare a realității acceptării noii religii. Dorința diversificării formelor specifice ale literaturii în limbile vorbite, care se vor perpetua în modernitate, au fost toate acele creații populare ale orașului medieval, care s-a dezvoltat puternic odată cu imperiul carolingian. Putem spune în consecință că a existat o Europă medievală a stilului gotic, dar și o Europă a cruciadelor, o școală a violenței și a agresiunii, a intelectualilor și universitarilor.

Am putea spune că perioada finală a Evului Mediu Timpuriu a însemnat o vizibilă cristalizare a factorilor de interes a dezvoltării unor anumite unității economice ale continentului, de altfel, cea dintâi de la sfârșitul Imperiului Roman. Se impunea o economie-univers occidentală, o primă mondializare conștientizată, însă destul de incertă, privind legăturile politice și sociale dintre state.

Carol cel Mare, citat în profeția episcopului de Reims, în secolul al V-lea, ca cel care Spre sfârșitul vremurilor, un descendent al regilor Franței va domni peste întreg Imperiul Roman, a dorit să facă din popoarele Europei o singură națiune. Într-o perioadă de timp a istoriei a reușit să creadă că datinile și obiceiurile strămoșești ale popoarelor asuprite se puteau da uitării. Însă el a nesocotit că în subconștientul asuprit, tradițiile reînviau cu fiecare născut al acelui neam subjugat și, fără voia lui, nașterea retrăia un rit al trecerilor într-o nouă națiune. O parte a lumii de atunci l-a supranumit Pater Europae însă Le Goff, în lucrarea pe care am amintit-o în rândurile de mai sus, ne spune că din perspectiva duratei lungi și, mai ales dintr-o perspectivă europeană, Imperiul Carolingian a însemnat deci un eșec (p.46), politic, dar și cultural am putea spune. Eșecul a fost ignorarea faptului că fiecare popor își avea mersul lui înainte, cu toată averea materială și spirituală care îl lega de trecut. Ceea ce i-a unit, la un moment dat pe locuitorii bătrânului continent, a fost într-adevăr credința creștină și aceea destul de străină unor popoare, precum saxonii sau bascii.

De la jumătatea secolului al V-lea, de când Sfântul de la Reims a avut viziunea nașterii celui care avea să poarte numele de Pater Europae, și până spre sfârșitul celui de-al IX-lea secol, Europa centrală, în care erau incluse și teritoriile locuite de valahi, trecea printr-o serie de schimbări neprevăzute. Cea occidentală va dovedi însă o așezare de state vremelnice, conduse de suverani germanici care s-au unit deseori într-un mers impetuos, așa cum a fost și cel al lui Alaric, ostrogotul, fărâmițându-se apoi într-o serie de mici regate, adesea antagoniste.

Orânduirea feudală, viața nobililor în societatea seniorială, în care începuse să fermenteze noua și tânăra populație a burgurilor, regele conviețuia alături de feudali pe primul loc în piramida socială. Ocupația aristocraților, pe timp de pace, reieșită atât din cronici, cât și din creațiile literare, era una singură, petrecerea. La aceasta, în sălile castelelor, se auzeau declamațiile jonglerilor din poemele războinice, spre delectarea celor prezenți, sau intonațiile vocale, acompaniate de instrumente cu coarde sau fluier. Dimineața puteau fi vânătorile sau turnirurile, întreceri unde își puneau în valoare măiestria mânuirii suliței și forța fizică.

Nu este neglijată nici importanța prezenței clerului în interiorul acestei societăți. El se definea ca un adept al unui misticism religios, ce-i asigura terenul și autoritatea de stare generală de ignoranță în care era ținut poporul: dacă clerul, prin privilegiile de care se bucura, era o categorie juridică bine definită, în schimb nu era o categorie socială omogenă. De aici înțelegem că în cadrul bisericii papale, membrii acesteia se diferențiau pe anumite condiții, sub raportul prezenței sociale și spirituale, sau chiar a situației lor materiale, politice și a modului de viață pe care o duceau. Concluzia ar fi că ierarhia ecleziastică comporta șapte grade sau ordine, între care patru minore și trei majore. Însă, atâta timp cât a existat constrângerea, obligarea subordonării vieții după niște canoane rigide, reguli pe care nici cei care se aflau la putere nu le respectau, deducem că în sânul societății medievale existau ezitării și datorită faptului că întreaga viață a oamenilor de rând era subordonată spaimei. Biserica monopolizase învățământul, dar și activitatea oamenilor de știință, iar studiul filosofiei o aservise în totalitate teologiei. De altfel, orice încercare de cercetare științifică era cenzurată riguros. Monahismul era considerat modelul adevăratei exercitări a credinței creștine sau, după cum spune André Vauchez: Școală a serviciului divin, mănăstirea este și locul unde se obține, prin puterea rugăciunilor, harul supranatural care se răsfrânge asupra întregii societăți.

Datorită faptului că societatea feudală a acelui sfârșit și început de mileniu unu avea un caracter militar, în primele chansons de geste, cuvântul vasal era sinonim cu războinic, formă superioară a prezentării mândriei bărbătești. Întreaga viață feudală era organizată și orientată spre război. În total, pe timpul lui Carol cel Mare s-au întreprins peste cincizeci de campanii militare, dintre care jumătate au fost conduse de el însuși, ne spun documentele și cronicile vremii. Ca suveran, a fost extrem de activ în luarea de măsuri militare și administrative; era iscusit în diplomație, însă caracterul său impulsiv a dat multe probleme de calcul contemporanilor săi. Încrederea în puterea sa fizică și în iscusința formată în deprinderea folosirii armelor i-au atenuat cruzimea extremă, de multe ori negândită, moștenită din familie, atitudine pe care o avea față de toți cei care îi stăteau în cale.

Statul franc s-a dezintegrat, s-a fărâmițat la un moment dat, sub regi neputincioși, pentru ca într-o altă perioadă de timp a istoriei, cea a lui Carol cel Mare, să se reconstituie sub o altă formă, pe ruinele aceluiași stat muribund: Pe urmele lui Hanibal, însă, care a înțeles primul că Roma poate fi cucerită dinspre Hispania (în timp ce tatăl său luptase zadarnic atacând-o direct, prin Sicilia) – vor merge arabii și vor înainta dincolo de Pirinei – până se va găsi un francez cu nume predestinat, ai zice, Carol Martel, care va bate în ei ca un ciocan, oprindu-i și apoi întorcându-i.

Clădit ca formă de asalt a unei părți din istoria civilizației noastre, feudalismul ar putea fi considerat imposibilul existenței omenirii, lent și înăbușit travaliu de dezagregare și de reconstrucție, care s-a desfășurat din epoca merovingiană până în secolul al XII-lea. Fundamentul instituției feudale a constituit, congruent, legătura și subordonarea de la om la om. Un ansamblu complet de raporturi personale, de dependență și de protecție, a cauzat apariția conceptului de vasalitate și a dus la constituirea situației de subordonare, caracteristică claselor dominante.

Unele teorii, până la cercetările recente ale evului mediu timpuriu, au atribuit organizării feudale o filiație etnică, sugerându-se când autoritatea Romei, când a Germaniei sau chiar a celților. Studiind creațiile literare ale acestei perioade istorice vom constata diferite elemente care au fost folosite și contopite de împrejurări. Cauza eficientă au constituit-o tocmai circumstanțele, respectiv, constatarea că în epoca merovingiană, populația nu-și mai regăsea protecție suficientă nici în statul a cărui guvernare scădea sub loviturile atacatorilor, nici în grupul familial. Toate acestea vor produce la dezechilibre psihice în toată activitatea omului de rând, și nu numai, pentru că excese de sinucideri se vor întălni și în rândul familiilor nobiliare, care începuseră să se simtă din ce în ce mai nesingure și străine în comunitatea în care trăiau. A fost o vreme a pierderii încrederii de sine, motiv pentru care omul ajunsese să-și vândă forța fizică unui stăpân (senior) devenind, simultan, subordonatul unuia mai puternic decât el, dar și protectorul altora mai umili. Supunându-se astfel necesităților momentului, acele generații nu aveau deloc nici dorința, nici impresia că ar crea forme sociale noi.

Dreptul abstract, legile scrise sunt uitate: raporturile dintre oameni și reprezentările colective sunt acelea care fac cutuma, dar și care o vor desface. Niciodată, spune Marc Bloch, o societate nu este o figură de geometrie, cu atât mai mult, am continua noi ideea, atunci când se caută ordinea în dezordine. Războiul, activitatea de bază a nobililor și cavalerilor în Evul Mediu, se definea ca o acțiune a dezordinii, care a avut rolul de a întări așa zisa calitate a carierei de șef, de războinic. Viteazul castelanului înstărit și cu mare influență la curtea regală acorda, în primul rând, o importanță rolului calului, iar în al doilea rând acelor invenții de harnașament, venite din stepele Orientului: scara de șa și potcoava. Premiul învingătorului la turniruri erau calul, armele și armura adversarului învins, lucruri foarte scumpe la vremea aceea, întocmai cum pe câmpul de luptă, revenea învinătorilor echipamentul celor uciși.

Nimic nu revelează mai bine vocația pur războinică a clasei conducătoare decât versurile cunoscutului trubadur Bertrand de Born. Mobilul acțiunii războinice era, în realitate, jaful: Acelea vor fi vremuri bune: / Când vom lua toată averea cămătarilor, / Când pe drumuri nu vor mai umbla căruțele în timpul zilei, fără să se teamă de nimic, / Nici negustorul ce pornește spre Franța, / Acela va fi atunci bogat / Care va știi mai bine să se înfrupte. Conduși de un asemenea ideal în viață, cavalerii, nobili cu proprietăți reduse, deveneau repede o masă rătăcitoare de războinici, căutând aventura și prada, gata să își ofere serviciile contra unei sume considerabile de bani, devenind mercenari: Eu pot să vă ajut. Am deja scutul pe umăr și coiful pe cap. Dar fără bani cum să pornesc la luptă? – îi spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri au dus la disprețul vieții și suferințelor umane, la încălcări de jurământ, la masacre, mutilări și devastări de ținuturi locuite de oameni pașnici și neajutorați: Nu este război adevărat acela fără foc și sânge, spune cinic Bertrand de Born. Majoritatea celor încorporați nu aveau familii întemeiate, prețul vieții lor echivala cu momentul de a fi fericit până în clipa morții. În ce consta fericirea acestor vasali războinici o putem deduce cu atâta ușurință recitind versurile Cavaler medieval în atac autorului citat mai sus.

Ceea ce se constată în subiectul acțiunii descrise în versurile poemelor de gesta este tocmai absența oamenilor nevoiași, a țăranilor ca pătură socială, considerați nesemnificativi într-un sistem de gândire profan, în care lumea era formată doar din marii latifundiari, instiuția papală și, binențeles, regele. Ei erau cei care decideau, după propriile dorințe, soarta celor mulți. Nici femeile nu prezentau vreo importanță istorică în conținutul acestor creații literare de la începutul evului mediu. Nu trebuie să uimească faptul că biserica papală, cu toate neajunsurile ei morale, funcționa pe o astfel de normă încât femeii nu i se acorda decât importanța procreării. Și totuși, în familia regală, regina-mamă era de multe ori cea care decidea și ținea frâiele țării. Să subliniem autoritatea reginei Bertha, mama regelui Carol cel Mare, care a influențat nespus de mult guvernarea pe timpul cât a trăit după moartea regelui Clovis, tatăl suveranului franc. Ne întrebăm, dacă exista o astfel de cutumă, cum era văzută femeia (Fecioara Maria), care dăduse naștere pruncului (Mântuitorului), a cărui ideologie stăpânea lumea creștină, și cum se putea prefigura ea în noul imperiu european?

După atâtea pagini, pe care le-am dedicat unor ipoteze, în urma unui studiu care ne-a dat posibilitatea reanalizării, printr-o viziune proprie, a acestor creații populare ale lumii europene, cunoscând faptul că postamentul civilizației carolingiene a fost de origine germanică, nimic nu ne-ar mai putea contrazice: Carol cel Mare reuși mai bine decât alții să înfăptuiască aproape fără să vrea baza unei uniri a tuturor germanilor, sau ar mai putea susține, dintre toți exegeții, care s-au aplecat spre studiul conținutului acestor creații populare în versuri, că acestea nu aparțin literaturii epice europene? În concluzie, scriem doar atât: cântecele de vitejie (chansons de geste) sunt poeme puternic centrate pe calitățile unui singur tip de reprezentare: forța fizică bărbătească ce se impusese ca o calitate a războinicului, aureolată titlului de cavaler și a nobleței servituți, ca fapte eroice. Cele vreo optzeci de cântece de vitejie, care s-au păstrat până în zilele noastre, se repartizează, după natura subiectelor și temelor, în șase cicluri. Dintre acestea, primul loc îl deține ciclul despre Carol cel Mare prin poemul eroic Cântecul lui Roland.

Aceste minunate creații literare epice au avut la bază cântecele eroice care circulau în mase despre tot ceea ce putea să oglindească conceptul de cavaler. De la etapa de mercenar, când războinicul își vindea forța fizică, și până la cea de cavaler, ca exponent al unei instituții în perioada carolingiană, când devine un grad nobiliar, care se obținea în urma parcurgerii instituționalizate a unor cursuri, ce se întindeau pe o perioadă structurată de ani, cu multe trepte de angajare vitejească și iscusință, în grandioase fapte de voinicie, în realitate, o inițiere în lumea dură a bărbăției, se încheia cu un jurământ de vasalitate în fața lui Hristos, ca fiu deusian, față de suveran.

La jumătatea distanței dintre un Imperiu Roman de Apus, reînviat, precum Imperiul lui Carol cel Mare, s-au conturat hotarele ce cuprindeau în interiorul ei o societate medievală în formare. Încoronat la Roma, în anul 800, de către papa Leon al III-lea, cu o mie de ani înaintea lui Napoleon, imperiul carolingian cuprindea, în mod paradoxal, cam toată geografia Uniunii Europene continentale de dinainte de anul 2004: Franța, Benelux, Italia, Germania, Austria, Spania, în fapt doar Portugalia, Grecia și țările Scandinave din Uniune nu erau incluse. Este de reținut că ziua de 25 decembrie, prima zi oficială de Crăciun a anului 800, când Pater Europae a fost încoronat în catedrala Sfântul Petru din Roma, va deveni, prin voința marelui unificator, ziua declarată a nașterii lui Iisus Hristos. De atunci, în noul regat, ziua de 25 decembrie a fost sărbătorită cu evlavie de către toți creștinii lumii, și nimeni nu a avut, până în zilele noastre, să reproșeze ceva suveranului franc. Lumea creștină a considerat, poate și pentru faptul că nu se cunoștea cu exactitate data nașterii lui Iisus Hristos, să vremelnicească această dată ca una dintre cele mai sfinte dintre marile sărbători creștine.

În mod simptomatic, reședința imperială a lui Charlemagne a fost în Aix-la-Chappele sau Aachen, foarte aproape de Maastricht, localitate unde a fost redefinită Uniunea Europeană prin tratatul omonim. Un oraș predestinat jocului de interese politice și de mutare a granițelor firești ale unor state lipsite de importanță în fața destinului marilor dorințe, a neputinței unora dintre conducătorii aleși! sau a nevoinței lor de a ridica drapelul statului lor la înălțimea voinței celor mulți.

1.5. Instituții medievale românești de sorginte bizantină

a. Autoritatea voievodală, modelul politic bizantin

Independența țărilor Românești, în sensul ariei medievale, și ruperea acestora de sistemul relațiilor vasalice, în cazul Munteniei de cel al coroanei maghiare, au putut produce reintegrarea românilor din sudul Carpaților, reuniți de această dată într-o structură statală, în sfera politică bizantină a ecumenicității imperiale. Componentele constituente ale universalității erau atât autocrația basileului, cât și sistemul conceptual al familiei rânduite de monarhi și state, în fruntea căreia se afla împăratul, respectiv, politica fundamentată pe principiul unității privilegiate dintre Imperiu și Biserică. Țara Românească însă va deveni principalul factor de întărire a angajării paradigmei politice bizantine și de includere în ecumenicitatea imperială a bisericii. A fost o realitate și a faptului că voievozii valahi au nutrit la împlinirea visului de întregire a vechii Dacii, în hotarele ei naturale. Participarea acestora la diverse campanii de luptă împotriva cotropitorilor vădeau conștientizarea repunerii în drepturi a vechiului regat al dacilor. De exemplu, domnul Țării Românești, Nicolae Alexandru (1352-1364), a participat la războiul națiunilor creștine din sud-estul Europei, împotriva tătarilor, organizat de Ludovic I d’Anjou. Considerăm că nu ar fi necomentabilă stabilirea unei corelații între modelul cuceritorului, reprezentat de Alexandru cel Mare, și acțiunile concrete ale voievodului Nicolae Alexandru, în estul Munteniei. În virtutea aceluiași raționament, cu cât faptele de vitejie ale împăratului macedonean, din marele neam al tracilor, au rămas modele adoptate de domnii români, cu atât se poate presupune că toți voievozii întregitori au adoptat același model. Suntem îndreptățiți să subliniem faptul că Vlaicu a fost cel voievodul care a rezolvat definitiv problema drumului Brăilei, la fel ca și fiul său, Radu al II-lea.

Subliniem faptul că în lumea cavalerilor medievali se căutau figuri reprezentative din istoria antică pe care le luau modele în evoluția vieții lor vitejești. Una dintre aceste figuri a fost și cea marelui suveran și comandant de oști macedonean care a oferit viitorilor cavaleri medievali modelul său militar, grupat pe trei aspirații definitorii: adevărul, dreptatea și îndurarea. Prin cele trei scopuri ale sale, modelul lui Alexandru cel Mare a fost ușor sesizabil în întregul spațiu creștin. Adevărul, dreptatea, dărnicia și îndurarea au fost atribute ale figurii tradiționale ale cavalerului creștin, dar și ale monarhului închinător lui Dumnezeu.

În spațiul locuit de români, cele trei idealuri ale figurii monarhului-erou au fost semnificativ redate în capitolul al IX-lea din Învățăturile lui Neagoe Basarab.

Preluarea de către principii Munteniei și Moldovei (Transilvania aflându-se la vremea aceea sub ocupația regilor unguri și a bisericii impuse catolice) a unui model bizantin a fost, în vremea evului mediu, un fapt perfect explicabil. Fastul Bizanțului, prezentat grandios în poemul Pelerinajul lui Carol cel Mare, din gestele franceze, va uimi lumea occidentală. Prestigiul incontestabil, în spațiul ortodoxiei, va culmina cu ideologia imperială însumată în regulile elevate de conducere a familiei de state și de principi care, bineînțeles, au fost motive întemeiate de acceptatare și preluare a unui asemenea model. Referiri directe la imaginea basileului se regăsesc și în creionarea figurilor de domni valahi, în creațiile literare populare: Ștefan-Vodă domn cel mare, / Ca un zmău șăde călare / Și mereu mi-i tot pândește / Și pe noapte mi-i cosește! / Și mi-i bate de omoară, / De se duce vestea-n țară! reieșind cele două situații de fapt ale puterii: autocrat și voievod. Cele două stări confereau doctrinei virtuților imperiale calitatea de domn filantrop și generos, extrem de importante în vederea structurii feudale a societății. De asemenea, poziția de judecător suprem a voievodului român, chiar dacă o delega vreunui reprezentant al domniei, rămânea sigură fără ca vreodată să și-o diminueze sau să și-o piardă, și întotdeauna un răspuns sigur de întărire a așa-numitei legea vie.

Dorim să consemnăm faptul că românii s-au aflat întotdeauna la granițe de ideologie cu popoarele agresive, amintind pe cea dintre catolicism și ortodoxie, dar și dintre creștinism și islamism. În realitate, această conjunctură a avut efecte importante în plan instituțional prin influențele receptate.

Voievodul Negru Vodă (Basarab I) Într-o altă ordine de idei, s-a pus în discuție și influența asupra modului de constituire a instituțiilor de guvernare românești, reflectată în cea a tradițiilor romane și bizantine. În special, tradițiile instituționale romane s-au regăsit atât în influențele romano-catolice, cât și în cele ortodoxe bizantino-slave, diferite totuși între ele, deși au o rădăcină comună. De asemenea, s-a observat, în sistemul de guvernare al statului medieval românesc, utilizarea terminologiei romano-bizantine care ar putea exprima doar continuarea instituțiilor romane prin cele bizantine, în niciun caz identitatea lor. Cântecele de vitejie sau chiar baladele voinicești populare oglindesc, în versurile lor, un mod propriu de organizare atât a curții domnești, cât și a dregătoriilor statului: În orașul București, / La cele case domnești, / În curtea lui Mizil-Crai / De dincolo de plai / Frumoasă masă mi-e `ntinsă / Și multe tacâmuri puse. / Dar la masă cine-mi șade? / Șed boierii plaiului / Și sâtlpii Divanului, / Caimacanii târgului, / Sfetnicii împăratului. Am înclina să optăm pentru utilizarea a doi termeni: roman și bizantin. Termeni care au contribuit la sistemul de formare a statelor medievale românești, separând totuși, nu fără o logică, după cum am subliniat și în rândurile de mai sus, că influența a existat, fapt de netăgăduit, dar separat. Dacă ne simțim îndatorați, ca istorici și filologi, și dorim să utilizăm forma de instituții romano-bizantine, atunci vom fi obligați să adăugăm faptul că aceste forme instituționale disparate, eterogene au suferit, în egală măsură, influențe occidentale și bizantine, situații cu care trebuie să fim de acord.

În tot spațiul carpato-danubiano-pontic nu vom putea nega că nu ar fi fost posibilă existența unui model instituțional, și anume, cel bizantin. Chiar atunci când vorbim de Țara Românească și Moldova, care au avut o influență asupra modului de administrare a autorității, subliniată atât de istorici, cât și de exegeții noștri, care au cercetat documentele, am putea trage o concluzie, citând dintr-o lucrare de istorie fundamentală, Istoria Românilor, a Academiei Române, care spune că: cele două state românești extracarpatice s-au integrat ariei de civilizație a părții răsăritene, adică a Imperiului bizantin, fapt exprimat de confesiunea ortodoxă și de ierarhia constituită după modelul bizantin a Bisericii lor.

Un alt istoric român, care s-a aplecat asupra acestei problematici, sublinia într-o lucrare a sa, despre istoria medievală a statelor românești că, dacă se vorbește de influențele organizatorice, politice și religioase, care au determinat situarea formațiunilor politice românești la nivelul de state medievale, atunci trebuie: Să subliniem totuși faptul că după sec.IV n-a mai existat la nordul Dunării o ordine bizantină (sic!) de natură să formeze punctul de plecare al unei dezvoltări instituționale durabile… Cât despre organizarea statelor feudale românești, ea a avut loc în cursul unei adevărate eclipse a imperiului, care preludează căderii Constantinopolului. În citatul de mai sus, istoricul Vlad Georgescu subliniază că influențele bizantine s-au exercitat asupra spațiului valah după formarea statelor feudale românești, ceea ce presupune că până atunci românii au avut o confesiune proprie, unitară, influențată de învățăturile creștine primare. În continuarea ideii sale autorul consemna: Nicio Istorie a românilor n-a ridicat la rang de perioadă bizantină Voievodul Vlad Țepeș vreuna din etapele străbătute de poporul român înainte de 1453, din care am putea deduce că abia de la mijlocul secolului al XV-lea, când începe să se facă simțită și dominația otomană la nord de Dunăre, va exista un context politic mai larg pentru receptarea influențelor bizantine. Departe de noi gândul că am dori să negăm că până atunci influențele bizantine nu au existat și nu s-au exercitat, cum pare să sugereze autorul menționat, ci că ele nu au fost unice și nici suficient de puternice ca să se impună românilor.

Avem convingerea putinței de a considera că a fost absolut necesară adoptarea unui model de inspirație bizantină, pentru realizarea unei rapide și totale integrări a domnului, în familia principilor imperiali. Realizarea a fost normală și legitimă, dacă vom avea în vedere că, în timpul acela istoric al dezvoltării profunde a societății medievale, mimetismul politico – social și efectele sale au putut fi observate ca elemente justificative.

Analizând, spre exemplu, acțiunile întreprinse de voievodul Nicolae Alexandru, vom observa că ele s-au încununat cu un mare succes de autoritate domnească, atunci când s-a hotărât înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, semnificație a recunoașterii statalității românești în aria de influență bizantină și de spiritualitate ortodoxă. Când structura ecleziastică a fost creată și coordonată la nivelul întregului stat, subordonarea față de Patriarhia ecumenică a reprezentat realitatea afirmării doctrinei themistiene. Ea a dat naștere unei unități favorabile apropierii, în lumea ortodoxă, a statului de biserică. În continuarea celor consemnate mai sus, subliniem, în acest context, și realizările evoluțiilor politice sud-est europene, ale timpului respectiv, care au dezvoltat ideea centralizării statale cu o asemenea componentă. Astfel, aspirațiile imperiale ale vlaho-bulgarilor, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, ori ale sârbilor în prima jumătate a secolului al XIV-lea, au fost potențate de înființarea unor patriarhii menite să legitimeze puterea politică, contrapunându-se ecumenicității Patriarhiei de Constantinopol: …în ecleziologia ortodoxă și în dreptul canonic ortodox, eparhia este considerată ca fiind Biserica locală, iar Mitropolia și Patriarhia sunt sisteme de organizare bisericească (“Principiul ierarhic-sinodal al ecumenicității în Biserica Ortodoxă”, pr.lector univ.dr. Patriciu Vlaicu).

Un alt element, participant la afirmarea statalității românești, a fost Biserica ortodoxă, întărind integrarea formei voievodale în ierarhia imperială a marilor monarhi. A exprimat, prin utilizarea în sânul Bisericii orientale, referirea la grația divină (omnis potestas a deo) a domnului prin titlul – nume de Yo, pe care Biserica l-a acordat domnilor români( DRH, B, II, p.118-119; DIR, B, veac XVI, I, p.45-46). Semnalat, în documentele voievodale românești, pentru prima dată sub forma Yo Neculai Alixandru voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod… într-un act emis în perioada septembrie 1351 și 31 august 1352, al cărui conținut s-a păstrat într-un înscris din Hrisovul lui Gavril Movil din 13 noiembrie 1618. Numele-titlu Yo poate fi descifrat și în textul original al unui document emis la data de 3 octombrie 1385, de către cancelaria domnească a Țării Românești, în timpul voievodului Dan I. Împreună cu raporturile laic-sacerdotale, în structura statalității muntene, a stat modelul bizantin adoptat de voievozii din Țara Românească, recunoscut între componentele care au vizat caracterul și prerogativele domniei, sistemul electiv-ereditar al succesiunii la tron. De asemenea, se va putea observa păstrarea obiceiului alăturării atributului mare, înaintea rangului voievodal (Mare-Voievod), dar și a depunerii jurământului domnului cu ocazia mirungerii și chiar a sistemului instituțional. Ca origine, conceptul de autokrator definea poziția de suveran unic a monarhului sub toate relațiile, atât față de familie (asocierea la tron), cât și în stat. În raport direct cu fenomenul de conturare a hotarelor de sine stătătoare a statelor din sud-estul Europei, autokrateia se va defini cu timpul ca formă unică de conducere voievodală, desprinzându-se de ideea imperială. Ea va ajunge să se identifice cu numirea unei noi structuri de suveranitate și independență, apropiată însemnătății pe care această titulatură o avea la începutul exprimării ei. Ca formă de guvernare, oarecum de aceeași intensitate cu aceea a basileului, dar fără să mai definească doar forma imperială de autocrație, în acel sens al sacralității, termenul se va restrânge doar ca sursă ecumenică și de legitimitate.

Detașat de ideea de ecumenicitate, conceptul autokrateia va fi consimțit în statele feudale românești ca un atribut al unei suveranități locale independente, poziție destinată să devină exterioară imperiului: Ființă conștientă de existența sa, ca exponent al unei națiuni, omul a privit cu multă simpatie și interes faptele trecutului. Niciodată nu a fost mai necesar ca astăzi o cunoaștere atât de profundă a modului de rezolvare a acestui fapt, de către lumea veche, privind problema autorității, care nu trebuie înțeleasă numai ca o întâmplare impusă. După modul cum este percepută în societate, autoritatea poate fi: individuală sau colectivă. La rândul lor, cele două concepte, ar putea fi structurate în alte două categorii: autoritate individuală superficială sau carismatică, așa cum cea colectivă am putea-o împărți în autoritate colectivă de stat sau familială. În textele emise de cancelariile țărilor românești este surprins conceptul de autoritate în formula singur de-sine-stăpânitor, după cum este consemnat și într-un document, datat octombrie 1389, din timpul domniei lui voievodului Mircea cel Bătrân.

În concluzie, se poate spune că din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în Țara Românească s-a structurat un model politic bizantin, fără ca românii să devină supuși ai basileului sau promotori ai unei politici imperiale proprii. Organizarea puterilor politice din interiorul teritoriului țărilor românești a făcut să apară un tip nou autoritate, care era independent conținutul ecumenismului imperial. Aceste formule proprii de guvernare statală nu au respins, totuși, modelul bizantin a familiei de state condus de basileus. Forma politică de inspirație bizantină se va menține în Țara Românească pe întreaga perioadă a secolelor al XIV-lea și al XVI-lea, cu o singură excepție notabilă, cea din timpul domniei lui Vlad Țepeș, care va diferi oarecum de toate celelalte, prin toate măsurile social-politice adoptate.

La nivelul statului, autoritatea seculară se exercita prin intermediul ierarhiei politice. O formă specifică autorității seculare a fost cea de la nivelul comunităților.

Ierarhia politică definea modul de organizare a instituțiilor și funcțiilor în cadrul statului. Deosebirea fundamentală, dintre ierarhia de status și ierarhia politică, rezida din faptul că, în timp ce ierarhia de status cuprindea persoane, cea de a doua viza funcțiile deținute de demnitarii statului. Ierarhia de status depindea de persoana domnului, în timp ce ierarhia politică era grupată structurilor statului.

b. Relațiile de vasalitate

Ca o caracteristică a ierarhiei politice a evului mediu ar trebui subliniată relativa ei rigiditate, am putea spune o particularitate fundamentală care se deosebea de ierarhia de status. Altfel spus, dacă o persoană încadrată în ierarhia de status putea urca sau coborî în rang, funcțiile ierarhiei politice își păstrau, în principiu, rangul. Deși, în unele cazuri apăreau unele inconsecvențe. În fruntea ierarhiei politice s-a aflat, întotdeauna, în statele medievale românești, instituția șefului statului.

În Țara Românească, ca de altfel în întregul spațiu extracarpatic, șeful statului era domnul, instituție autohtonă care a preluat, din vechea tradiție romană, titlul imperial de dominus (a se vedea în rândurile de mai sus sublinierea influenței fostului sistem politic roman asupra organizării statelor medievale românești). Caracteristicile domniei românești și atributele ei specifice s-au conturat în procesul trecerii de la țară la stat. Astfel, instituția domniei ajunge la o deplină cristalizare prin preluarea unor tradiții formate în cadrul primelor formațiuni politice feudale, ca și prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care păstrau amintirea organizării politice romane, având ca fundament ideologic creștinismul ortodox, premisele necesare pentru centralizarea puterii și apărarea independenței de stat.

Prin tradiție, domnul era proprietar al întregului pământ al țării: Mihnea Vodă în București, / face praznice domnești, / toți boierii credincioși / și de pace bucuroși, / lângă Domn s-au adunat / și pahare au închinat…, împărțind acest drept de dominium eminens doar cu obștile țărănești libere, cu fiecare dintre acestea în parte. Prin adoptarea domniei, ca formă de stat, Țările Române au reluat și continuat tradiția imperială a Bizanțului autocratic, făcând doar trecerea de la denumirea de basileu bizantin la cea de domn român. În urma acestui fapt, autocrația își va pierde caracterul său ecumenic și imperial, devenind astfel o simplă suveranitate prenațională.

Ca șef al statului și vârf al ierarhiei feudale, în sistemul cvasivasalic din Țara Românească, domnul exercita atribuții privind conducerea politico-administrativă, militară, judecătorească și legislativă. Astfel, drepturile domnului erau asemănătoare cu cele ale oricărui suveran din acea perioadă: îndeplinea anumite activități religioase, în înțelegere cu biserica; avea puterea absolută peste toți supușii statului, limitat însă de cutume, dar și de o legislație în acord cu preceptele religioase și aprobată de adunările de stări; puterea personală a monarhului valah era indivizibilă și netransmisibilă în timpul vieții; datoria supremă a domnului era de a-și sluji cu credință poporul, făcând tuturor dreptate, fiind filantrop și arătând multă generozitate.

În rândurile următoare vom încerca identificarea modelelor domnești arhetipale și a particularităților acestora în secolele în care s-au afirmat pe scena Europei medievale. Acceptarea ipotezei similitudinii, în veacurile de după anul o mie, a statutului voievodal sud-carpatic cu cel transilvănean, ipoteza similitudinii a condus la prezumția că modelul voievozilor români a fost unul cavaleresc, cu origine bizantină. Eventualele calități ale unui model similar, l-am putea afla în chiar ideologia monarhică a Imperiului Bizantin, în sistemul relațiilor persoanel suzeran-vasal.

Considerăm că ipoteza unei atracții exercitate asupra primilor voievozi valahi, de către un model monarhic, de tip central-european sau apostolic, ar fi neobișnuită, menționând numai raporturile speciale pe care Basarab I le-a avut cu papa Ioan al XXII-lea, legături ce au produs nuanțarea bizară a acestor conotații. Credem că, într-o viitoare cercetare asupra interpretărilor din diferite lucrări literare, picturale sau sculpturale ale acelor timpuri istorice, de ceea ce ar fi putut însemna o posibilă perspectivă a modelului presupus, acceptat de suveranii sud-carpatici, vor elucida în ce măsură voievozii valahi au adoptat un model comportamental, care să justifice o probabilă ridicare a țării la rang de regnum, mai probabil apostolic. Semnalăm prudenți, totodată, că nicio eventuală ipoteză nu poate fi ignorată în ceea ce privește existența, cu adevărat, și a unui model al vasalului fidel, care se afla în slujba monarhului. De exemplu, în consemnările cancelariei domnești a voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364), care se pare că au fost anterioare înființării Mitropoliei Ungrovlahiei, s-a crezut că toate acțiunile sale păreau a se impune creării unei imagini care să fie potrivită acestui model. Ceea ce s-a constatat, prin studiul lucrărilor disponibile pe această temă, a fost că cele două ipoteze, prezentate mai sus, nu au putut proba, până în momentul de față, exigențele unei analize pertinente. Față de toate acestea, nu credem că ar mai putea exista discuții privind eventuale modele comportamentale voievodale, de schimbări profunde, antitetice. Considerăm că este util să tragem o concluzie și să subliniem faptul că modelul urmărit de primii domni valahi a fost, cel mai probabil, influențat și de modul de răspândire a culturii bizantine. Aceasta a creat, în ultimă instanță, integrarea în marea familie a statelor, prin înființarea mitropoliilor de sine stătătoare românești, care au desăvârșit autoritatea religioasă creștină pe întregul teritoriu locuit de români.

1.6. Domnul valah și țara unită. Modele domnești – tipologia imaginii dezirabile

În anii de după nașterea lui Iisus, Europa a rămas la fel de dezbinată ca și pe vremea când, din Înalt, Mântuitorul a coborât, pentru mântuirea și unirea în cuget a oamenilor. Lumea Pământului a tot fost despărțită de ideologii, și a răms atât de diversificată în gândire și în încercarea continuă de a se considera liberă de constrângeri.

De la începutul lucrări, când vorbeam despre biserica ortodoxă, menționam că o caracteristică esențială a lumii medievale creștine a fost existența sistemului autoritar dual. Întâlnind, astfel, o autoritate seculară sau laică și o autoritate ecleziastică, riguros structurate ierarhic. Această autoritate nu a existat în afara structurilor statale, dimpotrivă a coalizat cu modalitățile de organizare ierarhică a societății românești sud-carpatice. Două concepte ale lumii Evului Mediu, ierarhia de status și ierarhia patrimonială, se înscriau în istoria statului medieval românesc ca modalități instituționale, deoarece îndeplineau toate caracteristicile unui stat medieval. Statele medievale românești puteau fi definite ca o ierarhie politică dublată de o ierarhie ecleziastică, un reflex al ideologiei politice bizantine. În acea perioadă a Evului Mediu, modul de conducere a Vladislav al II-lea și Doamna Neacșa statului era copiat, de statele ortodoxe, printre care și provinciile românești, după modelul de impunere a suveranului bizantin, conceptualizând statul ca un ansamblu de instituții care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu și asupra unei anumite populații. Încă din vremea aceea, conștientizându-se această formă de stabilitate a unui teritoriu și a poporului său, statul a reprezentat principala instituție politică a unui sistem prin intermediul căruia s-au realizat elementele esențiale ale organizării și conducerii societății. Această formă de guvernare, de sorginte bizantină, îi conferea un caracter mai puțin dinamic, atât pe perioade conjuncturale, cât și pe perioade lungi. Etimologic, cuvântul stat, după unii cercetători ar fi putut deriva și din sanscritul stha (limba sanscrită a stat la baza formării limbii tracilor), tradus prin verbe ca a deține, a așeza, a conține, a întreține, a prospera (dicționar româno-sanscrit, Paul Lazăr Tonciulescu și Eugen Delcea, în vol. Secretele Terrei. Istoria începe în Carpați, Editura Obiectiv, Craiova, 2003:67-69), însă, nu putem neglija părerea unanimă a lingviștilor români că termenul stat derivă din latinescul statio (stare de repaus) sau status în expresia status civitatis, felul de guvernare a cetății, întărind astfel conceptul modern de stat, care va cunoaște, de-a lungul timpului, diverse interpretări. Termenul statio va apărea cu un înțeles bine definit și în scrierile despre ceea ce însemna puterea de guvernare, la gânditorul Evului Mediu italian, Machiavelli, în strânsa legătură cu dezideratul făuririi unității statale. În oricare caz analizat, referitor la acest termen, existența statului presupunea raporturi stabile între cetățenii unui teritoriu bine definit și bunurile pe care aceștia le posedau, impunând o formă de ierarhie și o desfășurare a unei activități exclusivă și specifică. Acestea se afirmau prin opoziție cu cei care nu erau membri ai acelei comunități politice. În concluzie, statul era (și este), în plan extern, principalul subiect de drept internațional, iar în interior un instrument de stabilitate și dezvoltare armonioasă a funcțiilor economice.

În toate formațiunile statale ale sud-estului european, monarhul era secondat, în exercitarea funcțiilor și prerogativelor sale, de un număr de consilieri sau sfetnici, reuniți într-un consiliu regal sau princiar, sfat domnesc sau divan. În principiu, acest consiliu sau sfat avea competențe politice, administrative și judecătorești. Structura aceasta de conducere a statului includea un sistem consultativ central, specific era Sfatul domnesc, a căror membrii nu aveau atribuții specificate. În documentele istorice și în cronicile domnești, termenul de sfat nu este amintit întotdeauna, în schimb se menționa că aceste documente au fost emise de domn și de cinstiții săi dregători. În unele scrieri din secolul al XVI-lea, vom întâlni o nouă formulă prin care se arată că domnul a fost cel care a judecat cu tot sfatul. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, sub influența otomană, termenul sfat a fost înlocuit cu divan. Hotărârile, în acțiunea de conducerea a statului, se aflau pănă la mijlocul secolului al XV-lea, într-un raport favorabil sfatului, domnul se consulta în toate hotărârile cu cei aleși divanului însă, spre sfârșitul acestui secol și începutul secolului al XVI-lea, sfatul va lua act doar de voința domnului.

Instaurarea dominației otomane va face să scadă mult autoritatea voievodului. Boierii erau cei care promovau ideea potrivit căreia domnul trebuia să asculte de Sfat, condiționând astfel alegerea voievodului după conceptul care va începe să fie mult folosit de marii boieri ai țării, și anume, cel de tocmeală sau legătură, care constituia o înțelegere tacită prin care viitorilor domni li se recunoșteau privilegiile. Dintre atribuțiile Sfatului domnesc consemnăm, în primul rând, autoritatea acestei instituții supreme în statul medieval românesc, care elibera actele de transfer ale posesiei, a daniilor domnești și a acordării de imunități ce garantau respectarea acestora. Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor penale și civile, la consilierea sau la acordarea de consultanță domnitorului, numai dacă acesta le dorea, în problemele financiare, bisericești și de organizare militară. În plan extern, Sfatul domnesc garanta respectarea de către domn a tratatelor sau actelor internaționale semnate de acesta.

În ceea ce privește organizarea politică, Sfatul domnesc, precum și a instituția domniei, vom vedea că în statele medievale românești nu s-a reprodus organizarea sfatului sau a dregătoriilor niciunui alt stat. S-a adoptat însă, de la Imperiul bizantin, o structură mai veche de autoritate, iar de la statele feudale sud-slave s-au preluat numiri și, în parte, funcții ale unor dregătorii care corespundeau unor necesități interne. Spre exemplu, se poate citi pe piatra tombală a lui Nicolae Alexandru de la Câmpulung, titlul domnului Țării Românești, sinonim cu cel de g[ospo]d[a]r, după cum notează în lucrarea sa Constantin Rezachevici, (Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a.1324-1881, I. Secolele XIV-XVI, București, Editura Enciclopedică, 2001, p.73).

Din prima jumătate a secolului al XV-lea vom observa că în Sfatul țării, vor apărea dregătoriile indemnizate, deși preponderența în Sfatul domnesc era încă deținut de marii boieri, participarea acestora din urmă la sfat nu mai era condiționată de ocuparea vreunei dregătorii.

Constatăm în urma acestui studiu, privind statul medieval și funcțiile lui, faptul că structurile statale medievale erau, cu toate acele deosebiri etnice ori confesionale majore, evidențiate atât în imperiul carolingian, cât și în cel bizantin, similare, dacă nu chiar identice, deși originea lor era diferită. Aspectul acestor observații poate fi explicat prin existența unor evidente similitudini în dinamica evoluțiilor economice, respectiv a structurilor sociale pe care statul, ca principală instituție a sistemului politic, le reflecta.

În tot acest timp istoric zdruncinat de multe neînțelegeri, încheiate cu multe lupte sângeroase, organizarea statală românească a avut la bază o concepție originală, de esență autohtonă, imprimând un caracter specific al statalității și instituțiilor medievale românești. Cu toate acestea, nu se poate eluda faptul ca statalitatea medievală românească s-a cristalizat prin integrarea în familia de state conduse de basileus, preluând, în esență, unele forme de ideologie politică bizantină, pe care vom încerca să le prezentăm în rândurile care urmează. Între toate acestea, în natura relațiilor dintre cele două instituții, subliniind faptul că puterea clericală acționa strict în cadrul politico-instituțional al statului, raporturile cu autoritatea seculară și cu centrul ecumenic aveau o particularitate total diferită față de lumea catolică a cântecelor de gesta.

Din punctul de vedere al vieții politice interne, amintim că funcțiile statului medieval erau comune tuturor statelor Europa sud-estice, inclusiv provinciilor românești, având o importanță în executarea următoarelor funcții: funcția legislativă; funcția executivă / organizatorică (transpunerea în viață a legilor și a altor decizii); funcția economico-fiscală; funcția judecătorească (supravegherea aplicării corecte a legilor și soluționarea încălcărilor acestora); funcția de apărare a ordinii sociale și a asigurării conviețuirii normale.

Ca o abordare în politica externă vom sesiza, ca specifice în acea epocă a Evului Mediu, funcțiile de statornicire a relațiilor interstatale (economice și politice) și de apărare. Toate aceste pârghii, prin care se menținea o ordine în stat, erau considerate a fi atribuții principale gestionate de monarh/domn și se exercitau prin instituții specializate, dependente de puterea centrală. Puterea centrală constituia instituția monarhică sau domnească din care făceau parte curtea domnului și aparatul pentru îndeplinirea unor funcții militare, judiciare, fiscal-financiare, administrative etc. sau reprezentative: adunări locale, adunări de stări etc.

Prin titlul sacralizat, voievozii români aveau conștiința că sunt domni și stăpânitori ortodocși, aleși de Dumnezeu și unși de Biserica Răsăritului. Prin această formulare se consfințea independența țării. Domnitorul era cel așezat pe tronul său, din voia Domnului și îl considera moștenire de drept din strămoși, prin hotărârea adunării elective, nicidecum numit de vreun alt rege sau împărat. Trebuie menționat că titlul domnului nu cuprindea și realitățile politice ale epocii, pentru că ei nu doreau să stăpânească ca autocrați absoluți, ci ca domnitori respectați, care țineau seama de datinile și obiceiurile poporului în deciziile lor, pe care le luau împreună cu boierii din sfat.

Voievodul valah era apărătorul supușilor tuturor supușilor săi și, de asemenea, comandantul suprem al oștilor, împărțitorul de dreptate (Ștefan cel Mare era om cu dreptate) și protectorul spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de cântări mulțumitoare către Dumnezeu. Domnul era cel care aduna, prin funcționarii săi, veniturile domniei, ale statului și avea inițiative întru prosperitatea țării, prin tratatele comerciale încheiate cu diferiți suverani. Era cel care poruncea baterea de monede sau propunea înființarea de mine de cărbune și de alte necesități urgente ale economiei țării. Ca senior feudal între boierii săi, precum suveranul occidental între cavalerii și vasalii regali, domnitorul valah avea privilegiul de dominium eminens (stpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii străini.

Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele tradițiilor, cu sprijinul și aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoavele și tratatele comerciale externe ale voievozilor români sunt precizate nume ale boierilor consultați, ca o garanție a legalității prin consultarea sfatului. Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În documentele vremii sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență, sub influență bulgară. Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, acești funcționari de încredere ai domnului alcătuiau o curte strâns legată de persoana și de activitatea domnito-rului.

Prima mențiune a unei dregătorii, vornicia, în țara Românească, datează din 4 septembrie 1389. În rândurile care urmează voi cita și explica importanța câtorva dintre dregătoriile ce-au stat la baza consolidării statului medieval românesc:

– vornicul era cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave, el era judecătorul și șeful curții,

– banul (de Severin) îndeplinea funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care executa și poruncile administrative ale domnului,

– logofătul ținea socotelile domniei, scria hrisoavele mai importante ale timpului și punea pecetea pe toate actele domnești, el coordona activitatea gramaticilor,

– vistiernicul se îngrijea de veniturile și plățile domniei,

– spătarul, pe lângă faptul că purta sabia domnească la ospețe și ceremonii, era și șeful oastei în timpul războiului,

– stolnicul se îngrijea de mesele domnești,

– paharnicul, numit inițial picernic, punea de băut în cupa domnitorului.

– comisul avea în administrație grajdurile domnești.

Alte dregătorii menționate de hrisoavele voievodale mai erau și cele de pivnicer, pitar și namestnic (locțiitor sau reprezentant al unui funcționar superior, mandatar).

Autoritatea supremă în stat, specifică spațiului politic românesc, în secolele al XIV-lea și al XVI-lea, era reprezentată de instituția domnească. Domnul țării nu era numai capul ierarhiei seculare, el controla, prin prerogativele de învestire, pe care le avea, într-o autentică tradiție bizantină, și ierarhia ecleziastică. Făcând parte din familia principilor ortodocși, voievodul beneficia de o imagine în care vom regăsi atât elemente generale ale autorității monarhului creștin, cât și elemente de sorginte bizantină. Ca reflex al integrării statalității medievale românești, sud-carpatice, în schema politică bizantină, li se adugă și o serie de particularități locale, dictate de evoluțiile regionale. Imaginea monarhiei românești ortodoxe am putea-o structura pe patru nivele: în primul rând am sublinia natura puterii domnului, după care ar urma legitimitatea puterii voievodale, continuând cu relația privilegiată între suveranul valah și Dumnezeu, încheind cu caracterul instituției monarhice.

Concepția creștin va fi cea care va promova imaginea unui monarh a cărui putere venea de la Dumnezeu, aceasta răsfrângându-se și asupra celor cărora monarhul le delega o parte din atribuțiilor sale (ierarhia de status). Consecința corelării imaginii construite la primele două nivele, subliniate în rândurile de mai sus, o vom regăsi în cercetarea celui de-al treilea palier, pe terenul căruia vom sesiza că în concepția creștină, între rege și Dumnezeu, exista un loial legământ. Esența acestei concepții consfințea că domnul este alesul lui Dumnezeu pentru virtuțile sale de bun creștin. Monarhul beneficia de sprijinul total al divinității în exercitarea misiunii sale. La fel de interesant era și liantul simetric al acestei concepții, care se plasează pe cel de-al patrulea nivel, în virtutea căruia voievodul devenea mântuitorul poporului valah, deși izbăvirea adusă de acesta era provizorie, niciodată definitivă, pentru că Mântuitorul unic și adevărat era Iisus Hristos.

În concluzie, monarhul creștin era perceput și ca un apărător al Bisericii, față de misiunea pe care o avea față de țara și poporul său. Această ultimă imagine conținea: generozitatea, milostenia, menținerea păcii, precum și împărțirea dreptății.

Într-o perioadă nefericită a istoriei biserica a cerut, fără voia lui Dumnezeu, scindarea atât a gândirii religioase, cât și a guvernării politice. În anul 1054, marile fețe bisericești ale vremii de atunci, care s-au blestemat reciproc, au justificat crud înființarea a două mari religii în cadrul bisericii creștine: catolici și ortodocși, iar spre sfârșitul celui de-al doilea mileniu, în anul 1945, împărțirea lumii Europei în două blocuri politice: vesticii, capitaliștii occidentali și esticii, comuniștii răsăriteni. O lume a aceluiași teritoriu continental s-a scindat, politic și spiritual, ca părți distincte de oameni, cu vederi cu totul deosebite, care ființau sub acoperământul aceluiași cer al unui singur fiu deusian, în creștini ortodocși și creștini catolici.

Dumnezeu a dat dintotdeauna ca poporul valah să cadă ca o nestemată în mâna celor lipsiți de duh și să poarte o cruce mai grea cu mult decât tăria trupului lui vlăguit. Au fost, totuși, și momente de strălucire cerească, unde Soarele a risipit norii negri de pe aceste meleaguri. Și pentru că ținuturile valahe sângerau, Occidentul se ridica tot mai puternic, odihnit sub lumina soarelui de unde piepturile viteze ale războinicilor acestor locuri stăteau pavăză vie deselor incursiuni de pradă ale hoardelor stepelor, flămânde și doritoare de moarte.

Domnul valah, simbol al puterii central europene, spațiul vital al ortodoxismului, s-a dăruit neamului și poporului său. Coroana voievodală, pe care cel ales și-o punea pe cap la ungere, simboliza unitatea, integritatea teritorială moștenită de la străbuni. Odată cu urcarea pe tronul țării domnul devenea singurul stăpân a tot ceea ce exista între granițele statului său. Valahii (românii) s-au înscris de la început în fenomenul heraldic, fenomen cu caracter profund european, astfel încât în toată istoria voievozii au creat și folosit simboluri menite să insufle încredere și să prezinte celorlalte popoare hotărârea lor nestrămutată de a-și păstra ființa națională și cinstirea tradițiilor.

Ea reprezenta simbolul suveranității poporului, al unicității sale culturale și spirituale. Un popor suveran, în concepția lumii medievale (dar și în zilele noastre), era acela care își dezvolta în libertate propriile valori culturale și spirituale, venind în contact și cu alte culturi, fără ca acest fapt să însemne impunerea de modele, opreliști sau intoleranță. În perspectiva unei unități în diversitate a Europei, semnificația coroanei va fi cu mult mai mare. Și vom aduce în discuție un aspect extrem de important, și anume, semnificația Coroanei în raport cu credința în Dumnezeu. Coroana reprezenta legătura dintre domn și fiecare locuitor al țării, dar și legătura dintre domn și religia lui. Niciun alt simbol național nu includea, atât de direct, legătura dintre om și Creator. Renunțarea la coroană însemna pierderea unei părți din profunzimea credinței, acceptarea ruperii legăturii cu trecutul, fără de care nu putea exista un prezent și un viitor. Renunțarea la simboluri constituia, în același timp, abandonarea semnificației lor la ceea ce ele reprezentau pentru un popor și pentru fiecare dintre din membrii acelui popor.

Coroana și halamida de purpură, care se așeza pe umerii domnului, reprezentată în diferite picturi murale ca semn al puterii depline și unice, erau simbolurile suveranității. De asemenea, în cărțile bisericești sau laice, pe lespezile funerare sau pe spătarul înalt al tronului se impunea marcarea stemelor familiilor domnitoare ale Țărilor Române. Însemnul constituia marca nobiliară și evidenția aspirațiile de independență și participare egală a românilor la înțelegerile cu celelalte țări. Sceptrul era complementar coroanei și configura o reprezentare cosmică ce simboliza universul circular și axul său: Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă, / Altuia mai harnic locul tău îl lasă! / Căci mai bine este supus lăudat, / Decât cu rușine domn și atârnat! („Daniel Sihastru”, Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, vol.1865). Cupa, din care domnul bea vinul sau apa ce îi potolea setea, reprezenta imaginea bolții cerești inversate și, prin forma apropiată de cea a sânului matern, sugera fecunditatea și fertilitatea.

În cultura bizantină, imaginea monarhului de drept divin era mai complexă și mai evidentă, suveranul încoronat fiind considerat înfățișare a lui Dumnezeu pe Pământ. Caracterul de ipostază a lui Dumnezeu a celui învestit cu puterea monarhică în Bizanț genera obligativitatea ca aspectul exterior al acestuia să-i atragă pe supuși. Astfel, ceremonialul de curte avea o însemnată încărcătură religioasă. El trebuia să ofere privitorului o vagă idee de Dumnezeu, precum și iluzia unei medieri între cer și pământ. Dacă domnul era considerat o imagine deusiană, curtea și aparatul administrativ erau imaginea ierarhiei ce emana de la Dumnezeu. Era instrumentul prin care acesta putea să acționeze pe Pământ în mod direct, fără să mai fie constrâns de intermedierea arhanghelilor, îngerilor sau sfinților, ducând spre o accentuată sacralizare a monarhului și a instituției monarhice. Ideea de sacralitate evidenția, în primul rând, instituția monarhică și abia apoi persoana fizică. Suveranul nu devenea cu adevărat monarh decât în momentul consacrării sale. Cel mai important prilej al consfințirii era mirungerea sau oncțiunea, prin care se considera că i se conferă celui uns acel munus septiform al Sfântului Duh. Devoțiunea rămânea elementul de bază al legământului dintre domn si Dumnezeu. Ungerea, prin care domnul primea atât puterea care îi era specifică, cât și misiunea sa, făcea din acesta un principe davidian și christus Domini sau unsul Domnului. O altă identificare sacră a domnului valah, specifică concepției bizantine, era cea a identificării voievodului cu preotul. Atunci apărea tendința de a-l confunda pe Dumnezeul invizibil cu cel vizibil. Se oferea asimilarea ierarhiei cerești cu ierarhia pmântească și de a-l reprezenta pe Hristos în mijlocul Bisericii sale, precum domnul în fața supușilor săi. Această viziune este întreținută și subliniată de ritualul sau ceremonialul Curții, care îl înconjura pe basileus cu o veritabilă liturghie și cu practici sacre. Principala trăstură a funcției voievodale, luată în întregime ca model de existență de la curtea imperială, a fost și cea de binefăcător, domnul, care nu făcea dovada acestei funcții de milostivire își putea pierde calitatea de voievod pentru că acesta întruchipa binele și frumosul. Această concepție a alesului (domnul valah sau bazileul) este foarte bine reliefată în paginile de istorie bizantină. Se considera că dacă domnul era înfrânt în războaie, iar supușii săi privați, din anumite cauze, de hrana de fiecare zi, bazileul era considerat ca lipsit de harul divin, de încrederea pe care Dumnezeu i-o acordase la înscăunare. În concluzie, am putea spune că politica statelor medievale românești era o copie fidelă a gândirii politice bizantine, prin care se promova ideea că pentru a feri țara de primejdii, domnitorul trebuie să fie modelul lui Iisus pe Pământ. Nesupunerea în fața unui monarh lipsit de ajutorul deusian era o datorie a creștinului de a lupta pentru înlocuirea lui.

La început, coroanele domnitorilor erau de tip deschis, voievodale, apoi princiare, amintind de coroanele împăraților Bizanțului. La Mănăstirea Cozia se poate observa și acum coroana marelui voievod muntean, Mircea cel Bătrân, semn larg al vastului său domeniu voievodal, cuprins de la Dunăre și până la Marea Neagră, despre care viteazul să fiu spunea: Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecinstitorul și de Hristos iubitorul și de Dumnezeu uns,Ioan Mihail voievod, fiul preadulcelui Io Mircea, binecredinciosului și de Hristos iubitorului și singur stăpânitorului, marelui voievod. (P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p.83, ediția a II-a, îngrijită, note, comentarii și indice de Gheorghe Lazăr).

Voievodul erou nu se deosebea cu nimic de toate cerințele codului suveranului occidental. Ba mai mult, în provinciile românești se moștenea dorința conservării și apărării teritoriilor strămoșești. Familia, datinile, obiceiurile și cultul strămoșilor erau trăsături de bază ale existențialului valahilor. Ei trăiau într-o comunitate majoritară de aceeași etnie, iar neînțelegerile în cadrul statului erau aproape inexistente. Voievodul nu se învrăjbea cu niciunul dintre supușii săi, iar aureolarea domnului se producea pe câmpul de luptă, împotriva dușmanilor din afara țării. În această perspectivă integratoare a eroului domn în imaginea creatorului popular, vom căuta în rândurile acestui capitol, să creionăm, din unghiul epistemologiei mitologice, conceptul de erou ca făptură mitică. Un real cu puteri supranaturale, care poseda o sacralitate virtuală și o potențialitate magică, deplină, datorită rolului major pe care îl deținea în comunitatea etnoculturală din care făcea parte.

Studiind atât baladele istorice românești, cât și gestele franceze vom observa că tipul de erou, care s-a impus în conștiința mitică a poporului, printr-un act de curaj, cu scopul de a salva comunitatea etnică cu prețul vieții lui, a fost numit eroul salvator. Prin erou salvator se înțelegea martirul real sau, cum este cazul lui Roland, în epopeile france, eroul imaginar. Martirul real era eroul istoric mitizat, întâlnit atât în epopeile occidentale (Beowulf, Roland, Siegfried, Hildebrand și Hadubrand, Cidul) cât și în baladele istorice est-europene (Frații Asan, Ioniță Caloianul, adică cel Frumos, cel de-al treilea dintre frații Asan, Miloš Obilić, cavalerul sârb al cărui nume se leagă de legendele Bătăliei de la Kosovo, Belizarie, cavalerul erou bizantin, din garda de corp a împăratului Justin I, dar și voievozii eroi valahi, precum: Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, eroi purtând nume specifice aureolării faptelor lor. Fiecare dintre aceste adjective, adăugate numelor de botez, dovedeau curajul eroic, vitejia de care dădeau dovadă pe câmpul de luptă.

Ce putem constata este faptul unei mari diferențieri de concept, privind statul feudal occidental și cel est european în conștiința conducătorilor de neamuri. Chiar dacă domnii, și mă refer aici la cei valahi, nu se mai aflau la domnie, în urma divergențelor politice, statul valah feudal rămânea intregru în comparație cu statul medieval occidental, care se destrăma la fiecare schimbare de suverani. O fărâmițare naturală și dorită, pentru că acel stat feudal occidental era clădit pe principiul acaparării de noi teritorii, neținându-se niciodată cont de dorințele etnicilor, de tradițiile, datinile și obiceiurile lor. Statul gigant, formal, cum a fost și cel franc, impus prin autocrație, în fruntea căruia a domnit întotdeauna un suveran despot cu o religie tulbure, au dat prilejul apariției de noi credințe și de noi grupări etnice. Acestea, simțindu-se asuprite în propriul lor hotar, când aveau prilejul răzbunării se ridicau la luptă și căutau să se desprindă de marele regat. Ei își căutau refugiul în zone mai puțin umblate, în special în munți, pregătindu-se continuu pentru o luptă aprigă împotriva dezrobirii. Marile figuri istorice, dar și localitățile pline de glorie ale istoriei au determinat, într-o mare măsură, sacralizarea faptelor cu care este atât de bogat folclorul. Rolul lor a fost de a atrage episoade și situații cumulate în dorința rapsodului de a trezi, din partea auditorului, interes în a le asculta aureolând figuri de eroi suverani. Folclorul trebuie recunoscut ca cea mai de preț sursă de dezlegare a misterului unor episoade ale istoriei, care nu sunt consemnate în cronicile vremurilor, din anumite motive. Din el răsărind ca razele soarelui istoria însăși, real sau imaginar, cu slăbiciunile ei omenești, cu numele de viteji legendari, cu toate problemele morale oglindite în snoave sau cu situațiile existențiale ale omului, consemnate în povești sau în balade.

Remarcabil este modul sub care poporul și-a dorit nemurirea, elogiindu-și eroii în diferite forme și specii literare, reținând și transpunând momente ale vieții lor, o transmisibilitate a tradiției de evocare. Cum am putea defini tradiția decât ca o readucere la zi a faptelor strămoșilor în memoria maselor, transmiterea neîncetată, pe cale orală, la începuturi, din generație în generație. Este un cuvânt mult mai vechi decât disciplina folcloristicii, cu o sferă largă în interiorul limbilor romanice, provenit din limba latină și redus la înțelesul pe care astăzi i-l acordăm.

În literatura populară română, vom observa existența numeroaselor tradiții istorice, care s-au aflat într-o continuă variație și evoluție, și care au apropiat sau îndepărtat conținutul literar de adevăr. Același fenomen îl întâlnim și în gestele franceze, la care de multe ori ești solicitat să deosebești care dintre poeme relatează acțiunea apropiată de adevărul istoric și care este pură imaginație. Atât baladele (cântecele) populare de vitejie sau istorice, dedicate unor personaje proeminente ale trecutului nostru sau unor momente semnificative din istoria poporului român, cât și gestele franceze, rămân lucrări deschise studiului antropologic. Din conținutul lor, exegeții vor căuta să ralieze stări de fapte ale oamenilor acelor epoci descrise: gastronomie, port, moralitate, sentimente, aprecieri ale unor trăitori ale acelor vremuri, față de alți semeni de-ai lui sau față de conducători ai timpului.

Un trecut studiat al vitejiei și eroismului, interpretat, comparat în vastul timp al cercetărilor erudite, unde exegeții au deschis s-au au închis idei, dintr-o prea multă dorință de a nu se putea opri încă cunoașterea timpului istoric al genezei, însă, întotdeauna, preocupați de dorința de a ști și de a interpreta. Adevărul istoric s-a găsit și în conținutul acestor creații literare populare, pentru că timpul a fost cel care a acordat împrejurarea cercetătorului, menit să poată descifra codul înțelesului acelor cuvinte, prin pătrunderea adâncă în sensul imaginației creatorului, în care se lumina limpede eroismul, vitejia.

1.7. Haiducia instituționalizată, școală a vitejiei față de autorități

Motto: Haiducia a fost o formă clasică a social-democrației, naturală în feudalism, abrutizată în epoca modernă. (Ștefan-Lucian Mureșanu)

Natura, prin ea codrul și muntele, a fost din cele mai vechi timpuri o armă de luptă împotriva nedreptăților de tot felul, a asupririlor sociale și naționale cu care s-au confruntat locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic de-a lungul existenței lor milenare. Cea mai simplă formă de protest, față de nevoile vieții, a străbătut deopotrivă lirica și epica populară, de la doină până la basm. Ea este, poate, una dintre cele mai importante trăsături ale folclorului românesc.

După concepția populară omul, cât trăia, avea datoria să facă dreptate, să lupte împotriva răului.

Apariția viteazului în literatura populară a marcat epoca în care societatea a devenit conștientă de valoarea sa, de rolul pe care semenul îl putea avea în schimbarea unor atitudini. Literatura populară română este bogată în prezentarea de figuri de eroi, nu de zei, ca în literatura altor popoare, amintind aici pe Pintea-Voinicul sau Viteazul-Vitejilor, Baba-Novac, renumiții haiduci din neamul Novăceștilor, ridicați din negura vremurilor, a căror nume este sinonimul conceptului de voinic, profilând imaginea demnității, a aceluia care nu se umilește. Un alt erou sihastru este și Ursan, care învinge prin cinste și curaj pe asupritorii nedrepți, Toma Haiducul singuratic și calul său Alimoș, Corbea, Iovan Iorgovan, Gruia, Bujor, Gheorghelaș, Oprișan, Dobrișan, Darie și mulți alții care formează panteonul figurilor legendare ale literaturii noastre populare. Este demnă de consemnat atitudinea vitejească a eroilor baladelor în fața trimisului morții. Ca și ciobanul mioritic ei și așteaptă sfârșitul cu multă îndrăzneală. Toma îi întinde bărbătește lui Manea cupa cu vin și îl îmbie să o golească jumătate. Oferirea băuturii din cupa ce îi servea doar lui ca potolire a setei constituie unul din ritualurile vechi ale prieteniei. Eroul cunoaște de ce Manea a venit furios la el și îi intuiește supărarea: – Ce-ai văzut / Om mai vedea, / Ce-am făcut / Om judeca… din răspunsul lui Toma se înțelege dorința acestuia de a comunica, de a-i arăta fărădelegile împotriva celor neajutorați continuând: Pân`atunci măi fărtate, / Dă-ți mânia la o parte / Și bea ici pe jumătate, / Ca să ne facem dreptate. Singurătatea eroului în mijlocul naturii cu care își înfrățise viața, a dialogului conștient cu calul și cu arma, folosită în cazuri extreme pentru apărare, vizionar al apropierii clipei morții, îl ridică pe viteazul haiduc la un grad superior stărilor de fapt, drămuite în lumea măruntă a gândirii lui Manea. Numai un inițiat, ca toți liberii cugetători ai codrului, putea înțelege necuvântătoarele și percepe foșnetul frunzelor în apropierea sosirii celui rău. Și în balada Miul Cobiul vom întâlni același dialog straniu pentru cei

neinițiați: Miul se trezia / și ce-mi zicea? / – Murgulețul meu, / căișorul meu, / de ce mi-ai cotit / și te-ai poticnit? Ia spune-mi: ce-ți pasă / și ce mi-te-apasă?. Alăturarea numelui său apelativul adjectival cobiul, ar putea prefigura locul nașterii lui, Cobia, localitate pe care levinții o amintesc în ruga pe care i-o adresează să le cruțe viața: Levinți, de vedea, / mi-se speria / și i se ruga: / – d-ale Miule / și sglobiule, / sglobior de minte / și plin de virtute, / ție să-ți slujim / și să-ți haiducim, / ca tu să ne porți / prin codruții verzi / din Țara Moldovei / până-n susul Vrancei, / mai sus / la Cobia, / mai jos / la Vlăsia!. Versurile ar putea sugera și faptul că de la naștere voinicul avea să fie dăruit unei vieți alese pentru că Murgul său, oprindu-se și privind scrutător locul în care se aflau, îi zice: drag stăpân al meu, / dat de Dumnezeu, ceea ce confirmă faptul că era apărat de divinitate. Miul Cobiul este de o forță fizică, curaj și vitejie incredibile, înzestrat și cu o sensibilitate muzicală extraordinară. Totuși, el provoacă și ucide cu cruzime pe bătrânul și temutul șef de ceată haiducească, Ianoș Ungurul, nu doar pentru a-i suprima și prelua domeniul de pradă, ci și pentru a-i distruge ceata, pe care o va cruța și accepta, până la urmă, în subordinea sa.

Conștiința ascultătorului de folclor reține admirația față de puterea care distruge, substituie, câștigă, domină. Sunt însă unele teme care, prin coincidența detaliilor, îngăduie apropierea între poemele homerice și folclorul românesc. Tema calului năzdrăvan, care își salvează stăpânul, întâlnit în Iliada, în cântul al XIX-lea, o întâlnim și în baladele românești Toma Alimoș, Miul Cobiul, Corbea etc. Este adevărat că această temă se regăsește și la alte popoare ariene și neariene, dar între motivul din Iliada și folclorul românesc există unele evidente asemănări de amănunt. În Iliada și în poezia populară românească, faimosul cal este un dar făcut de tatăl eroului. Apoi, calul prezice moartea stăpânului. Creatorii au identitate accentuată…, ne spune în lucrarea sa, prof. dr. Sabina Ispas, exeget subtil al creațiilor populare: Ei se particularizează ca personalități, prin raportare la comunitate și dovedesc o vitalitate specifică. Creația folclorică este rezultatul colaborării între componentele sistemului (pattern cultural, model, motifem, episod etc.) și capacitatea individului de a le mânui în conformitate cu standardele normative, obligația de a răspunde solicitărilor grupului și caracteristicilor impuse de funcție spațiului și timpului etc.

Ca formă existentă în viața socială a evului mediu, haiducia va fi regăsită în toate țările din Balcani, unde acești luptători se încorporau ca adepți pentru dreptate, împotriva răufăctorilor locali și ai străinilor asupritori. Trecuți sub tăcere de autoritățile epocilor regilor est-europeni, considerați elemente care provocau dezordine, considerați un exemplu nu tocmai potrivit pentru societate, haiducii, iar mai târziu pandurii, au reprezentat pentru poporul român adevărați eroi. Conceptul care a stat la baza definirii manifestării haiduciei, deosebit de forma brigandajului, era acceptat de toată populatia nemulțumită de sistemul ciocoiesc, semnificativ în sud-estul Europei. O activitate dovedită după instaurarea dominației otomane în Balcani. Chiar și la debutul modernității, în timp ce în Occident pădurile și drumurile erau curățate de tâlhari, în defileele din Balcani se impuneau așa-numitele cete de haiduci, „tâlharii înarmați“ care trăiau de pe urma atacurilor asupra feudalilor locali și a negustorilor aflați în transit, consemnează Canaraua Fetii, Biserica preoților haiduci, Dobrogea istoricul Norbert Mappes Niediek (n.1953), în lucrarea sa Balkan-Mafia. În acest spațiu, mai mult decât în Europa Occidentală, haiducii erau organizați în cete înarmate și se adăposteau în zonele împădurite de unde atacau și jefuiau pe toți aceia care se înavuțeau oropsindu-i pe cei săraci. În partea occidentală a Europei, exista o coalizare împotriva acestora, a instituțiilor statului cu a locuitorilor regatelor respective, pentru că și misiunea lor era cu totul alta față de cea a haiducilor sud-est europeni. În Balcani, locuitorii orașelor și mai mult ai satelor se uneau cu forța haiducilor împotriva statului, prin care vedeau jugul turcesc și asuprirea cruntă a boierilor. În această parte a Europei haiducii se bucurau de admirația celor nevoiași, îmbrățișând un sentiment antistatal cvasi-general asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. Haiducii care luptau pentru dreptatea celor asupriți au devenit modele culturale, obiect al empatiei și al adulației de expresie romantică.

Haiducia a apărut ca fenomen, după anul 1560, odată cu Baba Novac, continuată de legendarii eroi Gruia Novac, unul dintre fiii marelui căpitan de oști al voievodului Mihai Viteazul, Iorgu Iorgovan și a cunoscut o adevărată importanță, devenind o instituție neautorizată în timpul ocupației austriece, până după revoluția lui Tudor Vladimirescu. Timp de aproximativ 300 de ani, (cca.1560-1860) va exista un lung și neîntrerupt șir de haiduci celebri. Vremea haiducilor apune în preajma unirii principatelor, odată cu revoluționarul Popa Șapcă, ultimul care a mai ridicat la luptă cetele de haiduci. Cum datele despre acești eroi populari au fost de multe ori contradictorii, considerați când tâlhari, de către stăpânitorii nedrepți, când eroi, de către poporul asuprit, a fost o sarcină grea a exegetului de a prezenta într-o lumină neutră figura haiducului.

Cântecele de vitejie, de haiducie, răzmerițe și răscoale au fost create cu un caracter eroic. În creațiile populare istorice, dar și în cele despre întâmplări contemporane, domină relatarea faptelor eroice ale personajelor acestor poeme epice. Baladale au o structură proprie, un caracter nuvelistic, uneori senzațional, teme și subiecte de o largă răspândire europeană, o notă moralizatoare afirmată sau implicită și numeroase elemente lirice. În folclorul românesc, cântecele de vitejie au avut o tematică bogată. Ele au vorbit despre luptele eroilor străvechi cu întruchipările monstruoase, implicând superstițiile populare sau prelucrând teme și motive din basme. Cântecele de vitejie au prezentat întotdeauna conflictele dintre domnie și haiduci, în perioada feudală, dar și unele dispute dinăuntrul clasei dominante din acea vreme. În perioada de plină înflorire a creațiilor populare românești, tema principală a acestor cântece au format-o luptele împotriva cotropitorilor turci și a năvălirilor tătare.

Cântecele de vitejie au rămas o ilustrare poetică a idealului eroic și un mijloc de a susține și de a forma modul de viață întemeiat pe acest ideal, consemenază într-o lucrare a sa, Maximilian Braun. Ascultătorul dorea ca aceste cântece de vitejie să-i prezinte modele de eroism, nu copii ale realității curente, pe care el o cunoaștea. Pentru că epica de vitejie se dorea să răspundă funcției sale social-artistice, se cerea ca faptele relatate să întreacă realitatea curentă, să se plaseze pe un plan superior, în care valorile și vitejia să apară clar reliefate. Vitejii trebuie să trăiască și să acționeze în lumea eroică. Cântecul de vitejie realizează aceasta prin hiperbolizarea realității.

Cântecele de haiducie, răzmerițe și răscoale au apărut și s-au constituit ca o categorie de sine stătătoare, în urma cntecelor de vitejie, creația folclorică, anonimă și colectivă, se materializează prin varianta individuală. Ele povestesc despre haiduci, despre stări și lupte sociale cunoscute din tradiția orală și din documentele istorice. Prelucrează, de fapt, în variate forme regionale, cu o mare individualizare a tipurilor și faptelor, aceleași teme: nemulțumirea celor exploatați, lupta împotriva asupririi ciocoiești, prădarea celor Haiduci de pe valea Râmnicului Sărat bogați și ajutorarea celor săraci. Nota dominantă a acestor cântece este, în folclorul nostru, lupta împotriva nedreptăților sociale.

Haiducia era o instituție asemănătoare, în multe privințe, instituției cavalerești occidentale de început. Cultura și civilizația Occidentului însă vor da o cu totul altă formă acestui concept de aservire a viteazului față de senior, care îi înlesnea toate condițiile afirmării puterii sale fizice, portretul eroului – model caracterizat prin tinerețe și curaj, cinste și demnitate: Beowulf e numele celui mai vajnic voinic dintre aceștia. // …e-un mare viteaz ce vasalii cu sine a luat aicea venind. Protagonistul medieval al vestului se suprapunea uimitor cu viteazul din sud-estul Europei: Cine-i tânăr și voinic / Iese noaptea pe colnic / Fără par fără nimic / Fără paloș, nici pistoale / Numai cu palmele goale, calități ce îndreptățeau hiperbolizarea poetică a energiei sale: Și cât scoate un cuvânt / Cad neferii la pământ!, evidențiindu-i totodată și priceperea în mânuirea armelor. În comparație cu haiducul carpatin, liber în mijlocul naturii, cavalerul Alpilor a devenit un protejat sub jurământ de vasalitate. Feudalii occidentali au gândit că este mai bine să investească în acei aventurieri, în folosul lor, decât să-i lase să se formeze în grupuri răzlețe de războinici răzvrătiți, care să le atace castelele, să le jefuiasc moșiile sau să le ucidă familiile. Cu timpul, cavalerismul a devenit o instituție respectabilă cu legi, coduri de maniere, trepte de inițiere, adevărate școli de înobilare, însă nu în totalitatea lor acele norme de conduită cavalerească erau respectate. Haiducul, care ar putea sugera o reîncarnare a omului arhetipal, insolit în civilizația modernă, va rămâne la starea de viteaz al codrilor, apărător al nevoiașilor și ucigaș întâmplător al celor îmbogățiți pe spatele țăranilor sărăciți, fără un plan gândit de eroizare nobilă. Erau creștini și credeau în Dumnezeu, poate chiar mai sincer decât cavalerii occidentali, însă mult îndepărtați de civilizația și cultura acestora.

Trebuie recunoscut faptul că, atât pe seama cavalerilor, cât și a haiducilor, poporul a fost cel care a dat rod imaginației sale, creând nenumărate legende, hiperbolizând faptele acestora ca și cum acei viteji ar fi aparținut unor trăiri ale unei alte lumi.

În literatura populară sud-est europeană, predominantă în versuri, pentru că se puteau crea și memora mult mai ușor, haiducii jefuiau pe cei bogați, pe păgâni (turci, tătari) și pe fanarioți, mai târziu, ajutându-i pe cei săraci cu o parte din prada colectată, pentru a li se asigura sprijinul în cazul în care potera îi căuta să-i pedepsească pentru faptele lor. Curajul de care dădeau dovadă însuma atât vitejia cât și priceperea războinicilor codrilor în înfruntarea adversarului.

Înfățișarea acestor viteji răzvrătiți impunea respectul dar și groaza; statutul de războinic se dovedea în luptele pe care aceștia le aveau cu trupele turcești, păgânii, cum erau numiți în popor: Pe unde Novac mergea / Așa turcii jos pica / Cum pica vara iarba / Când o atingi cu coasa. Prima grijă a fugarului ajuns în hățișurile pădurii sau pe înălțimile muntelui, era încropirea unui adăpost și asigurarea hranei, înființând în străfundurile codrilor adevărate tabere, în fruntea cărora se afla un comandant, pe care toți îl respectau și i se supuneau ordinelor. Era locul în care se adunau la sfat, punând la cale răzvrătiri, atacuri spontane sau de mult plănuite. Haiducii preferau zonele protejate de desișul pădurii, stânci abrupte și cursuri de apă. Construiau foarte rar adăposturi de durată, preferau să trăiască în străfundurile munților, în peșteri ascunse și greu de pătruns în interiorul lor. Dacă urmărim cursul versurilor doinelor și cântecelor haiducești vom constata și modul de viață a acestora, care se apropie de cel al sihaștrilor occidentali. Drept perne foloseau saci umpluți cu frunze, iar ca învelitori, pe vreme geroasă, piei de oaie de la ciobanii din munții pe care aceștia îi cutreierau. O vatră de piatră și un ceaun pentru mâncare completau dotarea austeră a oastei haiducești.

Printr-un plan de apărare a așezământului se trasau coordonatele, anumite puncte de observare, apărare și supraveghere a trecătorilor din munți, numite cuib de vultur. La căile de acces, spre interiorul taberei, se postau întotdeauna santinele, care se schimbau prin rotație, la un timp de ei gândit, în funcție de mărimea grupului. Pe timpul verii, cetele de haiduci abandonau taberele, schimbându-și în fiecare noapte culcușul, pentru a nu fi descoperiți.

În timpul iernii, obișnuiau să coboare deghizați în sate, la rudele și prietenii de încredere, care își riscau de multe ori libertatea, în fața autorităților, tăinuindu-i în fânare, grajduri sau șuri de paie.

Ținuta haiducului era foarte Fig. nr.6 asemănătoare cu cea a păstorilor. Din cauza mediului umed, în care își duceau de cele mai multe ori viața, aceasta cuprindea ca piese de bază, opincile din piele de porc sau bovină, cu curele din piele ce se petreceau peste gamba piciorului. Picioarele se înveleau în obiele (fig. nr.6), confecționate din haine vechi, vara din pânză de cânepă, iar pe timpul iernii din lână. Peste mijloc se încingeau cu o curea din piele foarte lată, de 30 sau 40 de cm, numită și chimir. Era confecționată de ei și dotată cu multiple buzunare, în care își puneau diverse obiecte utile în timpul zilei: brișca sau cosorul, indispensabile oricărui haiduc. Banii, în special monede, pentru plătirea unor activități ale diverșilor colaboratori localnici, de la care doreau să fie informați despre toate mișcările oștilor turcești sau a cetelor de armași, care îi urmăreau din ordinul domniei. Într-un alt buzunar al chimirului își doseau frunzele late și împăturite de tutun, dar și cremenea sau amnarul: Și nici mai gândea, / Ci mâna-și băga / În ăl buzunar, / Scoase-un amnar / Și un creminar… și tăciunele, obiecte pe care le foloseau pentru aprinderea focului.

Pe corp purtau cămașă groasă, apoi un ghizluc (pieptar, ilic): Să-mi croiești un ghisucel / Să mă-mbrac Nuță cu el, peste care aveau o haină din postav, rezistentă la umezeală și ploaie, de culoare închisă, pentru a se pierde în întunericul pădurilor. Pantalonii se confecționau din postav și erau strânși pe picior, pentru a le ușura deplasarea printre crengi, renunțând pentru aceasta la buzunarele, gulerul și căptușeala hainei. Cea mai importantă piesă a vestimentației era cojocul de oaie, tăbăcit fără sare, pentru a nu reține apa și croit mai lung pentru a acoperi și genunchii. Tot din blană de oaie era confecționat și căciula care, pe vreme geroasă dădea posibilitatea acoperirii urechilor.

Dacă în textele literare despre haiduci, mesele acestora erau descrise ca îmbelșugate și stropite din plin de clondire cu vin, meniul zilnic al unui om hăituit era desigur diferit, frugal. La început, primeau din satele învecinate pâine, slănină, mălai dar când rezervele se împuținau, consumau brânză de la ciobani și mămăligă. Mălaiul avea avantajul că rezista la umezeală, iar mâncarea era ușor și repede de pregătit. Oastea de haiduci, care se deplasa continuu prin munți, căra adesea ceaunul în care fierbeau mămăliga și aveau grijă ca oala să fie dată cu funingine în exterior, pentru a evita sclipirile ei în soarele amiezii. Arcașii iscusiți ai grupului vânau căprioare, cerbi, mistreți și aduceau carnea pentru pregătire și consum. În peșterile reci o depozitau pentru a le asigura hrana pe timp îndelungat.

Pe câmpul de luptă, vitejii fugari din Carpați și Balcani se stingeau din viață sub tăria sabiei sau a paloșului agresorului, pentru o cauză a poporului său, pe care îl vedea urgisit. Nu suntem convinși că haiducul codrilor conștientiza noțiunea de stat, ca și cavalerul occidental. El nu murea pentru dulcea Franță, ca viteazul francez sau pentru seniorul suprem. Cavalerul codrilor murea pentru căminul său, pentru familia sa rămasă în satul sărăcit și nu își etala vitejia în turniruri sau ringuri maiestuos amenajate pentru plăcerea stăpânilor lui. Însă, când lupta cu păgânii, haiducul avea un singur țel, să apere ceea ce aparținea strămoșilor lui, echivalând, prin vitejia pe care o dovedea în luptă, cavalerului occidental.

Etimologia cuvântului haiduc se apropie foarte mult cu starea de fapt a cavalerului la începutul afirmării sale pe scara ierarhiilor, până să devină grad nobiliar, un mercenar angajat pentru a lupta, indiferent cum și oriunde. Termenul era sinonim cu haramin, în Balcani, atribut insuflând forța, înrudit cu cremenea, cormana, poate de aici și numele munților Caraiman, care sugerau puterea, constituția specială luptei fizice. În româna veche haiduc era sinonim cu bejenar, de altfel, regional, haiducilor li se mai spunea și pribegi. Adăpostul lor preferat era codrul care, pe vremuri, nu acoperea doar munții și dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlăsiei. Acolo, poterele nu se încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului chiar și în acest anotimp, în adăposturi subterane. De numele haiducilor se leagă o serie de toponime: iubirile tainice pe care aceștia le aveau cu fetele din satele pe unde cutreierau, dar și de trădarea acestora, cum ar fi exemplul de tipul Samson și Dalila. Cârciuma haiducilor, locul special de întâlnire al fugarilor, invulnerabilitatea, acea imunitate de tip magic asigurată prin mijlocirea Sfântului Ilie sau a unei babe. Legendele spun despre haiduci că aveau anumite puncte vulnerabile pe corp, care trebuiau aflate de către urmăritori: la unii, subsuoara stângă, la alții, mărul lui Adam. Apare în mitul invulnerabilității lor glonțul magic. Haiducul Pintea, spre exemplu, putea fi omorât dacă în pușcă se puneau trei fire de grâu și un plumb mic de argint sau numai cu o pușcă încărcată cu șapte fire de grâu de vară, șapte fire de toamnă, la care se adăugau șapte boabe de piper, șapte de tămâie, șapte cuie de potcoavă părăsită și un glonț de argint. Și prinderea haiducului era o taină, pentru că acesta, în lumea mitică în care își ducea viața de fiecare zi, se transforma cosmic. Ritualul prinderii, a vânătorii acestuia, care avea ceva din solemnitatea practicilor paramedicale se apropie mult de tainele vechi ale datinilor dace. Capul haiducului devenea trofeul prețios pentru cel care putea să-l ademenească în prinsoare sau chiar să-l omoare. Cu certitudine, putem spune că legendele despre acești cavaleri ai munților sau ai codrilor abundă în date toponimice și antroponimice ca adevărate indicatoare ale istoricității.

Haiducii, acești hăituiți cavaleri viteji ai plaiului ca și țăranii răsculați, se trăgeau din rândurile celor ce erau în dezacord cu ordinea socială existentă, cu sistemul politic dominant și agresiv. Nu greșim cu nimic când alăturăm haiducului calitatea de cavaler. Haiduc era numele dat acelor personaje din epoca modernă, în Balcani, mai ales în România, Bulgaria și Serbia, pe seama căruia rapsodul popular a creat legende. În firul invariabil al acestor creații literare populare, haiducul jefuia pe cei bogați, mai ales pe boieri și pe turci, ajutând țăranii, pătura socială oprimată. Au fost personaje marcante care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenți personajelor de tip Robin Hood din Occident. De aceea, deseori faptele lor erau cântate în baladele populare.

Din momentul în care se despărțea de preocupările domestice, îmbrățișându-le pe cele meditative și fizice, haiducul nu făcea decât să urmeze treptele unei inițieri echivalente cu cele ale școlii cavalerului occidental. Ca și cavalerul, haiducul se punea în slujba cuiva, care îl apăra, a naturii, a creației divine în care avea cea mai mare încredere, urmărea ca și acesta nobilul act al dreptății. Haiducul era cavalerul lumii balcanice, o lume diferită întrucâtva de fastul și îndeletnicirile occidentale. El nu era răsfățatul saloanelor, dar era contemplatorul naturii; primea înțelepciune prin experiență proprie, prin inițiere de la cei vârstnici, neștiutori de carte, dar profund trăitori ai vicisitudinilor vieții. Compara, contempla natura și trăia liber în mijlocul ei. Scruta zările, dar și lumea cu care intra în contact și căuta să se ferească de răutățile ei, pedepsind aspru pe cel care se împotrivea credințelor sale. Iubea și era doritor de întemeierea unei familii: Ear Miul pleca, / drumu`și alegea / și mi se ducea / dincolo de plaiu, / la fata de craiu, / și se logodia, / și nuntă făcea / de se pomenea. Mobilul acțiunii lui era lupta socială, planul pe care se desfășurau aceste acțiuni, viața cotidiană cu toate contradicțiile ei. O anumită înclinație spre ordinea socială mai veche, ca și viața liberă pe care o ducea în codru, au dat comportării lui o notă eroico-romantică ce îl apropia de vitejii epopeilor de gesta. Rostul acestor cântece era să întrețină spiritul de rezistență împotriva împilărilor, să îndemne direct sau implicit la nesupunere, la răscoală. Aceste creații literare epice păstrează în popor amintirea unor eroi locali ce au luptat pentru dreptatea socială, a unor momente din lupta maselor țărănești împotriva exploatării. Cântecele populare de vitejie nu răspund funcției lor prin hiperbolizarea realității, ci prin prezentarea realistă, pregnantă a eroilor și faptelor.

Un exemplu al modului în care se reliefează caracterul social, ca notă dominantă, și realismul, ca principiu estetic, îl constituie cântecul oltenesc de răzmeriță despre Ion ăl Mare. Versurile: Bună ziua, măi Căline! / – Mulțumescu-ți, porc de câine. / – Daoleo, sărdar Căline / De ce mă faci porc de câine, / Că sunt voinic ca și tine, / Că nu știi, anul trecut / De trei ori clac-am plătit / Nici chitanță n-am primit! / Pentru o oală de urzici / Mi-ai luat vaca din gârlici, / Plâng copiii pe bordei, / Că n-au lapte-n putinei. / Să te lucrez cu temei!, în care sunt prezentate relațiile dintre ciocoi și clăcași, în perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Aici nu întâlnim constituit un model de comportare eroică, ci un îndemn direct la Cântecele de răzvrătire propriu-zise care, în folclorul nostru, sunt destul de puține. Ele relatează, cu mijloace apropiate de cele ale reportajului, anumite întâmplări din trecut: Uciderea lui Constantin Brâncoveanu, Cântecul Brăilei, Arderea Iașului, Bimbașa Sava, Iancu Moruzi. Create sub impresia de moment a evenimentului aceste lucrări epice în versuri nu au putut fi grupate tematic, având în general o existență efemeră și o slabă răspândire. Ele fac cunoscute, în forme versificate, întâmplări ce pot stârni, pentru moment, interesul ascultătorilor și par a avea caracterul unor jurnale orale. Ca funcție și ca mod de realizare sunt identice cu cântecele epice despre întâmplările contemporane: Focul de la Costești, Trenul de la Balota etc. Nota lor dominantă este relatarea cât mai sugestivă a isprăvilor, lipsa oricărui element eroic și o atitudine oscilantă față de natura social-politică a faptelor relatate.

În balade întâlnim ca și în poemele franceze împletiri ale faptelor reale ale eroilor, cu cele fabuloase, însă mult mai apropiate de evenimentul efectiv față de acțiunea narată de epopee, în care trubadurul creează concretul învăluit în mister spre deliciul auditoriului elevat: Carol, al nostru rege și mare împărat, / Șapte ani împliniți în Spania a stat / El cucerit-a țara înaltă pân`la mare, linie reprezentativă și în baladele populare, dar pentru un auditor frământat de nevoi: Acolo în țara muntenească / țară dulce românească, // iar în curți o sală mare, / unde șade la prânzare, / Mihnea Vodă cel cruntat, / de boieri înconjurat.

Am arătat, în rândurile de mai sus, care sunt, în esență, deosebirile funcționale și de conținut între diferitele categorii ale cântecului epic. S-a insistat mai mult asupra trăsăturilor proprii ale poemului, cântecului de vitejie și ale cântecului de haiducie, pentru că într-un context au puncte comune chiar dacă baladele românești nu se întind pe număr mare de versuri. Delimitarea celor două categorii a fost importantă pentru înțelegerea felului în care fiecare creație literară populară oglindește realitatea, pentru stabilirea cantității de informație documentară, pe care aceasta ne-o poate oferi. Ele sunt direct dependente de funcția social-estetică, de conținutul tratat de cele două categorii de narațiuni.

Deși, în evoluția istorică a genului se situează pe aceeași linie a tradiției orale, cântecele de vitejie și cântecele de haiducie folosesc metode deosebite de oglindire artistică a realității, într-o manieră aparte de tipizare a eroilor, metode ce corespund, de fapt, unor concepții social-estetice deosebite și duc la constituirea unor stiluri de epocă proprii. Viteazul este particularizat ca un reprezentant al lumii eroice. Faptele, ca și întreaga lui comportare, trebuie să corespundă canonului eroic al colectivitților populare din perioada prefeudală și feudală: Nalt de stat / Mare la sfat / Și viteaz cum n-a mai stat, Toma este un luptător trecut prin toate treptele inițierii, faptul că i se spune viteaz, însumează într-un fel calitățile unui războinic eroizat care îl înalță în fața auditorului. Aceste calități ale lui Toma sunt superioare în comparație cu Miul sglobiul / Miul haiducul, / Miul voinicul, din conținutul baladei reieșind de multe ori neputința haiducului Miu de a chibzui asupra unor acțiuni pe care le face din lipsă de profunzime. Miu este un tânăr puternic din punctul de vedere al construcției sale fizice, dar numai atât, el are virtuțile unui voinic, însă îi lipsește experiența vieții, în comparație cu viteazul Toma. Întâlnirea cu Manea, recunoașterea greșelilor în fața celui care simboliza răul, dovedesc înaltele calități ale eroului baladei care îl apropie de personajele pozitive ale poemelor franceze. Sorbirea din aceeași cupă cu cel care plănuia să-l omoare constituie sacrul ritual al concilierii, al apropierii inimilor a doi oameni care s-au dușmănit. Interesant este faptul că acest ritual este pornit tocmai de cel care e mai puternic decât adversarul din multe puncte de vedere. Știindu-se superior, însă obosit de energiile malefice ale vrăjmășiei partenerului de dialog, eroul se vrea ispășit de acest păcat în crezul lui deusian. Atitudinea lui trebuie să fie conform cu codul de onoare eroic. O onoare caracteristică vitejilor cântecelor eroice sud-est europene care, domeniu inegalat al justiției nescrise a codului onoarei haiducești, se poate contura în câteva trăsături: prima ar fi cea de luptător virtuos și adeptul refuzului categoric de a se sfătui cu cineva, de a ține seama de părerile, de ideile altcuiva sau de a veni în contact cu oameni în contra luptei drepte. O a doua trăsătură este cea de încrezător în propriile lui forțe, bazate în cântecele străvechi pe puteri magice sau ajutoare supranaturale iar în cntecele perioadei feudale pe puterea fizică, pe agerime, pe spirit inventiv și hotărâre, iar ultima trăsătură este cea de fidel tovarășilor de luptă, cu un dezvoltat sentiment al onoarei și al mândriei, un autocontrol sever și o grijă deosebită pentru faima lui în rândul contemporanilor și a posterității.

Tipizarea viteazului la potența canonului eroic se face în cântecele de vitejie, în primul rând prin hiperbolizarea realității. Hiperbola fiind mijlocul literar des întrebuințat de autorii epopeilor, prin care viteazul și faptele lui erau transpuse din planul real al vieții cotidiene, în planul imaginar al unei lumi dorite de creatori. El era întotdeauna și total pozitiv, în sensul canonului eroic al vremii, pe când dușmanii cu care lupta era întotdeauna negativi. Situațiile contrastante, bine reliefate în cursul desfășurării acțiunii, caracterizează, alături de hiperbolă, epica vitejească.

Viteazul este un tip generalizat și această constatare ne permite să afirmăm că, din punctul de vedere al construcției artistice, fiecare cântec de vitejie nu este decât o obiectivare, printr-o acțiune concretă a idealului eroic, al colectivității. Această obiectivare s-a făcut în cursul evoluției istorice a categoriei, în forme multiple, variate, izvorâte din realitatea istorică a popoarelor, pornind de multe ori de la situații concrete și înglobând fapte reale, de la anumite personalități care au trăit aievea sau a căror eroizare a permis să fie luate ca model. Realitatea istorică a fost doar punctul de obiectivare, imboldul creării diferitelor cântece de vitejie. Realizarea artistică a depășit această realitate și a transpus faptele diferiților eroi în desfășurarea acțiunii pe planul lumii eroice, indispensabile realizării tipului de viteaz. Natura caracterului istoric al cântecelor de vitejie nu putem spune că redă realitatea istorică prin fapte concrete și detalii sau prin ceea ce este esențial pentru stările sociale, situațiile politice, modul de trai. Găsim în ele, alături de tipurile de eroi, oglindiri de stări sociale sau politice caracteristice pentru anumite momente ale dezvoltării istorice și chiar unele descrieri individualizate proprii momentelor pe care le tipizează.

Pentru veridicitatea datelor de această natură, în stilul propriu al cântecelor de vitejie, pledează și unicitatea acestora. Acele pasaje care descriu situații reale, concret istorice, ce nu se repetă, apar numai în cadrul variantelor aceluiași subiect.

Pentru a realiza cântecele de vitejie (Cv), creatorii populari (Cp) au folosit toate mijloacele proprii acestei categorii de care dispunea arsenalul artistic al colectivității: schemele de construcție (Sc), formulele verbale (Fm), imaginile preexistente (Ip), motivele și chiar subiectele care circulau în tradiția epică (M). Acest mod de a realiza cântecele de vitejie, cu ajutorul elementelor arsenalului artistic, explică numărul mare de locuri comune din toate creațiile populare epice despre care vorbim, dar și marea ei unitate structurală.

Spre deosebire de cântecul de vitejie, cântecul de haiducie, de răzmerițe și răscoale, din literatura popular sud-estică, folosește un alt mod de oglindire a realității, o altă metodă artistică, față de poemele medievale occidentale, elaborate în cadrul unui orizont social estetic nou, reflectând o nouă atitudine a maselor față de realitatea istorică. Ele tipizează eroii în limitele realității istorice în care contradicțiile sociale se confruntă puternic. Nu îi deplasează în lumea eroică, ci îi lasă să își desfășoare acțiunile pe planul lumii reale, scoțând în relief, pentru fiecare, calitățile umane proprii. Hiperbola, chiar dacă mai există uneori, nu este un element principal de realizare artistică. În locul eroului generalizat câștigă valoare de generalizare ideea luptei sociale. Eroii cântecelor de haiducie sunt personaje reale cunoscute maselor, faptele pe care creatorii populari le povestesc în versurile cântecelor de vitejie s-au întâmplat în realitate. Aceste creații literare populare prezintă și unele trăsături generale asupra vieții haiducești, în ansamblu, și ale haiducului ca tip social, dar se insistă și asupra trăsăturilor fiecărui haiduc în parte, a cetei lui, a relațiilor din afara cetei.

Cunoaștem, din lecturarea acestor cântece populare bătrânești, momente de viață unice ale oamenilor din acea vreme: datinile, obiceiurile, stările și conflicte lor, fie sociale sau familiale. Ele au urmărit firul general al răzvrătirii, al luptei sale interne, al răzbunării, realizând ideea dominantă pe care o folosește în amănuntele de viață culese din realitatea concretă. Sunt elogiate faptele reale ale haiducului, însă în toată prezentarea se va constata o mai multă economie în descrieri, față de relatările amănunțite din poemele franceze. Creatorii cântecelor de vitejie românești au fost oameni simpli, necultivați la școli și nici coborâtori din familii de nobili, precum truverii occidentluui medieval. Poate din aceast cauză textele cântecelor noastre de vitejie sunt mult mai scurte, de maximum 1000-1500 de versuri față de poemele franțuzești, de câte 4000-20000 de versuri. Timpul pe care creatorii sud-est europeni îl acordau acestor compoziții era mult mai scurt, din cauza vieții încărcate de nevoi și evenimente tulburi din partea unor stereotipii: jafuri ale etniilor migratoare, neputința de a studia, muncile grele desfășurate pe pământurile stăpânilor față de timpul pe care creatorii vest-europeni îl dedicau compunerii poemelor. În Occidentul Evului Mediu existau nobili doritori de cultură, se înființau școli cu profesori de seamă, ia biserica catolică se impunea activ atât în viața culturală, cât și în viața de zi cu zi a oamenilor sărmani. Creatorii de poezie populară occidentali erau stimați, stimulați și ținuți, pentru talentul lor, la curțile castelelor senioriale.

Crearea baladelor, în general, se bazează pe transfigurarea artistică a realității, neputând fi echivalate relatărilor documentare și nici chiar cronicilor. Istoricitatea lor era mai explicită, mai fidelă decât a cântecelor de vitejie occidentale. Nota de eroism proprie comportării haiducești și chiar unele procedee stilistice preluate din cântecele de vitejie nu sunt dominantele lor stilistice. Ele nu servesc decât la o mai bună reliefare a caracterului social pregnant al acestor cântece, la accentuarea realismului lor. Dacă urmărim realismul realizărilor artistice, în evoluția epicii eroice, constatăm că de la cântecele despre luptele eroilor cu întruchipările monstruoase, până la cântecele de haiducie, de răzmerițe și răscoale, realismul se potențează treptat, trecând eroii și acțiunile din planul fabulosului în planul lumii eroice, și apoi în planul lumii reale dominate de problematica luptei sociale. În cântecele epice străvechi, eroii erau predestinați faptelor mari, prin nașterea miraculoasă. Ei vor fi ajutați în acțiunile lor de forțele supranaturale, ori de mijloacele magice. Această trăsătură a acestor personaje eroizate a explicat interferențele cu basmele, existența de motive și elemente de basm în epica eroică. Cântecele de vitejie din perioada feudală nu trec însă, cu toată hiperbolizarea eroilor și faptelor, de limitele lumii reale. Sub acest raport suntem nevoiți să facem și în cadrul epicii eroice o demarcare între cântecele cu desfășurare fabuloasă și cântecele de vitejie medievale. Această demarcare nu privește metoda artistică, ci concepția despre lume a mediilor în care s-au născut cântecele. Dar chiar la aceste demarcări trebuie să avem o justă viziune istorică a faptelor și să ținem seama că pentru cei care au creat epica fabuloaă făpturile fantastice aveau o existență reală.

În cântecele de haiducie, de răzmerițe și de răscoale redarea faptelor concrete a întâmplărilor reale a fost un principiu stilistic hotărâtor. Datorită acestui fapt istoricitatea lor avea o cu totul altă calitate în comparație cu cea a cântecelor de vitejie. Cântecele acestor specii epice sunt relatări ale unor fapte reale fixate în timp și spațiu, legate direct de personalitatea istoric concret a eroului. Redarea veridică a realității, insistarea asupra amănuntelor, asupra situațiilor particulare, a derivat din metoda de creație a acestei specii a literaturii populare. Cantitatea de informație documentară este în această categorie mult mai mare și de altă natură decât în epica de vitejie, chiar dacă transfigurarea artistică le îndepărtează de datele strict documentare. De fapt, ceea ce se consideră în general neconcordant vremii derivă din filtrarea faptelor prin conștiința socială a maselor populare. Dacă documentele prezintă atitudinea claselor dominante, cântecele de haiducie, de răzmericț și răscoale prezintă atitudinea poporului față de evenimente sau față de faptele haiducilor. Această acțiune este determinantă pentru calitatea informațiilor istorice pe care cântecele de vitejie ni le oferă. Sub acest aspect ele nu sunt istoria acestor fenomene sociale, ci istoria atitudinii populare față de aceste fenomene.

Cantitatea de informație documentară crește și mai mult în cântecele istorice propriu-zise și în cântecele despre întâmplările contemporane cu autorii. Necesitatea de a reda evenimentele cât mai fidel, cât mai grăitor, a dus la simpla lor descriere. Tocmai acest fapt ne face atenți nu numai asupra cantității de informare documentară, ci și asupra deosebirilor de calitate a informațiilor pe care ni le oferă aceste cântece epice.

Într-o lume romano-germanică, mărginită de trei blocuri umane: mahomedan, bizantin și slav, s-a născut, naintea timpurilor propriu-zis feudale, civilizația europeană. S-a ridicat din cenușa timpului răscolită de umbre sinistre și furtuni distrugătoare, de la Vest la Centru, și a împins cenușa arzând spre Est. De la mijlocul secolului al VIII-lea și până spre începutul secolului al XIII-lea, hotarele pecetluite ale bătrânului continent au tot despărțit locuitorii Europei, care trăiau ntre Marea Tireniană, Marea Adriatică, Elba și Ocean de ceilalți locuitori vitregiți de soartă. Între aceste limite obiectivul marelui imperiu carolingian și-a atins, numai pentru perioada cât a domnit Carol cel Mare, scopul, dezvoltând o autoritate pentru care societatea omenească a Evului Mediu Timpuriu a avut și câștig dar și pierderi în multe dintre planurile suveranului franc. Toate au încununat un sistem statal artificial, cu legi care nu s-au dovedit a fi trainice, tocmai pentru faptul că în interiorul luia erau obligați să conviețuiască popoare cu obiceiuri, tradiții și credințe diferite.

1.8. Conceptul de eroism și aureolarea în literatura europeană

a. Cântecele de gesta franceze: Roland, modelul cavalerului medieval

Motto: Si el cuerpo quiere ser tierra en la tierra / el alma quiere ser cielo en el cielo. (Lope de Vega)

În istoria lumii cele două bătălii prima la Roncevaux, evul mediu timpuriu și a doua la Kosovo, renașterea medievală au avut numeroase puncte comune care le-au apropiat ca evenimente. Principala acțiune întreprinsă a fost lupta împotriva păgânilor care acaparaseră teritoriile locuite de creștini, după care apărarea cu prețul vieții a religiei creștine, dominantă pe continentul european. Bineînțeles, urmând orgoliul vitejilor războinici creștini, eroismul celor implicați în evenimentele hotărâtoare și nu în ultimul rând dorința de eliberare de sub tutela atacatorilor musulmani. În crearea poemelor sârbești ale ciclului Kosovo o influență mare au avut-o cântecele de gesta, afirmația noastră putând-o întări cu ceea ce subliniază în lucrarea sa, Le cycle de Kosovo et les chansons de geste, istoricul literar sârb, Nikola Banašević (1895-1992), (Revue des études slaves, Tome 6, fascicule 3-4, 1926, pp. 224-244).

În comparație cu vitejii care s-au avântat în lupta de neatârnare a spațiului creștin față de religia, obiceiurile și tradițiile otomane, eroul de la Roncevaux, Roland, este un produs al imaginarului, creatorul popular a dorit un personaj simbol al onestității, devotamentului, vitejiei față de suveran, dulcea Franță, oaste și prieteni. Am putea spune, fără să greșim, că trăsăturile acestui personaj, îndeosebi nuanțările autorului privind codul cavalerului occidental, sugerează, în realitate, dualismul neconciliabil, care constituie toată esența sa, numai departe de ceea ce spune moto-ul care deschide acest capitol.

Numele Sfântului Mihail, substantivare a unui chemări divine, devine strigătul de luptă al cavalerului viteaz, deosebit de cel de început al Evului Mediu, când se angajau ca luptători plătiți în cetele senioriale. Roland, unul dintre nobilii cavaleri ai lui Carol cel Mare, îl invocă fără încetare în luptele contra sarazinilor.

În dubla misiune a vasalității, cea de sânge și cea de nobil al curții regale, Roland a fost cavalerul care a priceput, în adevăratul sens al conceptului, definirea sacrificiului suprem în luptă și a dat dovadă de eroism în felul cum a apărat onoarea regelui și dulcea Franță. Ceea ce este de remarcat în formula de devoțiune a lui Roland este faptul că în perioada aceea, încă tulbure a conștiinței față de Dumnezeu, pentru el suveranul, căruia îi jurase credință în fața lui Hristos, reprezenta Dei gratia, puterea pe Pământ: Carol, seniorul meu… .

Poemul păstrează același an al marii bătălii, anul 778, când trupele regelui Charlemagne, întorcându-se din regiunea Saragossa, au fost atacate de către sarazini și basci (popor cu totul deosebit prin tradiții și religie de cel germanic), în strâmtoarea Roncesvalles (Roncevaux). Relieful trecătorii precum și surpriza atacului ar fi trebuit să aducă maurilor o victorie fără probleme. Numai că în calea lor a stat tânărul cavaler Roland, conte la curtea marelui suveran franc, care s-a aflat în fruntea ariergardei armatei regale, formată din douăzeci de mii de ostași. Legenda spune că nu numai bravura lui Roland a reușit să oprească trupele atacatoare, ci și puterile miraculoase ale spadei sale, numită Durendal. Cu ajutorul ei se spune că viteazul cavaler a reușit să croiască o altă trecătoare prin Pirinei, loc numit și astăzi de localnici Breche de Roland (Breșa lui Roland): Ajunge la doi arbori; pe trei pietre crăpate / Cunoaște că Roland în ele a izbit…, sunt cuvintele regelui Carol, din Cântecul lui Roland, semne ale voiniciei cavalerului său, după care își recunoaște nepotul, când vine să-i caute îndurerat trupul neînsuflețit. Se spune despre istorie că este una dintre cele mai inexacte, mai ușor de interpretat și de răstălmcit dintre științe. Dovezile care vin în sprijinul unei astfel de afirmații sunt mai mult decât numeroase. În fapt, victoria unei părți este, inevitabil, înfrângerea alteia, modul în care este redat firul întâmplărilor fiind, de cele mai multe ori, unul subiectiv. Pe de altă parte, nu este niciodată ușor să judeci un om, chiar și în situația în care ai în față toate datele necesare unei portretizări obiective. Chiar și atunci, istoria și timpul sunt cele care stabilesc modul în care respectivul va fi văzut peste veacuri. Dar istoria greșește de foarte multe ori, iar percepția noastră asupra personalităților istorice este una radical opusă față de ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Eroul marii bătălii de la Ronceavaux descrisă în poemul francez, a fost voinicul cavaler Roland, cel care a înțeles să facă sacrificiul suprem în luptă, pentru a-și apăra țara, religia creștină și onoarea regelui. Dintre virtuți, fidelitatea ori credincioșia, cum i se mai spune în popor, era calitatea desăvârșită a faptelor lui Roland. El a jurat ceremonial, într-un timp imaginar, de care poetul nu vorbește nici chiar în poemele copilăriei sale, credință unui om, regele Carol, care îi era și unchi. Totodată a jurat că luptă pentru o cauză, apărarea frontierelor Franciei, a unui principiu, acela de cavaler, a unei idei de viață, însemnând întotdeauna loialitate și devotatament și, oricând, gata să fie de ajutor. Dacă ar fi să definim conceptul de fidelitate, în înțelesul scriituri cântecelor de gesta, dar și a cântecelor noastre istorice, implicând acest concept într-un raport cordial și personal, fără a face abstracție de la definiție, am alătura-o ideii de statornicie, nestrămutare, credință. Prin aceste circumstanțe amplificăm poziția de cavaler, ca vasal al regelui cu cea de războinic, supus voievodului său.

Roland ca și Novac sunt personaje model, demne de încredere absolută în orice împrejurări ale vieții lor. Dacă Roland declară solemn credință regelui, în fața unei grandioase audiențe, Novac o demonstrează fără a se folosi de acest fast. Din momentul acela eroii vasali nu mai cred în ei înșiși, ci în cauza pentru care luptă, în noul mod de viață, de gândire, care nu le mai sunt proprii. Din conținutul poemelor, în care apar figurile celor doi mari viteji ai Europei, distingem actul suprem de sacrificiu dat întru totul suveranului pe care îl preferă ca apărător. În curajul lor a stat puterea de îndurare, stăruința, suveranul devenindu-le călăuza vieții și stâlpul de înțelepciune, toiagul pe care se sprijineau când le era greu, cetatea întărită care îi apăra, lumina, îngerul păzitor.

Întreaga filosofie a vieții sociale și morale a evului mediu s-a întemeiat pe ideea de fidelitate. Fidelitate fiind un cuvânt latin însă amploarea unei semnificații practice imense i-a dat-o feudalitatea, care se definea ca o legtură de ordin, mai întâi etic, între suzeran și vasal. Cu timpul, raportul respectului reciproc al fidelității s-a degradat, pierzându-și sensul inițial de întrajutorare, luând aspectul de exploatare a servului de către senior, de înghețare și oficializare a ierarhiei sociale.

Când s-a consfințit instituția cavalerească, de la forma de mercenariat la titlul de noblețe, jurământul medieval nu mai era de supunere, ci de prietenie, susținere, bunvoință și fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleași efecte. În societatea medievală japoneză, de exemplu, de-a lungul multor veacuri, conceptului de fidelitate i s-a păstrat neîntinată valoarea care i se atribuia. Pentru samurai, războinicii Japoniei Evului Mediu, în sistemul bușido (cod de onoare căruia vitejii trebuiau să i se conformeze), fidelitatea era necondiționată față de daimio (seniorul), uneori chiar și postum, act întâlnit în conținutul legendei celor patruzeci și șapte de ronini.

În obștea tradițională românească, vorba unui om cinstit (respectat de comunitatea în care trăia) făcea mai mult decât un înscris, cuvântul acestuia având greutatea cuvenită recunoștinței în fața justiției. Acest fapt era îndreptățit, așa cum credincioșia vitejilor vasali se bucura de o mai mare venerație, decât îndatoririle cu temei strict legal, definind conceptul de fidelitate, care îmbrăca forma respectului față de cuvântul dat.

În aceeași ordine de idei întâlnim, în lumea evului mediu, obiceiul nobililor de a-și fi achitat neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) și de a avea o ușurare față de obligațiile la care existau o poliță sau un alt act doveditor. De asemenea, formula întrebuințată în India, atunci când era colonie britanică, spre a întări o făgăduință ori o convenție, negustorii indieni adăugau cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseseră să considere neîndoielnic legământul oral venit din partea unora, care țineau de o națiune ocupantă, însă nu fără exemplară cinste și soliditate în relațiile particulare ale vieții zilnice.

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, Cântecul Nibelungilor, Cântecul Cidului (în ntregime axat, am spune, pe noțiunea numită die Treue), în Don Quijote (poate fi vreo pildă mai înduioștoare decât cea lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei); aceea, fie și hazlie, a bufonului pentru Lear sau a lui Horatio față de Hamlet.

Fidelitatea consta într-o educație superioară a cavalerului și a conștientizării majore, totodată, a opunerii față de toate rezultatele josnice ale înșelătoriei, perfidiei, fățărniciei, minciunii, versalității, verbozității, trădării. O demnitate de respingere disprețuitoare a trădătorilor chiar când se întâmpla ca aceștia să servească interesul celui către care veneau: dovadă cruzimea manifestată de împăratul Carol cel Mare la adresa cumnatului său, Ganelon apoi dezgustul ce cade, în Cântecul Nibelungilor, asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup al pairilor, care au căzut pe câmpul de la Roncevaux, fideli cauzei pentru care luptau, alături de Roland, nepotul regelui.

Calitate a onestității, fidelitatea cavalerului medieval nu se confunda niciodată cu obstinația în teorii și idei, ea rămânea o latură superioară moralității sale. Printre creațiile spiritului omenesc, știința e cel mai puțin credincioasă. La fiecare aproape o sută de ani, știința, sub presiunea observațiilor, experiențelor, logicii și gândirii, se schimbă fundamental, se contrazice fără să șovăiască ori fără să se rușineze. Ceea ce nu înseamnă că nu este fidelă, sui generis: fidel principiului ei de bază, permanenta reconsiderare a teoriei și grija verificare a concordanței cu faptele. În știință, pe plan moral, fidelitatea nu înseamnă imobilitate, pentru că ea poate comporta și o normă a invarianței, a stabilității în decizii. De asemenea, fidelitatea poate fi și un rezultat al unui entuziasm radical sau a unui atașament activ față de cei apropiați, a demnității față de principiul și de jurământul dat, însă nu în totalitate angajat unui rit sacrificial. Angajarea morală a menirii omului pe Pământ ar putea constitui o formă a fidelității, așa cum ar putea însemna pentru Cosmos lumea întreagă, pentru că fidelitatea este independentă aproximării și încercărilor istorice.

Tinerețea ar putea fi una dintre etapele potrivite ideilor nefolositoare, care traumatizează existența omului, dar și cea care poate duce la căderea ușoară în invariabilitate și exces. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-și murdărească mâinile în lunga traumă cotidiană a vieții. Fidelitatea, curajul, imaginația nu se pot defini ca irealități sau fantezii, atâta timp cât în istoria evoluției omenești ele au reprezentat calități majore ale unora dintre noi. Perioada aceasta, a împlinirii celor trei calități, poate fi numită a idealismului, însă conceptului nu dorim să îi dăm o conotație filosofică și nici restrictivă. Vom încerca să îi căutăm un sens al său, folosit, care să îl apropie cu generozitatea, frenezia, aptitudinea de a se consacra, a se însufleți, a se jertfi, a fi neînduplecat, a privi cu multă seriozitate problemele vieții, fără a sta prea mult la îndoială în vederea luării unor decizii, desconsiderând compromisurile.

Două versiuni ale poemului Enfances Roland există în Aspremont și Girart de Vienne. Poemele tinereții eroului de la Roncevaux sunt ca o completare a ceea ce s-a dorit să fie Roland pentru urmașii săi. Dacă autorii cronicilor vremii nu au îndrăznit să scrie în lucrările lor adevărul despre acest personaj, atăt de controversat ca ființă existentă și trăitoare a acelei perioade de timp, truverii, creatori populari, departe de teama suveranului, au compus. Au scris inspirnâdu-se din cantilenele care circulau în Italia, la acea vreme, și din narațiunile în versuri despre tânărul cavaler, lăsându-ne un bogat material bibliografic, din care s-au putut trage numeroase concluzii. Tinerețea aventuroasă a regelui Carol, poate acel pudism care îl făcea să se rușineze, câteodată, chiar de propriu-i trup gol, l-au împins, atras de frumusețea surorii sale, la incest. A avut nouă soții pe care le-a înlăturat din preajma lui fără vreun motiv serios. Studiindu-i faptele și stările de caracter, am putea crede că suveranul franc suferea de instabilitatea și frenetismul erotic. De asemenea, uciderea era una din motivațiile curmării răului sau a ceea ce se credea că nu merită să existe.

b. Ciclul Kosovo la sârbi: metamorfozele unui tărâm mitic

Urcând treptele anilor în istorie, vom urmări, prin marea bătălie de la Kosovo, un caz unic în istoria universală, în care două lumi s-au ciocnit într-un joc al morții și al puterii, în care niciuna dintre ele nu a prevalat asupra celeilalte. Mulți dintre cercetțtorii care s-au aplecat asupra studiului acestui conflict, au dorit să conchid că acesta a survenit în urma unor neînțelegeri

Bătălia de la Câmpia Mierlei interculturale ireconciliabile.

Kosovo era, totuși, o parte din istoria Serbiei, un simbol național pe care identitatea națională a serbilor se va construi, folosindu-se de structuri cu caracter mitic. Lupta care a avut loc în această parte a lumii europene, în anul 1389, își va pune o amprentă indestructibilă asupra civilizației și culturii acestui popor ca niciun alt eveniment precedent sau ulterior. Contextul istoric anterior bătăliei poate fi prezentat astfel: poporul sârb, originar din Galicia, s-a stabilit, la începutul secolului al VII-lea pe teritoriul fostei provincii romane Illiricum și Moesia, zonă cunoscută acum sub denumirea generică de Balcani.

Jupanul Vlastimir va fi cel care va crea primul principat sârb, în anul 850, culminând cu anul 874, când sârbii vor accepta oficial religia creștină, acceptând botezul. Într-un răstimp de două secole, în anul 1180, jupanul Ștefan Nemania va uni Zeta (Serbia de astăzi) și Rashka (Muntenegru), proclamându-se rege al sârbilor, încoronat de însuși Papa Honorius III. Spre marea surprindere a lumii bisericești, monarhia sârbă va intra însă în sfera de influență a ortodoxiei, prin recunoașterea autocefaliei de către Patriarhia de Constantinopol. Acest act definitoriu s-a realizat de către fratele regelui Ștefan, Rastko Nemania, canonizat ulterior sub numele de Sava.

Secolul al XIV-lea a marcat în istoria tumultuoasă a sârbilor o perioadă de glorie sub domnia lui Ștefan Dushan (1331-1355), care va alipi Serbiei ceea ce azi sunt cunoscute a fi Albania, Macedonia, Herțegovina. Ființând încă fenomenul imperiului roman, cu grandoarea și desfășurarea sa militară din antichitate, Ștefan Dushan se va proclama împărat al Imperiului sârbo-roman, în anul 1346. Zece ani mai târziu, când începuse deja tratativele cu aliații creștini în vederea atacării Constantinopolului, o boală incurabilă îl va răpune, încetând din viață. Odată cu moartea viteazului și îndrăznețului făuritor de neam, Ștefan Dushan, imperiul nou creat va cunoaște o decadență continuă, fapt concretizat Cneazul Lazăr cu pierderea părții de sud a Serbiei, în favoarea otomanilor, în anul 1371, când sârbii vor suferi greaua înfrângere de pe râul Marița.

Aceste evenimente nu au făcut decâ să pregătească momentul hotărâtor al bătăliei de pe Câmpia Mierlei (Kosovopolje). Crâncenul eveniment a avut loc în ziua de Sfântul Vitus, pe 15 iunie 1389 (astăzi dată aniversară pe 28 iunie, după noul calendar ortodox) între o alianță creștină, condusă de prințul Lazăr și armatele turcești ale sultanului Murad. Istoria ne spune că cei doi conducători și-au dat viața în această cumplită luptă, în urma acesteia Serbia va deveni vasala Porții Otomane.

Sunt puține surse istorice care să vorbească despre această bătălie, dar o examinare critică a acestor evenimente și o comparație cu celelalte conflicte similare, contemporane cu aceasta, așa cum au fost Bătălia de la Angora sau cea de la Nicopole, permit totuși o reconstituire apropiată de adevărul istoric, a acestui eveniment.

După înfrângerea otomanilor de către sârbi, în Bătălia de la Plocnik, Murad I, conducătorul Imperiului Otoman, a început să-și strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în primăvara lui 1389, și a sosit la Ihtiman după un marș de trei zile. De acolo, a ales ruta pe la Velbud (Kyustendil) și Kratovo. După ce a stat o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanove, Presheve și Gjilan spre Prishtina, unde a ajuns pe 14 iunie.

Nu reiese din documentele acelui timp istoric cât de mari au fost cele două armate, mai ales că surse de cercetare recentă tind să mărească numărul combatanților, ridicându-l înspre ordinul sutelor de mii. Armata lui Murad ar fi numărat între 27000 și 40000 de ostași. Luând drept reper estimarea de 40000, probabil că acest număr includea și pe cei 5000 de ieniceri, 2500 de soldați din garda de cavalerie a lui Murad, 6000 de spahii, 20000 azapi și akinci și 8000 de oșteni care făceau parte din armatele vasalilor săi din Asia. Armata coaliției balcanice creștine, condusă de către regele sârb Lazar Hrebeljanović, se crede că ar fi putut număra între 120000 sau 30000 de combatanți. Naționalismul sârb, foarte puternic dezvoltat încă din vremea aceea, pretindea că armata, care a participat la greaua încercare a existenței regatului Serbiei, să fie în totalitate compusă din etnici sârbi, acceptându-se numai o mică parte de corpuri de armată formată din croați. Istoricii însă, care au cercetat aceste evenimente, afirmă că în componența armatei de atunci a sârbilor au făcut parte și oșteni din alte țări balcanice precum: albanezi, croați, români, bulgari, bosniaci, unguri etc. Dintre aceștia, câteva mii alcătuiau cavaleria, dar, probabil, numai câteva sute aveau armuri complete.

Se cunoaște că viteazul domnitor valah, Mircea cel Bătrân, Miloš Obilić rostindu-și discursul în fața cnejilor a susținut armata balcanică atât

la cina din seara premergătoare bătăliei din Kosovo material cât și cu mai mulți soldați români, constituind unul dintre motivele pentru care voievodul a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Această bătălie pentru neatârnare a intrat în legendă și a pătruns adânc în conștiința națională a poporului sârb, constituind momentul trecerii în eternitate a acestui popor gata să renască în timpul istoric care va urma. De atunci, războinicii sârbi au fost însuflețiți întotdeauna, în lupta lor de reîntregire a Serbiei, de legenda bătăliei de la Kosovopolje și de modelul de sacrificiu al celui devenit deja Sfântul Lazăr.

Marea majoritate a legendelor, care s-au creat în urma evenimentului de la Câmpia Mierlei, au cunoscut o dezvoltare în cadrul mănăstirilor, unde simbolismul religios a fost impresionant în toate acele creații literare, care s-au scris mai târziu.

În urma lecturării acestor legende sârbești, închinate momentului Kosovopolje, am constatat existența unei acțiuni comune, chiar bipolare, centrată pe mesianismul prințului Lazăr și pe cel al răzbunătorului, Miloš Obilić, cel care l-a ucis pe Murad. Istoricul Robert Mantran vorbește în lucrarea sa, Istoria Imperiului Otoman, tocmai despre acest eveniment: Otomanii s-au întors împotriva celor două armate aliate, sârbe și bosniace: pe 15 iunie 1389, după o bătălie grea, turcii au învins pe câmpia de la Kosovo. Lazăr, făcut prizonier, a fost executat. Murâd I, care conducea lupta, a fost asasinat. Însă fiul său, Bâyezîd, era prezent și preluarea puterii s-a făcut fără consecințe grave pentru stat. Datorită victoriei de la Kosovo, noul suveran otoman moștenea un imperiu bine stabilit în Balcani.

Legenda povestește despre cina luată de Lazăr înainte de luptă cu cei mai buni buni dintre camarazii săi de arme. Este o cină asemănătoare Cinei cea de taină însă, spre deosebire de cina lui Iisus, aceasta trădează un conflict expus, la care Lazăr, neîntemeiat, îl va acuza pe Obilić de încercare de trădare. Viteazul senior își va demonstra loialitatea față de regele său și față de poporul sârb prin uciderea, în urma unui vicleșug, a sultanului Murad.

Narațiunile în versuri, care își au sorgintea în legendele folclorului sârbesc, povestesc despre Miloš Obilić, zis și Kobilić sau Kobilović, că ar fi aparținut unei entități supranaturale, mama ar fi fost zână, iar tatăl eroului balaur. De asemenea, Uciderea sultanului Murat I se spune că și-ar fi dobândit puterea bând lapte de iapă, de unde supranumele sale Kobilić, ceea ce ar însemna fiul iepei, deoarece cuvântul kobila în limba sârbă înseamnă iapă. Tot din legendă aflăm că nărăvașul său cal se numea Zdral, iar frații săi de cruce erau Milan Toplica și Ivan Kosancić, iar logodnica sau soția acestuia (nu reiese clar din conținutul poemelor apartenența pe care o avea) a fost Mara, fiica cneazului Lazăr Hrebeljanović.

Cea mai expresivă dintre toate poemele închinate evenimentului de pe Câmpia Mierlei este legenda în care se evocă vitejia eroului sârb Obilić. În acea lucrare populară, de dimensiuni mari, se povestește episodul uciderii, de către viteazul cavaler, a sultanului Murad la Kosovo, în plină bătălie.

În urma studiului acestor legende constatăm faptul că războaiele medievale dintre turci și creștini se desfășurau după un anumit ritual. Se fixa locul și ziua războiului și acesta trebuia să fie numai în perioade de primăvară, vară sau toamnă. Urma apoi stabilirea poziției armatelor și ora începerii bătăliei. După documentele istorice, la 15 iunie 1389, s-a fixat bătălia de la Kosovo Polje, după cronicarii români, Câmpia Mierlei. Kneazul Lazăr reprezenta, de fapt simbolic, creștinătatea, pentru că în afară de sârbi, consemnează unii istoricii, armata, care număra aproape 45000 de ostași, mai era formată și din croați, burgunzi, români din Moldova, Vlahia sau Țara Românească, Bulgaria etc.

În versurile acestei creații literare populare epice se povestește cum, în seara zilei de dinaintea începerii războiului, cneazul Lazăr a organizat o întâlnire la care dorea să prezinte planul ce urma pus în aplicare, pentru victoria pe care toți și-o doreau împotriva turcilor; un fel de Cina cea de taină, pentru că regele se socotea el însuși un urmaș al lui Iisus Hristos. La acea ultimă întâlnire de taină au participat numai generalii cneazului, comandanți de încredere, într-o atmosferă strict secretă. La un moment dat se spune că principele Lazăr a vrut să copieze modelul lui Isus și, într-o atmosferă de pietate, copleșit de povara importanței războiului, ar fi exclamat: unul dintre voi mă va trăda mîine în bătălia cu turcii și l-a privit pe Miloš Obilić, pe care îl suspecta. Despre eroul de la Kosovo, numit și Copilić, după cronicile albaneze și cele turcești, în poezia populară sârbă se spune că ar fi fost fiul unei vlahe din Muntenegru, care l-a născut la munte și l-a crescut cu lapte de iapă. Continuând firul povestirii întâlnirii de taină a principelui Lazăr și a generalilor lui, poemul spune că ginerele cneazului Lazăr, Vuk Branković, s-a ridicat și a întărit că el este cel care îl consideră suspect pe Copilić, pentru că l-a auzit vorbind în șoaptă într-o altă limbă decât cea sârbă și, de aceea, crede că el este trădător.

Auzind cele spuse de cumnatul său, Miloš Obilić, înfuriat, împreună cu prietenul său Kosancić Ivan au ieșit afară din adunare, au sărit pe cai, trecând în galop râul Laba, în tabăra turcească. În fața comandanților turci a cerut să fie dus în fața sultanului pentru că el dorește să se predea. În fața lui Murad a îngenuncheat, prefăcându-se că vrea să sărute, în semn de supunere cizma sultanului, a scos din cizmă un mic cucitaș care i-a servit la despicarea abdomenului lui Murad. Printr-o crimă viteazul cavaler al regelui sârb, Lazăr, a dovedit că nu este un trădător, după cum au crezut camarazii lui și chiar regele sârb, ci un bun militar și creștin.

Fiul sultanului Murad, Baiazid Fulgerul, furios de uciderea tatălui său va ataca frontal armata sârbească aliată, începând chiar cu ora 8 dimineața, ca în două ore să o distrugă complet. În jurul orei 10 dimineața, din ordinul noului sultan, i s-a tăiat capul cneazului Lazăr. Toată armata creștină a fost distrusă, în afara generalului Vuk Branković, ginerele regelui sârb, cel care în fapt provocase conflictul în jurul bunei credințe față de cneaz și singurul trădător al cauzei sârbești. Oarecum, acest personaj de legendă, Vuk Branković, se apropie ca element negativ de Ganelon, răul care a dispus distrugerea și implicit a adus moartea compatrioților săi, în poemul francez Chanson de Roland.

După cum se poate vedea, evenimentele s-au succedat într-un ritm haotic și nimic nu s-a realizat din ceea ce se hotărâse la întâlnirea de taină. Rezultatul a fost cu totul neașteptat pentru că Serbia va suferi o înfrângere ce va duce la desființarea ca stat, dispărând de pe harta Peninsulei Balcanice aproape cinci secole.

Reluând scena cinei, organizată de suveranul Lazăr în seara premergătoare marii bătălii, surprindem o faptă memorabilă a eroului legendar Miloš Obilić. În timpul cinei, prințul sârb s-a ridicat de la masă, a înălțat paharul plin cu vin, rostind una dintre celebrele-i sintagme, care au rămas în memoria poporului, regăsite și în folclorul sârbesc: Cum vom fi mâine în Kosovo, așa fi-vom în veci!. Prin această urare, pe care o va face în fața celor prezenți, dintre care unii îl credeau trădător, pentru că vorbise cu cineva în limba sa natală, valaha, eroul dorea să își dovedească fidelitatea față de neamul și țara în care se născuse: Cinstite cneazule Lazăr, și tu, Vuk Branković, și tu, Ivan Kosancić, și tu, Milan Toplica, și voi, frați Musić, și tu, Jug Bogdan, și voi, frați Jugović, și voi, toți ceilalți voievozi care sunteți cu noi și printre noi! Mă jur în fața acestei sfinte icoane a lui Iisus Hristos, în fața acestei pâini și a acestui vin, că mâine în Kosovo îl voi ucide pe Murat, și așa cum vom fi mâine în Kosovo, așa vom fi in veci..

Neîncrederea față de războinicii săi l-a făcut pe Lazăr să-l bănuiască pe Miloš Obilić de trădare, în plină pregătire de luptă. În cele din urmă, bănuiala s-a adeverit a nu fi întemeiată, însă prin suspiciunea lui Brancović s-a pierdut un război, s-a sacrificat un viteaz al regelui și au murit oameni nevinovați. Personajul consemnat de legende ca adevăratul trădător va fi dovedit de către istoricii și exegeții, care s-au aplecat asupra studiului aprofundat atât al documentelor acelui timp, cât și a poemelor și legendelor dedicate evenimentului Kosovo, că Brancović se face vinovat a fost cel vinovat atât în ceea ce privește trădarea suveranului său, cât și a intereselor Serbiei.

Într-un moment al singurtății, înainte de luptă, Lazăr a avut o revelație în care i-a apărut Sfântul Ilie. Acesta îl va pune pe rege să aleagă între împărția de pe Pământ și cea din Ceruri. În visul său, Lazăr va opta pentru liniștea celestă, mărturisindu-i trimisului lui Dumnezeu că cerul reprezintă pentru toți muritorii veșnicia. Prin sacrificiul acestei dorințe de a părăsi lumea, Serbiei i se va oferi eternitatea cerească până la marea izbândă pământească, care urma să vină. Moartea tuturor eroilor sârbi sugerează asigurarea precondiției sacre a învierii Serbiei celei mari, care se va împlini, o mie de ani mai târziu, prin alipirea Kosovoului, ceea ce a însemnat recăpătarea inimii și definirea lor ca națiune.

În decursul studiului acestor narațiuni în versuri, ce au însumat Ciclul Kosovo, al faptelor istorice desprinse din documentele timpului acelor evenimente, ne-am pus câteva dintre întrebările la care am căutat să răspundem în rândurile care urmează. Cum s-a ajuns, ca în decursul a câteva sute de ani, acest teritoriu, locuit în majoritate de sârbi, să fie dominat de o populație majoritară albaneză? O altă ntrebare pe care ne-am pus-o, și am încercat să ne-o lămurim, se referă la felul cum s-a ajuns ca o zonă de influență a Imperiului Bizantin și a Romei papale să devină supusă religiei mahomedane și, bineînțeles, Imperiului Otoman.

Cunoaștem că imediat după moartea împăratului Dushan, imperiul clădit de acesta a fost fărâmițat în mai multe principate unde, cel mai puternic dintre ele, cuprinzând centrul Serbiei de azi și estul regiunii Kosovo, a fost cel al cneazului Lazăr. Eroul simbol al națiunii sârbe, murind în bătălia de la Kosovopolje, va lăsa în urma sa pe fiul său minor, Ștefan, crescut sub protectoratul mamei sale Milica. Cneaza va prelua, până la majoratul prințului, conducerea regatului. În timpul domniei sale, în vremea aceea Serbia se afla sub hegemonie ungară, iar la putere se afla Sigismund, regina va fi obligată de împrejurări să ceară protectorat Imperiului Otoman, care a însemnat soldarea Serbiei cu statutul de stat vasal Porții. La împlinirea majoratului, fiul cneazului Lazăr, Ștefan, va primi din partea curții imperiale de la Constantinopol titlul ereditar de despot. Însă, la peste trei decenii de la moartea urmașului lui Lazăr, provincia Kosovo va intra sub stăpânirea totală a otomanilor, constituindu momentul care a marcat sfârșitul statului medieval sârb și începutul procesului de islamizare a zonei.

c. Ciclul Novăceștilor la români: Novac, paradigmă a haiducului valah

Din sânul unei națiuni năpădită de o religie străină voinței sale, se va naște un erou, al cărui nume Novac, va consfinți lupta sa vitejească până la moarte pentru drepturile domnului său valah. Viteazul haiduc va pătrunde în literatura noastră populară prin curajul și onestitea sa fără margini de care a dat dovadă în fața bravului voievod al Țrii Românești, Mihai Viteazul. Haiducul cu cea mai veche atestare în istoria noastră, celebrul Baba Novac, se spune că s-a născut în jurul anului 1530 în Serbia distrusăă de Imperiul Otoman, n satul Poreci, astzi purtând numele de Donii Milanovat, pe malul Dunării, foarte aproape de Cetatea Severinului. În arborele său genealogic s-a descoperit că se trăgea din neamul

Baba Novac, Cluj Napoca Basarabilor, viță voievodală de unde își avea rădăcinile mama sa. Tatăl său, sârb de origine, fusese o vreme pretendent la tronul Serbiei.

Căutând o explicație a etimologiei numelui Baba, l-am putea asocia unui termen comun limbilor română și sârbă, traducându-l prin adjectivele la superlativ mărețul, grozavul sau teribilul, de unde mitofolclorul nostru a moștenit personajul cu care astăzi se mai sperie doar copiii. Babaul, termen regional și varianta feminină Babaua au fost derivări ale cuvântului baba, care, în timpurile îndepărtate, avea un cu totul alt înțeles decât de sperietoare. Faptele celui căruia i se alătura numelui acest apelativ erau în slujba binelui. Acestei infricoșătoare ființe mitologice i se mai spunea și Gogorica, Bordea, Borza, Caua, Babalucul și Bolea. Celălalt nume al viteazului, de Novac, este, de asemenea, comun românei și sârbei, fiind dat unui personaj imaginat ca un om puternic, foarte voinic.

Aureolarea însă o va obține pe câmpul de luptă, prin marea vitejie de care a dat dovadă în lupta cu armatele Imperiului Otoman. Oastea de români, condusă de Baba Novac, a luptat pentru pentru neatârnare alături de curajosul comandant al voievodului Mihai Viteazul, distrugând în multe lupte armata cotropitoare otomană. Poporul i-a simțit vitejia și dorința puternică de a fi învingător pe câmpul de luptă, fapte pentru care au dorit să-l facă nemuritor: Baba Novac / Sare Dunărea-n ciomag / Dincolo la Calafat / Unde zace un turc legat / Și-altu-n talpa alinat.

Baba Novac a intrat în legendele și inima popoarelor creștine din Balcani și nordul Dunării fiind, de altfel, unul dintre puținii eroi despre care s-au scris balade și cântece vitejești încă de pe vremea când era în viață, ca o mărturie a admirației poporului față de faptele lui vitejești, a prieteniei istorice și frăției creștine, care i-au legat pe sârbi de români.

În Serbia de astăzi, Baba Novac a rămas unul dintre cei mai slăviți eroi naționali alături de Miloš Obilić, Marko Kraljević, Lazar Hrebeljanović și alți luptători ai panteonului războinic sârb. În baladele sârbești, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris în compania fiului său cel mare, Gruia: Ista-i Gruia lui Novac, / Lui Novac Cara-i flac! / Și pe loc ei s-aduna, / Și de Grue s-anina, / Și cu Grue se lupta, / Și pe Grue mi-l lega, / Cu trei funii de mătasă, / Din ele să nu mai iasă! / Dar când Grue se-ntindea / Două funii se rupea, / Numai una rămânea, / Una lungă, nodoroasă, / Cât un braț voinic de groasă!. Deopotrivă, în baladele sârbești și românești este relatat episodul căderii în prizonierat al lui Gruia, cel care a fost întemnițat de turci la Istanbul. Bătrânul Novac pornește să-și elibereze fiul și datorită vitejiei sale îl scapă din închisoarea orașului, folosindu-se de diverse vicleșuguri. În timpul evadării sunt surprinși de paznicii închisorii și, după o luptă scurtă, în chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tată și fiu, reușesc să fugă cu bine în Țara Românească: Apoi iute purcedea / Amândoi de se ducea / În codrii Catrinului, / În pădurea Pinului / Unde corbii locuiesc / Și ca frunza se-nmulțesc / Și bine hălăduiesc!.

Baladele populare povestesc că unul dintre motivele, care l-au determintat în tinerețe pe Baba Novac să devină haiduc, a fost faptul că era recunoscut drept un bărbat dintr-o bucată, care nu se pleca în fața aceluia ce voia să-l umilească. A avut o demnitate care a intimidat până și autoritățile turcești. Pentru distrugerile provocate armatei impeiului, Poarta va hotărî trimiterea unui grup de 10 ieniceri, care să-l prindă și să-l bată crunt până când viteazul comandant de oști, într-un acces de disperare, s-a ridicat și s-a repezit asupra atacatorilor turci, învingându-i și punându-i la pământ. Pe căpetenia grupului otoman a ucis-o izbind-o repetat de pământ până când i s-au sfărâmat oasele, spun cronicile timpului. După o asemenea faptă, Novac se va refugia pe Valea Timocului, unde va începe să-și organizeze tabăra sa de haiduci formată din românii timoceni, sârbi și bulgari nemulțumiți de asuprirea fără margini a autorităților otomane. Aflat la conducerea acestei cete de luptători dornici de răzbunare, Baba Novac zdrobește pe turci la Cladova, cetatea timoceană Florentin și la Vidin. O mare parte a activității sale o desfășoară în vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al României (U zelenoj gori Romaniji). Barbu Petriceicu Hasdeu arată că Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alți vreo 20 sau 30 din viața sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul, au deșteptat speranța în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie. După câțiva ani de lupte în Bosnia, răstimp în care va face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins și arestat. Impresionați de curajul și de forța sa, turcii ajung să-i propună să-l facă agă la Istanbul, lăsându-i și privilegiul de a-și păstra credința ortodoxă. Sârb de naționalitate și creștin ortodox cu adevărat, Novac refuză și alege închisoarea, ocazie cu care învață să vorbească turcește și grecește. Evadează după doi ani de captivitate și revine în părțile Bosniei, unde își reia activitatea în haiducie.

Se spune că cetașii lui Novac își ziceau becheri, sinonim cu bărbat adult necăsătorit, holtei, flăcău tomnatic, pentru că, la începutul formării grupului de haiduci, în rândul lor își aveau loc numai cei fără obligații familiale. Acest cuvânt a rămas multă vreme și în vocabularul românesc. În oastea condusă de viteazul și puternicul războinic Baba Novac se afla și un iscusit vindecător, pe nume Luca, cunoscător al plantelor medicinale cu care lecuia rănile haiducilor. În cetele de haiduci se aflau astfel de pricepuți, care îngrijeau de tovarășii lor de luptă răniți în timpul conflictelor cu agresorii.

Cântecele bătrânești și legendele care s-au născut, slăvind faptele viteazului și iscusitului luptător, ne spun că Novac obișnuia să se deghizeze în turc, pricepându-se să ocupe locuri de pândă în defileuri și la cotituri de ape. Codul instituției haiducești, pe care îl respecta ca pe o demnitate a sa de luptător, îl făcea ca atunci când întâlnea dușmanul să-l supună, înainte de a trage în acesta, la o somare. Acest fapt întărea toate legendele care îi era atribuite față de ceea ce însemna pentru el, lașitatea. Haiducilor din ceata sa răniți în lupte, le dădea cea mai mare parte din pradă. Pe sine se socotea răzbunător și scutier al celor săraci și slabi.

Oamenii nu au uitat lupta și sacrificul haiducului sârbo-valah pentru libertate și, de aceea, figura eroică a războinicului a ajuns la asemenea dimensiuni în folclorul românesc încât, până în prezent se cunosc nu mai puțin de 101 cântece vechi despre Novăcești! Numărându-se printre cele mai impresionate balade populare românești, ciclul Novceștilor a apărut ca un răspuns al românilor împotriva expansiunii puterii otomane și a asupririi aduse de aceștia. În unele cântece bătrânești acțiunile Novăceștilor se petrec și în Câmpia Dunării, Banat, Oltenia sau Țara Hațegului poate și ca o întindere a spiritului viteazluui haiduc peste plaiurile românești.

În aproape toate baladele sârbești despre Novac și fiul său Gruia, numele lor sunt legate de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legătură cu numele etnic al megleno-românilor și istro-românilor din Bosnia. În universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodată singur, ci alături de alte personaje, cu precădere haiduci naționali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac și Hajdut Novac, bătrânul vultur al Balcanilor omoară orice turc ieșit în cale și eliberează sate întregi de țărani bulgari, de sub asuprirea otomană. Eroii creștini din această parte a lumii au avut un statut apropiat sfinților, de care îi apropie jertfa lor mucenicească pentru credința ortodoxă alături de lupta împotriva păgânilor. Indiferent de numele care i s-a atribuit, Baba Novac a rămas patronul spiritual a generații întregi de haiduci, din sud-estul Europei, născut și crescut pe aceste meleaguri, precum și viteazul cel mai îndrzneț și iubit al populației asuprite din Balcani. Nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra toponimiei localităților din România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina și Grecia pentru a descoperi sute de orașe și sate care îi poartă numele, amintind în istorie de faptele lui legendare. Românii de odinioară l-au cinstit nu doar în balade și amintiri pe marele erou. Multe așezări din țara noastră au fost trecute cu numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din județele Alba, respectiv Maramureș, Novac (Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novăcești (Alba, Prahova, Satu-Mare), ca multe alte sate numite Novac și Novăcești, risipite în toată țara. În istoricul orașului Novaci, din Județul Gorj, este notat faptul că în aceste locuri a poposit o vreme, Baba Novac împreună cu cei 5000 de haiduci sârbi, când a luptat sub steagul Țării Românești.

Novac și corbul este o baladă populară. Specific baladei este eroul voinic și viteaz care izbândește să învingă orice obstacol, datorită calităților sale războinice excepționale. Trăsăturile eroului sunt excepționale, atingând, de multe ori, supranaturalul. Specific baladei, personajul principal este hiperbolizat, atribuindu-i-se calități ieșite din comun, totul pentru a scoate în evidență anumite valori morale precum: vitejia, puterea, adevărul, curajul etc. Vitejii din aceste balade sunt infățișați în confruntările cu cotropitorii turci sau tătari.

În majoritatea speciilor populare este evocată istoria neamului românesc cu episoade din cele mai importante bătălii. Astfel, se scot în evidență mari portrete ale voievozilor sau vitejilor din oastea românească, vitejia eroilor fiind neasemuită, oameni capabili să înfrunte singuri dușmani nenumărați. Uneori, biruiau cu ajutorul celui care îi elibera din închisori, ca de exemplu în balada Baba Novac, unde dușmanii îl aruncaseră legat în lanțuri, prins în funii groase de mătase.

Balalda populară reliefează, într-o manieră excepțională felul în care realul se confundă cu fantasticul. Lupta se desfșoară cam în același fel în numeroase balade și, din acest motiv, întâlnim aceeași formulă: Bate tu marginile / Eu să bat mijloacele / Că le știu soroacele (Novac și corbul). Fiind o baladă culeasă din popor, faptele de vitejie ale Novăceștilor apar și în alte creații populare, cu foarte puține diferențe între ele. Printre baladele cele mai cunoscute in popor, care au format Ciclul Novăceștilor se numără: Novac și corbul, Novac și Balaban, Novac și Gruia, Gruia în Țarigrad, Gruia și vulturul.

Se observă că baladele voinicești despre Novaci au multe trăsături comune, dintre acestea amintind: eroul, vitejii din neamul Novăceștilor, lupta cu năvălitorii, animalele ajutătoare. Aceasta și pentru că literatura populară circula oral, cu posibilitatea transmitrii cu unele modificări, în funcție de rapsodul care le interpreta sau cânta.

În balada populară Novac și corbul se precizează timpul și locul acțiunii: în vremea lui Mihai Viteazul, la Țarigrad. Însușirile eroice ale personajelor fac din acestea personaje unice, modele eroice, exemple de comportament și atitudine. Putem spune că atât întâmplările, cât și personajele sunt exemplare. Balada populară, creație a unui autor anonim, a avut ca scop evocarea faptelor memorabile din viața poporului. Astfel, se scoate în evidență vitejia eroilor de altădată ai neamului românesc, care au ținut piept multor cotropitori ai țării. În aceste creații literare populare există, de obicei, puține personaje, însă de cele mai multe ori au o acțiune foarte rapidă, asemănându-se, prin relatare, mult cu basmul. Poate și pentru faptul că în timpul desfășurării acțiunii acestor narațiuni în versuri, întâlnim, cu precădere, animale care țin de domeniul fabulosului. Nefiind foarte dezvoltate aceste calități supranaturale a animalelor care participau la acțiunile eroului, în baladă, lăsau loc interpretărilor, părând să fie cât mai reale, cu toate că în conținutul baladei interveneau personificări ca și în basm, de exemplu: corbul care îl ajută pe erou în realizarea acțiunilor sale.

Sfârșitul personajului eroizat ar putea fi prezentat astfel: pe când se afla cu solie, Baba Novac a fost arestat de Istvan Csaky, la porunca Dietei din Cluj, compusă din nemeși maghiari. În urma întâlnirii acestora s-a hotărât osndirea la moarte prin ardere pe rug, la 5 februarie 1601. Trupul lui a fost tras și în țeapă. De la cruda osândire s-a păstrat și lista cu cheltuielile făcute cu execuția viteazului războinic, în care se menționează: am dat țiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript și au tras în țeapă pe Baba Novac și pe preotul fl. 7 d. 50 (…). Am plătit pentru Baba Novac și preotul, celor doi călăi fl. 3. Am plătit lui Luca Acsi pentru că a cioplit țeapa pentru Baba Novac fl.2. Trupul nețnsuflețit al bătrânului și credinciosului vasal al voievodului țării Românești, Mihai Viteazul, a fost așezat pe Drumul Feleacului pentru ca toți cei care treceau să se înfricoșeze de atrocitățile unor oameni lipsiți de frica lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II

REFLECTAREA FAPTULUI ISTORIC ÎN CULTURA EVULUI MEDIU: CHANSON DE GESTE ȘI CÂNTECELE DE VITEJIE ROMÂNEȘTI

Motto: O viață de om, a Dryadelor băutură pentru jertfă. Urmașii să ne primească! Să nu primească vechile proorociri ale Dryadelor anuale. Cavalerii, cu strigăte de biruință, în templele din tei ale Soarelui pierdut să nu primească pizma! În acest fel tămăduirea în templu nici unul dintre cavaleri, pentru urmași, să nu o primească! și a ta căciula, marea ta caciulă, a ta și a marilor insoțitori cu căciula îndoită, pe calea păcii tale, ca un munte nemuritor în încercările deosebite și mari, în acest fel va răspunde mântuitorului mare și folositor! Jertfa oii la triumful cel mic s-o distrugă! (Codex Rohonczy, cronică românească (1100 – 1200).

2.1. Originea cântecelor de gesta

Vocea jonglerului, când gravă, când melodioasă, aducea, în cea mai mare parte, elogii vitejiei cavalerului; limbajul său provensal sugera coloana îndepărtată a limbilor neolatine, întrețesute precum un covor viu colorat cu nuanțe iberice, grecești, celte, gotice, dar și arabe.

Crearea cântecelor de gesta a fost progresivă. S-a pus mereu întrebarea dacă aceste creații epice au fost sau nu o literatură populară în tot acest teritoriu, pe care îl putem numi romanic, într-o volbură a unor națiuni răzlețe, care, într-un timp istoric, s-au amestecat, rezultând o trainică națiune europeană. După descoperirea de către Louis Henri Monin a manuscrisului Chanson de Roland, în anul 1832, în Biblioteca Națională din Paris, și după publicarea în anul 1837, a manuscrisului de la Oxford, scris, se pare, în jurul anului 1170, exegeții au încercat, rând pe rând, să lămurească două probleme esențiale: originile și epoca formării cântecelor de gesta. Se constată, în studiul acestor poeme medievale, că timpul este receptat cu tot cu evenimente dintr-un registru de amintiri, al celor care au preluat informația orală, au transpus-o și au transmis-o cât au putut de mult apropiată de adevăr.

Materia epică dezvoltându-se neîncetat, după cum avea să sublinieze și Robert Bossuat în lucrarea sa despre aceste poeme ale literaturii populare franceze, truverii secolelor al XIII-lea și al XIV-lea au simțit nevoia unei clasificări a acestor opere literare, în 6 cicluri sau geste. Fiecare ciclu cuprinzând un număr însemnat de poeme epice, care se derulează scenic, eroii corelându-și acțiunile de luptă cu viața familiilor lor, într-o uriașă frescă antropologică. O antropologie socială în care ne sunt prezentate fapte de viață: comunitatea, familia patriarhală, câmpul de luptă, sacrificiul, petrecerile, motivațiile faptelor.

Toate cele aproape 80 de narațiuni în versuri și variantele lor (concepute și recitate atât în franceză cât și în italiană, germană sau engleză), care compun ciclurile, sunt un vast subiect de analiză pentru antropologia socială și culturală, izvoare despre începutul de civilizație europeană pentru teme noi de cercetare.

Înainte de a porni la ordonarea poemelor pe cicluri, cităm două versuri ce aparțin poetului medieval Jean Bodel din Arras, care ne fac să gândim mult asupra a ceea ce se dorea, încă de atunci, să fie Europa: Ne sont que trois materes a nul home entendant; / De France, de Bretagne et de Rome la grant. În afară de aceste trei țări, care își orientaseră expansiv politica de dominare, nu mai exista nimic.

Această literatură populară a omului evului mediu european am putea-o structura, după temele abordate de autori (să nu uitm că în secolul al XII-lea, truverii au făcut o primă clasificare a acestor creații literare, în trei mari grupe, orientându-se după subiectele narațiunilor), astfel:

A. Ciclul Regelui (La geste du Roi), care cuprinde 29 dintre cele mai vechi cântece de vitejie, inspirate din istoria perioadei carolingiene, dominate de figura legendară a lui Carol cel Mare. Ciclul începe, sugestiv, cu poemul Le pèlerinage à Jérusalem. Carol cel Mare, împăratul restaurator, pentru a ajunge suveran deplin, trebuia să străbată drumul marilor încercări și să se purifice la Mormântul Sfânt. Chiar dacă au fost ocupate din anul 636, Locurile Sfinte nu au avut nimic de suferit în urma dominației arabilor, deoarece aceste lăcașuri de cult creștin erau considerate sfinte monumente și locuri de pelerinaj; califul Harun-al Rashid va fi cel care va trimite împăratului Carol cel Mare, ca semn de recunoaștere, cheile Sfântului Mormânt, tocmai pentru faptul că acesta recunoștea și respecta însemnătatea pe care o avea în credința popoarelor creștine din Europa, Iisus Hristos.

Apelând la documentele istorice, constatăm cu surprindere că, în realitate, Carol cel Mare nu a ajuns niciodată nici măcar la Lucca, loc de pelerinaj creștin în Europa. Au fost însă, imbinând biruința cu credința, aproape toți împărații creștini și vasalii lor, papi și cardinali, pentru a venera imaginea Mântuitorului. Din acest loc sfânt se vor răspândi, în întreaga Europă, cultul Crucii și al Sfintei Fecioare, iar legendele vor conferi răspândirea cuvântului sacru al cultului aceste grandioase opere, prin ucenicul Nicodemo din Ramla, cel care, împreună cu Iosif din Arimateea, l-au îngropat pe Învățător. Revenind în Europa, subliniem că prestigiul religios al cetății Lucca s-a datorat succeselor pe plan politic, înțelegerii între mai marii acelor timpuri, ce vor duce atât la bunăstarea economică, cât și la înflorirea culturală a acestui lăcaș religios, dar și datorită Universității și Școlii de medicină. Faptul că a primit secole de-a rândul atâția iluștri pelerini, a făcut din această așezare, cu funcții religioase, un nod al politicii internaționale din Evul Mediu, un fel de zonă neutră în care se echilibrau marile rivalități dintre Papalitate și Imperiu, dintre feudali și episcopi. Nu este un lucru de mirare că ambele tabere adverse au protejat și au făcut mult bine orașului.

În Istoria poetică a lui Charlemagne, Gaston Paris a fost poate printre primii exegeți, care au susținut că poeții anonimi ai gestelor s-au inspirat, în creațiile lor literare, din temele cantilenelor lirice, pe măsură ce faptele eroilor stârneau interesul auditorului. Constatarea aceasta ne determină să afirmăm că la popoarele germanice, stabilite în Galia, exista de mult timp o tradiție epică. Forma decasilabică în care trubadurii compuneau, așezarea de mai târziu a evenimentelor într-o linie vie, care trezea interesul crescând a ascultătorilor de a participa la recitarea poemelor, ne îndreptățesc să credem că aceste fapte eroice erau deja cunoscute și că numai forma de prezentare era alta, acompaniate de instrumente muzicale, mult mai atrăgătoare, declamate pe durată mare de timp, față de cantilene care rezumau numai evenimentele. Mai târziu, publicul va fi atras, tocmai de faptul că versurile narațiunilor începeau să fie cântate, sunetele arcuindu-se, urcător sau coborâtor, după intonația jonglerului. Oralitatea medievală, ne referim la această societate de sine stătătoare, cu toate bazelei administrative, va apărea tărziu, la aproape patru sute de ani, după ce ultimele popoare barbare din Apus vor fi asimilate și supuse dublei discipline: a unei religii ecumenice și a unei ordini de stat, care se străduia să imite modelul imperial roman, monumentalizându-i limba. Prin monumentalizare, Zumthor înțelegea acea transformare a unei limbi folosită exclusiv în scopuri cotidiene, într-o limbă literară. Atâta timp cât o creație literară circulă pe cale orală, emițătorii au liberatea enunțării, regulile gramaticale sau de teorie a literaturii nu îi îngrădește în a o transmite după bunul plac. Cât privește aceste poeme medievale, au devenit subiecte de studiu ale exegeților numai în momentul în care ele au fost așezate în pagină. Abia atunci s-au emis ipoteze, teorii despre datări de execuție literară, numărul participanților la realizarea conținutului acestora, problemele care au dat și dau în continuare bătăi de cap cercetătorilor în domeniu. Putem spune că textul scris a pierdut multe dintre elementele unei creații orale cum ar fi emițătorul (truverul), receptorul (oamenii târgurilor, seniorii, suveranul), context (subiectul poemului adaptat nevoilor auditorului), contactul (plăcerea, dorința de a fi ascultată de cei prezenți, modul de prezentare: declamație, sunetul instrumentului, vocea plăcută a jonglerului, mișcările scenice). Suntem siguri de faptul că, atunci când aceste creații literare au fost scrise și au încetat să circule pe cale orală, niciunul dintre elementele enunțate mai sus nu au mai avut importanța pe care o aveau în cazul cuvântului rostit. Textul scris nu mai putea spune nimic despre autor, absent în momentul percepției. Cât au circulat oral, aceste poeme medievale au fost vii, ele au încetat să mai trăiască odată cu trecerea lor în forma scrisă. Scribul (cel care a transcris în pagină poemul oral) este cât se poate de nedefinit, pentru că textul scris nu are, în marea majoritate a cazurilor, un context, o anumită situație prezentă în același timp cu el, în ochii celui care recepționează. Este greu să se vorbească de contact, în măsura în care între actul emiterii și actul recepției noastre s-au scurs atâtea secole.

Poemele enumerate mai jos sunt dominate de impresionanta personalitate a lui Carol cel Mare: Să facem azi ceva de neuitat, pentru ca nimeni să nu ne poată spune că ne-am pierdut timpul!. De aceea, inițiativa admirabilă a truverilor de a grupa toate aceste poeme în ciclul care poartă sugestiv numele marelui suveran a începutului de Ev Mediu, a ușurat mult munca exegeților în studiul acestor creații literare populare. În totalitatea lor, prin numeroase elemente, Cântecele de gesta fac parte din realitățile social-culturale în care au fost produse. Putem spune că ele sunt acele istorii nescrise, poate chiar nedorite de către cei care, în vremea aceea, conduceau lumea Evului Mediu timpuriu. Unele creații literare populare pot fi considerate documente de luat în seamă pentru istorie, altele, până la constatarea adevărului, sunt apropiate ca ficțiuni valoroase din punct de vedere lingvistic, etnologic, folcloric, antropologic, mai puțin istoric, din lipsa de documente care să ateste producerea evenimentului, pe care poemul în cauză îl relatează.

În Ciclul regelui au fost grupate poemele:

1. Berta cea cu picioare mari (Berthe aux grands pieds) un poem, un roman în versuri, catalogat de către truveri ca primul set de versuri închinat cuiva din familia regelui Carol, care a circulat atât în limba italiană cât și în limba franceză, aparținând culegerilor La geste Francor. Pagini din manuscrisul acestei creații literare se află: la Paris, Arsenalul documentelor rare, sub număr 3142, de la versul 120 la 140, numit și manuscrisul A; la Biblioteca Națională Franceză, pagina de inventar 778, versuri de la numărul 1 la numărul 22, numit și manuscrisul B; documentul 1447, versuri de la numărul 21 la 66, numit și manuscrisul C; documentul 12467, de la 78 la 98, numit și manuscrisul D; la Bruxelles, Biblioteca Regală, II, 7451, copii de la 1 la 22, numit și manuscrisul F; la Biblioteca Națională Franceză documentul 24404, pagini de la 170 la 232, numit și manuscrisul G; Bruxelles, Biblioteca Regală, II, documentul 7452, numit și manuscrisul M; la Rouen, Biblioteca Municipală, documentul 1142, folio 85 la 140, numit și manuscrisul R; la Biblioteca Națională Franceză documentul 6234, pagini de la 1 la 17, numit și manuscrisul W. Menționăm faptul că o tălmăcire a acestui poem s-a făcut, în aceeași perioadă și în limba italiană, cu titlul Berta de li gran pié, scris în secolul al XIII-lea și păstrat la Biblioteca San Marco din Veneția, Bertha, mama regelui Carol în casa publicat fragmentar în anul 1874 de către pădurarului Adolfo Mussafia (1835 – 1905), în revista Romania, tom III, pp.339-364; în 1875 vor fi publicate alte fragmente cuprinzând paginile 91 – 107.

Adevăratul manuscris francez Berthe aux grands pieds aparține truverului Adenet (1240-1300) supranumit Adam, zis le Roi, care a mai scris și un alt roman cavaleresc cu titlul Les Enfances Ogier. Poemul este compus din 3486 versuri cuprinse în 144 grupaje, blocuri alexandrine cu un lat de versuri, numite laisse. Data compoziției acestui poem este contradictorie; după Levy se presupune că ar fi fost compus prin anul 1273 însă, după alți cercetători, această lucrare epică ar fi fost creată într-o perioadă de 4 ani, între 1274-1278, ținându-se cont de rularea evenimentelor din conținutul poemului.

Sub titlul Li Romans de Berte aus grans piés poemul a fost publicat pentru prima dată la Paris, în anul 1832 și republicat după 4 ani. În anul 1874, sub același titlu, romanul va fi publicat de către Jean Auguste Ulric Scheler (1819-1890), la Bruxelles. Urmează o perioadă de liniște aparentă, privitoare la publicarea acestor poeme medievale, deoarece, după 72 de ani, în anul 1946, profesorul american de la University of North Carolina, Urban T. Holmes (1930-1981) va publica lucrarea la Chapel Hill, Statele Unite ale Americii, cu titlul Berte aus grans piés.

Cercetarea lucrării nu va înceta. În anul 1963, Albert Henry, profesor doctor la Universitatea din Bruxelles, va publica acest roman versificat într-un grandios studiu intitulat Les oeuvres complètes d'Adenet le Roi, tom IV. Munca neobosită a editorului față de gestele medievale franceze se va regăsi și în anul 1982 când va republica, la Geneva, poemul purtând de astă dată titlul Berte as grans piés. Menționăm că această lucrare, aparținând Ciclului regelui, formează împreună cu alte două lucrări, Mainet și Basin, o minunată monografie a copilăriei lui Carol cel Mare, născut la 2 aprilie 742. Tatăl său, Pépin cel Scurt, a fost cel care, în anul 751, a instaurat în statul franc o nouă dinastie, care avea să se numească dinastia carolingiană.

Prezentând aventura acestei creații literare în marele univers al scrierilor medievale franceze este necesar să facem cunoscut, pe scurt, subiectul poemului: Berta este eroina povestirii. Fiică a regelui ungur Floire și a reginei Blanchfleur, vine la curtea regelui franc Pépin cel Scurt, tatăl viitorului mare suveran al imperiului franc, Carol cel Mare, pentru a-i deveni soție. Va cădea însă, încă de pe drumul lung ce îl parcurge spre noua sa destinație, pradă unor uneltiri ale unuia dintre oamenii de încredere ai regelui, Margiste. Acesta avea misiunea să o însoțească și să o aducă suveranului franc, în vederea mariajului propus. Slujbașul regal, având o fiică pe nume Aliste ce semăna izbitor de bine cu viitoarea suverană, regele necunoscând pe niciuna dintre cele două fete, o va înlocui cu fiica lui pe cea care trebuia să-i devină regină, plătind pentru ca Berta să fie dusă departe, în pădurea du Mans, și omorâtă. Cel ce avea să săvârșească fapta, un anume Tibert este oprit de către Morant, unul dintre însoțitorii celui plătit de Margiste pentru a-i lua zilele prințesei, eliberând-o. Gestul lui Morant este unul cavaleresc, de mare curaj, pentru că se împotrivește dorinței criminale a marelui slujbaș regal. Poetul a așezat în rândurile leselor poemului său versuri prin care descrie curajul cavaleresc al supușilor care conștientizează că, uneori, deciziile luate de stăpânii lor sunt greșite. Nu știm dacă Morant vede intenția de a o ucide pe prințesă ca pe un mare păcat în fața lui Dumnezeu, dar putem deduce faptul că omul, indiferent de perioada sa de dezvoltare istorică, a avut puterea de decizie asupra hotărârilor sale. Morant, un personaj insinifiant, devine un simbol al timpului și al hotărârilor bune care înlătură primejdia morții și salvează viața. Impresionați de marea ei frumusețe, însoțitorii, în loc să o omoare, o lasă să fugă în pădure, ducând intendentului limba unui câine și cămașa însângerată a prințesei. Margiste avea acum libertatea să prezinte regelui pe propria lui fiică, cu care acesta se va căsători, crezând-o vlăstarul regelui suevilor.

Găsită de un morar, pe nume Simon și de soția acestuia, Constance (versurile 1236-1444), cu o stare a sănătății precară, prințesa este luată și găzduită în casa acestora. Cei doi, neștiind cine este, o vor ajuta și o vor ține pe lângă casa lor.

În versiunea franceză se spune că după nouă ani, răpusă de dorul fiicei sale, regina Blanchfleur (versurile 2460 la 3290) își va exprima dorința să vină la curtea regelui franc să-și vadă fata, care era și ea, la rândul ei, regină. Sosirea reginei-mamă, la curtea regală a lui Pépin, va da în vileag planul odios al servitorului regal, iar Berta va fi cuătată în tot regatul, găsită și repusă în drepturile sale legale (versurile 3291 până la 3486). Drama acestei femei, care în toți acești ani de pribegie nu dezvăluise nimănui, de teamă să nu fie omorâtă, identiatea sa, va impresiona prin teancitatea ei. Eroina nu avea să fie alta decât mama celui care va deveni Pater Europae, pe care Pépin, după îndelungi căutări, o va primi la curtea sa cu toate onorurile regale. Margiste va fi condamnat la moarte iar fiica acestuia, cu care regele franc avea doi copii, va fi trimisă la abația din Montmartre. Berta (Berthe, Bertha, Bertrada), mama celui care avea să devină unificator al Europei, s-a stins din viață în anul 783, după documentele istorice, fiind înmormântată după toate rigorile regale, cu multă solemnitate, la mănăstirea Saint-Denis, unde fusese îngropat și Pépin. În viața politică a imperiului carolingian, un rol deosebit l-a jucat regina Berta între anii 768-770, când a influențat îndeaproape relațiile dintre cei doi fii ai săi, Carol și Carloman, cu regatul longobard, pentru un timp al păcii și al liniștii lui Dumnezeu.

Acest episod al poemului, chinul celor nouă ani de pribegie ai Bertei, să nu fi fost subiect de inspirație pentru unul dintre motivele basmului basmului Albă ca zăpada, publicat de Frații Grimmm (Jacob și Wilhelm).

Aceste creații populare franceze ar fi fost cunoscute de către cei doi erudiți, ca folcloriști, lingviști, filologi și doctori în drept. Ei vor fi printre cei care au contribuit la marea reformă a limbii germane, în special prin dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane).

Să urmărim prima lessă a acestui cântec, în care ni se prezintă, pe scurt, dorința lui Pépin: A l'issue d'avrill, un tans dou et joli, / Que herbeletes pongnent et pre sont raverdi / Et arbrissel desirent qu'il fussent / parflori, / Tout droit en cel termine que je ici vous di, / A Paris la cit estoie un venredi; / Pour ce qu'il ert devenres, en mon cuer m'assenti / K'a Saint Denis iroie por priier Dieu merci. / A un moine courtois, c'on non moit Savari, / M'acointai telement, Damedieu en graci, / Que le livre as estoires me moustra et g'i vi / L'estoire de Bertain et de Pepin aussi / Conment n'en quel maniere le lion assailli; / Aprenti jougleour et escrivain mari, / Qui l'ont de lieus en lieus a et la conqueilli, / Ont l'estoire faussee, onques mais ne vi si. / Ilueques demorai de lors jusqu'au mardi / Tant que la vraie estoire enportai avoec mi, / Si conme Berte fu en la forest par li, / Ou mainte grosse paine endura et soufri. / L'estoire iert si rimee, par foi le vous plevi, / Que li mesentendant en seront abaubi / Et li bien entendant en seront esjoy.

2. Bovo d'Antona cunoscut și sub alte titluri: Bevis de Hampton, Beuve d'Han (s) ton, în franceza veche: Beuve(s) sau Bueve sau Beufves de Hanton(n)e; în anglo-normandă: Boeve de Haumtone, cea mai veche versiune, datând din prima jumătate a secolului al XIII-lea și cuprinde 3850 de versuri alexandrine; în italiană: Buovo d'Antona, poem conceput prin secolul al XIII-lea, înregistrat la Biblioteca Municipală din Veneția, Biblioteca Nazionale Marciano Francese și aparține culegerii La geste Francor. Menționăm că din acest secol încep să apară bilingv, în franceză și italiană, seturi de poezii epice, având același subiect tratat cu cel francez sau cu adaosuri. Poemul prezintă copilăria și adolescența romanțată a lui Pépin, tatăl lui Carol cel Mare. Truverii vor acționa compunând, de-o parte și de alta a Alpilor, din sud-estul Franței și până spre nordul Italiei. Datorită acestor fapte este greu de fixat data efectivă a creării poemelor. Se poate ca aceste creații populare să-și aibă rădăcina în negura vremurilor, fiind vorba de însumarea și alinierea evenimentelor de către un presupus truver, care se pare că ar fi operat adăugirile, dându-le o formă definitivă scrisă.

Având de a face cu un conglomerat de dialecte, desprinse dintr-o limbă comună, cea germanică, folosite de fiecare truver, care era influențat profund și de modul de viață al timpului, de datinile și obiceiurile specifice locului, ne este foarte greu să apreciem și să localizăm, de multe ori, locul nașterii uneia sau alteia dintre aceste creații populare medievale.

Ființând ca un vast imperiu autocrat era normal să existe și personaje comune, cunoscute și lăudate prin viu grai, chiar dacă naționalitatea unora dintre ele nu era aceeași cu cea a creatorului. Dacă am dori să fixăm categoriile, stabilind grupele pe baza apariției și menținerii acestor personaje în timp, nu și a dezvoltării lor ca tip, pe baza prezenței unor anume elemente de formă ori a amestecului unor episoade, se vor deschide largi porți cercetărilor.

Notăm că acest grup de poeme, inclus în subciclul Geste Francor, poartă numărul de manuscris 95 și este scris cu litere gotice, pe două coloane, pe pergament și este într-o stare avansată de degradare. Răsfoind manuscrisul, în interiorul acestuia găsim desene realizate cu pana, frumos colorate, nedistribuite uniform în cuprinsul lucrării. Una dintre caracteristicile notabile din text este utilizarea literei ç cu diacriticul sedilă, care alternează cu z și c, o caracteristică a stilului gotic, în manuscrisele italiene, din ultimii ani ai secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, formă de scriere întrebuințată în partea de Nord a Peninsulei.

Deși nu există o împărțire clară a cântecelor de vitejie, vom căuta să facem o redistribuire a poemelor literare populare asociate unui subiect unic, de exemplu: familia, copilăria și tinerețea principalilor eroi prin care se încearcă alcătuirea topului de povestiri versificate sub titlul Geste Francor:

– Berta Al piedi Grandi (aux pieds Berte Grands; Bertha Big Foot), conține întâmplări povestite despre mama lui Carol cel Mare în răstimpul celor nouă ani de pribegie;

– Berta e Milone, povestiri despre sora regelui Carol și a soțului acesteia. Varianta italiană modifică numele adevărat al surorii suveranului franc, Gisle, probabil o eroare justificată prin faptul că amândouă femeile au jucat un rol important în viața lui Carol cel Mare. O concluzie pe care am putea-o trage, față de rolul și importanța femeii în perioada carolingiană, este următoarea: femeia mamă, trecută de vârsta tinereții și rămasă văduvă, avea mai multă autoritate în sânul familiei, în comparație cu femeia tânără, soția, de exemplu; ele își apropiau mult mai mult copiii cu care își petreceau mai tot timpul, fiind cele care conduceau gospodăria, față de tată, care avea o apropiere mai rigidă față de copil și datorită timpului scurt pe care îl petrecea împreună cu aceștia. De multe ori, în familiile conducătoare mamele suveranilor influențau foarte mult politica de guvernare. Acesta se pare că a fost și rolul Berthei în viața lui Carol cel Mare.

– Karleto (Mainet; copilăria lui Carol, ceea ce nu au consemnat cronicile, dezvăluie acest poem); faimoasa legendă a nașterii lui Carol cel Mare pe care o găsim și în câteva cronici germane din secolul al XIII-lea. Legenda spune că după șapte ani de la fapta odioasă a slujbașului regal, Margiste, regele Pépin, plecând la o vânătoare în pădurea în care Berthei i se simulase moartea, și-a petrecut noaptea în locuința morarului unde, de șapte ani, cea care trebuia să-i fie soție își ducea viața tăcând și nespunând nimănui întâmplarea ei, de teamă să nu fie ucisă.

Însoțit doar de astrologul lui, care i-a spus că în acea casă se află o fată menită unui destin măreț, în noaptea aceea Pépin s-a iubit cu cele trei fete, dar numai Bertha a rămas însărcinată. La capătul celor nouă luni, tânăra prințesă îl va naște pe viitorul mare rege al francilor și împărat al Europei de Vest, Carol cel Mare.

Într-o zi, când tânărul, viitor rege, ajunsese la vârsta să înțeleagă supărările mamei sale, văzând-o suspinnd și plângând mereu, a rugat-o insistent să-i spună ce mari necazuri îi apasă inima. Tot insistând să afle amărciunea mamei sale, tânăra prințesă îi va povesti viața ei. Carol va porni îndată la curtea lui Theodoric unde ceru să fie dus în fața regelui, căruia îi spuse: Duceți-vă grabnic la regele Pépin, fiica voastră e bolnavă. Cum auzi vestea regina porni la drum spre regatul franc și când fiica intendentului, care se bucura de drepturile de regină, a venit să o primească, reginei mamă i s-a făcut rău, nerecunoscându-și fiica. Carol, care o adusese pe Bertha, a întrebat-o pe bătrâna regină: Nu pe ea o căutați? Regina și-a recunoscut fiica. Falsa Bertha a fost alungată, tatăl ei pedepsit, iar Carol declarat urmaș la tron. Unul dintre fiii falsei regine va ajunge papă, fiind cel care îl va sanctifica pe Carol.

– Orlandino; Rolandin (Copilăria sau Tinerețea lui Roland) sunt narațiuni care prezintă întru cu totul altfel viața cavalerului franc, față de cât cele cunoscute în variantele italiană, scandinavă și provensală. De exemplu, în versurile: De ce fut le pêché quant engendra Roland / En sa sereur Germaine, (vs 21707-21708, citat Keller 52), exegetul subliniază rolul pe care literatura l-a avut în societatea medievală a timpului, ca dezvăluitoare de fapte neconsemnate în cronicile cancelariilor, din anumite motive. El studiază textul popular și ca un model pentru cititori, nu doar ca o reflectare a realității, pentru că prezintă chiar natura inevitabilului pedagogic, față de evoluțiile faptelor ulterioare. Keller citează în lucrarea sa aceste versuri și ca un document prin care ne sugerează că tânărul conte ar fi fost rezultatul unui incest;

– Uggieri il Danese; Enfances Ogier; Childhood of Ogier the Dane; Chevalerie Ogier; Knighthood a Ogier Dane (Tinerețea lui Ogier danezul;

– Macario; Reine Sibille; Macaire the traitor; (Macaire trădătorul), dramă a uneia dintre soțiile lui Carol cel Mare.

Interesante pentru un studiu comparativ sunt și variantele în limba italiană, care povestesc cu totul altfel nașterea și adolescența lui Roland. Berta și Milone urmat de acel bidungsroman italian Rolandin sau Orlandino ne-au sugerat, studiind trăsăturile de caracter ale celor două personaje, asemănări care ne-au dus la concluzia că Roland s-ar fi putut să fie fiul lui Carol. Excesul său de masculinitate perversă adolescentină o putem constata prin însuși modul de a fi al acestui mare doritor de putere. Să nu uităm că în istorie toți acești mari despoți au avut atât curiozități excesive, cât și comportamente dificile și nu întotdeauna relatările contemporanilor au fost obiective.

3. Mainet este un poem care prezintă istoria copilăriei lui Charlemagne. Mainet fiind un diminutiv al lui Maigne sau Magne, semnificând micul Magne, micul Carol. Bastard al regelui franc Pépin, declarat la naștere ca fiu legitim al suveranului căsătorit legal cu Bertha, mama viitorului rege franc, pe când acesta avea vârsta de trei ani.

4. Karleto este un manuscris în limba franceză, scris cam prin secolul al XIII-lea și se află în Biblioteca Municipală a Veneției, aparținând subciclului La geste Francor.

5. Charlemagne, numele suveranului franc Carol, provine din vechea limbă germană, cuvântul ceorl însemnând proprietar. Să fi fost predestinat de la naștere cu această linie a vieții, care să-l așeze printre marii bărbați ai Europei?! Viitorul suveran se născuse dintr-o mamă supusă unui chin de singurătate și separare de familie, de aproape nouă ani. Ea era cea care, prin căsătorie, trebuia să devină soția regelui franc, Pépin. O femeie tenace din pântecele căreia se va naște cel hărăzit să stăpânească, vreme de peste jumătate de secol, Europa. Numele lui va alterna în înscrisuri după felul în care copistul va dori să-l însemneze: în memoria francezilor îl întlnim, într-o scriere, Charles Martel, dar și Karl, într-un alt document; Martiau, Martieaux sau Marteau în lucrări ce au consemnat nemuritoarele fapte ale legendarului erou european. El a rămas însă Karl`e Martieau fiul lui Pépin d`Eristal, regele francilor, omul care își va asuma greaua povară de a unifica Austrasia și Neustria, două ținuturi france create de Clovis pentru fiii săi Thierri I și Clothaire I.

Într-una dintre legendele despre viața atât de controversată a lui Carol cel Mare se spune că, la un moment dat, se îndrăgostise de cadavrul unei tinere nemțoaice al cărui trup, după o moarte inexplicabilă, a dorit să fie păstrat într-una din sălile palatului său pentru a-l putea vedea când dorul de ea îl va cuprinde. Iubirea față de această concubină a fost atât de puternică încât începuse să-și neglijeze nu numai regatul, dar și propria-i persoană. Trupul ei nu i-a stins pasiunea nici după moarte, pentru că regele venea zilnic la căpătâiul ei mângâind-o. Însă, cel care îl va despărți pentru totdeauna de greaua povară a vrăjii în care căzuse va fi episcopul Turpin. Aflând despre înspăimântătoarea pasiune a iubirii cadavrului, prelatul va veni la palat cu gândul de a dezlega misterul pentru care corpul acelei femei nu începuse să se descompună. Într-una din zile, când regele se afla plecat, va pătrunde în camera în care trupul neînsuflețit al tinerei trona centrul salonului, împrăștiind în aer mirosuri halucinante. Dând la o parte vălul care îi acoperea catafalcul, începu să-l cerceteze cu multă atenție. În sfârșit, îi va găsi sub limbă un inel, pe care îl va lua, rupând vraja. Revenind a doua zi la palat și intrând în camera tinerei moarte, suveranul constată cu dezgust un miros de putregai. Regele încruntat se va trezi din vraja în care căzuse, dând imediat poruncă ca acel cadavru să fie îngropat.

O prejudecată ce se cere depășită în studiul vieții adevărate a lui Carol cel Mare este cea etnologică. Ea se referă, în esență, la o serie de cercetări care pentru ciclul de legende ale regelui, au început să descopere rădăcini ascunse, niște fragmente de folclor, vechi credințe populare arhaice. În acest sens, este important să ajungem la o precizare a spiritualității, de care ne vom ocupa corelând existența unor asemenea elemente, ca cel subliniat în poemul de mai sus, în cutuma vieții medievale și aspectul istoric propriu-zis, referitor la prezența și la eficiența unei tradiții anume. Unele dintre ele se considerau moduri de viață, coduri de existență ale celor care conduceau lumea în acea perioadă. Analizând genealogic constructul psihic al omului Carol vom constata că din familie aveau căderi nervoase pornite spre crime: Clovis gâtuia cu mâna lui pe adversari, chiar rude de aproape.

6. Enfances Ogier, manuscrisul în limba franceză, scris pe la jumătatea secolului al XIII-lea, se află în Biblioteca Municipală din Veneția. Poemul aparține subciclului La geste Francor.

7. Enfances Roland, manuscrisul francez datând din secolul al XIII-lea, se află la Veneția și aparține subciclului La geste Francor. Acest poem se referă la copilăria și adolescența romanțată a lui Roland, este scris într-o franceză veche însă în limba italiană există un poem cu titlul Rolandin sau Orlandino, care are un alt subiect referitor la nașterea eroului de la Roncevalles. Să fi fost oare motivul pentru care cronica lui Eginhard să nu amintească nimic despre copilăria sau tinerețea lui Carol? Conștiința francă a fost atât de dezvoltată și conservatoare încât un personaj de talia lui Roland să nu însemne nimic pentru contemporani?

Poemul Orlandino, scris într-o limbă comună a nordului Franței și Italiei, numit franco-italian, a circulat la început oral. Pentru că simpatia față de regele franc nu era atât de mare pe cât se credea, truverii teritoriului de astăzi al Italiei au dezvăluit, în versurile lor, adevăruri pe care francii nu le doreau știute. Ceea ce se spune în poemul italian despre nașterea lui Roland ar putea avea puncte comune cu călugărirea surorii lui Carol: Nu știm nimic nici despre relațiile dintre frați în timpul copilăriei (lui Carol), înainte ca moartea tatălui (Pépin) să scoată la iveală profunda rivalitate care îi despărțea; și nici despre acelea cu singura soră, Gisla (Gisle sau Berte, în funcție de versiune), de care, de altminteri, trebuie să fi fost mai degrabă atașat, deoarece a pus-o stareță la mănăstirea de la Chelles, după cum ne spune istoricul italian Alessandro Barbero, în lucrarea sa Carol cel Mare, un părinte al Europei (p.127j). Poemul Orlandino ne dezvăluie faptul că Roland s-ar fi născut prin incest la Sutri, în Italia, act nesăbuit al unei atracții sexuale dintre Carol și sora sa mezină, Gisle. Căsătoria acesteia cu un anume Milon, o va face să se îndepărteze de curtea regală, de familie și de toate facilitățile princiare. Viața îi va deveni un calvar după moartea soțului său; în alte variante, părăsirea familiei de către Milon se pare că ar fi fost determinată de nevoia de a ascunde adevărata identitate a copilului. Regăsirea surorii și a fiului acesteia va însemna un nou început. Gisle se va căsători cu Ganelon, care va deveni tatăl vitreg al lui Roland. Se pare că această poveste se cunoștea prea mult la palat dar, de teama suveranului și a familiei regale, nimeni nu îndrăznea să amintească public de relația celor doi frați. Biograful suveranului franc, Eginhard, va omite voit detalierea și consemnarea evenimentelor perioadei copilăriei lui Carol cel Mare, punând această chestiune pe seama timpului îndepărtat (30 de ani), dată la care acesta se va apuca să scrie despre maturitatea regelui și războaiele avute: Socotind că despre nașterea, despre primii ani de viață și despre copilăria lui este nepotrivit să relatez, spune el: de vreme ce nu sunt consemnate în nicio scriere și nici nu mai trăiește nimeni care să mărturisească cum că ar avea știre despre acestea. Ne este totuși nelămurit faptul că acest apropiat al regelui, cronicarul Eginhard, pe toată perioada șederii sale în anturajul lui Carol cel Mare să nu fi auzit, de la cei cu care zilnic lua contact, o cât de mică informație privitoare la copilăria și adolescența regelui.

Urmărind, în cadrul poemului Cântecul lui Roland, modul de comportament al tânărului cavaler, prietenia fascinantă dintre erou și Olivier (și față de această prietenie s-au pus foarte multe semne de întrebare), ca rezultat al marii iubiri dintre erou și sora prietenului său, Aude, aplecarea regretabilă a celor unsprezece pairi în fața ordinelor unui tânăr de aproape douăzeci și trei de ani, ce pășea spre luptă, vulnerabil și de multe ori incert în ordine, putem lesne deduce de unde această mare ascultare a conților, a vitejilor imperiului. De asemenea, dacă urmărim dialogul confruntării dintre Roland și Ganelon am putea înțelege că, în realitate, acel dialog cu atâtea invective ar putea fi de fapt un reproș adus indirect regelui. După unele informații, deținute din alte poeme medievale, Carol ar fi putut să fie tatăl fiului vitreg al lui Ganelon. Această calitate și dragoste nemărginită a regelui față de Roland ar putea reieși și din faptul că suveranul nu s-a opus cu nimic propunerii acestuia (în poemul Chanson de Roland) ca viteazul senior, soț al surorii sale, să ducă solia regelui franc la curtea lui Marsile. Cu toate că se cunoștea că cei care intrau pe poarta cetății sarazinilor ușor puteau fi uciși, indiferent de calitatea pe care o aveau (Ganelon, cumnat al regelui, putea fi o țintă sigură a năvălirilor nervoase ale regelui maur), dacă nu conveneau, ca prezență, suveranului maur. Deducerile sunt multe, exegeții fiind deopotrivă psihologi, sociologi, istorici, antropologi, filologi.

În varianta franceză, Enfances Roland, istoria copilăriei și adolescenței lui Roland este altfel prezentată: copilul Roland este un produs al trainicei iubiri dintre Milon, fiul unuia dintre baronii regelui Carol, Bernard de Clairmont și sora regelui. În acest poem ea se numește Berte, ușor confundabilă cu mama lui Carol, despre care se știe că a fost îndepărtată, înainte de a ajunge la curtea regală, de unul dintre sfetnicii lui Pépin, care i-a dorit moartea.

8. La chanson d'Aspremont este un vechi poem al cărui manuscris, Wollaton Hall, se află la Biblioteca Națională Franceză, sub numărul de înregistrare 2475. După van Waard și Paul Zumthor, anul compoziției acestui poem ar fi fost 1188, care rămâne ca dată certă, nefiind controversată, după cercetările de limbă efectuate, dar și după evenimentele descrise. Este unul dintre cele mai lungi poeme eroice în care întâlnim figura lui Roland, cuprinzând un fragment ce poartă sugestiv titlul Le Cor d`Aumont (Cornul lui Aumont), de care nu ne putem îndoi că a fost luat direct de truveri din Cântecul lui Roland.

Paginile 252-293 din romanul în versuri La chanson d'Aspremont, vor apărea în anul 1839, în publicațiile Academiei din Berlin, iar în anul 1847, tot sub îngrijirea filologului și criticului german August Immanuel Bekker (1785-1871), poemul va vedea lumina tiparului, sub titlul Der Roman von Aspremont și va fi reprezentat festiv la aceeași Academie de științe germane.

O ediție limitată, de 1800 de versuri, va apărea la Paris, în anul 1875, sub îngrijirea lui Guessard și Lon Gautier, după manuscrisul francez, număr 2475, care se află în Biblioteca Națională Franceză.

Filologii francezi manifestă o grijă deosebită față de aceste manuscrise, care constituiau tezaurul cultural național. este constant; spre exemplu, Louis Brandin (1874-1940), între anii 1921-1922 va publica la Paris o ediție revizuită în două volume a acestui poem, iar în anul 1925, cu o prefață a medievistului Jean Bédier, va publica un eseu cu titlul La Chanson d'Aspremont: d'après un poème du XIIIe siècle.

În Chanson d'Aspremont ni se relatează cum papa Milon îi dă arhiepiscopului Turpin un crucifix, care urma să fie purtat de prelatul franc în lupta de la Roncevalles. Motivul crucii apare evident în poem, sugerând semnul sfințeniei, al mântuirii, elementul sacru smerit a-l ocroti în fața păgânului pe cel încrezător în Hristos. Crucifixul conținea o bucată din adevărata cruce pe care Iisus fusese răstignit. Crucea, simbol al autorității ecleziastice, se va aprinde pe câmpul de luptă iar lumina puternică a acesteia îi va face pe sarazini să se îngrozească. Din versurile: Franceis Dient: ad-Ci vasselage Grant! / En L'arcevesque est Ben la Croce Salve, reiese puterea pe care crucea o avea în mâna unui preot creștin împotriva păgânilor; se poate sugera ideea că începuse să se clădească puternica comunitate creștină sub cei școliți în instituțiile clericale. Preotul începuse să devină un simbol pentru credincioșii de rând, care inițiau conștient detașarea de tradițiile precreștine moștenite.

9. Girart de Vienne, creat spre sfârșitul secolului al XII-lea, anul 1180, pune în lumină începutul unei mari prietenii de mai târziu dintre Olivier, fiul lui Renier, și Roland, nepotul recunoscut al suveranului franc, Carol cel Mare. Poemul este atribuit poetului Bertrand de Bar-sur-Aube, autor al altor narațiuni în versuri precum: Aymeri de Narbonne, Narbonnais și Beuve de Hantone.

Însumând 6000 de versuri rimate, grupate în lese decasilabice, creația literară originală s-a pierdut, prelucrându-se, mult mai târziu, narațiuni în versuri alexandrine, cum au fost cele compuse de David Aubert, în lucrarea Chroniques et conquestes de Charlemagne, apoi a lui Raffaele Marmora sau Jean d'Outremeuse.

Acțiunea poemului are ca subiect conflictul pornit în urma umilitoarei repulsii, pe care una dintre soțiile lui Carol cel Mare, împărăteasă fiind, o va avea față de Girart, unul dintre fiii lui Garin de Monglane, bunicul lui Olivier și al lui Aymeri, fiu al lui Hernaut. În încercarea de a pune capăt acestei stânjenitoare situații, Olivier va fi pus în fața unui fapt care se va încheia cu duelul programat între el și nepotul împăratului, Roland, care se va desfășura în apropierea orașului Viena. Îngerii deusieni, în numele Celui de Sus, vor opri duelul, spunându-le că misiunea lor este de a înfrunta necredincioșii, nicidecum în a-și curma viețile fără un rost în slujba creștinismului. În noaptea aceea, la auzul vocilor angelice, cei doi își vor jura veșnică prietenie, iar Roland îi va dezvlui iubirea pe care o purta surorii lui Olivier, Aude, cu care dorea să se căsătorească. Când tocmai se punea la punct planul mariajului celor doi tineri, iar Girart iertase comportamentul împărătesei, un mesager anunță că în Gasconia sarazinii pătrunseseră ucigând populația creștină, prădând tot ceea ce întâlneau în cale.

Tema acestor poeme din ciclu va fi lupta cavalerilor din sudul Franței împotriva sarazinilor, o luptă în urma căreia se vor naște viteji eroizați în cântecele de mai târziu ale jonglerilor.

10. Chevalerie Ogier de Danemarche aparține culegerii de poeme La geste Francor, lucrare publicată în secolul al XII-lea după manuscrisul Marmontier și a manuscrisului nr.2729 de al Biblioteca Națională Franceză. Ogier, erou legendar al regiunii Ardennes, confundat cu istoricul Autcharius Francus, este cel care va apăra drepturile copiilor fratelui mai mic al lui Carol, Carloman, mort în anul 771, când a însoțit pe văduva acestuia la regele lombard, Dezideriu, în Pavia.

Privit ca un rebel, tânărul Ogier va fi subiectul poemului omonim, structurat în 12346 decasilabe asonante. Narațiunea versificată a vieții lui Ogier, fiul regelui Godefroy de Danemarca, ne povestește cum acesta este lăsat ca ostatic, de către tatăl său, și educat la curtea lui Carol cel Mare, devenind apoi cavaler și vasal fidel al împăratului. În cântul CCLVI (256), p.293 din Chanson de Roland, Ogier este prezentat astfel: Ogier, în viața toată ce-i frica n-a aflat; / Mai bun vasal ca el platoșa n-a-mbrăcat.

În timpul unei grele lupte împotriva sarazinilor, sub zidurile Romei, Ogier își va dovedi din plin curajul, vitejia și încrederea în fața suveranului său.

Toate acestea se vor desfășura plăcut la curtea princiară până când fiul bastard al credinciosului cavaler, Bauduinet, este ucis de Charlot, fiul lui Charlemagne, la un banal joc de șah. Fapta nepedepsită a tânărului prinț îl va face pe Ogier să se îndoiască de dreptatea pe care o făcea Carol cel Mare supușilor săi. În sufletul eroului poemului se va așterne o mare tăcere.

Legenda spune că Ogier, datorită calului său înzestrat cu puteri miraculoase, pe nume Broiefort, evită armata francă într-una din luptele sale, pornind spre Castel Fort. În urma unui asediu de șapte ani el va fi singurul supraviețuitor. Scapă cu viață dar este găsit epuizat de lipsa hranei de către Turpin căruia Charlemagne îi ncredințează misiunea de a-l ține pe Ogier prizonier la Reims. Când se împliniseră șapte ani de închisoare, o armată de sarazini va ataca orașul, iar bravul cavaler, căruia i se cunoșteau faptele de vitejie, va apăra orașul asediat, punându-i pe fugă pe atacatori. Ogier îl va ucide pe regele maur, salvând orașul, iar Carol cel Mare și prințul Charlot vor fi recunoscători eroului de la Reims. Pentru devotamnetul arătat față de suveran și Franța, i se va acorda și recunoaște vechea încredere de care se bucurase înainte de conflictul cu prințul Charlot. Ogier va elibera apoi pe fiica regelui Angliei din mâna sarazinilor.

Moartea sa îl va întrista pe rege. Regretându-l, va porunci să fie înmormântat cu onoruri la Meaux, în Seine-et-Marne, regiunea Île-de-France, ca pe unul dintre marii săi viteji.

Documentele istorice spun că Ogier a fost cel care a reclădit bisericile din patria sa, dovedindu-se a fi un bun creștin, după cum mărturisește Cronica episcopilor din Liège.

11. Manuscrisul poemului Renaud de Montauban, scris în limba franceză, supranumit Douce 121, se află depozitat la Biblioteca Națională Franceză, cu numărul 24387 și conține 18000 de stihuri, după o versiune orală neoirlandeză, considerată cea mai veche compoziție, având ca subiect faptele lui Renaud. Se presupune că ar fi fost compus pe la sfârșitul secolului al XII-lea, începutul anului 1195, după R. Levy. Eruditul cercetător F. Castets îl publică într-o ediție specială la Montpellier, în anul 1909, iar mai târziu, în anul 1974 la Slatkine Reprints, Geneva. Alți lingviști susțin că anul 1168 ar fi fost perioada în care acest poem a fost creat.

Interesul pentru această lucrare se va vedea și în fragmentele publicate într-o ediție în limba franceză, sub titlul Deuxième fragment rimé du manuscrit de Londres, British Library, Royal 16 G II (B), în anul 1988 și, mai târziu, de către J. Thomas, la Geneva, în anul 1989. În limba literară franceză, poemul va fi tradus sub titlul Cei patru fii ai lui Aymon, de către doi distinși filologi francezi Micheline de Combarieu du Grès și Jean Subrenat. Această creație literară populară ar putea face parte atât din Ciclul Doon de Mayence cât și din Ciclul Regelui, regăsindu-se evenimente în care este implicat suveranul franc.

Versiuni ale acestei lucrări, ale căror informații s-au constatat a fi false interpretări legate de domnia lui Carol cel Mare apar, la începutul secolului al XVII-lea, într-o variantă neoirlandeză, cu titlul Volksbuch, o carte de colportaj. În limba spaniolă se vor regăsi, într-o piesă ce aparține lui Lope de Vega, acțiuni cu evenimente ce îl consacră pe Reinalte sau Renaud, inspirat fiind atât din sursele franțuzești și, într-o oarecare măsură, din cele italienești, unde eroul este numit Rinaldo. Conținutul acestor poeme va fi multiplicat și difuzat spre secolul al XIV-lea, culminând cu poemul epic al lui Torquato Tasso, Rinaldo, compus spre sfârșitul secolului al XVI-lea.

În realitate, eroul provine din legendarele poeme france care purtau titlul Cei patru fii ai lui Aymon („Les Quatre Fils Aymon”), o narațiune cu elemente mitice ce au supraviețuit mult timp în basmele populare și în baladele Europei Occidentale ale începutului primului mileniu. Este povestea celor patru frați Aymon ale căror isprăvi vor constitui avangarda romanelor de capă și spadă de mai târziu.

Faptele lui Renaud din Chansons de geste au fost transformate în lucrări de proză romanțată, înepând cu secolele al XIV-lea și al XV-lea. Romanticii au prelucrat poemul Quatre Fils Aymon, unul dintre cele mai populare creații literare ale trubadurilor francezi, în care era oglindită arta de a fi cavaler loial. Poemul a avut o mare audiență literară, începând cu ultimele decenii ale secolului al XV-lea și a continuat cu prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Franța.

Povestea lui Renaud a avut un mare succes european. Acesta a fost cunoscut și în Anglia în prima jumătate a secolului al XIII-lea. O lucrare în proză dar și o versiune versificată din viața viteazului cavaler, numit Rinaldo, a existat și în limba italiană, compusă în perioada secolului al XIV-lea. Renaud sau Rinaldo, este un personaj foarte cunoscut în literatura italiană renascentistă, în creațiile literare: Morgante de Luigi Pulci, Orlando Innamorato de Matteo Maria Boiardo și Orlando Furioso de Ludovico Ariosto.

Renaud și frații lui, fiii unui alt glorios cavaler francez, Aymon de Dordone, au fugit din regatul franc, de teama judecății aspre, care îi aștepta, din partea lui Carol cel Mare, după ce Renaud l-a ucis pe unul dintre nepoții lui Charlemagne, Bertolai, într-o dispută. Acțiunea poemului tratează dimensiunea acestei confruntări, de durată, un adevărat război între suveran și seniori, în cursul căreia Renaud și frații lui rămân credincioși Codului de fidelitate al cavalerilor, devotamentul față de suveran, în ciuda suferințelor îndurate.

În cele din urmă Renaud este asasinat pentru una dintre mărețele cauze închinate creștinismului, aceea de a ridica o biserică, de chiar constructorii acestui edificiu creștin. Aruncat într-un râu, trupul său, ghemuit într-un coș, va apărea în calea fraților lui, care se vor ocupa de înmormântarea fastuoasă a viteazului. În viață fiind, el a primit în dar, de la vărul său Maugis, un cal cu puteri supranaturale, pe nume Bayard, cu care tânărul și viteazul cavaler putea să vorbească. Numele fantasticului animal va fi întâlnit, cu preponderență, și în literatura populară medievală italiană, ca un simbol al sacrificiului și al devotamentului vasalului față de suveran, pentru că acest cal va fi înecat de către tânărul cavaler din porunca lui Carol cel Mare. Poemul ne spune însă că animalul fabulos va scăpa în cele din urmă de la înec, refugiindu-se într-o pădure deasă și neguroasă.

Astfel de relatări, în care stăpânul dialoghează cu animalul devotat, se vor întlni în majoritatea basmelor popoarelor europene. Legătura strânsă care se naște între cei doi, voinicul sau viteazul basmele populare, alternează cu rațiunea raportului conceptual senior-vasal, din poemele truverilor de mai târziu. Niciunul dintre exegeții care s-au aplecat asupra studiului cântecelor de gesta nu ar fi putut neglija, ca ipoteză, inspirația din basmele populare, atunci când faptele eroilor se doreau hiperbolizate. Nu putem spune că acele fapte au fost sau nu întocmai relatărilor poeților anonimi, pe care și ei le-ar fi putut prelua din alte informații culese oral de la diferiți informatori; cercetările științifice din ultima perioadă au făcut dezvăluiri pe care numai în imaginea basmului ni le-am fi putut închipui. Concluzia pe care o putem trage din tradiția acestui poem, cu un subiect învăluit în mister și cu un erou care a trăit cu mult înaintea creării lui, este că motivele sunt de inspirație folclorică, iar puternica imaginație a omului din popor a putut crea valori literare ce par a fi adevărate. O credibilitate uneori greu de pus în discuție, lipsind elementele de arhivă documentară, însă nu și cele comparative, născute populare. Despre moartea eroului se spune că a fost auzită de îngeri, care, în sunetele unei muzici divine, îi va face cunoscut lui Dortmund și îi va arăta unde se află trupul neînsuflețit al viteazului cavaler. În final, trupul va fi găsit și îngropat pentru odihna de veci. În literatura populară română, acest subiect al morții iminente îl întâlnim în minunata baladă Miorița. Ambele creații literare populare sunt cântece tradiționale, moștenite din vechime, în genere, cântece narative și de ascultare, pe care interpretul-purtător (jonglerul sau în sud-estul Europei, rapsodul sau lăutarul) le interpretează anume pentru a fi ascultate de un auditoriu la ceas de răgaz. Ele căpătă, în cursul vremii, o funcționalitate specifică fiind interpretate mai ales la masa-mare a ospățului de nuntă, ori cu alte prilejuri tihnite.

Renaud de Montauban este unul dintre poemele în care figura lui Charlemagne este prezentată ca a unui răzbunător și trădător, lăsându-se prins în mrejele solomoniei, păcălit de către vrăjitorul Maugrisvărul eroului Renaud, referitor la situația multor cavaleri de la curte, cărora le aducea uneori laude, alteori teșea în jurul lor intrigi. Se poate observa simpatia jonglerului față de faptele celor patru frați, fiii lui Aymon de Dordone dar, înspre finalul poemului o toleranță vizibilă, specifică epocii feudale despre care vorbim, față de autoritatea regelui.

12. Jehan de Lanson, poem ale cărui prime 65 de pagini se află înregistrate sub numărul 2495 la Biblioteca Națională Franceză, manuscrisul cu numărul 573 (C) ce se găsește depozitat la Biblioteca din Berna Stadtbibliothek (B) Arsenal, 3145 (C) paginile de la 108 la 203.

Eruditul filolog Myers susținea că poemul ar fi fost compus în prima parte a secolului al XIII-lea, mai precis, înainte de anul 1239.

În anul 1958 va apărea la Paris prima ediție a acestei lucrări, după manuscrisul de la Berna, sub îngrijirea renumitului editor J. Duplessy. Șapte ani mai târziu, J. Vernon Myers va republica lucrarea într-un eseu ce va purta titlul Chanson de Geste a secolului al XIII-lea, editat după manuscrisele de la Paris și Berna cu o introducere, note, tabel de nume proprii și glosar, la editura University of North Carolina Press, Chapel Hill.

În rândurile următoare vom prezenta pe scurt subiectul poemului, evidențiind câteva dintre elementele pe care suntem convinși că cel care a compus acest text epic a dorit să se constituie ca un principiu valoric al poemului în sine.

Structurarea acțiunii lucrării literare în versuri Jehan de Lanson este ca a unei piese de teatru, concepută ca o relaxare a tensiunilor, nu dorinței de a atrage atenția publicului aflat în așteptare prin aluzii, asupra a ceea ce va urma să se întâmple. Între poemele gestelor, această narațiune fantastică am putea-o clasa ca o lucrare specială în repertoriul epic al trubadurilor, fluctuația între extreme fiind însăși baza organizării narative.

În anul creării poemului Jehan de Lanson arta trubadurească manifesta o altă formă de expunere, cea a suspansului, a încordării inimii și minții ascultătorilor, manifestări observabile în conținutul poemului. Legenda luptelor de la Roncesvalles era atât de proaspătă în mintea creatorului și a poporului încât eroi ca Roland sau Ganelon jucau un rol important, motivând încadrarea lucrării ca roman psihologic, ceea ce justifică un artificiu de conținut. Spre deosebire de un alt poem francez, Gaydon, narațiunea Jehan de Lanson nu conține un subiect de roman psihologic, însă textul nu putem spune că ignoră unele tendințe de analiză care au copleșit epicul de la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Ca și în celelalte narațiuni în versuri cântate și acompaniate de instrumente, poemul Jehan de Lanson a fost creat pentru a impresiona auditorul cu toate momentele trăirilor personajului. Cu acest poem vom observa că trubadurii începură deja să descopere un alt stil de literatură în versuri, împletind forma tradițională a narațiunii fiind împletită cu cea a narațiunii psihologice, fără însă a conștientiza genul, ci doar efectul. Putem spune, parafrazându-l pe Dominique Boutet că aceste poeme sunt un amestec de loialitate a genului, dar și o subversiune plăcută a tradițiilor.

13. Pélerinage Jérusalem sau Voyage de Charlemagne à Jerusalem et à Constantinople este un vechi cântec consacrat expediției imaginare a lui Carol cel Mare și a cavalerilor săi spre locurile sfinte. Cea mai cunoscută dintre versiuni pare să fi fost compusă în jurul anului 1140, cu un conținut satiric destul de irrévérencieux față de nobilii cavaleri ai împăratului, însă reînnoiri ale conținutului acestui poem se vor întâlni și în manuscrise datând din secolul al XV-lea. Data și locul compoziției poemului Voyage de Charlemagne à Jerusalem et à Constantinople nu este necunoscut. Se știe că textul a fost tradus din vechea literatură nordică, al cărui titlu apărea în așa-numitele Saga Karlamagnus. În realitate, în cel mai vechi text al acestui poem, se povestește despre motivul pentru care suveranul franc a pornit cu tot alaiul său de la Ierusalim spre Constantinopole.

Aflăm că într-una din zile, Carol și-a întrebat soția dacă el s-ar putea număra printre cei mai faimoși și înțelepți suverani din lume. Cunoscând faptul că regele se va indigna de cele pe care le va auzi, soția sa îi va declara cu multă îndrăzneală că la curtea împăratului bizantin, Hugon li forz, înzestrat cu minunate calități, viața se desfășura ca în vechiul imperiu roman, însă într-o pace a lui Dumnezeu unde sunt venerați atât sfinții, cât și eroii care au căzut pe câmpul de luptă, apărând cetatea sfântă și credința creștină. Estimând că, în imaginar, această călătorie a avut loc după anul 800, probabil, ca soție, suveranul franc o avea pe Adelinde, cea care i-a dăruit un fiu, pe nume Theoderic.

Încercând tălmăcirea textului original vom constata că poemul este structurat pe două părți importante în desfășurarea acținii, delimitate astfel: prima parte o constituie drumul, peripețiile, dorința regelui și a celor doisprezece pairi de a ajunge la locul sfânt, a doua parte, presărată cu momente comice, cu prezentarea încercărilor de a păcăli gazdele, folosește glume (gabs) și fapte fabuloase pentru a scoate în evidență și mai mult faptele vitejești ale împăratului franc, în fața împăratului și nobililor cavaleri bizantini.

Originalitatea acestui cântec se găsește, în primul rând, în amestecul de motive eroice tradiționale cu motive eroic-comice. Se pare că este printre singurele poeme în care figura marelui Carol este eclipsată de cea a lui Hugon, împăratul bizantin. Se observă, în conținutul lucrării, un antagonism între cele două mari puteri creștine, cea francă și cea bizantină. Cei dintâi, occidentalii, își ordonau conceptul de viață în jurul petrecerilor și jocurilor de rezistență fizică. Imperialii însă doreau să fie pe câmpurile de luptă contra turcilor și nu căutau plăcerea de a-și desăvârși lupta în doi, cum o numeau, ca faptă de vitejie, cavalerii franci. Carol și cei doisprezece pairi sunt primiți cu mare fast, un mod rafinat de ospitalitate, oferindu-li-se, pentru ospăț o cameră frumos amenajată, în care regele Hugon ascunsese special o iscoadă în dorința de a afla ce gândesc oaspeții lui. Charlemagne și însoțitorii săi, bând peste măsură, încep să exagereze prin laude (gabber) augmentând relatarea faptelor lor pe câmpurile de luptă și ale lui Carol cel Mare. Primul care va deschide șirul exagerărilor vitejești este Oliver, care spune că el poate dormi cu fiica lui Hugon de o sută de ori în timpul unei singure nopți, apoi Turpin, arhiepiscopul, care va susține că poate să facă jonglerii cu mere în timp ce stă în picioare, balansându-se pe un cal.

În ziua următoare, când are loc confruntarea, Carol realizează exagerările seniorilor referitoare la faptele lui de vitejie și, rușinat, se va retrage împreună cu cei doisprezece pairi în camerele lor. Acolo, în fața unei relicve de la locul sfânt, dăruită de însuși Patriarhul Ierusalimului, va cădea în genunchi și se va ruga; un înger îi va apărea spunându-i că rugăciunile lui au fost auzite și că Dumnezeu îl va ajuta. A treia zi, încrezător în revelația avută, suveranul franc se va întoarce la Hugon, bazileul Bizanțului, și îi va spune că el este într-adevăr capabil de toate faptele îndrăznețe cu care seniorii lui s-au lăudat. Hugon nu crede, îngerul lui Dumnezeu îl va ajuta pe Carol să-și ducă la bun sfârșit toate isprăvile cu care pairii se ludaseră. Impresionat de tot ceea ce văzuse, Hugon va lua hotărârea de a depune jurământ de vasalitate față de Carol cel Mare. Poemul urmărește să evidențieze autoritatea lui Charlemagne peste toată lumea creștină. Autorul acestei creații literare nu neglijează să sublinieze că, odată revenit acasă, regele își va ierta soția, căutând prin aceasta să demonstreze că poate fi și un suveran pios.

Ne ntrebăm dacă această narațiune prin cea de a doua parte, care formează poemul Le Pélerinage de Charlemagne, poate fi considerată o satiră la adresa îngâmfării, în suita cântecelor de gesta; rămâne încă o problemă de discutat.

14. Galien, poem al cărui manuscris poartă numărul 26092, a fost compus spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Léon Gautier nu este de acord cu afirmația privind perioada scrierii, comparând conținutul poemului cu fondul altui poem asemănător, scris pe la începutul secolului al XIII-lea, în limba engleză. Poemul se mai numește și Cheltenham, de la numele districtului britanic ce se află în comitatul Gloucestershire, regiunea South West. În prezent, manuscrisul se găsește la Biblioteca Universității din Oregon, Eugene, Statele Unite ale Americii, în colecția specială, cu indicele CB B 54.

Poemul Le Galien de Cheltenham (alte titluri: Galiens li restorés sau Le roman de la geste de Monglane), ce aparține Ciclului Regelui, va apărea în anul 1981, la Amsterdam, la Editura John Benjamins B.V., după o ediție a Universității Americane Purdue din statul Indiana, Monografii în limbile romanice, volumul numărul 7, și reflectă transformările petrecute în societatea feudală carolingiană când baronii au devenit tot mai puternici, în timp ce autoritatea regală era într-o continuă scădere.

Lucrarea prezintă povestea tânărului cavaler, viteazul Galien, le restoré, fiul lui Olivier, crescut departe de familia sa, la Constantinopol. Devenind capabil să poarte și să mânuiască spada de cavaler, va porni să caute mormântul tatălui său, căzut în Spania. Se va înrola în armata lui Carol cel Mare, care între timp pornise un nou război împotriva sarazinilor. Sunetul cornului lui Roland îl va auzi neîncetat chemându-l tot mai mult spre locul unde tatăl său căzuse în lupta nedreaptă de la Roncesvalles (Roncevaux). Tânărul Galien își va însoți suveranul la locul tragicei bătălii cu dorința nesecată de a răzbuna moartea viteazlului său tată, Olivier, cavaler demn al coroanei regale france.

15. Simon de Pouille este titlul unui alt poem francez, al cărui manuscris cu nr.4780 se află depozitat la Biblioteca Național a Franței și conține 6925 de versuri. Poemul va vedea lumina tiparului într-o ediție a filologului francez Jean Baroin, în cuprinsul unei culegeri universitare, purtând titlul Thèse de l'Université de Paris IV, atelier special de reproducere a textelor vechi al Universității din Lille III, Paris, anul 1978. Exegeții au ajuns la concluzia că manuscrisul provine din estul Franței și este o carte concepută într-un format de dimensiuni mici, 192 pe 130 de milimetri. Compoziția se presupune că aparține sfârșitului de secol al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Lucrarea, conservată, se compune din 2176 strofe monorime, alexandrine, repartizate în 34 de foi, subliniind că începutul și sfârșitul poemului lipsesc.

Cu toate acestea subiectul poate fi rezumat astfel: noul emir al Persiei va face imprudența să trimită la curtea regelui Carol cel Mare patru emisari prin care să atragă atenția suveranului că are de achitat un tribut emiratului persan. La întoarcerea din misiune acei trimiși persani vor pieri în mare nemaiputând să dea un răspuns din partea regelui Carol, stăpânului lor.

La auzul celor întmplate, emirul Jonas al Persiei va mobiliza o oaste numeroasă cu intenția de a porni război împotriva Franței. Informat de către regele Ierusalimului, bun prieten al suveranului franc, de planul noului emir, Carol va trimite în întâmpinarea atacatorului doisprezece conți, care vor conduce armata franceză spre Cetatea Sfântă. În luptă se va distinge figura unui curajos senior al regelui, cavalerul Simonz li viel de Puille.

16. Acquin este un poem al cărui manuscris îl găsim depozitat sub numărul 2233, în Biblioteca Nacională Franceză, datând din secolul al XV-lea; se presupune că acesta ar fi fost creat la jumătatea secolului al XII-lea. Autorul acestei creații literare pare să fi fost truverul Garin Trosseboeuf sau Troussebeuf, îl întlnim însă și cu grafia Trousseboeuf.

Lucrarea Aiquin sau, după alte manuscrise, Aquin va apărea în câteva ediții critice; prima a fost în anul 1880, sub îngrijirea Societății Bibliofililor Bretoni (Editura F. Joon des Langrais), la Nantes, sub titlul Le roman d'Aquin ou La conqueste de la Bretaigne par le roy Charlemaigne. A doua ediție, cu titlul Aiquin ou la conquête de la Bretagne par le roi Charlemagne, va apărea în anul 1977, iar doi ani mai târziu, într-un comentariu cu titlul Senefiance no.8, publicate în localitatea Aix-en-Provence.

17. Destruction de Rome (Distrugerea Romei) este un poem datat de exegeți spre sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, cuprinzând 1500 de versuri formate din douăzeci de silabe (alexandrine). În conținutul acestuia sunt relatate odioasele întâmplări în care Roma și biserica papală cad sub jaful doritorilor de relicve creștine, evenimente petrecute în realitate, în jurul anului 846.

18. Fierabras (Brațul de Fier), poem al cărui manuscris se găsește la British Museum din Londra, inventariat Egerton 3028. Singurul cercetător care îi datează compoziția este filologul R. Levy, aproximând data apariției apropiată de anul 1170. Lucrarea va vedea lumina tiparului, pentru prima dată în anul 1860, la Paris, sub îngrijirea exegeților Alfred Louis Kroeber și Gustave Servois, în volumul Les anciens poètes de la France (vol. 4, Fierabras, Parise la Duchesse, autor al acestui volum fiind François Guessard).

Poemul aparține ciclului regelui și descrie în paginile sale un episod al luptei de cucerire a Spaniei, trei ani mai târziu, după lupta de la Roncevaux. Emirul Balan îndrăznise să atace și să jefuiască cetatea sfântă a Romei, luând cu el relicvele pline de patimi ale Sfântului Petre. În această luptă se remarcă vitejia fiului păgânului Balan, un tânăr plin de calități care, până la urmă, uimit de marile minuni ale relicvelor, se va converti la creștinism.

Notă: figura reprezintă o gravură din anul 1497 ce apare pe ediția lui Jehan Bagnyon, Roman de Fierabras le Géant (P. Maréchal și B. Chaussard, Lyon), BNF RES-Y2-993.

19. Entre d'Espagne (Intrarea în Spania), un poem compus, se pare, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, va apărea în anul 1913, sub îngrijirea cercetătorului Antoine Thomas, într-o ediție a Societății vechilor texte franceze, la Paris. Lucrarea conține 15805 versuri atât decasilabice, cât și dodecasilabice în 681 de strofe în monorimă: En honor et en bien et en gran remembrançe / et offerant mercé, honor et celebrançe / de Celui che par nos fu feruç de la lançe / par trer nos e nos armes de la enfernal poissançe…, în limba franco-italiană. Manuscrisul se află depozitat la Biblioteca Națională Marciana din Venecia, marcat Fr. Z. 21 (olim XXI [=257]). În el sunt prezentați cei șapte ani de campanii anti-musulmane pe care Carol cel Mare le duce până la bătălia de la Roncevales, loc în care Roland va cădea pe câmpul de luptă pentru apărarea a tot ceea ce la vremea aceea însemna creștin, devenind astfel eroul creștintății medievale.

20. Prise de Pampelune narează o continuare a aventurilor regelui Carol cel Mare, începute în poemul Entrée d'Espagne, și se presupune că ar fi fost scris la mijlocul secolului al XIV-lea, aproximativ anul 1343, de către poetul italian Nicolas din Verona (în franceză, Nicolas de Vérone, în italiană, Niccolò da Verona). În lucrarea sa Pharsale, scrisă într-o frumoasă limbă franceză, eruditul exeget scria: Car çe ne sai nuls home en Paris ne en Valois / Que non die qe ces vers sont feit par buen françois, versuri prin care își exprima una dintre părerile importante față de ceea ce simțea el. Poemul conține 3166 de versuri alexandrine, și, în mare, poetul s-a inspirat atât din poemele Lucain, Faptele romanilor, capitolele XIII și XIV, cât și din alte lucrări ale vremii.

21. Gui de Bourgogne este un poem al cărui manuscris, supranumit Tours et de Londres, relatează viața unuia dintre fiii paladinilor franci, care nu îndeplinește rolul de personaj principal, regăsindu-l, în bună măsură în poemul Fierabras, începutul expediției carolingiene în Spania. Luat prizonier, împreună cu alți viteji cavaleri franci, de către emirul Balan, Gui se îndrăgostește de fiica acestuia, frumoasa Floripe care era și sora lui Fierabras. Poemul prezintă unul dintre momentele sugestive din viața lui Carol cel Mare, expresie explicită a sacrului. Atunci când Charlemagne, imprudent, se va aventura singur, deghizat, crezând că nu îl va recunoaște nimeni, în orașul Luiserne, este demascat de către sarazini. Alarmat de pericol, el va căuta protecția divină, primind ca răspuns o viziune a cărei semnificație religioasă, spunem noi, pare disproporționată în raport cu necesitățile acelei situații: Saint Gabriel li angres s'est a lui dévalé; / li dit en l'oreille coiement, a celé: / „Empereres de France, envers moi entendez: / N'aies mie paor, tu es a sauveté, / Que cil te conduira qui t'a ci amené”. Momentele de panică ale suveranului sunt descrise în versurile 1359-1363, când Arhanghelul Gabriel îi va veni în ajutor. Poemul evdențiază implicații politice în sistemul de guvernare al suveranului franc.

22. La chanson de Roland (Cântecul lui Roland) face parte din Ciclul regelui Carol cel Mare. Textul poemului numără 4002 versuri cu monorimă asonantică, de o ingeniozitate și o rară frumusețe poetică față de poemele create de autorii anonimi, în această perioadă a Evului Mediu. Poemul a fost păstrat în manuscris, cu 23 din fondul DIGBY, aflat în Biblioteca Bodleiană din Oxford. Este cunoscut sub numele de manuscrisul O și a fost publicat, pentru prima oară, în Franța, în anul 1837, de către Francisque Michel (1809-1887).

CCXCI

Quant l'emperere ad faite sa justise

E esclargiez est la sue grant ire,

3990. En Bramidonie ad chrestientet mise,

Passet li jurz, la nuit est aserie.

Culcez s'est li reis en sa cambre voltice.

Seint Gabriel de part Deu li vint dire:

Carles, sumun les oz de tun emperie!

Moartea lui Roland la Roncevaux 3995. Par force iras en la tere de Bire,

Reis Vivien si succuras en Imphe,

A la citet que paien unt asise:

Li chrestien te recleiment e crient.

Li emperere n'i volsist aler mie:

4000. Deus, dist li reis, si penuse est ma

vie!

Pluret des oilz, sa barbe blanche tiret.

Ci falt la geste que Turoldus declinet.

Notă: La Chanson de Roland, text citat din Auerbach 1968, pp.106-107 (versiunea în franceza modernă p.107).

Subliniem că ultimul vers al poemului indică un nume, ceea ce ridică o nouă discuție și o altă serie de întrebări: cine este acest personaj misterios, care nu face altceva decât să tulbure cercetările exegeților? Acest nume este Turoldus, și nu se cunoaște dacă el aparține autorului, copistului sau a altcuiva care a fost dornic să rămână nemuritor, odată cu manuscrisul poemulului Cântecul lui Roland.

Exegeții istoriei literaturii medievale s-au străduit să-l identifice emițând ipoteze: una dintre ele ar fi fost aceea că poetul Turoldus, formă latinizată a numelui normand Turold, ar fi unul și același cu fratele vitreg al lui Wilhelm Cuceritorul: Turoldus, călugăr, la Fecamp, apoi abate de Malmesbury, după bătălia de la Hastings, la care a luat parte și, în sfârșit, abate la mănăstirea din Peterborough unde a murit în anul 1098.

Mărturii istorice atestă faptul că o cantilenă despre Roland a fost datată, de jonglerul Taillefer, la bătălia de la Hastings (1066).

Cunoscuta tapiserie de la Bayeux, care fixează momentele cele mai dramatice ale aceleiași bătălii, ne arată, printre războinici, și un jongler deasupra căruia stă scris numele Turold. Nu este exclus ca realizatorul acestei epopei grafice să-1 fi reprezentat chiar pe autorul Cântecului lui Roland.

Discuțiile asupra datei la care a fost redactat manuscrisul de la Oxford nu au fost puține. Spuneam, în primul capitol, că pentru Joseph Bédier (18641938), unul dintre marii medieviști francezi, poemul ar fi opera unui truver anglo-normand care scria într-o limbă foarte răspândită, limbă vorbită în Anglia la o sută de ani după cucerirea ei de către normanzi, în jurul anului 1170. Ca o părere generală, în urma unor cercetări susținute, filologii de astăzi au ajuns la concluzia că apapriția lucrării ar trebui plasată în cel de-al doilea sfert al veacului al Xll-lea. Oricum, manuscrisul O reproduce un text mai vechi, scris la sfârșitul secolului al Xl-lea. Această afirmație bazându-se pe faptul că autorul poemului face referiri la evenimente care s-au petrecut spre sfârșitul acelui secol, precum bătălia de la Zalaca, din 23 octombrie 1086. Cert este că ne aflăm în prezența unui cântec de vitejie de o deosebită frumusețe artistică, a cărui valoare poetică nu a fost depășită, în Franța, de niciun alt poem epic.

Studiul epopeilor franceze a ridicat mari semne de întrebare nu numai în ceea ce privește epoca în care au fost create, ci și cu privire la originea lor. Evenimente și personaje din Cântecul lui Roland ne-au permis să recunoaștem punctul de plecare istoric care i-a dat naștere. Dar s-au scurs peste trei sute de ani între bătălia de la Roncevaux (778) și momentul elaborării poemului.

Ne întrebăm, ca și Bédier, cum se explică această tăcere a secolelor și cum au apărut cântecele de vitejie franceze? Răspunsurile legate de aceste creații populare au fost foarte numeroase și, deseori, contradictorii, cum de altfel era și de așteptat.

Gaston Paris a fost cel dintâi exeget care, în Istoria poetică a lui Carol cel Mare își lansează teoria arătând că, încă din secolele al VIII-lea și până spre sfârșitul secolului al X-lea, au existat în Franța mici cantilene sau cântece lirico-epice elaborate imediat după desfășurarea evenimentelor la care conținutul lor se referă, cântece care, transmise oral din generație în generație, s-au amplificat în jurul unei teme centrale. Astfel ar fi luat naștere, către sfârșitul secolului al XI-lea, epopeile eroice franceze în forma în care le cunoaștem și astăzi. Teoria lui Gaston Paris se inspiră, în mod evident, din ideile romantismului german cu privire la epopee. În general, poezia epică ar fi un produs spontan al geniului popular, mai precis al sufletului popoarelor germanice, într-o perioadă îndeprtată care se confundă cu însăși începuturile civilizației.

Teoria lui Bédier nu se alătură concluziilor exegeților spanioli, exprimate în primul rând de Mila y Fontanals, în lucrarea sa Despre poezia eroico-populară castiliană, publicată la Barcelona, în anul 1874 și nici de Pio Rajna, care, în lucrarea sa Originile epopeii franceze (Florența, 1884), infirmă părerea filologului francez că epopeile sunt un gen popular, ci operele unor poeți din apropierea curților feudale, menite să-i proslăvească pe cavaleri. Umberto Eco, în lucrarea sa La ricerca della lingua perfetta, recurge la unele sublinieri, evitând teoriile unor cunoscuți cercetători ai traducerii mecanice, subliniind faptul că trebuie să existe un

Roland sunând din corn tertium comparationis, care să permită să se treacă de la expresia dintr-o limbă A (s-ar putea în cazul nostru limba francă), la aceea dintr-o limbă B (am putea crede că este vorba de franceza veche), hotărând că ambele rezultă echivalențe cu o expresie meta-lingvistică C (franceza modernă sau o altă limbă actuală în care expresiile sunt elevate). Dar dacă acest tertium ar exista, am avea limba perfectă, iar dacă nu există, rămâne un simplu postulat al activității de traducere.

Joseph Bédier în Legendele epice, cele 4 volume publicate la Paris, între anii 1908-1913 și 1914-1921, opune afirmațiilor lui Gaston Paris, o teorie individualistă vorbind, totodată, de originile tardive, clericale și întru totul franceze ale epopeii. După Bédier poemele epice s-au născut pe drumul pelerinajelor, în urma colaborării dintre călugării păstrători ai unor legende de circulație locală și jonglerii atrași pe lângă sanctuare de mulțimea pelerinilor: La început a fost drumul jalonat de sanctuare, înaintea cântecului de vitejie a fost legenda: legenda locală, legenda religioasă, sublinia Bédier în Legendele epice (t.III, 1914-1921). Această legendă a fost preluată, spunea exegetul francez, de un autor, mai mult sau mai puțin talentat, care i-a dat structura de epopee.

În cazul Cântecului lui Roland truverul secolului al XII-lea a modelat materia poemică, finisând-o pentru totdeauna. Timp de peste trei secole s-au adăugat acestei creații literare tot ceea ce informația, imaginația și talentul omului dăruit cu acest har a acumulat prin forța sa creatoare. Din frânturi de legendă: un corn de fildeș știrbit, la Bordeaux, despre care se spune că ar fi aparținut lui Roland; o stâncă crăpată, despre care se spune că a fost făcută de spada lui Roland, la Roncevaux, constituie poarta de trecere de la Gavarnie, un maiestuos lanț muntos ale cărui înălțimi odihnesc sub veșnicele ghețuri legendara Breșă a lui Roland, aflată la o altitudine de 2807 metri. Real, această creație a naturii este un fantastic accident geologic, fără de care trecerea dintr-o parte în alta a versanților pirenaici, între Gavarnie și Ordesa ar fi fost imposibilă pe o distanță considerabilă. Lanțul muntos al crestei are aproape 100 de metri teșiți într-o verticalitate absolută. Roca este friabilă însă lovită cu un corp dur ea se sparge în mici bucăți de cristal, tăioase și strălucitoare. Probabil aceasta a fost cauza Breșa lui Roland care a generat prăbușirea unei părți a zidului, dând naștere legendarei porții din gesta franceză, supranumită Breșa lui Roland, cu o lățime aproximativă de 80 de metri. Tot legendele spun că la Blaye se află două morminte, pe drumul către Sfântul Iacob de la Compostella, bântuite de siluetele fantomatice ale celor ce se crede că ar fi ale lui Olivier și Roland, dorință populară ce s-a dorit nemuritoare în minunatul smarald al cântecelor de gesta, poemul epico-dramatic Chanson de Roland.

Numai un adevărat cunoscător în domeniul versificației epice a putut realiza, pe baza unor date atât de sumare, această capodoperă a genului epic francez. Versiunea de la Oxford constituie, credea Bédier, punctul de plecare al tuturor versiunilor Cântecului lui Roland. Tezele sale nu au fost însă acceptate decât în parte, fiind combătute de numeroși istorici literari francezi și străini. În urma studiilor și cercetărilor efectuate exegeții s-au opus multora dintre afirmațiile lui Bédier, negând contestațiile acestuia privind importanța locurilor de pelerinaj și a drumurilor care duceau spre sanctuare, din conținutul cântecelor de gesta, admițând chiar rolul jucat de cler în elaborarea epopeilor războinice. Totuși, poemul Chanson de Roland ar putea justifica câteva particularități, desprinse din compoziția sa: continua apariție, în timpul acțiunilor, unde se crede că s-ar cere ajutorul divinității, a miracolului credinței, reprezentată de episcopul Turpin, menționarea, la sfârșitul anumitor versuri, de 172 de ori, a trigramei AOI, în manuscrisul oxonian, cu semnificația pe care filologul Ioan Pânzaru o menționează în lucrarea sa, consemnând: Alfa, Omega, Iisus. Cercetând și interpretând această trigramă, am putea avansa și o altă variantă a explicării folosirii ei: AOI Ahoi! Aho! Hoi! Oi! am putea-o reduce, ajungând la forma abreviată a prototipului Iahoi adică Iahve. În concluzie, toate aceste observații ne duc cu gândul că acest poem, străbătut adânc de actul de vitejie pentru apărarea credinței creștine și a statului imperial condus de Carol cel Mare, ar fi putut să fie creat în liniștea tainică a unei mănăstiri. Trigrama, așezată la sfârșitul acelor versuri din poem, în care se sublinia un act ce se dorea să fie pus în acțiune în favoarea bisericii și a statului franc, ar mai putea avea și semnificația cuvântului sacru Amin (așa să fie). Este un termen ce implică mișcarea noastră ca trecere de la cele vechi la cele noi, de la această lume în lumea ce va să vină. Acest amin decizând de fapt soarta naturii umane: 3930. A icest colp est li esturs vencut. / Escrient Franc: „Deus i ad fait vertut! / Asez est dreiz que Guenes seit pendut / E si parent, ki plaidet unt pur lui”. AOI.

Unii cercetători au căutat sursa epopeilor franceze în operele savante ale unor poeți carolingieni precum Angilbert sau Abbon. Dar în Cântecul lui Roland nu există nicio referire la vreun text antic; nemaivorbind de faptul că nimeni nu ar putea să creadă că aceste epopei eroice ale Franței ar fi putut fi destinate unui alt public decât cel al vitejilor cavaleri, observând modul riguros de pregătire a jonglerilor în recitarea acestora la curțile senioriale.

Lui Bédier, Albert Pauphilet îi răspunde cu afirmația: La început a fost poetul, înțelegând prin aceasta că rolul major în apariția cântecelor de vitejie l-a avut creatorul laic, chiar dacă s-a servit de surse savante.

Edmond Faral, în lucrarea sa, Cântecul lui Roland, publicată la Paris, în anul 1933, susținea tezele lui Bédier, fiind un adept al naționalismului literar, dar alți medieviști, bine cunoscuți, precum Ferdinand Lot, Robert Fawtier, Ren-Louis resping acste teze în mod categoric. Pentru aceștia nu poate fi vorba de o lungă tăcere a secolelor între evenimentul istoric și opera care îl reflectă. Există mărturii anterioare veacului al Xl-lea, precum Fragmentul de la Haga, scris în limba latină, între anii 980 și 1030, dar și o prelucrare a unui text mai vechi, în care sunt menționați eroii unor legende din ciclul lui Guillaume d'Orange.

Rita Lejeune stabilește că, încă de la începutul secolului al Xl-lea, numeroși frați primeau numele de Olivier și Roland, dovadă grăitoare a faptului că cele două personaje erau deja celebre pe atunci, ceea ce presupune, în mod firesc, existența unor balade, a unor povestiri inspirate de bătălia de la Roncevaux și cântate de jongleri. Aceste povestiri, preluate ulterior de cronicari și menestreli au dat naștere, în secolul al X-lea probabil, unui poem ce a servit, la rândul său, ca sursă de inspirație celui ce ne-a lăsat o creație de valoare universală, în forma cunoscută astăzi.

Am putea spune că una dintre principalele critici aduse lui Bédier se referă la afirmația sa cu privire la originea clericală a epopeilor eroice. E drept că în Cântecul lui Roland, de exemplu, se fac referiri la religia creștină sau la biserică, dar faptele eroilor, atmosfera poemului, sunt cu totul laice. Față de cele afirmate în rândurile de mai sus ne punem întrebarea dacă ar fi putut oare un călugăr să scrie o operă în care singurul lucru cu adevărat important sunt loviturile de spadă, în care nu există decât un singur personaj cleric?

Ramon Menéndez Pidal și expune punctul de vedere în Cântecul lui Roland și tradiția epică a francilor. El consideră că genul epic este, prin excelență, un gen al variantelor. Epopeile eroice fiind opere în continuă transformare, Cântecul lui Roland, în varianta cuprinsă în manuscrisul de la Oxford, ar constitui rezultatul unei ndelungi evoluții a unui cântec legat de actualitate, reluat apoi și transformat neîncetat.

Cântecul de vitejie ar fi circulat oral, necunoscând variante scrise decât într-o fază târzie a evoluției sale, fiecare jongler sau truver adăugând și adaptând după placul său idei și expresii textului inițial. În concluzie, Menéndez Pidal scria: Nu este numai o poezie pentru toți, ci opera tuturor. Această poezie ajunge să aibă un stil impersonal, fiind expresia puternicei personalități a unui întreg popor. Pentru că, după părerea sa, în epocile primitive, poezia ca și limba sunt creația colectivă a tuturor claselor societății.

Descoperirea, relativ recentă, a unui manuscris latin în Spania, purtând drept titlu Nota Emilianense, datnd din anii 1065-1075, în care se regăsesc datele principale ale povestirii despre Roland și Olivier, atestă existența Cântecului înainte de anul 1100, deci mult mai aproape decât se credea de etapa surselor istorice. Analele, cronicile, fragmentele de texte latine, descoperite după ani îndelungi de cercetare, au permis istoricilor literari să arate, contrar celor spuse de Bédier, că tăcerea secolelor nu este chiar absolută.

În ultimii ani s-au făcut auzite noi puncte de vedere în atât de controversatul domeniu al originii epopeilor franceze. S-a observat că tezele lui Bédier și cele ale lui Menéndez Pidal se pot completa reciproc. Martin de Riquer (Cântecele de vitejie franceze, Paris, 1957) și Pierre le Gentil (Cântecul lui Roland, Paris, 1967) s-au străduit chiar să scoată în evidență caracterul lor complementar.

Nu credem că în ziua de astăzi ar mai exista cineva, dintre cei care s-au aplecat insistent asupra studiului genezei acestor poeme, să mai sugereze că o epopee, de proporțiile și calitatea Cântecului lui Roland, ar fi putut să fie creația spontană a unui singur poet, nelegat de niciun fel de tradiție epică sau lirică. Creatorul, oricare ar fi fost el, a fost produsul acelui timp istoric al unei societăți care dorea eroi; opera lui reflectă lumea în care a trăit ca om și ca autor și mai puțin vremea evenimentului istoric, continuând, fără nicio rezervă, tradițiile acelei lumi. Nu este mai puțin adevărat că în șirul de jongleri care au difuzat legenda va fi un mare talent rafinat, pe deplin stăpân pe arta sa, care i-a dat Cântecului forma perfectă, am îndrăzni să spunem clasică, pe care o cuprinde manuscrisul O.

Adepții teoriei individualiste a lui Bédier, ce acordă un rol hotărâtor poetului, nu se opun, obligatoriu, adepților teoriei tradiționaliste, care insistă asupra importanței precursorilor și a societății în care a luat naștere poemul.

Vom încerca în rândurile care urmează să expunem un punct de vedere, atât în baza scrierilor care expun figura cavalerului Roland, cât și în baza studiilor exegeților, referitoare la adevărul istoric în cazul poemului Cântecului lui Roland.

Cunoaștem, din tratatele de istorie, dar și din Cronica lui Eginhard că în primăvara anului 778 Carol cel Mare a întreprins o expediție militară în Spania, pentru a veni în ajutorul guvernatorului musulman al Barcelonei ce se afla în luptă cu emirul Cordobei. Împratul a trecut Pirineii în regiunea bască, spun documentele istorice, în fruntea unei părți din armată, restul trupelor france au pornit pe drumul care străbătea partea orientală a munților. Carol a ocupat Pamplona, neputând cuceri Saragossa datorită puternicei ofensive din partea sarazinilor ce se aflau dincolo de zidurile groase ale orașului-cetate. Renunțând la asediu, regele franc va face cale întoarsă cu gândul de a înăbuși o răscoală a saxonilor conduși de Witikind.

La 15 august al aceluiași an, ariergarda franceză va fi surprinsă în trecătorile Pirineilor de către triburile basce (poate în alianță cu maurii sau gasconii) și complet nimicită. Cert este că, după modul de atac al celor care au distrus ariergarda franc, luptătorii erau locuitori ai muntelui, în special după tactica ofensivei, îndepărtându-ne de relatările poemului Chanson de Roland, prin care ni se spune că armata francă ar fi fost distrusă de mauri. Făcând o comparație între cele două armate ajungem la următoarea concluzie: arabii erau oameni de stepă, șesul era spațiul lor preferat, muntele aparținea tacticii de luptă a unui popor locuitor al muntelui, cum erau bascii sau chiar gasconii. O formă asemănătoare de izbândă o vom întâlni și la români, cicnci sute cinzeci și doi de ani mai târziu, la Posada. Valahii, popor al muntelui au zdrobit ușor armata de unguri a lui Robert d`Anjou, urmași ai unui neam de stepă.

Rămâne, totuși, un semn de întrebare. Autorul popular al poemului Chanson de Roland face o eroare fără însă să o conștientizeze: Nu vede loc de-un cot, de-un pumn măcar, nimic, / Făr`un francez ori păgân ne-nsuflețit. Dacă armata lui Carol a fost nimicită în totalitate de către armata atacatoare, despre care nu cunoaștem precis căror luptători aparținea, după cum ne spune însăși cronica lui Eginhard au respins din înaltul muntelui și au împins în vale convoaiele cu bagaje, precum și pe oștenii din ariergardă care acopereau înaintarea grosului oștirii, și iată că, angajându-se în luptă cu ei, îi ucid până la unul, cât și istoricii, care s-au aplecat să cerceteze acest moment al distrugerii ariergardei france, în acea zi fatidică a înfrângerii unei părți din armata regelui Carol, cum de se cunosc atâtea amănunte?

Nici analele carolingiene, nici cronicile arabe nu menționează numele lui Roland printre victime. Totuși, apare un personaj cu acest nume citat printre cavalerii din preajma lui Charlemagne, între anii 772-774. În Vita Karoli Magni, biografie scrisă de secretarul lui Carol cel Mare, în anul 830, cronicarul Eginhard (770-840) descrie faptele cu amănunțime, în măsura în care unele informații ar fi putut ajunge până la el, netrunchiate, reluând și povestiri anterioare. Eginhard precizează că printre cei ce și-au gsit sfârșitul în dezastrul din Pirinei se afla și un conte din Bretania numit Hruodlandus Britanici limitis praefectus: În această luptă au fost uciși Eggihard seneșalul, Anselm comitele palatin și Roland prefectul mărcii britanice, împreună cu mulți alții. Din consemnările secretarului regal nu mai poate exista niciun dubiu că acest tânăr cavaler nu ar fi existat printre vasalii credincioși ai lui Carol cel Mare și nici că el ar putea fi autorul poemului pus în discuție. Se poate ca Eginhard, din motive de el cunoscute, să nu fi dat voit importanță gradului de rudenie al eroului de la Roncevaux, tocmai pentru faptul că tânărul conte era atât de cunoscut la Palat. Însuși titlul nobiliar pe care îl purta Roland ne poate conduce la ideea că acest cavaler îi era foarte apropiat suveranului, dar și faptul că el s-a numărat printre cei care s-au luptat în trecătoarea din munții Pirinei. În cartea sa, scrisă în limba latină, limbă pe care regele o cunoștea foarte bine și o îndrăgea în aceeași măsură, secretarul notează: Iar această faptă n-a putut fi răzbunată pe loc din pricină că vrăjmașii, o dată încheiat atacul, s-au risipit fără urmă, astfel încât nimeni nu putea spune unde ar fi fost de găsit. Evenimentul s-a petrecut la căderea nopții, locul fiindu-le favorabil (atacatorilor armatei france) datorită marii întinderi a codrilor întunecoși, fapt care ar fi putut induce în eroare referitor la realitatea armatei atacatorilor. De ce nu am crede că acei luptători ar fi fost chiar mauri sau gasconi și, dacă toți au fost omorâți pe câmpul de luptă, cine ar mai fi putut spune cu cine s-a luptat ariergarda francă condus de seniorii lui Carol. Istoria a luat informația din documentele vremii, însă declarațiile pot fi atât de subiective ca însuși secretarul imperial, care descrie într-o pagină o luptă în care au murit douzeci de mii de oameni: El douăzeci de mii ne-a dat, oameni vârtoși, / Pe cât știut-a Carol, nu-s între ei fricoși… Evenimentul a avut loc în anul 778, iar tânărul secretar, educat la mănăstirea din Fulda a scris opusculul său în anul 830, la o distanță în timp de 52 de ani, când multe dintre cele știute s-ar fi putut uita. Mulți cercetători sunt înclinați să creadă că prezența în textul lui Eginhard a numelui lui Roland este o dovadă în plus a existenței unei legende de largă circulație, oricum anterioară relatării cronicarului regal. Despre cel care a fost eroul de la Roncevalles, vom vorbi detaliat în capitolul dedicat acestui personaj al poemului Chanson de Roland.

Textele istorice arată că bascii sau gasconii nu au fost pedepsiți, pentru că împăratul nu s-a mai întors din drum. Bătălia care a urmat după moartea lui Roland, dintre armata lui Carol și oștile sarazine nu a avut loc decât în fantezia truverului, care nu a dorit ca încununarea cu lauri a viteazului suveran să rămână știrbită. Cronicile însî vorbesc despre moartea francilor ca un fapt rămas nerăzbunat. Mai mult, deși Carol era obligat, ca suveran, să aducă în țară trupurile vasalilor săi, textele istorice spun că dintre toți nobilii căzuți pe câmpul de luptă de la Roncevaux, numai Eggihard seneșalul ar fi fost îngropat în Franța. Acestea sunt spuse de documente, dar câte din cele ce au fost nu s-au consemnat, de aceea imaginarul a triumfat, lăsând urmașilor să-și imagineze viziunea perfectă a biruinței binelui sau a răului.

Într-un documentat eseu, The Function of General Laws in History, publicat la New York, în anul 1949, C.G. Hempel se apleacă asupra studiului explicației în știința istoriei, recunoscând explicația cauzală ca un concept ce se bazează totdeauna pe subsumarea unui eveniment concret sub o lege generală. În Chanson de Roland, explicația cazului de genul R, numirea lui Ganelon ca mesager al lui Carol cel Mare, într-un loc determinat, Cetatea Saragossa, înaintea grelei lupte de la Roncevalles, se bazează pe indicarea cauzelor: hegemonia imperiului carolingian creștin peste porțiunea de hotar european ocupat, prin forță, de un rege al cărui neam era de o altă credință, considerată inferioară celei creștine, de către autoritatea europeană ce se afla sub conducerea papală, rege denumit în derâdere păgân, care își impusese religia propriului neam, dar și obiceiurile și datinile musulmane sau ale factorilor determinanți ai lui R prin trădarea unui creștin năpădit de ură, pierderea luptei și uciderea armatei regale, în totalitate.

Pentru a înțelege explicația cauzală a lui Hempel vom enumera succesiunile de evenimente aflate în conținutul poemului Cântecul lui Roland: numirea unui reprezentant, care să ducă din partea regelui, în tabăra lui Marsile, mesajul de aservire a acestuia planului de extindere a imperiului, notat E1, propunerea lui Ganelon ca trimis regal, notat E2, planul diabolic de trădare al lui Ganelon, notat E3 … En, nu au făcut altceva decât să cauzeze evenimentul produs, acela de pierdere a unui efectiv de douăzeci de mii de ostași, printre care și cei 12 pairi viteji ai regelui Carol cel Mare. De aici, am putea trage o singură concluzie: o succesiune de evenimente de tipul celor amintite mai sus este însoțită, de regulă, de un eveniment de tipul R.

Apelând la teza lui Hempel, explicația științifică a evenimentului Roncevaux s-ar compune din:

a. o succesiune de constatări care confirmă, în cazul nostru, relatările expuse de creatorul popular, existența evenimentelor E1, E2, E3… En într-un timp și loc determinat, admițând anul 778 și strâmtoarea morții din Pirinei, Roncevalles;

b. un șir de ipoteze universale ce implică:

– tezele cercetătorilor sunt suficient confirmate prin evidența empirică; toate poemele cântecelor de gesta au un conținut incert asupra evenimentelor și chiar a personajelor și avem obligativitatea să încadrăm în timp și spațiu relatările truverilor după toate modalitățile de receptare a adevărului, așa-zis istoric: port, alimente, ținută militară, gastronomie;

– din ambele grupe de teze poate fi dedusă logic propoziția care enunță existența evenimentului R:

Exegeții, care s-au aplecat asupra studiului acestui poem, au ajuns la concluzia că evenimentul produs a avut loc în anul 778, neexistnd îndoială asupra acestui an, și că lupta s-ar fi dat la Roncevaux. Singura inadvertență planează asupra combatanților, sigur se cunoaște că una dintre oști era cea a suveranului franc. În realitate, indiferent de spațiul și de timpul de atac al armatei adverse, pe filologi i-au interesat modalitățile prin care aceste creații literare au reușit să transmită, în timp, trăirile oamenilor ce au existat în perioada aceea incertă de civilizație, care a moștenit o formă de guvernare înaintată a unui imperiu-stat, cum a fost cel Roman.

Poemul modifică faptele pentru posteritate. În varianta lor literară ni se spune cum, după șapte ani de lupte victorioase, Carol cel Mare avea să cucerească aproape întreaga Spanie. Numai cetatea Saragossa va continua să fie în stăpânirea regelui sarazin Marsile. Temându-se că va fi învins până la urmă, acesta îl vestește pe Carol cel Mare că, de se învoiește să plece în Franța, el se va creștina și îi va deveni vasal. Împăratul îl va crede și, la propunerea nepotului său, Roland, regele îl va trimite ca sol în tabăra dușmană pe Ganelon, cumnatul său, tatăl vitreg al eroului principal.

Misiunea este grea și periculoasă. Nu teama îl va face pe Ganelon să-și arate mânia, ci faptul că s-a simțit disprețuit, repudiat față de faptele lui de loialitate pe care le dovedise până atunci față de suveran. Carol a refuzat să pună în pericol viața celor 12 pairi și pe cea a lui Turpin. Cuvintele lui Roland au atârnat greu în balanța deciziei. Oare viața lui Ganelon valora mai puțin, în viziunea lui Carol, decât cea a celorlalți baroni? Ofensa a fost gravă, și, deși acceptă misiunea care i-a fost dată, baronul jură în fața tuturor că se va răzbuna pe Roland, pentru a-și spăla rușinea, după toate legile cavaleriei.

Ajuns la curtea regelui Marsile, după un scurt dialog, la început în contradictoriu, Ganelon se aliază cu acesta și urzesc împreună pieirea lui Roland și a celor doisprezece pairi, cei mai nobili cavaleri ai francilor. Carol pornește spre Franța. Se apropie cuprins de neliniște de porțile Cizei, cu gândul mereu la cei douăzeci de mii de franci conduși de Roland. O uriașă armată sarazină se pregătește de atac. La Roncevaux. Olivier, zărind mulțimea fără de număr a oștirilor păgâne, îl sfătuiește pe Roland să sune din corn și să-l înștiințeze pe împărat. Un sfat neascultat care va duce la distrugerea armatei pe care i-o încredințase pentru luptă suveranul său. Când cade răpus de mauri și când își dă seama, într-un târziu, de decizia necugetată de a-l chema în ajutor pe unchiul său, împăratul Carol, tânărul cavaler, rănit de moarte, va suna din corn. Aflându-se, în momentul hotărârii de a-l înștiința că ariergarda regală a fost zdrobită de către mauri, la hotarul dintre Spania și Franța, Carol se va întoarce cu întreaga sa armată și va schimba soarta bătăliei. Roland a refuzat să sufle în cornul pe care regele i-l dăduse, considerând că gestul său ar fi fost un act de lașitate. Cavalerul va muri având convingerea că la auzul cornului ariergarda condusă de Carol se va întoarce din drumul său și îi va învinge pe dușmani, răzbunând moartea vitejilor franci provocată de trădare.

Împăratul sosește pe câmpul de luptă și pornește în urmărirea păgânilor. Deși Marsile primește ajutorul emirului Baligant, Carol va nimici oștirea sarazinilor.

Dezastrul de la Roncevaux va deveni, în poem, cea mai mare victorie a celui mai mare conducător de oști din lumea feudală europeană. În fapt, Carol cel Mare a purtat multe bătălii pe care le-a câștigat, dar despre niciuna dintre ele nu s-a scris atât de frumos cât s-a putut scrie în poemul Chanson de Roland. Emirul Baligant este ucis chiar de împărat, regele Marsile moare și el, iar regina Bramidona este luată în captivitate. Carol va reveni în Franța. Ganelon va fi judecat la Aix, după legile țării. I se va hotărî, ca oricărui trădător, o moarte crudă și rușinoasă, fiind legat de doi armăsari, care, în goana lor, îi vor sfârteca trupul. Astfel, eroul de la Roncevaux va fi răzbunat a doua oară.

Cea mai veche epopee Moartea lui Roland la Roncevaux franceză este, incontestabil, și capodopera genului. În construcția acestui edificiu literar se detașează net două părți distincte: prima, având ca punct de plecare mânia și trădarea lui Ganelon, încheindu-se cu moartea lui Roland; cea de a doua va relata despre răzbunarea lui Carol cel Mare, respectiv despre înfrângerea sarazinilor și pedepsirea trădătorului. Cele două mari fragmente, în care este descrisă bătălia, sunt precedate de un prolog diplomatic și de un epilog judiciar.

Frumusețea acestei creații literare epice este sporită de intensitatea suflului ei dramatic. Sunt în cauză interese mai presus de cele care ar putea individualiza personajul și anume legăturile feudale destrămate de trădare, pericolul invaziei islamice care se confruntă cu interesele personale.

În Iliada homeriană, de exemplu, punctul de plecare al conflictului îl constituie mânia lui Ahile. Tot astfel, mănia lui Ganelon este cea care declanșează acțiunea propriu-zisă a Cântecului lui Roland. Considerând că a fost jignit și că viața i-a fost pusă în pericol, Ganelon, în furia lui oarbă de răzbunare, își calcă jurământul de credință față de Carol cel Mare, trimițând la moarte sigură ariergarda, floarea cavalerimii france. Pedepsirea celui care a trădat ne apare ca un punct final firesc al poemului. Desigur, dincolo de acest conflict personal se profilează clar contururile lumii care i-a dat naștere.

S-a spus, de către unii critici, că acest poem scris întru preamărirea lui Carol cel Mare păstrează ecourile luptelor duse de creștinătate în vremea primei Cruciade. Nimeni nu ar putea nega observația că autorul poemului nu face numeroase referiri la religia creștină, la divinitate, la îngeri. Scena finală în care îngerul deusian coboară să ridice spre ceruri sufletul viteazului cavaler creștin, Roland, este evidentă și promițătoare atât strânsei legături dintre creștini și puterile angelice, cât și a dorinței acestora de a-și da viața pe câmpul de luptă pentru susținerea noii religii, la care fusese convertită populația continentului european. Europei carolingiene li se opun idolii păgâni, trinitatea mahomedană concepută după modelul creștin, convertirea de bună voie sau silită a sarazinilor. Dar toate aceste elemente, ce se vor definitorii pentru cele două tabere, rămân, totuși, exterioare conflictului ce se desfășoară la un nivel foarte uman.

Există în poem versuri care sintetizează crezul oricărui cavaler. Legătura dintre vasal și suzeran constituie cheia de boltă a lumii feudale. Roland trăiește, luptă și moare ca un vasal credincios. Pentru onoarea seniorului său își îmbărbătează oștile într-o luptă al cărui deznodământ e cunoscut tuturor. Și tot pentru onoarea lui Carol își va da ultima suflare. Această legătură de feudalitate este nedespărțită de legătura de sânge: cinstea sau rușinea sunt împărtășite de tot neamul celui în cauză. Treizeci din rudele lui Ganelon vor trebui să ispășească, alături de el, crima comisă împotriva ordinii feudale.

Legăturii de vasalitate, celei de sânge, li se adaugă o alta, nscută din străfundurile inimii omenești: prietenia. Frăția de arme dintre Olivier și Roland capătă, uneori, nuanțe de o gingășie neașteptată, devenind celebră în tot vestul Europei. Tot ca o reflectare a unei realități, pe cale de a se defini mereu mai pregnant, ne apar și notațiile, fugare, dar pline de căldură, despre France la douce, țara pe care o evocă cu duioșie toți cei ce-și amintesc de pământul strămoșesc. Siluetele fizice și morale, mai ales, ale principalilor eroi ai poemului sunt dăltuite atât de evident și proeminent în pagina albă a scrisului real al vremii care a trecut. Departe de ireal sau simple scheme, personajele poemului au caractere complexe, pline de autenticitate.

Roland devine, pentru posteritate, simbolul virtuților cavalerești ce își îndeplinește, până la moarte, datoria față de suveran și de patrie, față de neamul său, dar tinerețea și dorința de eroizare îl vor împinge la acțiuni necugetate pe care numai moartea, pe câmpul de luptă, le va putea răscumpăra. Lumea medievală judeca, uneori, faptele altfel decât le judecăm noi, astăzi. Valoarea estetică a unui gest conta, adeseori, mai mult decât utilitatea sa. Pentru cei de odinioară, gestul lui Roland, pornit din convingerea sa nezdruncinată în victoria francilor, atinge limitele sublimului. Cioplit în piatră, imortalizat în vitralii de catedrală, figura lui Roland ne va aminti mereu de curajul său fără de margini.

De o inflexibilitate caracteristică unei lumi pline de cruzime, inima lui Roland este înduioșată profund de moartea bunului său prieten Olivier și acceptă căința și umilința în ceasul cel de pe urmă. Roland e brav ne spune poetul, adăugând: Olivier, înțelept. Opoziția bravură – înțelepciune, care constituie o temă epică tradițională, apare limpede, mai ales, în vestita scenă a cornului, care precede bătălia de la Roncevaux. Ea dobândește, în poem, un relief deosebit, dat fiind atașamentul celor doi tovarăși de arme unul pentru celălalt.

Olivier este departe de a fi simpla întruchipare a unei idei. Din clipa în care înțelege că Roland nu poate fi înduplecat, el luptă împotriva sarazinilor ca și cum ar fi sigur de victorie. Olivier este lucid. Cu atât mai valoros îi este eroismul, cu atât mai valoroasă prietenia.

Arhiepiscopul Turpin, un personaj aparte printre acești războinici, este de fapt un preot-soldat care lovește dușmanii cu aceeași convingere cu care îi binecuvântează pe ai săi. Va muri și el, ca un luptător neînvins, ultim tovarăș de arme al lui Roland.

Ganelon, fire contradictorie, nu este un personaj mai puțin caracteristic lumii feudale. Viața îi este supusă acelorași legi ale feudalității ca și viața celorlalți cavaleri. Înfățișarea lui mândră, curajul despre care se vorbește la judecata de la Aix, devin argumente în favoarea sa. Dar încălcarea jurământului de credință față de rege atârnă mai grea în balanța judecății decât toate faptele de arme de dinainte de trădare.

Charlemagne, împăratul cel cu barbă colilie, ce are în poem două sute de ani, este puternic, drept și viteaz. Dar cu toată puterea lui este nevoit să asculte sfatul baronilor, chiar și atunci când nu-i este pe plac. Măreția lui constă nu numai în faptul că intuiește și înțelege lucruri pe care cei din jurul său nu le înțeleg, ci și în umanitatea sa. Carol este frământat de gânduri, se lasă copleșit de durere și de milă. La moartea logodnicei lui, Roland plânge, iar atunci când, în finalul poemului i se vestesc noi lupte pentru apărarea creștintății, plin de tristețe exclamă: Doamne, ce grea mai mi-este viața!. Marele împărat este un om ca toți ceilalți, obosit de numeroasele lupte, dar și de atâtea griji și uneltiri.

Ajungând la ultima pagină a epopeii am putea afirma că autorul acestui poem a fost un poet profesionist de calitate, bun cunoscător al legilor cavalerești și militare, având, totodată, evidente legături cu literatura și înțelepciunea populară. A știut să zugrăvească cu de-amănuntul fazele luptelor dintre cavaleri, izbutind, cu aceeași artă, să evoce strălucirea armelor în razele de soare, sclipirea coifurilor, fulgerarea spadelor, greutatea buzduganelor. Deosebirile dintre cele două tabere vrăjmașe sunt pur exterioare; oastea păgână este organizată, are aceleași arme și luptă după aceleași legi ca și cele creștine. Pentru a ne vorbi de sarazini poetul urmărește să creeze senzația unui exotism pitoresc; inventează nume stranii și peisaje ce par din altă lume (strofele LXIX-LXXVIII), evitând astfel monotonia, defect major al epopeilor eroice, în general.

Remarcabile sunt și versurile în care ne înfățișează cadrul înfricoșător în care se va desfășura tragedia de la Roncevaux, pasul cu munți înalți și văi întunecate, sau mulțimea oștilor păgâne ce acoperă tot ținutul până în depărtare. Marea artă a poetului se vădește și în caracterul lapidar al unor uimitoare cugetări, în capacitatea sa de a caracteriza, în puține cuvinte, trăsăturile esențiale ale unui personaj sau ale unui peisaj.

Figura viteazului cavaler Roland o regăsim în grandiosul poem renascentist Divina Comedie, alături de cea a marelui rege franc, Carol, în cerul al șaselea, al lui Jupiter, unde sufletele fidele jurământului dat în fața bisericii creștine de a lupta împotriva necredincișilor, se văd ca niște lumini ce formează o cruce: Astfel, privirea mea atentă îl urmări pe Carol cel Mare și pe Roland / așa cum ochiul urmează zborul unui șoim.

Așa cum am arătat în prima parte a acestei lucrări, poemul Cântecul lui Roland este compus din 4002 versuri, în marea lor majoritate decasilabice, împărțite în 291 de lese, construite pe 22 de tipuri de asonante.

Cântecul lui Roland marchează, fără îndoială, o culme în domeniul literaturii franceze. Este o epopee care întrunește toate calitățile pe care trebuie să le aibă acest gen literar. Poemul a fost comparat cu o bazilică romanică, durabilă, riguroasă și grandioasă. Silueta acestei creații literare epice nu exclude o eleganță sobră care impresionează prin echilibrul proporțiilor, prin simplitate; poate, mai ales, prin senzația pe care ți-o comunică, dinuirea peste veacuri. Sunt prezente în poem trei efecte poetice, care prezintă starea de fapt a dezarmării războinicului de toată duritatea crudei lupte, o erupție de uman în versuri impregnate de emotivitate: Să nu fim pomeniți în cântece de rău (versul 1014), E-atâta jale-n lume fiindcă-a murit Roland, (versul 1437), Lăsați să zacă morții așa cum au căzut (versul 2435).

După Bédier, poemele epice s-au născut pe drumul pelerinajelor, în urma colaborării dintre călugării păstrători ai unor legende de circulație locală și jonglerii atrași pe lângă sanctuare de mulțimea pelerinilor care preluau subiectele. Legenda faptelor de vitejie ale regelui Carol și ale cavalerilor acestuia, Roland și Olivier, a fost preluată, spune Bédier, de un autor, mai mult sau mai puțin talentat, care i-a dat structura de epopee.

Caracterul popular este vizibil în Cântecul lui Roland însă intriga ține mai mult de folclor decât de istorie, prin teme abordate: ura dintre fiul vitreg și tată, invidia, trădarea, iubirea pătimașă etc. Dar jonglerii, cântăreți rătăcitori, puțin cunoscători ai adevăratei istorii a vieții unor viteji, creau și apoi cântau epopeile în versuri. Ei puteau fi considerați un fel de cronicari ambulanți, apăruți în secolul al X-lea în Franța, la început ca amatori, apoi ca maeștrii profesioniști, cântăreți care adunau fragmente de fapte, figuri de cavaleri într-o compoziție amplă și unitară, variind ca Roland învestit cavaler dimensiune între o mie și douăzeci de mii de versuri, așa cum se observă și în aceste structuri poetice ce au ajuns până la noi și la care apar, la intervale de timp, modificări a datelor reale, adăugându-se evenimente istorice ocazionale.

Cunoaștem acum, după ani de cercetări și studiu al acestor creații literare populare, recitate de jongleri cu acompaniamente instrumentale în târguri, la castelele senioriale, la petreceri, în pelerinaje, că la originea lor au stat acele cântece scurte, contemporane evenimentelor tratate, numite cantilene. Inițial, în aceste lucrări găsim spontaneitatea creației populare, iar apoi munca de compilare a cântăreților, muncă ce dădea unitatea estetică de ansamblu poemului, exaltând în același timp virtuțile cavalerești pe placul războinicilor feudali.

Dacă ținem cont de faptul că în vinele lui Carol cel Mare curgea sânge saxon și că postamentul imperiului carolingian era de sorginte germană, am putea concluziona că Franța, a cărei evoluție istorică a fost foarte frământată, nu dispunea la vremea aceea de o substanță epic atât de veche ca în literatura orală a germanilor, ea putându-și regăsi trecutul cel mai îndepărtat abia în perioada carolingiană.

Figura lui Carol cel Mare și figurile nobililor săi, împreună cu faptele lor de arme, au obiectul inspirativ al celor care structurat materialul epic al unuia dintre cele mai reprezentative cântece de vitejie europene, Cântecul lui Roland. Deși evenimentele sunt confuze în aceste poeme medievale, rămnâe, totuși, baza istorică, vitejia lui Carol ca un părinte al Europei, parțial unite.

Autoritatea politică a regelui erou, forța sa fizică, inteligența și calitățile sale organizatorice i-au creat o aureolă care, în imaginația contemporanilor, a dat naștere multor legende. Legendele au servit ca teme pentru scurte cântece de război, recitate, poate, de unii dintre vasali chiar în marșurile forțate de pe câmpul de luptă. Celebrând evenimentele de la sfârșitul secolului al VIII-lea, cântecele despre Roland sunt răspândite încă din secolul al IX-lea pe tot cuprinsul nordic al Europei, pentru ca în secolul al Xl-lea să fie prelucrate și transformate sub aspectul care ni s-a păstrat până în zilele noastre. Poemul de 4002 de versuri a avut la început un caracter general războinic și cavaleresc. Ulterior, în urma încordării luptei dintre creștini și lumea musulmană s-a accentuat tot mai mult nuanța religioasă a evenimentelor.

Episodul istoric, autentic, al luptei lui Carol cel Mare și înfrngerea armatei lui Roland în trecătorile Pirineilor au servit doar ca punct de plecare și ca pretext pentru crearea unei legende despre o luptă aprigă între francezi și sarazini. În realitate, devierile de la datele istorice sunt foarte multe: în trecătorile Pirineilor, francezii au fost atacați de un trib de basci, spun documentele istorice, nu de sarazini, cu care francezii intraseră deja în conflict, la data elaborării poemului. În cronică, numele lui Roland ocupă locul al treilea în nominalizarea vitejilor căzuți pe câmpul de luptă, iar în poem el devine eroul principal, dar și nepotul lui Carol.

Înfrângerea francezilor se datorează unei greșeli strategice, nu trădării lui Ganelon, care putea fi ignorată decă măsurile de precauție ale comandanților erau sporite. Mai apar modificări, în raport cu adevărul istoric, privind moravurile, costumele, datele geografice etc.

Disecând momentele acțiunii poemului Chanson de Roland, constatăm că la baza expunerii acestuia stau patru principii fundamentale bine definite în conceptul fidelității față de suveran:

1. Primul ar fi cel al devotamentului necondiționat al vasalilor față de suveran. În condițiile acelui regim feudal bazat pe obligațiile reciproce dintre vasali și suveran, credința față de acesta era cea mai importantă virtute a vasalului: Carol cel Mare-acestea prin mine-a poruncit: / Ca legea creștinească de-acum să păzești / Și Spania jumătate în feudă să primești. / De învoiala asta nu vrei a o primi, / O vei plăti-o scump: prins și legat vei fi; / La scaunul din Ais pe dată vei fi dus, / Cu dreaptă judecată vei fi apoi răpus; / De moarte rușinoasă acolo vei muri. Mesajul suveranului este transmis întocmai de către nobilul senior Ganelon unuia dintre temuții regi sarazini, care nu se sfiau să ucidă pe loc pe toți aceia care îl amenințau: La vorbele acestea, Marsilie tresări. / În mân-avea o dardă cu vrful aurit; / Pe sol vru să-l izbească, dar fu la timp oprit (citat din poem). Cu toate că solul cunoștea ieșirile nechibzuite ale regelui Marsile, datorită legământului de vasalitate care prevedea devotament față de suveran, contele emisar își va pune viața în pericol comunicând vrerile regelui Carol.

2. Al doilea concept ar putea fi referitor la lupta religioasă dusă împotriva dușmanilor creștinătății, idee întreținută de autoritara forță a lumii feudale, biserica, mai ales că, la data primei redactări a poemului era vie propaganda în favoarea primei cruciade: Tăișul ei cu totul vedea-veți sângerat, / Păgânii spre pieire aici s-au adunat, / Vă spun, din ei nu moare unul de moarte bună (citat din poem).

3. Al treilea ar putea fi dragostea față de țară, care îl animă pe erou, îi determină actele de vitejie, îndatoririle cavalerești și permanentul gând ce îl duce la dulcea Franță: Zice Roland: Cu-atâta e focul meu mai mare, / Păzească Dumnezeu și îngerii păzească / Ca pentru mine Franța cinstea să-și veștejească!.

4. Al patrulea concept ar fi acela al prieteniei devotate, actul cavaleresc al sacrificiului în numele respectului jurământului nescris: Vede Roland că luptă cumplită se va da; / Ca leul și ca tigrul se face mai turbat. / Pe franci, pe Olivier, aproape i-a chemat: / Sire și scump prieten, vorbe mari să lăsăm, / Cu francii ce-mpăratul ni i-a lăsat să stăm…

În poem, elementele religioase au avut un rol important, mai ales în urma inserărilor de cuvinte neexplicate, idei impuse cântăreților ambulanți de către clerici. Dumnezeu și îngerii luau adesea parte la evenimentele povestite. Eroii poemului se detașează net, în primul rând Carol cel Mare, deși este interesant să remarcăm felul contradictoriu în care apare figura sa în diferite cântece de vitejie. Uneori este prezentat ca un nobil suveran, venerat de toți și această ipostază este predominantă în Cântecul lui Roland. În alte cântece însă prezentarea lui, ca un bătrân lacom și servil scoate în evidență concepția antimonarhică a unora dintre baronii regelui.

În Cântecul lui Roland, Carol apare ca un erou epic, luptător curajos, apărător al creștinismului, înțelept, bun și nobil. Roland are toate calitățile clasice cu care este investit cavalerul viteaz din epoca vasalității. Chiar Ganelon este prezentat în lumina acestei concepții, căci el nu este un trădător de rând, nicidecum al regelui, ci este împins de sentimentul de răzbunare, acceptat și chiar impus de codul cavaleriei, deși aici se exercită în detrimentul intereselor țării sale. Semnificativă este figura arhiepiscopului Turpin, în același timp mare proprietar feudal și cavaler războinic. Un personaj nevăzut, dar mereu prezent este douce France (dulcea Franță) care reprezintă imaginea patriei. În Cântecul lui Roland sunt omise intenționat părțile negre ale vieții omului de rând medieval, redându-se în schimb numai liniile unei poezii populare și ale unor evenimente idealizate.

Cel mai cunoscut poem din Evul Mediu al literaturii franceze are calități artistice specifice. El începe cu o introducere liniștită, calmă și maiestuoasă, care va rămâne pe tot parcursul poemului. Totuși, tonul nu este monoton.

Tema poemului determină acea caracteristică asprime a genului epic. Asprimea se manifestă atât în schițarea rigidă și puternică a caracterelor, cât și în descrierea naturii. Peisajul sever și măreț nu-1 reține prea mult pe autor; asprimea expresiei ce traduce însăși brutalitatea caracterului războinicilor feudali, se arată în imagini dure. Proprii însă poeziei populare sunt procedeele simplității epice, precum naturalețea povestirii, sau strofele monorime. Notele caracteristice ale acestei poezii trubadurești sunt: sentimentul formei frumoase, tendința de a înfrumuseța viața, generozitatea, curtoazia. Unitatea întregului este întărită de numeroase paralelisme, contraste și ecouri. Anumite pasaje prea sobre posedă totuși o mare intensitate dramatică și, tocmai de aceea, au rămas celebre (exemplificând moartea frumoasei Aude sau cea a lui Roland).

Ca toate cântecele consacrate faptelor de vitejie, Cântecul lui Roland are un important conținut ideologic, dar în același timp este o descriere sugestivă a tensiunilor interne ale societății feudale (între vasali și suverani, între ambiția personală și devotament), și o dramă umană, în ciuda caracterului puțin stilizat al personajelor, subtilitatea caracterelor explică și implică derularea inevitabilă a evenimentelor.

Roland reprezintă, în mod simbolic, în întreaga Germanie, mai precis în întregul fost Imperiu Roman de națiune germană, acele libertăți cetățenești europene câștigate de orașele din Evul Mediu, pentru că el a fost cel care, luptând cu oamenii lui din Bretania în oastea lui Carol cel Mare, a primit ca recompensă libertăți cetățenești pentru orașele și domeniile sale, fără servituți în fața bisericii (servituți frecvente în acea perioadă a Evului Mediu timpuriu european).

23. Gaydon este un poem care, după filologul Jean Subrenat, ar fi fost compus între anii 1230 sau 1234. Nesiguranța compoziției poate fi dată și de evenimentele ce formează axul central al narațiunii și a lipsei documentelor istorice în ceea ce privește adevărul celor întâmplate.

În ediția lui F. Guessard și S. Luce, apărută la Paris (Vieweg), în anul 1862, se povestesc întâmplări, ce urmează momentului unde se oprește acțiunea poemului Chanson de Roland. Drama morții cavalerilor îl va mișca foarte mult pe Carol cel Mare, dar lacrimile lui vor curge îndeosebi pentru nepotul său, Roland. Condamnarea la moarte a soțului surorii sale va fi una dintre supremele obligații pentru liniștirea sufletelor vitejilor franci trădați. Trădarea lui Ganelon va fi dezvluită de către Thierry d'Anjou, un personaj a cărui participare la acțiunea acestui poem va încheia un mare conflict.

Cântecul lui Roland lasă să cadă cortina peste lupta sângeroasă pe care o va purta cu sarazinii Carol cel Mare și, de asemenea, rezolvarea unor probleme politice interne, care au dus la uciderea celor douăzeci de mii de războinici, împreună cu cei doisprezece pairi, pe câmpul de luptă de la Roncevalles.

Să urmărim trăsăturile de caracter ale unuia dintre importanții seniori ai suveranului franc; datorită ferocității, pe care de multe ori o manifesta în luarea unor decizii, îi determina pe mulți dintre vasali să-l trădeze. Nu era de așteptat trădarea din partea celui care îi era cumnat. Acest eveniment face să credem, încă odată, că incestul relatat în poemul Orlandino sau Rolandin poate să fie adevărat. Acest poem, creat departe de curtea imperială a temutului suveran, descrie copilăria lui Roland, alta de cum se cunoștea în varianta franceză. În manuscrisele italienești, scandinave și provensale se citează: De ce fut le pêché quant engendra Roland / En sa sereur Germaine, variantele 21707-21708, citate de Keller. Mărturisirea aceasta o vom sublinia și cu ocazia studierii altor poeme, cu interpretări asupra trăirilor celor două personaje, dar și a celor care participă alături de ei la diferite evenimente descrise de autori. Din comportamentul supușilor suveranului franc, în care apare contele Roland, participând la diverse acțiuni, înțelegem că toți seniorii lui Carol cunoșteau adevărata paternitate a tânărului cavaler.

Thierry d'Anjou va fi cel desemnat să se dueleze, urmare demascării, de către acesta, a marii trădări, cu condamnatul la moarte Ganelon, gest prin care se va demonstra culpabilitatea nedemnului vasal. Subiectul poemului devine dramatic în momentul în care părinții lui Ganelon vor căuta să incrimineze poziția viteazului Thierry, spunând împăratului că el este de fapt uneltitorul și cel care a hotărât să-l omoare pe Carol. Dilema va fi atât de mare încât suveranul, pentru un moment, va crede spusele socrilor surorii lui, însă va hotărî ca soarta lor să fie decisă de duelul propus. Din nou se subliniază, de către un autor anonim, poetul popular, instabilitatea hotărârilor suveranului franc, dovedindu-se incertitudinile deciziilor luate și, ca atare, multele greșeli în guvernare. Aceste porniri, inflexiuni decizionale, l-au făcut să-și distrugă atâtea căsnicii, care stau mărturie slăbiciunii influențelor acelora care, în realitate îl manipulau pentru propriile lor interese. Printre aceștia se află și mama lui, care îi va hotărî căsătoria cu fiica lui Desiderius, regele lombarzilor. După niciun an căsătoria va fi desfăcută fără să se cunoască motivele, iar fosta soție alungată de la palat.

Puțin cunoscut, acest poem, publicat în anul 1862, este o nouă versiune a manuscrisului francez 860 aflat în Biblioteca Națională Franceză, interesant prin calitatea codicologică, corelată subiectului Cântecului lui Roland care, în secolul al XIII-lea, va fi îmbogățit prin influența lucrării Chronique du Pseudo-Turpin. Ediția acestei publicații va fi însoțită de o prezentare științifică, cu o traducere în limba franceză modernă, variante ale unui alt manuscris, descoperit și datat din secolul al treisprezecelea, cu numeroase documente și note explicative, cu index motivat.

24. Anseïs de Carthage este un poem ce continuă, imaginar, firul evenimentelor din Cântecul lui Roland, descrie o altă mare bătălie pentru Spania, în care regele Marsile este ucis.

Se presupune, de către eruditul filolog Paul Meyer, că această narațiune ar fi fost compusă în jurul anului 1200, dar incertitudini apar apar datorită faptului că, după Levy, poemul ar fi fost creat la începutul secolului al XIII-lea, afirmare contrazisă de Demaison care dă ca dată de compoziție, primul sfert al secolului al XIII-lea. Manuscrisul conține 12.000 de versuri și se află depozitat la Sectorul de documente rare ale Arsenalului din Franța.

În anul 1938, lucrarea Anseïs de Carthage va fi tradusă în limba franceză literară de filologul Claudius La Roussarie și publicată la Paris de Societatea Franceză a Editurilor Literare și Tehnice.

Subiectul acestui poem este gândit ca o răzbunare a marelui suveran franc împotriva acelora care au produs dezastrul armatei sale la Roncesvalles. Anunțându-și familia că se va reîntoarce în Franța în preajma sărbătorilor de iarnă, Carol, după uciderea regelui maur, îl numește ca rege al Spaniei pe tânărul cavaler Anseïs, fiul lui Rispeu din Bretania, un creștin devotat, și îi spune că atunci când va avea nevoie de ajutorul său să îl anunțe. Carol se va ține de cuvânt și-l va ajuta cu oaste ori de câte ori regele Spaniei creștine i-o va cere, ca vasal credincios al său. Moartea tatălui tânărului cavaler, ridicat la nobilul titlu de baron, fusese răzbunată. Suveranul franc va așeza pe capul lui Anseïs coroana Spaniei, dar și a Cartaginei înmânându-i, totodată, sabia de vasal creștin. Având în vedere tinerețea eroului, regele îl va lăsa ca om de încredere și consilier al noului rege pe unul dintre bravii lui seniori, nobilul Ysora, însoțit de fiica sa, Letis.

Poemul prezintă, în continuare, o dramă a unei iubiri ascunse pe care fiica seniorului franc o va purta tânărului rege Anseïs, ce își va stabili capitala regatului său la Morligane. Fiica lui Ysora, îndrgostită nespus de mult de proaspătul rege al Spaniei, încalcă sfaturile tatălui său, care refuză gândul ca cei doi tineri să se îndrăgostească. Anseïs este sfătuit, pentru binele regatului și liniștea supușilor lui, să o ia de soție frumoasa Gaudi, fiica regelui maur Marsilio, care locuia într-o cetate, dincolo de mare. Tânărul rege și vasal al lui Carol acceptă căsătoria cu fiica suveranului maur și dă ca misiune lui Ysora să pornească spre țara lui Marsilio să-i ceară pentru el mâna fiicei lui.

Înainte de a porni la drum el își încredințează fiica tânărului său stăpân cerându-i să nu cuteze să îl dezonoreze pe toată perioada cât el duce solia către tânăra prințesă maură, care se dorește să-i fie soție; în caz contrar el va înceta să-i mai fie loial, cedând chiar credinței de creștin în favoarea celei musulmane. Tentației de a se iubi nu-i vor rezista cei doi îndrăgostiți, nesocotind astfel sfatul și rugămintea lui Ysora.

Însoțit de Raimon de Navarra, Ysora obține încrederea fetei lui Marsilio și acceptul ei de a deveni soția lui Anseïs de Carthage, iar ca suverană a Spaniei să primească botezul creștin și să își renege zeii străbuni. Trimisul regelui va afla că mâna tinerei prințese fusese anterior promisă unui alt rege, de aceeași credință păgână, pe nume Agolant, pe care îl învinsese într-o luptă Raimon de Navarra. Întors în Spania, Ysora îi va aduce lui Anseïs răspunsul afirmativ al tinerei Gaudi, acceptarea acesteia de a se căsători cu el și de a renunța la religia ei pentru a se boteza. Mâhnit de vestea pe care o va primi că fiica lui și regele i-au nesocotit sfatul, Ysora va critica actul necugetat al tinerilor și, aparent, lasă să se creadă că a iertat totul însă pornește înainte să pregătească întâlnirea viitorilor soți, la curtea lui Marsilio. Ajuns acolo, tulburat de nesocotirea dorinței lui, va nega credința în Iisus Hristos acceptând religia musulmană, intrigând pe regele maur împotriva creștinilor și reușind să pornească un conflict armat. Renegat de creștini, Ysora va porni un atac în fruntea trupelor păgâne, care ajung la țărmul mării ce scălda teritoriile Spaniei, cu gândul de a o invada și a-l pedepsi prin moarte pentru fapta lui pe rege. Anseïs, găsit nepregătit de luptă, va fi obligat să fugă din fața inamicului. În lupta care se va da între vitejii creștini și musulmanii atacatori, tânăra prințesă Gaudi, care îl însoțea pe tatăl ei în expediție, trimite mesaje de dragoste ctre Anseïs, promițându-i încrederea și dorința de a-i fi soție. Fata va fi capturată și creștinată prin căsătoria cu regele Anseïs. Războiul va duce la foamete și disperare. În aceste condiții Anseïs îl va înștiința pe Carol cel Mare și îi va cere ajutorul. În ciuda bolii care îl mobilizase pe împărat la pat și a vârstei sale înaintate, suveranul va organiza o expediție nouă în Spania, salvându-l pe Anseïs. Împăratul Carol reușește să impună din nou stăpânirea creștinilor în întreaga țară. Marsilio și Ysora vor fi luați prizonieri; pe regele maur îl va spânzura, iar pe fostul său cavaler îl va aduce în Franța pentru a-l recreștina. Refuzând botezul, Ysora va fi decapitat la Laon. Anseïs este repus în drepturile sale, fiind așezat din nou pe tronul Spaniei.

25. Chanson des Saisnes este un poem al gestelor care se crede că ar fi fost compus, după cercetările filologului R. Levy, în anul 1196, văzând pentru prima oară lumina tiparului în anul 1839, în ediția F. Michel. Prin subiectul său acest poem nu aparține niciunui ciclu, evenimentele descrise neavând în comun nimic cu personajele marilor narațiuni în versuri care au format ciclurile.

26. Macaire aparține gruprilor narative din La geste Francor. Poem compus, după unii cercetători spre sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul celui de-al XIII-lea. Eruditul cercetător al poemelor medievale france, filologul Levy, menționa că această creație literară, după studiul lexical, dar și al mutațiilor din conținutul evenimentelor, ar fi fost creat la jumătatea secolului al XIII-lea. Anul 1866 va aduce în librăriile Parisului, o ediție François Guessard a manuscrisului, purtând semnificativ titlul: Macaire, chanson de geste publiée d'après le manuscrit unique de Venise. Ediția are o contribuție eseistică în care se face un scurt istoric și sublinierea că poemul este compus din 3567 de versuri monorime, decasilabice.

27. Huon de Bordeaux, poem epic compus în secolul al XIII-lea, cuprinde 10553 de versuri decasilabice grupate în 91 de lese asonante. Datele privind crearea acestei compoziții variază pentru că, unii exegeți consideră că această creație literară populară ar fi apărut între anii 1216-1268, suferind în cursul a cincizeci de ani multe adăugiri în conținut, prin compararea celor 3 manuscrise descoperite și studiate.

Poemul este o minunată poveste de dragoste dintre cavalerul Huon de Bordeaux și preafrumoasa Esclarmonde, care în cele din urmă îi va deveni soție. După o crimă involuntară a tânărului cavaler asupra prințului moștenitor, Charlot, la un joc de șah, împăratul Carol cel Mare, mâhnit, îi va da o amânare de la pedeapsa cu moartea, cu condiția să îndeplinească o serie de sarcini aparent imposibil de realizat:

– tânărul Huon să pornească către Babilon, în țara regelui Amir, cel mai puternic și viteaz rege arab, să îl ucidă și să-i aducă suveranului franc o mână de păr (versul din poem) din capul lui Amir și dinții maurului;

– să o sărute de trei ori pe fiica lui Amir, pe nume Esclarmonde.

Toate aceste încercări ale lui Huon, specifice basmelor populare, se vor realiza, în cele din urmă, cu ajutorul regelui zânelor, Oberon. O lume a fabulosului în care faptele reale, neputincioase să produc senzații și plăceri auditive sporite, se împletesc cu cele ireale, ale unei lumi în stare de rezolvare a oricăror acțiuni.

Citind vechea narațiune franceză în versuri, al lui Oberon, vom observa că poemul Huon de Bordeaux prezintă puternice asemănări nu doar cu opera epică a lui Wolfram, ci și cu legendele germane ale lui Orint și Wolfdietrich, în care tânăra prințesă a Babilonului era chiar soția eroului povestirii. În lupta cu fratele rebel, Huon va promite regelui zânelor că se va întoarce la castelul acestuia din Monmur, după trei ani.

După trecerea celor trei ani, Huon și Esclarmonde se vor îmbarca pe o galeră și, rugându-se lui Dumnezeu să-i ocrotească, vor porni spre castelul lui Oberon din Monmur. Drumul lor va fi plin de peripeții și mari încercări. Un poem în care fantasticul creează o umbră în real, irealizabilul devine realizabil cu ajutorul puterilor fabuloase ale unui personaj care este Oberon. El stăpânește o lume neînțeleasă de omul muritor, eroul intrând în contact cu entități care îi deschid porți spre necunoscut. Toate acțiunile întreprinse vor avea o rezolvare posibilă. Constatăm că autorul este conștient de faptul că multe dintre încercările viteazului cavaler Huon sunt greu de realizat sau chiar imposibil de a fi duse la bun sfârșit, de aceea poetul apelează la elemente supranaturale pentru ca toate aceste încercări, trepte majore de inițiere, să fie trecute cu succes.

Acțiunea poemului a cunoscut un mare succes în rândul creatorilor, pentru că subiectul narațiunii a fost preluat și prelucrat n lucrări ca:

– Roman d'Aubron. Multe dintre poemele create ulterior evenimentelor adevărate, nu fac altceva decât o legătură a faptelor. Inteligența și priceperea truverilor i-au dus până acolo încât au creat lucrări epice, în versuri, tocmai pentru a nu lăsa goluri de evenimente în cursul acțiunilor. Doreau o continuare, un flux de fapte pe care le-au aflat în desele deplasări prin marile orașe, dar le-au cules, mai ales, de la jonglerii voiajori, ale căror frânturi de povestiri le-au amplificat cu talentul lor creativ. Singura versiune a acestui prolog romantic aparține secolului al XIV-lea și este scrisă sub forma unei povestiri de dragoste, separată de Auberon. Nicio versiune în proză nu există, în afara celei în versuri al cărui autor nu se cunoaște.

– Huon Roi de Feerie (Huon rege al strălucirii)

– Chanson d'Esclarmonde (Cântecul Strălucirii). Numele acestui personaj poate fi tradus din limba occitană prin Lumina lumii.

– Chanson de Clarisse et Florent

– Chanson d'Yde et d'Olive

– Chanson de Godin este singurul manuscris al acestei creații literare populare, cu conținut romantic, datează cu o versiune din secolul al XIII-lea, povestire continuată cu adăugiri în secolul al XIV-lea.

– Roman de Croissant este o lucrare ce poate fi considerată un prolog al tuturor încercărilor epice enumerate mai sus. Manuscrisul din Torino conține un rezumat plin de romantism, intitulat Les Lorrains, în șaptesprezece versuri, versiune a unei povestiri despre exilul lui Huon, la palatul împăratului, pentru uciderea unor curteni. într-o versiune în proză această lucrare o vom întâlni și în ediția lui Michel Le Noir din anul 1513, cea mai veche ediție existentă de până acum. Lucrarea va fi retipărită de 10 ori în secolul al XVII-lea, de 8 ori în secolul al XVIII-lea și de 4 ori în secolul al XIX-lea, ultima dată va apărea într-o frumoasă ediție ilustrată, adaptată în franceza modernă de către eruditul filolog francez Gaston Paris.

Povestea de dragoste a lui Huon va fi tradusă în limba engleză, în anul 1540, de către lordul John Bourchier Berners și va avea un mare succes în rândul cititorilor din Anglia. Marele dramaturg englez, William Shakespeare, se va inspira din subiectul acestei lucrări, compunând piesa Visul unei nopți de vară.

Charlot, din poveste, a fost identificat de filologul Auguste Longnon, în eseul publicat în revista Romania, volumul VIII, cu Charles L'Enfant, unul dintre fiii lui Carol cel Mare și Ermentrude, care a murit în anul 866 ca urmare a rănilor provocate de un anumit Aubouin.

Studiind conținutul acestui poem vom observa că fratele lui de Huon poate fi identificat cu Seguin, fost conte de Bordeaux în timpul lui Ludovic cel Pios care, șase ani mai târziu, în anul 839, va muri în lupta dusă împotriva normanzilor.

28. Couronnement de Louis, poem popular ce datează de pe la jumătatea secolului al XII-lea (1130-1140), al cărui manuscris se află înregistrat, sub numerele 24369-24370 la Biblioteca Națională Franceză. Supranumit și Louis le Débonnaire (Ludovic cel Pios sau Blajin), datorită aplecării sale puternice spre religia creștină, personajul lucrării este fiul lui Carol cel Mare, încoronat din anul 781 ca rege al Aquitaniei, odată cu fratele său mai mic, Pépin, rege al longobarzilor. Încoronarea fiului său, la vârsta de 15 ani, va avea loc în prezența regelui Carol și a papei Adrian I, act prin care suveranul își va dovedi public atotputernicia. Nouă manuscrise, majoritatea datând din secolul al XIII-lea prezintă o perioadă tumultuoaă din istoria Franței. Poemul conține de fapt, o parte importantă din ceea ce este cuprinsă în ciclul William d`Orange, fiind cel mai vechi și, prin urmare, cel care va pune bazele întregului gen chanson de geste. Lucrarea prezintă povestea lui Încoronarea lui Ludovic cel Pios William, care ia apărarea familiei sale în fața lui Louis, fiul lui Carol cel Mare, cu care tânărul conte copilărise și care îi era și văr. El va trece în revistî, și-i va aminti suveranului faptele sale eroice în lupta cu sarazinii. Traducerea poemului urmează îndeaproape originalul din franceza veche, aderând la metrica folosită a originalului, astfel încât, muzicalitatea din versul original poate fi urmărită și în limba engleză. Această traducere include, de asemenea, repetițiile în poezie, subliniindu-se oralitatea puternică a poemului, caracterul lui popular.

29. Hugues Capet, poem al cărui manuscris, cu număr 3145 (186 B. F.), se află înregistrat la Biblioteca Arsenalului din Paris, conține 6360 de versuri structurate pe 160 de lese. Referitor la data când această lucrare a fost compusă au existat două păreri, care, de altfel, au pus în discuție o diferență minimă de doi ani. Robert Bossuat, de exemplu, este de părere, în urma cercetărilor lingvistice efectuate, că poemul ar fi fost compus în anul 1358, iar Nolle Laborderie, aproximativ anul 1360, scris în dialectul de nord, nord-est.

Această creație literară medievală va vedea lumina tiparului, pentru prima dată, în anul 1864, sub îngrijirea marchizului de La Grange, la Paris. În anul 1997 Nolle Laborderie îl va publica la renumita editură pariziană Champion. Interesul pentru această narațiune în versuri determină tot mai mulți critici literari să se aplece insistent asupra studiului filologic amănunțit.

B. Ciclul baronului Guillaume d'Orange. Fiul contelui franc Theodoric (730-804), baronul Guillaume d'Orange, ne aduce din nou în memorie figura lui Carol cel Mare, precum și campaniile sale militare îndreptate, mai ales, împotriva sarazinilor, care începuseră să amenințe tot mai mult Galia de sud.

Guillaume d'Orange, conte de Gellone, iar din anul 790 conte de Toulouse, a fost unul dintre cei mai fideli vasali și unul dintre marii războinici, pe care s-au bizuit atât marele suveran franc Carol cel Mare, cât și fiul său, regele Ludovic cel Pios. Născut în anul 776 la Languedoc, în Franța, moare Manuscrisul poemului Guillaume au Court Ne în anul 812 la Gellone, Hérault. S-a căsătorit cu Guibour von Homback și a avut o fată pe nume Bertha, contesă de Toulouse.

Eroul ciclului era recunoscut și cântat de trubaduri și sub numele de Guillaume Fierabrace (Guillaume Brațul de Fier), Saint Guillaume de Gellone (Sfântul Guillaume din Gelonne), dar și cu supranumele de Marchizul cârn, fiind totodată și personajul central în ciclul La geste de Garin de Monglane.

Chiar dacă se mai găsesc și alte șase manuscrise ale ciclului la Paris, Londra și Milano, conținutul celor 24 de poezii nu a fost grav afectat prin copiere. Puține adaosuri, ale celor care au compilat ciclul, se găsesc în interiorul acelor creații populare și, toate, ca niște mici informări asupra vieții protagoniștilor, considerate de copiatori ca omisiuni, adăugiri ce s-au dorit să fie cunoscute de generațiile următoare despre viața vitejilor cavaleri francezi.

Există, de asemenea, manuscrise legate, dedicate vitejilor Aimeri de Narbonne, Girart de Vienne, Guillaume tatăl și bunicul. Întâlnim modificări de conținut în poemele Le Charroi de Nîmes și La Prise d'Orange, manuscrise ce fac parte din fondul de carte 1448 al Bibliotecii Naționale Franceze. Adausurile din textele acestor creații populare au constituit subiect de dispută dintre neotradiționaliști, care considerau că manuscrisul este o transcriere a unui jongler foarte bine instruit, și individualiști, pentru care lucrarea constituia o copie a acțiunii poemelor create din memorie.

Mediatorul dintre acțiunea poemelor din Ciclul baronului Guillaume d'Orange și evenimentul central al acestor creații literare populare îl constituie subiectul comun furnizat de poemul Chanson de Guillaume. Cântecul prin care care se evocă eroismul lui Guillaume combină fragmente din textele ciclice ale lucrărilor Aliscans și La Prise d'Orange, cu toate că în a doua jumătate a secolului al XII-lea a fost elaborat poemul Le Charroi de Nîmes, compus spre a oferi un prolog pentru La Prise d'Orange (1125). Dacă am judeca după acțiunile pe care poetul popular le tratează în conținutul poemului sau poemelor compilate, datând din anii 1150 sau 1160, ne-ar ajuta să facem legătura cu lucrarea La Dame de Saint-Gilles, un episod care justifică cruciada lui Guillaume dusă în sudul Franței.

Putem trage concluzia că jonglerii, purtătorii vii ai faptelor de vitejie, de noblețe, revoltă, gentilețe, oglindite în aceste documente biografice în versuri, au dorit crearea unui nou ciclu și considerate încercări sporadice, pentru că acțiunea tratată episodic de către aceștia o regăsim și în poemul La Prise d'Orange. Un exemplu grăitor ar fi studierea formei finale a poemului Les Enfances Guillaume, datat ca apariție între anii 1190-1200, în care sunt tratate evenimente foarte bine cunoscute din tinerețea eroului, preluate de către unii jongleri cu scopul de a compune un nou ciclu despre viața agitată, plin de fapte de eroism ale cavalerului Guillaume.

Cu excepția poemului Le Couronnement de Louis, toate celelalte creații literare ale ciclului dezvăluie o influență puternică a poveștilor de dragoste, ducându-ne cu gândul la perioada târzie când au fost create, și a faptului că evenimentele se petrecuseră cu mult înainte de evocarea scrisă a acestora, când deja apăruseră romanele de curte, cu acea tendință spre comedie pe care o observăm în referirile făcute la adresa eroului Guillaume cu trăsături de caracter robuste, influențate de creația folclorică precum și prin apariția personajului gigant-comic, Rainouart, și a precocității nepotului său, Gui.

Unitatea ciclului este asigurată de neobosita energie, încununată cu faptele de vitejie ale lui Guillaume, precum de loialitatea demnă a întregii sale familii față de suveran. La revolta sa față de lipsa de prețuire de care dă dovadă fiul lui Carol cel Mare, ajuns rege, care îi era și nepot, se adaugă prietenia lui Narbonnais care se sprijină în fața nerecunoștinței imperiale. Este demn de remarcat faptul că femeile din ciclu, mai ales soția lui Guillaume, Guibourc (numele de botez a lui Orable, regina sarazinului de Orange) și soția lui Aimeri, Hermengart, arată o forță de caracter și o independență în acțiune, într-o perioadă în care rolul femeii era nesemnificativ, după cum este consemnat în literatura de specialitate.

Acest ciclu se compune din 6 poeme, pe care vom încerca să le prezentăm în rândurile de mai jos, menționând importanța lor:

– Les Enfances Guillaume (Tinerețea lui Guillaume) este un alt text poetic interesant. În textele medievale les enfances se referea și la tinerețea cavalerului, la demersul pe care îl făcea acesta pentru a se desăvârși în arta mânuirii armelor, ca un brav războinic. Putem observa că multe dintre cântecele de gesta reliefează această perioadă de activitate precoce a persoanejelor principale ale poemelor, în care sunt prefigurate evenimente caracteristice ale etapelor de maturitate ale eroului. Există, totuși, multe dintre aceste lucrări populare, având ca temă tinerețea lui Guillaume, care au o autonomie în prezentare, detașându-le de celelalte poeme. Am exemplifica pe această temă, Les Enfances Vivien, Les Enfances Guillaume, Les Narbonnais din ciclul contelui Guillaume, Mainet sau Enfances Charlemagne și de Les Enfances Ogier de Adenet Le Roi. Frecvente sublinieri ale tinereții personajelor, în secțiuni, se regăsesc în multe dintre aceste creații populare.

– Le Couronnement de Louis (Încoronarea lui Ludovic), compus, se pare, în anul 1130, în liniștea mănăstirii Saint-Denis, este structurat pe cinci secțiuni. Poemul debutează cu un moment hotărâtor pentru succesiunea la coroana franceză și a Sfântului Imperiu Roman.

După aventura amoroasă de la Orange, Guillaume va pleca spre Aix-la-Chapelle, la curtea împăratului Carol cel Mare, care îl va înnobila, declarând în fața supușilor săi că acest tânăr cavaler este un al doilea Roland. Pentru toate faptele sale de vitejie suveranul îi va dărui sabia sa, numită Joyeuse, dar și misiunea să apere Franța de sarazini. Mulți dintre nobilii prezenți la ceremonie au murmurat, văzând încrederea de care se bucura tânărul fiu al lui Aymeri.

În poem, Louis, moștenitorul lui Charlemagne, este prezentat ca un copil slab, fără putința de a lua conducerea imperiului după moartea tatălui său, în comparație cu Guillaume, cavalerul loial a cărui vitejie a fost îndestul verificată de Carol cel Mare și a cărui fidelitate a rămas de neclintit.

În al doilea episod ne este prezentat duelul tânărului Guillaume cu gigantul și hidosul Corsolt, care îl va răni, tăindu-i o parte din nas. De la această rană i se va trage porecla de Shortnose, le Nez court.

Ficțiunea creațiilor literare carolingiene cuprinde și referiri la domniile lui Louis al VI-lea și Louis al VII-lea, acesta din urmă furnizând un model pentru ironia epicii versificate a truverilor. Conflictele dintre regii capetieni și vasalii lor, în special ducii de Normandia, sunt prezente continuu ca motiv al luptei ideologice. Ca descendent al lui David, așa cum se credea suveranul franc, împărtășea o cu totul altă viziune privitoare la religia creștină. Creștinismul nu era socializat sub aceleași dogme de către toate neamurile marelui imperiu, credințele păgâne mai dominau încă viața dură, amenințată de moarte la tot pasul a locuitorilor Europei. Poemul nu este lipsit nici de acel umor robust al creatorilor populari, de contrastele ce reies din loialitatea cavalerilor față de seniori sau comportamentul suveranului. Totodată, oamenii de rând subapreciază, în intimitatea grupurilor lor, reforma clerului, care el însuși se dovedește a fi neputincios în respectarea cuvântului biblic, dând dovadă de ambiții trădătoare, de dorințele fremătătoare ale înavuțirii și ale iubirii.

Continuând firul narațiunii aflăm că, după cățiva ani, împăratul Carol, dându-și seama că i se apropie sfârșitul chemă la patul său fiii și pe toți cavalerii imperiului. Cu această ocazie îi va înștiința că dorește ca pe tronul Franței să îl lase pe Ludovic, căruia îi va cere să îi promită că va avea grijă de toți cei năpăstuiți și că nu va face nicio nedreptate, luptând împotriva dușmanilor regatului. Tânărul prinț, simțindu-se neputincios să împlinească cele dorite de tatăl său, el, care îmbrățișase mai mult decât avea nevoie un viitor suveran, religia creștină, șovăi în atingerea coroanei ce urma să i se așeze pe creștetul capului.

Șovăiala lui Ludovic i-a făcut pe cățiva dintre vasalii lui Carol cel Mare să murmure, înțelegându-se prin aceasta că fiul suveranului nu era încă destul de pregătit pentru o astfel de autoritate. Atunci, contele de Anseïs s-a înfățișat împăratului cerând să i se dea regența, pentru treizeci de zile, timp în care credinciosul vasal promitea că îl va educa pe Ludovic. Cavalerii însă nu erau de acord cu această alegere; în momentele acelea grele pentru urmașul lui Carol, cel care a susținut cu putere că Ludovic este urmașul de drept al lui Carol cel Mare a fost neînfricatul Guillaume. El a luat coroana împăratului și a pus-o pe capul tânărului prinț, proclamându-l împrat al Imperiului franc, după care toți cavalerii au îngenuncheat, jurându-i credință.

Deși a fost compus de un poet popular, elementul oralității se constată ca unul dintre elementele principale ale creațiilor populare, observând că atât prologul, cât și primul episod relatat, încoronarea, arată că autorul era un bun cunoscător al evenimentelor petrecute, dovedind prin aceasta accesul la cronici, pentru perioada carolingiană.

– Le Charroi de Nîmes (Cărăușia de la Nîmes) este un poem inclus în Ciclul baronului Guillaume d'Orange, compus, se pare, între anii 1150-1160, oferind o punte de legătură între Le Couronnement de Louis și La Prise d'Orange. Primele 600 de versuri prezintă confruntarea ce are loc între Guillaume și împăratul Ludovic, provocată de faptul că acesta din urmă nu a acordat celui mai fidel dintre vasali o feudă, ca răsplată a fidelității lui și a strămoșilor lui, față de cororană.

În continuarea relatărilor, versurile 783-1485 se referă la expediția de la Nîmes, o aventură îndrăzneață plină de surprize. Acest oraș, ca și Orange-ul, se afla sub dominația sarazinilor. Reeditând vicleșugul oferit în basmul arab Ali-Baba și cei patruzeci de hoți, viteazul cavaler Guillaume organizează un convoi de căruțe încărcate cu butoaie în care se vor ascunde o parte dintre războinicii baronului și, deghizat în negustor, va izbuti să pătrundă fără greutate în cetate. La semnalul învoit cavalerii vor ieși din butoaie, atacând și cucerind apoi cetatea.

– La Prise d'Orange (Prizonierul din Orange), poem datând din anul 1120, a suferit numeroase prelucrări din partea truverilor; versiunea existentă face parte dintr-o lucrare compusă prin anul 1190. Se povestește că după ce Roland a murit în lupta de la Roncevaux, tânărul cavaler Aymeri l-a ajutat pe Carol cel Mare să cucerească Narbonne. Drept răsplată, regele i-a dăruit castelul acestei cetăți împreună cu tot ținutul.

Dintre cei șapte fii ai contelui Aymeri, cel care s-a remarcat prin fapte de vitejie a fost Guillaume care, după ce a cucerit mai multe castele sarazine, a plecat la curtea lui Carol să-i jure credință. Pe drum, tânărul cavaler se va ntâlni cu o oaste sarazină, condusă de regele Tiebaut, ce se îndrepta spre Orange. În vremea aceea orașul era stăpânit de către un alt suveran sarazin, pe nume Clariel, care avea o soră, Orable, făgăduită de soție bătrânului suveran Tiebaut.

Sarazinii bătrânului rege îl vor provoca pe Guillaume la luptă. Oastea condusă de viteazul cavaler francez îi va învinge, punându-i pe fugă, iar el îi va curma viața și îi va lua calul lui Tiebaut, pe care îl primise ca dar de nuntă și care se numea Baucent.

Ajungând la porțile castelului din Orange, cetate ce aparținuse cândva familiei sale, Guillaume ceru sarazinilor dinăuntru să iasă și să se lupte cu el. Niciunul nu îndrăznește să se arate, afară de frumoasa Orable, care apăru la una dintre ferestrele castelului. Fata îl îndrăgește atât de mult pe chipeșul cavaler franc, iar acesta acesta rămâne vrăjit de frumusețea ei. În tot răstimpul șederii tânărului cavaler la porțile orașului au urmat, între cei doi ndrăgostiți, trimiteri de mesaje secrete în care își mărturiseau dragostea.

Într-una din zile, Orable îi va trimite un mesaj lui Guillaume prin care îl avertiză de un atac al sarazinilor, un plan odios despre care nu știa prea multe, rugându-l să părăsească în mare grabă orașul.

În urma marii cuceriri a orașului Nîmes și a mai multor regiuni, fratele contelui, Garin, este făcut prizonier de către regele maur. În locul eliberării lui Garin, suveranul îi va cere, pentru liniștea domniei sale, pe fiul lui Guillaume, în vârstă de șapte ani, pe nume Vivien, promițând că îl va elibera pe Garin. Încelepțiunea de care va da dovadă, după o lungă chibzuință, va scoate în evidență priceperea diplomatică a viteazului Guillaume. El gândește că este mai bine să salveze un războinic, în acele vremuri tulburi, și va accepta schimbul de prizonieri, promițând fiului său că va veni să îl elibereze cât de curând. Orable se va oferi, în fața fratelui său, Clariel, să îl crească pe tânărul ostatic, a cărui dragoste pentru tatăl său o împărtășea. Motivația gestului acceptării trimiterii ca ostatic a fiului său regelui maur a fost îndreptățită prin aceea că vârsta tânărului nu-i putea permite folosirea lui în luptă, în confruntările care aveau să urmeze. Ținând cont și de faptul că Orable va avea grijă de fiul său, urmare dragostei lor reciproce.

După șapte ani viteazul cavaler franc devenise unul dintre cei mai mai bogați nobili cavaleri ai Franței, dobândindu-și singur toate feudele. Dintre toate orașele care îi aparțineau ca proprietate, numai Orange-ul rămăsese necucerit, însă bogatul duce Guillaume nu îndrăznea să îl atace de teama că fiul său, Vivien, și frumoasa lui iubită, Orable, ar fi putut fi uciși. În timp ce viteazul cavaler gândea la un mod prin care să poată lua cu asalt Orange-ul, la poarta orașului Nîmes apăru un tânăr, în port de maur și ceru oștenilor să fie dus în fața unchiului său Garin, pentru că el este Vivien care a reușit să scape din închisoarea regelui Clariel. Tînărul îi va povesti tatălui său despre moartea recentă a regelui maur și că sarazinii o obligau pe Orable să se căsătorească cât mai repede cu Tiebaut, bătrânul pretendent la mâna tinerei prințese. După cele auzite cei doi vor pleca spre cetatea Orange, iar Vivien, strecuându-se în palatul sarazinilor se va duce la Orable, care devenise regină, spunându-i că îi va aduce un bijutier mut cu multe podoabe de vânzare. Cum l-a văzut, tânăra regină l-a recunoscut pe iubitul ei Guillaume însă temându-se de nobilii săi că îl vor recunoaște, îl va ruga să se reîntoarcă la Nîmes pentru că ea îl va urma după ce își va pune în aplicare planul la care se gândise și pe care l-a făcut cunoscut cavalerului franc. Orable intenționa să trimită un grup de nobili sarazini în întâmpinarea lui Tiebaut, timp în care ea să se poată căsători cu Guillaume, luând numele de Guiborg. Revenind la palat tocmai în timpul în care sarazinii soseau împreună cu cel care voiau să-i devină soț, Orable îi va înștiința că soțul ei, viteazul cavaler franc, Guillaume, îi va cruța pe toți cu condiția ca niciunul dintre ei să nu se mai gândească vreodată să atace Franța. Tiebaut a încercat să se opună dorințelor tinerei regine și să se lupte cu contele franc, dar conștientizează că încercarea lui de a se măsura cu vitejia lui Guillaume va fi un insucces, fapt ce îl va face să se retragă și să plece din cetatea Orange.

– La Chanson de Guillaume sau Chanun de Willame (Cântecul lui Guillaume), grandios poem ce aparține ciclului faptelor de vitejie ale unuia dintre importanții vasali ai regelui Carol cel Mare, compus într-o primă fază spre sfârșitul secolului al XI-lea și a suferit adăugiri spre sfârșitul secolului al XII-lea, prin anul 1140, dată când se crede că nu s-a mai făcut niciun fel de completări în conținutul poemului. Se consideră că această lucrare împreună cu La Chanson de Roland și Gormont et Isembart ar fi singurele creații literare de acest gen compuse înainte de anul 1150.

Structurată pe două părți distincte, această creație literară populară creionează, în primele 2000 de versuri, figura lui Guillaume de Gellone sau Guillaume d'Aquitaine, conte de Toulouse și marchiz de Septimanie. El va fi cel care va inspira truverul în poemul omonim Guillaume d'Orange, erou al cântecelor de gesta, supranumit Guillaume au Court Nez, într-o lucrare compusă pe la mijlocul secolului al XII-lea, despre care am scris mai sus. Este fiul cel mic al lui Charles Martel căsătorit cu Aude (Aida, Aldana sau Adalne), mama eroului acestui poem, deci vărul lui Carol cel Mare.

Cântecele de vitejie franceze sunt strâns legate de faptele eroilor din ciclul lui Guillaume. Cele mai timpurii versificații sunt cele care vorbesc despre moartea lui Vivien, aproximativ anul 1100. Într-o interpolare, prima în jurul anului 1150, Guillaume este ajutat în luptă de către nepotul său Gui, a cărui tinerețe ne este povestită într-unul dintre poemele gestelor. Versul 1980 descrie răzbunarea lui bătrânului cavaler, de acum, Guillaume, de către fiul acestuia Vivien pentru ca următorul vers să prezinte înfrângerea ca pe o urmare a unei alte înfrângeri ce avea să vină. O versiune datând din anul 1170 descrie câmpul de luptă de la Aliscans, loc în care tânărul Vivien este învestit cavaler, după cucerirea castelului Orange, de către însuși tatăl său, contele Guillaume, împreună cu alți o sută de tineri viteji unde, la poalele castelului, își întinseseră corturile.

Poemul este remarcabil pentru tablourile dezolante în care sunt descrise ororile războiului și câmpul de luptă, dar și de un umor burlesc care te face să zâmbești pentru modul comic al prezentării unor personaje. În partea a doua a poemului apare un personaj interesant, Rainouart, un uriaș neîndemnatic pe care îl iubea în taină fiica împăratului franc, Aelis. Guillaume află că acest tânăr fusese cumpărat de la niște negustori și că era fiu de rege. Văzându-i puterea, îl va cere lui Ludovic în garda sa, pentru a lupta împotriva sarazinilor.

Întors la Orange, viteazul conte îl va lăsa pe uriașul Rainouart să păzească turnul cetății în care se afla Guiborg, singurul corp al castelului neatins de ghiulele nimicitoare ale maurilor, îndreptându-se în mare grabă spre Aliscans. Rainouart au tinel este o namilă de sarazin bețiv și mâncăcios, dar foarte viteaz în luptă, ale cărui fapte de arme sunt săvârșite cu o măciucă numită tinel, pe care călugării de la Biserica Saint-Julien din Brioude o arătau, pe la sfârșitul veacului al XII-lea, publicului pelerin. Rainouart a fost înrolat în trupele franceze și va apărea ca personaj în cinci cântece de gesta. În cel despre care vorbim personajul apare ca vasal al viteazului cavaler Guillaume.

Un moment nefericit al oastei lui Guillaume a fost surprins de truver și anume, acela al cavalerilor care compuneau oastea francă când, de teama numărului mare al oastei a sarazinilor, părăsesc lupta. Aici este prezentată o scenă plină de eroism, din partea lui Rainouart, viteazul străin atât de locurile cât și de neamul acelora care luptau împotriva maurilor. Cerând voie lui Guiborg viteazul uriaș apare singur pe câmpul de luptă să-l apere pe cel care îl dorise să-i fie scut și despre faptele căruia auzise. El i-a adus pe câmpul de luptă pe toți cei care îndrăzniseră să-l părăsească pe Guillaume și le-a poruncit să pună mâna pe arme și să lupte pentru credința creștină și pentru seniorul lor.

După victoria de la Aliscans, Rainouart îi va dezvălui lui Guiborg secretul lor. Îi va destăinui că sunt frați și că tatăl lor, regele sarazin, a răpit o tânără din Toulouse care le-a dat naștere. Ca să nu se afle acest lucru, Guiborg a fost dusă de mică la fratele vitreg al tinerei, Clariel, iar pe el l-a vândut unor străini.

Poetul popular ne spune că viteazul uriaș, de care se îndrăgostise Aelis, va deveni baron al Franței, căsătorindu-se cu fiica împăratului franc Ludovic și a împărătesei Blanchefleur, sora viteazului conte Guillaume.

– Le Moniage Guillaume (Călugăria lui Guillaume) este un alt poem al gestelor despre care eruditul cercetător William (Wilhelm) Cloetta susținea că prima parte a poemului, cele 3116 versuri, ar fi fost compuse în jurul anului 1160. Conținutului acestei narațiuni versificate aduăgându-i-se, într-un răstimp de zece sau douăzeci de ani, următoarele 1378 de versuri, de la 3117 la 4495, spre sfârșitul anilor 1170 sau 1180. Asupra cercetărilor efectuate de filologul W. Cloetta nu au existat controverse, constatările lui dovedindu-se a fi certe. Poemul Le Moniage Guillaume va vedea lumina tiparului la Paris, în editura Didot; primul volum va apărea în anul 1906, iar al doilea în anul 1913, sub îngrijirea eruditului exeget Cloetta, care l-a studiat și comentat, dându-i valoarea literară ce i se cuvenea. Primele 29 de versuri, pe care le vom cita în rândurile de mai jos, ne prezintă personajele principale ale acestei narațiuni versificate ale căror acțiuni se vor desăvârși în câteva scene palpitatnte: 1. Boine canchon plairoit vous a oïr / De fiere geste… [… ] / 10. Signor baron assés avés oï / Comment Guillaumes vers paiens se contint, / Et vers Tibaut le rice Amoravi, / Comment Orable, sa mollier, li toli, / Et ses grans terres tot par force conquist. / 15. S'avées oï, franc chevalier gentil, / De la dolor qu'en Aliscans soufri, / De Viviien, son neveu, qu'il perdi, / Et de Bertran, que paien l'ont saisi, / Guicart le preu, Gerart et Guïelin; / 20. Comment Guillaumes au Cort Nés s'en fuï, / Vint a Orenge a Guiborc le gentil, / Et come il vint en France a Loey, / Por le secors qu'il ot mout a envis. / Si savés bien com arriere revint 25. Od Rainnouart, qu'il ama et cieri, / Qui delivra Bertran le palasin. / Puis li douna Guillaumes li marcis / 29. En mariage sa niece o le cler vis.

(Le Moniage Guillaume, citat în J. Rychner, p.55., La Chanson de geste. Essai sur l'art épique des jongleurs, Genève, Droz, 1955, (pp. 90-93).

Călugăria neînfricatului cavaler și mare războinic, Guillaume, este un ultim semn de protest față de lumea care îl înconjura, luând, poate, modelul Sfântului Benedict de Aniane (747-821). În primul manuscris al acestei epopei eroice, din jurul anului l160, este menționat, la fel ca în atâtea alte chansons de geste, un amestec puternic de comic nemenajat. Guillaume, devenit călugăr, primește de la abate indicația să nu opună nicio rezistență hoților, doar dacă aceștia ar încerca să-i fure nădragii (Moniage, L.361); în Moniage II, versiunea din anul 1180, se adaugă, în locul respectiv, o motivare care lipsește în prima versiune: (688) S'il les me tolent, chou sera grans contraire / Car on porra veir tot mon afaire. Se face aluzie la o hotărâre hazlie luată de Biserica catolică odată cu înființarea Ordinului de la Citeaux, la sfârșitul secolului al XI-lea, ca reacție împotriva unei așa presupuse depravri morale a Ordinului de la Cluny. Este o perioadă propice dezvoltării unei întregi literaturi polemice între cele două ordine religioase. Un argument împotriva cistercienilor va oferi noului ordin acuzarea că aceștia purtau robele peste corpul gol pentru a fi cât mai gata pentru preacurvie.

Poemul viteazului vasal al regelui vizează una dintre importantele probleme ale unui regat, înțelegerea suveranului cu marii săi supuși, răsplătirea după faptele depuse în slujba imperiului, a regelui și a fidelității acestuia față de cele două instituții ale statului feudal. Atotputernicia monarhului era exprimată nu numai prin mâna cu care ținea și mânuia sabia, ci și prin înțelepciunea cu care știa să își apropie supușii. Guillaume a fost unul dintre aceia care a dominat, cu neastâmpărul lui, un întreg ciclu al gestelor franceze: a inițiat crearea unui nou tip de rege, a călătorit la biserica Sfântul Petru din Roma, a eliberat un rege creștin, Gaifier (Walther), asediat în sudul Italiei de către sarazinul Galafre. Vom observa că în poem este redat un tip nou de duel, duelul singular, pe care eroul îl va duce în lupta cu Corsolt după care, învins, va fi silit să fie botezat. Apoi căsătoria viteazului cavaler cu fiica lui Gaifier din Salern, atacul armat pe care îl va duce împotriva ducelui de Normandia, Richard, și descoperirea lui Ludovic, ascuns la Sfântul Martin. Faptele de vitejie ale eroului acestui ciclu, care se încheie cu poemul în care își caută liniștea sufletului său atât de zbuciumat și de neînțeles, prețuit, totuși, de cei apropiați și de rege, nu se vor opri decât atunci când Ascelin, trădătorul, nu va cădea doborât de sabia lui. Pentru liniștea Franței va porni o nouă luptă împotriva ducelui Richard, învingându-l vitejește într-o expediție în Italia, unde îl va ucide pe Guy dAllemaigne, aruncându-i trupul măcelrit în Tibru.

Tonul poemului este parcă al unui recitator obosit, care trece în revistă faptele eroului pe care Dumnezeu l-a dorit, la apusul vieții, alături de el. Cu toate că nu reușește să se adapteze vieții monahale Guillaume dovedește o mare supunere față de biserică și de religia creștină. Ca și Iisus este pus la încercare de către Demonul care îi dădea neliniști stând neîntrerupt lângă celula lui de pustnic.

Principalele acțiuni ale poemului sunt reacțiile dezlănțuite, de împotrivire, pe care viteazul și loialul conte Guillaume d`Orange le are, la un moment dat, față de împăratul Louis, fiul lui Carol cel Mare,. Aceste porniri față de suveranul său au loc în urma unor neglijări și chiar o îndepărtare subtilă a credinciosului vasal de la drepturile de dăruire, a unor teritorii, ce i se cuveneau din partea regelui. El a fost cel care și-a pus viața în pericol pentru țară, suveran și creștinătate, luptând neîncetat, cu vitejie, împotriva deselor incursiuni ale păgânilor sarazini,în sudul Franței, eroul ale cărui fapte vor fi menționate și în alte cinci poeme create de trubaduri necunoscuți ai lumii medievale, de atunci: Les Enfances Vivien, La Chevalerie Vivien, Aliscans, La Bataille Loquifer, Le Moniage Rainouart.

Dintre cele trei cicluri amintite mai sus, ca o subliniere a lui Bertrand, numai Garin de Monglane și Guillaume au inspirat pozitiv și alți creatori populari care, ori au copiat textele în întregime, ori au adăugat alte informații, pentru că multe dintre ele nu se regăsesc în firul istoric al cercetătorilor. Aceste creații literare în versuri pot fi catalogate ca adevărate biografii (pagini ale imaginației creatorilor populari) ale eroilor gestelor franceze.

C. În Ciclul lui Garin de Monglane, personajul principal este tot viteazul Guillaume d'Orange. Tradus în franceza literară de către François Suard, în anul 1983, la Paris, publicat după douăzeci de ani, sub această formă, în colaborare cu W. Kibler, la editura Champion, poemului i se va disputa data compunerii. Cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei creații literare populare s-au contrazis, și se mai contrazic încă, asupra datării compoziției, apreciind, după unii, perioada anilor 1216 – 1229. Exeget încercat în domeniul datării scrierilor gestelor, M. Rossi, înclină spre a crede că poemele acestui ciclu ar fi fost create între anii 1260 și 1268. Cel care a încadrat, estimând al doilea pătrar al secolului al XIII-lea, compunerea acestui poem, va fi Jacques Montfrin, care va rupe nodul gordian. Din acest ciclu făcând parte următoarele poeme:

– Enfances de Garin de Montglane

– Garin de Monglane

– Hernaut de Beaulande

– Renier de Gênes

– Ne vom opri, abordând un scurt comentariu privitor la acest poem care poartă sugestiv titlul cu numele unuia dintre vitejii imperiului carolingian, Aymeri de Narbonne. Un exemplar al acestui manuscris se află la Londra, iar un altul la Paris, în Biblioteca Națională Franceză, sub numerele 24369-24370. Autorul poemului este trubadururul Bertrand de Bar-Sur-Aube, care se presupune că ar fi compus această lucrare în perioada anului 1217, după cum consemnează cercetătorul Levy, însă filologul Demaison crede că acest poem ar fi fost scris într-o perioadă de douăzeci de ani, 1205-1225. El ar fi cules toate poeziile dedicate viteazului erou de la Narbonne, creând poemul ce îi va purta numele. Cel care va traduce în limba franceză poemul Aymeri de Narbonne va fi C. Chacornac, la Paris, în anul 1931. Louis Demaison va fi cel care se va îngriji de publicarea manuscrisului acestui poem, în cele 2 volume ale anuarului Societății Vechilor Texte Franceze, la Paris, în anul 1887.

Poemul cuprinde 4708 versuri grupate în 122 lese rimate, cu versuri decasilabice, cu excepția faptului că la sfârșitul fiecărei lese se află un vers format din 6 silabe, formă utilizată și în poemele Aliscans și Chanson de Guillaume.

Erou de legendă, Aymeri este un cavaler din timpul lui Carol cel Mare, care a luptat alături de suveranul său în cumplitele lupte duse împotriva invadatorilor sarazini, cum a fost și bătălia de la Roncevaux. El este fiul lui Hernaut și nepotul lui Garin de Monglane. Eroul se impune prin vitejie și în lupta pentru Narbonne, declarându-se învingător în fața atacatorilor. Se căsătorește cu o prințesă pe nume Hermengarde sau Hermenjart, și are șapte fii: Guibert, Bernart, Guillaume, Garin, Hernaut, Beuve și Aymer. Cel mai cunoscut fiind Guillaume d'Orange, eroul popular al mai multor poeme din ciclul Chansons de geste.

Aymeri de Narbonne este eroul eponimic al poemului creat la începutul secolului al XIII-lea (1205-1225) compus pe baza unor poezii create de Bertrand de Bar-sur-Aube, precum și de Girart de Vienne. Aymeri de Narbonne urmează în patru din cele cinci manuscrise existente din acest poem.

În poemul care poartă numele viteazului cavaler, Aymeri se întoarce împreună cu regele Carol cel Mare la Aacken, din Spania, după tragicele evenimente prezentate în Cântecul lui Roland. Suveranul va făgădui că va oferi orașul Narbonne, ca feudă, celui mai viteaz dintre supușii săi care îl va cuceri din mâna păgânilor. Seniorii regelui franc, neîndrăznind să se avânte într-o astfel de luptă cauzatoare de mari pierderi, îl vor face pe tânărul și viteazul cavaler Aymeri să se angajaeze în luptă pentru eliberarea cetății. Răpunând cu vitejie oastea srazinilor, tânărul Aymeri va deveni stăpânul de drept al orașului. El va cuceri și inima Hermengardei, sora regelui Pavia, pe care o va cere în căsătorie. După multe aventuri, printre care lupta cu un duce german, pe nume Savari, căruia Hermengarde îi fusese promisă, până ce Aymeri avea să cucerească orașul Narbonne, dar și desele atacuri care veneau din partea sarazinilor, întârzie căsătoria celor doi tineri care într-un târziu avu loc. Poemul se va încheia cu o predicție despre copiii celor doi tineri căsătoriți, prin care li se comunică că vor avea șapte băieți și cinci fete.

Subiectul poemului va fi reluat în secolul al XV-lea, în două versiuni scrise în proză. Aymeri de Narbonne este un erou al cântecelor de gesta, cântat și slăvit în creații care vor delecta, cu relatarea faptelor lui de vitejie, auzul auditorilor, abia la jumătatea secolului al XIII-lea.

Mort Aymeri (de Narbonne) (Moartea lui Aymeri), poem numit și Les Sagittaires (Săgetătorii), cuprinde 4176 decasilable (versete) grupate în lese asonante, nerimate. În acest poem se spune că la sfârșitul vieții sale Aymeri a luptat pentru a-și recuceri orașul, împreună cu cavalerii lui, după care, în dificilul conflict cu Sagittaires, păgânii Centauri, salvează viața a paisprezece mii de fecioare. În final, Aymeri și doi dintre fiii lui sunt răniți de moarte (versul 3082 spune: Pentru că sarazinii îl duc prins pe Aymeri) și îngropați în Narbonne.

– Enfances Guillaume este un poem al cărui manuscris se află în fondul de documente rare al Bibliotecii Naționale Franceze, sub numerele 24369-24370, pare a fi cam de pe la jumătatea secolului al XIII-lea; după Patrice Henry, cel care îl va publica la Paris în anul 1935, poemul ar data cu mult înainte de secolul al XIII-lea, suferind în timp transformări de compoziție din partea culegătorilor interpreți. Această creație literară, scrisă în versuri decasilabice, nu impresionează prin calități literare deosebite. Eroul principal al poemului este Guillaume, fiz Ainmeri lo viel de Narbonne și al lui Ermanjart. Supranumit și Guillaume Fierebrace, marchizul Braț-Puternic, va lupta împotriva regelui sarazin Thiebaut, cucerind orașul Orange. Seniorul Guillaume cel viteaz era rivalul regelui sarazin la mâna preafrumoasei Orable: Boine canchon plairoit vous a oïr / De fiere geste… [… ] / Signor baron, assés avés oï / Comment Guillaumes vers paiens se contint, / Et vers Tibaut le rice Amoravi, / Comment Orable, sa mollier, li toli, / Et ses grans terres tot par force conquist. / S'avées oï, franc chevalier gentil, / De la dolor qu'en Aliscans soufri, / De Viviien, son neveu, qu'il perdi, / Et de Bertran, que paien l'ont saisi, / Guicart le preu, Gerart et Guïelin; / Comment Guillaumes au Cort Nés s'en fuï, / Vint a Orenge a Guiborc le gentil, / Et come il vint en France a Loey, / Por le secors qu'il ot mout a envis. / Si savés bien com arriere revint / Od Rainnouart, qu'il ama et cieri, / Qui delivra Bertran le palasin. / Puis li douna Guillaumes li marcis / En mariage sa niece o le cler vis.

– Département des Enfants Aimeri

– Siège de Narbonne

– Couronnement de Louis

– Charroi de Nîmes

– Prise d'Orange este un poem al cărui manuscris se găsește în fondul de documente rare ale Bibliotecii Naționale Franceze, sub numerele 24369-24370. Ca la toate aceste poeme medievale, perioada creării și apoi a scrierii lor sunt incerte, apărând de fiecare dată păreri contradictorii ale exegeților care s-au aplecat asupra studierii manuscriselor, încercând datarea acestora. U. T. Holmes, de exemplu, susține că acest poem ar fi apărut în cursul anului 1146. El este contrazis de Jean Frappier, care susține că ar fi fost creat în jurul anului 1165; o perioadă scurtă de timp, de aproape douăzeci de ani, despre care nu am înclina că ar avea o prea mare importanță, cu toate că suntem conștineți că în răstimpul acestei perioade de timp evenimentele ar fi putut avea în acțiunea lor o destul de importantă desfășurare. O primă redactare a lucrării ar data de prin anul 1122, după cum afirmă filologul Wilhelm Cloetta în Introducerea la lucrarea Moniage Guillaume, I, p.217. Primele 3116 versuri se presupune că au fost compuse în anul 1160, adăugându-se, ulterior, alte 1378 de versuri, cuprinzând evenimente legate de faptele de vitejie ale eroului poemului, de la versul 3117 la versul 4495, completate cu alte evenimente spre anul 1170, încheindu-se cu restul versurilor, spre anul 1180.

Unul dintre momentele riturilor de trecere, reliefat în poem, este pregătirea nunții celor doi tineri, prezentarea desfășurării acestui eveniment. Prezentarea împodobirii, ca pentru o zi de mare sărbătoare, a caselor și a drumurilor, îmbrăcămintea mirilor, cuvintele pe care cei doi tineri și le-au rostit în timpul ceremoniei religioase, dând nota de tandrețe, deschizând o pagină de interes pentru etnolog față de evenimentul acestui ritual de trecere în viața omului medieval: Ziua era luminoasă, frumoasă era dimineața. / Clopotele erau ca și cum Dumnezeu ar fi coborât pe pământ. / Casele erau împodobite cu mătase brocată și purpură; / drumurile erau presărate cu flori, la răscruci fumegau cădelnițe / În frunte călăreau (mirele și mireasa) Guillaume și Guiburuc, a cărui centură, încrustată cu pietre scumpe, strălucea. / Ea poartă în jurul capului un mic voal prins într-un cerc de aur; / pe spate și-a aruncat o haină a cărei agrafă era un topaz. / Guillaume și-a fixat haina pe umăr cu o piatră prețioasă roșie; / el și-a pus, ca și ea un cerc de aur în jurul tâmplelor/ În pragul bisericii stă episcopul, îmbrăcat și împodobit. / Este foarte bătrân, are barbă albă. / El binecuvântează inelul și-l dă lui Guillaume, zicându-i: / ,,Să trăiți împreună, întru domnul.”… / ,,Soră, (zice Guillaume), prin acest inel mă căsătoresc cu tine.”… / „Sire, (spune ea) îți sunt sortită ție, la bine și la rău.”

La chanson de Guillaume (Cântecul lui Guillaume) este un poem de mare întindere care cuprinde alte șapte geste ale viteazului cavaler, care ar putea forma un nou ciclu de cântece, avându-l ca personaj central pe Aimery de Narbonne:

– Guibert d'Andrenas

– Prise de Cordres

– Siège de Barbastre

– Narbonnais, poem compus în anul 1205, după criticul și istoricul literar Ezio Levy, iar după Hermann Suchier (1848-1914) anul compoziției este incert, el propunând apariția acestei creații literare populare abia după anul 1210.

Romanul versificat al vieții eroilor familiei narbonezilor, dedicat vieții tumultoase a familiei lui Aymeri de Narbonne, va apărea în anul 1898, la Paris, sub îngrijirea eruditului filolog H. Suchier. În cele două volume apărute în edițiile Le département des enfants Aymeri și Le siège de Narbonne, este relatată la început disputa pe care cei șase frați Aymeri o au cu Carol cel Mare, urmată de izbânda acestora împotriva armatei sarazinilor de sub stăpânirea cărora cuceresc orașul Narbonne, pe care suveranul îl va dărui fraților Aymeri pentru faptele lor de vitejie de care au dat dovadă întru apărarea teritoriilor imperiului și a fidelității față de regele lor.

D. Ciclul lui Doon de Mayence, numit și Ciclul baronilor revoltați, prezintă marii seniori, care se împotriveau autorității regale, un grup de cavaleri viteji, reformatori ce doreau o ruptură de vechile reguli și care fondaseră până în acel timp universul de reprezentare al epopeii medievale.

Ciclul Doon de Mayence este considerat o ficțiune a trubadurilor, o lume a imaginației creatorilor populari care au dorit un liant între poemele compuse de înaintașii lor, un personaj al celui de-al patrulea ciclu al poemelor medievale franceze, care va deveni eroul revoltelor feudale a marilor baroni carolingieni. Întregul ciclu se presupune că a fost compus, după cercetările efectuate de filologul italian Levy, prin anul 1205 însă ele au văzut lumina tiparului la Paris, abia în anul 1859 într-o ediție îngrijită de editorul Alain Rey, lingvist și lexicograf francez. Din cercetările istorice nu a reieșit că ar fi avut loc evenimente pe care poemele acestui ciclu le citează însă se poate trage concluzia că o parte dintre nobilii vasali lui Carol cel Mare erau nemulțumiți de guvernarea autocrată a suveranului. Truverii vremii, cunoscând motivele pentru care baronii erau nemulțumiți și, de asemenea, chiar pe cei care așteptau un moment prielnic pentru izbucnirea revoltei, au creat un personaj cu o genealogie imaginară, care să aibă curajul să se opună lui Carol cel Mare. Poate în urma acestui fapt, cercetătorul german, doctor în istorie, Herbert Illig va enunța, în anul 1996, „teoria timpului fantomă”, o ipoteză prin care neagă întreaga domnie a lui Carol cel Mare, susținând că ar fi o perioadă de aproape trei sute de ani, 614-911, care nu a existat în istorie. Arheologii, istoricii, antropologii susțin că există o perioadă în istoria civilizației lumii medievale, numită „Evul Mediu Întunecat”, la care mărturiile cercetărilor sunt extrem de puține, pentru că și descoperirile arheologice ale acelui timp istoric sunt foarte rare. Această teorie s-ar baza pe decalajul de timp creat printr-un calcul eronat încă din vremea lui Iulius Cezar, anul 45. Papa Gregorie al XIII-lea ar fi fost cel care în anul 325, la Conciliul de la Niceea a făcut cunoscut acest fapt, corectând calendarul, fixând și echinocțiul de primăvară pentru data de 21 martie. Teoria aceasta va rămâne în atenția oamenilor de știință care se ocupă cu cercetarea timpului istoric al dezvoltării civilizației umane, pe noi interesându-ne, în prealabil, importanța pe care gestele franceze au avut-o în timp pentru cultura europeană, asemănări și deosebiri între conținutul formativ al acestor poeme cu creațiile populare epice românești.

Se poate ca acea aventură a eroului de Mayence să fi fost pe timpul urmașilor regelui, în măsura în care poemul are o bază istorică, și ar fi trebuit să fie, în general, menționată, mai devreme sau mai târziu, de perioadele domniei marelui împărat, de puterea căruia s-au îngrijorat mulți dintre contemporanii săi.

Din toate studiile cercetărilor istorice, dar și filologice și antropologice, privind acțiunea politică a evenimentelor desfășurate în conținutul acestei creații epice, reiese că o atitudine de insolență generală a unor vasali, față de modul de guvernare autocrat al lui Carol cel Mare, ar fi fost, însă această reacție se va vedea împlinită abia în timpul succesorilor marelui suveran, urmași care au dat dovadă de mare slăbiciune în timpul guvernării lor. Despre o anume familie despre care se vorbește în poem că ar proveni baronul de Mayence sau Mainz, nu se vorbește decât în puține documente din Italia acelei perioade, în fapt, o serie de povești cu criminali, care apar mai târziu în ciclul carolingian. În Cronica Fredegar, Cartea a IV-a, se spune că armata lui Sigebert a fost trădată de unul dintre oamenii lui Mayence într-o bătălie cu Radulf de pe malul Unstrut în Thuringia.

Personajele principale în jurul cărora se desfășoară întreaga acțiune a poemelor care alcătuiesc Geste de Doon de Mayence sunt: Ogier Danezul, cei patru fii ai lui Aymon și de Huon de Bordeaux. Este posibil ca Doon să fi fost într-un mod voit personajul care să facă legătura cu acțiunea Chanson de Geste, referindu-se în conținutul narațiunii la toate acestea pentru a putea furniza un strămoș potrivit celorlalți eroi ai poemelor.

A doua jumătate a lucrării, povestea lui Doon și a războaielor din landul Saxonia este, probabil, o acțiune se bazează pe evenimente istorice reale, dar petrecute mult mai devreme decât relatarea, cu o poveste de dragoste introdusă ulterior, când trubadurii începuseră să cânte iubirea și dragostea față de femeie. Poemul prezintă tinerețea romantică a eroului, o frumoasă ficțiune; astfel de subiecte tratate în aceste lucrări literare încep să apară abia prin secolul al XIII-lea.

Se spune în poem că Doon a avut doisprezece fii, dintre care cei mai viteji au fost: Gaufrey de Danemarche, tatăl lui Ogier Danezul, Doon de Nanteuil, Gamier, al cărui fiu s-a căsătorit cu Aye, frumoasa d'Avignon; Griffon d'Hauteville, tatăl trădătorului Ganelon, Aymon de Dordone sau Dourdan, care a avut patru fii: Renaud de Montauban, urmărit de Carol cel Mare în vederea pedepsirii acestuia pentru fărădelegile sale; Beuves d'Aigremont, unul dintre fiii acestuia a fost renumitul vrăjitor Maugris și Vivien de Monbranc; Sevin sau Seguin, tatăl lui Huon de Bordeaux, Girart de Roussillon, erou, căsătorit cu Bertha, oponent al lui Carol.

În cuprinsul paginilor acestui ciclu se pot distinge faptele viteazului Nanteuil, care au avut loc spre sfârșitul secolului al XII-lea conținute în 9 lucrări epice în versuri:

1. Enfance Doon de Mayence (Tinerețea lui Doon de Mayence) este un poem care prezintă iubiri, fapte de arme, viteji care au luat parte la războiul lui Agramante împotriva regelui Carol cel Mare. În versurile acestei lucrări apare eroizat și tânărul Orlando, îndrăgostit nebunește de o frumoasă fată, pe nume Angelica, însă poemul este dedicat viteazului Ippolito di Ercole I, urmaș demn al marii familii de nobili d`Este, celebrul cavaler Ruggiero. Acțiunea povestirii se petrece în Provența, pe vremea când se pregătea o mare bătălie.

Constatăm, din acțiunea narațiunii, că Orlando era atât de îndrăgostit încât refuză să își ajute regele în lupta cu dușmanii țării, urmând-o pe Angelica, pe care o iubea nebunește însă ea dorea să îl regăsească pe Rinaldo, căruia îi dăruise inima ei. Tânăra fată va fi dată de către rege în grija și paza bătrânului duce Namo.

2. Doon de Mayence este un alt poem în mai multe variante, aparținând ciclului în care Renaud de Montauban (numele eroului este scris în franceză Renaut sau Renault, în italiană Rinaldo di Montalbano, în olandeză, Reinout van Montalba(e)n), este eroul care a intrat în literatura despre vitejii gestelor, în prima jumătate a secolului al XII-lea. Poemul va fi inclus inclus în gruparea care prezintă faptele de vitejie ale francezilor, cunoscut și sub numele de Quatre Fils Aymon (Cei patru fii ai ducelui Aymon): Renaud, Richard, Alard, Guiscard și vărul lor, magicianul Maugris sau Maugis (în italiană fiind numit Malagi, Malagigi). Cel din urmă avea un cal magic, pe nume Bayard și sabia miraculoasă Froberge (în limba italiană Fusberta, Frusberta).

În varianta Orlando Furioso, de Ludovico Ariosto, cea mai mare epopee europeană (conține 4842 de strofe și 38736 de versuri), Rinaldo este fratele lui Bradamante și vărul lui Orlando (Roland), îndrăgostiți de frumoasa Angelica: Cu câteva zile înainte, s-a aprins cearta / Dintre Contele Orlando și vărul său Rinaldo, / Ambii având pentru rara frumusețe / În suflet dorinți amoroase aprinse. / Carol, care îi avea pe amândoi dragi, / Ca să ajute unui echilibru mai ferm, / Pe fata aceasta, cauza conflictului, / Îndepărtând-o, a dat-o pe mâna Ducelui Bavariei. Conflictul dintre cei doi veri apare în momentul în care, însetați, vor folosi apa unei fântâni vrăjite, fapt ce îl va determina pe Rinaldo să se îndrăgostească și mai puternic de Angelica (Orlando Furioso I: 78). În poemul Innamorato Orlando situația capătă o cu totul altă formă. Roland este trimis de Charlemagne în Marea Britanie, pentru a recruta cavaleri scoțieni și englezi, în vederea formării unei armate puternice, care să apere hotarele Franței. Întors din această misiune va fi vindecat de vraja care îl făcuse să-l pizmuiască de moarte pe Rinaldo și să se îndrăgostească de Angelica. Într-o altă scenă fata este surprinsă fugind din cortul Ducelui de Bavaria, în grija căruia o dăduse însuși suveranul franc. Îl va întâlni pe Rinaldo, care își căuta calul. Pe malul râului îl va vedea pe păgânul Ferrau. Rinaldo, din dorința de a-și dovedi iubirea pentru frumoasa Angelica se va duela cu fermecătorul și viteazul sarazin; în timpul confruntării, cei doi tineri rivali vor constata dispariția fetei, și vor înceta lupta: Urmându-și roibul de luptă, Rinaldo vede / Pe-Angelica și codălbița prigonită pricepe; / Sfidând pe Ferrau nu îi îngăduie / Cât iubirea între ei pumnul aprinde: / În acest timp, Sacripante pe ea o crede, / Cel care alesul îndemn i l-a luat, / Dar îi împiedică un bun atât de râvnit, / Bradamante… ca ștafetă Rinaldo și-o face.

Poemul tratează eroismul tinerilor cavaleri îndrăgostiți, prezentat în legătură cu una dintre temele care să ia avânt în acea perioadă a Evului Mediu, iubirea. Femeia devenea simbolul iubirii, al sacrificiului cavaleresc.

Cavalerul Renaud de Montauban nu trebuie confundat cu viteazul Rinaldo, cel de-al doilea fiu al lui Bertoldo, fondatorul Casei d`Este și al Sophiei, ce apare și în poemul Chanson de Jérusalem (1580), deși se spune că ar fi fost un descendent al surorii Paladinului regal. Legenda confirmă un adevăr, acela că Bertoldo este fiul lui Azzo al II-lea, un personaj real, conte d`Este (Orlando Furioso III: 29-30).

În conținutul acestui ciclu, în special poemul Doon de Mayence, se prezintă pagini în care imaginația autorului corelează viața unui personaj imaginar, precum Renaud, cu personaje reale din istorie, cum este figura regelui franc, Carol cel Mare.

3. Gaufrey

4. Maugis d'Aigremont

5. Vivien l'Amachour de Monbranc

6. Raoul de Cambrai (v.2408, Acesta e Renier, viteaz din fire.)

7. În poemul Renaud de Montauban, se vor observa descrieri ale unor momente din viața unui vasal al regelui, în a cărui conștiință apare ezitarea viteazului cavaler de a porni lupta împotriva suveranului său, care îi încălcase mai multe drepturi. Înainte de a porni atacul, în mintea lui faptul că seniorul avusese grijă, în momentele grele de tot neamul său, ocrotindu-i și hrănindu-i, îl va face să cugete: He dex', ce dist li dus, 'qui me fesistes né, 35 ja est çou Karlesmalnes a cui je ai josté, ki norri mou linage et tôt mon parenté.

În fața suveranului, viteazul cavaler va îngenunchea (fig.nr.7, Renaud de Montauban Fig. nr.7 și Charlemagne, după Loyset Liédet), și cu mâinile împreunate lui Carol cel adorat îi va spune că el este cel pe care l-a gonit de pe pământul său, acum douăzeci de ani, și că acum dorește pace și supunere, oferindu-i suveranului castelul, calul și toți vasalii săi, fiind gata să plece pe jos, fără să se mai întoarcă, pe drumul închinării la Sfântul Mormânt. Auzindu-i tânguirile și faptul că recunoaște necugetarea de a îndrăzni să se revolte, nesocotind poruncile regelui său, Carol îl va ierta și îi va promite restituirea feudelor dacă îl va preda pe vărul său, vrăjitorul. Pedeapsa, pentru faptele nelegiuite ale lui Maugis, urma să fie legarea de coada unui cal, iar trupul său târât în întregul regat. La auzul acestei propuneri, viteazul cavaler nu va ezita să-i răspundă că onoarea este mai presus decât orice datorie, fie ea și supunerea, iar el nu va putea să-și trădeze vărul, pentru a primi de la suveranul său iertarea prin trădare. Refuzul lui Renaud îl va înfuria pe Carol cel Mare care îl va chema la luptă.

În poem se desprind două fapte cavalerești: onoarea, ca una dintre virtuțile de seamă ale unui cavaler și ezitarea cavalerului de a-l ataca sau de a-l provoca la luptă pe suveranul care îi încălcase drepturile și îl umilise, pentru că în concepția acelui timp monarhul era inatacabil. De aceea apăreau mereu șovăieli și mustrări de conștiință ale vasalilor înainte de a cuteza să se revolte injustelor decizii ale seniorului sau chiar ale suveranului.

8. Chevalerie Ogier de Danemarche, în daneză Holger Danske este un personaj legendar al gestelor, care apare pentru prima dată în ciclul de poezii Geste de Doon de Mayence. Ogier apare pentru prima dată în Chanson de Roland, secolul al XI-lea, iar mai târziu într-o serie de cronici versificate, secolele al XII-lea și al XIV-lea, fiind menționate mai multe evenimente și fapte din viața viteazului cavaler. Manuscrisul în limba franceză din secolul al XIII-lea se află în Biblioteca Saint – Marc. După părerea

Sabia Joyeuse filologului francez, Emille Roy, acest poem ar fi fost compus între anii 1192-1200, de către trubadurul Jean d'Outremeuse. Lumina tiparului îl va vedea în anul 1842, la Paris, sub îngrijirea lui Jean Barrois, iar în anul 1962, Institutul Editorial Cisalpin din Milano va publica manuscrisul cu comentarii asupre lui în anuarul Testi e documenti de letter. Moderna.

Potrivit legendei, eroul poemului este fiul lui Geoffrey, rege al Danemarcei. În poemul La Chevalerie Ogier de Danemarche este descrisă scena morții fiului său de către Charlot, fiul lui Carol cel Mare. Ogier va căuta momentul potrivit pentru răzbunare și fiul regelui Carol va muri de ascuțișul sabiei tatălui îndurerat.

După aproape șapte ani, regele franc îl va ierta pe Ogier pentru uciderea fiului său, pentru faptul că nu uitase că îi este suveran, luptând alături de el împotriva sarazinilor, învingându-i și ucigându-l pe uriașul Brehus.

Poemul ne povestește și despre sabia lui Ogier pe nume Curtana, care, conform legendei, purta inscripția: Numele meu este Cortana, având aceeași duritate și importanță ca alte două săbii intrate în legendă, odată cu vitejii lor stăpni și acestea se numeau Joyeuse, celebra sabie a lui Carol cel Mare, și Durendal sau Durandal, sabia viteazului cavaler Roland.

Ogier va deveni cunoscut, ca viteaz cavaler danez și în Scandinavia, prin secolul al XV-lea, prin traducerea lucrării Saga Karlamagnus. În urma publicării acestui poem, faptele și viața lui aventuroasă vor deveni foarte populare în lumea nordică a Evului Mediu, dovadă fiind și reprezentările picturale ce se găsesc în dou mari biserici din Danemarca și Suedia.

Sabia Durendal Obosit de războaie și de intrigile

de la curte, Ogier se va retrage la castelul său din Kronborg, unde, ajuns la bătrânețe, cu barba lungă până la podea, va veghea la liniștea hotarelor Danemarcei. Amintim dintre poemele românești cu eroi viteji pe bătrânul ostaș Dan, numit la fel ca și Ogier căpitan de plai (rege al muntelui): Frunză verde de mălai, / Cine merge sus la rai? / Merge Dan, șoiman de plai, / C-a ucis el mulți dușmani, / Un vizir și patru hani.

9. Girart de Roussillon. În alte poeme eroul apare sub diferite nume: Girard, Gérard II, Gyrart de Vienne, și Girart de Fraite. Se presupune că ar fi trăit între anii 810-879 și a fost un viteaz cavaler burgund devenit în anul 837 conte de Paris, s-a alăturat luptei lui Lothair I împotriva lui Carol cel Pleșuv, fiu al lui Leuthard I, conte de Fézensac de Paris, și al lui Grimildis.

Sursele istorice nu-l menționează ca fiind din Roussillon. Numele din titlul poemului este derivat de la un castel construit de acesta pe Mont Lassois, în apropiere de Vix și Câhtillon-sur-Seine. În genealogia eroilor ciclului regelui, Girart este fiul lui Doon de Mayence, apărând în multe dintre diverse episoade ale ciclului, recunoscut ca eroul Bătăliei de la Fontenay, din anul 841, un fidel vasal al regelui Lothair I și un încrezător în năzuințele de pace și ale suveranului său.

În anul 843 s-a căsătorit cu Bertha, fiica lui Hugh de Tours și sora reginei Ermengarde din Tours, soția lui Lothair. Devenit guvernator de Provence a luptat împotriva planurilor de expansiune ale lui Carol, care voia să-și înscăuneze fiul, pe Carol cel Pleșuv, ca rege în Provence. În momentele grele, când soțul său se afla la granițele țării, în luptă cu armatele france, soția viteazului cavaler va încerca să apere Viena împotriva fiului suveranului franc, fără succes. Girart, care își dorea să fie stăpânitorul părții de nord a regiunii Provence, o va administra în memoria suveranului său, Lothar al II-lea, până în anul 869, când se va retrage cu soția sa la Avignon, unde, în același an va muri. Girart de Roussillon va fi viteazul cavaler care va face uz de dreptul feudal, în numele căruia se va revolta împotriva suveranului Carol, care l-a nedreptățit.

Legenda lui Girart este cuprinsă în lucrarea Vita de Girardi Roussillon, pe care filologul P. Meyer o va publica în revista Romania, în anul 1878. Cântecul original Roussillon, cuprins în Chansons de geste, datează de la începutul secolului al XII-lea. După felul cum a fost conceput acest poem, în care cuvântul biblic își face frecvent prezența probabil, a fost scris de un monah al uneia dintre cele două mănăstiri din regiunea Provence, Abbey al Pothières sau Vézelay, ambele fiind fondate în preajma anului 860, de către Girart.

Evlavia lui Girart a rămas legendară și, poate, de aceea subliniam că s-ar putea ca poemul să fi fost compus de unul dintre călugării mănăstirilor enumerate mai sus. Lucrarea amintește și de eroismul Berthei, soția credincioasă și iubitoare a eroului, care va încerca să oprească pătrunderea în cetatea Vienei a trupelor conduse de Carol cel Pleșuv. Comparând cu datele istorice vom observa distorsionări în prezentarea evenimentelor și faptelor care au dus la crearea acestor lucrări dedicate viteazului cavaler danez, Girart.

În această povestire în versuri, Girart de Roussillon este eroul principal al lucrării cel care, în urma unor diversiuni din partea apropiaților regelui, devine un aprig oponent al lui Charles Martel. În creațiile literare din sudul Franței, acesta este prezentat ca fiu al lui Garin de Monglane. Evenimentele încorporate în poem se petrec în jurul secolului al XIII-lea și poartă titlul Girart de Vienne, o altă narațiune în versuri ce aparține de astă dată unui talentat trubadur, Bertrand de Bar-sur-l'Aube, însă nu se cunoaște în realitate dacă această lucrare a fost preluată de autor sau chiar concepută de el. O povestire despre asediul Vienei de către Carol cel Mare este prezentată ca o pagină de glorie a faptelor regelui preluate și în poemul Aspramonte de Andrea da Barberino, unde Girart este numit de Frete sau de Fraite, un conducător al unei armate de necredincioși, care luptă împotriva lui Charlemagne. Narațiunea Girart de Roussillon, spun exegeții, a fost mult timp considerată a fi o lucrare aparținând regiunii Provence însă prin unele cercetări riguroase s-a demonstrat că acest poem aparține mai mult ducatului de Burgundia.

Eroului acestei lucrări, viteaz de seamă al gestelor, căruia i se răpiseră regiunile Burgundia și Avignon, având gândul să-și ucidă suveranul, se oprește din punerea în practică a planului său de răzbunare un sihastru la auzul cuvintelor unui sihastru, care îi amintește ce înseamnă să-și ucidă domnul: ton droit signir. Pentru fapta aceasta nu va putea fi iertat nici de cleric. Pedeapsa pentru acest sacrilegiu va fi legarea trupului său de coada unui cal, iar praful oaselor îi va fi blestemat și aruncat peste un câmp de la care nu se mai dorește rod. În versurile poemului, ca în mai toate creațiile literare în care se povestesc fapte de vitejie, ne întâlnim cu o modalitate de îndreptare a răului pornit, negândit, sfaturile interdictive enunțate de un inițiat, pentru eroul pripit, aici, pustnicul, care îi amintește că datorită mândriei a devenit atât de crud, ucigând oameni cu vină sau fără vină. În povestire apare și soția viteazului Girart care îl roagă să înceteze, izbăvindu-se de ură, sfătuindu-l să evite castelele, cetățile și gâlcevile.

Ce s-ar putea spune că întâlnim nou în stilul interpretativ al evenimentelor, în acest poem? Parcurgând lucrarea vom observa o repetare de fapte împrumutate din poemele Aliscans sau Chanson de Rainouart, cum este cazul vitejilor care plâng și ale căror lacrimi le cad pe bărbile nepieptănate ori li se opresc, ca lui Guillaume, pe vârful nasului său scurt. Inspirați din faptele acelor cavaleri, de multe ori din povestirile vechilor poeme, jonglerii extrăgeau momentele pe care le credeau importante și de interes pentru seniorii de la curte.

10. Ca punct de creare a narațiunii La geste de Nanteuil se află povestea nemuritoare a unei dinastii renumite, după cum, de altfel, consemnează Florence Callu-Turiaf, fapte ale vitejilor conți de Nanteuil-le-Haudoin, cu viața și aventurile lor din l'Ile-de-France, petrecute spre sfârșitul secolului al XII-lea. Vom observa că este singurul poem al gestelor franceze în care apar descrieri geografice ce corespund realității, respectiv regiunii Nanteuil-le-Haudoin, localitate aflată la jumătatea drumurilor ce duc spre Paris și Soissons. Din grupul acestor geste fac parte și poemele: Doon de Nanteuil; Aye d'Avignon; Gui de Nanteuil; Parise la Duchesse; Tristan de Nanteuil.

E. În Ciclul provincial, supranumit și La geste des Lorrains, întâlnim un set de poeme create pe fondul antagonismului familiilor rivale domnitoare, după principiul genealogic. În centrul acestor lucrări epice, în versuri, pe lângă figura eroului principal al acestui ciclu, Garin, apar și figurile unor viteji, descendenți din familia eroului fondator, precum fiul său Hervis și nepotul său Anséïs. În poemele ciclului sunt prezentate, sub o formă artistică în care hiperbola se suprapune cu realul, fapte reale ale vitejilor timpului, suprapuse bogatei imaginații a truverului, pentru a le face plăcute seniorilor însetați de răzbunare împotriva suveranului orgolios.

Din acest ciclu mai fac parte poemele: Hervis de Metz; Garin le Lorrain; Gerbert de Metz; Anses, fils de Girbert. În subciclul Geste du Nord face parte poemul Raoul de Cambrai. Subciclul Geste Bourguignonne este compus din poemele Girart de Roussillon și Auberi le Bourgoing, după care continuă subciclul Petite geste de Blaives cu alte două poeme Ami et Amile și Jourdain de Blaiyes, ciclul încheindu-se cu un alt subciclu ce poartă sugestiv titlul Gestes diverses în care întâlnim poemele Beuves de Hanstonne, Daurel et Beton (provensal).

F. Ciclul Cruciadelor este cel mai puțin amplu dintre toate poemele franceze. Cele două cicluri, la început, au avut ca fapte de inspirație evenimentele petrecute în perioada anilor 1097-1099 însă în timpul a doi ani ele au fost completate de truveri cu alte fapte și figuri ale eroilor cruciați occidentali. Din aceste cicluri, respectiv cel de al doilea, fac parte următoarele poeme: Baudouin de Sebourc; Naissance du Chevalier au Cygne și Le Bâtard de Bouillon.

Se pare că ar mai fi existat și un al patrulea poem, dispărut fără urmă, care a avut titlul Saladin et la chute de Jérusalem, și continua cu faptele acestui viteaz firul gestelor. Exegeții au ajuns la concluzia că acest poem a dăinuit în timp, existența lui s-a dedus din textele în proză, care au persistat în circulația orală. Din acțiunea acestui poem unii dintre jongleri își mai aduceau aminte frânturi. Textele în proză, create spre mijlocul secolului al XIV-lea, au reluat relatarea evenimentelor din poemele ciclului cruciadelor, acțiunea se consideră că ar fi a celui de al patrulea poem dispărut.

Cele patru poeme ale celui de al doilea ciclu, prezintă o versiune profund reînoită ale primului ciclu al cruciadelor cu multe părți ale poemelor cu totul noi, fiind incluse informații asupra evenimentelor, faptelor personajelor, atât din partea lumii creștine, cât și din cea musulman, care au participat la acele lupte.

Poemele acestui ciclu de povestiri epice în versuri, le-am putea structura pe două mari grupe, și anume după felul expunerii narațiunilor, în Poeme istorice (Poèmes historiques) din care fac parte patru poeme: La chanson d'Antioche; La Conqute de Jrusalem; La chanson de la croisade Albigeoise; Chetifs, departajând acțiunile și faptele războinicilor, în real și ireal în Narațiuni fantastice (Poèmes fabuleux) din care fac parte cinci poeme: Enfances Godefroi de Bouillon; Naissance du Chevalier au Cygne; Baudouin de Sebourc; Bâtard de Bouillon ; Saladin.

G. Poeme care nu se regăsesc, ca acțiune, în niciunul dintre ciclurile gestelor: constituind ultima grupă de poeme ale gestelor franceze, cuprinde lucrări epice cu fapte care nu s-au putut încadra în ciclurile pe care le-am prezentat mai sus. Personaje, rod al imaginației truverilor, sunt semnificative în istoria gestelor francilor. Din acest ciclu fac parte șase poeme: Aïol; Auberon; Beuve d'Aigremont; Brun de la Montagne; Chanson d'Antioche și Chanson des Saisnes.

2.2. Hagiografia, drama liturgică și muzica medievală

Motto: Posibilitatea de a susține un lucru fără a-l accepta este semnul unei minți educate.(Aristotel)

Canonul literar, evidenția teoreticianul francez Antoine Compagnon, ține de o decizie comunitară asupra a ceea ce contează în literatură aici și acum, iar această decizie este o self-fulfilling prophecy. Subliniem faptul că în conținutul acestei lucrări au stat elemente de bază ale culturii Evului Mediu Timpuriu precum: hagiografia, ca structură a eroului medieval, drama liturgică, formă de punere în scenă a vieții personajelor poemelor și muzica, fenomen e introvertire a auditorului. În cântecele de gesta hiperbolizarea a fost modul conștient folosit de punere în valoare a puternicei imaginații a creatorului acelui timp istoric, pentru a uimi și a atrage atenția auditorului. În realitate, niciunul dintre ei nu avea limpede evenimentul real, neștiind ce să creadă: au fost adevărate faptele sau plăsmuiri! însuși poetul se va lăsa purtat de mrejele imaginarului depășind limitele realului. Era însă o dorință a tuturor, creator și auditor, să se dea curs unor astfel de evenimente însoțite de un acompaniament instrumental, de declamații maiestuoase, recitate artistic de interpreți iscusiți (fig.9). Aveau evlavia deusiană față de Fiul Mântuitor, nu cedau influențelor nefaste ale blestemelor, vrăjilor și credințelor oculte. Toate acestea le vom putea întâlni la personajele care vor urca pe marea scenă a cântecelor de gesta, o istorie a vieții societății feudale cu urile, învrăjbirile, crimele, iubirile, prieteniile lor. Putem spune că poemele franceze sunt hagiografii ale unor viteji ai timpurilor, eroizați continuu, prezenți în toate secolele de mari frământări de conștiințe ale Evului Mediu de început. Când au apărut în istorie alte figuri mărețe, impunându-se prin fapte deosebite, cele vechi au fost actualizate cu noi măreții, tezaurizate sub forme cu totul schimbate, truverii fiind receptivi la dorințele acelora ce voiau să audă expunerea faptelor mai apropiate de adevăr. Spre secolul al XII-lea auditorul începuse să conștientizeze că omul trebuie să fie plecat

Fig.nr.9 credinței în divinitate, că luptele cu balauri și zmei au rămas întâmplări din lumea basmelor, iar realul depășise cu mult istoriile naive. Viața le era legată din ce în ce mai mult de biserică, care impunea modul ei de viață în noua societate medievală. Oamenii acelei perioade istorice nu prea erau interesați de trecerea timpului, pentru că treaba aceasta era lăsată în grija clericilor, care împărțeau timpul după calendare: laic și religios. În cântecele de gesta nu se face nicio referire la timp; poate aproximativ, prezentat printr-o descriere fugară a naturii ne-ar putea duce la gândul că evenimentul s-a petrecut într-unul dintre anotimpuri. Încă o recunoaștere a faptului că aceste lucrări populare sunt izvorâte dintr-o lume îndepărtată a legendelor, a miturilor, actualizate cu timpul prezent al creatorilor acestor poeme epice, în versuri.

Literatura populară reprezintă prima etapă, pierdută în negura de vremuri a neștiutului păstrării valorilor, un timp al nașterii creațiilor literare ale unui popor, greu de precizat. De acest adevăr indiscutabil s-au convins, cu câteva sute de ani în urmă, umaniștii și cărturarii europeni, apoi poeții romantici care au constatat cu surprindere că în popor există un bogat tezaur de creații, de o diversitate și o profunzime impresionante. Unul dintre primii elevați europeni, care s-au aplecat cu insistență asupra frumuseții creației populare, a fost Montaigne care, în capitolul Des vaines subtilites din lucrarea sa Les Essais, publicată în anul 1580, așeza poezia populară pe același podium cu poezia cultă. Exegeza cântecelor de gesta ne orientează liniile de analiză spre câteva domenii importante precum: teoria literară, pentru studiul genului epic, în raport cu alte genuri. Apoi antropologia culturală, pentru cercetarea tradițiilor orale, iar în domeniul cutumelor folclorice studiul misterelor, a narațiunii populare care fremăta în himerica Arabie și care prezintă numeroase puncte comune cu poemele franceze medievale. Bineînțeles, filologia, critica literară și lingvistica diacronică sunt indispensabile cercetărilor pentru a putea pune în valoare ediția textelor medievale. Pentru a înțelege rolul literaturii, în contextul celor propuse a fi studiate în prezenta lucrare, trebuie, mai întâi, să amintim că în Europa medievală au coexistat două culturi distincte: prima a fost cea clericală, de largă circulație, cu caracter erudit, enunțată în latina clasică, iar a doua, în limba latină vulgară, accesibilă neștiutorilor de carte, cu caracter regional, într-un anumit sens, populară. Cultura sacerdotală era alcătuită din opere cu caracter teologic, mistic și didactic (comentarii ale Sfinților Părinți ai Bisericii, tratate de teologie, gramatică, retorică și dialectică, colecții de drept canonic, hagiografie, predici, cărți liturgice, imnuri și poezie religioasă), înmănunchind studii amănunțite despre creștinism.

A trebuit să cernem prin sita adevărului evenimente relatate în mari creații ale lumii antice, precum Iliada și Odisseea, capodopera literaturii vechi elene sau din cea latină, prin Vergiliu, cu Eneida, o legendă a creării lumii Europei. Însă, Franța germanică a Evului Mediu Timpuriu, o multitudine de națiuni sub marele rege Carol I, avea să îmbogățească literatura universală cu cântecele de gesta, poeme eroice desfășurate într-un timp al legendelor, dintre care cel mai frumos și cel mai vechi totodată a rămas Cântecul lui Roland păstrat în manuscrisul 23, din fondul DIGBY, aflat în Biblioteca Bodleiană din Oxford. Poem anglo-normand, cunoscut și sub numele de manuscrisul 0, va fi publicat pentru prima oară în Franța, în anul 1837, de către eruditul cercetător Francisque Michel Xavier, poate ca un omagiu adus eroului de la Roncevalles (Roncevaux).

Adâncind pe verticală cercetarea evenimentelor era firesc să începem studiul nostru asupra obiectivității adevărului, pornind de la conceptul de fapt istoric, acceptând că poezia medievală are un caracter specific. Un concept este un semnificant lingvistic, un ansamblu de caracteristici modale gândite unitar, o formă esențială de reflectare, o idee generală. Ceea ce o face să difere de imaginea mentală este faptul că ea însăși este individuală. Putem fi de acord că termenul concept, în cazul definirii elementelor principale de evidențiere a gândirii celui care a creat unul dintre poemele cântecelor de gesta, reprezintă suma calităților triadei nominalizate în titlu. Aceasta putând fi compatibilă cu mai multe interpretări, începând chiar cu semnificația minimală a unui cuvânt izolat. Trecem apoi de la semnificația contextuală a unui cuvânt integrat într-un mesaj la semnificația unui șir de cuvinte și încheiem prin a arăta sensul unitar al discursului specific.

În general, pe bună dreptate se admite, într-un anumit mod, că deosebirile de păreri dintre exegeții care s-au aplecat asupra studiului genezei acestor poeme, că acel ansamblu al principalelor motive epice proprii, aici cultura medievală a popoarelor germanice, apare abia atunci când se trece la studiul limbii, la interpretarea acțiunilor personajelor.

Cercetătorul care pledează pentru această opinie nu trebuie să meargă atât de departe precum Joseph Bédier, și nici nu are nevoie să limiteze sarcina cercetătorului literar numai la expunerea faptelor fără interpretări, sau comentarii. Îi este de ajuns să admită că enunțând cuvântul fapt, sinonim cu eveniment, act, acțiune dar și ispravă, să confirme pentru știința istoriei păstrarea aceluiași sens în întrebuințări diferite. Faptele istorice, ca produse ale cercetării, pe de o parte, precum și actul stabilirii lor, pe de altă parte, se află în afara sferei de influență a factorului subiectiv în procesul cunoașterii individuale sau colective. Faptul că autorii poemelor chansons de geste s-au inspirat din lucrările teologice, din viața sfinților, ca structură, au dat un plus intelectual acestor producții literare. Însă, nu trebuie să ne lăsăm înșelați de unele apropieri firești, care să ne facă să credem că aceste poeme ar avea o amprentă puternică a acelor lucrări religioase. Obiectivitatea, atât cât poate să fie acceptată ca bun simț al cercetării, trebuie să înlăture două teze: cea teistă, dar și cea ateistă, în discutarea evenimentelor prezentate, a faptelor eroilor, a izvoarelor de inspirație în crearea acestor lucrări. Indiferent de influența puternică a celor două concepte asupra exegetului, cercetarea cere o concluzie științifică, nicidecum părtinitoare. Că în subiectul acestor creații literare întâlnim forme ale dramei liturgice, poate fi discutabil pentru că, în realitate, era genul specific Evului Mediu timpuriu, fiind, în ceremoniile creștine, un amestec de supranatural și real. Dar de unde putem cunoaște unde începea realul, la omul medieval, și când își făcea apariția supranaturalul. Omul Evului Mediu nu putea exista fără divinitate, iar dacă faptele lui uimeau prin excepție, atunci el era un protejat al Celui de Sus. Imaginația creatorului nu se cădea să oglindească decât un sfârșit glorios al eroului, cu o ridicare spre ceruri și înconjurat de îngeri, ca în cazul lui Roland: Spre Dumnezeu întinde mănușa dreaptă-a sa./ Sfântul Gavril coboară, cu mna lui o ia, / Pe braț își lasă capul, puterea-l părăsește; / Cu mâini împreunate Roland se săvârșește. // Sufletul lui Roland îl iau și-l duc în Rai. Împreunarea mâinilor era un gest al acceptării, făcută înaintea trimișilor lui Dumnezeu, ca rob deusian; atunci se producea ruperea de tot ceea ce îl legase pe erou de existența telurică și se pregătea urcarea în fața Marelui Judecător, ca pătimitor.

Poemele truverilor francezi sunt creații artistice din care au izvorât, în timp, capodopere literare cu o linearitate ce au uimit exegeții, la care autorii au avut libertatea de inspirație, purtând-o în întreg spațiul carolingian. Dacă acest Mare Rege ar fi ajuns să stăpânească și vechile hotare ale Daciei, cu siguranță românii de astăzi ar fi fost mândrii de eroul de la Roncevalles. Cronicarul lui Carol cel Mare, Eginhard, îi menționează pe strămoșii noștri daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie, din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a regelui Carol cel Mare, aflăm din lucrarea Res Gestae Avarum (790), că suveranul franc …s-a întors în Francia în triumf, Fig. nr.10 trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…. Cu toate acestea, după șapte secole și șapte decenii, în anul 1550, în Piața Mare a Sibiului (Cibinium), statuia lui Roland, personaj care în lumea medievală germană simboliza drepturile și privilegiile civice, va fi amplasat în centrul orașului cetate. În urma unor dispute religioase opera sculptorului Onofforus, pe care o adusese din Veneția, va fi demontată în anul 1783 și mutată în Muzeul de Istorie al Municipiului Sibiu (fig.10).

Din cauza nesiguranței vieții în Evul Mediu, ardoarea continuă și asiduă a reproducerii cărților, prin copii manuscrise, făceau posibilă această activitate culturală, doar în tihna mănăstirilor. Cultura literară era, prin forța lucrurilor, un monopol sacerdotal. Destinat instruirii clerului, această literatură nu era difuzată în rândul maselor decât indirect, prin intermediul predicilor și al cântecelor liturgice. Nu oricine, în vremea aceea, cunoștea slovele să poată citi cărțile închinate presbiterilor. Hagiografia nu era o îndeletnicire la îndemna oricui, cerea cunoștințe teologice, cercetări specializate și interpretări. Și totuși, în liniștea iatacelor, nobilele doamne se îndeletniceau cu cititul cărților care se multiplicau manual. Doamnele de la curțile senioriale erau cele care își umpleau timpul cu scrisul, cusutul și cititul, în serile lungi de iarnă, când soții le erau plecați la războaie. Viețile sfinților au fost pildele marilor viteji ai lumii noi, creștine, ale căror povestiri erau din ce în ce mai puțin fidele modelelor latine. Nu vom putea nega amprenta marilor epopei ale lumii antice asupra cântecelor de gesta. Frumusețea operei este sporită de intensitatea suflului ei dramatic. Sunt în cauză interese mai presus de individ, legăturile feudale destrămate de trădare, pericolul invaziei arabe, care se confruntau cu interesele personale. Epopeile grecești și cele latine erau binecunoscute, dar tot atât de bine și cele siriene, babiloniene, mesopotamiene; din ele truverii s-ar fi putut să ia modele însă stilul i-a particularizat prin limbă, le style e l`homme meme, tot așa cum poemele vieților sfinților s-au detașat de lumea profană. În Iliada, de exemplu, punctul de plecare al conflictului îl constituie mânia lui Ahile. Tot astfel, mânia lui Ganelon este cea care declanșează acțiunea propriu-zisă în poemul Cântecului lui Roland. Pentru fiecare societate trebuie descoperite punctele de impact, subliniază Paul Zumthor în lucrarea sa, trebuie determinate formele mentale care modelează perceperea și gândirea individuală. Imaginea despre lume este conceptul care îi ordonează creatorului de drept, nu copiatorului sau plagiatorului, textul poetic, întâlnind un raționament profund și un fel de univocitate a comportamentului proprii unei anumite culturi sau unui anumit moment al istoriei.

Și dacă ne întrebăm de ce miturile biblice sunt mai degrabă poetice, decât istorice, concepția aristoteliană ne-a furnizat un principiu, teoretizat ca răspuns. Să nu uităm că atât limba latină, cât și rânduielile administrative romane abia mai pâlpâiau la începutul domniei lui Carol cel Mare; din tot ce avusese Imperiul Roman el, ca și înaintașii săi, adoptase doar însemnele imperiale: coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida și tunica de purpură. Forul superior de conducere al statului rămânând curtea regală sau palatul regal, centrul civic legislativ și executiv, care avea un caracter itinerant, fiind stabilit succesiv în capitalele regatelor france: Paris, Orlèans, Soissons etc. Marele Senior al Europei era stăpânul unui număr considerabil de vasali. În cadrul relațiilor vasalice, regele avea o calitate întreită fiind stăpânitor de întinse domenii funciare, vârf al piramidei vasalice, ca senior suprem și suveran al țării. Într-o perioadă în care stăpânirea funduară constituia avuția esențială, iar sistemele de guvernare ale seniorilor proveneau, cu precădere, din veniturile materiale, umane și militare ale propriilor domenii, dominarea efectivă, ca suveran, era corelată cu puterea de senior funciar. Suveranul nu putea fi vasalul nimănui, datorită calității sale de șef de stat și de monarh de drept divin. Din însemnările lui Eginhard cunoaștem că regele franc nu folosea însemnele imperiale decât cu ocazia unor evenimente deosebite.

Cercetând efectele determinate de influența francă (ca popor germanic), cu o funcție de administrare puternică în Europa, de aproape 800 de ani, deschizând orizonturile unei civilizații moderne, surprinzător ni se pare faptul unei neînțelese constatări: de ce atât de puțin i-a preocupat pe istorici cercetarea acestei civilizații și de ce atât de târziu s-a ajuns la redescoperirea ei?

Cultura și civilizația Imperiului franc au fost factorii hotărâtori ce au determinat evoluția Europei, în primul rând prin asumarea îndrăzneață a întemeierii Imperiului Roman de Apus, mai târziu prin destrămarea acestuia a apariției statelor naționale în Evul Mediu. Ni se pare neobișnuit faptul că în civilizația care a constituit societatea occidentală, purtând numele marelui unificator al posesiunilor france merovingiene, Carol cel Mare (768-814), locul principal în sistemul educațional al imperiului nu l-au ocupat cărturarii din cele două părți continentale ale vastului stat despărțit de Rin. Ponderea intelectualilor franci, la curtea regală și apoi imperială, pare să fi fost cu totul depășită de cea a străinilor, veniți de pe teritorii de cultură veche, romană. El, cel care a fost creatorul unei monarhii autocrate ce ținea de la Pirinei până la Tisa, supranumit și Pater Europae, s-a înconjurat de o lume intelectuală străină poporului său.

În procesul de formare a limbii franceze s-au impus trei elemente importante: stratul, substratul și suprastratul. Limba poeziei, spune profesorul Ioan Pânzaru în lucrarea sa, Cercetare de estetică a oralității, este modelată de o cultură literară, făurită după modelele unei rostiri și ale unei scansiuni, aceea nefiind limba pe care o vorbeau în fiecare zi. Ca în mai toate limbile care s-au dezvoltat sub influența limbii latine, stratul a fost reprezentat de latina populară sau vulgară, evoluată pe teritoriul Galiei întocmai ca și pe cel al Daciei. Substratul avea să cuprindă cuvintele autohtone din limbile populațiilor preromane, iar suprastratul influențele de origine germanică care vor afecta, în special, periferia sistemului lingvistic format din simbioza latinei vulgare și a limbilor autohtonilor din Galia, adică acea romanică in statu nascendi.

În fața exegeților s-au ridicat multe dificultăți, iar teorii și ipoteze vor apărea de-a lungul sutelor de ani în munca celor care se vor apleca să cerceteze scriiturile. Pentru studioșii zilelor noastre o dificultate ar fi că limbile vorbite în Galia, înainte de sosirea romanilor, au rămas puțin cercetate și aproape necunoscute. Exegetul lexicului galo-roman va descoperi termeni care nu mai pot fi clasificați nici ca latini și nici ca germanici. Concluzia ar putea fi că aceste cuvinte ar putea să aparțină, în mare parte, idiomurilor vorbite de primii locuitori ai acestor teritorii europene: ligurii, liberii, grecii și, în special, galii, vorbind de partea vestică a continentului. De la primele invazii germanice, din secolul al V-lea și până în secolul al IX-lea, latina vulgară va cunoaște o adevărată transformare: […] Am trăit acei ani tulburi, când simțeam din greu nenorocirea pe care o aduseseră asupra noastră goții, nimicind duhul cel adevărat al limbii noastre. Dar acum, din mila cerului, risipitu-s-au negurile, scrisului i s-a dat cinstirea cuvenită…, mărturisea peste veacuri Rabelais în lucrarea sa, Gargantua și Pantagruel.

Lexicul și sistemul fonetic al acestuia vor suferi, de asemenea, o influență a limbilor germanice încât adevărata latină va deveni de nerecunoscut, apărând o nouă limbă, rustica romana lingua, numită și romanica. Se realizează în această epocă o conștientizare a existenței unei limbi noi, recunoscută ca un idiom distinct, diferit de latina clasică. Împăratul franc va căuta să impună o apropiere între latina clasică, care nu mai era vorbită, nici înțeleasă, și romanica. În sensul acesta Carol cel Mare se va gândi să întemeieze o Școală a Palatului, însă și înființarea de școli în care să se predea artele liberale clericilor, permițând acestora, care nu mai știau decât romanica, să-i citească pe părinții bisericii și Scriptura. El însuși va insista să îl aducă de la Oxford pe savantul Alcuin, cerându-i să conducă și să predea latina la abația Saint-Martin din Tours, ocazie ce îl va face pe marele erudit al vremii să o cunoască pe sora mezină a suveranului, Gisla, care era stareță a mănăstirii de la Chelles. În lunga sa ședere pe teritoriul imperiului franc și în drumurile pe care avea să le facă în suita regelui Carol, învățatul englez va avea ocazia să o cunoască și pe regina-mamă, prilej ce îl va apropia și mai mult de familia regală. Această renaștere carolingiană, perioadă în cursul căreia franceza, în plin proces de formare, împrumută sute de cuvinte din limba latină, ca și când ar fi fost vorba de o limbă străină, este esențial pentru a înțelege bogăția lexicală actuală a limbii franceze, în care coexistă formații savante și populare. În ciuda eforturilor sale, Carol cel Mare nu va reuși să reintroducă latina în imperiul său. Dimpotrivă, reforma carolingiană a contribuit la abolirea latinei ca limbă vie. Hotărârea Conciliului din Tours atestă această mare ruptură între latină și romanică. Ceea ce este hotărâtor de consemnat, în toată preocuparea pe care regele Carol a avut-o în modernizarea școlii, ca minunată formă de elevare a poporului său este și faptul că din scrierea carolingiană s-a format scrierea gotică. Peste secole, Renașterea italiană a reînoit această modalitate de exprimare dând scrierii umaniste, modelul anticvei noastre de tipar. În anul 813, episcopii preconizează utilizarea în predici a limbilor populare, romanica și germanica, în tot regatul carolingian. Toate aceste transformări organice ale limbii franceze, ca dorință unanimă a vorbitorilor, vor vedea rezultatul abia în anul 842, când Ludovic Germanicul și Carol cel Pleșuv, nepoții lui Carol cel Mare, vor parafa un jurământ de alianță împotriva lui Lothar, fratele lor mai mare. În limba lor maternă, romanica și germanica, au alcătuit istoricul Jurământ de la Strasbourg, a cărui parte redactată în romanică este considerată actul de naștere al limbii franceze. Franceza evoluase, devenind, dintr-o limbă aproape fonetică, o limbă etimologică, iar transformările care au avut loc în sânul societății medievale franceze au produs marea ruptură dintre antichitatea târzie și feudalismul timpuriu. Plenitudinar, feudalismul creștin, detașat de politeismul imaginar, angajează întregul său sistem în lupta dintre bine și rău. La aceste acțiuni va participa toată suflarea omenească a sfârșitului de mileniu unu, de la cel ce ara câmpul la soldat, de la cavaler la senior și de la rege până la cel căruia muza inspiratoare îi dădea lumina de a plăsmui în versuri isprăvile acestora purtate prin dulcele grai omenesc, prin târguri, cetăți, din generație în generație. Dacă într-un comentariu, autorul poate face afirmații circumstanțiale, prin urmare subordonat celor două criterii externe, de adevăr și neadevăr, în lucrările literare și, în concluzie, în poeme, nu se fac astfel de afirmații și nici nu pot fi subordonate lor, pentru că ele exprimă atât universalul cât și aspectul din eveniment, făcând din el un exemplu. În limbajul nostru, universalul în istorie este ceea ce se comunică prin mythos, forma narațiunii istorice. Ce am putea spune despre mituri decât că ar putea fi niște idei în devenire, iar eposul o narare a faptelor de vitejie în care irealul devine real, iar fantasticul umbră a mimesisului aristotelian. Basmul însă ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă numai cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.

Adevărat este faptul că primul și cel mai vechi scenariu epic a aparținut mitului, ca narațiune veridică, sacră, în realitate o relatare a unui eveniment săvârșit în timpul primordial, fabulos, al începuturilor, cu ființe cu puteri supranaturale. Suntem îndreptățiți să subliniem că scopul unui mit, așa cum îl vom întâlni și în cântecele de gesta (mitul cavalerului, mitul spadei sau al sângelui), nu este numai acela a descrie o situație anume, ci să o și conțină într-un mod care să nu-i limiteze semnificația la o singură situație. În existența noastră avem o Imperiul Carolingian constantă, iar miturile sunt un mod de exprimare a necesităților umane în afara rațiunii și a experienței practice. Acestea nu dau informații despre evenimente, ci luminează natura umană și atmosfera unei civilizații. Alte creații literare, precum narațiunile irlandeze, Tain, bretone, Kou-louc'h și Olwen sau Tristan, nu le-am putut și nu le vom putea adapta vreunui spațiu istoric, tocmai pentru faptul că personajele acestor lucrări participă la acțiune fără a avea vreo situație socială. Ele dovedesc doar o nemăsurată calitate de a ne arăta care erau chemările interioare ale strămoșilor și de ce nu și ale noastre, dacă vom ști să le citim și să le conștientizăm. Vom lăsa astfel imaginația să se transforme în memorie, într-un fel socotitor al existenței care se dereglează prin caracterul compensator al visului și se regularizează prin atenția perceptivă acordată vieții. Adevărul miturilor se află în structura lor internă, în exprimarea și prezentarea fabuloasă a unor lucruri greu de imaginat, surprinse în conținutul creațiilor literare, care abordează astfel de teme și nicidecum în afara conținutului imaginar, care ne rup de imaginea fantasticului.

Ce reprezintă aceste poeme pentru studiul civilizației europene, ne-am întrebat la un moment dat? Și am constatat în interiorul lor o ordonare a unor evenimente, a unor fapte, pe cât de neînregistrate în cărțile de istorie pe atât de posibil adevărate, ca relatări neconsemnate, din cauza unor împrejurări necunoscute și, totuși, posibile documente de eroizare a unor personaje reale. Acțiunile acestor lucrări pot fi și jocuri ale imaginației creatorilor populari, plăsmuiri normale unor creații literare, care au dat naștere unei epoci de studiu a istoriei, un voluminos material pentru numerosae cercetări antropologice. Exegeții au pus în balanță adevărul și neadevărul, din care fiecare știință și-a găsit spațiul util cercetării: istoria – evenimentele, etnologia – studierea liniilor directoare ale structurii și evoluției, atât a poporului francez cât și a celorlalte popoare cu care au venit în contact în acea perioadă de timp istoric, lingvistica sincronică sau descriptivă au disecat studiul limbii franceze așa cum se prezenta ea la momentul acela istoric etc.

În concluzie, studiile și cercetările acestui domeniu de activitate literară au dus la

Manual de muzică cu vechea notare, prin pătrate definirea conceptului de creator de literatură populară istorică epică, în Franța, care s-a numit truver, dar și la clarificarea misiunii cronicarului, aflat în apropierea și legat de multe ori de viața seniorului, când consemna în jurnale evenimentele sau faptele însemnate din viața acestuia, alcătuind cronicile istorice. Acești cronicari ca și truverii, creatorii poemelor gestelor franceze, se impuneau prin subiectivism în prezentarea anumitor fapte ale stăpânilor vremii, activitate pentru care, de altfel, erau răsplătiți. Diferența, totuși, a conținutului poemului față de cronică era că truverul zămislea eroul și faptele acestuia după bunul plac, pe când cronicarul avea obligația să consemneze evenimentul însă avea și posibilitatea omiterii conștiente a unor fapte, care ar fi putut dezonora seniorul, în slujba căruia se afla. Stihuitorii au folosit adesea scrieri istorice adevărate și cronici dictate de înșiși suveranii vremurilor respective, urmărind întotdeauna să redea evenimentele cât mai apropiate de adevăr. Poetul a zămislit epopeea din vechi cântece răzlețe, amintind de cantilenele italienești, sărace de multe ori în acțiuni, însă basmele au fost pentru truveri izvoare nesecate de inspirație, împletind realul cu o lume a imaginarului și introducând, în acțiunea poemului, trăsături ale acelor personaje pe care le-au eroizat, legându-le de evenimentul istoric. Cronicarii au așezat în paginile lor datele fixe, cu fapte de multe ori subiective și au creat conștient un melanj poetic, amestecând timpul istoric luat din izvoare cu motive legendare, romantice.

Comparând cele două forme de creare artistică a lumii Evului Mediu, vom observa că în poemele medievale se oglindesc cunoștințele istorice ale timpului respectiv, iar în operele istorice sentimentul poetic al scriitorului. Un exemplu elocvent, pentru compararea unor scene de luptă, întâlnim în Cântecul lui Roland din care reies atât faptele de vitejie ale personajelor, cât și scenele morții marilor viteji. Legat de evenimentul Roncevaux, în cronica Vita Karoli, Eginhard nu ne lămurește cu nimic despre cei care au luptat și au căzut pe câmpul de luptă de la Roncevaux. În amândouă lucrările (Vita Karoli, cronica lui Eginhard și poemul popular Cântecul lui Roland) constatăm o deformare a cronologiei evenimentelor și

Fig. nr.11 amestecul faptelor istorice, față de alte cronici sau poeme scrise despre același eveniment, în alte țări ale Europei. Ca o concluzie, am putea sublinia că în această confuzie cronologică, adesea voită, nu s-au folosit niciodată evenimente sau personaje contemporane autorului. Pentru sublinierea afirmației că aceste poeme medievale franceze ar putea fi evaluate ca adevărate pagini de cronici, am cita ca exemplu lucrarea lui Edward Gibbon (1737-1794), Istoria declinului și căderii Imperiului Roman (The Decline and Fall of the Roman Empire, 1776-1788), operă istorică și literară în aceeași măsură, ce ne dă posibilitatea să observăm că același proces, pe care l-am subliniat mai sus, se poate petrece chiar cu o lucrare gândită, inițial, să fie un document istoric. Gibbon a văzut imperiul roman ca pe o entitate individuală într-un declin nedeviabil de la idealurile politice și libertatea intelectuală, care caracteriza literatura clasică pe care o citise. Pentru el, colapsul material, economic al Romei, a fost un efect direct și un simbol al decăderii morale. Mulți creștini cumpătați ar fi spus mai degrabă că Dumnezeu este o napolitană (wafer) decât să spună că Dumnezeu este un tiran capricios și crud. Cu o narațiune puternică în idei, curgătoare și cu argumente convingătoare, lucrarea își pstrează un loc bine meritat în literatura istorică. David Hume, în lucrarea sa Cercetare asupra intelectului omenesc, va constata că ceea ce putem percepe este numai succesiunea regulată a fenomenelor pe care le numim cauză și efect, dar nu vom descoperi niciodată existența efectivă a unei legături necesare între ele, a unei relații cauzale prin care un fenomen îl produce pe celălalt. Cu toate că Hume a arătat că nu deținem dovezi incontestabile privind existența reală a legăturilor cauzale, el nu a respins, totuși, principiul cauzalității. Istoria propriu-zisă trebuia să fie permanent rescrisă. Pe măsură ce timpul înainta, istoricii, învățând mai mult despre perioada de început a imperiului făurit de Carol cel Mare, descopereau lucruri ce îi făceau să se reîntoarcă în timp, retușând ipotezele, dând sugestii de cercetare celor aplecați spre acest domeniu mult mai apropiate de adevăr. Pe Gibbon îl citim pentru stilul lui, al aspectului stilizării și convenționalizării scrisului său care ajung, treptat, mai importante decât aspectul reprezentațional, întocmai cum tabloul crucificării, al lui Cimabue, devine cu timpul mai important ca pictură, decât ca imagine a morții lui Hristos. Este tocmai cazul acestor cântece de gesta, care au devenit mult mai interesante de discutat și cercetat pentru ceea ce reprezintă ele în literatură, față de însemnătatea lor istorică. Ar fi lipsit de sens o sancționare, din partea noastră, a faptului că poetul popular nu a consemnat întocmai adevărul istoric. Suntem conștienți de neveridicitatea evenimentelor relatate în poemele gestelor, în special Cântecul lui Roland, însă acțiunea luptei este conformă consemnării lui Eginhard, în cronica sa, care spune că în acel an a avut loc un conflict al francilor cu vecinii lor. Că francii s-au luptat cu bascii sau cu maurii, ca cititori ne interesează mai puțin; ca analiști cercetăm momentul, disecând arta creării acestui subiect înscris în 4002 versuri, cuprinse într-o narațiune epică închinată regelui Carol și viteazului său nepot, cavalerul Roland. În fapt, în poemul citat mai sus, se analizează conflictul, care este dramatic, vârful de lance ce a doborât timpul cu actele de vitejie descrise, lăsând nemurirea să se înalțe prin stihurile lor. Important de studiat este și modul cum aceste versuri erau interpretate la vremea aceea, cântate și acompaniate de instrumente muzicale, specifice secolului.

Cei aleși spre a deveni jongleri aveau divinul talent al unduirii vocii dar și al memorării sutelor de versuri, marcând, prin ridicări sau coborâri ale vocii, sunetele, miraculos interpretate, accentuând prin acest mijloc de interpretare anumite acțiuni ce trebuiau să trezească interesul auditorului. În lucrarea sa, Cercetare de estetică a oralității, profesorul Ioan Pânzaru subliniază: Cel care și-l prezintă pe jongler sub trăsăturile unui perfecționist al formei, ca pe un poet plin de sensibilitate prozodică, va fi surprins să constate că poemele epice conțin versuri metric și ritmic greșite. Însuși Bédier a reclamat, în numai puțin de 320 de versuri din poemul Cântecul lui Roland, că 8% dintre aceste stihuri erau greșite metric și ritmic și că din totalul menționat mai sus, numai trei versuri pot fi justificate prin căutarea unui efect poetic. La ce ne-am fi putut aștepta mai mult decât la o desfășurare de evenimente versificate care, la vremea aceea, a evaluărilor fizice, urmau să impresioneze auditorul, năsocite fiind, de multe ori spontan, cu o muzică care să nu “Trubadurii”, de Cancioneiro da Ajuda plictisească pe cei prezenți la spectacol: poemele erau cântate pe melodii repetate, scurte și simple. Versul fără muzică este ca o moară fără apă, spunea Folquet de Marsilia, trubadurul pomenit de Dante în opera sa Paradisul. Se poate imagina un portativ cu pătrățele (poza, Manual de muzică…) căruia îi corespundea o singură silabă, pentru ca melodia să fie cât mai puțin plicticoasă, pe note întregi, între la și do de sus, cu legături între ele, dându-se o arcuire silabelor cântate. La începutul secolului al VI-lea, Severinus Boethius va întocmi primul sistem medieval de notație muzicală, cu litere preluate din melografia antică, care era alfabetic. Acelei melografii i s-au înlocuit caracterele grecești cu cele latine, rămânând pentru notație un număr de cincisprezece litere majuscule, de la A la P, din alfabetul latin, formând o scară de aproximativ două octave în registre vocale bărbătești.

În perioada de început a Evului Mediu laic, a manifestărilor pline de extaz, a aclamațiilor, monodia era forma prin care declamatorul își făcea cunoscute creațiile, era stăpânul și îndrumătorul prezentării acestor expuneri, inițiatorul și formatorul grupului de interpreți. Munca lui era cea de pregătire și formare a grupului pe care îl purta cu el prin diferite castele senioriale și târguri cu ocazia diferitelor evenimente. Reprezentările de acest gen, ale trupei de jongleri, erau ocazii speciale de manifestare și expunere a creațiilor literare la care, de multe ori, improvizau instantaneu, informații despre evenimentele și faptele actuale ale seniorului. Pentru tot efortul lor interpretativ, care putea să se desfășoare într-un timp îndelungat de ore și chiar zile, jonglerii erau ospătați și chiar răsplătiți cu diferite daruri. Conducătorii grupului de jongleri (menestreli) aveau în grija lor manuscrisele poemelor, așezate cu grijă în traiste din piele, pe care le purtau pe spate, pentru a nu-i incomoda în timpul declamației versurilor poemului. Consemnăm faptul că acele creații literare, scrise de mână, nu conțineau decât textul sau cel mult o notație a intonației propriei lor însemnări. După cum vom observa, la un interval anume al citării strofelor, va apărea un grup de litere, scris cu majuscule (ex. AOI), despre semnificația cărora s-a vorbit și în capitolele de mai sus, întâlnite în poemul Chanson de Roland. Însă, nu putem omite faptul că în alte poeme sesizăm și apariția altor grupuri vocalice, la sfârșitul anumitor strofe, precum EUOUAE, EUO etc., purtând explicația renumitului istoric în muzica universală, Roman Ilich Gruber (1895-1962). Istoricul în muzicologie susținea că aceste grupuri ar fi putut indica cadențele refrenului, asemănător cu structura imnului gregorian. De asemenea, la sfârșitul fiecărei lese, cel care conducea grupul de jongleri făcea o scurtă pauză pentru ureche, cu scopul de a permite o destindere a luării-aminte a publicului solicitat în concentrarea asupra conținutului versurilor, a exprimării faptelor eroului poemului. De multe ori, pentru destinderea auditorului, menestrelii introduceau în actul declamativ un scurt pasaj instrumental, executat de violă  sau liră, cu intenția de a accentua sensul dorit al cuvintelor ce formau versurile poemului epic, pentru că muzica își avea doar rostul de element secundar.

Coeziunea sunetelor nu se manifesta deodată, ci în tot timpul desfășurării melodiei. Modul de interpretare era cel care determina inclusiv posibilitățile formale, deși deținea multe variante în acest sens.

În ansamblu, în acea perioadă a anului 900, când în Elveția sfântului Gall se compuneau și se scriau cântece în neume, inaugurându-se astfel marea perioadă a contactului gregorian, melodiile interpretate de către acești artiși, care proveneau din clase sociale diferite (cavaleri, artiști ambulanți, nobili), aveau talentul corelării textelor epice narate în versuri cu sunetele registrului înalt; sunetele principale de rangul doi, cum spun muzicienii, care formau cadența principală, ca recitarea acompaniată să aibă un final expresiv. Dacă textul cerea, acest proces se putea repeta de mai multe ori, eventual variat.

Recitativele plagale, pentru a rămâne tot în domeniul acesta al sunetelor, aveau caracter circular (circular tunes), sunetul de bază aflându-se în opoziție cu sunetele înconjurătoare; un fel de joc al vocii între sunetul de bază și polul opus, format din două-trei sonuri, mai ales în stilul nou, putându-se intercala un segment situat mai sus din punctul de vedere al înălțimii vibrațiilor. Ascultând cu atenție aceste compoziții se poate înțelege de ce ambitusul era un element definitor al modului de interpretare, funcțiunea și coeziunea sunetelor diferind în melodiile autentice de tip descendent față de cele plagale de tip circular având finala comună.

Libertatea schimbărilor în conținut a poemelor, a adăugirilor care țineau sau nu de Manual pentru studiul intonației evenimentul respectiv pe care îl prezentau, era la îndemna truverilor spre a impresiona ascultătorii. Se poate ca acest mod să fi denaturat în multe dintre poemele medievale, adevărul istoric. Ceea ce vom observa, studiind muzicalitatea textelor Evului Mediu timpuriu este faptul că, începând din secolele al IX-lea și al X-lea, comportarea tonală a melodiilor a suferit o transformare semnificativă, cauzată de modificarea stilistică a simțului melodic. În această perioadă, melodiile deja erau scrise de compozitori, cunoscători ai teoriei muzicale, educați în școlile de pe lângă mănăstirile catedralelor unde se predau noțiuni de muzică și care cunoșteau și aplicau aceste reguli formulate în teorie. Prima modificare, în exprimarea tonalității, a fost aceea a dispariției caracteristicilor nuanțate de ambiguitate modală, menționate în rândurile de mai sus, impunându-se trăsături ferme, care derivau din lucrările teoretice, reflectate în chansons de geste, prin muzica trubadurilor, a interpretării jonglerilor și a minesangerilor sau menestrelilor, într-un sincretism în care textul poemelor se îmbina cu dansul, cu recitarea, evidențiind un mod nou de petrecere. Să observăm că interpreții muzicii laice din Ars Antiqua (Arta veche creștină) mai erau numiți și cavalerii trubudauri, un apelativ cu puternice rezonanțe în istorie, dar și în arta literaturii. Să fi avut oare acești creatori și calitatea de războinici sau chiar de observatori pe frontul de luptă al marilor teatre de război? Se cunoaște, în urma cercetărilor muzicologilor medieviști, că arta veche creștină a muzicii trubadurilor a rămas mult timp monodică, acompaniată, uneori, de instrumente cu strune. În catalogul muzicii laice cavalerești erau cuprinse și cântecele care se refereau la activitatea de zi cu zi a omului, apoi cele care satirizau defectele sau atitudinile caracteriale, nelipsind nici cele de dragoste, de dans, de vitejie, și de cruciadă. Recitarea acestor compoziții se făcea în dialectul local, tocmai pentru a fi înțeleasă de publicul auditor, care înlocuia limba latină, oficială încă în acel timp, pe întinsul teritorial al Imperiului Roman de Apus.

Cu timpul, pentru a atrage și mai mult spectatorii, creatorii populari au lansat un nou gen de interpretare melodică, numit polifonic, deoarece sunetele se preluau pe mai multe voci, ca un cor antic ce amplificau în acordul instrumentelor muzicale interpretarea. Poemele cântecelor de gesta aveau să atragă și mai mult auditorul, atât prin conținut, cât și prin interpretarea vocal-instrumentală. Acest gen era derivat din însăși monodia gregoriană care l-a constituit, așa-numitul organum. La începutul secolului al X-lea, cântecului religios, vox principalis (tenor), cea mai înaltă voce bărbătească din trupa de trubaduri, ce reprezenta acel cantus firmus (melodia dată), i s-a adăugat o melodie paraleă numită și vox organalis, secondându-l. Constatăm că această preocupare pentru muzică începuse să fie una dintre îndeletnicirile importante pentru arta frumosului, corelând sunetul cu recitarea sau chiar cu dansul, trăsătură specifică culturii populare, numită sincretism. În eseul Studiul comparat al textului folcloric, academician Sabina Ispas, sublinia: Povestea cântată, cu funcție rituală ceremonială sau de alt tip, oferă un material fascinant pentru cercetarea comparatistă. Punct de întâlnire a istoriei cu simbolistica desprinsă din mai vechi reprezentări mitologice, legendare, cu formele de expresie a modelului cultural, epica versificată cântată reprezintă, într-o exprimare specifică, alături de rituale, un reper pentru identitatea de grup (implicit etnică și religioasă).

Genul literar preferat, utilizat, acompaniat de muzica laică a acelei perioade a civilizației umane, era poemul liric, narativ sau dialogat, în care textul era elementul principal. Construite în versuri formate din 10-14 sau chiar 16 silabe, poemele medievale se recitau cu acompaniament instrumental. Mai târziu, s-a intrat în forma corală de recitare, unde poemele erau dominate de întreruperi de pauze semnificative, tocmai în dorința de a sublinia un eveniment important sau o stare de fapt a personajului erou. Se cobora tonul melodic, nu mai jos de nota sol, devenind grav, unde acțiunea fremăta în dialogul unui conflict sau în descrierea luptei. Instrumentul era prezent și la declamarea poemelor, instrumentistul fiind acela care sesiza auditorul de apropierea unor recitări de maximă importanță, melodia fiind monodică și liberă din punct de vedere ritmic. Toate aceste consemnări pe care le-am făcut în rândurile de mai sus ale acestei lucrări, sunt în urma experiențelor dobândite în cursul celor 7 ani, cât am studiat vioara. Acest fapt m-a făcut să detaliez și să subliniez că aceste creații literare în versuri cântate aveau un ambitus de 5-9 sunete, cu o scară modală și diatonică, la care se utilizau alterații pentru evitarea disonanțelor cauzate de cvarta mărită.

În muzica medievală, în acea perioadă de mari frământări istorice, melodiile trubadurilor au însemnat unele dintre cele mai caracteristice momente. Inspirându-se din poezie și abordând o tematică predilectă cavalerească sau erotică, această artă a însemnat și abordarea unor mijloace de expresie în tipare formale. Tehnica de lucru a acestora viza un ansamblu de voci, exclusiv bărbătești, la început, cu o incipiență tehnică polifonică. Ne putem imagina cum sunau, în sălile castelelor, vocile menestrelilor și cum erau unduite silabele poemelor cântecelor de gesta. Tehnicile muzicale preferate în Ars Antiqua erau organum, secolele al IX-lea și al X-lea, perioada carolingiană, care au constat în acompanierea vocii de tenor cu o voce mai gravă, nota contra nota la intervale dintre patru note consecutive, numită și cvartă, care încheiau, prin producerea simultană a unui sunet de aceeași înălțime de către două sau mai multe voci sau mai multe voci și instrumente.

Să ne imaginăm cum ar fi sunat versurile silabisite ale unei astfel de lucrări: De-suz un pin, de-lez une-glen-ter, / Un fald-es-toed i unt, fait tut d`or mer: / La siet li reis ki dulce France ti-ent, într-un salon seniorial, în care vocile jonglerilor cântau acompaniați de instrumentele specifice, cu coarde și fluier, stihurile poemelor. Nu întâmplător aceste scrieri s-au numit cântece, pentru că ele au fost în așa fel compuse pentru a fi atât recitate, cât și cântate, de fapt o cântare recitativă. În saloanele castelelor senioriale și, mai târziu, în târguri, trubadurii declamau, dansau, cântau, imitând scene de luptă, scene din viața personală a eroilor poemelor. Câte trăiri au putut fi atunci când acești magnifici actori au reprezentat momentul conflictului Ganelon-Roland, din Cântecul lui Roland, sau a morții tânărului cavaler, răpus de spada sarazinului, când sufletul său s-a înălțat la ceruri înconjurat de Marii îngeri deusieni. Ce joc scenic ar fi trebuit să adopte talentații menestreli, în scena regăsirii tinerei prințese Berthe, din poemul Berthe aux grands pieds, la reîntâlnirea cu părinții săi, după nouă ani de pribegie, iar apoi momentul tulburător al cunoașterii celui care trebuia să-i fie soț și rege. Sunetele și mișcările pașilor, mimarea momentelor scenice erau tehnici bine puse la punct, repetate îndelung și gândite cu foarte multă atenție și pricepere, pentru a primi cum se cuvine răsplata atenției auditorului. Până spre sfârșitul secolului al XI-lea, melodia ce se suprapunea peste cantus firmus (cântec fix, compoziție polifonică), acel tenor al grupului, va dobândi din ce în ce mai multă independență, executându-se mișcări contrastante în raport cu direcția vocii fundamentale, adesea înfăptuind grațioase vocalize în jurul sunetelor tărăgănat expuse ale acesteia. Această melodie, numită discantus, dăruită prin atâta exersare coloanei vertebrale ale străvechii și sobrei psalmodii gregoriene, recitativă ținută în registrul grav, va produce în timp o înaintată tehnică muzicală. Ea va urma celei dintâi (secolele al XII-lea și al XIII-lea) și va însemna vocea cea mai înaltă a unei texturi muzicale, ce presupunea o suprapunere de două voci. Ele se vor cânta la intervale de terțe, sexte și cvarte paralele, impunându-se magistral în corul jonglerilor, motivând, de altfel, pasajele cu accentele grave ale declamației și mișcărilor scenice impresionante din poemele cântecelor de gesta.

O altă tehnică, pe care compozitorii începutului de Ev Mediu o utilizau, era și cea numită faux bourdon (bas fals). O polifonie primitivă formată din trei voci, prin suprapunerea a două terțe, prin care se obținea un acord numit în stare directă. Apelând la cunoștințele de muzică și la studiul asupra acestor cântări vom da ca exemplu notele: do, mi, sol care apoi sufereau o răsturnare, după cum spun muzicologii, obținându-se sexacorduri, acele suprapuneri de sexte, care se produc în muzică. Ca genuri-muzicale, în arta sunetelor medievale, Ars Antiqua propunea canonul, ceea ce echivala cu o imitație la 2-3 voci a unei singure fraze și motetul, o piesă polifonică de tip coral. Așadar, lumea Evului Mediu avea un nivel ridicat pentru cultura muzicală, pe care o promova pentru a impresiona enoriașii la slujbele religioase, din cadrul mănăstirilor și catedralelor, cât și pentru desfătare. Putem spune că activitățile jonglerilor sau a menestrelilor erau reprezentări spontane, pe scene improvizate, cu actori experimentați, care își cunoșteau foarte bine rolul și misiunea de a delecta și nicidecum plictisi auditorul. Subiectele abordate erau selectate, se pare, după acesta. Castelele senioriale erau cele care receptau, între zidurile lor groase, poemele războinice și cele de curtoazie. În târguri, jonglerii recitau și se acompaniau pe versuri din poeme cu subiecte pastorale, plăcute auditorului format din țărani sau mici negustori.

În ceea ce privește viziunea muzicală, în această perioadă găsim două stiluri conceptuale importante, fiecare reprezentând cele două Imperii Romane: de Răsărit și de Apus. Despre muzica europeană a Evului Mediu timpuriu, ca o perioadă recentă și mai apropiată de epoca noastră, putem vorbi cu mai multă certitudine decât despre cântările vechilor greci ai lumii antice.

Modul de a nota muzica era acum mai exactă și evolua treptat în direcția scrierii actuale, ceea ce a permis o deslușire destul de fidelă a textelor ajunse până la noi. A fost perioada conceperii portativului, care a ajuns până în zilele noastre, și pe care au luat loc, la început sub forma unor mici pătrate negre (fig. Manualul), cu vremea rotunjite și apoi ovalizate, după felul scrierii lor, sub forma unor biluțe ovale înnegrite sau goale, notele au dat înălțimi și durate diferite muzicii, așa cum le vedem astăzi însemnate în partituri. Este de amintit, cu această ocazie, numele călugărului benedictin, Guido d`Arezzo, care a trăit în jurul anului 1000 și a jucat un rol însemnat în cristalizarea acestui sistem de notație. Muzica pe care o ascundeau neumele (notele) medievale reprezenta partea cântată a ceremoniilor religioase. În perioada timpurie a Evului Mediu ea a constat dintr-o unică și firavă linie melodică, o monodie (o singură voce), destinată intonării de către un cântăreț sau un grup. Desfășurându-se pe un spațiu melodic (ambitus) restrâns, această cântare putea totuși tapisa forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule melodice, până la cântecul propriu-zis, bogat în melisme, notația de deasupra notei si.

Să ne imaginăm numele lui Roland silabisit și unduit pe fiecare silabă, de câte patru-cinci note muzicale, între la-si și do de sus.

Pentru cei care conduceau biserica, la vremea aceea, exista temerea depărtării enoriașilor de muzica și textul liturgic, prin dezvoltarea tot mai puternică a acestor chansons de geste, care captau tot mai mult mulțimea înfricoșată de rigiditatea și canoanele dure impuse de biserica papală. Trecerea de la zeitățile venerate de veacuri ale popoarelor, care formau zestrea ideologiei riturilor de trecere, la noua religie creștină, speria lumea profană. Tocmai de aceea s-a căutat unificarea și codificarea, încă din anul 600, de către papa Grigore I, a cântărilor liturgice, care au căpătat denumirea de gregoriene, ca expresie a atotputerniciei ideologiei creștine medievale, când autoritatea bisericii era temută nu numai de mulțimea credincioșilor, dar și de regi și împărați. Primul și singurul suveran, care s-a considerat deasupra bisericii și papei a fost Carol cel Mare: Era vorba, de fapt, de o regalitate salvatoare, modelat după exemplul regilor Israelului, al căror succesor Carol, noul David, se socotea.

Cântările liturgice gregoriene au fost unele dintre mijloacele cele mai eficace prin care biserica și-a menținut vie dominația asupra simțirilor și gândirii celor mulți. Viața putea fi îngrădită de la multe dintre libertățile și dorințele de a fi ale omului medieval, însă nu a putut fi oprită să se manifeste față de exprimările ei firești. Intimidați și speriați de viziunile apocaliptice, cu care biserica îi amenința, dacă încercau să încalce vizibil canoanele, oamenii evului mediu nu se dădeau înlături de la acele mijloace de desfătare, care îi delectau, într-un mod firesc. Ei se distrau, ascultând atât cântecele lumești, interpretate de cântăreții ambulanți, fremătătoare și generoase, care îi făceau să uite, pentru moment, de toate grijile și greutățile vieții de zi cu zi, cât și admirația pe care o aveau față de menestrelii declamatori, care își însoțeau recitările cu acompaniament instrumental. Ne-ar fi foarte greu să reconstituim dorința omului medieval față de creația folclorică muzicală a acelor timpuri ale dezvoltării istorice a societății omenești, poate și pentru faptul că dreptul la notarea sunetelor era rezervat doar cântului gregorian. Priceperea scrierii neumelor nu o aveau decât monahii mănăstirilor, însă existența unei bogate și variate muzici populare a însemnat o înălțare a vieții, mai presus de orice îndoială. Existau printre ei încă mulți dintre cei care se îndoiau de multe dintre capitolele biblice, care se predicau și, poate, nu de cele ce erau înscrise în Vechiul și Noul Testament, cât în opreliștile unei vieți a bucuriei și a fericirii. Mulțimea constata huzurul nobilimii și al clerului care adunau dări tot mai mari din puținul lor, plătind slujbași pentru a le strânge și a-i oprima.

Antipod al cântării gregoriene, cântul popular nemulțumea puterea bisericii, care devenea tot mai violentă atunci când ecoul cântecelor pline de viață ale mulțimii răzbătea până în interiorul bazilicii, amenințând integritatea muzicii puternic codificată de către papă.

Spirit evlavios, Carol cel Mare se va strădui să asigure bisericii menținerea neștirbită a puterii, chemând la o hotărâtă eliminare a tot ce altera puritatea cântării liturgice, poruncind: Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste corrupisti cantum.

Potrivit studiilor exegeților și experților în muzica medievală, cântul gregorian utiliza scara de la sol, din octava mică, până la mi, din octava a treia, respectiv, transpusă cu o octavă mai jos. Succesiunea notelor muzicale nu era legată de înălțimea reală a sunetelor. În concluzie, sistemul s-a dorit să fie considerat imperios și datorită faptului că denumirile notelor, claves, se vor asocia, mai târziu, cu clapele orgii. Sunetul cel mai grav a fost indicat cu litera grecească gamma (Γ), iar celelalte sunete au fost marcate cu ajutorul alfabetului latin. În interpretare se va observa aceeași tărăgănare a silabelor ca în coralul gregorian și datorită faptului că mulți dintre jongleri erau din rândul călugărilor. Credem că preluarea misiunii jonglerilor de către călugării mănăstirilor a fost una dintre dorințele episcopatelor pentru a devia conținutul lumesc a poemelor la cel cu influență profund biblică, acceptându-se atât forma corală, de grup a interpreților cât și a acompaniementului instrumental.

Cântarea pe mai multe voci, ca formă de manifestare a coralului gregorian, influențat de muzica populară, s-a dovedit a fi cea mai productivă. Muzica este mișcarea vocilor (musica motus est vocum), consemna într-una dintre lucrările sale muzicologul italian Guido d’Arezzo (991-1050), observând că din această mișcare undele vibrau și, odată cu ele, stările auditorului din care reieșea aspectul microelementelor melodiei.

Această modalitate de a cânta trebuie să fi stimulat instinctul muzical al călugărilor cu o sensibilitate mult mai dezvoltată pentru frumos, transmisă apoi jonglerilor. Impresionați de frumusețea expresivă a cântecului pe mai multe voci, prelații bisericii și-au propus să adapteze și în domeniul liturgic mijloacele de interpretare, observate în datinile populare. Vocea de bază, numită cantus firmus, se suprapunea cu cea numită vocea organală, cea care reptea sau adăuga, pe sunete înalte versurile ce se doreau să impresioneze auditorul. Cântarea bisericească, care se alătura unei astfel de interpretări laice, începe să sune din ce în ce mai ingenios, mai bogat, făcând din ceremonia liturgică nu numai un prilej de reculegere, dar și unul de desfătare artistică… Muzica ținută vreme lungă în cătușele monodiei, își vedea lanțurile cedând și, pe măsura eliberării, dădea la iveală noi uimitoare posibilități de expresie. Erau zorii polifoniei, primele scânteieri ale acestei splendide lumi sonore care avea să se cristalizeze prin dezvoltarea și perfecționarea cântării pe mai multe voci. Extrem de importantă, această răscruce dintre cele două milenii; acum se pun bazele unei noi dimensiuni a gândirii muzicale aceea în virtutea căreia muzica poate fi concepută, redată și percepută pe câteva planuri concomitente. Fără să fi studiat acest mod de prezentare a gestelor de către jonglerii declamatori în fața celor care urmăreau, cu o mare atenție, firul neîntrerupt al evenimentelor și faptelor eroilor din chansons de geste, nu am fi putut înțelege rostul denumirii acestora de cântece. Aceste poeme medievale franțuzești au dezvoltat atât arta creativă literară, cât și pe cea interpretativă, înrâurită de teatrul antic grec și roman. Ei erau urmașii acelora care, înaintea lui Carol, făuriseră un imperiu ce dominase întreaga lume, clădind o civilizație pe temelia căreia s-au format noile națiuni.

După modelul guidonic de denumire a sunetelor: do, re, mi, fa, sol, la, si, do, Hrysant va scrie un ghid pentru cele șapte sunete, primind numele după prima silabă a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni. Acestora, Hrysant le adaugă semne separate pentru durată, numite timporale.

Marea schismă din anul 1054 avea să-i împartă pe creștini în ortodocși și catolici, două confesiuni ce vor sta la baza formării celor două imperii postromane, Occidentul catolic și Bizanțul ortodox. Ca urmare acestei mari mișcări religioase, produsă în sânul unei populații care se închinau unui unic Dumnezeu Creator, vor rezulta schimbări majore în tot sistemul de structură al societății. Sub această influență a schismei, și în muzică vor apărea două stiluri principale: bizantin și gregorian. Cel de-al doilea stil, numit gregorian, reprezenta muzica romano-creștină. Ea era ușor de recunoscut datorită formei de cântec monodic, pe o singură voce, intonată numai de bărbați: imnuri, psalmi și corale. Acestea alcătuiau stilul numit cantus planus, datorită valorilor aproape egale ale notelor ce formau o astfel de piesă. Muzica Evului Mediu, precum cea creată de mistica germană Hildegard von Bingen (1098-1179), supranumită Sibila de pe Rin, datorită caracterului ei melopeic, straniu și sfâșietor, avea darul să ducă spre sublim tensiunea sentimentului religios, particular omului medieval, în infinita adorare amestecată cu neliniștea și suferința sufletească.

În compozițiile trubadurilor și ale truverilor se poate constata marea importanță pe care o aveau genurile literare practicate de aceștia: cântecele istorice, cele care preamăreau faptele de vitejie ale unor eroi binecunoscuți, în special, vitejii în lupta cu cei ce nu erau creștini, cruciadele, purtând semnificativ și denumirea de chansons de geste (cuvântului gesta explicându-i etimologia în capitolul II/2.1 al lucrării), o formă epică a culturii lumii medievale occidentale, asemănătoare baladei. În partea de sud-est a Europei aceste cântece de vitejie erau recitate de rapsozi și acompaniate de lăută sau fluier, ultimul instrument muzical fiind foarte mult folosit în interpretarea muzicală a doinelor haiducești.

În literatura populară franceză, cel mai reprezentativ exemplu de erou național este bravul cavaler Roland, modelul viteazului occidental ce se sacrifică pentru țară, pentru suveranul său și pentru mândria de a fi apărător al creștinismului. Cinci secole mai târziu, un alt viteaz cavaler se va remarca ca un erou al estului continentului european, într-un ținut al marelui lanț al munților Balcani. Miloš Obilić este modelul viteazului sud-est european al secolului al XIV-lea, al cărui nume a rămas strâns legat de legendele privind Bătălia de la Kosovo. Tânărul vasal creștin reprezintă o figură importantă a baladelor sârbești, un personaj eroizat intrat în legende și în istorie. Miloš Obilić, nobilul erou național, cântat și preamărit în folclorul sârb, va rămâne pentru totdeauna simbolul curajului, al patriotismului, al sacrificiului suprem din dragoste față de țară, de Dumnezeu și suveran.

Avându-și izvorul în eposul național al popoarelor, din mijlocul cărora se ridicau rapsozii, cavalerii creștini deveneau personaje de legendă, iar faptele lor glorificate, poemele devenind adevărate hagiografii. La un moment dat, nu se mai făcea deosebirea dintre faptele sfinților și cele ale vitejilor cavaleri căzuți pentru credință și pentru țara lor, hărăzită de Dumnezeu, pe câmpurile de luptă. De aceea stihurile cântecelor de vitejie trezeau în masele populare sentimente de admirație remarcabile față de eroii, luptători pentru libertate, canonizați prin felul expunerii narațiunilor cântate. La începutul cântări acestor poeme, simpla formulă melodică folosită ca suport intonațional se repeta în fiecare vers și numai ultimul stih avea o melodie proprie cu caracter conclusiv. Din inițiativa lui Alcuin, părintele reformei corale france, se va naște o imnografie carolingiană, cultivată în școlile de la curte și în mănăstiri, luând astfel naștere imnurile, secvențele și tropii, specifice stilului benedictin. Toate acestea se vor impune, mai ales, în mănăstirile din sud ale imperiului, înflorirea lor legându-se de numele unor călugări ca: Notker Balbulus, Walahfried Strabo, Tutilo și alții, al căror aport se va înscrie, deopotrivă, pe linia poeziei imnice religioase în limba latină, ca și pe aceea a cronografiei, a activității filologice. Constatăm că linia melodică a poemelor gestelor era foarte apropiată de cea liturgică și, poate, de aceea, reprezentanții bisericii nu vedeau cu ochi buni dezvoltarea acestor genuri interpretative acompaniate de instrumente. Este foarte adevărat că și subiectele acestor genuri literare difereau, poemele medievale apropiau inimile ascultătorilor de dorințele lor lumești și nu îi înspăimântau cu frica Iadului, care se cimentase în subconștientul lor, trăind zi de zi cu teama aceasta, o teamă prin care li se deformaseră dorințele unei vieți normale, călăuzite de o speranță spre mai bine. Jonglerul va începe să-și alterneze monologul într-un minunat dialog cu grupurile de coriști, utilizând în jocul acesta și acompaniamentul cu instrumente muzicale. Drama liturgică, născută din dorința de a da viață personajelor deusiene, va fi premergătoare apariției teatrului laic și operei. Vom observa că în poezia nouă, se împrumută de la modelele liricii latine creștine versul cu rimă finală, a cărui schemă metrică și ritmică va fi mai strictă și mai lipsită de elasticitate. Tot în această perioadă vor apărea lucrări îndreptătoare spre noua învățătură creștină, care mai păstra, parțial, forma exterioară și interioară a vechiului vers aliterativ, uneori chiar reminiscențe de credință și mitologie francă. Corelativ, vom continua cu exemplificarea unui alt gen, inspirat de astă dată din slujbele religioase catolice, anume, cântecele dramatice. Acestea au avut la baza lor drama liturgică, dezvoltată între secolele al X-lea și al XIII-lea, care au luat cu timpul aspectul unor creații originale din punct de vedere muzical. În interiorul lor se va simți influența tot mai puternică a melodiilor profane ale trubadurilor și truverilor. Toate aceste modificări au dus cu timpul la transformarea genului dintr-o cântare monodică, cum fusese la începuturile ei, într-o compoziție vastă, care începuse să utilizeze formule polifonice, dând o altă linie cerințelor truverilor de a crea și dăinui evenimente, caractere, personaje, fapte, trezind mare interes din partea auditorilor. Astfel, subiecte ale unor poeme franceze vor fi preluate și prelucrate de truverii din Italia, Anglia, Gaucelm Faidit și Guilhelma Monja Spania și apoi predate spre interpretare Biblioteca Națională a Franței, f. 854. jonglerilor sau mestrelilor, cu care aceștia începuseră să colaboreze. Faptele narațiunilor versificate erau schimbate după solicitări, despre care, neexistând documentul scris al timpului, ne putem îndoi atât de veridicitatea, cât și de falsul conținututlui lor. Să ne amintim numai cum este relatată legătura de rudenie a cavalerului Roland cu regele Carol I în poemele Chanson de Roland, Enfances Roland și Orlandino. Interpretarea poate neliniști exegeții, dar o poate face mult mai interesantă în prezentarea sau chiar tălmăcirea faptului acțiunii poemului. Toate modificările structurale, care au avut loc într-un timp relativ scurt, au influențat puternic modul de construcție a gestelor, care se compuneau pentru a fi cântate și declamate; truverii creau, jonglerii interpretau, muzicanții acompaniau, creându-se o armonie puternică între emițător, menestrelul și receptor, auditorii. Versurile poemelor erau cele care aveau o importanță deosebită, cântecul nu se mai numea acum chanson, ci vers. Fenomenul de strânsă legtură dintre modul de aranjare a strofelor poeziei și diviziunile ce le determinau în morfologia cântecelor, vor avea adânci implicații și în alcătuirea formelor muzicale. Istoricul francez Henri Davenson, în lucrarea sa, Le livre des chansons ou introduction à connaissence de la chanson populaire françaises, publicată în anul 1946, sublinia că în poezia andaluză, secolul al IX-lea, rimele dispuse în simetrie alternativă vor avea o influență hotărâtoare asupra întregului univers al cântecelor trubadurilor. Astfel, în Chansos de Guillaume va apărea o formă prescurtată a acestui gen de poezie, având următoarea schemă, pe care ne permitem să o prezentăm: primele trei versuri au aceeași rimă însă a patra alternează ca o legătură a ideii cu primele trei (A, A, A, B): 1. Farai un vers de dreyt nien: / 2. Non er de mi ni d'autra gen, / 3. Non er d'amor ni de joven, / Ni de ren au…, (versiunea manuscrisului 856).

Tot sub influența poeziei, mai precis a metricii versului, se va produce, în cântecul trubadurului, un început de organizare ritmică cu o adaptare a picioarelor metrice în grupri de valori, corespunzător notației timpului, ca drept rezultat la formarea modusurilor, corespondent muzical al acestor picioare de vers, moștenite din metrica poeziei elene: trohaicus, iambicus, dactilus, anapestus, spondaicus, tribrachicus.

În structura compozițiilor melodice ale gestelor, ca repertoriu trubaduresc, am putea distinge trei grupe importante, în care prima conține melodiile rezultate din declamare, apoi melodiile armonioase provenite din cântecul popular sau similare acestora încheind cu ultima grupă în care se clasifică melodiile cu proveniență în muzica de dans.

Constatăm că toate acele creații melodice trubadurești care proveneau din litanii aveau linia sunetelor scurte, repetate la fiecare vers, ca în chanson de geste, sau ample, fără segmente repetate. Astfel, în Cântecul la moartea lui Richard Inimă de Leu, compoziție a trubadurului Gaucelm Faidit (1170-1202), o melopee larg desfășurată, poate și ca un rezultat al călătoriilor acestuia în Franța, Spania și Ungaria, vom observa că nu există repetări melodice. Și laiul, care era o poezie a timpului, cu caracter liric sau narativ, pur instrumentală, avea inițial o factură interpretativă liberă.

Numeroase cântece purtau însă pecetea stilului simplu și ordonat al celui popular, acele segmente simetrice care se studiau în renumitele ateliere de literatură ale timpului, numite reverdie-uri. Adeseori, cântecele simetrice prezentau repetări de fraze distincte sau fragmente de frază. Unele lucrări versificate și cântate decurgeau din muzica de dans, ca de exemplu estampida care, la început, a fost o piesă instrumentală fără cuvinte, apoi rondelul, virelai-ul, lai-ul și balada, creații muzicale ce sunt bazate pe alternanța dintre cuplet și refren. În general, scara muzicală a acestor lucrări trubadurești aveau liniile melodice simple și clare, fiind create pe diferite registre sonore: dorian, lidian, mixolidian, dar și pe majorul de astăzi. Se va observa că ordonarea frazelor și a segmentelor de frază, atât de variate la fiecare gen, nu erau altceva decât încercări de cristalizare a formei.

Analizând atent structura poemelor populare medievale constatăm că în decursul evoluției lor au cunoscut două aspecte importante în ritmica pe care o întrebuințau: a) primul aspect este cel al inexpresivității, de unde și numele de cântare plană (cantus planus), cu un ritm uniform. Versificația lucrărilor avea o marcă asimetrică, foarte apropiată de acele versuri en laisse, în care se întâlneau elementele de variație celulară figurală. Conform acelor legături a strofelor, specifice acestor creații literare de început cu un număr mare de versuri, exemplu în poemul Chanson de Roland în care se realizează o catenă (lanț sau legătură) de fraze, de tipul notării a b c d. Corectat tiparul în forma a b c cv și respectând unicitatea ritmului versurilor vom devia de la acele aspecte de variație melodică și de apariția în ultimele două strofe a lipsei de uniformitate a lesei. În concluzie, se va observa că ritmica plană avea o puternică influență asupra formei versului și a întregului compus al lesei, aliniind-o tiparelor practicate de cântarea gregoriană sau postgreoriană; b) cel de-al doilea aspect ar fi constatarea formelor cu ritmic mensural, foarte răspândite în vremea aceea, în care succesiunile ritmico-melodice deveneau creatoarele unor flexiuni simetrice, prevestind perioada nașterii muzicii baroce. Încadrarea în lumea modurilor diatonice medievale, cadențele, insuficient conturate melodic și funcțional, prezențe frecvente a subtonicelor modale, făceau ca aceste flexiuni periodice să fie doar o stare primară insuficient închegată. Totuși, în poemele care s-au compus după secolul al XIII-lea s-au putut constata structuri apropiate de perioada muzicală, în care se foloseau măsurile de 8, respectiv 16 timpi, atunci când melodia adera la alcătuirea simetrică. Acest ciclu de melodie măsurabilă a fost determinat de două cauze principale:

– versificația cu simetriile interne ale versurilor și rimelor poeziei

– aderența tot mai pronunțată a modurilor de stare majoră, în care cadențele melodiei se articulau cu ajutorul notelor sensibilizate ce conduceau spre o tonică (finalis).

Numărului limitat de mijloace de expresie, monodia îi atribuie o mare varietate, ce va duce la o impresionantă bogăție a modurilor melodice, a ritmului gregorian al acesteia și a ornamentării ei. Pe de altă parte, lipsindu-i constrângerea încadrării într-o structură polifonică, ea se desfășoară în deplină libertate, sub impulsul unui nestăvilit avânt improvizat, prilejuind repetările în nesfârșite variante. Constituindu-se ca o structură muzicală care se exprimă pe o singură voce (solo) sau amplificată la unison sau în octave, desfășurându-se pe axa succesivității orizontale, monodia devine o structură fundamentală a limbajului muzical, la care se pot raporta celelalte categorii ale sintaxei muzicale.

2.3. Cine au fost în realitate acești cavaleri trubaduri

Motto: Fiecare creatură a acestei lumi este o carte sau un tablou sau o oglindă pentru noi. (Alan din Lille, secolul al XII-lea)

Spre jumătatea secolului al XI-lea, arta trubadurilor va cunoaște o importantă dimensiune a autenticității și dezvoltării ei, împlinindu-se din viziuni realiste și trăind în poezie. Acest demers a cauzat în timp apusul acestor creații literare, spre sfârșitul secolului al XIII-lea, întinând și anunțând crepusculul. Locul nașterii acestor minunate poeme populare narative în versuri a fost sudul Franței. Eginhard va descrie, în cronica sa privind Viața lui Carol cel Mare, unul dintre aceste momente: La masă fie ascultă muzică, fie vreo lectură. I se citea istorie sau fapte de vitejie ale anticilor. Îi plăceau, în special, cărțile sfântului Augustin, mai cu seamă cele ce purtau titlul „De civitate Dei”. Prin aceasta se poate înțelege locul și momentul unde aceste creații literare, acompaniate de instrumente muzicale, se recitau de către jonglerii trecuți printr-o formă specială de școlarizare și apoi de selectare, dacă unii dintre ei ajungeau să fie primiți și audiați de suveranii timpurilor acelora.

Erau călugării adăpostiți în mănăstiri, cei care studiau arta scrisului, a cititului și recitării intonative, cavaleri apărărtori ai diferitelor ordine preoțești creștine, care începuseră să se înființeze încă din perioada carolingiană? Studiind gestele france, am putut observa că acei călugări erau și luptători, știind să mânuiască atât spada, încălecând cu repeziciune șaua unui cal, când momentul luptei o cerea, cât și slova religioasă pe care o împărtășea aceluia care dorea să îl asculte. Ca exemplu, este semnificativ portretul personajului Turpin, episcop în timpul lui Carol cel Mare și lăudat atât pentru credința în Hristos, cât și pentru vitejia sa, în poemul Cântecul lui Roland. Acești oameni, îmbrăcați în robe legate la brâu cu sfori din cânepă, fără un alt loc stabil decât mănăstirea, pe care o considerau casă și templu de închinăciune, ar putea fi foștii cavaleri mercenari, lăsați în voia soartei, prin înființarea instituției cavalerești, ca formă superioară a noii guvernări carolingiene. Este un semn al depășirii treptei de întunecime a celor peste trei sute de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, sub Odoacru.

În țările carpato-balcanice, drumul vitejilor hăituiți de nevoi, precum viitorii cavaleri ai imperiului carolingian, au fost voinicii munților, care au umplut locurile ascunse ale înălțimilor cu cei care aveau să se numească haiduci. O instituție a fugarilor care aveau pus la punct un program nescris, însă respectat de toată comunitatea care asculta de un căpitan. Din rândul acestora se recrutau, de cele mai multe ori, armatele mercenarilor cerute de voievozii ținuturilor valahe. Este de discutat faptul că numele conducătorului, de căpitan, era uzitat și în rândul cavalerilor instituționalizați care, la început, au fost grupuri de haiduci ai Alpilor. În acei munți ai Occidentului aflându-se și astăzi comunitatea de romansi, care vorbesc o limbă apropiată de limba română și care își au originea din marele neam trac, din care strămoșii noștri daci se trag.

Ramificațiile frumosului înfăptuit de acești oameni s-au resimțit atât în Italia, Spania, Germania cât și în Anglia. Creatorii de literatură epică se prezentau sub numele unor îndeletniciri respectabile de artiști, precum: minesangeri, tropatores, truveri, nume cu străveche etimologie, cuvântul trobar însemnând a născoci, a inventa, echivalentul slavului băsni.

Mulți dintre autorii medievali au scris poeme în versuri pentru a se putea prezenta, fiecare, ca litteratus sau clericus. Erau funcții căutate de toți seniorii și cavalerii neștiutori de carte sau lipsiți de acest talent al creației spontane, compunându-le petiții, epitafuri, dedicații, dar și pentru a le purta corespondența cu seniorii de același rang cu ei, câștigând prin acest serviciu atât favoarea nobililor vremii cât și plată pentru munca pe care o depuneau.

Ca periodizare, subdivizând timpul lor de activitate, cu semnificațiile stilistice și influențele asupra formelor practicate de acești creatori de narațiuni versificate, am clasifica momentele astfel: în primul rând am putea spune că între anii 1090 și 1140 a avut loc geneza și evoluția artei trubadurești; continuând, în al doilea rând cu o perioadă de peste o sută de ani, 1140 și 1250, când se va produce maxima dezvoltare a acestei arte, atingând apogeul; un al treilea moment ar fi cuprins între anii 1250 și 1290, când survine crepusculul cântecului trubaduresc.

Pentru ca rezultatul expresiei versificate să îl facă să trăiască profund în inimile celor ce îl ascultau, creatorii populari ai acestor poeme trăiau intens prin legătura organică, pe care o închegau între muzică și poezie.

Teoretizând susținerea și dorința frumosului medieval am putea observa că acesta a fost oglindit în filosofia creștină, preluat și transpus apoi în artă. Studiile ne duc să afirmăm că această teorie a păstrat ideile și soluțiile din Antichitate, cărora li s-a schimbat doar semnificația sau le-au fost adăugate elemente noi. În concluzie, intelectualitatea nu decăzuse, nu se sfărâmase de zidurile barbariei materiale, ea se strânsese în grupuri, departe de nimicitoarea forță a desfrâului și crimei, creând, în locuri depărtate, nestemate ale minții, studiind și depozitând în încăperi tăinuite cultura lumii, cea care a fost și cea pe care o făureau. Au stat ascunși, retrași, până în ziua când lumina divină a fost dăruită de îngerii cerului celui care avea să se numească Carol cel Mare, sosit în lume cu timpul său. S-au luminat din întunecime valori inestimabile, creându-se gestele: Cântecele de vitejie, acele creații ce au avut ca modele atât viețile sfinților creștini, cât și a vitejilor eroizați datorită calităților pe care le aveau de a putea depăși limitele naturalului, sacrificându-și viața atât pentru regele sau nobilul al cărui vasal erau, cât și pentru țară și biserica creștină în care se rugau Mântuitorului.

După zona geografică a celor patru regate medievale, în care au fost create grandioasele poeme ale cântecelor de gesta (Chansons de Geste, Los Cantaros de Gesta, Gesta Danorum, Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra, Cantar de mio Cid etc.), cavalerii voiajori s-au numit trubaduri, dacă proveneau din sudul Franței, truveri, coborâtori din nordul Franței, trovatore, cei din Italia, trobadores în Spania, minnesangeri și meistersingeri, poeții populari din Germania și rapsozi în țările valahe.

Față de anonimatul creatorului din muzica sacră sau populară, unii dintre copiatorii acestor creații populare ale secolelor al XI-lea și până în secolul al XIII-lea și-au menționat numele pe manuscrisele asupra cărora se aplecau să le copieze, însă ca cecercetători ai acestor lucrări suntem conștienți că nu toți copiatorii au fost înșiși autorii poemelor copiate. S-au aflat în această perioadă și creatori cu adevărat recunoscuți ca autori ai unor frumoase poeme, aristocrați cu foarte mult talent scriitoricesc, printre care: Guillaume al VII-lea de Coetiser (1090-1130), Richard I Inimă de leu (1180-1210), supranumit Papiol de către un alt binecunoscut trubadur, Bertran de Born: Iar tu, Papiol, alege: / Da sau nu! Trezește-te! Nu dormi!, Adam de la Halle (1250-1290), Tibault al IV-lea, regele Navariei (1220-1260), Walter von der Vogelweide (1190-1230), Urlich von Lechtenstein, Hans Saches și Tannhuser (1200-1270), minnesanger, devenit eroul unei cunoscute legende populare germane, participant la Cruciada din anii 1228-1229. Trubadurii din Franța, Italia, Catalonia, Aragon și Portugalia se îndreptau cu toții către Montpellier, Toulouse, Carcassonne și Foix pentru a învăța noile rime și pentru a concura cu regii și prinții timpului, talentați în arta creației poetice, precum poetul Tannhuser, dar și cei enumerați în rândurile de mai sus. Chiar dacă proveneau din familii princiare sau mari familii nobiliare, doritorii trebuiau să facă față unor probe de măiestrie severe. Pentru că recitarea sau crearea de poeme de vitejie erau acum o onoare a celui ce avea acest talent, studiau cu multă râvnă în școlile speciale, pentru a deveni recitator sau creator de geste. Poate de aceea această îndeletnicire era apreciată de seniori pentru că ei înșiși deveneau, la rândul lor, îndrumători severi în arta declamației în versuri, acompaniate de un instrument cu coarde, mai târziu de fluier. Trubadurii își formau de tineri un bogat repertoriu de narațiuni versificate, consultând, în vederea compunerii de noi poeme, culegătorii de evenimente deosebite, fapte ale unor personaje intrate în istorie prin vitejie sau întâmplări din viața unor oameni legați prin rudenie cu diferiți suverani, prin prietenie sau vasalitate. În rândul acestor recitatori și muzicieni, pentru că ei intonau și melodiile textelor declamate, se vor întâlni și mari aristocrați talentați, nobili și cavaleri cruciați, chiar viitori regi, înzestrați cu un talent mișcător în arta interpretării: Richard I al Angliei, Thibaut al IV-lea, regele Navarei sau Alfonso al X-lea, regele Castiliei și al Leonului, suveranul care, în urma unor intrigi de palat, îl va exila pe cel mai credincios și umil vasal al său, legendarul erou spaniol Rodrigo Diaz, El Cid Campeador. Printre cei 400 de trubaduri, care au semnat manuscrisele transcrise ale poemelor, și au trăit în perioada anilor 1090-1292, am putea aminti pe cei mai recunoscuți dintre ei: Jaufre Rudel de Blaira, Bermant de Vertadorn, Peire Vidal, Raimbaut de Vaqueiras, Folquet de Marseille, Arnaut Daniel, care cântă cu lacrimi în ochi și meditează la nepăsarea din trecut în Purgatoriu, Gaucelm Faidit, Raimon de Miraval, Guiraut Riquier, melancolicul Arnaut de Mareuil, discipol ales atât al nefericitului admirator al contesei de Carcassonne cât și a temerarului și dârzului trubadur Bertand de Born, pe care Dante l-a decapitat în Iad.

Versurile trubadurilor erau cântate și acompaniate de instrumente care, probabil, duplicau melodia. Ei scriau aceste lucrări, transcriindu-le din memorie, într-un dialect numit langue d’oc. În fapt, această limbă romanică, vorbită pe teritoriul actual al Franței, din care făceau parte dialectele provensal și catalan, a ajutat la formarea limbii franceze literare. Primul poet în langue d’oc, al cărui nume s-a păstrat până în zilele noastre este Guillaume IX d’Aquitaine (1071-1127). În Occitania, țara sa natală, era cunoscut cu numele Guilhem de Peitieus (Poitiers) care, în același timp, era și unul dintre cei mai vechi poeți ai lumii moderne. Liber-cugetător, excomunicat de biserică, el va dovedi un talent poetic deosebit. Cele mai frecvente poeme declamate de talentatul nobil și cavaler trubadur aveau subiecte pe teme politice, pastorale, favorite fiind cele în care se exaltau iubirea față de țară, războiul și natura.

Influența culegătorilor de fapte mărețe, a așa numiților trubaduri călători, s-a răspândit atât în Franța centrală, cât și în Nordul acesteia și datorită faptului că majoritatea dintre acești cavaleri erau descendenții unor familii de truveri.

Răsfoind poemele creatorilor din valea Rinului vom observa apariția unui nou flux comportamental, evoluția liricii sentimentale curtenești, de factură provensală, a minesangerilor propriu-ziși. Vor fi cei care vor folosi, ca formă de declamare, monologul recitat de bărbat sau femeie, dar și dialogul (Wechsel), alcătuit din două strofe, una dând glas simțămintelor femeii, cealaltă simțămintelor bărbatului. Această formă de manifestare recitativă, creată de trubadurii provensali din sudul Franței, sub influența poeziei arabe mediate de maurii din Spania, dar și sub înrâurirea tradiției antice și a liricii vaganților, va fi transmisă și truverilor din nord-estul Franței. Minesangerii vor fi cei care o vor reforma după obceiul și tradițiile culturii germane cavalerești.

În Germania, trubadurii se numeau minesangeri. De aceea, am folosit numele original al acestor purtători de artă orală interpretativă, pentru a arăta că aceste geste s-au impus, mai mult în perioada premergătoare celei carolingiene, purtați fiind și ei pe drumurile ce deschideau porțile inspirației atât în Spania, cât și în Italia. Poezia veche germanică folosise exclusiv versul lung aliterativ, caracterizat printr-o schemă ritmică strictă dar cu mare libertate în ceea ce privește numărul de silabe care obiectivau schema metrică. Două opere literare, Rugăciunea din Wessobrunn și Heliand vor sta mărturii elocvente ale acestui sincretism, singurele exemplare de poezie în care este evidentă repetarea cu efect muzical a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte, care se succed. Această repetare cu efect muzical se mai numește și homeoproferon, procedeu stilistic provenit din limba germană veche, în afară de Cântecul lui Hildebrand.

Poemul Heliand, cu cele șase mii de versuri aliterative religioase, compus pe la anul 830, din porunca lui Ludovic cel Pios, popularizează învățătura creștină în limba saxonă veche, într-o formă accesibilă și cât mai atrăgătoare. Autorul, un clugăr anonim, a unit într-o povestire omogenă viața lui Iisus, cuprinsă în cele patru Evanghelii, după modelul Diatessaron-ului grecesc al călugărului sirian Tatian (anul 175), care fusese tradus dintr-o versiune latină în limba germană veche, la mănăstirea Fulda, sub îndrumarea unui cunoscut și erudit călugăr al timpului, Hrabanus Maurus. Nicio altă operă literară a acestui veac nu ilustrează, într-o manieră surprinzătoare și detaliată, modul cum o orânduire socială a putut determina caracterul unor creații literare, populare sau culte și, mai ales, fenomenul de trunchiere a adevărului biblic, expus în Noul Testament, cu privire la originea pământeană a lui Iisus. Intelectualitatea religioasă apuseană nu s-a sfiit cu nimic să modifice conținutul izvoarelor și să consemneze în lucrări absolutismul degenerat despre viața Mântuitorului, ca și cum s-ar fi desfășurat în epoca lui Carol cel Mare. Tocmai acele lucrări, dictate de înșiși mai marii bisericii papale, au produs atâtea modificări de opinie de-a lungul secolelor, transformând și distrugând idealuri, dând posibilitatea și libertatea aparației diversiunilor religioase.

Ceea ce vom prezenta în rândurile următoare sunt relatări ale unor activități preoțești, săvârșite cu bună știință, la începutul Evului Mediu. Ele au fost reliefate în atitudinile cavalerilor medievali față de faptele trunchiate ale lui Iisus. Concluziile referitoare la cei care propovăduiau religia creștină, la vremea aceea, dovedesc instabilitatea relațiilor pe care preoții le aveau cu societatea în care trăiau, dar și cu conceptul, încă nedefinit în totalitatea și sacralitatea lui, de creștin, fapt care i-a făcut să se teamă de adevărata identitate a lui Iisus și a familiei lui modeste.

Mai marii bisericii catolice ai secolului al IX-lea au dorit o aurolare a Mântuitorului, nu ca o prezență umană sărmană, plin de bunătate divină, ci ca un nobil cavaler, un luptător viteaz, gata oricând să pună mâna pe spadă și să ucidă pe cei care se împotriveau voinței lui Dumnezeu. Prelații timpului au avut teama că imaginea lui Iisus ar fi decăzut dacă s-ar fi știut adevărul vieții lui modeste și, de aceea, se susținea că Mântuitorul nu s-a născut într-un grajd din Bethleem, ci în burgul Bethleem, ca cel mai puternic dintre toți regii, o putere materială și nicidecum spirituală. De asemenea, Maria, din soție a unui sărman dulgher, era prezentată ca cea mai frumoasă și bogată dintre femei, cu odoare minunate, fiind coborâtoare dintr-o gintă nobilă, iar Iosif un nobil cu o descendență grandioasă, așa cum apostolii au devenit viteji vestiți în spadă. Sub forma aceasta, preoții și călugării mănăstirilor papaple au permis să pătrundă în castelele senioriale poemul biblic Heliand, scris în saxona veche, prin secolul al IX-lea, întocmit pe baza Diatessaron-ului Tatian.

La vremea aceea, mai presus de toate era războinicul, mai târziu cavalerul vasal, cântat în versuri, venerat la petreceri pentru vitejia de care dădea dovadă pe câmpul de luptă. El era cel care nu ar fi putut să înțeleagă umilința și modestia lui Iisus înconjurat de ceata lui de apostoli sărmani, când cavalerii medievali trăiau și slăveau lupta, războiul și urgiile acestuia, privind totul în comparație cu societatea în care viețuiau. S-a observat că în redactările evangheliilor au fost scoase scene în care Mântuitorul se lăsa jignit și umilit de mai marii apărători ai însăși religiei al cărui Creator era Dumnezeul lui. Pentru cavalerul Evului Mediu Timpuriu umilința eticheta lașitatea, o slăbiciune a bărbatului care nu era în stare să lupte pentru a-și apăra onoarea. În concluzie, un astfel de om trebuia să moară de mâna celui puternic. Poate de aceea, în multe dintre reprezentările picturale ale lui Iisus îl vom regăsi în straie regale bogate, ca urmare a ceea ce s-a vrut să fie în partea de început a Evului Mediu Occidental, de către biserica catolică. Coborând spre centrul și estul Europei, aici, popoarele creștinate vedeau cu alți ochi frumusețea neîndoielnică a bunătății lui Iisus. Evangheliile celor patru apostoli pătrunseseră adânc în inimile lor așa cum veniseră din lumea orientului îndepărtat. Să nu uităm că unul dintre apostolii Mântuitorului, Andrei, a purtat cuvântul sfânt al acestuia pe meleagurile strămoșilor noștri încă de la începutul erei creștine, iar ei, chiar dacă erau războinici, erau modești și mari prețuitori ai calității de a fi sărman, drept și cinstit.

Cercetările privind caracterul duplicitar al cavalerului instituționalizat al începutului de Ev Mediu Occidental ne-au făcut, în final, să tragem următoarea concluzie: un număr însemnat de preoți, ai perioadei istorice supuse studiului, făceau parte din aceeași familie de popoare germanice ca seniorii și vasalii lor. Ei erau mânați spre cuceriri de un orgoliu al arborelui genealogic arian, diferit cu totul de alte popoare ce îi învecinau. Prin aceasta, doreau să uite starea de barbarism și păgânism prin care strămoșii lor trecuseră. De aceea, prin jafurile pe care le practicau, ucigând fără milă tot ceea ce era om, considerat de ei rău existent, pentru că nu împărtășeau aceeași credință, îi va face totuși să conștientizeze, la un moment dat, valoarea gentileței, pe care o vor demonstra tot prin ascuțișul sabiei. Creau justificat poeme, cântau versurile acestora pe strune elegiace și impresionau cu unduirea vocii a melodiilor acompaniate cu instrumente muzicale, dar și prin conținutul acelor creații narative. Săltau în dansurile moștenite de la străbunii lor, când benchetuiau, și aveau o mare dorință de înălțare, de desprindere parcă de pământ. Se doreau să fie creștini, să urmeze cerințele scrierilor evanghelice, însă nu dădeau înapoi când era vorba de prădat, de ocupat noi teritorii, sfidând ceea ce nu le era pe plac. Am consemnat toate acestea pentru a înțelege de ce preoții carolingieni au inițiat acele deformări ale adevărului despre Iisus din Evanghelii. A fost crunta luptă între spirit și stat, marea tragedie a francilor, care începuse. Primejdiile, venind însă tot de la spirit pentru că ideile creștinismului, fără deținerea puterii în stat, se schimbau în cereri cu diferite pretenții ale Bisericii. Două puteri, care se doreau unite pentru un ideal (ciudată unire înfăptuită) în timpul istoric al evoluției acestora, au demonstrat că nici una dintre ele nu a putut să-și exercite hegemonia, decât prin slăbiciunea uneia față de cealaltă. Evul Mediu franc a dat răspunsul acestei întâietăți. Dacă războinicii carolingieni ar fi cunoscut adevărata poveste a vieții lui Iisus, cu siguranță l-ar fi ignorat, iar religia creștină ar fi trecut neobservată, fiind ocolită de lumea Europei Occidentale din acel timp, când încă suflul datinilor și obiceiurilor strămoșești, ale fiecărui popor în parte, mai respira adânc prin aerul destul de înveninat de cei care slăveau războiul.

Jonglerii, animatori ambulanți ai Evului Mediu, în Franța și în Anglia normandă, declamau versurile gestelor. Repertoriul lor însă includea dansul, evocarea, acrobațiile, mișcarea scenică fiind una dintre cele mai apreciate de auditor, pentru că nu îi dădea posibilitatea să se plictisească. Jonglerii erau, câteodată, colaboratorii sau chiar asistenții trubadurilor sau ai truverilor.

Truverii au fost poeții muzicieni din centrul și nordul Franței, care au creat, pe parcursul aproape a 150 de ani, începând cu secolul al XII-lea și până spre sfârșitul secolului al XIII-lea, minunate capodopere literare, unele dintre ele adevărate bildungsroman medieval. Truverii, care au scris în dialectul langue d’oil, au fost imitatorii temelor creațiilor literare ale trubadurilor din sudul Franței, cântecele lor incluzând versuri de dragoste, mărturisite romantic. Dintre cei mai importanți creatori de romane în versuri, culegători de evenimente și fapte ale celor care se încununaseră cu lauri în apărarea aleselor virtuți, îi amintim pe: Conon de Bethune, recunoscut ca unul dintre cei mai talentați trubaduri ai vremii respective, Le Chatelain de Coucy, Colin Muset, Renaut de Beaujeu și Adam de la Halle.

Eposul medieval german va inspira culegătorul, creatorul, artisul numit, minnesinger, echivalentul unui cavaler german, care era și poet și cantăreț al luptei pentru dreptate, dar și a iubirii față de țară. Inițial, acești trubaduri proveneau din familii de nobili, îndrăgostiți de frumos și de plăcerea de a călători (gr., minne – dragoste, singen – pentru a cânta). Importanți creatori ai acestui gen de creații literare medievale germane au fost: Heinrich von Morungen, Walther de Volgelweide, Oswald de Wolkenstein, Gottfried de Strassburg, Wolfram de Eschenbach etc.

Jeux Floraux era în Franța una dintre cele mai vechi manifestări literare, inițiat la Toulouse, cunoscută în mediul renumiților trubaduri ce susțineau tradițiile de lirism curtenesc. Cei șapte truveri, inițiatori ai acestui festival, au conceput și semnat un cod de poezie, cunoscut sub numele de Legile iubirii. La aceste exprimări artistice, eroii principali erau trubadurii și truverii, poeți-muzicanți care compuneau versurile și muzica, inspirându-se din epos.

Consemnăm faptul că, până la omogenizarea acestora într-unul și același interpret, cele două categorii, poet și muzicant se deosebeau între ei doar prin poziția socială pe care o dețineau: trubadurii erau de viță nobilă, iar truverii de origine burgheză, creatori educați, cu un bogat repertoriu de geste. Ei erau, de multe ori, cei care își compuneau creațiile însă, de cele mai multe ori, aveau în slujba lor menestreli, cântăreți-instrumentiști de profesie.

Vom observa, în mișcarea jonglerilor care străbăteau toată Europa, că poemele create de trubaduri erau declamate dintr-un loc în altul, din castele în târgurile marilor orașe sau chiar în casele mari ale burghezilor. Continuatori ai vechilor mimi și histrioni, jonglerii erau artiști populari care circulau prin orașe, sate, târguri, cetăți și castele senioriale, câștigându-și existența prin reprezentările date. Ei recitau și cântau, dansau și mimau, făcând diferite acrobații în timpul recitărilor, compunând versuri și muzică ad-hoc sau adaptau versuri ocazionale la melodii vechi.

Ca și menestrelii, instrumentiști-cântăreți în serviciul nobililor sau burghezilor înstăriți, jonglerii învățau arta perpetuării orale a gestelor de la meșteri iscusiți sau în școli speciale, numite menestradies. Aceste școli inițiau tinerii talentați, care se simțeau atrași de meșteșugul artei interpretative: memorare, recitare, intonare, declamare, cunoașterea acompanierii cu instrumente muzicale, specifice perioadei medievale, a versurilor poemelor la care, cu siguranță, își aduceau chiar propria contribuție în structura și conținutul narațiunilor în versuri. Cu timpul, s-au constituit confrerii ale menestrelilor, iar muzica instrumentală a făcut parte din ceremonialul seniorilor sau al orășenilor. Este foarte important de subliniat, în acest context, rolul jonglerilor în dezvoltarea culturii muzicale. Ei au fost cei care au difuzat muzica în două sensuri: aduceau în muzica trubadurilor cântece populare, intonându-le în cercul nobililor sau al burghezilor avuți și purtau creația trubadurilor prin sate, târguri, piețe publice, permițând artei culte să se inspire din cântecul popular.

Trubadurii vor produce, până la sfârșitul secolului al XIII-lea, noi creații literare, poate și datorită ivirii noilor personaje de viteji, care se confruntau în luptele pentru susținerea creștinismului. Inspirate din eposul medieval european, aceste manifestări epice narative vor oglindi, valorificând, unele dintre ele în proză sau teatru de astă-dată, faptele vechilor eroi cu cele noi. Comparând și renăscând fapte vitejești, vor apărea noi cântece de gesta în repertoriul altor purtători orali ai narațiunilor povestite, din afara granițelor imperiului franc, fapte noi de vitejie, însă cu eroi ai gestelor de la începutul perioadei carolingiene. Rigurozitatea metodei folosite la crearea acestor geste, ca a unui început de cultură asemănătoare popoarelor Europei feudale, s-a născut sub semnul consolidării creștinismului și al controlului bisericesc. Ea a făcut din mugurii noii culturi, la început o simplă copie servilă, lipsită de originalitate a clasicismului roman și grec, să întrezărească o valoroasă moștenire a influenței antichității târzii și chiar a patristicei. Curtea lui Carol cel Mare și Academia înființată de acesta la Aachen, capitala imperiului, era o imitație a modelului platonian. Fiecare membru al curții sau al Academiei purta pe lângă numele franc și unul latinesc, grecesc sau biblic. Dar caracterul de imitație va dispărea treptat, sub influența spiritului liberalist susținut de Carol cel Mare care va căuta să emancipeze atât cultura francă, pe postamentul celei de sorginte germană, cât și a celorlalte popoare occidentale de rigorismul dogmatic al bisericii, deschizând calea către o emulație eclectică cu puternice trăsături laice. Astfel, se dezvoltă prețuirea individualității, deschizând calea originalității de creație, până la acea în care autorul va cuteza să iasă din anonimat, semnându-și sau prezentându-și singur în fața auditorului creația sa artistică. Unul dintre cei mai cunoscuți și respectați trubaduri, a cărui faimă a înflorit în perioada anilor 1180-1206, a fost Peire Vidal. Talentat declamator și muzician provensal, născut la Toulouse, își va petrece o mare parte a vieții suind culmile carierei sale în Franța de sud, călătorind și făcându-se cunoscut în Italia, Cipru, Ungaria, Spania și Malta. Acestuia, pentru erudiția de care a dat dovadă i s-a alăturat, printre alții, și Richard I, viitorul rege, mare protector al renumitului creator de poeme medievale, fiindu-i unul dintre admiratorii apropiați. În tinerețea sa, regele englez s-a numărat printre trubadurii de elită ai acelei perioade. Prin frumusețea interpretării versurilor gestelor, dar și a intonării minunate a sunetelor, în măsura cărora se silabiseau slovele, acompaniate de instrumente, Richard s-a remarcat maiestuos în lumea acestor declamatori și cântăreți care, prin talentul lor, își câștigaseră un respectat statut de cavaler trubadur, pentru că unii dintre ei erau pricepuți mânuitori ai spadei și neînfricați luptători ai turnirurilor.

Aceștia își declamau versurile în puys-uri, un fel de academii de poezie, ca cele din Arras, Toulouse, Amiens sau Rouen cu o tematică a versurilor foarte variată, dominând însă cântecele de dragoste și cele de luptă, dar și frumusețea naturii asociată cu dragostea telurică, înclinațiile ascetice neavând nimic comun cu arta lor. Spre sfârșitul veacului al XI-lea, vom observa că idealul cavalerismului războinic, oglindit în Chanson de Roland, va fi înlocuit cu cel estetic, poeții simțind frumusețea versului prin crearea rimei și a noilor tipuri de versuri, care vor sta la baza poeziei occidentale moderne. În ceea ce privește valoarea poemelor compuse, de talentați trubaduri, special pentru a fi cântate, acompaniate cu instrumente muzicale și declamate, vom observa că toți acești creatori s-au supus acelorași norme, variind numai artificiile formei, mai ales ale rimei. Lipsiți de acea frământare a modelului antic al poemului, poeții cântecelor de gesta au ignorat atenția care se cuvenea acordată fondului. Ei erau convinși că forma, care era la îndemâna oricui, va ceda considerentului că nu există creator de versuri care să nu își poată însuși o gramatică a poeziei. Efortul lor, în domeniul tehnicii poetice, va reprezenta o adevărată revoluție. Caracterul de clasă al poeziei cavalerești franceze va face însă ca aceasta, deși inspirată din poezia și muzica populară, să ignore cu un vădit dispreț omul simplu. Lucrul era firesc, majoritatea trubadurilor erau de origine aristocratică sau, oricum, serveau clasa nobiliară. De aceea, lirica era influențată de doctrina cavalerească care cultiva o artă din ce în ce mai complicată, neputând fi înțeleasă de cât de cei aleși. Era o artă poetică formalistă, am putea spune, care devenea, de multe ori, obscură chiar pentru creatorii ei. Italienii, care cântaseră subiecte carolingiene în epopei franceze de imitație, ca a lui Niccolo di Verona, spre exemplu, vor trece la traducerea acestor lucrări în genoveză sau piemonteză. Printre trubadurii talentați în arta tălmăcirii poemelor france în limbile peninsulei italice, amintim pe cunoscuții poeți: Doria, Crillo, Piero della Caravana, Nicoletto din Turin. Cuello di Alcamon va fi unul dintre creatorii noilor poeme italiene, influențate de cele franceze și susținute de capetele încoronate ale timpului, printre care și o fiică a împăratului Manoil al Constantinopolului, Eudoxia, împărăteasa din Montpellier și fiica acesteia, Maria.

Aristocrația feudală nu se considera obligată să se supună moralei religioase ascetice predicată de biserică. La curțile marilor feudali, printre aceia care începuseră să guste din plăcerile auditive ale creațiilor literare în versuri, în care se preamăreau fapte de vitejie sau povestiri de dragoste, existau poeți-cântăreți talentați, care stihuiau întâmplări și pasiuni erotice.

În mediul cavaleresc din Franța, de unde veniseră normanzii, s-a format un grup de animatori care s-au ocupaut în mod special cu creația poetică. Odată cu normanzii, truverii și-au făcut apariția și în Anglia. Operele literaturii cavalerești, răspândite la început numai în limba franceză, au continuat să apară cu timpul și în limba engleză, germană, italiană, spaniolă. Cea mai populară specie literară a poeziei cavalerești a fost romanul. Romanele cavalerești au fost la început scrise în versuri metrice rimate, căpătând într-un timp scurt un mare interes din partea auditorului anglo-normand, când au început să fie create în proză.

Dacă în literatura franceză a Evului Mediu Timpuriu, faptele marelui Carol au străbătut un vast ciclu al Cântecelor de gesta, în literatura engleză, a aceleiași perioade de timp, regele Arthur a egalat prin geste pe suveranul franc. Ciclul romanelor despre Arthur și cavalerii săi a apărut ca urmare suprapunerii diferitelor elemente istorice și legendare. Numele acestuia amintind de barzii celți din Wales, înscriși în Historia lui Nennius, care îl va așeza pe Arthur în rândul conducătorilor celți, care s-au distins în mod deosebit în lupta împotriva anglo-saxonilor, care pătrunseseră în ținuturile ducatului Wales. Lăudat pentru mărețele lui fapte de vitejie, a priceperii neîntrecute în mânuirea armelor și spontaneității cu care lua hotărârile în cele mai dificle momente ale luptelor pe care le purta, alături de bravii săi cavaleri și seniori, fantezia populară, de astă dată celtă, l-a investit cu o forță miraculoasă și cu puteri vrăjitorești, iar legendele celților din Wales au păstrat întocmai această imagine. Cu trecerea timpului, dintr-un erou al legendelor populare, regele Arthur a devenit un erou al literaturii feudale cavalerești. În Anglia, romanele ciclului arthurian au fost cunoscute, la început, în limba franceză, fapt ce demonstrează că acest gen literar, al lungilor povestiri în versuri a faptelor de vitejie și a momentelor importante din viața suveranilor timpului, a avut o tehnică îndătinată în rândul trubadurilor francezi. Abia în secolul al XIII-lea și al XIV-lea vor apărea, în limba engleză, poeme despre Arthur și cavalerii săi, constituind ciclul arthurian: Arthur, Arthur și Merlin, Iwain și Gawain, Lancelot al Lacului, Moartea lui Arthur, Perceval din Țara Galilor, Sir Tristrem.

Aceste romane în versuri vor oglindi aproape toate evenimentele principale care au format subiectul legendei arthuriene. Sub raport artistic, spun marii critici și istorici literari, care s-au aplecat asupra studiului valorii estetice, poemele englezești sunt mult inferioare, prin structură și compoziție, poemelor franțuzești. În majoritatea cazurilor s-au constatat compilații ale acestora, creații literare lipsite de originalitate mult sub nivelul romanelor germane create de un poet ca Wolfram von Eschenbach.

Cu privire la valoarea acestor creații literare ale Europei medievale părerile sunt împărțite, deoarece ele au fost judecate în afara referințelor la condițiile concrete în care erau valorificate precum și a sistemului în care se raportează și care să permită o viziune imparțială. În urma acelor încercări de obiectivare a valorii poemelor medievale, am putea trage concluzia că exegeții (E) s-au împărțit în trei mari grupe: subiectivi (S), obiectivi (O) și malițioși (M). Prima grupă, subiectivii, cei care nu au fost lămuriți de faptul că imparțialitatea nu ajută cercetarea, au ascuns adevărul, închipuind altceva decât veridicitatea, deformând voit realitatea culturii.

Obiectivii au fost cei care au acceptat numai date certe, pur materiale, ipotezele fără această bază fiind excluse; ei au fost cei care au cules informațiile de la subiectivi și malițioși, le-au pus în balanța cercetării minuțioase a științei și au tras concluziile care au dus la descoperiri ulterioare. Malițioșii au fost cei care și-au acceptat numai propriile idei în cercetarea creațiilor literare respective, îndepărtând orice supoziții, ignorându-le.

După atâtea secole care au trecut de la elaborarea acestor valori, putem trage nenumărate concluzii sau putem face numeroase interpretări asupra mediului, modului în care au fost create, influențelor timpului asupra creatorului, a structurii și chiar a tematicii folosite. Recitind Iliada, ne putem gândi dacă cel care a creat poemul lui Roland s-a inspirat sau nu din opera homeriană. Și se pot apropia acțiunile lui Roland, într-o oarecare măsură, de faptele eroului homerian. Dar trebuie să ținem cont de perioada istorică în care aceste narațiuni au fost create și să nu uităm că unul dintre personaje a aparținut lumii antice, iar celălalt feudalismului timpuriu, iar drumurile lor, spre eroizare, au fost cu totul diferite. Teoria lui Milman Parry întărește studiul cadrului istoric și social în care au apărut cântecele de gesta, căpătând semnificații diferite. Înrâurirea, pe care acesta o are în lucrările exegeților de mai târziu, este evidentă. Filologul englez a admis ruptura fundamentală în structura instituțională între Grecia homeriană și Grecia platoniană, definind-o ca pe o trecere de la cultura orală la cea scrisă, făcând analiza interpretării textelor de început ale gestei franceze. Teoria se referea la rolul poeziei transmise pe cale orală, în societatea homeriană, care a servit ca un ghid de formare instituțional și cultural. Într-o cultură scrisă creațiile literare au luat locul comunicărilor rostite și, din acel moment, conținutul lucrării, dacă nu a fost distrus în urma unor cauze, a devenit un document discutabil și interpretabil, pierzându-și calitatea orală. Important de subliniat este faptul că această teză a lui Milman Parry se va asocia teoriei lui Eric Havelock, întărind concluzia că expresiile fixe, pe care savantul le identifică, pot fi considerate, în cântecele de gesta, drept elemente ajutătoare, pe care poetul anonim le-a folosit, pentru a putea memora mult mai ușor strofele lungi, asimetrice. Această formă de prezentare a istoriei faptelor a coincis cu un act absolut necesar pentru binele societății, deoarece poemul avea în conținutul lui surse de adevăr foarte importante studiului filologic, istoric, antropologic etc. Un număr însemnat de informații vom întâlni în mai toate creațiile literare populare, indiferent de țara unde au fost create, dar cu mai puțin adevăr istoric deoarece, în cadrul acestor lucrări, a lucrat foarte mult imaginația creatorului și mai puțin dorința acestuia de a releva realul faptelor pe care, la un moment dat, nici ei nu îl mai cunoșteau. Creatorul popular era interesat, în primul rând, să alcătuiască imagini care să impresioneze ascultătorul. Mai puțin, sau chiar deloc, avea intenția să mărturisească adevărul pe care îl învăluia în mister, mitizând evenimentul, aurolând eroul. Cosmicul, etosul, fizica și metafizica, miturile, istoria, cetatea (alta, desigur, decât cea socratică), ipostazele existenței și ale cunoașterii au fost concentrate în epos. Este ceea ce a năzuit permanent să realizeze eposul în diverse variante, până la romanul-epopee, până la romanul-fluviu sau cronică.

Eposul germanic va parcurge un drum lung, de la Edda scandinavă la poemul eroico-tragic Boewulf, secolul al X-lea, și până la pateticele evenimente din perioada de domnie a lui Carol cel Mare, relatate impresionant în Cântarea lui Roland, secolul al Xl-lea. Modul cum poemul a fost receptat, în timpul său istoric, și prelucrat în versiuni numeroase (germane, scandinave etc), ne apropie de afirmația renumitului filolog italian, Benedetto Croce, care consemna că arta exprimă, fără îndoială, realitatea, dacă prin realitate se înțelege realitatea unică ce este sufletul, spiritul; dar aceeași propoziție își pierde orice sens logic dacă prin realitate se înțelege realitatea concepută ca extrinsecă și schematizată de către gândirea naturalistă sub denumirea de natură.

Epopeile sunt materializarea în versuri a eposului cu conținut și adresă aristocratică, într-o societate care prețuia virtuțile războinicului. Eroul popular nu își dovedește faptele numai pe câmpul de luptă, cum sunt relatate în poemul Cântecul lui Roland, ci și într-un context domestic, așa cum sunt prezentate în narațiunea versificată germană, Cântecul Niebelungilor, unde personajul rămâne un biruitor prin forța sa fizică. Lauda este adusă eroului care se impune nu atât prin vitejia în război, cât și prin modul cum acesta poate ieși învingător din orice acțiune vicleană pusă la cale de dușman. În concluzie, putem spune că eposul este consacrat unor fapte mărețe care au hotărât destinele unor popoare (Cidul, Cântecul oastei lui Igor etc.). Pentru a înțelege mai bine importanța acestui concept, vom analiza și compara fapte deosebite ale unor oameni memorabili, care au inspirat creatorii de literatură, făurind capodopere literare, apărând prin aceasta ideea nevoii unei sistematizări a epopeei.

Cea care a deschis drumul evaluării eposului a fost considerată epopeea naturală, cea populară, ca o descoperitoare a trecutului rămas în conștiința colectivă, prin care eroilor tradiționali li s-a conferit măreție precum Roland, în epopeea franceză, Beowulf, erou al unui poem epic anglo-saxon, scris în engleza veche, între secolele al VIII-lea și al X-lea, Siegfried, în epopeea germană, fiul regelui Siegmund și al reginei Sieglinde, care domneau în Xanten, ucis în timpul unei vânători de către Hagen, care a aflat secretul vulnerabilității eroului chiar de la soția acestuia, Cidul, pe numele său mai puțin romantic, Rodrigo Diaz, unul dintre primii eroi europeni care au luptat împotriva musulmanilor. El a fost cel care a reușit să-i alunge pe mauri din Spania, folosind tehnici moderne de război și strategii neașteptate, stabilite înaintea oricărei bătălii printr-un brainstorming cu soldații săi, cneazul Igor Sviatoslavici, eroul unei admirabile epopei eroice anonime ruse, luptă împotriva nomazilor polovțieni. În al doilea rând, epopeea cultă avea să se nască din cărți, întemeiată, de astă dată, pe concepte metafizice și spirituale ce vor influența mișcările în literatură a eroilor iar veridicitatea personajelor îi vor face să devină simboluri. Cântecele epice aveau să fie, la început, poeme în versuri albe; reținerea lor presupunea o greutate în plus a memorării întocmai. Rima va apărea în momentul în care poemele încep să se adreseze maselor largi, declamate în târguri, fără exercițiu mnemotehnic, recitări întâlnite la popoarele creștine.

În crearea unei literaturi naționale, o importanță deosebită a avut-o însăși cultura laică în limba vulgară, care se adresa unui public necultivat sau puțin știutor de carte, destinată divertismentului, serbărilor câmpenești și celor de la palat. În această categorie se înscriau și poemele medievale franceze, cântecele de gesta. Spre deosebire de literatura clericală, această cultură era de circulație restrânsă, cu un caracter oral și de aceea ritmat sau versificat. În comparație cu biserica orientală, ortodoxă, biserica catolică a dezvoltat toată această cultură populară, implicit literatura, prin școli și universități cu săli de curs special amenajate pentru studiu și predare, laboratoare și biblioteci. Înainte de a fi fost culeasă în scris, literatura orală a fost mai întâi răspândită de trubaduri, menestreli, jongleri, artiști ambulanți care aveau pregătit un repertoriu de poeme și se poposeau acolo unde știau că erau rsplătiți pentru ceea ce făceau: la petreceri, căsătorii, turniruri, acompaniindu-se la un instrument muzical și interpretând diferite personaje. Târgurile sau curțile senioriale (domnești, dacă vorbim de partea centrală sau sudică a Europei) reprezentau scena desfășurării acestor manifestări.

Începând cu secolul al XII-lea, trubadurii și menestrelii din Provența, sudul Franței, au practicat atât la curțile regale din Italia, Franța, Aragon, cât și la cele senioriale din mai toate țările din vestul Europei, o recitare a unei poezii lirice, acompaniată de muzică, plină de sensibilitate și armonie reprezentativă a acțiunilor, care influențau gingășia și frumusețea ritmului, dar și a prezentării imaginilor ce se constituiau singulare în contextul cultural al acelor vremuri. Provensalii erau precursorii stihurilor medievale culte, dar mai ales, ai poeziei lui Dante și Petrarca. Poeții nomazi din Galicia, renumiți și talentați muzicieni, și-au impus creațiile lor literare în propria tradiție, la curțile regale și senioriale pe unde poposeau chemați pentru a da spectacole, ajutați fiind și de limba în care cântau, mult mai accesibilă în Castilia, Leon și Portugalia decât langue d'oc, folosită de menestrelii provensali. Influența trubadurilor și menestrelilor din Provența au ridicat la rang de poezie de curte poemul de origine populară, trecându-l în tradiția galiciană. Din această fuziune au rezultat caracteristicile cântecelor de dragoste, în care seniorul respecta convențiile iubirii curtenești anume: divinizarea femeii, statornicia timidă și supusă a iubitului, exagerarea suferinței din dragoste într-un limbaj artificial înfrumusețat cu termeni provensali.

Filologul și folcloristul francez, Gaston Paris (1839-1903), în lucrarea sa Literatura franceză în Evul Mediu găsea în aceste poeme o măreție naivă, o simplitate și o intensitate a sentimentului care o străbate de la nceput și până la sfârșit. La baza acestor scrieri au stat foarte multe ipoteze dintre care tot atâtea adevărate sau false. O inspirație a existat în toate aceste cântece de gesta însă, totodată, și o creație literară artistică. Afirmația unor filologi că aceste chansons de geste ar datora mult, conceptual și stilistic, formelor liturgice și textelor hagiografice și că, prin urmare, ar putea constitui în realitate instrumentele unei propagande conduse de mediile ecleziastice a jucat, în trecut, un rol important în comentarea lor. Astăzi, putem spune că mulți sunt cercetătorii care gândesc în această privință exact contrariul, și anume, că aceste chansons ar reprezenta vechea voce, eventual revizuită și rafinată în secolele al XI-lea și al XII-lea și actualizată într-o nouă percepție, puternic marcată de laitmotivul eroismului religios, a unei culturi laice larg autonome. Probabil, formulele liturgice și literatura hagiografică au fost cele care au confirmat acest fapt, astfel încât să-și întărească, mizând pe popularitatea lor, capacitatea de a se implanta cât mai adânc în conștiințele și în imaginarul colectiv. Cu siguranță că este vorba nu atât de o creștinare a culturii cavalerești, cât mai degrabă de o militarizare și o transformare în eroi a unor modele de mărturisire creștină, considerate deosebit de capabile de a captiva, emoționa și de a sluji. Prin urmare, putem afirma că au fost, într-un fel, și instrumente de propagandă, afirmație argumentată cu versurile: Aude episcopul Turpin vorba prostească, / Sub soare nu-i alt om atâta să-l urască. / Cu pintenii de aur fin calu-și întețește, / Aleargă, pe păgân cât poate îl izbește. /Îi sfarmă scut, apoi platoșa îi sfâșie, / Cu țeapa îi străpunge trupul, plin de mânie, / Apasă cu nădejde, pe calu-i îl clătește, / Cu coada țapei lui în drum mort îl trântește. Însuși reprezentantul bisericii participa, cu toată dorința, la lupta împotriva celor care nu se plecau în fața religiei creștine ceea ce ne face să consemnăm faptul că societatea acelui timp istoric avea un caracter profund militar. Cuvântul vasal (despre care am vorbit în capitolul I2) era sinonim în această perioadă cu cel de războinic, care consta în acea calificare a bărbatului de a ști să se lupte cu o viață organizată și orientată spre război. Dorința de a omorî pe toți cei care nu se închinau Fiului lui Dumnezeu ne coboară în timp, evidențiind, psihologic, acțiunea primară a omului de a ucide. Și dacă, din cele mai vechi timpuri, omul primitiv a simțit nevoia să-și subordoneze viața unui orizont sacru, era firesc ca și dezlănțuirea lui de forțe să îmbrace aceste forme de manifestare. Violența, izvorâtă din străfundurile ancestrale ale subconștientului, la omul primitiv, nu era lăsată să ia forma unei energii care răbufnește sub impulsivitatea unor trăiri de moment, ci erau încadrate unui canon de manifestare, ce puteau să evite, dacă se dorea, confruntarea directă. Atitudinea omului în fața morții definea o relativă înțelegere a raportului dintre om și lume. În toată perioada evului mediu, atât credințele religioase, cât și viziunea omului asupra morții au consolidat dezvoltarea conceptului de războinic cuceritor. Ele au avut menirea să apere atât creștinismul, cât și pe suveranul său, contribuind, într-o măsură foarte mare, la dorința de acaparare de noi teritorii sau chiar de distrugere a unor state sau imperii.

Nu putem trece cu vederea faptul că autorii poemelor evului mediu timpuriu s-au inspirat din cărțile scrise despre Viețile sfinților, sau din grandioasele poeme grecești și latine. Însă aspectul poetic, pe care multe dintre ele îl au în forma scrisă a zilelor noastre, l-a primit târziu, spre sfârșitul secolului al XI-lea, când noua limbă care se vorbea începuse să sufere transformări, datorate atât spiritului intelectual, pe parcursul a peste trei secole, cât și dorinței considerării acesteia ca limbă de cult. Până atunci, franceza exista ca limbă orală, ca toate celelalte limbi în formare ale Europei. De asemenea, la crearea acestor poeme au mai stat și acele scurte creații monobloc lirico-epice, numite cantilene, cu o notă melancolică, monotonă, recitate mai mult de tinerii interpreți, pentru că adevăratul poem va lua naștere mult mai târziu, atunci când națiunea franceză începuse să conștientizeze că există ca sinteză a unui conglomerat de popoare. Carol cel Mare s-a dorit, atât cât a fost în viață, ființă în istorie. Nemurirea i-au dat-o gestele franceze, dar și unii cercetători în domeniu, care au vrut să îi imprime figura impunătoare în conștiința Occidentului. El a fost un simbol al omului european, al suveranului Europei Unite al acelui timp de început al feudalismului și a demonstrării, în lumea noastră de astăzi, că în timp se va putea constitui un stat numit Uniunea Europeană.

În Franța, primele cantilene au fost de origine germanică, faptul acesta va întări teoria că, până la perioada de glorie a regelui Carol, galo-romanii nu aveau dezvoltate acele poeme sau cântece de glorie a eroilor. Romanizarea completă și entuziasmul față de cei care se remarcau prin fapte de vitejie, în lupta pentru prioritatea creștinismului catolic sau a libertăților naționale, au făcut ca limba vulgară să devină limba administrației de stat. Faptele de vitejie ale eroilor, prezentate mult peste limita realului, transmise la început oral de jonglerii formați la școlile speciale de declamație, vor fi transcrise și reținute cu timpul, în poeme. Recitatorilor, care erau și muzicanți, li se cerea să cunoască pe de rost un număr însemnat de poeme, dar și talentul de a interpreta scene artistice, acompaniați de instrumente muzicale. Dacă au folosit acești creatori, ca modele pentru cântecele de vitejie, poemele vieții sfinților, ipotetic vorbind, ne-ar putea duce cu gândul că primii plăsmuitori s-ar fi putut să fie chiar călugării mănăstirilor în bibliotecile cărora acele cărți erau găzduite; doar ei aveau acces la acele creații literare destul de rare și doar ei se pricepeau să le tălmăcească. Nu trebuie să trecem cu vederea nici capacitatea unora dintre acești stihuitori de a avea înnăscută arta creării în versuri și nici nu putem nega că aceste cântece de gesta ar fi putut fi produsul unor inspirații orale, de exaltare față de faptele lui Carol cel Mare și ale seniorilor lui.

Create într-o limbă necultivată, cu multe asperității și primitivism în idei, poemele conțin un tradiționalism susținut de derivația acestora din cantilene sau alte poeme tradiționale din secolele al VI-lea și al X-lea. În istoria lumii, războaiele au adus întotdeauna întârzieri în evoluția societății, distrugeri de cultură și chiar abrutizări în comportament și limbă a oamenilor. Dar nu am putea gândi că în acea perioadă nu s-au aflat și oameni cultivați. Erau, dar cei mai mulți în rândurile clericilor, ca păstrători ai tainelor slovelor, nu în sensul individualismului lui Joseph Bédier a cărui doctrină învederează nota cultivată a conținutului cântecelor de gesta, despre care Paul Zumthor scria: aceste doctrine par să păcătuiască mai ales prin exces de sistem.

În rafturile bibliotecilor instituțiilor clericale s-au strâns în volume de versuri viețile de sfinți printre care și minunile Sfântului Alexis a cărui activitate, prelucrată adesea în poezie și teatru, transfigurată de legendă, era povestită în două versiuni: o versiune siriană, aflată într-un manuscris din secolul al V-lea, căreia i se acorda cinstea de a vorbi despre descoperitorul misterului cerșetorului străin de pe treptele bisericii Sfânta Maria, din orașul Edessa, astăzi localitatea Urfa din Turcia. O altă versiune, greco-romană de astă-dată, confererea orașului Roma privilegiul de a-i fi păstrat rămășițele pământești precum și scara sfințită de rugăciunile și suferințele Sfântului Alexis. Cu toate adăugirile ei legendare, viața sihastrului va rămâne un omagiu viu adus iubirii incomensurabile a lui Hristos față de neamul omenesc, omagiu ce-l vom întâlni, în special, în Cântecul lui Roland. În acest context poate fi exemplificat și cultul Sfântului Iacob, ca sursă de inspirație în poemul Pelerinajul lui Carol cel Mare. Acțiunea poemului se desfășoară pe o scenă în care spectacularul îmbină fabulosul cu fascinantul, dând povestirii durata istoriei umanității. Dăinuirea formei se face prin configurații selective narative, persistând in núce în orice tip de discurs și în oricare dintre modurile literaturii, liric sau dramatic, cotidian, istoric, memorialistic, epistolar etc. Locul și timpul când se petrece acțiunea povestirii, ca poziție și avânt vitejesc, este un fapt interesant despre care am putea crede că reprezintă un fapt real, pentru că însăși relatarea dovedește existența lăuntrică a fiindului omenesc, ca atribut ce nu permite înstrăinarea acesteia, lăsând locul unor imperative intense, presante un homo narrativus. Am crede că nimic nu este adevărat și că totul se petrece într-o realitate umană, generată din necesitățile existenței mesajului și dorinței transmiterii de fapte singulare sau evenimente colective. Poemele în care s-a scris despre despre apariția universului, precum și legendele inspirate din miturile lumii sunt potențiale și tulburătoare istorii ale geografiei umane. Fabliaux-urile, cântecele de gesta, cu toate misterele lor medievale, erau creații populare care se interpretau atât în biserici, cât și în piețele cetăților, împlinind una dintre cele mai apreciate manifestări, commedia dell' arte. Acestea erau, în cele din urmă, declamații în virtutea ritualului parcurs, realizând, în imaginar, scenarii narative ale trubadurilor sau minnesangerilor. Ei erau posibilii băsnari din spațiul carpatic, culegători și transmițători ai unor fapte sau a unor plăsmuiri recitate cu un scop precis, acela de a impresiona ascultătorii.

Pelerinajul și cucerirea locurilor sfinte erau activități din care zilnic jonglerii lumii feudale se inspirau, creau și recitau spre încântarea auditorului, o materie vie din care apoi se nășteau legendele și cântecele pentru Hristos. Concepute pentru slăvirea faptelor de vitejie ale unor personaje eroizate, ale căror idealuri cavalerești erau puse în slujba creștinismului, poemele urmau să povestească despre vitejia și eroismul pierderii multor vieți pe câmpul de luptă, pentru dovedirea iubirii față de Mântuitor, țară și rege. Versurile: De noi să nu se facă vreun cântec de rușine scot în evidență demnitatea, viteazul conștientizând că urmașii vor fi cei care îi vor preamări numele, dacă isprăvile sale vor fi pe măsura răspunderii pe care și-o luase de a apăra creștinismul și, prin el, hotarele deținute de creștini.

Primele 10 versuri din La chanson de Roland sacralizează momentul. Subiectul, comparabil cu cel din Biblie, ridică, la un superlativ fabulos încă din prima strofă a poemului, isprăvile regelui Carol, chiar dacă prin faptele lui a ucis vieți și a distrus așezări: Carol, al nostru rege și mare împărat. Expresia mare împărat constituia un apelativ sacru, atribuit Fiului lui Dumnezeu. Faptul că regelui Carol i s-a adăugat numelui acest atribut de mare împărat nu a fost întâmplător și nici singular, în tumultuoasa istorie a lumii. Prin această alăturare se dovedea că și muritorii puteau fi mari prin isprăvile lor, care îi separau de lumea comună și că ei aveau acest drept, de a fi considerați mari tocmai prin tot ceea ce făceau pentru poporul lor, pentru dreapta credință.

Poemul impresionează prin detaliile faptelor, ca și cum autorul ar fi fost martor la evenimentele relatate. Figura și statura impunătoare a vitezului suveran îl inspiră pe creatorul popular ducându-l până acolo încât să-l divinizeze pe omul Carol. El înțelege că versurile nu sunt întâmplătoare așezări de cuvinte, ci un produs al gândirii și al voinței divine de a-l face nemuritor, prin ei, pe unul dintre aleșii lui de pe Pământ, în spațiul și timpul teluric. Istoria ne consemnează că au existat epoci ale unor mari oameni, în răstimpuri diferite, și că aceștia au gravat puternice linii de demarcație în evoluția civilizației omenești.

Charlemagne a făcut ca faptele lui, încununate de victorii, să ducă la făurirea unui regat format din popoare diferite, care erau tot mai greu de condus de către o domnie ce se dorea unificată în jurul unei puteri, ca cea a unui rege intransigent. Pentru regii merovingieni, situația a fost complicată atât de pofta insațiabilă a aristocrației france, de a avea mari bogății și o putere nemăsurată, cât și de divizarea constantă a teritoriului francilor. Era un obicei împământenit de a trata regatul ca un patrimoniu ce se putea împărți între toți moștenitorii de sex masculin în viață, ai fiecărui rege. Urmărind istoria evoluției acestei familii regale, vom observa că până la sfârșitul secolului al VIII-lea aceste planuri de divizare, după urmași, au dus la reducerea puterii depline a regilor merovingieni la niște regi fără importanță istorică, după cum succesorii lor carolingieni i-au numit, ironizându-i.

După căderea dinastiei merovingiene, noua dinastie și-a asumat forma de conducere aristocratică numită, mai târziu, carolingiană. Ceea ce trebuie știut este faptul că titulatura de dinastie carolingiană nu s-a datorat, în niciun caz, numelui pe care fiul lui Pepin avea să îl poarte ca restaurator al unuia dintre cele mai mari și mai puternice imperii ale Europei. Cel dintâi care a purtat numele de Carol și care, de fapt, a dat numele faimoasei dinastii a fost fiul lui Pepin al II-lea, bunicul viitorului mare împărat al ocidentului european. Afirmarea tot mai puternică, pe scara politică a carolingienilor a început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală, a regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominați fiind, într-un fel, de majordomii acestora. Cel care va prelua cu multă vitejie destinele întregului regat va fi Carol cel Mare (715-741). Porecla de Martel (ciocanul), ce îi va însoți numele, îl va caracteriza în ochii contemporanilor ca pe unul dintre cei mai vijelioși și viteji cuceritori de noi teritorii, succese militare prin care suveranul franc a trebuit, încă din primii ani de conducere, să își impună autoritatea. Supranumele de Martel, deținut de marele suveran franc, îl vom întâlni des consemnat în mai toate documentele secolului al IX-lea.

Încă din secolul al VII-lea, poziția viitorului mare împărat al lumii occidentale va domina puterea de atunci ca influent majordom al palatului. Va fi cel care va prelua controlul administrației și a resurselor regale, fapt prin care a reușit să țină la distanță familiile bogate și puternice rivale lui, care doreau succedarea la tron. În timp scurt va atrage de partea lui familii marcante din regat, înconjurându-se de susținători influenți, fideli și foarte puternici, atât material cât și politic, care îl vor susține în marele plan a loviturii de palat, pe care o pregătise îndelung, cu multă diplomație.

Studiind arborele genealogic al urmașilor marelui rege franc am constatat o asemănare a evenimentelor care au succedat proclamarea, ca împărat al Franței, a lui Napoleon Buonaparte (1769-1821). Un iscusit suveran care a visat o Europă franceză.

Din istorie știm că Napoleon descindea dintr-o familie corsicană de origine modestă: tatăl, Carlo (Charles) Buonaparte, iar mama Letizia Ramolino Buonaparte. Complexul său de inferioritate față de marile case regale a fost faptul că el, unul dintre importantele personaje ale istoriei moderne, nu se putea mândri cu genealogii mărețe; bunicii și străbunicii lui nu au fost decât oameni simpli, până la constatările și descoperirile făcute de istorici.

Cercetările arborelui său genealogic ne-a ne-a pus în lumină adevărata sa descendență: Napoleon era strănepot al marelui împărat Carol cel Mare (742-814) sau Charlemagne, cum este cunoscut în istoria franceză.

Coborând pe firul genealogic al legăturii de neam constatăm că unul dintre strămoșii lui Buonaparte a fost Cesare Bunoparte. Un modest nobil care a trăit prin secolul al XV-lea și s-a însurat cu Apollonia, fiica marchizului de Verrucola, Niccolo de Malaspina. Cercetându-se documentele de arhivă atât din Franța, cât și din Italia s-a dovedit adevărata identitate a viitoarei familii Buonaparte. Niccolo de Malaspina era nepotul marchizului Isnardo de Malaspina, căsătorit cu una dintre fiicele seniorului de Ferrara, d’Azzo d’Estee (1205-1264), pe nume Cubitosa d’Estee. Tatăl acesteia era strănepotul lui Obizzo d’Estee (1105-1193). Obizzo d’Estee era nepotul lui Gersende de Maine (1030-1076), fiica lui Herbert, conte de Maine și, totodată, strănepoata lui Hugues, conte de Maine (920-992), nepot al Rothildei de Neustria (871-928). Din mărturiile istorice se cunoaște că Rothilda de Neustria era fiica împăratului Charles al II-lea (823-877), nepoata împăratului Louis I (778-840) și strănepoată a lui Charlemagne. Încheiem cercetarea genealogică descriind în tabelul de mai jos descendența fostului suveran al Franței moderne, Napoleon Buonaparte, din marea familie carolingiană.

Continuând studiul versurilor poemului gestei lui Roland cităm: Șapte ani împliniți în Spania a stat și observăm că această ședere, ca timp, corespunde unei cifre atât de uzitate în Biblie. Să fie doar o întâmplare a numărului de ani cu cel al facerii lumii? Să-l considerăm pe Carol cel Mare restauratorul lumii feudale, omul mileniului descătușării Europei, singura parte a lumii moderne care a funcționat vreodată în cadrul unui sistem multistatal, și să privim bătrânul continent cu mândria de a fi inventat conceptele de națiune-stat, suveranitate și echilibru al puterii?

Constatăm că în instituțiile de învățământ superior din Evul Mediu exista o ordine strictă în ceea ce însemna predarea disciplinelor care corespundeau celor șapte ceruri planetare. Ele constituiau cele șapte arte liberale, ca tot atâtea etape inițiatice, în învățământul ezoteric, într-o succesiune progresivă: gramatica, retorica, dialectica, geometria, muzica, aritmetica, astronomia, cu unele modificări. În sfârșit, să mai remarcăm și faptul că săptămâna, cu cele șapte zile ale ei, purtau, ca și astăzi, denumirea celor șapte planete, dar într-o altă ordine (versurile CCXI-CCXIII) decât cea cerească, acea ordine a succesiunii cuvintelor din gama muzicală medievală care corespundea unui mod simbolic de a exprima armonia sferelor reflectată în viața de pe Terra. În comparație cu această ordine a planetelor: Luna, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn se presupune că s-a creat și gama muzicală, do, re, mi, fa, sol, la, si. În Evul Mediu ordinea cuvintelor care au creat aceste însemne muzicale era: do, sol, re, la, mi, si, corespondente ale ordinii planetelor și a zilelor săptămânii: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Nu mai insistăm asupra multiplelor simboluri ale numărului șapte, care de la Geneză la Apocalipsă au marcat întreaga viață a Universului și ne vom rezuma doar la un singur citat biblic: Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului! Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt (cap.21, 9-14, NT).

Eshatologia nu s-a dorit să constituie o culegere de date, inscripții a unor sisteme dogmatice definitiv codificate, ci, mai degrabă, un tezaur de perspective posibile asupra realităților ultime ale vieții și ale istoriei omenirii, o incursiune în timp asupra căruia credinciosul era invitat la meditație personală. Prin credința creștină, viața și moartea erau indisolubile omului. Se nășteau și creșteau meditând neîncetat asupra morții care era o modalitate oportună de orientare existențială. Eroul se afla în strânsă legătură cu trimișii cerului numai dacă coexistau acele tainice legături sacre, prin care se definea personajul binelui, al dăruirii fericirii pe pământ și al propovăduirii cuvântului deusian. Totuși, dăinuia o întreagă poveste care se dorea să devină, în lăuntrul acestei convingeri relativ statornice, care consta și într-o vibrație perpetuă atât între ceea ce s-ar putea defini gest, ca evoluție calmă, fidelă unui negativism neliniștit, față de ceea ce ar putea însemna momentul morții, cât și ursita ulterioară a conștiinței. Primele trei secole creștine nu au avut, în ceea ce privește problema morții, o poziție radicală diferită de cea a vechiului Israel și a culturii elenistice. Toate popoarele aveau în conștiința lor viziunea separării sufletului de trup și de sălășluirea acestuia într-un loc asimilat sfântului lui Avraam până la a doua venire a lui Hristos. Martirii însă au fost dintotdeauna beneficiari ai intrării imediate și directe în Paradis. Scriitorii, artiștii în general, au preluat această credință folosind-o ca temă predilectă în creațiile lor, dând lumii capodopere de artă de netăgăduit. Apropierea de Creator, de zona intangibilă a misterelor credinței, i-a făcut pe mulți dintre acești mari îndestulați ai artei să producă uimire și, totodată, multe controverse, privind modul cum își imaginau viața de dincolo, atât în epoca în care s-au manifestat, făurind capodopere, cât și după.

Spre sfârșitul secolului al VI-lea, înalții prelații vor căuta să întărească ideea că moartea nu era doar stare imobilă de așteptare pasivă a învierii, ci o stare activă, de bucurie a fericiților și de mult chin a damnaților, stări despre care se știa că încep imediat după moarte. Teoria mulțumirii morții s-a constatat redată într-un text teologic, puțin cunoscut, datorată unui presbiter de la Sfânta Sofia. Având ca fundament teoria filosofiei clasice, precum și învățăturile Părinților cappadocieni și Ioan Hrisostom, dreptcredinciosul Eustratius Presbyter Constantinopolitanus va consfinți că sufletele celor morți participă la slava adusă Marelui Creator, rămânând totodată activi (activ având sensul de viu) în ceruri, dar și ca misionari deusieni pe pământ.

Învățăturile lui Eustratius, respectate și impuse în vremea aceea ca moduri de conviețuire creștină, în special față de respectul bucuriei vieții, enunță ideea că omul participă la viața divină în două moduri felurite: prin trup, cu care se trăiește viața văzută și prin suflet, trăirea în lumea nevăzută. Spiritul are gravată în el imaginea deusiană comparativ cu trupul care exprimă chipul întregii lumii. Însumând în fiindul lui aceste două structuri deosebite, omul era protejat pe toată scara făpturii, purtând, în teologia creștină, numele de microcosmos.

Omul Evului Mediu va rămâne în continuare un subiect deschis spre cercetarea conștiinței lui de sine, a modului său de viață, a contactului acestuia cu exteriorul. Nu în ultimul rând a încercării permanente de a-și ascunde adevăratele sale gânduri și a aplecării totale, cu voia sau fără voia sa, în fața celor care se justificau a fi aleși de Divinitate să le conducă destinele. Un om al …unei istorii care nu se interesează de cine știe ce om abstract, veșnic, imuabil în esență și mereu identic cu sine…. El a fost cel care s-a zbătut sub apăsarea groazei blestemelor și a vrăjilor, neputincios în a-și căuta dreptatea și a-și justifica identitatea. Nedetașarea totală a minții de adevărata putere a Creatorului l-a făcut să nu realizeze, decât târziu, limitele spațiului său de gândire. Ușor influențabil, detestabil uneori prin credulitatea sa, este cel care arde pe rug, acuzat de blasfemie, cel care se zbate în inimaginabila sărăcie a vieții, materială și spirituală. Paralelismele dintre valorile existenței omului medieval, confruntat cu tot felul de dificultăți, în pofida fragilității condiției lui sociale, și valorile sale morale îi asigură un echilibru, o seninătate și un optimism îndoielnice. S-ar putea spune că omul medieval simplu s-a născut din nevoia de a perpetua specia mult folositoare acelora care îi conduceau destinele. Am putea spune, la un moment dat, că fiindul teluric mântuit va învia din sâmburele de viață euharistic sălășluit, vizibil, de trupul simțitor. Credința creștină proliferează germenele fiindului eshatologic, pe care îl vede tăinuit în trupul biologic, însă relația dintre cele două sisteme existențiale rămâne, până la transformarea totală, neînțeleasă și insolubilă. La Michel Henry este de studiat și observat că secretul acestei vieți poate fi exprimat în tonalitatea inocentă a bucuriei și suferinței. Aceste arhivări emoționale erau echivalente exploziei uitării de sine, iar ceea ce a contrazis ideea înțelegerii depline de a trăi a omului evului mediu a fost atât capacitatea acestuia de-a resimți bucuria, așa cum se percepea ea, la momentul acela, cât și suferința, ca două semne ale imanenței vieții. Faptul acesta a demonstrat insuficiența stăpânirii de sine, însumând experiența precară a oamenilor față de ceea ce reprezentau cele două sisteme: viață și moarte, a angoasei care nu putea fi identificată într-o sumă de rațiuni obiective. Vom observa că la omul gestelor, până la începutul mileniului unu, angoasa diferea de frica al cărei diagnostic, să spunem, depista întotdeauna o anumită cauză suficientă. Anxietatea sau angoasa omului evului mediu european coincideau mai degrabă cu percepția fulgurantă a posibilității ca ultimă categorie a spiritului, mai cuprinzătoare decât realitatea. Ei trăiau încă într-o lume a fabulosului, a fantasticului imaginarului real.

Cântecul de gesta apare în literatura populară medievală franceză ca o necesitate a exprimării entuziasmului față de isprăvile mărețe ale unor semeni, fapte care îi împing, cu bună știință, într-o lume a fantasticului. Dorința de a fabula a creatorului anonim, entuziasmat, o regăsim și în literatura populară română, în vechile cântece de vitejie, moștenite și transmise oral din vechime: Român copilul, Corbea, nume predestinat voinicului de a stinge viețile celor însămânțați cu rău, Toma Alimoș, Miul Cobiul, Iovan Iorgovan, ciclul cântecelor despre viteazul Gruia, despre Novac și multe altele. Acel fantastic pe care l-am clasificat în două mari grupe: al tolerabilului, ceea ce ține, am spune noi, de un ritual, evident în creațiile literare culte (poeme, romane și nuvele fantastice) și al absurdului, ceea ce ține de viziunea umană profană, superlativismul dobândit, ilustrat în literatura populară (basme, colinde, poeme etc.). Însă, în momentul acesta, în care efectuăm studiul, cercetăm, constatăm, iar arheologia și toate celelalte științe ne pun la dispoziție actualele descoperiri, cum mai putem afirma că omul medieval trăia într-o lume a spasmelor, a miracolului, a fantasticului sau fabulosului. Putem spune că el ființa normal în concordanță cu timpul său, cu toate evenimentele și așa zisele miracole, pe care ei înșiși nu și le puteau explica sau nici nu doreau să și le explice.

Gestele evidențiază isprăvile vestite, arhicunoscute ale unor viteji care au aparținut marii familii a francilor, eroizați pentru un crez național, agresiunea pentru dobândirea a ceea ce se credea că aparține țării sale, suveranului și tradițiilor creștine. Vulgarizarea istoriei nu era însă ceva incidental, de vreme ce se întâlnea atât de des în scrierile creatorilor de literatură. Nu am găsi o explicație mai convingătoare decât aceea a lui Friedrich Nietzsche (1844-1900), relativ la cauzele acestui simptom. El spunea: istoria o pot suporta numai personalitățile puternice, pe cei slabi ea îi copleșește cu totul. Cauza constă în faptul că ea dezorientează simțurile și percepțiile noastre atunci când ele nu sunt destul de puternice pentru a se măsura cu trecutul. Astfel de predispoziții exclud perceperea istoriei în toată complexitatea și în întreg dramatismul ei, caută să o impună ca un mijloc de sustragere inactivă de la viață și activitate și chiar de justificare a unei vieți egoiste, a unei activități fricoase și nevrednice (Nitszhe Friedrich, Volumul 1, Vol. Gândirea, 1990, pp. 159, 189). Același obiectiv al adevărului istoric l-a avut în vedere și Emil Cioran (1911-1995) când, referindu-se la istoria românilor și la practicile de mitizare a acesteia, spunea că nu trebuie să fim atât de lași ca să ne inventăm o istorie însă nici atât de îndărătnici, încât să nu o căutăm și să o luminăm spre a fi văzută. Concept conștient, vulgarizarea în istorie a apărut ca o dorință a abundenței imaginare a informațiilor, din cauza insuficienței informației reale a evenimentelor. Superficialismul în scrierea istoriei a fost, mai totdeauna, preocuparea autorilor de opere literare, adică a scriitorilor, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să îl considerăm un fenomen negativ, poate doar în cazul schimbării de către scriitori a realității istorice cu una plăsmuită, pe care ei căutau să o prezinte ca adevărată.

Spațiul de acțiune în cântecele de gesta este limitat la un teritoriu, pe care cavalerul creștin îl dobândea la porunca suveranului său și a bisericii papale de la Roma. Spațiul era și unul de luptă, deseori localizat prin nume, unde se săvârșeau fapte mărețe și se sfârșeau vieți. Lupta marca spațiul cu sângele celor căzuți vitejește pentru o cauză nobilă, aceea de apărare a patriei și a credinței creștine, de multe ori spațiul însemna suveranul. Carol cel Mare era Pater Europae, iar spațiul a constituit teritoriul pe care l-a moștenit de la înaintașii săi, la care a adăugat alte teritorii câștigate cu pierderi de vieți ale războinicilor în lupte, ce i-au adus gloria și nemurirea, dar și ura de moarte din partea celor urgisiți.

În Cântecul lui Roland poeții populari au așezat tainele războiului pe piedestalul existenței lumii creștine, un fapt încercat prin acapararea teritoriului european de către o lume care aparținea unei alte existențe religioase, cu tradiții și obiceiuri total diferite de ale celor care începuseră să domine puternic hotarele imperiului, numit cu totul altfel decât cel al continentului. Creștinismul se întărea tot mai mult prin lupta disperată împotriva mahomedanismului. Cei care slujeau interesele bisericii papale căutau să demonstreze populației dezorientate de nevoi, că logosul evanghelic reprezinta adevărata mântuire a sufletului. În realitate, mulți dintre acei propovăduitori ai creștinismului ucideau prin porunci, prin dorințe orgolioase și neînțelese mințile și spiritualitatea omului medieval. Cu siguranță, dacă pe Pământ nu ar fi coborât Iisus Hristos și nu ar fi apărut doctrinele religioase, lumea s-ar fi desăvârșit după Vechiul Testament, iar gestele france ar fi avut, precum cântecele noastre de vitejie, drumul eroizării pentru apărarea hotarelor țării, a familiei acestora și a învingerii răului.

Spațiul s-a extins în dimensiuni din ce în ce mai mari de la o stare la alta a liniei de evoluție a societății Evului Mediu. Omul de rând, în fapt, nu avea niciun spațiu, pentru că el era la dispoziția seniorului și a omului bisericii papale. Nici viața nu îi aparținea, legat fiind de interesele celor bogați.

Astfel s-a născut și a încercat să supraviețuiască omul de rând al noului imperiu, pe care seniorii și marele suveran franc l-au administrat aristocratic.

2.4. Europa mentală și culturală în Chanson de Roland

Motto: Cu cât privești mai îndelung o prăpastie, cu atât prăpastia privește mai îndelung în tine. (Fr. Nietzsche)

Într-o perioadă în care forțele puternice ale schimbării afectau existența regatului franc, urca pe tron fiul cel mare al lui Pépin, cel care a avut îndrăzneala și vitejia să prindă, pentru aproape o jumătate de secol, statele vestului european sub un singur stindard, călăuzit de sceptrul pe care el, marele rege Carol, îl dirija din capitala noului imperiu al lumii occidentale. Cauza fundamentală, care a deplasat într-un mod firesc centrul de gravitate al Europei mentale și culturale spre nord, a fost expansiunea arabă și musulmană care va începe cu secolul al VII-lea și se va termina spre mijlocul secolului al VIII-lea. Termenul mental, asociat conceptului Europa, ne-am dorit să trezească o nouă definire a lumii medievale reale și a omului cântecelor de gesta. Ca personaj activ al tragicelor evenimente, cu teama morții în fiecare moment, omul gestelor își va pierde identitatea. Momentele schimbătoare din viața lui îi vor afecta simțirile și odată cu ele gândurile, comportamentul și abilitatea socială, ajungând, la un moment dat, să-i fie teamă că există. Nu am putea spune că în ziua de astăzi noi, ce-i care ne vedem zi de zi, nu am trăi cu aceeași teamă, însă sub o formă cu totul alta, nu voalată, poate ignorată, dar sigură.

Dacă în vremurile mai îndepărtate grecii și romanii aveau ca centru de expansiune Mediterana, Europa medievală occidentală își va concentra dorința de hegemonie, după cum subliniam în rândurile de mai sus, spre nord, stimulând o pluralitate de centre de gravitate. Astfel, Marea Mediterană va deveni un spațiu de dispute între musulmani, bizantini și occidentali. Trei spiritualități, trei orientări de expansiune au râvnit, prin cei care se credeau că sunt aleșii Celui de Sus, la gândul că într-o zi vor avea mai mult pământ, însă mai puțină înțelegere. Ca un refuz al soartei, toți trei erau adepții unor religii a căror conținut propovăduia pacea între oameni. Dacă aceste repere au fost relativ certe, nu este însă clar când a apărut fenomenul conștiinței identității europene. Există, totuși, câteva referințe istorice în acest sens, cea mai sigură fiind victoria lui Carol cel Mare, la Poitièrs, în anul 732, când va opri, pentru un timp, expansiunea arabilor spre Europa. Cronicarul spaniol, Isidor de Badajoz, va fi primul care, în anul 769, va consemna și dezbate în lucrarea sa confruntarea de la Poitièrs, menționând clar identitatea europeană, a cărei armată o și descrie în luptă cu musulmanii.

Este pentru prima dată când în Europa se constată un sens identitar. Europa, ca spațiu teritorial istoric, nu a fost lăsată niciodată de către locuitorii ei să fie măturată de tumultul încăierărilor, a luptelor fără sfârșit, lipsite de multe ori de vreun sens, dimpotrivă, ea a favorizat nostalgii noi și vizionarism sclipitor. Nostalgiile au deșteptat imagini nicidecum univoce, simpliste, încrucișarea lor afirmând, dincolo de sfâșieri, o vie nevoie integratoare. Continentul european, fără a glorifica sau mistifica estul de vest, nu ființa precum o respingere, sau un cuget obstacular cu care ei și ceilalți ar fi fost obligați să se ciocnească. Europenses era termenul prin care locuitorii continentului se identificau ca apărărători, un sens de opoziție față de toți musulmanii acaparatori, denumire menționată într-o Cronică anonimă din veacul al VIII-lea. Sub numele acesta, Charles Martel a adunat sub cuvântul poruncii sale nenumărați oșteni, doritori de fapte vitejești, recrutați din Aquitania până în Germania și conduși apoi la Poitièrs unde aveau să dea piept cu invadatorii. Cealaltă tabără, pe care trebuiau s-o înfrunte, și să-i prade corturile, spune Cronica, era aceea a arabilor care trebuia distrusă, și numai după victorie, războinicii europeni se puteau întoarce fericiți în țara lor. Istoricii din zilele noastre nu mai doresc să aducă elogii acestei bătălii, care deși a stopat extinderea sarazinilor pe teritoriile creștine, se consideră a fi fost o dorință eșuată sau incident militar de mai mic calibru. A fost calificată ca o dorință eșuată pentru că nu a lipsit mult ca înfrângerea arabă de la Poitièrs să fi înscris un punct decisiv în durata medievală. S-a apreciat și s-ar fi dispus chiar ca acest eveniment să fie dat uitării, catalogat fiind ca impostură a istoriei, un ghinion, după cum avea să consemneze în lucrarea sa La France irréelle, publicată în anul 1951, istoricul francez Emmanuel Berl (1892-1976). Acest fapt nu a putut opri susținerea unei mărturii a cronicarului spaniol Isidor de Badajoz, care a căutat să împlinească rolul unei importante probe de conștiință și să pecetluiască partea de suprafață a unei identități înnoite, alta decât Romania, devenită trecătoare, sau decât Occidentul în genere. Denis de Rougemont (1906-1985) va fi cel care, în culegerea sa fundamentală de studii istorice, 28 Siècles d’Europe, va sublinia, în ciuda prezumțiilor prilejuite de Poitièrs, identitatea actului în sine istoric, punctând, la scara continentului, momentul conștientizării conceptului de Europa: iată, declara istoricul, textul capital, pe care-l putem lua drept actul de naștere al Europei istorice și politice. Poitiers (localitatea), certitudinea identitară europeană de care se emoționează eseistul, în zorii Evului Mediu, era dirijată contra Islamului.

O concluzie se poate desprinde atât din epopeile Ciclului regelui, din literatura franceză, cât și din baladele care alcătuiesc, în literatura română, Ciclul Novăceștilor și, anume, identitatea comună, care a dăinuit de veacuri în subconștientul omului european, și a stat la baza proiectului politic al lui Carol cel Mare, cunoscut și sub numele de renovatio imperii. Deși lasă în afară populații migratoare importante, așezate în decusrsul a câteva sute de ani pe teritoriul european, precum: germanii, slavii, scandinavii, balticii, ungurii, considerate popoare non-europene, proiectul carolingian era unul unificator, după modelul Imperiului Roman. Noul Imperiu, cel occidental, constituit în spațiul roman, își va așeza capitala la Aix-la-Chapelle sau Aachen, instituind astfel un important ax franco-german, foarte asemănător celui inițiat de proiectul comunitar actual al Uniunii Europene. Această preocupare a fost de fapt un plan gândit din care au rezultat patru calități cu adevărat europene, și anume: a) dezvoltarea autoritară a sinelui germanic; b) impunerea în rândul tuturor cetățenilor imperiului a drasticei discipline romane, pe care poporul german o moștenește și astăzi; c) religia creștină și obligativitatea spovedaniei, ca eliberare de povara greșelilor strânse în subconștient și d) reflectarea înțeleaptă a filosofilor greci. Cele patru sensuri vitale noului imperiu au fost enumerate și ca o dorință de a se consemna ceea ce s-a dorit în realitate să fie lumea din imperiul carolingian.

În continuarea celor subliniate mai sus trebuie să remarcăm două trăsături majore, paradoxale, ale acestui proiect politic: primul ar fi deschiderea spre nord și est, capacitatea de asimilare a noi popoare și culturi, prin refacerea spațiului politic al Imperiului Roman, o urgentare a acestei mișcări pe care Carol cel Mare o înțelesese. Popoarele încă se mai aflau sub impulsul stăpânirii romane și nu conștientizau însemnătatea independenței naționale fiind deprinși cu o viață lăsată în voia celor puternici. Aceștia le impuneau normele de viață. În al doilea rând, se poate observa unitatea în diversitate atât lingvistic, cât și etnic. O stare de fapt a unei dorințe de cedare inconștientă, a unor vorbitori ce formau un popor, în favoarea unei așa-zise limbii, de circulație mare și de înțelegere între indivizi. Era un plan de existență a autorității imperiale carolingiene, împotriva unor diviziuni politice care doreau dezmembrarea imperiului, prin menținerea cu orice sacrificiu a propriei limbi, însă acestea au fost înăbușite cu cruzime și suspuse legilor generale. Printre toate popoarele asuprite și încolonate puterii de la Aix-la-Chapelle au fost totuși și războinici, precum saxonii, care nu au vrut să se lase de la început prinse în marele imperiu carolingian; apropierea de biserică a dus la o unitate dată de religie și administrația unică. Prin impunerea unei limbi străine, popoarele asuprite erau îndepărtate de tradițiile strămoșești, Imperiul carolingian urmărind în fapt deznaționalizarea acestora și crearea unei singure națiuni, cea europeană, dominată de poporul franc, un popor ce se considera privilegiat prin naștere.

Ca suveran al imperiului franc, Carol cel Mare a reorganizat statul prin constrângerea tuturor supușilor și impunerea legile unice ale imperiului, dar și prin respectarea obiceiurilor locale. A fost cel care a creat un stat multicultural, căruia i-a practicat modele secundare de conviețuire locală. A conștientizat, ca un sprijin în guvernarea sa, dezvoltarea autorității locale, reunindu-se anual în Adunarea generală de la Aix-la-Chapelle cu șefii locali, fideli lui. Neștiința de carte a multora dintre cei care formau clasa nobiliară a Evului Mediu Timpuriu îi făcea să se îndepărteze de literatura specială dedicată scopului sau justificării și măsurii pedepsei penale. Putem observa că modul de guvernare era totuși justificat de Învățăturile Sfinților Părinți, tălmăcite de preoții creștini ai timpului, ca fiind necesare pentru represiunea răului, dar și a protecției victimelor lui. Legitimitatea sancțiunii criminale, în general, era înțeleasă de la sine. Deși deplângeau măsurile dure ale justiției, populația recunoștea cu melancolie necesitatea existenței, în această lume a pedepselor penale.

În funcție de gravitatea faptei, de locul și timpul aplicării motivate a pedepsei, această acțiune era intensificată de autorități în scopul de a avea un efect preventiv asupra celorlalți. Odată cu instaurarea tot mai accentuată a Imperiului, autoritățile locale au adoptat un totalitarism militar, dreptul penal asumându-și tot mai mult un rol preventiv, tinzând spre stoparea haosului. Sub imperiul necesității, atitudinea reflectată de documentele carolingiene, legată de justiție, devin generale, iar idealul coordonării pedepsei cu condițiile obiective și subiective ale prejudiciului se vor defini prin decizii ale celui care judecă.

Ceea ce constatăm în această perioadă tulbure de mari transformări sociale este faptul că biserica creștină a avut o misiune însemnată în îmbunătățirea severității dreptului penal. În concepția ei, dreptul penal era legat atât de toate circumstanțele, inclusiv cele subiective, modificând astfel aspectul pur timorant al dreptului, cât și de pocăința și asumarea păcatului, care tindea să reducă incidența pedepsei cu moartea.

Situația de mai sus se va regăsi în toate regatele germane ca și în regatele vizigote din Spania și sudul Franței, unde ferocitatea romană, în scopul prevenției, a supraviețuit pe lângă altele care se creau ocazional. Funcția pedepsei, ca una dintre importantele măsuri a menținerii ordinii publice constituia, printre francii și anglo-saxonii perioadei carolingiene, un element necesar, predominant de supunere, cu toate că vinovatul era supus răzbunării. Dacă ar fi să studiem felul în care era gândită justiția în acel timp, și am exemplifica aplicarea acesteia la lombarzii din Italia, am observa că sancționarea crimei nu era luată în considerare subiectiv, ci doar într-o formă obiectivă, de unde decurgea partea materială. Influența Bisericii a determinat însă atât la lombarzi, cât și la anglo-saxoni, luarea în considerare a tuturor circumstanțelor prejudiciului și, dacă era necesar, o mai multă îngăduință în pedepsirea celui care urma să fie judecat.

Într-o măsură foarte mică, în lucrări ale Evului Mediu Timpuriu se continua vechea tradiție greco-romană despre echitate, ca un standard capabil să corecteze rigiditatea legii. Totuși, acestei cutume i-a corespuns, mai mult inconștientă, o valoare dată de unii prelați, conferind regelui puterea de a transcende sau comprima dreptul pozitiv, în scopul de a impune justiția lui Dumnezeu printr-o judecată bazată pe echitate. Această judecată, numită judicium aequitas a fost remediul pe care conștiința juridică, a acelor vremuri, l-a aplicat eternei dizarmonii dintre dreptul strict și justiția substanțială: Principala activitate de guvernare desfășurată de funcționarii carolingieni, bineînțeles în afara organizării militare a populației, era menținerea justiției, încât chiar conceptul de funcționari, pentru care lipsește un cuvânt potrivit în lexicul vremii, era exprimat prin iudices, care erau angajații imperiului cărora regele le delegase o parte din autoritatea sa.

Trebuie subliniat faptul că la această unificare identitară, dintre religie și administrația unică, a contribuit și renașterea culturală animată de eruditul teolog Alcuin (735-804). În timpul pelerinajului în Italia și Imperiul Bizantin a copiat cu o ardoare de nedescris, închinată culturii, manuscrise latine pe care le-a adus apoi în Francia cu intenția de a organiza, în marele stat înfăptuit de Carol cel Mare, două instituții noi, de o importantă ascendere în menținerea puterii politice a suveranului ca și a dezvoltării culturii: cancelaria imperială și școala palatinală care va funcționa în cadrul mănăstirilor.

Dreptul organizat impus de Carol cel Mare

Această valorificare a culturii, alături de cea religioasă, va permite, ulterior, apariția unor tensiuni între cele două forme de cunoaștere. Fără toate aceste măsuri de revigorare a culturii și a unui nou sistem politic în imperiul carolingian, datate istoric ca fapte ale secolului al VIII-lea, Evul Mediu ar fi rămas rupt de legătura cu antichitatea.

Epopeea, profund analizată de importanți exegeți ai acestui gen de creație literară, uzitată de creatori ai genului epic în versuri, la început de Ev Mediu, poate fi rezumată astfel, departe însă de adevărul istoric. Carol cel Mare și armata sa luptau de șapte ani În Spania: Șapte ani împliniți în Spania a stat: / El cucerit-a țara înaltă pân`la mare. Marsilion, sau Marsile, regele sarazin al Sarragossei, (Zaragoza), poartă o discuție cu nobilii săi: În mândra Saragosa Marsilie veghează. / Se-ndreaptă spre-o livadă, la umbră se așază, / Cu marmură albastră e locul pietruit; / La douăzeci de mii la sfatu-i au venit.

În urma discuției pe care o poartă cu ducii și conții săi, Marsile le prezintă inferioritatea numerică a armatei sale și neputința de a face față valului distrugător al lui Carol, spunând: Eu oaste n-am ca oastei lui să se-mpotrivească, / Nici oamenii cei care pe-ai lui să-i risipească. La sugestia lui Blancandrin, Marsile hotărăște să simuleze capitularea, pentru a asigura retragerea francilor de pe pământurile sale. Această prefăcătorie decadentă, intuită de autorul popular, este specifică meschinului, poetul căutând să scoată în evidență trăsătura esențială a lașității conducătorului care dorește să profite de naivitatea celui puternic, atitudine pe care autorul popular o exploatează și cu dorința de a distinge opoziția de caracter a celor doi regi: Marsile și Carol cel Mare.

Marsile trimite emisari să negocieze predarea sa viteazului și crâncenului suveran franc. Blancandrin, cel desemnat de regele maur să poarte solia promite, cu fățărnicie că în cazul în care Carol se întoarce la Aachen (Aix-la-Chapelle), suveranul Saragossei îl va urma la scurt timp, dovedindu-i supunerea prin convertirea la creștinism.

În tabăra marelui împărat franc, nobilii creștini discută despre cum ar trebui să rspundă ofertei lui Marsile. Roland va fi unul dintre cei care își va manifesta neîncrederea în promisiunile regelui maur, însă Ganelon, Naimon și seniorii care îl susțineau pe tatăl său vitreg, desconsiderând părerea tânărului cavaler, gândesc că merită ca oferta maurului să fie luată în considerare ca sinceră și de bun augur. Carol se lasă înduplecat și, până la urmă, cedează propunerii seniorilor lui, dar îi va fi greu să aleagă un ambasador care să-i ducă lui Marsile acest mesaj. El conștientizează momentul și ezită să propună un cavaler de mare încredere, deoarece cunoștea faptul că Marsile îl va ucide, așa cum făcuse și cu ultimul ambasador pe care îl trimisese cu solie. De aceea, Carol respinge propunerile lui Roland și Turpin de a duce ei mesajul și hotărăște ca niciunul dintre cei doisprezece pairi să nu fie trimis.

Sesizând dorința suveranului său, Roland va recomanda trimiterea lui Ganelon, tatăl său vitreg, ca sol la regele maur. Considerând propunerea tânărului conte ca o insultă, acesta îl amenință pe Roland, în fața celor prezenți la consiliu și, în timpul călătoriei cu Blancandrin, la Saragossa, va plănui cruda răzbunare și uciderea fără milă a celor douăzeci de mii de războinici franci.

În Saragossa, Ganelon îl minte pe Marsile, spunându-i că acceptarea lui Carol este condiționată de două lucruri. În primul rând, Marsile nu va putea păstra decât jumătate din Spania, restul fiindu-i dată lui Roland. În al doilea rând, unchiul regelui maur trebuia să se numere printre ostaticii oferiți garanție bunei credințe, de către Marsile.

După ce îl amenință pe Ganelon cu moartea, în prima parte a discursluui, Marsile este informat de Blancandrin că francul este gata să-l trădeze pe Roland și pe cei doisprezece pairi. Marsile îi oferă atunci trimisului regelui franc prietenia sa și daruri bogate. Ganelon îi va promite încrederea că Roland și cei doisprezece pairi vor fi nimiciți, divulgând faptul că aceștia se aflau plasați în ariergarda armatei și nu în corpul principal al forțelor france. Aflarea acestei strategii a armatei france îi va permite lui Marsile, care recunoscuse că nu îi putea învinge în luptă deschisă, că-i va ucide pe cei Roland sunând din corn doisprezece mari cavaleri ai lui Carol cel Mare, fără de care, așa cum îl informase Ganelon pe Marsile, francii nu vor mai putea purta vreun război. Lupta va avea loc, iar armata francă va fi răpusă pe câmpul de la Roncevaux.

După ce Ganelon își mărturisește trădarea, precum Iuda față de Hristos, Roland, fără să fi bănuit de la început intenția tatălui său vitreg, se desparte de grosul armatei regelui și, împreună cu Olivier și ceilalți doisprezece pairi, preia comanda ariergărzii armatei france, care număra douăzeci de mii de oameni, mult sub numărul armatei de sarazini, de o sută de mii de oameni. În contraofensivă, armata maurilor, condusă de nepotul lui Marsile și de alți unsprezece mari războinici, va fi zărită de seniorii suveranului franc, apropiindu-se de ariergardă. Olivier apreciază inferioritatea armatei lor: Păgânii vin puhoi; / Puțini îmi par a fi francezii noștri, noi și îi cere prietenului său Roland, să sune din corn pentru a chema restul armatei în ajutor: Roland, cred c-ar fi bine din cornu-ți a suna, / Carol l-ar auzi, oastea și-ar înturna… . Orgoliul și onoarei îl obligă pe Roland să lupte deși se vede în dezavantaj numeric: Aș face o prostie! / în Franța eu mi-aș pierde și faimă și-omenie.

Bătălia, care a urmat, a avut două planuri de distrugere a armatei france. Atacul inițial al sarazinilor a fost respins, dar numai trei sute de cavaleri, inclusiv Roland și cei mai mulți dintre cei doisprezece pairi au supraviețuit vitejește asaltului maurilor. La cel de-al doilea atac al sarazinilor, sub comanda directă a lui Marsile, cu o oaste formată din trei sute de mii de oameni, vor învinge corpul de viteji rămași din ariergarda francă, pe care, până la urmă, o vor nimci fără mare greutate.

La sfatul arhiepiscopului Turpin, Roland va suna din corn, nu pentru a chema trupe în ajutor, pentru că el era conștient de distanța la care se afla armata suveranului său, ci la gândul că regele va veni și va îngropa cum se cuvine trupurile vitejilor lui, răzbunând martirajul. Cu atâta putere va sufla în corn tânărul prinț încât tâmpla îi va ceda, lăsând să-i curgă din rana proasptă șuvițele de sânge, care se uneau cu cele ce i se prelingeau din gură.

Când agonia îi atinge pe cei trei eroi ai marelui suveran: Roland, Turpin și Gualter de Hum, cu o ultimă zvâcnire, viteazul nepot al regelui îi taie mâna dreaptă lui Marsile. Acesta fuge de pe câmpul de luptă urmat de supraviețuitorii din armata sa. Turpin, rănit în multe locuri de proiectilele sarazinilor, sângerează puternic, simțind stingerea vieții sale însă, din răsputeri, se luptă cu moartea ținând o slujbă pentru sufletele vitejilor soldați ai armatei france. Când prelatul va cădea răpus de moarte, Roland va urca până în vârful unui deal, îndreptându-și privirea către sud, înspre Spania. Lovind un păgân, pe care îl ucide cu cornul său pentru că încercase să-i fure sabia, el se va strădui să o frângă de o piatră, însă aceasta va rezista forței lui, rămânând intactă. Roland se va stinge din viață sub un copac, cu fața către sud, ținându-și sabia Durendal și cornul spart.

Când ajunge pe câmpul de luptă, la Roncevaux (Roncesvalles), regele înduioșat și plin de regrete pentru moartea marilor săi viteji, dar și de faptul că a fost trădat de unul dintre seniorii lui, cu durere în inimă, pornește spre cetatea lui Marsile cu scopul de a distruge armata sarazină. Îi ajunge din urmă pe câmpurile de lângă Sarragossa și îi zdrobește. Cei care mai rămăseseră în viață, din armata maurilor, își vor găsi sfârșitul în apele mocirloase ale unui râu din apropierea cetății Sarragossa. Înecarea în apele râului tulbure ar putea sugera una dintre principalele teme ale pedepsirii lașității, în creațiile literare medievale, atât de comună în luptele cu atacatorii. Putem considera ca o trimitere a săvârșitorilor acestor fapte, de către sufletele încercate ale celor uciși de răul sălbatic al invadatorilor, ca o acceptare a căderii sarazinilor în Iadul Satanei. Scena sfârșitului invadatorilor în apele tulburi o mai putem întâlni în istorie și în lupta de la Călugăreni, sau în cea de la Neajlov, ca evenimente de vitejie din istoria poporului nostru. Apa își ia tributul pentru oricare ființă pe care o ține în viață, însă din unele trupuri trage energiile răului, conducându-le în străfunduri, regenerând continuu. Fără acest tribut apele învolburate nu s-ar prăvăli peste așezările omenești, înghițindu-le. Ea a dat naștere vieții și tot ea o prinde în vârtejurile morții.

Marsile va scăpa din calea lui Carol cel Mare, ascunzându-se în fortăreața sa din Sarragossa. Și pentru că armata maurilor nu a primit niciun ajutor din partea zeilor, pe care îi proslăveau, aducându-le neîncetat jertfe și bogății care dispăreau fără urmă, locuitorii orașului, înfuriați, vor batjocori idolii treimii lor infernale: statuile lui Mahound, Tervagent și Apollyon, care vor fi luate din moschee și bătute cu bețe și pietre. În acea noapte Baligant, emirul Babilonului (Cairo din Egipt, nu Babilonul din Mesopotamia) va veni cu întăriri. Marsile va muri, iar Baligant va deveni rege al Saragossei.

Pentru noua confruntare, Carol gândește că ar fi mai bine să își grupeze armata, cu războinicii săi, după naționalitate: bavarezi, germani, normanzi, bretoni, flamanzi și burgunzi. Comanda companiilor noi constituite să fie predată celor mai mari și viteji ai lui seniori, rămași în viață. Forțele creștine vor distruge cu tărie armata musulmană, iar regele însuși va duela cu Baligant, pe care îl va învinge, ucigându-l. Armata creștină, condusă de marele și viteazul rege franc, Carol cel Mare, va pătrunde victorioasă în Sarragossa. Idolii și obiectele considerate de creștini vrăjitorești, care se aflau în sinagogile și moscheile orașului vor fi distruse, iar cei 100.000 de musulmani și evrei vor fi creștinați: …era iscusit în diplomație, spune în grandioasa sa lucrare E.M. Jukov, și a dat dovadă de o cruzime extremă față de masele populare france și de populația teritoriilor pe care le cucerise.

Bramimonde, văduva lui Marsile (Marsilion), este capturată, iar Carol va da ordin ca ea să fie convertită la creștinism, nu prin forță, ci prin citirea și explicarea cuvântului biblic și predică. După încheierea acestei misiuni francii, în frunte cu Charlemagne se vor întoarce la Aix-la-Chapelle (Aachen), unde Aude, logodnica lui Roland și sora lui Olivier se va stinge din viață la vestea morții celor doi.

Ganelon va fi judecat pentru trădare, însă el va susține că acțiunile lui au reprezentat o răzbunare justificată. Pentru a încheia disputa, o rudă de-a lui Ganelon, Pinabel, se va duela cu prietenul lui Roland, Thierry, cel care îl informase pe Carol despre trădarea cumnatului regelui în fața sarazinilor. În lupta care a avut loc, tânărul cavaler Thierry îl va învinge, iar ca urmare, Ganelon va fi executat împreună cu unii membri ai familiei sale, care susținuseră în fața suveranului nevinovăția lui. Regina Bramimonde va fi botezată, iar Carol, în final, mulțumit de toată isprava sa.

Într-o noapte îi apăru în vis un înger care îi cerea să ajute orașul Imphe, atacat de păgâni. Carol se lamentează și își plânge, în somn, soarta, dar se supune voinței trimisului lui Dumnezeu.

Poemul se bazează, totuși, pe un incident istoric relativ minor, Bătălia de la Roncecesvalles (Roncevaux, în franceza modernă), de pe 15 august anul 778, când ariergarda francilor lui Carol cel Mare, aflată în retragere, a fost atacată de basci, după o ambuscadă. În această luptă, descrisă și de biograful său Eginhard (Einhard) în Viața lui Carol cel Mare, se spune că soldații surprinși pe neașteptate de cruntul atac au fost cu toții uciși, printre ei aflându-se și un anume Hruodland (Roland), prefect al mărcii Bretaniei (Hruodlandus Brittannici limitis praefectus).

2.5. Armata și armele în Evul Mediu prezente în cântecele de gesta și în cântecele de vitejie românești

Motto: Ca să asiguri pacea, trebuie să te pregătești de război. (Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz)

Armata fără arme nu și-a putut defini niciodată existența și nici exercitarea rolului său de sine stătător, caracterizat de însăși genealogia numelui pe care îl poartă. Denumirea antică generală pentru armată era miles, etimologia acestui cuvânt nefiind clarificată nici în zilele noastre în totalitate. Instituția armatei s-a dezvoltat mult, cunoscând o evoluție însemnată, de la triburile războinice la apanajele aristocratice, apoi la armata obligatorie și profesionistă, devenind o mașinărie de război eficientă, poate cea mai eficientă din istoria lumii, prin pragmatismul, extensia teritorială și temporală pe care și-a asigurat-o.

În istoria civilizației, pregătirea militară a națiunilor a fost întotdeauna confundată cu frământările politice interne sau externe. Folosind o definiție a istoricului militar Gottlieb von Clausewitz, am putea spune că războiul este o realizare politică, distribuită însă într-un plan sângeros, cu alte mijloace. Armata a fost (și este) baza principală și Atac al cavalerilor medievali asupra unei cetăți desăvârșită, cu ajutorul căreia marile imperii s-au format, statele centralizate au dominat, iar coloniile s-au subordonat economic imperiului a cărui armată a cucerit și dominat, prin excelență.

Statul medieval acorda o importanță foarte mare organizării, înzestrării cu echipament de atac și apărare a soldaților, precum și numărului mare de combatanți. Datorită acestui fapt, puterea armată constituia una dintre forțele pe care un suveran medieval se putea încrede, pentru că la conducerea armatei erau întotdeauna numiți supușii fideli, chiar membrii ai familiei regale. Puterea centrală, reprezentată de consiliul de coroană și subordonat suveranului, a fost dintotdeauna, în sistemul statelor medievale, cea care a luat deciziile importante, privind acțiunile militare, de apărare sau de acaparare de noi teritorii. Acesta a fost și motivul în urma căruia cercetătorii în domeniu au ajuns să tragă concluzia că armata era un produs ce purta caracteristicile, dar și trăsăturile respectivelor conduceri centrale. Sistemul militar era însăși puterea cuvântului suveranului Evului Mediu și reprezenta totalitatea forțelor fizice și tehnica militară, pe care statul le poseda în momentul acțiunii începerii conflictului. Armata a constituit corpul de oameni, pe grade ierarhice, concepute și respectate cu sfințenie, legile interne și codurile de onoare care au caracterizat-o, suflul național în apărarea a tot ceea ce au însumat teritoriul, tradițiile, cultura, istoria și limba strămoșească pe care o vorbeau. Toate acestea au fost exprimate atât în poemele cântecelor de gesta franceze: Dulcea Franță, cât și în cântecele și doinele românești de suferință și luptă: Doină, doină, cântic dulce!, doina însumând toate atributele dorului de pământul străbun, de casa, părinții și copiii celui obligat să devină cavaler al munților. Din rândurile acestor războinici s-au născut armatele, și din rândul ostașilor s-au născut vitejii, eroii aureolați de popor ca simbol al sacrificiului pentru urmași. Încorporat, omul armat devenea cu totul altul, gândirea sa diferea de cea a aceluia care ara ogorul sau împingea vitele la păscut, inima lui bătea într-un acord deplin cu inimile celor care strângeau în mână spada sau țineau la piept scutul. Sacadat, pasul lor simțea sub tălpi respirația pământului și numai ei înțelegeau, în momentul atacului, spusele vântului care șuiera pe la urechile lor. În felul lor toți aceeia care s-au succedat pe marea scenă a existenței vitejiei au fost eroi ai binelui. Viteaz putea fi și un exponent al răului prin toate manifestările lui de a-și duce la bun sfârșit planul, însă nu putea fi numit erou. Eroul era Armură, secolul al XIII-lea numai simbolul binelui în amploarea succesivă de fapte, în folosul comunității, ai semenilor săi.

Pentru un efectiv de trei-patru sute de oameni înarmați ai Evului Mediu, trebuie să fi fost întotdeauna un coșmar, când o armată de cavaleri și cai în armuri se năpusteau în galop împotriva dușmanilor. Luptătorul nici nu se vedea, pentru că era complet acoperit, sub platoșă. Cercetările ulterioare, nu departe de ceea ce am constatat și noi în studiile întreprinse și menționate în prezenta lucrare, asupra atitudinii cavalerului din geste, au dezvăluit, ceea ce de fapt era și de așteptat, că acești oameni erau supuși permanent unor traumatisme psihice. Mereu concentrați pe masacre, cavalerii medievali, obosiți și de multe ori flămânzi, cedau presiunilor psihice și, de aceea, diagnosticul de stres post-traumatic (profesorul Thomas Heeboll-Holm, istoric la Universitatea din Copenhaga a ajuns la acestă concluzie în urma unor analize asupra unor texte medievale, în care sunt prezentați în acțiune cavalerii medievali) a devenit evident în toate activitățile și mișcările lor pe câmpul de luptă. Această traumă este detectată la toți oamenii care sunt supuși, pe timp îndelungat, stării de teamă față de moarte.

Ascensiunea și gloria războinicului au început odată cu cruciadele și s-au încheiat odată cu reforma. Viteazul, îmbrăcat în armură, nu era ușor de ucis. Doborât de pe cal însă devenea vulnerabil, deoarece încărcătura ținutei metalice, care cântărea puțin peste 40 de kilograme, era purtată peste niște flanele țesute din bumbac și in ca să nu provoace răni. Toată această povară l-a transformat pe cavaler într-un om de metal care de-abia se mișca, neavând posibilitatea să se poată urca singur pe cal, atunci când era doborât de adversar, ci numai ajutat de un alt partener.

Pentru securitatea lor, în acea perioadă a evului mediu, cavalerii se obligau unui pericol însemnat în cazul în care erau doborâți de pe cal, pentru că viețile le erau puse în permanență în pericol. De fapt, tot ceea ce constituia forță armată avea o nesiguranță a existenței, pentru că nu avea de unde cunoaște intuiția adversarului în respingerea atacului, în momentele acelea. Ținuta obligatorie a războinicului occidental, pe câmpul de luptă, producea stării sale inconfort. Căldura și umezeala erau de multe ori atât de stânjenitoare sub coiful lor de fier, încât luptătorilor le provocau situații de leșin. Deși armura avea rolul invulnerabilității războinicului, ei puteau să fie doborâți printr-o lovitură puternică dată de aproape, de către atacator, tocmai pentru a-l dezechilibra de pe cal și a-l trânti la pământ. De asemenea, greutatea îi făcea să nu se poată mișca, cauzând vitezei cu care trebuia să mânuiască armele din dotare o încetineală în manevrarea spadei. În timp, aceasta a fost cauza pentru care cavalerii au fost siliți să renunțe la armurile grele pentru a putea ține piept forței în mișcare a dușmanului.

Când nu doreau să renunțe la armurile grele și incomode, care le încetineau foarte mult din mișcări în lupta corp la corp, cavalerii cădeau de multe ori pradă atacurilor repezi și agresive ale atacatorilor, sfârșind pe câmpul de luptă.

Conștientizarea înființării și deținerii permanente a unei armate se pare că a fost posibilă numai atunci când au fost intrunite cel puțin patru condiții dintre cele mai importante în Coif medieval, sec. al XI-lea existența unui stat medieval puternic.

În primul rând se cerea crearea unui sistem militar bine pus la punct, stabil, durabil și permanent, după care se impunea trezirea în conștiința suveranului a organizării unor trupe armate statornice, care să asigure o superioritate indiscutabilă în orice caz de atac a invadatorilor. În al doilea rând, corpurile de armată permanente ofereau o și mai mare siguranță statului medieval, față de ceea ce ar fi putut oferi mobilizările în grabă, temporare, neantrenate pentru inopinante și succesive. În al treilea rând, se cerea existența, în interiorul populației, a unui destul de numeros grup, dispus să poată face față serviciului militar riguros și permanent, considerat și ca o adevarată carieră profesională. Cea de a patra condiție, și ultima, ar fi asigurarea unor suficiente resurse financiare, rezultate din contribuții financiare stabilite, care să permită întreținerea unei armate.

Se pare, că în acest sens, primul exemplu în istoria tumultuoasă a evului mediu l-a dat în anul 1369 Carol al V-lea al Franței, care reușise să mențină în permanență, sub arme, mai multe corpuri de călăreți și arbaletieri foarte bine instruiți, precum și pedestrași.

În Evul Mediu Timpuriu lupta armată era cea corp la corp, rezistența prin exerciții fizice speciale ale războinicului fiind priotară în fața adversarului. Atât Roland, cavalerul viteaz al cântecelor de gesta franceze: Roland de sine însuși deloc nu se-ngrijește, / Izbește cu-a lui țeapă cât lemnul îl slujește; / La cinșpea lovitură în două el o frânge; / Pe sabia-i Durendal în mână atunci o strânge; / Dă pinteni, spre Chernuble se-ndreapt, îl izbește, cât și Arthur, cavalerul mesei rotunde engleze, erau mânuitori iscusiți ai spadei dar și ai suliței. Ursan, legendarul erou popular al baladelor românești, dar și Toma Alimoș, voinicul baladei cu același nume, mânuiau spada și buzduganul ca adevărați maeștri ai luptei directe, bărbătești: Că, de m-ai junghiat hoțește, / Mi-ai fugit și mișelește. / Ia mai stai ca să-ți vorbesc / Pagubele să-ți plătesc, / Pagubele / Cu tăișul, / Faptele / Cu ascuțișul! / Bine vorba nu sfârșea, / Murgulețu-și repezea / Și cu sete mi-l lovea; / Capu-n pulbere-i cădea, / Iar cu trupul sus, pe șea, / Calu-n lume se ducea.

Plăcerea pentru exercițiile fizice grele și primejdioase, iscusința folosirii armelor pentru vânătoare, turnir și chiar pentru războaie, a rămas la fel de vie și mult dorită în pregătirea războinicilor în unitățile de cavalerie, instituite de regele Carol. Toate acete activități vor duce, între altele, și la acordarea unei atenții deosebite ținutei precum și tacticii de luptă. Într-adevăr, corpul era mult mai protejat de mânia atacatorilor, însă greutatea armamentului crescuse prin adăugarea mai multor părți ale corpului care se doreau ferite de armele de luptă. Pentru că nu se mai putea da jos de pe cal, odată urcat cu mare greutate de către însoțitori, cavalerul era obligat să lupte în șarje succesive cu lancea. De altfel, cum am menționat mai sus, lupta corp la corp a fost considerată întotdeauna încercarea și mobilizarea în totalitate a viteazului cu adversarul, cea mai dreaptă și bărbătească luptă. Era momentul cel mai hotărâtor al declarării luptătorului ca bărbat, puternic și demn; el trebuia să învingă pentru a atrage respectul comunității din care făcea parte. Toți războinicii, care foloseau împotriva adversarilor armele ca instrumente de ucidere de la distanță, erau considerați lași și demni de dezgust: Lașii și cei care vorbeau murdar nu erau demni de noblețea cavalerească. Eroii cântecelor de gesta sau ai baladelor de vitejie românești erau viteji care se luptau cu spada sau buzduganul și nicidecum cu arcul, considerat la vremea aceea ca simbol al bărbatului slab. Atât de puternic vor fi legați de armele lor de luptă încât acestea vor fi personalizate sau chiar personificate, formându-se o legtură trainică între viteaz și arma care îl va ajuta să existe, să îndepărteze din preajma lui energia malefică ce îi dorea întreruperea existențială cu pământul. Viteazul nu cădea în luptă pentru că era slab pregătit în mânuirea armelor, ci pentru faptul că psihicul lui era mult prea obosit pentru a mai putea sesiza pericolul. El și-a dovedit pregătirea în izbânzile de care a dat dovadă, în întâlnirile unuia cu celălalt, pentru realizarea sensului vieții, considerat sacrificiu, până în momentul sfârșirii lui, ca element teluric. Trădarea, lașitatea adversarului, elemente străine eroului, îi grăbeau închiderea ciclului și cedarea locului altui viteaz care să-i continue misiunea. El se stingea în glorie pentru că aura lui se dovedea să fie cea ocrotită de puterea unei energii neînțelese.

În caz de război, regele devenea comandantul suprem al armatei. În acest drept de a ordona, a interzice și a pedepsi, suveranul impunea tuturor supușilor lui serviciul militar obligatoriu. Constatăm că acest serviciu militar temporar a fost obligatoriu până la apusul imperiului carolingian și numai în cazul când un teritoriu al regatului era invadat de atacatori.

Anul 806 pare să fi schimbat situația în domeniul recrutărilor și al constituirii unui corp de armată permanent al palatului, impunându-se ca oamenii liberi, proprietari a doi mansi, sau chiar mai puțin, să se asocieze câte doi – trei pentru ca unul dintre ei să se pună la dispoziția seniorului, împreună cu armele și întregul echipament de război. În versurile poemului Cântecul lui Roland se vor observa, de multe ori în detaliu, pregătirile de război: vasalii regali, conții, episcopii și abații aveau însemnata sarcină de a se ocupa cu recrutările de luptători, apți să facă față atacului agresorilor. Se întocmeau listele cu viitorii războinici, se inspecta echipamentul din dotare al luptătorilor și se asigurau proviziile de alimente necesare pe timpul campaniei. De consemnat este faptul că cei recrutați nu zăboveau în locul unde erau convocați, decât 12 ore. Considerăm că recrutorii conștientizau posibilitatea existenței informatorilor, cât și a spionilor taberei adverse. Aceștia erau special instruiți, de adversari, în culegerea și transmiterea de informații, privind efectivul de combatanți recrutați, detalii despre corpul de armată care urma să intre cât mai repede în luptă și de echipamentul acestora aflat în dotare. Totodată, se cerea și se căuta să se evite oboselea sau plictiselea combatanților, creându-le momente de relaxare și divertisment. Unitățile de războinici se aflau într-o continuă mișcare fizică agreată de cei care urmau să intre în luptă, fapt observat încă din prima parte a poemului amintit, când se face prezentarea, în fața regelui, a corpului de armată ce avea să ducă lupta cu sarazinii. Cei care îndrăzneau să nu se prezinte la chemarea împuterniciților regali pentru încorporare erau pedepsiți cu amenzi foarte mari și greu de achitat. Chiar dacă istoricul Karl Ferdinand Werner susținea în tezele sale că armata imperiului carolingian dispunea de 35.000 de călăreți și aproximativ 100.000 de pedestrași, nu era suficient de pregătită să facă față atacurilor și incursiunilor neprevăzute ale vikingilor sau ale sarazinilor. În afară de Carol cel Mare, regii precarolingieni au fost nevoiți, de multe ori, să își cumpere pacea, achitând invadatorilor tributul cerut sau au lăsat propria populație a regatului să se apere singură, în cazul năvălitorilor barbari din afară.

Același mod de recrutare va fi întâlnit și în ducatele prestatale ale fostei Dacii. Însă, atunci când ducii valahi credeau că vor putea face față, cu armatele de recruți întocmite în Coiful și platoșa cavalerului medieval grabă, barbarii migratori, care le atacau hotarele, făceau să cadă sub securea lor capetele locuitorilor satelor. Viteazul voievod, care a pus bazele unei armate organizate acționată într-un atac defensiv împotriva năvălitorilor unguri, conduși de regele lor, Carol Robert de Anjou, a fost Basarab I, filium Thocomerii și întemeietor al statului feudal centralizat Țara Românească. Ungurii au fost învinși la Posada, în anul 1330, iar faptele războinicilor valahi au fost imortalizate de către călugărul Marcu, peste aproape trei decenii, într-o Cronică pictată, la Viena. De fapt, armata lui Basarab I se înscria în perioada de consolidare și conștientizare a statului de drept, ca de altfel în toată lumea Europei Medievale, și a constituirii corpului de armată al suveranului.

Cu tristețe remarcăm faptul că literatura populară românească este foarte săracă în transmiterea de informații privind momentele marilor lupte din istoria veche a poporului român, din perioada evului mediu timpuriu, în comparație cu literatura populară franceză. În conținutul gestelor sau chiar al cântecelor românești de vitejie se va observa că un rol important în desfășurarea vieții militare l-au avut castelele sau curțile domnești (cum se numeau pe pământurile valahe: …sunt curți nalte și domnești, / iar în curți o sală mare, / unde șade la prânzare…), impunătoare cetăți, locuri de nepătruns, fortărețe în fața atacatorilor.

Pe măsură ce armele cunoșteau avânt în dezvoltarea lor, iar cetățile angajau transformări în dimensionarea grosimii zidurilor sau chiar a lărgirii șanțurilor protectoare ce erau umplute cu apă, mijloace care asigurau totuși o securitate atât a castelului seniorial, cât și a locuitorilor aflați în interiorul cetății.

Dacă am defini istoria lumii ca pe o luptă a supraviețuirii, în care combatanții pot deveni atât atacați, cât și atacatori, atunci problematica artei militare am putea-o reprezenta ca pe cea Buzdugane și ciocane de luptă mai spectaculoasă parte din civilizația popoarelor. Din acest punct de vedere, s-a constatat interesul de care au dat dovadă exegeții literaturii medievale în studiul artei militare, în comparație cu alte aspecte ale civilizației umane precum cele sociale, culturale sau economice. Ca artă militară, războiul a constiutit o organizare minuțioasă a armatei, în pregătirea tacticii specifice de luptă, defensivă sau de ofensivă. Ea a ajuns să fie studiată ca o știință a conservării spiritului etnicității, fapt ce a provocat, în istoria timpului, o decadență a societăților slab pregătite în vederea opunerii în fața agresorului, a apărării integrității teritoriale și a propriei identități. Studierea artei militare datează încă din antichitate, în special partea orientală a lumii, chiar odată cu apariția scrisului. Atunci s-a simțit nevoia, din partea suveranilor să se consemneze, în scris, principalele episoade din lupta de supraviețuire istorică a statului conștientizat ca hotar al etniei lui. Nu numai înscrisurile au constituit documente de studiu ale artei militare, exemplificând aici cărțile despre arta războiului din biblioteca asiriană, a regelui Assurbanipal, iar dacă ne-am referi la istoria evreilor, Vechiul Testament înscrie în paginile lui tablouri grăitoare ale artei acestui demers de pregătire militară. Tacticile de apărare sau de agresiune ale războinicilor se regăsesc și în reprezentările artistice, descoperite de cercetători pe pereții templelor sau chiar a palatelor faraonilor din Egipt sau Mesopotamia. Menționăm că aceste reprezentări s-au găsit acolo unde imaginea era consfințită de religie ca o creație divină. Modul acesta a fost preluat, într-o oarecare măsură, și de greco-romani.

De-a lungul timpului, cercetători specializați pe istoria militară a popoarelor s-au confruntat cu tematici, care s-au confundat, de cele mai multe ori, cu istoria lor politică, scopul rămânând acela de a anihila adversarul atât fizic, cât și moral. Una dintre personalitățile centrale ale gândirii militare a fost și reputatul cercetător Carl Von Clausewitz care, cu profunzime și mare deschidere către arta militară, privind determinările exterioare, a definit războiul ca nefiind altceva decât tot o acțiune politică însă dusă cu alte mijloace.

Armata a fost și va rămâne prin excelență instrumentul principal care va sta la baza formării marilor imperii. Fie ele state centralizate, imperii coloniale sau economice au fost și vor fi create de militari, iar prosperitatea acestora va fi direct proporțională cu forța militară a acelor organisme superstatale.

Considerat putere centrală, autoritatea deplină în sistemul politico-militar al Evului Mediu, suveranul era cel care decidea acțiunile militare importante, devenind, în situații de război, comandantul suprem al forțelor armate în cadrul statului. Regele era cel care ordona organizarea, se preocupa de dotarea armatei cu armament, muniție, alimente, echipament de luptă și conducea, după un plan bine stabilit și documentat, împreună cu ceilalți comandați, numiți de către el, întreaga acțiune a armatei pe câmpul de luptă. Dat fiind importanța majoră pe care armata o reprezenta în cadrul unui stat medieval, deciziile importante, de atac sau retragere de pe câmpul de luptă, erau luate numai de către suveran.

Armele lor constituiau un prilej ingenios de atac și apărare. S-a început cu spada și scutul și au înaintat în civilizație cu armura cavalerului, considerată apoi ca o povară a trupului, însă și o masă metalică ce le putea proteja corpul atâta timp cât erau călare. Buzduganul și coiful metalic, ce se aflau în dotarea obligatorie a cavalerului, au avut un rol extrem de important în lupta corp la corp.

În Europa cântecelor de gesta și a cântecelor vechi românești, dar mai mult în picturile de pe fațadele clădirilor, interioarelor sau tapiseriilor timpului, armele sau accesoriile militare au fost evidențiate ca elemente componente ale războinicului. Suveranul avea în subordinea lui marii nobili care, la rândul lor, aveau alți vasali, nobili scăpătați sau cavaleri cu simbrie, al căror număr era în conformitate cu mărimea ducatului sau a comitatului respectiv. Fiecare dintre acești feudali aveau obligația să se prezinte la chemarea monarhului, în situația în care granițele regatului se aflau în pericol de a fi atacate de agresori externi. În fruntea oastelor, formate din bărbații feudelor, se aflau marii nobili, stăpânii castelelor și ai pământurilor primite în dar de la rege, pentru faptele lor de vitejie.

Caracteristic unei astfel de armate, care intra în caz de război sub comanda suveranului unui stat feudal occidental, era faptul că de dotarea corpurilor de oaste, care formau companiile de luptă, nu răspundea direct monarhul, ci feudalul vasal tronului. Cavalerul feudal avea libertatea să își comande armura după placul său însă pe costurile lui, achitate din veniturile pe care le însușea de pe feudele nobililor ce le avea în arendă.

În țările românești oastea primea dotarea direct de la voievod, iar localnicii care se înrolau la chemarea domnitorului veneau la Paul Atanasiu – Bătălia de la Rovine luptă cu uneltele pe care le foloseau la munca câmpului sau, uneori, când statul dispunea, primeau ca dotare sulițe și scuturi. În materialele vizuale cercetate am întâlnit o foarte mare varietate de arme de atac sau de apărare pe care combatanții le foloseau în misiunile de atac sau de apărare ale hotarelor țării.

Coiful a constituit unul dintre importantele accesorii ale costumului metalic cu rolul de a apăra capul, având forme diferite: cu cimiere sau viziere felurite, fixate direct de platoșă, așa cum le vom putea observa în componența armurilor de proveniență germană, din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Din construcție, coifurile metalice protejau atât capul, cât și nivelul gâtului. În cazul armurilor, care constituiau echipamentul războinicilor medievali ai secolelor al XIII-lea și al XIV-lea coiful putea fi separat de platoșă însă gâtul rămânea totuși apărat de o rețea de zale prinsă pe dedesubtul coifului, care cădea pe pieptul, umerii și spatele cavalerului. Armamentul pe care îl pretindea cavalerului, în 1181, regele Henric II al Angliei, era o armură, un coif, un scut și o lance. În perioada următoare domniei regelui Angliei, va urma o diversificare a armamentului. Dotarea se compunea atât din elementele principale de apărare: spadă, ghioagă, pumnal, cât și din obiectele suplimentare ale armurii precum: jambierele, încălțămintea din fier, mantia, pe care cavalerul o purta peste armură, dar și anumite piese lucrate din metali folosite pentru protecția cefei și a umerilor.

Din momentul în care spada a fost făurită ca armă de apărare și atac, și până când a devenit doar un însemn al titlului de cavaler, ea a însemnat un simbol al înnobilării bărbatului care s-a remarcat în fapte de vitejie. Spada a fost pentru viteaz parte din viața sa, fără de Chimichir care nici nu ar fi putut exista, însoțindu-l în toate acțiunile lui de vitejie. Și noaptea, când se odihnea, spada își avea locul ei știut numai de cavalerul pregătit, oricând, să o poată prindă cu iuțeală, dar și cu pricepere în minile lui și să despice țeasta atacatorului.

În istoria tumultuoasă a existenței războinicului evului mediu, spada a constituit obiectul neînsuflețit căruia viteazul i-a acordat cea mai mare atenție, purtând în interiorul construcției ei diferite accesorii sacre sau ancestrale și deținând un nume de persoană. Se povestește că pe timpul domniei lui Iulius Caesar trăia un făurar căruia împăratul, tânăr general în vremea aceea, i-ar fi salvat viața. Ca răsplată pentru generalul roman, față de nobilul act de a-i salva viața, fierarul îi va confecționa o spadă invincibilă. În construcția ei, făurarul va folosi ca materie primă un bloc de siderite, căzut din cer. Bucata din meteorit, pe care fierarul o găsise cu mult timp înainte, pe când era mai tânăr, pe un ghețar, a fost materialul pe care îl va trece prin foc, bătut continuu trei zile și trei nopți, scufundat apoi, pentru călire, în sânge de leu. Din acel meteorit, fierarul avea să-i confecționeze o spadă minunată marelui general roman, care îi salvase viața.

Studiind lucrările cercetătorilor în domeniul armelor de luptă, în special a acelor arme confecționate cu lame metalice, pentru contracarare, sabia, se bănuiește că ar fi apărut, în arsenalele bătrânului continent, abia în evul mediu timpuriu, odată cu venirea în Europa a unor popoare de origine asiatică. Premergătoare, în statele medievale ale Europei, ar putea fi observate cele câteva tipuri de arme cunoscute încă din antichitate, cu lama dreaptă, dar confecționate cu un singur tăiș. Pe plaiurile hunedorene, în pământul bătătorit de istorie al comunei Ferigile a fost descoperită o armă care aparține primei vârste a fierului (Hallstatt-D). Arma, denumită machiara, este confecționată cu un singur tăiș cu o lamă dreaptă însă cu un mâner înclinat spre partea activă a jungherului, într-un unghi care îl face să semene foarte mult cu săbiile medievale (Alexandru Vulpe, Cimitirul din prima epocă a fierului de la Ferigile, în MCA, V/1959, p.370 sqq.).

Este de subliniat faptul că armele cu lama curbată au fost menționate în spațiul apusean doar la iberi, înainte de cucerirea romană, și la daci. În portretele domnilor valahi se pot observa astfel de arme moștenite de la strămoșii lor, dacii. Comparativ, în Orient, la perși, se știa o armă asemănătoare, numită de către aceștia, chimichir (schemshir, shamsir). Cuțitul persan era confecționat dintr-un Armă pentru apărare – machaira oțel dur, cu lama curbată și cu tăișul pe partea exterioară a curburii, lipsit însă de gardă și având vârful tăiat oblic, astfel încât partea tăioasă să fie mai lungă. Târziu, acest model de armă de apărare și atac a fost împrumutat și de mauri, pe care, în timpul colonizării regatelor europene de la Marea Mediterană, l-au folosit în luptă. Ei vor fi cei care vor aduce modelul acestei arme și în Europa, odată cu expansiunea care a avut loc asupra statelor occidentale europene din jurul Mediteranei, sub diferite denumiri, foarte apropiate de numele original al armei: cimeterre (francez), scymitar (englez) sau Seymitar (german).

Cu certitudine, menționăm că în dotarea armatei romane nu a existat vreo armă asemănătoare ca cea pe care războinicii persani au purtat-o asupra lor. În concluzie, nu am putea spune că o astfel de armă de luptă ar fi rămas moștenire de la armata romană pentru lumea Evului Mediu Timpuriu, care începuse să se dezvolte tot mai mult, pe toate planurile: social, politic și militar. Subliniem totuși că în legiunile romane, războinicii erau dotați cu un gladius și un pumnal, care în limba latină se numea pugio, format dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri. În armata bizantină, unde influențele orientale asupra armamentului s-au făcut mai puternic simțite, s-a naturalizat o a doua armă pentru lovit, un pumnal cu un singur tăiș, numit machaira (în lb. greacă, μάχαιρα). În lucrările de specialitate, realitatea apariției acestei arme, utile în atacul corp la corp, este surprinsă atât în documentele cancelariei imperiale carolingiene, cât și în poeme, ceea ce Războinic echipat pentru atac ne face să înțelegem că în armata bizantină, pentru anumite trupe, portul celei de-a doua arme, pe lângă spadă, era obligatorie. Potrivit reglementărilor Perceptei militaria, fiecare cavaler avea obligația să poarte spatha și o a doua armă pentru lovit și împuns, numită kataphraktul pe lângă lance, suliță, buzdugan, secure sau arc cu săgeți. La Xenophon, această a doua armă era numită machaira și descrisă ca un cuțit mare pentru lovit cu tăiș pe o singură parte, spre deosebire de o altă armă tăioasă, destul de periculoasă, spatha dreaptă. Vegetius o denumește semispathă, iar Isidorus se pare că face distincție între machaera, pe care o prezintă ca pe un gladius mai lung cu un singur tăiș și semispatha. El o descrie ca pe o spadă gladius, mai mică în lungime decât spatha (în lucrarea sa Celții și civilizația celtică, istoricul și etnologul francez Henri Hubert (1872-1927) care, în franceza modernă termenul épée „spadă” va fi tradus prin sabie „sabre” (Celții și civilizația celtică, p.75, București, 1983).

O a doua armă, cu un singur tăiș, va completa spatha pe care o vom întâlni și la populațiile germanice din apusul continentului. Este vorba de arma de luptă numită sax, o spadă în două forme ce apare, în principal, în două variante: saxul scurt, de cca. 40 cm, kurzsax și saxul lung, până la 80 cm langsax sau scramasax.

Piese de armament, dintre cele exemplificate mai sus, au fost descoperite de arheologi și datate ca provenind dintr-un areal extrem de întins, din Peninsula Scandinavică în spațiul franc și până în Europa Centrală și Răsăriteană. Armele au constituit, întotdeauna, un important obiect al relațiilor economice dintre cele trei provincii românești. Onorând comenzile venite din Muntenia și Moldova, Transilvania a contribuit, și pe această cale, la efortul general al războaielor de apărare purtate de țările române extracarpatice, consemnează istoricul militar Ion Toderașcu, în lucrarea sa Unitatea românească medievală. În continuare, apreciază că acest comerț cu arme depășea sfera politică și economică: apropiindu-se, mai curând, de politica militară, despre care am vorbit la începutul acestui capitol, devenind o latură a colaborării ostășești.

Situându-se sub influența statelor occidentale, mult mai cutezătoare în dorința de modernizare a armamentului, Transilvania va însemna, pentru celelalte două state românești, un adevărat arsenal. Istoricii au recunoscut că fără ajutorul Transilvaniei nici Țara Românească și nici Moldova nu ar fi putut realiza mărețele victorii de pe câmpurile de

luptă duse împotriva cotropitorilor turci, tătari etc. Un document ce datează din timpul domniei lui Dan al II-lea menționează un fapt istoric remarcabil, acela de scutire a plăților de vamă a negustorilor de arme de

Fig. nr.12 luptă, printre care se aflau: arcurile cu săgeți, săbiile și sulițele, scuturile și platoșele etc. Astfel de încărcături, provenite din Transilvania, cel mai adesea din Brașov, Sibiu, Bistrița, unde existau ateliere de prelucrare a metalului pentru armele de luptă, erau așteptate la graniță de către oștile domnești. Intrat în țară, armamentul era depozitat cu mare grijă în orașele reședință domnească din Muntenia și Moldova sau în cetățile dunărene. Despre eroismul făuririi acestor arme s-ar putea discuta mult mai mult, pentru că toți acei armurieri din orașele Transilvaniei, care topeau metalul pentru tunuri și prelucrau în ateliere bine păzite oțelul dur, pentru confecționarea de săbii, cu unul sau două tăișuri, băteau și căleau metalul pentru scuturi. Ei erau cei care făceau arcurile, sulițele sau capetele de săgeți, luînd parte, prin munca lor constantă și pe durată lungă, la apărarea statelor surori românești.

De asemenea, vom constata că și în informația scrisă vor apărea menționate armele europene cu un singur tăiș, cu precădere în transcrierile de mai târziu ale unor poeme eroice germanice, din perioada migrației. Astfel, în cele 427 de versuri, care compun lucrarea călugărului Eckehard de St. Gallen, scrisă în limba latină, cu titlul Waltarius manu fortis, în hexametru latin, după un vechi poem germanic, se vorbește, în Pars prima, după Prologus, despre obiceiul pannonic, aici hunic, adoptat de eroul german Walther, conform căruia luptătorul se încingea în stânga cu spada cu două tăișuri, iar în dreapta cu o a doua, care numai cu un singur tăiș provoacă rănile ucigătoare.

Studiind modul de pregătire a luptei, reieșit din cântecele de gesta și creațiile poetice populare medievale românești, vom observa că sabia cavalerilor europeni, folosită ca armă de apărare și atac în luptele corp la corp, în perioada secolelor al IX-lea și al XIV-lea, nu își va găsi nicio descendență nemijlocită și susținută în cadrul echipamentului de luptă, precum spada, a cărei origine coboară în lumea războinicilor antici. Armele cu o singură parte tăioasă și cu lama dreaptă și scurtă, numite mai târziu pumnal, precum: saxul, scramasaxul, machaira, sau seimitarul, au progresat în construcția lor mai mult în partea de nord-vest a continentului

european, spre acele arme tăioase numite cuțite de luptă. În partea central – sud – estică, influența

Modele de garde sec.XII orientală fiind foarte puternică, războinicii răsăriteni s-au orientat spre armele de luptă ale atacatorilor migratori din stepele Asiei Mici, purtând denumirea de hanger și iatagan. Sabia medievală cu un singur tăiș și lama lungă curbată își are originea la popoarele nomade de origine asiatică, care perfecționau această armă de atac în strânsă legătură cu modul de luptă al cavaleriei ușoare. Acest model de sabie, cu lamă lungă, dreaptă și cu un singur tăiș, a fost observat de către arheologi și istorici pe teritoriile ocupate de populațiile turcice din Nordul Iranului, în echipamentul războinicilor. Primele trăsături caracteristice ale mânerului acestei săbii, aparținând armelor valului migrator de avari, au fost legate de faptul că această armă se prindea cu ambele mâini. Lovitura acesteia era mortală, putea despica o țeastă a celui atacat dintr-o singură lovitură. Acest model de sabie va pătrunde și în Europa, la începutul mileniului unu, fiind foarte folosită în campaniile de eliberare a teritoriilor sfinte, de către armatele de cruciați, antrenate în acest scop. O descoperire arheologică la Gyenesdis (Ungaria), a scos la lumină un mormânt, atribuit tipului avar de incinerare, datat cu un solidus bizantin de aur, emis de către împărații Constans al II-lea și Constantin al IV-lea, cam cu o sută de ani înainte de a se naște Carol cel Mare, între anii 654 și 659, o sabie cu un singur tăiș, având lama foarte ușor curbată, doar de la jumătate spre vârf, cu gardă mică și cu mânerul lung pentru două mâini. O armă asemănătoare, provenind din același timp istoric a fost decoperită și în Banat, la Sânpetrul German (Egon Dörner, în arhiva SCIVA, Secția de Istorie Veche a Complexului Muzeal Arad, nr.2/1960, pp.424-431). Piese asemănătoare celor folosite în Extremul Orient, vestite ca arme de luptă japoneze, săbiile de samurai erau foarte rare în zona central europeană. Prezența lor însă, începând cu secolul al VIII-lea, este explicată printr-un aflux de populație asiatică, cunoscut în istorie ca al doilea val avar. Ivirea disparată a unor astfel de arme, purtate, în prealabil, de grupuri restrânse, dacă nu chiar de războinici izolați din slujba avarilor, au făcut ca folosirea lor să nu se poată extinde în Europa.

Referindu-ne la Imperiul Carolingian, amintind aici documentele cancelariei regale și, într-o oarecare măsură, poemele medievale, întâlnim consemnate câteva dintre regulile cavalerilor, deținători de spade. În acțiunile lor, luptătorii cavaleri căutau să acorde armei, pe care o aveau în posesie, o importanță nefirească, prin mitizarea acesteia, ca armă făcătoare de minuni, care a aparținut cândva unui mare viteaz conducător de oaste. Înnobilat cu o astfel de spadă, el primea prin învestire faima viteazului eroizat. Spada devenea sfântă și făcătoare de minuni atunci când în mânerul acesteia îi erau sălășluite anumite elemente cu însemnătate biblică, ca de exemplu: lemn din Sfânta Cruce, Sfintele Moaște ale diferiților sfinți etc.

Ca o concluzie, față de cele prezentate mai sus, putem spune că în Evul Mediu forma spadelor nu diferea prea mult de la un popor la altul al Europei. Ele erau confecționate dintr-un anumit aliaj, un oțel dur, rezistent la lovituri puternice, cu o lamă lungă, de circa un metru lungime, cu două tăișuri și cu o nervură mediană. Destul de groasă, lama era special confecționată pentru a mări rezistența sabiei la lovituri, având o gardă solidă și un mâner rezistent, care înfășa ferm lama.

În general, lama și mânerul formau semnul unei cruci, simbol al creștinismului. Întotdeauna modificările lamei țineau de forma gardei și a mânerului. În luptă, războinicii mânuiau spadele cu ambele mâini, pentru că erau prea grele și prea mari pentru o singură mână. Garda, care apăra mâna de eventualele lovituri ale atacatorului, putea fi rotundă, dreaptă, concavă, convexă, în formă de S sau cu mai multe elemente ornamentale. La baza lamei se puteau grava simboluri heraldice sau devize.

Atât în poemele franceze, cât și în cântecele românești de vitejie vom observa că acei viteji de pe câmpul de luptă foloseau rar arme de lovit la distanță. În general, acolo unde armata medievală occidentală se afla în acțiune, nucleul acesteia era format din cavaleria dificil înarmată, cu războinici în zale, constituind principala forță de elită a acestor armate. Greutatea consta tocmai în faptul că luptătorul în armură, din cap până în picioare, în cele mai multe cazuri inclusiv calul, ducea cu sine lancea lungă de patru metri, spada grea cu două tăișuri și scutul, ca armă defensivă.

Sarcina cavaleriei era de a străpunge și dezorienta inamicul pe câmpul de luptă. Între războinici se crea un liant spiritual de clasă specific celor care îmbrăcau armura sau prindeau în mâini arma de atac. Era un instinct decisiv pe care cei ce aveau onoarea să deschidă lupta, și de a da lovitura decisivă inamicului, îl transmiteau ca pe o îmbărbătare întregii armate, sădindu-le în inimi dorința de a învinge.

Cavalerii medievali, care luptau mai mult călare, desconsiderau infanteria, pe care o ironizau, numind-o tălpași, pentru faptul că atacau pe jos, ca și armele folosite de aceștia, între care armele de lovit la distanță, arbaleta, în special. Aceștia judecau că adevărata glorie era cucerită numai atunci când dușmanul era răpus în lupta corp la corp. Cel care lovea de la distanță nu putea fi, în concepția lor, decât un laș, care nu avea curajul să se apropie de cel atacat. Nu concepeau retragerea de pe câmpul de luptă nici chiar în situații care impuneau aceasta, fapt care le-a adus inevitabil înfrângerea. Exemplul sacrificiului pe câmpul de luptă este remarcabil prezentat atât în poemul Cântecul lui Roland, dar și în balada Novac și corbul: Și pe loc ei s-aduna, / Și de Grue s-anina, / Și cu Grue se lupta, / Și pe Grue mi-l lega, / Cu trei funii de mătasă, / Din ele să nu mai iasă! / Dar când Grue se-ntindea / Două funii se rupea, / Numai una rămânea, / Una lungă, nodoroasă, / Cât un braț voinic de groasă! / Turcii iute-l cuprindea / Și-ntr-un beci Îl închidea / Lumea să n-o mai privească, / Soare să nu mai zărească!

Perioada dintre secolele al X-lea și al XV-lea a constituit etapa în care instituția cavalererească va cunoaște un îndrepătățit avânt, apariția ordinelor cavalerești cu mare autoritate în statul feudal, o glorie ce va încânta lumea trubadurilor și jonglerilor.

Perioada marilor bărbați eroizați va începe să apună odată cu renunțarea viteazului la lupta corp la corp datorită apariției armelor de foc dar, mai ales, a artileriei de asediu. În acea perioadă, peste care trecuseră cinci secole de glorie a cavaleriei, încă un senior puternic se ridica și opunea rezistență ordinelor oricărui rege, în acest context putem urmări acțiunile de revoltă ale baronilor din gestele franceze. Știindu-se apărat într-un castel cu ziduri puternice și având sub comandă un număr însemnat de vasali instruiți, atât pentru cazurile de apărare, cât și pentru cele de atac, și care nu ascultau decât de ordinele seniorului, acesta evea curajul oricând să se opună supunerii vreunei porunci din partea regelui, care nu i-ar fi fost pe plac.

Intervenind în ofensivă artileria de asediu, orice fortăreață putea să devină vulnerabilă atacului, iar cetatea nu mai putea oferi siguranța de până atunci a celor care se aflau în interiorul zidurilor marilor cetăți. Va fi momentul istoric când orice senior revoltat putea fi adus la supunere de către suveran. Vom observa totuși, că tactica de ducere a unui război va suferi schimbări majore, pentru că atacul armat va semăna, din ce în ce mai mult, cu o ofensivă financiară. Aceasta devenea prea grea pentru un nobil cavaler, oricât de bogat ar fi fost el.

În concluzie, specificul cavaleriei grele în Evul Mediu european a fost, în cea mai mare parte, nesupunerea față de ordinele unei conduceri unice. Însă, pentru a fi dus un război, unitatea de comandă era esențială pentru a putea ajunge la un rezultat pozitiv. Unul dintre marii bărbați ai istoriei noastre, comandant iscusit în războaie, voievodul Ștefan cel Mare, a confirmat pe deplin, în timpul domniei sale, autoritatea conducătorului unic. Grelele lupte de la Baia, pe care le-a dus împotriva regelui Matei Corvin al Ungariei (care îi era văr), vor sfârși cu o înfrângere cauzată de trădare din partea unor supuși de-ai voievodului valah. Această mișcare prin care s-a cauzat diminuarea autorității domnitorului s-a soldat, după cum cronicarul Grigore Ureche consemnează cu amar în Letopisețul Țărâi Moldovei… că Ștefan cel Mare puse să-i decapiteze pe 24 de mari boieri, printre care și pe marele vornic Crasnes, în timp ce vreo 40 de boieri mai mici fură trași în țeapă. Pentru ceea ce a însemnat definirea conducătorului unic, în lumea medievală occidentală, cuprinsă de orgolii și vanități din partea marilor cavaleri ai armatelor feudale, observate mult mai mult în timpul cruciadelor, dar și în timpul bătăliilor de la Crecy, Poitiers și Nicopole, un urmaș al lui Carol cel Mare, împăratul Napoleon, consemna în memoriile sale: este de preferat un comandant unic prost decât doi comandanți buni. Este o afirmație a cărui concept de conducător unic, tocmai căutam să o teoretizez ca însemnătate pozitivă în istorie când este vorba de lupta de apărare împotriva unui atacator care se folosește de trădătorii din armata pe care o supune defensivei: Eu iubesc, ce-i drept, trădarea, dar urăsc pe trădători (cuvinte atribuite de Plutarh lui Iulius Caesar).

Războinicii voievozilor valahi reprezentau o oaste de țară, despre care documentele vremii, dar și unele balade istorice spun că era națională și a domnului, formată din întreaga populație în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Din cauză că domnitorul avea nevoie de mulți ostași, acesta nu dădea niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea numai singură oastea s-o facă domniei mele. Astfel, pe lângă boieri, țărani liberi sau șerbi, obligația oastei revenea și târgoveților și satelor mănăstirești. Este clar că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziția și în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală (P. P. Panaitescu).

Oastea cea mică era compusă din boierii și sătenii privilegiați ai curții domnești, care se aflau în permanență la porunca voievodului, cu arme puse la dispoziție din arsenalul țării, dar și din categorii de supuși, precum plăieșii, care aveau datoria să apere de orice atac din afară trecătorile de peste munți, și opăcinașii, cei care aveau obligația să furnizeze vâslași.

Prezența mercenarilor la curtea voievozilor români nu era exclusă, consemnează în studiul său, citat mai sus, eruditul istoric P.P. Panaitescu, deși prima mențiune a acestora datează încă din vremea lui Dan al II-lea. Ei constituiau oastea călare, sau pedeștri, în număr de câteva sute, pesemne aleși dintre orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ, obligați să-și câștige viața cu leafă.

În oastea voievodului român Mircea cel Bătrân, cavaleria impunea o atenție specială din partea domnitorului. În legea domnească medievală, moșnenii și boierii aveau obligația să dea darea calului către domnie, să întrețină hergheliile domnești cu cai de rasă, localizate în anumite sate, pentru acțiunile armate ale suveranului valah. În Țara Românească caii tineri erau crescuți și dresați, de obicei, în lunca Dunării, cu îngrijitori experimentați. Între călăreții oastei domnești se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I, când tatăl voievodului muntean avusese la dispoziție 10.000 de cavaleri îmbrăcați în platoșe și zale fabricate la Veneția. Din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân sunt amintiți cavaleri români participând la un turnir în Ungaria, la Buda, în anul 1412. De asemenea, mărturii ale existenței cavalerilor în oastele domnești sunt vizibile și în picturile murale bisericești, refăcute mai târziu după modele din vremea voievodului valah, prezentând cavaleri în zale, închinându-se suveranului.

În ceea ce privește armamentul, preponderente secolului al XIII-lea erau arcul cu săgeți și, în mai mică măsură, săbiile. O cronică bulgară menționează că în bătălia de la Rovine, cerul se întunecase de mulțimea săgeților, iar mai târziu, în lupta de la Posada, dintre regele Sigismund al Ungariei și Vlad I al Țării Românești, muntenii au folosit săgeți otrăvite. Cronicarul Wawrin menționează și arbaletele, iar cronica bulgară lăncile: lănci fără număr s-au frânt atunci și mulțimea săgeților a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor, iar răul curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute. Potrivit lui Laonic Chalkokondyl, subliniere făcută în lucrarea sa Cronica, p.136, pavezele (scuturile) românilor erau asemănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn acoperit cu piele. Armele erau procurate în principal de la sașii din Ardeal, dar erau lucrate și în țara Românească din materie primă adusă tot de peste munți. Armele de foc erau puține, Cetatea Crăciuna, Moldova- România constând, probabil, din câteva tunuri și bombarde. Praful de pușcă se fabrica folosind salitră (azotat de potasiu) importată din Transilvania.

Voievozii valahi aveau o apărare a hotarelor țării asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de la Copăcneni, iar pe Dunăre, cetățile Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, și Severin. În ducatele transilvănene existau cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar în Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala. Satele care înconjurau cetățile aveau obligația, prin poruncă domnească, să asigure întreținerea cetăților cu toate cele necesare, dar și cu provizii în caz de război: alimente, lemne de foc și mobilier, animale etc. Pe perioada atacurilor populația locuia în interiorul acestor cetății și, de multe ori, constituiau oastele de apărare până la sosirea armatei.

Dacă în lumea cavalerului occidental spațiul era marcat de cei care îi asigurau cele necesare vieții, pentru haiducii rătăcitori ai codrilor și munților valahi spațiul însemna natura, plaiul. Inițiații porneau spre locurile singuratice pentru ca energiile lor să nu mai fie perturbate de bogații haini ai satelor. Vitejii se rupeau de lumea lor, căutând liniștea sufletului în armonie cu natura, o liniște a veghii din care țâșneau atunci când ei sau semenii lor erau deranjați de vreo forță reavoitoare. Fără natură nimic nu se putea numi viață, iar viteazul haiduc a luptat și a murit vitejește în mijlocul naturii. Creatorii populari au fost cei care au lăsat nemuritoare faptele lor de vitejie urmașilor care aveau să le eroizeze curajul: Apoi sabia-și trăgea / Și pe vizir îl lovea, / De carne îl curăța / Și un foc mare făcea, / Oasele`n foc le punea, / Cenușă se prefăcea, / Și la vânt că le scotea, / În vânt că le spulbera.

2.6. Arma și eroul în creațiile literare populare franceze și românești

Eroismul este conceptul ce definește starea de fapt a unei entități, numită erou, a vitejiei și sacrificiului acestuia pus în slujba comunității, a suveranului și a lui Dumnezeu. Nu există popor care, sub raportul structurii generative a mitologiei, să nu acorde o deosebită importanță credințelor, datinilor, tradiciilor referitoare la cultul conceptului de erou. Eroul este un simbol a tot ceea ce se poate desprinde din faptele de vitejie însumate din seva neamului din care se trage, un protector al avuției spirituale naționale, un continuator legitim în istorie a a unor dorințe de veacuri ale seminției lui. Despre erou marele istoric român al religiilor, Mircea Eliade, nota: Totuși, moartea lor (a eroilor) este aceea care confirma și proclama condiția lor supraumană. Dacă nu sunt nemuritori, precum zeii, eroii se disting de oameni prin faptul că ei continuă să acționeze și după moarte, eternizare asociată întotdeauna cu uniunea continuă a corpului cu sufletul. Ideea de nemurire spirituală a apărut mult mai târziu, însă prin creațiile lor literare, autorii anonimi au coalizat cu acel concept inițial, de natură filosofică, a nemuririi, însă nu l-au tratat ca pe un efect religios.

Eroizați, războinicii rămâneau vii în memoria oamenilor cu faptele lor pentru că nu exista încă conștientizată ideea unei învieri universale a morților. Abia de prin secolul al II-lea, odată cu recunoașterea faptelor Mântuitorului și a Învierii, lumea europeană va începe să celebreze eroii ca pe adevărați trimiși deusieni ai binelui. Față de această necunoaștere a reînvierii lui Iisus, Sfântul Iustin din Cezareea va consemna într-o lucrare destinată convertirii la creștinism a grecilor, considerați de acesta încă păgâni, astfel: atunci când spunem că Iisus Hristos, învățătorul nostru, a fost crucificat, a murit și a răsărit din nou, ducându-se la ceruri, nu mărturisim ceva diferit față de ceea ce credeți voi despre fiii lui Zeus. Erou al religiei creștine, Iisus a fost modelul de viață al cavalerilor, speranță și reușită în crearea unei lumi noi, mai bună și mai interesată de propriile dăruiri ale minții lor.

Imaginile eroilor unei societăți, la anumite etape ale dezvoltării acesteia, sugerau spectrul valorilor sale, pe care le-am regăsit cu prisosință atât în gestele franceze, cât și în cântecele de vitejie românești.

Vom lua spre studiu, în tratarea conceptului de eroism, cunoscutul poem francez La Chanson de Guillaume și balada românească Gruia în Țarigrad și vom urmări, pe tot parcursul acțiunii lor, stările, faptele, concepțiile despre viață și moarte ale personajelor principale eroizate. Considerăm, de asemenea ca fapte de studiu și analiză mișcările, tactica și modul de gândire în timpul luptelor, dialogul pe care unii dintre eroii acestor lucrări literare l-au avut cu celelalte personaje și, psihologic, le vom urmări demersul rezolvării conflictelor. În realitate, toate cântecele de vitejie, ce aparțin ciclului regelui și a celor care compun ciclul Novăceștilor, sunt străbătute de firul roșu al conflictelor de interese. În La Chanson de Guillaume predomină ideea dacă vasalul rănit în demnitatea sa mai putea avea încredere în suveranul său, în cazul personajului Guillaume, iar în Ciclul Novăceștilor trădarea din partea unor apropiați ai eroilor acestui ciclu.

Trebuie să amintim că pe parcursul tratării temei, nu vom neglija să cităm nici evenimentele asemănătoare cu cele din alte poeme, comparându-le cu romanul versificat al lui Roland. Vom căuta să exemplificăm și să corelăm în acest capitol și alte fapte de vitejie care aparțin altor personaje eroizate din literatura populară est-europeană.

Atât gestele franceze, cât și baladele ciclului Novăceștilor sunt înrâruriri de fapte de vitejie ale membrilor unor familii gata să-și sacrifice viețile pentru o cauză nobilă, aceea a vasalității fidele față de monarh. Aymeri și Novac au fost modele de credință față de suveran și cei care, demonstrându-și vasalitatea, și-au supus fiii ritualului sacru de aservire totală față de țară și suveran, fiindu-le exemple în toate acțiunile de luptă împotriva atacatorilor păgâni, sarazini sau otomani. Părinți devotați, ei au pe lângă grija apărării hotarelor țării și grija propriilor fii, pe care îi ajută la nevoie să-și învingă adversarii. Prin aceste lucrări literare epice s-au creat adevărate pagini de studiu antropologic, evidențiind grija părintească față de evoluția situațională a fiilor. Inițiați în viața vitregă a conflictelor, ca părinți le urmăreau cu multă atenție acțiunile de contraatac. Ca urmași ai bravilor comandanți de oști și vasali de încredere ai monarhilor, fiii acestora se desprind astfel ca personaje eroizate. În ciclul poemelor franceze se afirmă prin fapte cavalerul Guillaume, iar în cântecele de vitejie românești apare viteazul Gruia. Superlativul folosit de creatorul popular în prezentarea faptelor celor doi fii de eroi se identifică cu faptele personajelor fabuloase, fiind clasificați, de altfel, ca eroi mitici istoriați. Ambele epopei relevă drama eroismului popular și miturile istoriate împotriva asupritorilor interni și cotropitorilor externi, relevând vitejia medievală prin dorința de a face dreptate celor năpăstuiți și neajutorați.

Eroul poemului francez, viteazul conte Guillaume, nepot al marelui împărat franc, Carol cel Mare, după ce își pierde bravii războinici în bătălia de pe plaja de la Aliscans, pornește spre Orange. Acolo îi va spune soției sale, Guiborg, că va pleca la curtea împăratului Ludovic, la castelul din Lyon, pentru a-i cere întăriri, cu dorința de a continua lupta împotriva sarazinilor atacatori.

La curtea sa, monarhul petrecea, așteptându-l pe Aymeri și pe fiii acestuia. În sala mare a palatului va intra obosit de luptele grele prin care trecuse, fără cască și învins Guillaume, spunându-i împăratului de marile pierderi pe care le-a suferit pe câmpul de luptă de la Aliscans. El îi subliniază faptul că acolo a căzut vitejește tânărul său nepot, Vivien, și că au fost nimiciți cei cinci mii de cavaleri francezi. Guillaume îi va cere împăratului oșteni cu care să poată continua lupta împotriva sarazinilor, o contraofensivă dată regelui maur Deramed, care se pregătea să atace Franța cu cinci sute de mii de oameni.

La început, Ludovic îl va refuza, ironizat fiind de sora eroului care, râzând, îi va spune împăratului: vremea lui Carol cel Mare a trecut (aceste cuvinte fiind un afront la lipsa de strategie militară a celui care urcase pe tron cu marele ajutor al familiei sale). În timpul acestor dispute în palat pătrunde și Aymeri împreună cu fiii săi, frații lui Guillaume. Auzind despre refuzul nejustificat și negândit al împăratului, bătrânul războinic Aymeri promite în fața întregii audiențe că își va ajuta fiul să câștige lupta împotriva sarazinilor, însă nu va garanta oprirea acestora de a înainta spre capitala Franței, fiind uimit de faptul că suveranul țării nu conștientizează pericolul atacurilor sarazinilor. Gestului unchiului său, Ludovic îi va răspunde până la urmă cu ajutor în oameni înarmați și bani cu care să poată întreține oastea și oamenii lui de încredere, până ce va învinge.

Poemul ne relatează scena în care Guillaume, ca observator, îl remarcă pe neîndemânaticul uriaș, Rainouart, despre care se știa că este fiu de rege cumpărat de la niște negustori și pe care, în taină, fiica suveranului francez îl iubea. Cântărindu-i puterea, Guillaume îl va ruga pe Ludovic să i-l încredințeze pentru a-l folosi în luptele împotriva sarazinilor. Acesta îl va dărui credinciosului său cavaler, iar baronul îl va învăța mânuirea spadei.

Reprezentant al puterii feudale și unul dintre cei mai familiari eroi ai acesteia, viteazul conte francez și voinicul fiu valah vor crea în paginile acestor lucrări populare, dominând cu neastmpărul lor, o poveste plină de eroism în care aureola creată special de divinitate îi face să se desprindă dintre cei mulți.

Guillaume este viteazul nobil care va pune coroana pe creștetul fiului lui Carol, în momentele dificile ale timpului. După moartea marelui suveran, el va călători, ca un adevărat supus creștin, până la Bazilica Sfântul Petru din Roma, pentru a-l elibera din mâinile atacatorilor pe regele creștin Gaifier. Faptele lui de vitejie îl vor încununa cu lauri încă din tinerețe pentru că înuși neastâmpărul său îl va face de multe ori să intre în cumpăna imposibilității de a decide. Atât Guillaume cât și Gruia sunt viteji conștienți de faptele lor, însă viciile vor fi cele care îi vor opri de multe ori în desfășurarea evenimentelor, căzând în capcane ale propriilor dușmani, datorită greșelilor negândite. Creatorii populari vor fi cei care, prin talentul și informațiile lor despre personajelele-eroi, vor identifica subtil și așeza în versuri, aceste abateri de la morala creștină a voinicului..

Gruia voinicul este într-adevăr un viciat, însă cuvintele tatălui său, Novac: Măi tu, Gruie, fiul meu, / Nu-mi place năravul tău…, îl fac de fiecare dată să fie îngândurat: Colo, sub umbră de fag, // Gruia ședea`ngândurat. Ajuns la Țarigrad este făcut prizonier de către turci tocmai datorită viciului său de care nu voia să se lase. Voinicia este un dar al forței fizice nicidecum al experienței vieții, al inițierii: Nici nu-i `nalt și nici nu-i gros / Cum e omul mai frumos; / Dar voinicul e osos, / Cum te prinde, cum pici jos. Guillaume trecuse de treapta voiniciei tânărului pribeag, autorul arătându-ni-l stabilit ca un vasal fidel coroanei în castelul său din Orange. Gruia prefera Țarigradul ca loc al răsfățului, departe de sfaturile interdictive și grijile tatălui său, care se afla în Valahia ca mare comandant de oști, în slujba marelui voievod Mihai Viteazul.

Interdicția nu era numai o legiferare, prin care se interzicea săvârșirea anumitor fapte sau acte răuvoitoare, ci și un sfat de apărare împotriva realizărilor acestora. Ea s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi una dintre importantele activități de combatere a răului. Un rău, de multe ori, negândit, a atras în lanțul frenetic al imaginii apocaliptice personaje lipsite de experiență în străbaterea drumului anevoios al vieții.

Literatura populară a creat pagini nemuritoare în care sfaturile interdictive au încercat să atenționeze tânărul curajos, ce își dorea nespus de mult să-și pună în valoare puterea fizică, dobândită ca un chezaș al nevolniciilor gândite ale celor slabi, că înțelepciunea survine în timp și ascultată de la cei mai în vârstă. Voinicul pornea la drum, cunoaștea, însă nu avea cum să cântărească grelele încercări care urmau să apară și să-i întârzie realizarea planului său, tocmai pentru că îi lipsea inițierea.

Poemul francez, Chanson de Roland, prin multe dintre acțiunile personajelor sale, s-a apropiat foarte mult de basm, luând în considerare spada voinicului Roland, Durandal, care se pare că a aparținut cândva și eroului troian, Hector, care a fost oferită lui Roland, la învestirea cu nobilul tiltu de cavaler, de către Malagigi. În poem se povestește că această sabie ar fi avut în mâner un dinte al Sfântului Petru, sângele Sfântului Basil, părul Sfântului Denis și o bucată de veștmânt care aparținuse Fecioarei Maria. Roland va ncerca la un moment dat, pe câmpul de luptă de la Roncevallles, să distrugă sabia pentru a nu o lăsa să cadă în mâinile sarazinilor. Cum sabia nu putea fi distrusă se spune că ar fi aruncat-o, până la urmă, într-o apă otrăvită. În popor se crede că sabia se află și acum în Franța, undeva prin ținutul Rocamadour. Scena morții și ridicării sufletului la cer, de către un trimis special al lui Dumnezeu, va sugera trecerea în lumea de dincolo a celor doriți de puterea divină. Se poate ca această ridicare la ceruri, la o vârstă atât de tânără, să fi fost dorința autorului de scoatere din odiosul joc al existenței umane a unui suflet de erou. Exponent al binelui, Roland se apropie în toate acțiunile sale de apărare a adevărului de Făt-Frumosul basmelor românești.

Imaginația creatoare a autorului popular a izvodit voinicul, în poem și în basm, alăturându-i prin fapte și diferențiindu-i prin timp. Poemul a mărginit eroul în spațiu și timp, basmul i-a creat nemărginirea și timpul etern, însă amndouă aceste specii literare au făcut nemuritoare faptele vitejilor în grandiosul act al eliberării de rău a semenilor.

Dacă ne-am opri la viteazul personaj de basm Greuceanu și am urmări îndeaproape lupta pe care acesta a dus-o cu forțele răului, pentru binele oamenilor, l-am înțelege, în multitudinea lui de fapte vitejești, aduse țării și suveranului său, pe voinicul poemului francez, Roland. Așa zisele drumuri ale lor nu sunt altceva decât încercări ale vieții, pe care fiecare pământean le parcurge pentru sine în tumultuosul act existențial. Eroii sunt doar exponenți, aleși de virtute, să înfrunte în numele celor mulți agresivitățile atacatorilor de oricare fel: oameni, forțe telurice fabuloase sau entități ale Universului.

Subliniam mai sus sfaturile interdictive ca ignorări de fapt ale voinicului neinițiat. În poemul francez, voinicul, cavalerul Roland, minimalizează, ridiculizând efectul dezastruos al numărului mare de luptători sarazini, uzând de exces de zel. Sfaturile prietenului său de a suna în cornul dăruit de suveran, a cărui putere volumică putea să înștiințeze armata lui Carol cel Mare că cei douzeci de mii de războinici franci se aflau într-un mare pericol, nu le ia în seamă. Puterea numerică a războinicilor mauri a însemnat pierderea luptei și a vieții lor. Orgoliul și încrederea în puterea lui fizică l-au făcut pe Roland să aducă multă suferință cavalerilor regelui la Roncevalles, care se aflau sub comanda lui.

Basmele populare românești, care tratează subiecte în care eroii sunt Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene, echivalează în prezentarea faptelor cu poemele occidentale dedicate eroilor cavaleri. Basmele sau poveștile cu Feți-Frumoși, cum li se mai spun în popor, au o foarte mare asemănare cu subiectele de vitejie prezentate în cântecele de gesta. Personajele eroizate ale basmelor au fost vitejii cavaleri (războinicii) ai poemelor care au luptat pentru apărarea regatelor, a persoanei suveranului, a semenilor sau a domnițelor pe care le-au apărat de răufăcători. Aceștia au avut aceeași stare de spirit și mod de gândire ca a nobilului occidental. Totuși, ar trebui să ne mire faptul cum aceste lucrări, ale creatorilor populari din zona de locuire a Balcanilor, Carpaților sau a Mării Negre, au avut în conținut imaginea unor astfel de personaje tipice poemelor vestului Europei! Descrierile pot fi considerate adevărate studii de antropologie culturală și ele apar atât în conținutul basmelor populare, cât și în acțiunile cavalerilor medievali occidentali. Tipic fiind modul lor de viață caracteristic zonelor pe care autorii populari est-europeni nu le-au trăit, putând exemplifica prezentarea în basm palatelor împărătești, curțile senioriale, îmbrăcămintea cavalerilor și a prințeselor curților regale etc. Modul occidental de viață diferind mult celui est-european, care avea influența vădită a traiului slav și a celui otoman.

Concluzia pe care am putea-o trage, în urma studiilor efectuate atât asupra poemelor populare franceze, cât și a basmelor populare românești, ar însemna întoarcerea la geneză. Ceea ce se dorește prin aceasta este încercarea lansări unei ipoteze, discutabile, referitoare la întregul popor al lumii, ca unul și același din punctul de vedere al entității. Descoperirile arheologice au demonstrat că cel mai vechi schelet uman de pe suprafața globului (cca. 34000-36000 ani) s-a descoperit în România. Studiile istorice, lingvistice, etnologice, antropologice etc. ne-au confirmat legătura strânsă între popoarele pământului, risipind ideea unei spiritualități, mentalități diferite la locuitorii Europei. Din punctul de vedere al caracterului, al dezvoltării sale fizice și intelectuale omul, indiferent de oriunde ar fi fost, s-a dovedit că a avut un mod comun de a supraviețui. Tocmai acest lucru s-ar putea să fie nodul gordian al drumului acestuia în marele timp cosmic. Să semnalăm că nu dinspre Africa sau Asia a venit omul către Europa, ci tocmai invers, migrația să se fi făcut dinspre Europa, care devenise înaintea erei noastre neprietenoasă omului de atunci, către Asia și Africa, înghițite în acel timp de ape sau de ghețuri. Mediul natural însă i-a vitregit pe unii și i-a fericit pe alții. Natura a fost cea care a participat la formarea caracterelor lor și a modului de gândire și dăruire pentru semeni. De exemplu, nordul Europei, bântuit vremelnic de vântul și ploile reci polare, a ivit omul anglo-saxon cu părul blond, fețele osoase, înalți, fioroși la chip, nepăsători față de femeie, însă mult legați de mamele lor, ca cele care le-au dat viață; ascultarea aceasta instinctuală putea să constituie și un semn al dorinței de căldură. Centrul și estul Europei au plămădit tracii, care s-au amestecat cu grecii, bulgarii, slavii și legiunile romane călătoare pe aceste meleaguri și nu numai!. În sud-estul continentului dacii, popor înrudit cu vechii traci, s-au dovedit în istorie maturi într-o civilizație europeană care, în timpul istoric s-au redus la un neam pe care puțini dintre cei care trăiesc azi în Europa, le-au înțeles menirea, în afară de urmașii lor, care și-au spus români. Le-a trebuit timp exegeților să descopere în basme originea lumii globului. Și tot din aceste creații literare populare antropologii aveau să înțeleagă că destinele oamenilor Pământului s-au țesut din nașterea, mai întâi, a fiilor Europei către marea lume a Pământului.

Familia, încă din cele mai vechi timpuri, a constituit celula de bază a formării omului. Aceasta o vom putea observa în toate poemele franceze care aparțin cântecelor de gesta, în cântecele de vitejie românești sau baladele istorice, dar, mai ales, în basmele populare ale întregii lumi a pământului. Atât Roland cât și Gruia au solicitat susținători morali, care le-au fost modele în viață. Primul l-a avut pe Carol cel Mare, unchiul și suveranul imperiului franc. Cel de-al doilea personaj eroizat l-a avut ca prototip, pe tatăl său, viteazul comandant și om de încredere al marelui voievod român, Mihai Viteazul.

Cele două personaje protectoare s-au legat de acțiunile eroilor cântecelor de vitejie, atât prin sânge, cât și spiritual. Din subiectul acestor creații literare populare vom deduce că cele două personaje, neidentificate ca viteji din cauza lipsei de experiență în rezolvarea problemelor tactice ale vieții, vor fi încununați, la începutul lucrărilor, cu laurii posibili ai voiniciei. Întrucât, în drumul lor spre inițiere mai aveau încă multe obstacole de trecut ale recunoașterii dibăciei, vom observa faptul că cele două entități cer, în cele din urmă, ajutorul protectorilor lor, marii viteji, încercați ai timpului și ai cugetului, Carol și Novac. În lucrările citate amândoi titani ai timpurilor lor sunt prezentați asfel: Albă îi este barba, iar capul înflorit, / La trup bine-i făcut, frumos cum altul nu-i: / Ușor cunoști pe rege între seniorii lui, care nu putea să fie altul decât slăvitul rege Carol cel Mare și prezentarea lui Novac: Fost-au, cică, un Novac, / Un Novac, Baba-Novac, / Un viteaz de-ai lui Mihai / Ce sărea pe șapte cai, / De striga Craiova vai!. Superlativul folosit în descrierea fiecărui personaj-erou nu face decât să dezvăluie simpatia autorilor populari față de personajele istoriate, marile personalități istorice ale celor două națiuni. Carol și Novac sunt simboluri ale adevăratei vitejii ale etniilor pe care le reprezintă, acel sumum, care ne permite să omagiem virtuțiile eroizante.

2.7. Imaginea bastardului în poemul Chanson de Roland și în balada Toma Alimoș

Motto: Vai de lin, vai de pelin, / Vai de copilul străin! (Arh. Folclorice Cluj, ms. nr.102, p.140, cul. 1922)

În societatea umană, de-a lungul timpului, copilul bastard rezultat în urma unui act necugetat, atât din partea femeii, cât și a bărbatului, care au acceptat starea de fapt a procreării fără discernământ. El a avut loc sub un impuls al unui fapt lumesc, aspru pecetluit de către familia și comunitatea din care viitoarea mamă făcea parte. În realitate, era o anatemă pe care bastardul sau copilul din flori și-o purta toată viața ca însăși greaua cruce pe care Iisus a purtat-o în drumul supliciului său de pe muntele Golgota. Bastardul era un ocrotit al legilor nescrise ale naturii, dar, mai ales, de legea sacră a lui Dumnezeu. Însuși Iisus a fost considerat ca întrupare omenească lipsită de tată pământean. Bastardul trebuia să sufere pentru simplul fapt că mama lui a fost aleasă să-l crească singură, să-i poarte de grijă și să-l apere de cei care îi doreau răul. În esență, ceva inexplicabil, pentru că odată venit pe lume nu avea ca vină decât faptul că se născuse bastard într-o comunitate cu prejudecăți. O viață căreia, unor oameni ca el le era greu să accepte situația și să înțeleagă realitatea.

Un copil provenit dintr-o astfel de situație neprevăzută era considerat ca o adevărată amenințare socială, un aducător al răului pentru acele societăți tributare, dinastice. În ordine rituală, atunci când familia dominantă își atribuia și prerogative religioase, spre exemplu, la romani sau incași, apariția bastardului aducea întreruperea legăturii cu divinitatea întemeietoare, prin interpunerea unui impur. Situație a creatului, care nu va fi niciodată subiectul cazului Iisus care fusese plămădit, după cum scrie Evanghelia, de însăși puterea deusiană. Opreliștea nu era una de netrecut, după cum o dovedește chiar epoca imperială romană. Ea acceptase la conducerea imperiului nu doar copii nelegitimi, ci și copii înfiați, de o sanguitate total diferită de cea a familiei ai căror descendenți deveneau. În Asia medievală, o altă parte a lumii cu tradițiile și datinile lor, hanii mongoli nu își permiteau un asemenea tip de existență, ca cel existent cândva, în cazul societății romane. Triumful copilului bastard era neutralizat, pentru că în lumea războinicilor mongoli era o reuniune de clanuri de vânători și păstori care aveau un caracter ipostaziat, cu o durată și scop limitate. Toată trăirea acestui popor se făcea în jurul unui clan sau al unui reprezentant recunoscut ca descendent direct al unui întemeietor. Amintim faptul că timp de peste 800 de ani, până când țaratul moscovit a reușit să stabilizeze bazinul Volgăi și zona transoxanică, a existat o lege a stepei conform căreia șef al unui stat nu putea fi altul decât un descendent direct al lui Gingis Han. Asemenea descendenți, al căror sânge nu putea fi vărsat nici măcar pentru a fi pedepsită o crimă de care se făceau vinovați, erau priviți ca rivali și alungați din statele din stepă chiar și atunci când nu emiteau pretenții la un tron. Pe de altă parte, atunci când o populație reușea să întemeieze o putere stabilă, în regiunea stepei sau în zona caspică, adopta descendențe pretinse din Gingis Han, cum a făcut și temutul Timur Lenk. Atunci când nu existau astfel de urmași se căutau în neamul unui urmaș al Marelui Han pentru a-l pune, strict formal, în fruntea statului, cum a fost cazul Hanatului Crimeei. Tătarii, în special, populația Nogai, întemeiaseră o formațiune statală mult mai puternică decât Hoarda de Aur, pe care au și deposedat-o de teritorii, fiind, la un moment dat, cea mai importantă forță militară din nordul Mării Negre. Totuși, pentru a fi considerați un stat legitim au fost nevoiți să cumpere un prinț mongol, refugiat în Lituania. Am dorit foarte mult să facem această prezentare, cu fapte referitoare la modul cum era înțeles reultatul procreării copilului din flori și la alte popoare decât cele ale Europei, pentru a înțelege că viața în Evul Mediu, oriunde se afla ea pe glob, avea regulile ei existențiale foarte riguroase.

Literatura populară a fost, dintotdeauna, sursa primelor constatări în tot ceea ce a însemnat dovedirea ulterioară a actului legitim al cercetării antropologice. În subiectul acestor lucrări s-au observat atitudinile și marea dorință de socializare a strămoșilor noștri. Ei au fost cei dintâi care au creat frumosul și binele și au căutat să îndepărteze din viața lor răul, ca principiu dăunător exitenței și viitorului.

Atât poemele franceze cât și cântecele noastre de vitejie ne dezvăluie fapte pe care creatorii populari ai acestor lucrări le-au auzit de la oamenii locurilor, în diferite ocazii sau de la părinții lor și le-au transmis mai departe altor ascultători. Roland și Toma Alimoș sunt personaje legendare, eroi ai Europei prin felul vitejesc în care și-au acceptat moartea. Ei au căzut răpuși de tăișul unei arme, pe care o aveau în dotare. Însă moartea lor pe câmpul de luptă ar putea fi explicată și ca o terminare a unui ciclu, în cazul lui Roland a calității de copil din flori. Nu se poate accepta ideea lipsei de vitejie a celor doi eroi, comandanți de oști diriguitori ai unor destine, care au luptat și au căzut pe câmpul de bătălie pentru un crez uman, însă istoriat. De aceea au rămas în istoria lumii ca două entități care și-au lăsat sufletele să se ridice în oceanul nesfârșit al cerului deusian, mângâiați de adierile vântului, eroizați de cei de pe pământ și așteptați cu onoruri de Cei de Sus. Sufletul lui Roland a fost ridicat de trimisul lui Dumnezeu, al lui Toma Alimoș a urcat singur, ca un adevărat inițiat, fiind viteazul care și-a făcut datoria pe Pământ întru folosul semenilor săi. După datinile străbune, spiritele lor vor mai dăinui printre oameni, pentru că viața le-a fost dur curmată și într-un timp neașteptat, când încă vârsta tinereții lor le încumeta fericirea să trăiască. Ei au murit lăsând în rătăcire energiile care li s-au rupt de corp într-un mod cu totul diferit de moartea firească.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA CONFLICTELOR ARMATE ÎN TEXTELE POETICE ALE CÂNTECELOR DE GESTA ȘI BALADELOR EROICE ROMÂNEȘTI

Motto: Fericirea omului nu stă în libertate, ci în acceptarea datoriei. (A. de St. Exupery)

Să nu-i învățăm să întindă și obrazul pe oamenii care, de două mii de ani, nu au primit decât palme. (Andre Malraux)

3.1. Definirea conceptului de conflict armat în sensul acțiunii cântecelor de gesta

Am putea aborda un studiu cu o temă atât de pretențioasă ca cea a capitolului nostru, cutezând a analiza cântecele de gesta fără cercetarea eposului eroic?

Atâta timp cât deținem informații, pe care un număr de martori le confirmă ca adevărate, putem spune că există un adevăr istoric. Totuși, interpretarea evenimentelor ar putea produce o secționare a sursei informative în subiectivă sau obiectivă. Dar ce am putea spune că înseamnă informație obiectivă atâta timp cât expunerea este făcută de om sub marele imperiu al imaginarului. Un eveniment pe care îl considerăm adevărat se prezintă cu totul altfel dacă este exprimat de un număr diferit de oameni. Adevărul trebuie căutat, disecat și prezentat sub forma unui numitor comun al acelora care au participat la eveniment. Exegeții delimitează frontiere de cercetare, expun teorii (obiective sau subiective), care sunt mai mult sau mai puțin acceptate, ipoteze în coloana infinită a Universului, care se reiau după zeci și zeci de ani, devenind accepțiuni ca rezultat al unei oboseli a bunului simț.

Cântecele de gesta au fost studiate și filtrate prin nobila materie cenușie a iluștrilor cercetători în domeniu ai lumii întregi, care au mai lăsat încă vaste câmpuri energetice ce mai pot fi explorate. Spuneam, cu o altă ocazie, în cadrul altor capitole dedicate exegezei acestor poeme medievale franceze și române, că respectivele scrieri însumează teme abordabile studiului de antropologie socială și culturală a lumii, și totuși, această perioadă a Evului Mediu încă mai pune sub semnul întrebării încrederea, devotamentul, vasalitatea.

Am putea defini, reieșind din subiectul acestor creații literare populare conceptul de conflict, creând pe fundamentul acestui studiu o știință care să aibă la bază o stare de spirit nervoasă a omului, rezultată din neîncredere. Cercetând comportamentul personajelor poemelor franceze și analizând conflictul ca stare de criză, s-a obținut efectul. Însă, criza este privită în aceste creații literare nu numai ca disfuncție, ci și ca oportunitate. Potrivit definiției academice, conflictul armat este o luptă de durată între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice, politice sau religioase. Observăm că un conflict armat poate fi determinat de două noțiuni: material (M), legat de partea economică (e), de frontiere (f) și ideal (I), referitor la ideologie, concepte politice (p) și religioase (r):

Este armat deoarece participă armata cu tot arsenalul ei cu intenția de a învinge, prin orice mijloace, inamicul. Prin evoluția sa, conflictul (C) nu trebuie privit ca ceva deosebit de grav, de care ar trebui să ne ferim, ci ca pe o manifestare normală, proprie esenței acesteia și a condiționării reciproce de fapte sociale, generate de diversitatea oamenilor și de unicitatea fiecărui erou. Încercăm să fim de acord că fiecare dintre personajele cântecelor de gesta au ceva unic în felul lor de a fi. Nu într-atât de unic încât să nu le putem asemăna altor personaje create în alte poeme ale Evului Mediu. În Chansons de geste conflictul este o realitate care reprezintă, de fapt, o oportunitate, dar și o șansă de a înlătura unele disfuncții, pentru a face ca lucrurile să meargă bine. Ca urmare, nu toate conflictele trebuie privite ca disfuncționale. Printre acestea sunt conflicte care înfăptuiesc un important rol stimulator, concurențial, dinamizator al gândirii și acțiunii, având în acest caz un caracter funcțional. Punctul, care a hotărât încă din primele versuri ale poemului tragismul luptei, a fost propunerea eroului ca tatăl său vitreg să plece cu solie la regele Saragossei. Din momentul acela am putut înțelege pierderea cavalerului franc, pregătirea trecerii lui într-o altă lume. Nici nu ar fi putut fi altfel atâta timp cât se dorea ca personajul Ganelon să se întoarcă teafăr din misiunea care i se încredințase. Era oare Roland inițiat să pășească în noul sistem existențial?

Părăsit de tată încă de la naștere, crescut în sărăcie, după cum stau mărturie poemele în care este descrisă copilăria și tinerețea lui, cu mare dragoste de către mama sa, Roland trăise prima parte a timpului inițierii. Până la momentul cunoașterii, de către suveranul franc, a existenței unui descendent al surorii sale, copilul, din tânărul cavaler de acum, parcursese o primă etapă din ceea ce destinul îi hărăzise. Același drum ca al profetului Eremia sau ca al sfântului Pavel, însă misiunea lui se cunoștea că va fi jertfa.

Să nu uităm că această luptă a fost programată atât pe criterii politice, etnice dar, mai ales, religioase. Biserica papală și marele Carol nu puteau accepta ca o parte din pământurile Europei creștine să se afle sub stăpânirea unui neam păgân, care nu îmbrățișa religia lor. La propunerea lui Roland, Ganelon nu are curajul să se împotrivească hotărârii venite în mare grabă, din partea suveranului: De-mi poruncește Carol, eu plec fără s-amân. De aici, rezultă și autoritatea de care se bucura suveranul în conștiința supușilor săi.

Cunoaștem din istoria civilizației lumii că autocrația a generat frecvent conflicte. Ar putea exista o întrebare: de ce Carol nu s-a împotrivit plecării lui Ganelon, cumnatul său, cu solie la regele maur, așa cum se opusese, categoric și argumentat, plecărilor ducelui Neimes, contelui Roland sau prelatului Turpin de Reins? Să înțelegem prin gestul său că acel senior al curții imperiale, nu era agreat de nepotul său, Roland, și, bineînțeles, nici de rege?

Atitudinea lipsită de diplomație a personajului Ganelon a scos în evidență etapele pe care le-a avut de parcurs conflictul, în evolucia lui, și anume: a apărut întâi de toate, dezacordul (D): Tu nu îmi ești supus, iar eu nu ți-s stăpân, urmând apoi, confruntarea (Cn): O fac, dar să mă-ntorc de-ajută Dumnezeu, / Durere-atât de mare din mine-ți va veni, / Că-ntreaga ta viață de ea-ți vei aminti, după aceea escaladarea conflictului (E): Mă duc la Saragossa, Marsilie m-așteaptă, tensiunea interioară răbufnește cu ceea ce de fapt cunoștea că i se putea întâmpla, dând loc de-escaladării (Ds): Știu că la Saragossa să merg îmi este dat. / Om ce-a plecat acolo, -napoi n-a mai venit și rezolvarea (R), ca o resemnare a destinului prin căutarea indiciilor salvării: Dar teamă mi-e c-oi face o nebunească faptă / `Nainte ca să-mi treacă furia asta hâdă.

Tot din acest discurs al lui Ganelon distingem o stare nemărginită a fricii de moarte, de care nu mai avea cum să dea înapoi. Din momentul acela începe să-și gândească planul său de salvare, care va duce atât la distrugerea armatei franceze, din care nu avea cum să scape nici fiul său vitreg. Conștientiza că în fața păgânului cuvântul său trebuia drămuit în favoarea vieții lui: Or, Ganelon la toate avu timp să gândească. / Cu multă socoteală începe să vorbească / Ca unul care știe prea bine ce-are-a face; / El regelui (Marsile) îi zice: Te ți-e Domnu-n pace, / Stăpânul ce se cade a fi de toți slujit.

Amenințările lui Ganelon, aduse contelui Roland, sunt atât de directe încât ura pornește cu înverșunare. Sunt stări ce emană tot cumulul de energii adunate într-un timp împotriva tuturor atențiilor pe care regele le acordă tânărului cavaler. Observăm că prin fiecare personaj al poemelor trece fluidul incandescent al autorului, sunt încercări ale unei vieți trăite ca și cum ar fi fost cunoscute îndeaproape, iar personajului i se impun tensiunile interioare ale creatorului popular. Prin ele, deducem deschiderea, în realitate, a caracterului trubadurului. Numărul mare de autori necunoscuți și-au pus vizibil amprenta pe fiecare personaj în parte, însă cel care a dat forma finală manuscrisului O de la Oxford a trecut prin propriu-i stil întreaga creație, însumând 4002 de versuri. Dacă discutăm de poemul Cântecul lui Roland vom constata talentul, dorința de hiperbolizare a faptelor eroului într-o voință artistică a omului creator medieval, care a uimit exegeții de modul cum a fost concepută această lucrare. Se poate crede că însuși autorul anonim să fi trecut printr-o astfel de încercare a vieții.

Conflictul armat este rezultatul neînțelegerilor dintre comandanți, în fapt oameni care au în mâna lor destinele supușilor, cu voia sau fără voia lor, cât și hotarele statului locuit de aceștia. Este numit, ales, impus ca să domnească bine sau rău. Carol cel Mare a avut tot ceea ce putea să aibă un om într-o viață care i-a fost dată să nu fie numai a lui, ci și a altor oameni, care îi erau supuși. A fost un suveran plin de orgolii, înclinat spre a face dreptate, în venele căruia curgea sângele german, iubitor al poporului imperiului pe care îl stăpânea: în tot răstimpul existenței sale, s-a purtat față de toți, atât în viața sa particulară, cât și în cea publică, cu atâta afecțiune și cordialitate încât nimeni nu i-a adus niciodată nici cel mai mărunt reproș pentru vreo cruzime nedreaptă, ne spune Eginhard, biograful său. Iubitor de cultură și absorbit de lumea ascunsă a astrelor, Carol îndrăgea solomonia, inspirându-se din una dintre cele mai prețioase cărți de magie a timpului, intitulată Enchiridion, pe care o primise în dar de la papa Leon al III-lea. Avea interes pentru astrologie, pentru limbile străine, vorbind cursiv latina literară, dar și pe cea populară, folosită de francii din Neustria; cunoștea aproape toate dialectele germanice: frizona, saxona, bavareza, teutona, francica renană, care îi era limba maternă, dar și franceza, slava, cunoștea ceva din limba greacă, necesară în relațiile cu Bizanțul, însă nu îndrăznea să o întrebuințeze în dialogul cu oficialii de la Constantinopole.

Despre marele suveran, istoricul Emil Ludwig scria: Carol cel Mare avea o statură puternică, privirea sclipitoare și vesel, o voce clară și nu prea tare, cu mlădieri plăcute. Toate cronicile amintesc că era foarte omenos, cu tot aerul său de autocrat.

În poem se spune că armata lui Carol cel Mare, aflată de șapte ani pe drumuri de lupte, aștepta momentul hotărâtor atacării Saragossei. Cu toții știau ce bogății ascunde cetatea stăpânită de mauri, pe care războinicii și le doreau cu toată înverșunarea.

Popasul făcut înainte de a se lua decizia atacării orașului stăpânit de Marsile, îi va duce pe luptătorii suveranului franc cu gândul și mai aproape de casă, deșteptându-le tot mai puternic dorința de ase reîntoarce după mulți ani de pribegie să-și revadă locurile natale, dar mai ales pe cei dragi lăsați în dulcea Franță. Este un moment pe care autorul popular îl surprinde, descriindu-l astfel: De feude și-onoruri atunci își amintesc, / De nobile soții și tinere fecioare. / Nu-i unul să nu plângă de multa-nduioșare. Aceeași dorință o nutrește și Carol, dar sufletul său este mâhnit că nu se poate întoarce acasă însoțit de bravul lui nepot pe care și l-ar fi dorit să-i fie aproape în momentele acelea: Ci Carol între ei e foarte îndurerat, / Căci pe Roland la chei în Spania l-a lăsat. / Nu poate să nu plângă milei să nu dea glas.

În sufletul marelui suveran încep frământările, realizând greșeala pe care o făcuse de a lăsa ariergarda sa din douăzeci de mii de oameni, condusă de cei doisprezece bravi seniori, să străbată strâmtorile periculoase ale Pirineilor. Noaptea care s-a lăsat deschide porțile cugetului, ale înțelegerilor și ale viziunii: Puternicu-mpărat al Franței s-a culcat, ne anunță solemn poetul, după o zi tulburătoare, ca toți oamenii obișnuiți, caută odihna nopții: Visează că se află la-a Cizei trecătoare, / În pumn el ține lancea de frasin, lucitoare; grija netulburării autorității sale este marcată de lance, pe care nici în somn nu o lasă din mână, totdeauna gata să-i pedepsească pe cei ce se încumetau să-i dezonoreze suveranitatea. Această formă de ascultare și, de ce să nu spunem, de teama de împotrivire a vasalilor o întâlnim în tot eposul european. Visul este cel care luminează drumul spre glorie, spre adevăr, e liniștea aparentă a sufletului celui care guvernează, care nu poate dormi cu gândul că unii îi sunt oponenți și că îl vor să piară. În vis, Carol îl vede pe cumnatul său care …vine și i-o smucește (lancea). / Cu-atâta vrăjmășie prin aer o-nvârtește, / Că așchii către cer din lemnu-i au zburat. Neputința lui Carol, de a se opune smulgerii lancei din mână, este însuși rezultatul luptei de la Roncevaux; așchiile din lemnul lancei pot sugera sufletele oștenilor și comandanților lui, rămași să dea piept cu dușmanii mauri, care se înalță spre cer, aureolați de marele sacrificiu pentru numele regelui lor și a credinței în Mântuitor. Și pentru a se Îndeplini ceea ce era scris, truverul continuă cu versul: Nu se trezește, doarme, puternicu-mprat, este tocmai jocul satanic, acel joc pe care Hristos l-a cunoscut prin Iuda. Ganelon își dispută rolul, vânzându-și suveranul și fiul vitreg pentru bani, elementul desăvârșirii actului de trădare, o rezolvare a conflictului mocnit în timp. Însă banii nu sunt decât schimbul actului trădării premeditate, întocmai ca cel al lui Iuda, realitatea fiind neputința. Lipsa puterii de a învinge necunoscutul prin știință, înțelepciune, pe care îl urmărim ca fapt normal, omenesc, în cazul amândurora (Ganelon și Iuda) îi va împinge la trădare datorită neputinței lor de a exista prin cunoaștere. Paginile cu versurile în care se relatează scena trădării lui Ganelon sunt o copie fidelă a istorisirii biblice, sacrul dublet Iisus Iuda, care s-ar fi putut să inspire creatorul popular al acestui poem. Înaintăm și ipoteza că poemul ar putea să fi fost cules și stilizat în cancelariile vreunei mănăstiri din Franța Evului Mediu Timpuriu.

Dezacordul debutează prin simple neînțelegeri, accentuând diferențierea personajelor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi. Vom observa că personajul Ganelon nu este singurul purtător al acestor intenții de trădare. În drumul pe care îl face către curtea regală a lui Marsile, Ganelon este îndemnat de mesagerul maur, Blancandrin, să se răzbune atât pe fiul său vitreg, Roland, cât și pe regele Carol cel Mare. Îl instigă și îi cere să-l trădeze, declanșând în interiorul sufletesc al lui Ganelon ura puternică împotriva nepotului regelui: La toți ni-e piază rea; / El vrea să cucerească pământuri și popoare, / Cu lumea asta toată el stă să se măsoare. Blancandrin este cel care îi garantează lui Ganelon protecția în fața lui Marsile, numai dacă își va trăda suveranul. După toate aceste scene, autorul precum unui regizorul pune în mișcare personajele, urmărindu-le atent frământările, interioare și exterioare, dictându-le fiecare gest, fiecare cuvânt rostit, întocmai unei voci a destinului. Ganelon este unealta trădării, pe care o numim Iuda. Blancandrin, preia rolul marilor preoți, Ana și Caiafa. Moartea eroului survine neputinței acestor oameni de a înțelege menirea, ca fapt obligatoriu al existenței noastre pe pământ. Roland va muri ca și Iisus pe munte. Muntele sugerând apropierea de Cel de Sus, momentul ridicării iminente, prin moarte, a celui ales. De ce Roland și nu Olivier? Amândoi tineri, viteji, vasali credincioși cu frica deusiană. Roland, nelumit, este singurul dintre cei căzuți pe câmpul de luptă căruia forța divină îi va trimite mesagerii săi să-l ridice la ceruri. În comparație cu Olivier, tânărul cavaler nu cunoscuse huzurul, ca prietenul său. El crescuse și se educase într-o lume modest, lipsită de bogății, cunoscând multe neajunsuri. Dorința lui Dumnezeu a fost ca să se nască în sărăcie și să cunoască vicisitudinile vieții. Trebuia să înceapă drumul inițierii, pentru ca apoi să înțeleagă de ce luptă pentru semenii săi și să rămână veșnic în conștiința oamenilor ca mare viteaz. Mama sa străbătuse drumurile chinurilor ca și Fecioara Maria, iar Roland trebuia să devină unul dintre discipolii lui Iisus. În capitolul Roland, modelul cavalerului medieval detaliem conceptul de model ca ceea ce a însemnat pentru literatura populară medievală europeană, definindu-l prin faptele și figura legendarului cavaler medieval, Roland.

În cântecele de gesta se relevă atât posibilitatea unor pseudoneînțelegeri și false conflicte, cât și a unor divergențe minore care, nesesizate, au degenerat în conflicte majore.

În cântecul lui Aiol, de exemplu, un alt poem al cântecelor de gesta, se povestesc aventurile unui tânăr cavaler, care dorește să recâștige moșia tatălui său, pierdută în urma unor intrigi. Această pierdere a fost datorată uneltirilor trădătorului Makaire de Lausanne. Poemul, ca toate cele cuprinse în ciclurile cântecelor de gesta, este un studiu de antropologie socială, al neînțelegerilor de familie, pentru că Aiol este nepotul regelui Ludovic. Toate acele neînțelegeri de familie au creat până la urmă conflicte, ce au culminat cu îndepărtarea de la curtea regală a întregii familii a surorii sale. Sunt stări de fapt normale, dar care la poziția socială a personajelor din poeme, au descătușat drame, având ca regizor principal truverul.

În Le Charroi de Nîmes (Cărăușia de la Nîmes) apare un alt conflict. Personajul principal, în jurul căruia se desfășoară acțiunea, este Guillaume, cel cu nas coroiat, specific bărbaților germanici. Nemulțumit de împărțirea feudelor, de către același Ludovic, fiu al lui Carol cel Mare, ca drept răsplată bravilor lui vasali, bătrânul cavaler îi amintește toate serviciile aduse suveranului, onestitatea lui fără de margini și cere cu îndrăzneală să i se dea feudă întreg regatul Spaniei, cu Orange și Nîmes. În vreme aceea orașul Nîmes se afla sub ocupația sarazinilor. Pentru a-i putea fi oferit ca feudă viteazul nobil Guillaume trebuia să-l cucerească prin luptă. Surprinzător este modul cum acesta își introduce armata între zidurile cetății stăpânite de mauri. Pentru a prezenta această scenă pe care poetul popular o descrie în în versuri, în poemul francez, vom cita fragmentul din basmul oriental al ciclului 1001 de nopți: – Sunt neguțător. Catârii mei au cărat toată ziua treizeci și șase de chiupuri pline cu ulei pe care le voi vinde mâine la târg. Animalele sunt istovite, ca și mine. N-ați putea să ne dați găzduire pentru o noapte? Ali Baba băgă catârii în grajd, iar stăpânului lor îi oferi o minunată cină și un pat bun într-una din încăperile casei. Doar Morgiana simțea că nu poate avea încredere în așa-zisul neguțător. Și nu greșea. …Dar nu de ulei era vorba. În chiupuri se aflau ascunși cei treizeci și șase de hoți, nerăbdători să țâșnească și să ucidă pe toat lumea din casă. Pe motiv că trebuie să aibă grijă de marfa sa, căpetenia ieși pentru câteva clipe în curte: – Stați liniștiți, le șopti el hoților, veți ataca atunci când vă voi da eu de știre. Sugerăm ipoteza că scena detaliată din poem este o inspirație din basmul oriental, lucrări literare de altfel cunoscute de jongleri, ca voiajori cunoscători de carte, și transmise apoi atât în ținuturile imperiului, cât și în hotarele ocupate de mauri, pe unde aceștia aveau acces. Nu mai este cazul să ne întrebăm dacă truverul s-a inspirat, în alegerea tactici de ocupare și atac a unui teritoriu, când se observă clar că scena invadării cetății, de către războinicii lui Guillaume, este preluată din acest basm oriental. Să ne mai îndoim de faptul că acești culegători de texte, vecini câteva sute de ani cu maurii, care ocupaseră o parte din Spania, prosperând pe toate planurile, inclusiv cel cultural, să nu fi cunoscut basmele populare ale acestora și să nu se fi inspirat și din subiectele lor? Să nu uitm că acești mânuitori ai cuvântului rimat dețineau cunoștințe din literaturile timpului, memoria lor permițând reținerea, de exemplu, dacă ne referim la Cântecul lui Roland, a 4002 versuri, dar apoi subiectul unui basm.

În poemul Gormont și Isembart conflictul este ideologic. Renunțarea voită, fără un motiv anume la creștinism, în favoarea unei dorințe maladive, pune la mari încercări truverul. Astfel de situații se doreau să fie exemple de condamnat în perioada de început a dezvoltării societății medievale, de aceea biserica era cea care întreținea și îndemna poeții populari să facă cunoscute prin târguri și curți senioriale abjurarea ca una dintre cele mai odioase crime aduse lui Iisus, pe care o considerau o a doua condamnare a Mântuitorului. Isembart este un tânăr cavaler francez, care are o singură dorință: cucerirea Franței de către păgânul Gormont. Duplicitatea acestuia era un fapt ascuns, prin nesupunerea față de regele Ludovic în realitate și subsidiară față de Gormont, pe care dorește să-l folosească pentru cucerirea tronului Franței. Nici nu s-ar putea sugera o altă idee decât aceea că prin detronarea suveranului său, Gormont își va îndepărta unealta folosită, devenită inutilă, după cucerirea coroanei regatului francez. Isembart este un inadaptat noii evoluții a propriului regat, el dorea să supună supună Franța și să devină supus mahomedan. Se poate trage concluzia, din subiectul acestui poem, că religia creștină încă nu era destul de stabilă și înțeleasă de către mulți supuși ai bisericii papale, locuitori ai occidentului european, din moment ce un locuitor creștin al Europei respingea creștinismul în favoarea unei alte religii, cea mahomedană.

Confruntarea este o altă trăsătură a conflictului, care amplifică deosebirile dintre indivizi și grupuri prin acțiunea fiecărei părți, prin poziția susținută, potențând inexactitățile de gândire și comportament ale celorlalți. În acest context, insistența devine exagerată, expresia emoțională, dominând categoric asupra argumentelor logice. De menționat este faptul că valoarea mesajului se diminuează impresionant, creându-se stări dificile, frustrări, atmosferă tensionată. Toate aceste manifestări le vom întâlni în poemele medievale franceze. Odată declanșat, conflictul izvorăște ura, tensiunile nervoase provoacă, de multe ori, căderea personajelor în deriziune, prin comportament. A scrie istorie înseamnă a face ideologie într-o formă particulară, afirma cu multă seriozitate Gilbert Dagron, istoric citat de Benedetto Croce în lucrarea sa Théorie et Histoire de l'historiographie, publicată la , în anul 1968, când mari evenimente europene panicaseră lumea occidentală, doritoare de liniște. În studiul său istoricul relevă conexiunea dintre determinarea social-politică a autorului și opera concepută, atunci când avansează celebra afirmație potrivit căreia orice istorie este una contemporană. Scrierea istoriei poate fi rânduită în slujba propagandei politice sau religioase, obiect care poate fi remarcat nu doar în epocile moderne, ci și în răstimpuri mai vechi. Eroii legendari ai poemelor medievale (Roland, Cidul, Siegfried etc.) au marcat istoria umană ca deschizători ai unor epoci în care realul putea fi corelat cu irealul, dând artei imaginative frumusețe auditivă și scripturală. Faptele lor, demne consemnări ale nemuririi, au creat modele de cavaleri, viteji supuși și onești ai suveranilor lor. Toți s-au confruntat cu trădarea, egoismul, lașitatea. Un posibil punct de plecare constituindu-l definiția oferită de Cornelius Castoriadis, care vede imaginarul ca o creație neîncetată și esențial nedeterminată, socială, istorică și psihică de figuri, forme, imagini, de la care pornind se poate în fine vorbi despre ceva. Acceptând această înțelegere a imaginarului ca pe un întreg simbolistic, care să poată depăși și reda experiența concretă, am putea semnala începutul unui domeniu larg de cuprindere a celor mai diferite efecte culturale, între care să se poată regăsi ideologii, reprezentări sociale, imagini și semnificații. Roland, Guillaume, Isembart, Aiol etc. nu sunt decât efecte culturale pentru că ei sunt emanații ale voinței creatorilor populari de a fi. Ceea ce nu se poate realiza în realitate, datorită neputinței noastre, se înfăptuiește într-un mediu înspăimântat al imaginarului. În cântecele de gesta s-au creat conflicte, pentru că neînțelegerile erau pe gustul auditorilor, efecte artistice din viața de zi cu zi ale creatorilor. Conflictul era o manifestare firească a cavalerului medieval, pornită din orgoliu.

Poemele medievale franceze, ca toate creațiile literare populare europene, care își au izvorul din legende, sunt trăiri normale ale ființei omenești, pe care Aristotel le-ar fi definit mimesis. Eposul apare ca un rezultat al acestor tensiuni care trebuiau să facă eroul să învingă prin orice mijloace răul. Răul uman, real, răul inuman, generator de spasme și înfruntări fabuloase. Eposul ar putea fi o metamorfoză a materializării în poem a faptelor, o îmbinare speculativă a imaginarului, o putere ascunsă a maestrului creator de a metaforiza adevărul, creând capodopere analizabile. Eposul este tabla de materii a exegetului, care cercetează tot ceea ce este înmănunchiat în nemurire. Tot ce a fost dat morții nu a trăit prin artă.

Într-un conflict armat, în rândul combatanților, de-o parte și de cealaltă a taberelor, apare la un moment dat teama morții. O teamă pe care o întâlnim des în această perioadă medievală de grele încercări, în rândul tutror oamenilor, indiferent de condiția lor socială. Cel care conducea oastea în timpul atacului era singurul care putea ridica moralul oastei, învingând teama printr-o vitejie năvalnică: Nădejde am în voi, seniorii mei viteji. / Atâtea bătălii mie mi-ați câștigat, / Regate mi-ați cuprins și regi ați răsturnat! / Pentru acestea toate, eu vouă tuturor, / Și trupul și moșia, averi, vă sunt dator. Vom cita un alt îndemn, de astă dată rostit de unul dintre pairi, om de încredere și brav viteaz al marelui suveran: Loviți, francezi, în lege! De voi nu vă uitați! / A noastră-i lovitura, Domnul mărit să fie! / Strigă spre-mbărbătare: Munjoie – Bucurie!. Cuvântul munjoie, folosit de 5 ori în poemul Chansons de Roland poate fi luat ca un îndemn arhaic la luptă, o chemare din străvechime la sacrificiu, la bucurie când ucideau dușmanul, pentru marele suveran și pentru țara care le-a fost dată. Cruzimea răzbunării, după cum vom observa în toate poemele, conflictul fiind ca un moment culminant, va duce, din partea învingătorului, la supliciul colectiv: distrugerea oastei maure sau singular: uciderea lui Ganelon, dacă ne referim la poemul lui Roland. Toate acțiunile învingătorilor au ca demers eliberarea sufletelor celor sacrificați, trădați sau uciși prin mijloace neonorabile.

Escaladarea, ca manifestare a conflictului în cântecele de gesta, se caracterizează prin faptul că tensiunile și ostilitățile din grup sunt scăpate de sub control, reacțiile de autoapărare ale fiecărei părți stârnind agresiune maximă. Eroul poemelor medievale este categoric în hotărâri, excesiv, dorința de a învinge adversarul și-o împlinește punându-și în aplicare iscusința dobândită, prin toate mijloacele posibile de manifestare, până la cruzime, ca act aducător al morții. Dovadă a acestui pas conflictual este prezentarea conceptului de vitejie în mentalitatea omului medieval, cavalerul vasal, orgolios, mânat de principii. Încălcarea acestor principii, de către cei cu care intră în contact și pe care îi numește atacatori, indiferent că sunt creștini sau musulmani, sunt reduși, dacă mijloacele îl avantajează, la tăcere. Din descrierile autorilor observăm că eroii rareori răspundeau atacurilor verbale. Cântăreau cu privirea și se concentrau asupra atacului ce urma să aibă loc, fie că era lupta corp la corp, fie că era luptă în câmp deschis, materializând în fapte distrugătoare, trecând foarte repede la pedepsirea cruntă a atacatorului. Astfel de dialoguri pornite din acumularea unor energii negative, vremelnice, le vom observa în Chanson de Roland, între eroul poemului și tatăl său vitreg, Ganelon. Nu Roland este cel care decide soarta lui Ganelon, ci Carol. Suveranul gândește și cântărește în timpul de odihnă cuvintele cumnatului său, adresate tânărului conte, la propunerea acestuia ca mesager la curtea lui Marsile, și ajunge la convingerea că lupta pairilor cu maurii va fi pierdută. În acest moment se atinge punctul culminant.

De-escaladarea marchează etapa în care gruparea lui Ganelon (formată din numeroasa sa familie și seniorii care erau de partea lui) face eforturi reale pentru a ajunge la un acord în ceea ce privește rezultatele discuțiilor. Vom observa că acest proces acțional al conflictului se bazează pe concesii, care se doresc să urmeze pașii de rezolvare în favoarea lui Ganelon, demarându-se astfel un proces spre înțelegere. Acest fenomen consensual urmărit în textul poemelor de gesta acționează la un moment dat conflictul spre un punct terminus al cărui rezultat va fi răzbunarea, și este elocventă în Cântecul lui Roland, dar și în balada Toma Alimoș, când doleanța rămânea fără putință de rezolvare. Studiindu-l ca pe un concept, procesul acțional pe care l-am inițiat în rândurile de mai sus, este mult utilizat, în mod special, în analiza funcțională, desemnând totalitatea condițiilor fizice, umane și sociale în care personajele poemelor își construiesc soluțiile la problemele lor. Putem spune că acest concept pune în mișcare posibilități umane-individuale de acțiune, printre care capacitățile fizice, forma de rezolvare a multor conflicte ale acelui timp, evidențiate de multe ori în creațiile medievale: Contele Margaris e-un cavaler viteaz, / Frumos, puternic, sprinten, aprig ca un talaz. De asemenea, stările psihice și cognitive sunt folosite ca un mod de evaluare mecanic al autorului popular, care nu ar fi putut lipsi din actele decizionale ale personajelor cântecelor de gesta. Circumstanțele sunt profund analizate, întâi de personajul intrat în conflict, aprinse în interiorul sîu, urmate de imaginea decurgerii rzbunării. În Cântecul lui Roland vom urmări scena întâlnirii dintre Ganelon și Marsile, sfaturile pe care contele franc le dă regelui sarazin pentru înșelarea aparentă a lui Carol cel Mare, privitoare la dorința acestuia ca maurii se se creștineze de bună voie și să devină vasali ai regelui: Făgăduiește daruri lui Carol, împăratul, / Să nu fie francez să nu se minuneze; / Dă-i douăzeci de-ostateci ca să se-ncredințeze. / În dulcea Franță Carol atunci s-a înturna. Faptul că nobilul Ganelon era cumnatul suveranului, îi dă posibilitatea lui Marsile să cunoască îndeaproape slăbiciunile suveranului franc, în vederea distrugerii ariergardei de la Roncevaux. De asemenea, lui Ganelon îi va ușura punerea în aplicare a planului prin care dorea, cu orice preț, să se răzbune pe Roland și pe apropiații acestuia. Totodată, voia să demonstreze regelui că nepotul său nu era pe atât de viteaz și de bun strateg pe câtă încredere i se acorda. Studiindu-le îndeaproape, observăm că aceste poeme constituie un adevărat manual de antropologie conflictuală, în care se emit posibile rezolvări ale problemelor familiale și chiar interetnice. În cuprinsul lor putem surprinde și studia caracterele, modul de gândire al omului din acea perioadă de timp a istoriei civilizației noastre. Vom urmări, în continuarea acestui pas de conflict, posibilitățile social-colective de acțiune, observând cum cei atrași în planul de elaborare a demersului conflictual devin executanți ai personajului ostil, așa cum sunt cei care acceptă acțiunile de trădare ale lui Ganelon sau Isembart. Pentru că discutăm de conflictul armat, personajele în cauză au devenit exponenți ai răului, cu o capacitate uimitoare de mobilizare a resurselor colective și, de asemenea, cu un plan de coordonare a grupurilor, bine pus la punct. Pentru ce va avea să urmeze personajele nu gândesc întotdeauna profund, datorită grabei cu care doresc să-și pună în aplicare planul, nesocotind fenomenul deconspirări lor, cât și a urmărilor acestora referitoare la situația persoanei lor. Aceste personaje sunt elemente trăitoare de fapte negative numai atâta timp când se simt nedreptățiți, care vor face tot ce le va sta în putință să reușească. Prin lecturarea cântecelor de gesta am descoperit că aceste personaje ostile se foloseau de instrumentele materiale și social-instituționale de acțiune, cu tentă combatantă, precum: tehnologie (armele din dotare ale timpului său), instituții sociale (implicarea diferitelor grupuri cu putere de decizie, apropiate suveranului), tradiții la care se atașau cunoștințele relevante la respectiva acțiune, pe care trubadurul le evidențiază cu mult interes și cu o gradație prin care solicită atenția sporită a auditorului.

Creațiile literare populare de vitejie și-au conceput, în cea mai mare măsură, elemente funcționale proprii structurii lor social-umane, în cadrul unui proces acțional, determinat în mod obiectiv, reprezentând universul real al existenței umane. Alternativele între care decidentul are de ales sunt potențial incluse în acest concept, care poate deveni actual, un Ganelon sau un Isembart ai timpurilor noastre, într-o situație contemporană.

Rezolvarea, un alt fenomen al conflictului armat, survine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenții de tip instituțional. În cântecele de gesta, instituția fundamentală este regele însuși (Regnum Francorum), suveranul despre care istoricul belgian François-Louis Ganshof (1895-1980) spunea că reprezintă puterea supremă; toți locuitorii erau pe deplin supuși autorității sale, fără deosebire de rang sau naționalitate, având drept de viață și de moarte asupra tuturor. Rezolvarea este un fapt ultim al conflictului, acțiune ce supune eliberarea unor fenomene specifice în negocieri și realizări, a unor compromisuri, stimulări de posibilități de comunicare deschisă între cei implicați în acest act, care fac posibilă captarea bunăvoinței părților adverse. Urmărim această stare de fapt în ciclul Geste de Garin de Montglane, amintind poemul Cărăușia de la Nîmes și rezolvarea revoltei baronului d`Orange. Cererea viteazului său cavaler este acceptată până la urmă de către regele Ludovic, pentru devotamentul dovedit față de coroană, de către unchiul său, Guillaume, vasal credincios atât împăratului Carol, cât și actualului rege, sub ascultarea căruia rămăsese, în urma împărțirii regatului, după moartea tatălui său.

Principalele tipuri de conflict: dezacordul, incidentul, neînțelegerea, tensiunea, criza sunt fenomene frecvente care se regăsesc în conținutul lucrărilor populare epice de vitejie. Și dacă am vorbi de dezacord, în contextul poemelor franceze și cântecelor de vitejie românești, conceptual acesta ar putea fi definit drept sentiment intuitiv ce semnalează că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate spune ce anume. Este momentul în care trebuie să se acorde o atenție pentru că neluarea în serios poate duce la apariția incidentului. Regele Carol nu este receptiv la toată atitudinea pe care o are Ganelon față de propunerea lui Roland de a părăsi regatul și a se îndrepta, ca trimis al suveranului, la curtea lui Marsile. În poem, se pot observa câteva dintre viciile de fond ale regelui, față de unele evenimente, în ceea ce privește problemele personale ale vasalilor săi. Este nepăsător la rugămintea cumnatului său de a fi înlocuit cu un alt supus. Aici, am putea crede că suveranul ori se dorea neclintit în deciziile sale, ca semn al autorității față de seniori ori, poate, chiar era dorința de demult a lui Carol de a găsi prilejul să scape de Ganelon, trimițându-l la curtea lui Marsile. O altă ipoteză, față de misiunea încredințată lui Ganelon de a pleca spre Saragossa, ar fi aceea că regele dorea să îl îndepărteze pe cumnatul său de Roland, pentru faptul că îi purta dușmănie fiului său vitreg, dar, mai mult față de afinitatea pe care suveranul franc o avea față de nepotul său, despre care se spunea că îi este fiu. Este adevărat că regele cunoștea foarte bine modul cum pedepsea regele Marsile solii imperiali, dacă vorbele acestuia nu îi erau pe plac, iar Carol se așteptat ca tocmai Ganelon să cadă sub furia securii sarazinilor. Dacă ar fi bănuit că trimisul său, care îi era și cumnat, îl va trăda, cu siguranță tactica lui Carol ar fi fost alta și, anume, lupta.

3.2. Conflictul care a generat în textele cântecelor de gesta și în ciclul Novăceștilor lupta dintre cele două concepte religioase

Motto: La același șir de patimi deopotrivă suntem robi / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! (Mihai Eminescu, Scrisoarea I).

Creșterea influenței papale, prin recunoașterea bisericii catolice ca suverană peste imperiul carolingian, va impune religia creștină pe tot teritoriul imperiului franc. Multe dintre popoarele locuitoare ale continentului, care a fost să cadă sub autoritatea francă, au fost obligate să treacă la noua religie, care se dorea unică peste întreaga lume a Pământului. Dorința Papei s-a oprit când zidul de granit al religiei lumii arabe s-a extins, pătrunzând până în Europa, prin peninsula hispanică. Diferențele de concepte, modul de gândire, privind organizarea vieții, obiceiurile și tradițiile maurilor au ascuțit conflictele care au dus până la urmă la înarmare și lupte sângeroase ce au durat până la părăsirea acestor ținuturi de către musulmani, în secolul al XVI-lea.

Pentru a elabora un studiu cu titlul Reflectarea conflictelor armate în textele poetice ale cântecelor de gesta a necesitat o căutare în mărturiile istorice și în creațiile literare ale vremii. Un an dacă s-ar omite în cercetări, față de momentul celor întâmplate, fără a-l lua în calcul, deja cercetătorul ar creea un subiectivism, pentru că martorii văd în cu totul altfel importanța acelui eveniment. În poemul La chanson de Roland, ca cel mai important și mai studiat dintre lucrările ciclului gestelor franceze, ni se prezintă un conflict armat. Acest conflict a generat punerea în mișcare a unor tensiuni, precum cea în dubletul Ganelon – Roland, unde mânia primului declanșează acțiunea propriu-zisă, interioară și exterioară, conflictul dintre Carol rege și mare împărat și Marsile rege al Saragossei, închinător al unei religii față de care creștinii nu înțelegeau să o tolereze pe continentul european. Istoria evenimentelor nu a fost și nici nu a putut să fie o pură descriere, iar postulatul unei istorii, care prezintă momentele, este o ficțiune, deoarece istoricul nu exclude, ca și cronicarul, rolul său activ, ca subiect cunoscător al relației cognitive, pentru că și cunoașterea istorică cunoaște la rândul ei o asemenea relație. S-au subliniat toate acestea tocmai pentru a demonstra faptul că istoricul poate să fie, ca și literatul, subiectiv în prezentarea faptului istoric. El nu va putea evita niciodată introducerea factorului subiectiv în cunoaștere, care este totdeauna, într-un fel, ex definitione, parțial partinică, în sensul condiționării perspectivei cognitive a istoricului de către raporturile sociale și interesele proprii epocii și mediului în care istoricul trăiește. Au trecut peste o mie de ani de la evenimentele relatate în cântecele de gesta și exegeții vin de fiecare dată cu noi și noi interpretări.

Încă din primul vers al poemului La chanson de Roland, despre care Ramón Menéndez Pidal scria: Nu este numai o poezie pentru toți, ci opera tuturor, suntem puși la îndoială din partea autorului, care nu ne lămurește pe deplin ceea ce este Carol, rege sau împărat. Confuzia truverului lasă loc echivocului evenimentelor, dar și personajelor care participă, prin voia poetului, la acțiune. Atribuirea titlului de împărat ne duce cu gândul că evenimentul a avut loc după anul 800, când Carol a fost încoronat de către papa Leon al III-lea împărat roman. Dând curs acestei constatări rezultă faptul că autorul nu este contemporan evenimentului. Figura lui Carol cel Mare era atât de vie în memoria oamenilor, chiar dacă timpul se scursese cu mult de la adevăratele întâmplări, încât faptele mărețe ale împăratului și ale seniorilor săi se prezentau ca aievea. Autorii nu făceau altceva decât să mute în timp figura lui Carol și a cavalerilor lui loiali, făurind cu faptele lor evenimente noi. Roland este un personaj-model creat de trubaduri. Dacă a existat în realitate, numai timpul istoric o știe, exegeții nu au putut demonstra existența cavalerului, prin documente istorice, însă nemuritoarea lui figură dăinuie în minunatele sculpturi ce străjuiesc catedralele, piețele unor importante orașe ale lumii. Ascultătorii acestor poeme (regi, seniori, prelați) cu putere decisivă în vremurile acelea au hotărât, pe bună dreptate, dintr-un mult patriotism, ca aceste personaje să devină nemuritoare atât prin literatură, cât și prin reprezentări picturale sau sculpturale.

Ar mai exista o ipoteză pe care am putea să o considerăm veridică în tot ceea ce au oferit credibil autorii poemelor și atunci, subiectivismul celor relatate ar fi evident. Ne întoarcem la primul vers, subliniind în prezentarea lui Carol pronumele posesiv al nostru, continuând cu apelativele rege și mare împărat. Dacă ținem cont de acest pronume posesiv observația noastră va întări afirmația autorului poemului, aceea că suveranul era de origine francă, și tocmai pentru aceea el spune al nostru, adică al francilor și mare împărat al Europei, cum de altfel a și fost numit de contemporani. Conceptul de națiune franceză se va conștientiza mult mai târziu în gândirea locuitorilor imperiului carolingian, ceea ce ne face încă o dată să credem că aceste poeme au fost finisate cu mult peste perioada de domnie a lui Carol cel Mare. Înainte de a fi împărat Carol a fost pentru franci rege, iar ei nu-i puteau neglija acest titlu sub care conducătorul lor purtase grele lupte pline de glorie. Rezultatul războaielor purtate a fost mărirea teritoriului Franc, aureolând numele vitejilor care și-au pierdut viața luptând, sub conducerea unui rege cu sânge german, care visa să stăpânească întregul continent european. În forma lor aceste poeme constituie un manual de antropologie socială și culturală a lumii feudale occidentale, a acelei lumi care nu a putut să depășească malul Tisei, lăsând într-o religie a ei o populație ce participase cu prisosință la formarea și dezvoltarea culturii și civilizației occidentale, valahii.

În cele nouă versuri cu care poemul La chanson de Roland se deschide în fața cititorului, ni se prezintă conflictul pentru care armata lui Carol cel Mare se îndreaptă spre Saragossa, ce stă sus pe un munte, cetate condus de un rege pe nume Marsile și care pe Domnul nu iubește. Faptul că acest rege, care avea o altă religie, față de religia creștină europeană, îndrăznise să ocupe un teritoriu care nu i se cuvenea, îl va face pe cel mai puternic om al timpului, regele Carol cel Mare, să pornească război împotriva sarazinilor.

Cel care în poem pornește conflictul armat este nobilul Ganelon. Un mesager nepotrivit care din momentul în care Roland, fiul său vitreg, rostește în fața regelui: Atunci să meargă al meu tată, se declanșează sentimentul de ură al lui Ganelon față de tânărul conte. De atunci se va țese planul de ucidere al lui Roland și de trădare, pentru un moment ale intereselor țării sale. Vom observa că o parte dintre cei prezenți vor fi de acord cu propunerea făcută de Roland, însă și mulți dintre bravii seniori vor vocifera și căuta să se opună numirii lui Ganelon. În realitate, din momentul acela, se pare că cei prezenți își dau seama că regele dorea să-și trimită cumnatul la moarte. Să nu fi înțeles Carol nimic din atitudinea supușilor lui! Din partea lui Roland nu se observă a considera o vină prin numirea tatălui său vitreg ca sol regal la curtea lui Marsile. Resemnat, până la urmă, el își primește osânda, aflând de trădare pe câmpul de luptă, ca și ciobănașul mioritic, care cunoștea intenția celor doi însoțitori. Roland este conștient că fapta sa e bună și, de aceea, nu va înțelege atitudinea lui Ganelon. Era o propunere demnă de un cavaler, sincer, cu dorință de afirmare. El a propus ca o favoare, ca un semn al aprecierilor calităților tatălui său vitreg, care îl pizmuia fără ocolișuri. Sentimentul de ură al lui Ganelon este deschis și vizibil din chiar răspunsul pe care acesta îl dă tânărului prinț, la auzul propunerii, în fața tuturor celor care se aflau prezenți la convocarea lui Carol. Singurii care nu dau valoare celor spuse de Ganelon sunt Roland și regele Carol cel Mare. Cuvintele sunt rostite atât ca un blestem cât și ca o mare amenințare asupra tânărului cavaler. Oare de ce și de când mistuia sufletul acestui bărbat de arme ura împotriva eroului poemului, căruia autorul nu-i impută niciun gest privitor la ceea ce ar putea însemna Ganelon pentru Roland. Apelativul nebune, ridică un mare semn de întrebare, ca rostire din partea unui mare senior, precum Ganelon, și scoate în evidență desconsiderarea pe care acesta o avea față de iscusința fiului său vitreg. Întrebarea ce-i cu tine? sugerează uimirea, starea de teamă a baronului speriat de propunerea celui pe care îl disprețuia, considerându-l și datorită vârstei, un neînsemnat, un lipsit de importanță în viața politică a imperiului. Roland era foarte tânăr și mult diferit de tatăl său vitreg, un neviciat precum Ganelon. El este voinicul pregătit al basmelor populare să devină eroul care, plecat de la casa părintească, pornește la un drum necunoscut, cu multe obstacole.

Aducerea tânărului la Palat a fost creanța destinului. El nu avea cum să-și dovedească loialitatea față de suveran și nici vitejia, însă încrederea în voinici sa și orgoliul vrstei, îl vor face să merite tilul nobiliar, cât și iubirea pe care o purta surorii lui Olivier.

Moartea sa a urmat unei greșeli de interpretare nevinovată, o intrigă matură și bine pusă la cale de tatăl său vitreg cu care cândva vorbise sub acoperișul aceleiași case. Venirea lui Roland, în anturajul lui Carol, acordarea unei atenții mult prea mari față de vârsta și faptele lui de vitejie, nu prea a fost binevenită în fața lui Ganelon și acoliților lui care, pare-se, urmăreau să fie ei cei care să se afle mai apropiați de rege.

Din conținutul poemului reiese că sora marelui suveran franc era căsătorit cu acest senior, cunoscut și apreciat la Palat, dacă însuși Carol încuviințase această legătură de înrudire. În vremea aceea astfel de legături erau atât de strânse ca și cele de sânge. O căsătorie onorabilă care va face cuvântul său să fie auzit cu mai multă autoritate în plenul adunărilor. Bănuim că toate aceste înțelegeri au fost până la impunerea tinereții legitime a lui Roland și a marii admirații acordată de către rege nepotului său. Iscusitul Carol, descoperindu-i trăsăturile de caracter, onorabile pentru a deveni un cavaler și un supus devotat, îl va apropia și mai mult de treburile țării, după cum altfel era și de așteptat, ca legătură de sânge, neglijând prezența lui Ganelon. Frustrat căuta momentul potrivit pentru a-l înlătura definitiv pe fiul său vitreg din anturajul regelui. Este o ipoteză, nu putem spune că acesta este adevărul cursului acestui conflict care a dus la dezastrul iminent al armatei regelui Carol, luptă care, istoricii o spun, nu ar fi fost cu maurii.

Ceea ce impresionează, începând cu a opta parte a poemului, de la versul 96, este modul în care ni se prezintă pregătirile unei întâlniri regale, maiestuoase, cu acea stare de spirit jovial din partea marelui împărat, care așteaptă defilarea vasalilor lui: seniori, comandanți și cavaleri. Momentul Saragossa era acum una dintre problemele principale ale imperiului căci regele, care-și întrecea contemporanii în înțelepciune și tărie de caracter, n-a dat nicicând înapoi în fața actelor pe care trebuia să și le asume, pe motiv că acestea ar fi fost anevoioase, nici nu s-a temut de cele pe care trebuia să le ducă la ndeplinire, pe motiv că ar fi fost primejdioase, ci știind să ndure și să poarte fiecare împrejurare după cum aceea o cerea, nu obișnuia nici să cedeze dinaintea adversităților, nici să se lase ademenit de împrejurările fericite. Expediția contra maurilor a pornit pentru a acorda sprijinul cerut de emirul din Saragossa, contra emirului Abd ar-Rahman I, în Cordoba (756-788). La retragerea din Spania, ariergarda sa a fost surprinsă de către basci. Bătălia de la Roncesvalles a fost descrisă ca și cum autorul ar fi fost participant direct la grelele lupte care s-au dat, foarte mult detaliate în Cântecul lui Roland. Teritoriul din Pirinei era numai în parte sub controlul francilor, cuprinzând orașele Girona, Cerdagne, Urgell și Barcelona. În anul 806, acest ținut va fi numit Marca spaniolă. Unul dintre rezultatele angajamentului militar al francilor în regiune era constituirea principatului Andorra. Pentru îmbunătățirea relațiilor politice dintre arabi și franci, se spune că, în anul 801, califul din Bagdad Harun al-Rashid i-ar fi dăruit lui Carol I, elefanți, dintre care unul alb. Aceste daruri au fost menționate și în Cântecul lui Roland, însă nu în documentele istorice. În partea discuțiilor, care se poartă în tabăra regelui Carol cel Mare, acestea sunt enumerări de daruri către suveranul franc, dacă acesta nu va ataca Saragossa: Și din a lui averi ți-ar da ne-ntârziat / Urși, lei, copoi în lanț, cămile șapte sute, / O mie de ultani, catâri buni patru sute, / Cu aur încărcați, cu-argint, cum nimeni n-are, / Averile să-ți duci, îți dă cincizeci de care. Cum subliniam în rândurile de mai sus, suveranul franc avea o mare slăbiciune pentru avere și de multe ori se lăsa prins în bucuria promisiunilor, slăbiciune ce l-a făcut să piardă din încrederea pe care marii seniori i-o acordau. Amintim că nu întâmplătoare a fost crearea de către trubaduri a Ciclului de poeme ale baronilor revoltați. În primăvara anului 786 Carol cel Mare va descoperi o conjurație a conților din provinciile Franconia și Thuringia, condusă de seniorul Hardrad, ce intenționa să-l aresteze pe suveran, după care să-l ucidă.

În ceea ce privește conflictul imperiului carolingian cu sarazinii, așezați pe unul dintre teritoriile Europei creștine, era justificat din cauza modului inuman pe care musulmanii ocupanți îl aveau față de populația creștină din peninsula Hispanică.

Campania din anul 778 a fost un rezultat al deselor reclamații pe care creștinii din interior le-au tot făcut papei și chiar a înștiințărilor suveranului franc, de felul cum creștinii erau tratați în teritoriile ocupate de sarazini. Carol cel Mare va renunța la călătoria sa la Roma, unde era așteptat cu mare fast de papa, inițiind o expediție dincolo de Pirinei, pentru a-l ajuta pe guvernatorul de Barcelona, cu care avea strânse legături de prietenie. Speranța unei bătălii ușoare a fost, fără îndoială, scopul principal al acestei acțiuni, nu înainte de a-l înștiința pe papă de sarazinii care începuseră să îi amenințe și chiar să-i invadeze regatul. Pentru aceste incursiuni de pradă ale sarazinilor, pe teritoriile Imperiului franc, Carol a pornit lupta împotriva ocupanților mauri. În desfășurarea ei acestă luptă o vom urmări în conținutul poemului Cântecul lui Roland.

Dacă sarazinii atacau frecvent hotarele vestice ale imperiului carolingian, așezându-se cu drept de stăpânire pe teritoriul Spaniei, turcii, ca popor migrator insistent și dăuntor bunului mers al vieții creștine, veneau spre estul și centrul Europei, mărșăluind și lăsând în urma lor teroarea morții. Desele incursiuni ale acestui popor, venit din stepele Asiei Centrale, nu au făcut decât să pârjolească ținuturile care s-au aflat în calea lor și să oprească pentru sute de ani dezvoltarea culturală a popoarelor robite. Valahii români s-au numărat printre acele neamuri sacrificate de acești barbari, căci de sabia lor încovoiată au murit sute de mii de valahi, iar tinerii, femeile și copiii acestora au fost luați cu de-a sila în robie.

Dintre eroii popoarelor care s-au ridicat împotriva robiei otomane a fost și tracul sârb, Novac, rămas în memoria est-europenilor ca simbol al apărării ortodoxismului, umilit de către asupritori, dintre care cei mai sângeroși au fost turcii otomani. El însuși oropsit de ocupația otomană va căuta, împreună cu alți tovarăși de luptă, să se ridice împotriva dominației crude a Înaltei Porții, ce domina lumea creștină de la Istanbul. Poemele ciclului, care îi poartă numele, reprezintă atât biografia eroului, vasal domnului valah, Mihai Viteazul: Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acțiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valachiei, cât și evenimentele istorice petrecute și relatate, mult apropiate adevărului de către poetul popular. Vitejia și mărinimia personajului principal al Ciclului, pentru că nu există poem în care numele lui să nu fie amintit în conținutul versurilor, au fost două dintre virtuțile care l-au caracterizat pe bravul războinic: În veci să se pomenească / De cea viță Novăcească. Novac a fost pavăza creștinismului ortodox și cel care a nutrit interes în bunul mers al acțiunii luptelor împotriva Imperiului Otoman: Novac merge rotocol, / Culcă turcii tot ocol / Și lui Gruia îi striga: / Dă și taie ca și mine, / Nu cruța, Gruie pe nime!

Eroul baladei este viteazul încercat în greaua viață de războinic, un haiduc care a cunoscut lipsurile și durerea pierderii părinților sub iataganul turcesc. A fost eroul Europei est-centrale, acreditat și istoriat la curtea unuia dintre cei mai viteji conducători de stat ai Evului Mediu, marele voievod român, Mihai Viteazul, care izbândit datorită calităților sale războinice excepționale.

Trăsăturile portretului lui Novac sunt puternic scoase în evidență, uneori exagerate în conținutul poemelor ciclului, atingând, de multe ori, supranaturalul, specific entuziasmului creatorului popular. Vitejii acestui gen de lucrări epice populare sunt înfățișați întotdeauna în confruntările lor cu atacatorii, turci sau tătari. Faptele lor, narate în versuri, numite când cântece bătrânești, când balade de vitejie, sunt justificate de creatorul popular prin calitățile neasemuite ale acelui personaj, considerat un ales deusian, pentru confruntarea cu răul, eroul fiind capabil să înfrunte singur orice primejdie în favoarea semenilor. Viteazul luptă cu aceștia atât pentru eliberarea teritoriului strămoșesc, ocupat de invadatori, cât și pentru religia creștină, care își pusese puternic amprenta pe conștiința popoarelor balcano-pontice. Uneori, războinicul valah învinge cu ajutorul celui care 1-a eliberat din închisoarea în care otomanii îl aruncaseră pentru îndrăzneala de a li se împotrivi (vs. Balada Baba Novac, atacatorii l-au aruncat, legat în lanțuri, într-un beci al închisorii).

Observând modul în care are loc desfășurarea conflictului vom constata că acțiunea acestuia se va desfășura aproape în același fel în mai toate baladele consacrate virtuții vitejești: Bate tu marginile / Eu să bat mijloacele / Că le știu soroacele. Întâmplările din creația populară Novac și corbul apar, cu foarte puține diferențe, în multe alte balade care se referă la Novăcești. Prin conținut aceste creații populare dau o unicitate și posibilitatea cercetării antropologice a familiei acestor războinici, fapt pentru care au și fost grupate în Ciclul Novăceștilor. Ei sunt luptători aprigi împotriva barbarilor turci și tătari, numiți așa pentru crimele pe care le săvârșeau când atacau comunitățile creștine de la nordul Prutului și până în sudul Dunării, mânați în luptă și de dorința de a nu le fi pângărită credința ortodoxă.

Pentru săvârșirea idealului său vom asista și la lupta corp la corp a viteazului cu adversarul, ca în baladele Marcu, Doicin, Chira Chiralina. În poemul Novac și corbul se precizează și timpul și locul desfășurării luptei: în vremea lui Minai Viteazul, la Țarigrad.

Calitățile eroice ale personajelor au făcut din aceștia modele de viteji, exemple unice pe care creatorii populari le-au selectat și le-au înregistrat în memoria lor, transmițând oral, sub o formă aureolată, aceste fapte celor care îi ascultau. În realitate, eroi precum Novac, Carol cel Mare sau Miloš Obilić, din ciclul eroilor sârbi, sunt entități reale, care fac din vitejie un scut de apărare a semenilor, având puterea de decizie și de punere în mișcare a planului de luptă contra atacatorilor. Prin acest plan de luptă înțelegem și măsurile de siguranță ale eroului, atât pentru apărarea sa, cât și a oamenilor cărora dorea să le aducă liniștea, respectul față de datinile și obiceiurile strămoșești, a religiei pe care o considerau indispensabilă vieții de creștin. Față de ceea ce au avut ca misiune istorică, ei au cunoscut un singur lucru, acela de a le fi ocrotitor semenilor și de a nu își precupeți viața cu nimic în fața răului. Răul apare atât în poeme cât și legende, basme, doine, cântece de vitejie, întrupând o altfel de energie, o entitate care, în creațiile literare populare studiate apare sub chipurile lui Ganelon, a sarazinilor, a lui Manea sau a otomanilor. Am putea spune că atât întâmplările, cât și personajele sunt exemplare și unice. Balada populară, creație a unui autor anonim, a avut rolul de a evoca faptele memorabile din viața viteazului, a celui care se afirma ca personaj eroizat în lupta contra agresorului. În balade există, de obicei, puține personaje, tocmai pentru a se putea distinge mai bine figura și faptele remarcabile ale eroului.

Față de poemele franceze vom observa că în baladele de vitejie românești acțiunea este prezentată succinct. În rândurile de mai sus spuneam că această specie literară se aseamănă, întrucâtva, și cu basmul în care intervin animale și păsări ajutătoare ale personajului eroizat, ca de exemplu: corbul, în ciclul Novăceștilor, îl ajută pe Gruia să transmită mesajul scris tatălui său, Novac. Ne-am pus întrebarea de ce tocmai pasărea corb a fost aleasă de autorul popular? Care a putut fi explixația alegerii acestei păsări, ca însoțitoare la nevoie a eroului, în imaginția creatorului popular? Semnificativ este faptul că în întreg spațiul european, păsările cu un colorit întunecat au fost asociate cu noaptea și moartea, motiv pentru care, cântecul lor, când cădea întunericul, era considerat un cântec al aducerii răului, iar acele păsări se numeau cobitoare, prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte. Astfel au fost conotate aparițiile corbilor de către oameni, care i-au alungat, temându-se de ele că le-ar putea aduce moartea. Fără a încerca să infirmăm semnificația acestor păsări de soli funerari, consemnăm faptul că interpretarea cântecului lor era diferit în funcție de situația, locul și modul în care se făceau auzite. Ele puteau să vestească schimbările vremii, nașterea unui copil, când cântecul lor semăna cu scâncetul acestuia, sau chiar nunta unei fete de măritat, când pasărea roia cântând deasupra casei în care tânăra locuia.

Corbul, pasărea cu o longevitate de câteva sute de ani a fost catalogată ca o pasăre a morții, încă din antichitate. Ea apărea la căpătâiul muribunzilor așteptându-le răbdătoare sfârșitul. Se spune că această pasăre are simțul atât de dezvoltat încât, de la mari distanțe, percepe undele energetice ale omului care se află în pragul morții. Mirosul corbului este foarte dezvoltat. El poate adulmeca de la distanță izul trupului muribund. Corbul nu vine la cadavre, ci numai la trupul omenesc din care sufletul se pregătește să-l părăsească. Din cauza acestui fapt corbul este considerat o pasăre sinistră, pentru că strânge sufletele primind de la ele toate energiile telurice ale celor plecați din lumea celor vii. Se spune din bătrâni că dacă această pasăre se apropie de vreun om, împrietenindu-se cu el, ea îi dă omului aceluia înțelepciunea, cutezanța și vitejia sufletelor pe care le-a strâns în sutele de ani ai vieții ei. Corbul nu ia sufletele, el primește doar energiile telurice ale celor plecați din lumea aceasta, inițiind apoi pe cel ales să îl urmeze, cum este exemplul personajului eroizat, viteazul Novac. Legenda spune că pentru faptul că pasărea corb l-a hrănit cândva pe Sfântul Ilie, ea a devenit sfântă. Într-adevăr, întâmplarea biblică nu se mai poate crede a fi deformată, pentru că Ilie a fost hrănit de corbi, la porunca Domnului: Corbii îi aduceau pâine și carne dimineața, și pâine și carne seara, și bea apă din pârâu. Alte credințe, care susțin latura benefică a corbului afirmă că E păcat să-l mpuști, pentru că are în gură (pe cerul ei) semnul crucii /…/. Cel care-l omoară, zace un an /…/. Dacă e omorât, bate piatra. Dacă-i ia cineva puii, nu se mai fac bucatele. Semnul crucii este cel care îl sacralizează pe corb, făcând-o pasăre a lui Dumnezeu.

Pentru că este un vestitor al trecerii dintr-o dimensiune în alta a omului, legat deci de sfera morții, a încetării unui ciclu, nu trebuie să prejudiciem importanța acestei păsări în ritualul strămoșilor noștri. Ei au fost cei care au înțeles și ne-au transmis și nouă respectul pe care îl aveau pentru această pasăre, cu toate capriciile ei. Simțul lor a sesizat că prin aducerea vreunui prejudiciu corbului ar fi însemnat un rău adus comunității. Revenind la trăsăturile care fac din corb o pasre divinatorie, se spune că ea a mai fost înzestrată și cu puterea de a prevesti ploaia sau viscolul, fenomene benefice vieții omului.

O idee principală care reiese din Ciclul Novăceștilor și, poate mai mult în balada Novac și corbul, este că în afara pământului pe care s-a născut nu pot exista decât nenorociri și jale. Gruia a fost capturat pe pământ străin și, de aceea, poeziile populare care vorbesc despre străintate îi alătură epitetul neagra (neagra străinătate), care nu poate fi decât un loc al morții căci nu întâmplător poporul a asemuit culoarea neagră cu durerea despărțirii de cel drag. Portretul celor doi eroi a fost realizat prin exagerări voite de autor, hiperbolizare prin care autorul își manifesta entuziasmul față de faptele acestora cu neputință de uitat. Când creau, autorii populari își exprimau împlinirile de răzbunare față de atacatori, prin metaforizarea faptelor vitejilor care și-au vărsat sângele, lipsindu-se de viață pentru o clipă de liniște a semenilor lor urgisiți. Pentru a descrie iuțeala cu care se deplasa viteazul în dorința de înfăptuire a binelui, dar și a curajului eroului, poetul ne spune în baladă că sărea pe șapte cai. Versul: De striga Craiova vai! poate fi considerată o formulă ce exprimă, în cea mai mare măsură, vitejia eroului, care înspăimânta până și autor. Aceast formulă credem că a fost creată anume de rapsod, tocmai pentru a evidenția simpatia față viteazul haiduc, pentru că ea apare și în alte balade, numai că, n loc de Craiova, se folosesc alte denumiri geografice cu rezonanță istorică. Putem spune că față de basm sau chiar de legendă acțiunea baladei este mult mai simplă, întâmplările sunt mult mai apropiate de realitate și mai puțin fabulate. Eroului cântecelor de vitejie nu îi este dată căsătoria, pentru mplinire, el rămânând unic în memoria poporului său.

Creațiile populare, cum sunt gestele franceze sau baladele de vitejie românești, se bazează mult pe contraste, cel mai evident fiind contrastul dintre calitățile eroilor: vitejia, reprezentată prin curajul eroilor Roland și Novac dar și lașitatea, lăcomia, viclenia sarazinilor sau turcilor otomani. Deși au formă narativă aceste creații literare populare folosesc cu prisosință dialogul, pe care eroii îl poartă cu alte personaje, reale sau imaginare, făcând ca întâmplarea să pară că se petrece în fața ochilor auditorului. Acțiunea gestelor, de exemplu, întinzându-se pe dimensiuni mari de exprimare, și numărul verbelor este foarte mare. Ele se află în cea mai mare măsură la același mod și timp, de obicei imperfectul indicativului, în Ciclul Novăceștilor, timp ce indică o acțiune în desfășurare: avea, intra, nu da, se primbla etc. și perfectul simplu în gestele franceze: descendirent, s`en vait desuz, escultet etc.

Verigă a înțelepciunii și adevăr al existenței fiecărui popor, creația populară a fost și va rămâne una din principalele izvoare ale literaturii culte, din care, în fiecare moment al studierii lor, se pot ivi noi ipoteze și trage concluzii ale unor idei.

3.3. Studiul antropologic al conflictului armat destructurat sau de identitate în poemul Chanson de Roland

În perioada în care s-au conceput și apoi s-au scris poemele medievale france, conflictul armat constituia forma de rezolvare a divergențelor dintre seniori (duci, conți, cavaleri) și suverani sau dintre statele care își revendicau teritorii sau atribuții de hegemonie. La aceste manifestări de amploare participau mase mari de oameni, supuși ai acelora care hotărau, fără voia lor, dispute. De multe ori, neînțelegerile minore dintre cei care aveau puterea se încheiau pe câmpul de luptă cu pierderi imense de vieți omenești.

Analizând conceptul destructurat, alăturat termenului definitoriu de conflict, și definindu-l ca pe o acțiune de distrugere a unui ansamblu comparat, cu cel de identitate, ca principiu fundamental al gândirii, care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații războinice, vom înțelege de ce lupta fizică, corp la corp, în perioada timpurie a evului mediu, constiutia forma de pierdere a sursei umane, dar totodată și de regenerare continuă a ei.

Născută dintr-o dorință de separare a științelor, privind studiul evoluției omului, de la începuturi și până în prezent, corelând etnologia cu biologia, criminalistica cu psihologia, teatrul cu agricultura etc., analizând modul de viață al omului, de la cel primitiv și până la cel din ziua de astăzi, antropologia va debuta, la începutul secolului al XIX-lea, ca știință a istoriei. Inspirați de triumful metodei științifice în științele naturale, pionierii antropologi considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi și principii, care puteau fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității, paralel încrezătoare în eliberarea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă.

Față de tradițiile culturale și procesele schimbării sociale, ca fapt al continuei modernizări a tot ceea ce va însemna viața omului ca formă sensibilă a dezvoltării lui în societate, va caracteriza întotdeauna discursul antropologiei. Nu cred că am greși dacă am spune că este și o disciplină care ține seama de principiile holismului și argumentăm aceasta înaintând două idei: în primul rând, antropologia se ocupă de studiul tuturor oamenilor din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În principal, la această știință întâlnindu-se ideea de cultură, dar și conceptul că aceasta reprezintă specia umană. Că omul și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolică este foarte adevărat, însă el a devenit cel care a predat și a învățat, la rândul lui, astfel de simboluri, în mod social, căutând să transforme omul din lume pe baza acestora. Antropologia studiază caracterul omului, diferența de educație (în creațiile literare supuse analizei noastre, putem diferenția educația primită de cavalerul Roland, în Occidentul medieval și viteazul comandant Novac, rupt din natura haiduciei și așezat în fruntea unei armate naționale) și modul în care societatea își va pune amprenta asupra situației decizionale de existență a individului. Sistemele care au dus la neînțelegerile dintre membrii aceleiași familii sau aparținătorilor altor comunități au fost atât dorința de răzvrătire, cu sau fără motiv, orgoliul și rezultatele nefaste ale acestuia, cât și conceptele ideologice lipsite de voința aducerii lor la un punct comun. La un loc aceste manifestări au dus la apariția conflictului.

Preluate de la recitator la recitator

și adăugate fapte și idei noi în conținutul Acvila bicefală, simbol al Sfântului subiectelor, aceste creații literare Imperiu Roman de neam germanic populare au putut da variații de interpretare, subliniind cu convingere, că gestele franceze și cântecele de vitejie românești, ajunse până la noi, au fost trăiri interioare ale creatorilor care au avut putința să se manifeste, la un moment dat în fața celor care îi ascultau. Memoria umană este înălțătoare, însă imaginația omului înclinat spre o astfel de activitate este miraculoasă prin educație, ca rod al unei masticații continue a creierului întru înțelepciune. Timpul în care se operează receptarea textului, spune în lucrarea sa, Încercare de poetică medievală, Paul Zumthor, continuă un trecut în care orice adevăr își găsește originea, în ciuda acestui fapt, literatul anonim este producătorul unei acumulări de învățăură, al unei științe, fie ea și religioasă, și al unei recititudini a căror totalitate aparține viitorului. Aceasta am putut-o observa și prin pregătirile care aveau să ducă la lupta dintre creștini și musulmani. Totul era programat, gândit dinainte de către cei care aveau să atace. Un plan al pașilor pe care îl gândeau pentru victorie, care însemna însăși trimiterea soliei către regele maur. Că această solie avea să ia întorsătura unei trădări și a unei înfrângeri neașteptate, este un subiect pe care autorul l-a gândit, pentru a crea sensibilitate în subiectul poemului, față de personajele pe care le dorea eroizate. Carol voia o supunere pașnică, fără vărsare de sânge, pe care îl prețuia. Era un adorator al cărții sfinte, și pentru că sângele a curs fără un motiv anume din trupul unui om nevinovat, cum a fost Iisus, sângele a devenit una dintre subtanțele sacre ale vieții. Însă tot atât de sacră îi era și religia creștină, pe care o moștenise de la înaintașii săi. Carol cel Mare a fost un om al Puterii la fel ca și Marsile. Referitor la conceptul de putere, Gilbert Durand scria: Vedem așadar cum cuvântul, omolog al Puterii, e izomorf în numeroase culturi cu lumina și cu suveranitatea de sus. Dorința lui Carol cel Mare nu era posibilă și pentru lumea arabă. Maurii nu puteau fi rupți de religia lor și bine o constată profesorul academician Joseph Perez, subliniind ideea într-una dintre lucrările sale, referitoare la poporul spaniol: Trebuie să renunțăm la o prejudecată ca aceea a unei Spanii în care cele trei religii ale Cărții creștină, musulmană și evreiască ar fi trăit în bună înțelegere în primele secole ale dominației musulmane și apoi în Spania creștină, în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Dorința de a se impune, asimilarea prin convertire masivă va eșua în privința musulmanilor, cu mari pierderi umane, la fel cum se întâmplase și cu evreii. Spiritele nu au putut fi forțate și trebuia să aibă înțelepciunea că nimeni nu renunță sub constrângere la cultura și credința sa. Sub o formă a bunului simț putem sublinia că aceasta este totuși o lecție importantă, în istoria civilizației lumii. La timpul acela, al Evului Mediu de început, nicio țară musulmană nu-i tolera pe creștinii de pe teritoriul lor, situație care, din păcate, persistă și în secolul al XXI-lea în multe dintre țările musulmane.

Insistența unei recuceriri creștine, din partea celor care decretaseră modul de viață a lui Hristos ca literă de lege în bunul mers al vieții pe pământ, se datora, în prealabil, existenței unei cuceriri musulmane a teritoriilor lumii Europei. De atunci se întrezărea o conștientizare a ceea ce, mai târziu, s-a dorit să fie o Europă creștină. Reconquista (recucerirea) a fost un demers îndelungat, de șapte secole, cu sacrificii umane greu de imaginat, marcat în cele două tabere cu o alternanță de înaintări și regresiuni. Este o istorie complicată, în care motivele religioase și politice au contat la fel de mult ca și factorii religioși. Pe întreaga sa durată, ca și în Orient pe vremea cruciadelor, s-au acționat conflicte armate între creștini, dar și între musulmani, au fost suverani musulmani care s-au aliat cu creștinii, dar și creștini care s-au aliat cu musulmanii mpotriva creștinilor, pentru o luptă a puterii. Pornirea lui Carol cel Mare spre Saragossa a fost punctul conflictual a doi regi mauri. Dacă nu ar fi existat disputa a celor doi suverani, închinători ai lui Allah, poate că actul sângeros de la Roncesvalles nu ar mai fi avut loc, iar Roland nu ar mai fi fost eroul cântecelor ce îi poartă numele. Studierea în profunzime a Reconquistei reclamă un simț al cronologiei și al nuanței, o înfruntare între două concepte religioase: islamul, care începând cu secolul al VIII-lea și până spre sfârșitul secolului al XI-lea, s-a aflat într-o poziție ofensivă creștinismului.

Debarcarea, în anul 711 a musulmanilor din Africa de Nord, pe teritoriul Spaniei, cu intenția de a cuceri teritorii ale continentului european, cu deschidere la mare, semnaliza dorința lor de expansiune, atât teritorială, cât mai ales religioasă, asupra altor popoare, diferite de etnia și de credința lor. Acela a fost momentul hotărâtor al viitoarelor conflicte armate ce au avut loc pe pământul bătrânului continent, creștinat cu multe secole în urmă. Odată cu înfrângerea vizigoților, peninsula pe care o doreau supusă lui Allah, era în întregime ocupată. În euforia expansiunii maurii vor încerca de multe ori să traverseze Pirineii, însă de fiecare dată vor fi opriți de regatele creștine ale Europei Occidentale. Prima încercare de expansiune va fi în anul 732, care se va încheia cu lupta de la Poitiers. Înfrângerea maurilor la Poitiers îi va obliga, pentru totdeauna, să se retragă spre sud, oprindu-se pentru cteva sute ani, în peninsula hispanică. Tolerați din secolul al XI-lea și până în secolul al XII-lea, creștinii și musulmanii s-au aflat mereu într-o poziție de echilibru. Anul 1031 va fi însă cel care va pune capăt califatului de la Cordoba, fiind împărțit în cincisprezece regate rivale. Spre nord, regatele creștine: Portugalia, Leon, Castilia, Navara, Aragon, Catalunia încep tot mai puternic să se organizeze. Castilianii ajung până la Tago și Alfons al VI-lea recucerește orașul Toleda în anul 1085. Cavalerii francezi și burgunzi participă la luptă, iar Lisabona este eliberată de o flotă flamandă, urmărind desfășurarea unei adevărate cruciade pe teritoriul Europei. În anul următor va apărea un nou val de invadatori, sosiți de astă dată din Maroc și Mauritania. Numiți almoravizi, ei vor încerca să clădească un mare imperiu, care să controleze jumătate din peninsulă, însă în anul 1172, puterea almoravidă se va descompune, pentru că noii cuceritori, almohazii, veniți din Maroc, vor debarca pe țărmurile Spaniei. După aproape douăzeci și doi de ani creștinii vor fi înfrnți la Alarcos.

Din secolul al XIII-lea până în secolul al XV-lea, va urma o a treia perioadă de mari frământări armate, ca rezultat al neliniștilor cauzate de cele două religii. În anul 1212, bătălia de la Las Navas de Tolosa va marca o cotitură în istoria creștinilor din nordul Europei: suveranii Portugaliei, Navarei, Castiliei și Aragonului vor obține o victorie comună împotriva almohazilor. În anul 1229, Jacob I de Aragon va recuceri Balearele. Orașele din sud intrând unul câte unul în stăpânirea de drept a creștinilor: Cordoba în anul 1236, Valencia în 1238, Sevilla în 1248, Cadix în 1270. Nu mai rămăsese decât Granada, care va rezista timp de două secole. La 2 ianuarie 1492, recucerirea va lua sfârșit.

În secolul al X-lea, califatul Cordobei va acoperi trei sferturi din Spania actuală: cei cinci milioane de locuitori ai săi erau în majoritate musulmani. Către anul 900, Andaluzia era pe trei sferturi creștină, iar spre anul 1000 doar un sfert dintre locuitorii săi vor mai fi creștini.

Islamizarea forțată a locuitorilor cuprinși între hotarele pe care maurii le ocupaseră cu forța va fi atât violentă, cât și de bună voie. Violența era folosită mai mult de almoravizi și almohazi, care îi persecutau, deopotrivă, pe creștini și pe evrei. În anul 1086, populația creștină din Ronda se va retrage în munți și rezistând unsprezece ani atacurilor musulmane. În anul 1102, creștinii din Valencia au trecut în număr mare în Castilia, cum au făcut și cei din Sevilla, în anul 1146. Almoravizii au deportat sate întregi de creștini nesupuși în Africa de Nord printre ei și teologul evreu Maimonide, care va fi obligat să aleagă religia musulmană, pentru a avea libertatea exilului. Coerciția exercitată de suveranitatea musulmană a jucat un rol important, introducând legi prin care obligau creștini să treacă la mahomedanism, spre exemplu: pentru a putea scăpa de impozitul pe cap de om și de impozitul funciar datorat de nefideli, trebuia să fie musulman etc. Concluzionăm că atât în regatul Granadei, cât de altfel în întreaga Spanie convertită la religia musulmană, pluralismul religios exista, dar pe trepte de inegalitate între locuitori. Cine nu era musulman era supus unor numeroase discriminări, în toate domeniile vieții sociale. Creștinii mozarabi, spre exemplu, aveau statutul de dhimmi, ceea ce însemna că erau protejați. În realitate, o protecție fără importanță și fără susținere legală. Dacă nu achitau taxele la care erau constrânși, mozarabii riscau sclavia sau chiar moartea. Creștinii erau obligați să poarte veșminte distinctive. Le era interzis să dețină arme sau să călărească și datorau ospitalitate gratuită oricărui musulman. Pe drumurile publice, creștinii trebuiau să facă loc musulmanilor și să nu treacă prin fața lor. Iar când își construiau o casă, aceasta trebuia să fie mai scundă, decât cea a maurilor. Cultul creștinilor mozarabi era autorizat, însă aceștia, în cazul procesiunilor, nu aveau voie să tragă clopotele și nici să expună crucea sau vinul, simbol al curgerii sângelui.

Pedeapsa era capitală pentru musulmanul care se convertea pe ascuns la creștinism.

Toate acțiunile represive luate de musulmanii din Spania, împotriva creștinilor mozarabi, aveau ca scop slăbirea comunității lor și încurajarea convertirilor. Zona europeană ocupată de mauri avea o singură deviză: nu există toleranță pentru cei care nu sunt musulmani, ci doar coexistență; o coexistență care nu are nimic pașnic: clemența din al-Andalus este un mit.

Pe toată durata Reconquistei, pe teritoriul creștin au rămas musulmani, numiți de creștini mudejares.

În continuare, vom căuta să arătăm și modul în care se duceau tratativele, destul de dure, de implementare în subconștientul populației neeuropene, aflată pe teritoriul Spaniei, din partea Bisericii Papale. În toate acțiunile ei de creștinare, este demn de consemnat faptul, pentru perioada evului mediu în care eroii Occidentului european luptau pentru Iisus, că rasismul era cu totul necunoscut, și nu s-a numărat niciodată printre practicile bisericii catolice. Interesul bisericii era ca toată populația Europei, indiferent de culoarea pielii, să se subordoneze spiritual papei de la Roma și, poate de aceea, eforturile lor s-au îndreptat spre integrarea în noua lume a continentului a toate popoarele, indiferent de spiritualtatea pe care aceștia o moșteneau. Acțiunile întreprinse de Biserica de la Roma erau de a smulge din tradițiile și obiceiurile lor pe toți cei care nu se convertiseră la creștinism, metode pe care la rândul lor mahomedanii le foloseau împotriva acelora care locuiau pe pământurile stăpânite de ei și erau de o altă credință.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII. CÂND S-A SFÂRȘIT EVUL MEDIU TIMPURIU?

Motto: Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație. Iar la apariția lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat și divinitatea om și istoria a fost anulată. Cioran are o afirmație extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creștinismul a punctat supraistoric, deși a apărut în istorie. (Petre Țuțea)

Evul mediu timpuriu a reprezentat o perioadă din istoria Europei, de după căderea Imperiului Roman de Apus, și s-a întins pe un timp de aproape cinci secole, respectiv între anii 500 și 1000 d.Hr. Studiind perioada petrecută în timpul a două secole importante din istoria Europei Evului Mediu Timpuriu, al IV-lea și al V-lea, am putea spune că trei mari evenimente istorice au închis, pentru totdeauna, era lumii greco-romane păgâne, centrate în bazinul mediteranean, inaugurând o altă eră, cea a lumii creștine de la nord de Alpi. Aceste trei evenimente importante în deschiderile ce au avut loc în viața social-politică ale începutului erei medievale au fost: divizarea formală a Imperiului Roman în două mari centre politice și religioase (cel de Est și cel de Vest), apoi adoptarea creștinismului ca religie oficială a noului Imperiu, după care cucerirea Imperiului Roman de Apus de către popoarele germanice.

Întotdeauna, când s-a vorbit de apunerea așa-zisă a unei epoci și începutul alteia s-a simțit un presentiment, o negare în fapt a gestului în sine a acestui fenomen de perturbare a existenței umane. În realitate, oamenii erau aceeași doar își închipuiau că odată cu dezvoltarea continuă a tehnicii și a apariției fenomenului științific trăiau într-o altă viață.

Recunoaștem că perioada carolingiană a deschis porțile Renașterii medievale încă din vremea domniei suveranului franc. Carol cel Mare a fost unul dintre marii oameni de stat ai Occidentului și ai Europei. Conștientizarea a ceea ce ar fi putut însemna continentul pentru lumea germană, l-a făcut pe rege să creeze giganticul Imperiu. Dacă planul de expansiune s-ar fi rezumat numai la politica de acaparare teritorială și dezvoltare continuă a armatei, incluzând și politicul în agresiune, fără să acorde importanța cuvenită culturii și, implicit, a tot ceea ce ținea de civilizație, imperiul său nu ar fi durat mult pentru că s-ar fi fărâmițat sub instinctul de lăcomie al vasalilor. Probitate a evoluției istorice a Europei în Evul Mediu Timpuriu, cultura a evoluat în strânsă legătură cu transformările petrecute în Occidentul secolelor V-XI. Au fost și perioade în istoria civilizației europenilor, din acel timp al Evului Mediu, care au cimentat condițiile pentru formarea unei culturi corespunzătoare nevoilor spirituale ale unei societăți noi care începuse să se dezvolte, societatea creștină europeană.

Primele secole, de după căderea Imperiului Roman ce stăpânise prin virtuți atât Europa, cât și lumea întreagă, au lăsat loc dezvoltării imperioase Evului Mediu Timpuriu, corelându-și principalele trăsături ale vieții culturale cu frânturi din ceea ce a fost cultura antică, care aluneca vertiginos spre un declin vizibil. A fost perioada prielnică răspândirii unor elemente ale culturii popoarelor germanice, stabilite pe teritoriul fostului Imperiu Roman, dar și a genezei dezvoltării culturii medievale timpurii. În această epocă, Germania era locuită de numeroase națiuni dintre care cea mai importantă a fost cea a francilor estici, locuitori a părții de vest a Germaniei de azi. În nord-vestul Germaniei și Olandei trăiau friesienii, anglii și saxonii, încorporați cu mare greutate, datorită tenacității lor față de tradițiile moștenite, în Imperiul lui Charlemagne. După anul 843, francii estici au format un regat ce a stat la baza apariției Sfântului Împeriu Roman al Germanilor. Împăratul german a fost alături de papa, cea mai importantă figură a Europei medievale. Odată cu reforma, importanța împăratului va scădea în semnificație, subzistând în dinastia austriacă de Habsburg, până la abolirea ei de către Napoleon, în anul 1806.

Astfel, ca urmare a interacțiunii unor factori socio-economici, politici și cultural-religioși, cultura Europei Apusene, din această perioadă istorică a europenilor occidentali, a reprezentat o sinteză a moștenirii culturale romane și a aportului cultural al migratorilor, cu precădere al celor germanici, realizat în condițiile genezei societății feudale și a generalizării creștinării, în ritul bisericii romane, condiții care i-au oferit caractere distincte.

Greu au fost de evaluat tradițiile popoarelor constituite în state noi: regate, ducate sau voievodate, cum erau numite formațiunile din sud-estul Europei, care aveau o titulatură ce consfințea autocrația domnului, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală și de popoare în mișcare, au scăpat în cea mai mare parte cunoașterii cercetătorilor. Acesta a fost momentul lansării de noi ipozeze, interpretări și concluzii ulterioare, despre slăbirea amprentei antice, neglijându-se faptul că a fost cea care a permis, începând cu secolele al V-lea și al VI-lea, renașterea culturilor indigene, mai ales a culturii celtice, apropiate de cele ale noilor-veniți.

Fenomenul ciocnirii culturilor a fost de multe ori greu de evitat de întâlnirile armate, dar și de impactul invaziilor noilor migratori. Acestea vor fi descoperite în diferite tradiții populare cu viteji aureolați și cu teme ce au creat viitoarele mari cicluri epice ale Evului Mediu, printre care cele ale cântecelor de gesta, Ciclului Arthurian și ale Nibelungilor, ale prozelor narative (saga) scandinave sau a cântecelor de vitejie românești.

Mulți oameni de cultură ai acestei perioade medievale s-au străduit să transmită realizările culturii clasice, îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în întregimea lor, doritorilor de cunoaștere a civilizației antice. Un exemplu grăitor este eruditul Martianus Capella, care a trăit în perioada secolului al V-lea și a notat în lucrările sale sistemul mai vechi al grupării cunoștințelor antichității. Ele s-au grupat în șapte arte liberale care, într-un timp, s-au redus la trei părți ale cunoașterii numite și trivium, în care intrau discipline importante de studiu ca: gramatica, dialectica și retorica, ca apoi, mai târziu, să fie adăugate încă patru părți ale cunoașterii, denumite quadrivium, studiindu-se de această dată: aritmetica, geometria, astronomia și muzica, discipline obligatorii, care au constituit baza învățământului medieval.

În timp ce biserica creștină își întărea pozițiile social-politice și ideologice, societatea devenea tot mai atentă față de cultura liberală antică, care putea primejdui poziția de întâietate Bisericii de la Roma față de cultele popoarelor, grupate deja în formațiuni politice de sine stătătoare. Exprimând autoritatea oficială a bisericii, față de moștenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare a fost cel dintâi care a reproșat, în anul 601, unui prelat care se ocupa de literele lumești, că în una și aceeași gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter.

Puterea spirituală a clerului creștin, în condițiile regresului cultural al epocii, va crește datorită menținerii dezvoltării culturii în unele reședințe episcopale, mănăstiri, curți regale. Chiar creatorii de artă și purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât termenul de cleric și de știutor de carte deveniseră, în perioada aceea, sinonime. Manuscrisele și operele antice salvate de la distrugere se aflau, alături de lucrările religioase creștine, în bibliotecile mănăstirești înființate la Vivarium, Monte Cassino, Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc. Stocarea literaturii profane, după cum o numeau reprezentanții bisericii creștine din vremea aceea, însemna totuși o grijă față de cultura antică. Însă această literatură nu era lăsată la îndemâna acelora care ar fi putut pune în declin dogmatica creștină, căreia i se atribuia o considerație limitată a informației în ceea ce privea audiența. Închiderea școlilor antice, odată cu căderea Imperiului Roman, au făcut ca mănăstirile să fie cele care să asigure, totuși, transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creștine. Carol cel Mare a fost suveranul care a înțeles că fără dezvoltarea învățământului, a culturii, un astfel de imperiu, pe care și l-a dorit și l-a înfăptuit până la urmă, ar fi fost greu de administrat.

Identitatea unei societăți se conturează prin simbolurile principale recunoscute unanim de către membrii acesteia, semne, credințe, tradiții care dau un sens laolaltă și îi permite acesteia să-i recunoască dintr-o masă de indivizi; a fost una dintre problemele care l-au frământat pe suveranul franc. El a înțeles că fără unicitatea credinței, dar și fără o libertate a tradițiilor strămoșești ale fiecărui popor, care făceau parte din imperiu, nu se putea impune ca un stăpân credibil, hotărâtor și ascultat. El a căutat să formeze școli în care tinerii să învețe tainele scrisului, înțelegând prin aceasta renașterea bisericii creștine și a statului. În secolul al X-lea, alături de mari centre mănăstirești, cum au fost cele menționate mai sus, s-au mai deschis altele noi, precum școlile episcopale de la Köln (în dialectul local Kölle), Utrecht, Reims, în timp ce în Italia s-a menținut tradiția școlilor de drept și a celor notariale.

Pentru a încheia cu lumea occidentală, mai ales cu cea privitoare la poporul german, care a pus bazele formării multor state noi, dorim să remarcăm faptul că documentele istorice, despre tradiția germană, sunt destul de puține față de cât au dat culturii europene acest popor. Totuși, informații despre tradițiile de luptă și viață medievale, și nu numai, ale poporului german, au fost găsite atât în lucrările istoricilor romani, cât și în scrierile romanticilor de mai târziu. Astfel, istoricul Edward Gibbon, vorbește cu admirație despre faptul că germanii erau departe de a avea o atitudine servilă față de regii lor, care erau limitați de tradiția și cutumele tribale. Opinia sa a fost influențată de descrierea lui Tacitus, care se referea la obiceiurile și valorile morale ale vechilor germani. După istoricul roman popoarele germanice, care erau destule la vremea aceea, răsfirate în vestul Europei, își alegeau regii din rândurile marilor aristocrați, însă puterea suveranilor nu era nelimitată sau arbitrară. O parte a deciziei aparținea și poporului întrunit în adunări, iar propunerile regelui, dacă erau nepopulare, erau înlăturate. Germanii, care au dominat Europa vestică, după căderea Imperiului Roman, au fost animați de aceleași idei politice, sintetizate în așa numita teorie ascendentă a puterii.

Comparativ cu toate frământările sociale, politice și religioase ale întregii societății medievale europene, oamenii au înțeles că formele de dominație, chiar și instituționalizate, pot fi puse în declin de curajul cu care vor ști se ridice, împotriva acestor piedici ale libertății de exprimare a omului de rând. Haiducia poporului valah, răzlețit de nevoile timpului, într-o parte și alta a Carpaților până la vărsarea Dunării în Marea cea mare, au conștientizat voinicia și vitejia ca virtuți ale omului curajos. Față de poporul franc, românii au înțeles că sunt singurii rămași din seminția lor, stăpâni peste acele teritorii sufocate de jafuri și crime sângeroase din partea atacatorilor, care să lupte pentru vremelnicie. Eroii și eroiarzii s-au creat în imaginația poporului și au umplut cu figurile lor aureolate paginile memoriei. În eroi, creatorul popular al Evului Mediu nu a văzut doar indivizi, ci tipuri de viteji pe care în creațiile lor îi vor folosi ca modele unice ale unor vremuri istorice trecute. Acest fapt ne îndreptățește să recunoaștem că autorii populari foloseau la alcătuirea lucrărilor lor și figuri contemporane, dintre care, pe unii, cunoscându-i în evoluția faptelor lor de vitejie. Așa au fost în literatura populară română Novăceștii, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Avram Iancu, iar în literatura populară europeană eroi ce au trecut în eternitate prin poemele: Chanson de Roland, Niebelungenlied, Cantar del mio Cid, dar amintim și Gesta Hungarorum, poeme ale Anonimului, autor care s-a semnat cu o inițială P și prin titlul său de magister. Lucrările acestea nu sunt altceva decât povetiri epice, scrise, se pare, la jumătatea secolului al XII-lea, în care sunt consemnate fapte și împrejurări din veacul al X-lea și al XI-lea.

Fără atacurile ungare din secolele al IX-lea și al X-lea, asupra teritoriilor valahe Crișana, Banat și Transilvania, ar fi urmat, cu siguranță, unirea acestor ducate într-un stat numit voievodat, așa cum au evoluat formațiunile politice de la sud și est de Carpați și așa cum se va păstra de altfel tradiția românească și în regatul Ungariei, unde Transilvania a format un voievodat.

Eroismul românilor a fost desăvârșit însă nu au existat cei care să poată consemna faptele acestora în documente. Răzlețe amintiri s-au șters, parțial, odată cu moartea contemporanilor faptelor de vitejie ale acelora care luptaseră pentru dreptate națională, rămânându-ne puține informații despre eroii începutului de ev mediu din aceste zone.

O veche incantație a strămoșilor noștri, poate fi considerată un imn al vechilor eroi, pentru că toți cei care treceau, la un moment dat, în lumea de dincolo, deveneau personaje eroizate de către contemporanii care îi vegheau și îi conduceau pe ultimul drum, uitându-li-se toate răutățile sau greșelile din timpul vieții. De altfel, românii au în tradiție o veche vorbă referitoare la cei care s-au dus în lumea celor drepți, mai bine spus un îndemn, apropiat de cel ce a fost consemnat pentru prima oară în Viețile și doctrinele filosofilor, opera lui Dioneges Laertios, unde filosoful grec atribuie această cugetare lui Chilon din Sparta: De mortuis nil nisi bonum (dicendum est), cu alte cuvinte, să nu-i vorbești de rău pe cei (recent) decedați. Această sintagmă i-a făcut pe strămoșii noștri să cugete la un vechi obicei ce se referea la zilele de veghe ale celui dispărut. Pe Valea Gurghiului, așezată în partea de răsărit a județului Mureș, între Carpații Orientali și zona de izvoare a Târnavei Mari, cei inițiați se strângeau în cerc, în jurul unui foc și, în picioare stând, se prindeau de mâini, așteptând tăcuți, cu capetele plecate, semnul celui care conducea ceremonia. Începeau apoi să se miște încet, într-un cerc, de la stânga la dreapta, când cu pași apăsați, când aerieni, strigând un fel de incantație: Omule pomule, / Nu te milui, / Nu te jelui, / Bucură-te, bucură, / Că rădăciana ta / Murind în pământ / Aprins cer / Și lutul tău / S-a încurcat / De unde a venit / În vis liniștit. Versurile din această parte a poeziei se adresează celui plecat din lumea celor vii, sesizându-se un vădit îndemn la curaj față de tot ceea va avea să întâlnească în lungul său drum, până la liniștirea sufletului. Avem senzația că micul poem a fost creat să fie un imn adus eroilor pentru că toți oamenii sunt în felul lor niște luptători ai timpurilor lor care cad atunci când firul vieții li se întrerupe. În partea a doua a acestei vechi creații literare populare românești, imnul se adresează celor care veghează trupul neînsuflețit al celui plecat și li se spune să se bucure pentru că cel răposat este doar dus în lumea spiritelor din cer, de unde a venit să se întrupeze pe pământ: Bucurați-vă, bucurați / Și voi ceilalți, / Oamenilor-pomilor, / Femei și bărbați, / Beți și mâncați, / Cântați și jucați / Că cel răposat n-a răpus, / E numai dus, / E numai întors / În lumea ce-o fost. Exegeții s-au exprimat despre acest imn al eroilor că ar data pe teritoriul patriei noastre, de foarte mult, existent și în cultul religios dac.

Istoricii ne spun că în ținuturile românești statele feudale s-au format și dezvolat într-o perioadă de câteva secole, printre cauzele principale, care au împiedicat acest fenomen, ce trebuia desăvârșit în preajma secolelor al XI-lea și al XIII-lea, au fost legăturile relativ slabe dintre voievodatele și cnezatele constituite, dar și a năvălirilor necontenite ale popoarelor nomade, care erau întotdeauna urmate de mari devastări. Peste teritoriile valahe au trecut, pe la sfârșitul secolului al IX-lea, pecenegii iar ca jaful să fie împlinit, au urmat în secolul al XI-lea, cumanii care au ocupat o fâșie largă de-a lungul malului stâng al Dunării.

Stabiliți în câmpia Panoniei, spre sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii au început să facă dese incursiuni și în Transilvania, unde formațiunile româno-slave de aici au căutat să opună o vehementă rezistență. Spre sfârșitul secolului al XI-lea și al celui de al XII-lea, cnezatele și voievodatele românești din sud-vestul Transilvaniei au fost nevoite să ducă lupta împotriva tendințelor feudalilor unguri de a-și institui dominația asupra pământurilor lor. Sfârșitul secolului al XII-lea va aduce independența Transilvaniei față de regatul ungar.

Faptul că până la urmă, sub toate greutățile pricinuite de popoarele migratoare, formațiunile politice românești au cunoscut o dezvoltare economică, politică și culturală în plină dezvoltare dovedesc că la conducerea acestora s-au aflat comandanți viteji, încrezători în ei și în forțele armate pe care le-au folosit cu strategie împotriva atacatorilor: Într-această lume mare / Fost-am și eu mndră floare, / Floare fui, floare trecui, / Parte de lume n-avui. Cât de expresive sunt versurile acestui catren și cât de măreț este sacrificiul tânărului valah căzut pradă morții, înainte ca el să fi cunoscut tainele vieții.

În cultura Europei, au apărut mai multe schimbări de situații, la scurt timp după anul 1000, care au marcat sfârșitul evului mediu timpuriu. Apariția burgheziei, ca formațiune social-politică, înființarea primelor universități, dar și a reintroducerii dreptului roman actualizat au dus la sintetizarea unei noi etape ale dezvoltării societății omenești, Renașterea și a începerii dezvoltării tot mai puternice a literaturii în limbile naționale.

În anul 1000, papalitatea s-a aflat sub controlul împăratului german, strict și riguros, Otto al III-lea, autointintulat împăratul lumii. Reformele ulterioare ultrareligioase nu i-au cimentat independența statului și nici nu i-au mărit prestigiul prin ridicarea de noi lăcașuri religioase: mănăstiri, catedrale transalpine din piatră și, mai ales, prin elaborarea unei legi canonice din mulțimea de decrete emise. Evul Mediu Eleonist însă, al înălțării pe înalte culmi ale cunoașterii, avea să înceapă odată cu marea epocă a Renașterii. Până atunci, putem spune că odată cu căderea Imperiului Roman de Apus a ființat puternic și remarcabil în istorie Evul Mediu Timpuriu.

REZUMATUL LUCRĂRII

Introducerea constituie partea lucrării în care am motivat actualitatea temei abordate, formulând scopul și sarcinile cercetării, conturându-se structura tezei și precizându-se suportul metodologic, caracterul științific novator și importanța investigației.

Am parcurs împreună întregul conținut al acestei lucrări, vorbind, atât cât ne-au permis bunul simț, dar și documentele istorice sau lucrările exegeților lumii și am comentat, contribuind și cu concluzii personale pertinente, evoluția culturii populare în perioada Evului Mediu Timpuriu european. În principal, în studiul nostru sunt cuprinse creațiile populare a două literaturi, române și franceze, opuse din mai multe puncte de vedere: politic, social, cultural și religios și care au evoluat, în împrejurări cu totul diferite, pe teritoriul continentului european.

Trei formațiuni politice valahe, de sine stătătoare, și un mare imperiu, cel franc, s-au dezvoltat începând cu perioada marilor frământări de după căderea Iperiului Roman de Apus, făcând loc apariției, în istorie, a Evului Mediu Timpuriu. A fost o epocă ce a dat lumii europene lumină și a uzitat de două dintre marile virtuți bărbătești: voinicia și vitejia, pentru cauza nobilă a ceea ce avea să însemne mai târziu, războinicul român și cavalerul francez.

Izolați și răsfirați în bazinul carpato-dunăreano-pontic, valahii au încercat din răsputeri să-și apere moșia strămoșească, iară dulce românească (balada populară Oprișan) și ființa valahă, dar au făcut foarte puțin ca toate aceste ducate să se strângă sub sceptrul unui singur braț puternic și viteaz, care să le conducă destinele. Imperiul franc a reușit prin Carol cel Mare să realizeze marea națiune franceză, pentru Dulcea Franță (Cântecul lui Roland).

Am creat capitolele acestei lucrări tocmai pentru a îmi pune la încercare puterea curiozității de a mai găsi ceva de spus despre creațiile literare populare, despre care marii erudiți, oameni de știință în domeniu, au umplut cu scrierile lor mii de rafturi în bibbliotecile lumii. Cele patru mari capitole ce cuprind în teme de abordare specifice domeniului: Voinicul și viteazul, două concepte prezente în literatura populară medievală română și franceză, s-au născut și din marea dorință a evidențierii relației dintre literatura populară și istorie, dintr-o perspectivă a eposului european.

Capitolul I, intitulat Reflexe istorice ale ipostazelor vitejiei cavalerului și voiniciei haiducului in istoria evului mediu european, definește, pentru început, cele două concepte, voinicul și viteazul, pe care apoi le leagă de lumea Evului Mediu Timpuriu și le desface lăsându-le să oglindească în creațiile literare populare. Cel mai bine a înțeles omul din popor cum pot fi exprimate, în cuget, faptele voinicului și ale viteazului încununat în nemurirea versului. Că aceste două concepte au urmărit instituționalizarea lor prin cavaler, în Occident și în Imperiul Bizantin, iar în lumea balcano-carpatico-pontică, prin războinic sau mai târziu prin haiduc, pentru creatorul popular obidit de nevoi, dorința viteazului de a lupta pentru ușurarea vieții acestora de greutăți, i-a umplut de lumină deusiană. Datorită acestui fapt, imaginația rapsodului popular a creat eroul: de pe câmpul de bătălie, pentru neatârnarea țării, de pe drumurile care l-au dus în cruciadă, pentru cauza creștină, din codrii stufoși și umbroși, pe care l-au așezat în filele memoriei și l-au purtat cu respect în hanuri, castele și curți domnești unde l-au prezentat aureolat celor adunați să îi audă prezentarea faptelor. Am dorit să reiau un pasaj din primul capitol și să-1 citez, ca un fapt împlinit, care ar putea să rezume acest început de studiu: Am făcut delimitarea celor două concepte menite să scoată în evidență curajul bărbătesc, elogiat în istoria evului mediu și hiperbolizat în literatura populară, atât europeană căt și cea a lumii. Vitejia am conceput-o ca pe un act conștient civilizat, materializat în planul de acțiune al combatantului, ca pe un rezultat al unor trepte de inițiere trecute printr-o școală a trezirii conștiente a acestui mod de a răspunde unor conflicte de anvergură.

Capitolul II l-am intitulat Reflectarea faptului istoric în cultura evului mediu: chanson de geste și cântecele de vitejie românești. Un capitol vast, în care am căutat să prezint importanța cântecului de gesta în literatura populară franceză dar și în istoria literaturilor comparate. De asemenea, influența pe care aceste creații literare au avut-o asupra altor literaturi și care au fost limitele de răspândire în cultura altor popoare ale Europei. Am căutat să demonstrăm că poemul Chanson de Roland se detașează de toate celelalte creații ale ciclului de gesta și că rămâne, prin personajul său principal, o cartă a cavaleriei și a învățării a ceea ce înseamnă model de fidelitate, încununat cu laurii vitejiei eroice.

Vom cita din acest capitol o subliniere importantă, care am dori să fie de bun augur în tot ceea puteam să rezumăm despre prezentarea capitolului la geneza și conținutul acestor geste: Materia epică dezvoltându-se neîncetat, după cum avea să sublinieze și Robert Bossuat în lucrarea sa despre aceste creații ale literaturii populare franceze, truverii secolelor al XIII-lea și al XIV-lea au simțit nevoia unei clasificări a acestor poeme, în 6 cicluri sau geste. Una dintre primele clasificări ale acestor chansons de geste, sesizată încă de la începutul secolului al XIII-lea, distinge, în chanson de Girart de Vienne, cel de-al unsprezecelea poem al ciclului regelui, „…trois gestes en France la garnie: Du roi de France est la plus seignorie, / Et l’autre après, bien est droit que gel die, / Est de Doon a la barbe florie… / La tirce geste, qui molt fait a proisier, / Fu de Garin de Monglane le fier." Fiecare ciclu, cuprinzând un număr însemnat de poeme epice, care se derulează scenic, unde eroii își corelează acțiunile de vitejie cu viața familiilor lor, într-un uriaș malaxor antropologic. O antropologie socială în care ne sunt prezentate fapte de viață: comunitate, familia patriarhală, câmpul de luptă, sacrificiul, petrecerile, motivațiile faptelor și am încheia cu precizarea: Conceptul de ciclu nu denumește pur și simplu o materie, un ansamblu de legături tematice în jurul istoriei unui popor pentru că, înainte de toate, acest concept este un obiect material. În literatura populară română figura viteazului a fost văzută într-o formă mult apropiată de naturalul firesc. Creatorul popular al plaiurilor noastre îl simte apropiat de sufletul și de destinul lui, știindu-1 că de acolo, din codrii munților, îl apără la nevoie. Haiducul este gândul țăranului urgisit, ce apare când greutățile îl supun: Foaie verde baraboi, / Dac-aș prinde vr-un ciocoi / Șapte piei să mi-l despoi! sau viteazul frumos al fetei naive din satele pe unde voinicul trecea în drumul lui spre codrii umbroși ai munților, care îl iubește în tăcere: Cine-n hune s-a afla?/ Pe noi a ne despreuna?/ Iacă dealul s-a aflat / Pe noi ne-o despreunat. Arde luminița-ncet / Am un bade și-l aștept / Arde luminița bine / Cine mi-i drag nu mai vine.

Închei această scurtă prezentare a Capitolului II, citând din conținut un paragraf: Imaginile eroilor unei societăți, la anumite etape ale dezvoltării acesteia, sugerau spectrul valorilor sale, pe care le-am regăsit cu prisosință atât în gestele franceze, cât și în cântecele de vitejie românești.

Capitolul III este un studiu al frământărilor social-politice și a fost intitulat Reflectarea conflictelor armate în textele poetice ale cântecelor de gesta și baladelor eroice românești. Definirea conflictului, constatarea acestuia din conținutul creațiilor literare supuse spre analiză, a scos la iveală că însăși viața este un conflict a două idei: cum trăim și de ce murim? Oamenii evului mediu timpuriu își trăiau din plin fiecare eveniment și se supuneau cutumelor. Nu putem spune că în totalitate, am constatat, citind și studiind aceste documente literare că lumea medievală se ghida după principii pe care tot ei le încălcau. Trădarea, de exemplu, era una dintre faptele negative, care putea să le aducă mărirea sau pierzania și o regăsim în mai toate aceste lucrările populare; lașitatea, prefăcătoria sunt cazuri de distrugere completă a eroului, care era menit să își respecte integritatea morală.

Conflictul armat era amplu, necesita un consum foarte mare de energii umane, de pregătiri intense ale războinicilor, armelor și a echipamentului luptătorilor, iar cavaleriei a harnașamentului și a armurii. Trebuiau căutate într-un timp extrem de scurt soluții de ieșire din criză sau ambuscade, tăria de caracter a comandanților trebuia să ridice întotdeauna moralul. Conflictul, reieșit din conținutul acestor lucrări l-am definit astfel, în Capitolul III, din care cităm; Am putea defini comportamentul personajelor poemelor franceze și a cântecelor de vitejie românești, analizând stările lor de conflict ca stări de criză și obținând efectul. Insă criza era privită în aceste poeme nu numai ca disfuncție, ci și ca oportunitate. Potrivit definiției academice, conflictul armat se rezumă să fie definit ca o luptă de durată între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice, politice, religioase.

Capitolul IV încheie lucrarea și, sugestiv, l-am intitulat Concluzii. Când s-a sfârșit Evul Mediu Timpuriu? Din punctul de vedere istoric spunem că el a încetat la un moment dat în evoluția societății omenești. Gândirea umană însă s-a putut rupe oare ca un material și să spună: gata, de aici voi gândi ca în Renaștere, de exemplu. Oamenilor le-au trebuit zeci, sute și chiar mii de ani să vadă altfel un drum al lor în viață pe care l-au străbătut și a căror pietre au rămas aceleași. La un moment dat ne întrebam în lucrare și încercam să răspundem, ca o concluzie a temelor ce au format acținile poemelor cântecelor de gesta: De ce nu credem că Evul Mediu Timpuriu s-a sfârșit odată cu domnia lui Carol cel Mare, acceptându întinderea pe încă aproape două secole, de după apusul lui Pater Europae? Recunoaștem că perioada carolingiană a deschis porțile Renașterii medievale încă din vremea domniei suveranului franc. Trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere al conducerii statului medieval Carol cel Mare a fost unul dintre marii comandanți ai Occidentului și, am putea spune, ai Europei. Conștientizarea a ceea ce ar fi putut însemna continentul pentru lumea germană, l-a făcut pe rege să creeze giganticul imperiu.

Timpul a trecut, iar aceste creații literare au rămas pentru veșnicie, nu numai pentru Europa, ci și pentru întreaga lume, deoarece în conținutul lor apar și fapte ale lumii arabe, documente literare de o mare valoare care au fost și încă vor fi supuse erudiției oamenilor de știință.

BIBLIOGRAFIE:

1. *** Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Univers Enciclopedic, București;

2. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, (1975), Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Univers Enciclopedic, București;

3. *** Dicționar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010), Editura Litera, București;

4. *** Dicționar latin-român, ediția a III-a, Editura Științifică, București, 1973;

5. *** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura Litera, București;

6. *** Instituții feudale din Țările Române, (1988), Dicționar, București, Editura Academiei Române;

7. *** Istoria României, II, (1962), București, Editura Academiei Române;

8. Alighieri, Dante, (2008), Divina Comedie, Editura Paralela 45, București;

9. Andrieux-Reix, Nelly, (1992), Mort Aynteri, diîe aussî Les Sagittaires, Dictionnaire des lettres franșaises: le Moyen Age, Editura Genevieve Hasenohr et Michel Zink, Paris, Fayard;

10. Angelescu, Silviu, (1995), Mitul și literatura. Editura Cartex, București;

11. Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex, București;

12. Armand, Emile, (1942), Mari curtezane si vestiți libertini, Editura Umanitatea București, prelucrare cu o introducere de Eugen Relgis;

10. Barbero, Alessandro, (2005), Carol cel Mare. un părinte al Europei, Editura BfC ALL, București;

11. Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Editura Anastasia;

12. Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a poveștilor românești. Editura Științifică și Enciclopedică, București;

13. Beowulf, tălmăcire și prefață de Dan Duțescu și Leon Levițchi, Editura pentru Literatura Universală, București, 1969:

14. Bloch, Marc, (1996), Societatea feudală, vol.I, Formarea legăturilor de dependență. Editura Dacia, CIuj-Napoca;

15.Bloch, Marc, (1949), La société feodale. Les classes et le gouvernement des hommes, în colecția "L'Évolution de l'humanité", Editions Albin Michel, Paris;

16.Bossuat, Robert, (1951), Manuel bibliographique de la littérature française du Moyen Âge, Melun, Librairie d'Argences (Bibliotheque elzevirienne. Nouvelle serie. Études et documents);

13. Bossuat, Robert, (1931), Histoire de la Littérature Française I, Le Moyen Âge. Paris, Gîgord;

14. Boudon, Raymond, (1986), L’Idéologie. L'origine des idées reçues, Paris. 1986;

15. Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București;

16. Brătianu, I. Gheorghe, (1980), Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Editura Eminescu, București;

17. Boroianu, G., (2007), Istoria Bisericii Creștine, Editura Anastasia, București;

18. Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, (2006), (coord.), Istoria Europei,București, Editura Humanitas;

19. Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.LL București;

20. Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase, Editura Univers, București;

21. Clausewitz, Carl Von, (2010), Despre război, Editura Antet București;

22. Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranță, Editura Rosetti Educațional, București;

23. Croce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii, traducere și prefață de Șerbau Stati, Editura Univers, București;

22. D'aurevilly, Barbeiy, (1995), Dandysmul traducere, studiu introductiv și selecția antologiei de Adriana Babeti, Editura Polirom, Iași;

23. Debicki, Jacek; Favre, Jean-Francois; Grunewald, Dietrich și Pimentel, Antonio Filipe, (1998), Istoria artei, București, Editura RAO;

24. Demurger, A., (2003), Cavalerii lui Hristos. Ordinele religios – militare în Evul Mediu (sec. al XI-lea și al XVI-lea), Editura Cartier, București;

25. Dicționar de termeni muzicali, (1992), Editura Științifică și Enciclopedică, București;

26. Dicționar de Mari Muzicieni, Larousse, (2000), Editura Univers Enciclopedic, București;

27. Dighenis Akritas, (1974), poem în versuri grecesc, trad. N.I. Pintilie și Nicos Gaidagis, Editura Univers, București;

28. Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii și civilizației, vol.5, Editura Saeculuum – Vestala, București;

29. Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizația omenirii vol. II, București, Editura Excelsior – Multi Press;

30. Dubost, F., (1988), L'autre guerrier: 1'archer-cheval. Du sagittaire du Roman de Troie aux sagittaires de la Mort Ay meri de Nar hon ne, Senefiance;

31. Duccelier, A., (1997), Bizantinii, Istorie și cultură. Editura Teora, București;

32. Durand, Gilbert, (1998), Structurile antropologice ale imaginarului. Editura Univers Enciclopedic, București;

33. Dură, Nicolae V., (1982), Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice, în Revista Ortodoxă, anul XXXIV, nr. 3;

34. Eginhard, (2001), Viața lui Carol cel Mare, Editura Vremea, București;

35. Eliade, Mircea, (1992), Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București;

36. Gibbon, Edward, (1976), Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București;

37. Gabrieli, Francesco, (2002), Storici arabi delle crociate, antologie de scrieri istorice ale unor scriitori arabi, Editura Einaudi, Torino;

38. Gabor, Adrian, (1989), Organizarea administrativă și religioasă a Imperiului Bizantin dată de Vasile II Macedoneanu și importanța ei pentru Istoria poporului Român, în rev. , an XLI, nr.5-6;

39. Georgescu, Nicolae, (2005), , Editura Floarea albastră, București;

40. Giurescu, C. Constantin, (2003), Istoria Românilor, Editura AII Educațional București;

41. Gremais A. J., (1975), Despre sens – eseuri semiotice, traducere și prefață de Maria Carpov, Editura Univers, București;

42. Guizot, Francois, (2000), Istoria civilizației în Europa, București, Editura Humanitas;

43. Hanga, Vladimir, (1970), Drept privat roman. Editura Didactică și Pedagogică, București;

44. Harouel, Jean-Louis, Istroria urbanismului, (2001), Editura MERIDIANE, București;

45. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, (1971), Editura Minerva, București;

46. Hempel, C.,G., (1970), Elements dyepistemologie, Editura Armând Collin, Paris, 1996, Teoriile și explicația teoretică, în Logica științei, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

47. Hubert, Henri, (1983), Celții și Civilizația celtică, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

48. Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală și informație transculturală, Editura Academiei Române, București;

49. Jukov, E.M. și colaboratorii, (1960), Istoria Universală, volumul III, Editura Științifică, București;

50. Kahn, Otto, Cruciada împotriva Sfântului Graal, (2010), Editura Curtea Veche, București;

51. Kirileanu T. Simlon, (2004), vol. Faptele și vitejiile lui Ștefan cel Mare și cântece populare, p.5„ Ștefan Vodă-cel Mare și Sfânt, ediție îngrijită de Constantin Bostan, după ediția din anul 1904, republicat la Piatra Neamț;

52. Kissinger, Henry, (1998), Diplomația, Editura ALL;

53. Le Goff, Jacques, (2005), Evul mediu și nașterea Europei, Editura Poltroni, Iași;

54. Le Goff, Jacques, (1970), Civilizația Occidentului medieval, Editura Științifică, București;

55. Le Goff, Jacques, (1986), Pentru un alt ev medhu Editura Științifică, București;

56. Lepage, Yvan G., (2005), Bestiaire des songes médiévaux, Le récit de reve. Fonctions, themes et symboles. Editura Christian Vandendorpe, Québec, Nota Bene;

57. Ludwig, Emil, (1946), Germanii, dubla istorie a unei națiuni, Editura Secolului XX S.A.R., București;

58. Mantran, Robert, (2001), Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, București.

59. Marrou, Henri-Irenne, (1999), Biserica în antichitatea târzie, Editura Teora, București;

60. Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, (1995), Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București;

61. Miquel, A., (1994), Islamul și civilizația sa vol. I, Editura Meridiane, București;

62. Monin, Louis, Henri, (1832), Dissertation sur le roman de Roncevaux, Editura Imprimeria Regală, Paris;

63. Mureșean, Ovidiu, (2006), De la antichitatea târzie la amurgul evului mediu. Editura Todesco, Cluj-Napoca;

64. Musset, Lucien, (2002), Invaziile valurile germanice. Editura Corint, București;

Murray, D.D., Alexander, (1823), History of the European Languages; or Researches into the affinities of the teutonic, greek, celtic, sclavonic and Indian nations, vol.II, Editura Edinburg, London;

65. Oghină, Virgiliu, (1989), De la preistorie la istorie. Mitologie și realitate. Editura Miron, București;

66. Panaitescu, P.P., (2000), Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București;

Papacostea, Șerban, (1999), Geneza statului în evul mediu românesc, Editura Corint, București;

Păcurariu, Mircea, (1972), Istoria Bisericii Ortodoxe române, Editura Tipografia Eparhială, Sibiu;

67. Pânzaru, loan, (1989), Cercetare de estetică a oralității, Editura Univers, București;

67. Perez, Joseph, (2007), Istoria Spaniei, Editura Artemis, București;

68. Petrescu, Cezar, (1986), Omul din vis în Proza fantastică, postfață de Constantin Ciopraga, Editura Junimea;

69. Pinter, Zeno-Karl, (1999), Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat, (sec. IX-XIV), Editura Banatica, Reșița;

70. Pirenne, Henri, (1986), Mahomed și Carol cel Mure, Editura Meridiane, București;

71. Popescu, Cristian, Tiberiu, (2010), Literatura europeană și tema templieră, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București;

71. Popescu, Cristian, Tiberiu, (2004), Templierii. Istorie și mistere, Editura Semne, București;

72. Riefae, Pierre, (2000), Le Maitre, Phillipe, Invaziile barbare, Editura Corint, București;

73. Riche Pierre, (2003), Europa barbară din 476 până în 774. Editura Corint, București;

74. Riche Pierre, (2001), Educație și cultură în Occidentul barbar, Editura Meridiane, București;

75. Selimović, Mesa, (2009), Dervișul și moartea, Editura Leda, București;

76. Sienkievicz, Heinryk, (1962), Cavalerii teutoni, Editura pentru literatură universală, București;

77. Subrenat, Jean, (1974), Etude sur Gaydon, chanson de geste du XIII siècle, Presses de l'Universite de Provence;

78. Tătar, O., (2004), Istoria Imperiului Bizantin, Prolegomena, Editura Burg, Sibiu;

Tonciulescu, Paul Lazăr și Delcea, Eugen, (2003), Secretele Terrei. Istoria începe în Carpați, (dicționar româno-sanscrit, în vol), Editura Obiectiv, Craiova;

79. Vauchez, André, (1994), Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, secolele VIII-XIII, Editura Meridiane, București;

80. Vulcănescu, Romulus, (1987), Mitologie Română, Editura Academiei Române, București;

81. Wace, Robert, (1938), Roman de Brut, ediția J. Arnold, SATF, Paris;

82. Warnier, Jean-Pierre, (1999), La mondialisation de la culture, Paris, Editura La Découverte;

83. Xavier, Michel, Francisque, (1837), La Chanson de Roland ou de Roncevaux du XIIe siecle, Editura Silvestre, Paris;

84. Zumthor, Paul, (1983), Încercare de poetică medievală, Editura Univers.

BIBLIOGRAFIE:

1. *** Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Univers Enciclopedic, București;

2. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, (1975), Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Univers Enciclopedic, București;

3. *** Dicționar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010), Editura Litera, București;

4. *** Dicționar latin-român, ediția a III-a, Editura Științifică, București, 1973;

5. *** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura Litera, București;

6. *** Instituții feudale din Țările Române, (1988), Dicționar, București, Editura Academiei Române;

7. *** Istoria României, II, (1962), București, Editura Academiei Române;

8. Alighieri, Dante, (2008), Divina Comedie, Editura Paralela 45, București;

9. Andrieux-Reix, Nelly, (1992), Mort Aynteri, diîe aussî Les Sagittaires, Dictionnaire des lettres franșaises: le Moyen Age, Editura Genevieve Hasenohr et Michel Zink, Paris, Fayard;

10. Angelescu, Silviu, (1995), Mitul și literatura. Editura Cartex, București;

11. Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex, București;

12. Armand, Emile, (1942), Mari curtezane si vestiți libertini, Editura Umanitatea București, prelucrare cu o introducere de Eugen Relgis;

10. Barbero, Alessandro, (2005), Carol cel Mare. un părinte al Europei, Editura BfC ALL, București;

11. Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Editura Anastasia;

12. Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a poveștilor românești. Editura Științifică și Enciclopedică, București;

13. Beowulf, tălmăcire și prefață de Dan Duțescu și Leon Levițchi, Editura pentru Literatura Universală, București, 1969:

14. Bloch, Marc, (1996), Societatea feudală, vol.I, Formarea legăturilor de dependență. Editura Dacia, CIuj-Napoca;

15.Bloch, Marc, (1949), La société feodale. Les classes et le gouvernement des hommes, în colecția "L'Évolution de l'humanité", Editions Albin Michel, Paris;

16.Bossuat, Robert, (1951), Manuel bibliographique de la littérature française du Moyen Âge, Melun, Librairie d'Argences (Bibliotheque elzevirienne. Nouvelle serie. Études et documents);

13. Bossuat, Robert, (1931), Histoire de la Littérature Française I, Le Moyen Âge. Paris, Gîgord;

14. Boudon, Raymond, (1986), L’Idéologie. L'origine des idées reçues, Paris. 1986;

15. Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București;

16. Brătianu, I. Gheorghe, (1980), Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Editura Eminescu, București;

17. Boroianu, G., (2007), Istoria Bisericii Creștine, Editura Anastasia, București;

18. Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, (2006), (coord.), Istoria Europei,București, Editura Humanitas;

19. Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.LL București;

20. Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase, Editura Univers, București;

21. Clausewitz, Carl Von, (2010), Despre război, Editura Antet București;

22. Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranță, Editura Rosetti Educațional, București;

23. Croce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii, traducere și prefață de Șerbau Stati, Editura Univers, București;

22. D'aurevilly, Barbeiy, (1995), Dandysmul traducere, studiu introductiv și selecția antologiei de Adriana Babeti, Editura Polirom, Iași;

23. Debicki, Jacek; Favre, Jean-Francois; Grunewald, Dietrich și Pimentel, Antonio Filipe, (1998), Istoria artei, București, Editura RAO;

24. Demurger, A., (2003), Cavalerii lui Hristos. Ordinele religios – militare în Evul Mediu (sec. al XI-lea și al XVI-lea), Editura Cartier, București;

25. Dicționar de termeni muzicali, (1992), Editura Științifică și Enciclopedică, București;

26. Dicționar de Mari Muzicieni, Larousse, (2000), Editura Univers Enciclopedic, București;

27. Dighenis Akritas, (1974), poem în versuri grecesc, trad. N.I. Pintilie și Nicos Gaidagis, Editura Univers, București;

28. Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii și civilizației, vol.5, Editura Saeculuum – Vestala, București;

29. Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizația omenirii vol. II, București, Editura Excelsior – Multi Press;

30. Dubost, F., (1988), L'autre guerrier: 1'archer-cheval. Du sagittaire du Roman de Troie aux sagittaires de la Mort Ay meri de Nar hon ne, Senefiance;

31. Duccelier, A., (1997), Bizantinii, Istorie și cultură. Editura Teora, București;

32. Durand, Gilbert, (1998), Structurile antropologice ale imaginarului. Editura Univers Enciclopedic, București;

33. Dură, Nicolae V., (1982), Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice, în Revista Ortodoxă, anul XXXIV, nr. 3;

34. Eginhard, (2001), Viața lui Carol cel Mare, Editura Vremea, București;

35. Eliade, Mircea, (1992), Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București;

36. Gibbon, Edward, (1976), Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București;

37. Gabrieli, Francesco, (2002), Storici arabi delle crociate, antologie de scrieri istorice ale unor scriitori arabi, Editura Einaudi, Torino;

38. Gabor, Adrian, (1989), Organizarea administrativă și religioasă a Imperiului Bizantin dată de Vasile II Macedoneanu și importanța ei pentru Istoria poporului Român, în rev. , an XLI, nr.5-6;

39. Georgescu, Nicolae, (2005), , Editura Floarea albastră, București;

40. Giurescu, C. Constantin, (2003), Istoria Românilor, Editura AII Educațional București;

41. Gremais A. J., (1975), Despre sens – eseuri semiotice, traducere și prefață de Maria Carpov, Editura Univers, București;

42. Guizot, Francois, (2000), Istoria civilizației în Europa, București, Editura Humanitas;

43. Hanga, Vladimir, (1970), Drept privat roman. Editura Didactică și Pedagogică, București;

44. Harouel, Jean-Louis, Istroria urbanismului, (2001), Editura MERIDIANE, București;

45. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, (1971), Editura Minerva, București;

46. Hempel, C.,G., (1970), Elements dyepistemologie, Editura Armând Collin, Paris, 1996, Teoriile și explicația teoretică, în Logica științei, București, Editura Științifică și Enciclopedică;

47. Hubert, Henri, (1983), Celții și Civilizația celtică, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

48. Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală și informație transculturală, Editura Academiei Române, București;

49. Jukov, E.M. și colaboratorii, (1960), Istoria Universală, volumul III, Editura Științifică, București;

50. Kahn, Otto, Cruciada împotriva Sfântului Graal, (2010), Editura Curtea Veche, București;

51. Kirileanu T. Simlon, (2004), vol. Faptele și vitejiile lui Ștefan cel Mare și cântece populare, p.5„ Ștefan Vodă-cel Mare și Sfânt, ediție îngrijită de Constantin Bostan, după ediția din anul 1904, republicat la Piatra Neamț;

52. Kissinger, Henry, (1998), Diplomația, Editura ALL;

53. Le Goff, Jacques, (2005), Evul mediu și nașterea Europei, Editura Poltroni, Iași;

54. Le Goff, Jacques, (1970), Civilizația Occidentului medieval, Editura Științifică, București;

55. Le Goff, Jacques, (1986), Pentru un alt ev medhu Editura Științifică, București;

56. Lepage, Yvan G., (2005), Bestiaire des songes médiévaux, Le récit de reve. Fonctions, themes et symboles. Editura Christian Vandendorpe, Québec, Nota Bene;

57. Ludwig, Emil, (1946), Germanii, dubla istorie a unei națiuni, Editura Secolului XX S.A.R., București;

58. Mantran, Robert, (2001), Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, București.

59. Marrou, Henri-Irenne, (1999), Biserica în antichitatea târzie, Editura Teora, București;

60. Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, (1995), Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București;

61. Miquel, A., (1994), Islamul și civilizația sa vol. I, Editura Meridiane, București;

62. Monin, Louis, Henri, (1832), Dissertation sur le roman de Roncevaux, Editura Imprimeria Regală, Paris;

63. Mureșean, Ovidiu, (2006), De la antichitatea târzie la amurgul evului mediu. Editura Todesco, Cluj-Napoca;

64. Musset, Lucien, (2002), Invaziile valurile germanice. Editura Corint, București;

Murray, D.D., Alexander, (1823), History of the European Languages; or Researches into the affinities of the teutonic, greek, celtic, sclavonic and Indian nations, vol.II, Editura Edinburg, London;

65. Oghină, Virgiliu, (1989), De la preistorie la istorie. Mitologie și realitate. Editura Miron, București;

66. Panaitescu, P.P., (2000), Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București;

Papacostea, Șerban, (1999), Geneza statului în evul mediu românesc, Editura Corint, București;

Păcurariu, Mircea, (1972), Istoria Bisericii Ortodoxe române, Editura Tipografia Eparhială, Sibiu;

67. Pânzaru, loan, (1989), Cercetare de estetică a oralității, Editura Univers, București;

67. Perez, Joseph, (2007), Istoria Spaniei, Editura Artemis, București;

68. Petrescu, Cezar, (1986), Omul din vis în Proza fantastică, postfață de Constantin Ciopraga, Editura Junimea;

69. Pinter, Zeno-Karl, (1999), Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat, (sec. IX-XIV), Editura Banatica, Reșița;

70. Pirenne, Henri, (1986), Mahomed și Carol cel Mure, Editura Meridiane, București;

71. Popescu, Cristian, Tiberiu, (2010), Literatura europeană și tema templieră, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București;

71. Popescu, Cristian, Tiberiu, (2004), Templierii. Istorie și mistere, Editura Semne, București;

72. Riefae, Pierre, (2000), Le Maitre, Phillipe, Invaziile barbare, Editura Corint, București;

73. Riche Pierre, (2003), Europa barbară din 476 până în 774. Editura Corint, București;

74. Riche Pierre, (2001), Educație și cultură în Occidentul barbar, Editura Meridiane, București;

75. Selimović, Mesa, (2009), Dervișul și moartea, Editura Leda, București;

76. Sienkievicz, Heinryk, (1962), Cavalerii teutoni, Editura pentru literatură universală, București;

77. Subrenat, Jean, (1974), Etude sur Gaydon, chanson de geste du XIII siècle, Presses de l'Universite de Provence;

78. Tătar, O., (2004), Istoria Imperiului Bizantin, Prolegomena, Editura Burg, Sibiu;

Tonciulescu, Paul Lazăr și Delcea, Eugen, (2003), Secretele Terrei. Istoria începe în Carpați, (dicționar româno-sanscrit, în vol), Editura Obiectiv, Craiova;

79. Vauchez, André, (1994), Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, secolele VIII-XIII, Editura Meridiane, București;

80. Vulcănescu, Romulus, (1987), Mitologie Română, Editura Academiei Române, București;

81. Wace, Robert, (1938), Roman de Brut, ediția J. Arnold, SATF, Paris;

82. Warnier, Jean-Pierre, (1999), La mondialisation de la culture, Paris, Editura La Découverte;

83. Xavier, Michel, Francisque, (1837), La Chanson de Roland ou de Roncevaux du XIIe siecle, Editura Silvestre, Paris;

84. Zumthor, Paul, (1983), Încercare de poetică medievală, Editura Univers.