. Vocativul In Limba Romana

CAPITOLUL I

Cu privire la categoriile gramaticale,
în special cazul

Definirea și delimitarea morfologiei și a sintaxei ca părți constitutive ale gramaticii constituie una din sursele contradictorii din lingvistica actuală.

În accepția mai veche ai termenilor pe care gramatica latină și greacă a transmis-o gramaticilor europene, morfologia studiază clasele de cuvinte, iar sintaxei îi aparține domeniul construcțiilor de cuvinte. Cele două discipline se împletesc prin faptul că morfologia implică, pe lângă studiul variațiilor complexului sonor, și variațiile sistematice ale sensului, problemă a contextului sintactic. F. de Saussure și apoi
L. Hjelmslev consideră că morfologia este domeniul funcțiilor în sistem, adică studiază elementele limbii pe axa paradigmatică, iar sintaxa este domeniul funcțiilor de proces, adică le studiază pe axa sintagmatică. Numeroși lingviști susțin că morfologia studiază domeniul limbii, iar sintaxa domeniul vorbirii.

Legătura organică dintre sistemul și structura morfologică și cea sintactică a limbii apare evident la toate nivelele.

Astfel, observăm că definirea claselor de cuvinte (părțile de vorbire) se face mai ales pe baza unor criterii sintactice sau exclusiv din punctul de vedere sintactic, morfemele sunt mijloace sintactice ca și mărcile propriu-zise; funcționalitatea lor decurge mai curând din necesitățile schemelor sintaxei, decât din expresia categoriilor logice. Prepozițiile și conjuncțiile aparțin morfologiei numai ca specii de cuvinte de sine-stătătoare, principala lor funcție fiind de natură sintactică, încadrându-se în relațiile sintactice de determinare și coordonare. Sistemul morfologic al limbii române nu poate avea existență concretă în comunicare decât prin intermediul sintaxei.

O categorie morfologică, fiind ansamblul formelor care intră în același sistem de relații, marchează relații sintactice, deoarece aceste relații sunt condiționate de însăși natura cuvintelor. Clasa sintactică subiect este realizată prin substantiv sau substitut al acestuia, predicatul este realizat (în general) prin verb sau este marcat cu morfeme specifice modalității verbale.

Acordul dintre subiect și predicat, care este o relație sintactică, este un acord de modalități morfologice – [clasa de cuvinte]. Deci, categoriile morfologice – clasa de cuvinte, modalități, sunt, în același timp, și mijloace sintactice, la fel ca mărcile de relație propriu-zise.

Pentru a vorbi de noțiunea de categorie gramaticală, trebuie să discutăm mai întâi despre sensuri și clase gramaticale.

Valoarea sau sensul gramatical se opune sensului lexical din punctul de vedere al genezei și al direcției de referință: sensul lexical provine și denotă realitatea extralingvistică, sensul gramatical e dat și definit de prezența relativă și virtuală a semnificantului în limitele sistemului gramatical din care face parte, la poziția de ordine pe care clasa lui o ocupă în sistem. Sensul lexical este deschis pentru detalii, polisemie și conotații, sensul gramatical este închis și determinat de mărci grupate în număr limitat. Caracteristicile menționate sunt esențiale pentru distincția sens lexical/ sens gramatical și pentru ce studiază sistemul și structura gramaticală a limbii. Sensul gramatical este o abstracție. Împreună cu sensul lexical, el se întâlnește și se intersectează pe planul categoriei și al clasei gramaticale. Distincția terminologică clasă / categorie are caracter arbitrar în dicționare, pentru că acești doi termeni se definesc adesea unul prin celălalt, fiecare fiind considerat că semnifică genul proxim al
celuilalt. De exemplu, în Larrousse, se afirmă “Le terme catégorie désigne une classe dont les membres figurent dans les mêmes environnements syntaxiques et entretiennent entre eux des relations particulières”, on appele classe de mot, en linguistique structurale et distributionnelle, uné catégorie de mots définis par les distributions analogues dans les cadres de phrase préalablement déterminés”.1

Totuși, o distincție între categorie și clase se face prin folosirea lor diferențiată: termenul categorie se referă la sensul gramatical sau la valoarea gramaticală și vom vorbi de categoriile gen, număr, caz, persoană, diateză, mod, timp, intensitate, comparație. Termenul clasă se referă la părțile de vorbire (ansambluri de unități ecurente în aceleași poziții sintactice) care sunt cele cunoscute, dar și clasa numelor masculine, clasa animalelor, clasa verbelor personale sau nonpersonale.

În Gramatica limbii române se precizează: “Părțile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noțiunile morfologice fundamentale numite categorii gramaticale.

Categoriile gramaticale proprii limbii române sunt genul, numărul, cazul, gradul de comparație, persoana, diateza, modul și timpul”.

Problema apariției părților de vorbire și a categoriilor gramaticale este legată de procesele abstracte ale activității creierului uman în decursul timpului. Cuvântul apare din reprezentarea intelectuală a lumii pe baza percepțiilor senzoriale. Cuvântul nu reflectă imaginea fiecărui obiect, ci clasa obiectelor, adică noțiunea. Noțiunea înseamnă ceva abstract. Cuvântul este generalizarea reprezentărilor obținute pe cale senzorială. Realitatea reprezentărilor din lumea înconjurătoare se manifestă în limbă prin noțiune. Generalizarea noțiunilor în categoria obiectului devine, în plan lingvistic, substantiv, generalizarea însușirilor devine adjectiv, a acțiunii – verb. Deci, părțile de vorbire sunt categorii ale gândirii cu mărci gramaticale. Cuvintele se clasifică în părți de vorbire pe baza criteriilor lexical, morfologic și sintactic (după sensul, respectiv flexiunea și rolul cuvântului).

Noțiunea de categorie gramaticală este considerată de A. Vraciu superioară conceptelor de formă gramaticală și sens gramatical. Categoria gramaticală este unitatea dialectică a celor două elemente și nu poate exista numai în prezența formei sau numai în prezența sensului gramatical. Categoria are și un grad de abstractizare mai mare, ea se poate exprima prin mai multe forme. De exemplu, ideea de singular la substantivele românești sau la cele din limbile slave este întărită prin faptul că apare și la alte cuvinte de același tip, dar și de faptul că seriei de cuvinte: casă, masă, om, cal etc. i se opune o alta cu sens de plural: case, mese, oameni etc. Acest sistem de apariții caracterizează în esență, structura gramaticală. Opoziția nu este doar binară: genul și persoana cunosc opoziții ternare, cazul în rusă, opoziția a șase forme. În general, opozițiile pluriforme au la bază tot opoziții binare. Modul implică categoria timpului și a persoanei, altfel spus, categorii ce caracterizează formele predicative. Categoria predicativității este un fenomen mai abstract decât categoria timpului, categoriile gramaticale de timp, mod, care sunt mai abstracte decât genul și aspectul verbal.

Categoriile gramaticale constituie fundamentul fiecărei limbi. Studierea sistemului gramatical nu este posibilă fără stabilirea și analiza acelor fenomene și categorii, care stau la baza lui si-i determină evoluția.

Una dintre cele mai abstracte categorii gramaticale este genul. Problema se amplifică în cazul când, în limbile unde există această categorie gramaticală, substantivele nu coincid în privința genului. Profesorul Vraciu exemplifică aici cu substantivele lingură și sentinelă. În română, lingură este de genul feminin, în rusă de asemenea (lóźka), în germană der Läffel de genul masculin. Sentinela în română și franceză (la sentinelle) aparține genului feminin, în rusă (časavój) este de genul masculin. Diferențele în privința categoriei genului se referă, în majoritatea cazurilor, la obiecte neînsuflețite.

Categoria genului gramatical există în limbile indo-europene, precum și în alte limbi, dar lipsește din familia limbilor turcice și ugro-finice.

În unele limbi din Africa orientală, unde nu există categoria genului, există o clasă nominală deosebită pentru obiectele “mari și puternice” și altă categorie pentru obiectele din clasa ce exprimă ideea de “mic și slab”. În altă limbă, limba avară, substantivele au trei clase: întâia – denumirile bărbaților, a doua – denumirile femeilor, a treia – nume de animale, obiecte neînsuflețite și substantivele abstracte. Într-una din limbile africane, suaheli, substantivele au opt clase gramaticale: clasa oamenilor, a animalelor, a copacilor etc.

Originea categoriei gramaticale este foarte veche, oricum după perioada formării numelui. Rădăcinile clasificării nominale prezintă complicații în clasificare: în genuri se încrucișează noțiuni numite după principiul animat / inanimat, rațional /
irațional etc.

În Gramatica Academiei limba română cunoaște trei genuri: masculin, feminin și neutru. La substantivele nume de animate genul – masculin sau feminin – există în principiu o corespondență (cu destule excepții) între genul natural și cel gramatical. Genul specific pentru inanimate, de obicei, este neutru. Categoria genului se întâlnește la substantiv, articol, adjectiv, pronume, numeral și participiu. Pentru genul neutru există o desinență de plural specifică (-uri), la celelalte părți de vorbire în afară de substantiv, forma genului neutru coincide cu masculinul la singular și cu femininul la plural. În lucrarea lor, I. Iordan și V. Robu găsesc trei criterii pentru a distinge femininul de masculin: criteriul lexical (în care se relevă distincția biologică a sexelor, operantă în genul animatelor), criteriul morfologic ( prin sufixe moționale: -ă, – ită, -că, -oaică, -easă, -oi, -an, și criteriul bazat pe opoziția de natură sintactică în cadrul relațiilor de determinare și acord.

Ca rezultat al unei influențe occidentale, pentru a marca genul natural al unor nume, se adaugă substantivului un alt substantiv care precizează genul și are astfel rol de morfem (un mecanic femeie, o femeie – rector).

Categoria numărului a fost la început o categorie lexicală, ulterior s-a gramaticalizat. În limbile australiene, pluralul substantivelor se formează prin adăugarea cuvântului mult. În plan strict lingvistic, categoria gramaticală a numărului caracterizează mai multe părți de vorbire: substantiv, adjectiv, articol, numeral, pronume și verb, manifestându-se diferit. În cazul substantivelor, numărul singular poate exprima nu numai un singur obiect, ci și noțiunea respectivă, pluralul ce arată multiplicitatea nu poate indica, de regulă, numărul exact al obiectelor.

La adjective, categoria numărului este pur formală pentru că ea nu exprimă cantități, ci notează o însușire constantă. În limbile engleză și turcice, adjectivul se comportă ca și adverbul: este invariabil.

Unele forme de numeral păstrează urme formale ale categoriei numărului, deosebirea dintre unu și zece totuși nu este identică cu cea dintre masă și mese. Numărul exprimă ceva abstract, numeralul ceva concret. Pentru a exprima categoria gramaticală a numărului, unele limbi recurg la cuvinte speciale, cuvinte accesorii sau sufixe.

Limba română recurge la desinențe specifice, palatalizarea consoanelor și alternanțe. Unele substantive nu cunosc opoziția de număr, pot fi defective de plural (singularia tantum), altele pot fi defective de singular (pluralia tantum).

În limba arabă, pluralul se obține fie prin flexiune, fie prin atașarea unui sufix. În japoneză, categoria gramaticală a numărului nu este marcată întotdeauna. Pluralul substantivelor în hindustană se formează pentru ființele vii, adăugând cuvinte cu sens lexical: lag (popor), gan (mulțime), jan (om). Majoritatea limbilor dispun de două numere gramaticale: singular și plural. Unele limbi microneziene disting singular, dual, trial, quatrial și plural. În limbile indo-europene, dualul a existat în sanscrită, persană veche, elină, gotică, lituaniană. Cu timpul, formele de dual au fost înlocuite de plural. Dintre scriitorii antici, care au folosit frecvent și corect dualul, menționăm pe Aristofan. Dualul s-a păstrat până azipe Aristofan. Dualul s-a păstrat până azi în araba modernă și dialectele eschimose.

Există limbi care manifestă o predilecție deosebită pentru substantivele pluralia tantum (letona, finlandeza, rusa, polona), pe când maghiara preferă mai ales numărul singular. Părțile corpului omenesc sunt considerate una singură: în propoziții pentru asemenea împrejurări, predicatul se pune la singular.

În limbile uzbecă și în alte idiomuri turcice, nu există categoria gramaticală a numărului.

Persoana este o categorie gramaticală care trimite la participanții unui act de comunicare și este specifică pronumelui și verbului. Pentru verb, ea exprimă raporturile dintre acțiune și subiectul care o efectuează. Categoria în discuție poate arăta că subiectul acțiunii este persoana care vorbește, persoana cu care se vorbește sau
altcineva.

Categoria gramaticală a persoanei se exprimă prin pronumele personale și desinențele verbelor. În cele mai multe limbi, majoritatea verbelor sunt personale, dar există și verbe unipersonale care nu se conjugă decât la persoana a III-a singular. Există verbe impersonale ca sens, în latină impersonalul se exprimă prin persoana a III-a singular a pasivului (dicitur “se spune”, naratur “se povestește”), în franceză se recurge la pronumele on (on dit), în română la persoana a III-a singular a reflexivului (se spune), persoana a III-a singular (sună la ușă) sau a III-a plural (zic că s-ar fi întâmplat ceva), persoana I plural (când ne lovim cu capul de pragul cel de sus îl vedem și pe cel de jos) sau a II-a singular (Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul). Categoria persoană aparține pronumelor personale, de politețe, de întărire, reflexiv și posesiv precum și verbelor personale și unipersonale. La pronume, persoana este supletivă, adică este semnificată, prin înseși formele diferite ale pronumelui, la verb este marcată prin desinențele personale specifice, în afară de gerunziu și de infinitiv. Categoria persoanei este strâns legată de aceea a numărului, persoana gramaticală nu corespunde totdeauna persoanei reale.

Diateza, modul și timpul sunt categorii care apar numai la verb. Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical, diateza reflexivă exprimă interesarea în acțiune a subiectului gramatical. În limba română, verbele tranzitive pot funcționa la toate cele trei diateze, dar există multe verbe care nu pot fi decât active sau numai reflexive.

Modul arată felul cum prezintă vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modurile personale arată dacă acțiunea este reală, realizabilă sau ireală. Modurile nepersonale prezintă acțiunea ca nume, însușire sau acțiune. “În română se disting modurile: indicativ, conjunctiv, condițional, prezumtiv și imperativ” (moduri personale), infinitivul, participiul, gerunziul și supinul (moduri nepersonale). Unele limbi (sanscrită) au modul cauzativ, altele modul afirmativ. Limba letonă are forme pentru admirativ.

Categoria gramaticală a timpului exprimă momentul în care se petrece acțiunea fie prin raportare la momentul vorbirii, fie la alt moment. De obicei, se disting trei timpuri: prezent, trecut și viitor. În interiorul fiecărui timp există variații, există un prezent durativ (I am reading a newspaper), un viitor apropiat și îndepărtat, trecut imediat, imperfect, mai mult ca perfect, perfect simplu, compus, aorist. Timpul gramatical, în particular, nu corespunde timpului obiectiv. În inkaghiră (limba din Siberia) nu se distinge nici un timp al verbului, limbile semite au numai două timpuri. În limba engleză, există forme de timp care arată o acțiune în general sau o acțiune continuată într-un anumit moment (I worked – I was working). Pentru a se marca această categorie, se recurge la afixe și cuvinte ajutătoare.

Categoria gramaticală a gradelor de comparație este proprie adjectivelor și adverbelor calificative. Gradul pozitiv (gradul zero) indică însușirea obiectului sau procesului fără referire la aceleași însușiri în alte obiecte sau procese, gradul comparativ denumește însușirea obiectelor sau calitatea procesului ca fiind în grad diferit față de aceeași însușire a altui obiect. Comparativul are trei aspecte – egalitatea, inferioritatea și superioritatea, iar superlativul poate fi relativ și absolut.

Termenul cu care este denumită categoria pare pentru I. Iordan și V. Robu nepotrivit, faptele paradigmatice și sintagmatice de referință nu sunt numai de domeniul comparației, ci multe din ele arată numai intensitatea unei calități (maniere) nesupuse vreunei comparații. Pentru aceste situații, autorii propun termenii de grad de intensitate si de comparație.

Categoria gramaticală a cazului “exprimă raporturile dintre cuvinte în cursul comunicării”. Ea se exprimă morfologic cu ajutorul flexiunii. Cazul presupune o anumită formă a numelui, dar nu orice desinență a numelui este caz.

În limbile în care numele este invariabil, nu există nici cazuri, ci numai raporturi sintactice echivalente cu cazuri, ce se exprimă cu ajutorul prepozițiilor sau al topicii (situații întâlnite în limbile franceză, chineză, bulgară, engleză). Categoria cazului (exprimă) prezintă o unitate complexă dintre sens și forma lui de exprimare.

Semnificația cazurilor este variată. Diferitele forme cazuale reflectă caracterul complex al cunoașterii de către om a lumii înconjurătoare, obiectele și noțiunile izolate sunt denumite și sunt puse în relație cu realitatea. Formele cazuale ale substantivului redau procesul complex al perceperii de către om a realității. Numărul cazurilor diferă de la o limbă la alta. În suedeză sunt două, în arabă trei, în română cinci, în rusă și mausi șase, în lituaniană și polonă șapte, în laponă opt, în hanti cinci – opt (după dialect), în nurdvină zece, în udmurtă paisprezece, în finlandeză și astoniană cincisprezece, în komizâriană optsprezece, în maghiară douăzeci și unu, în bațbikă douăzeci și două ș.a.m.d. În limbile fino-uguine, caucaziene numărul cazurilor poate ajunge până la patruzeci și șapte. Numărul mare de cazuri rezultă din combinarea raporturilor de repaus, mișcare către obiect și mișcare de la obiect prin categoriile interiorului și ale exteriorului. Pe lângă cazurile obișnuite, mai intervin și altele cu valoare locativă ce precizează diferite poziții relative ale obiectului în spațiu.

În limba română sunt cinci cazuri: nominativul, genitivul, dativul, acuzativul și vocativul. Totalitatea formelor cazuale la ambele numere reprezintă declinarea.

Cazul este cea mai abstractă dintre categoriile numelor, deoarece substratul ei poate fi mai greu descoperit.

Cele cinci cazuri pot fi exprimate printr-un număr mult mai mic de forme cazuale: cel mult două nearticulate și cel mult trei articulate. Există situații când toate cazurile au o singură formă a substantivului propriu-zis. Nominativul are totdeauna aceeași formă cu acuzativul, iar uneori și cu vocativul; genitivul are totdeauna aceeași formă cu dativul, iar uneori – numai la pluralul articulat – și cu vocativul. Valoarea cazuală se distinge prin funcția sintactică, prin cuvântul regent, prin mărci reprezentate de cuvinte ajutătoare al, a, ai, ale și pe sau de pronumele neaccentuate, prin topică, prin acord și se verifică prin substituirea cu formele diferențiale ale pronumelui personal.

Nominativul poate îndeplini funcția de subiect, nume predicativ, apoziție sau element predicativ suplimentar. Dintre acestea, se consideră specifică funcția de subiect. Genitivul fără prepoziții poate avea una din funcțiile de atribut, complement indirect al unui adjectiv de proveniență verbală, (rar) apoziție. Genitivul fără prepoziție poate apare în construcții ca: Ai casei îl așteptau. Aici articolul posesiv este la cazul nominativ și ține locul unui substantiv pe care genitivul îl determină ca atribut (oamenii casei). Genitivul este cazul apartenenței la gen, specie, categorie. Gramatica Academiei subliniază următoarele valori ale genitivului: genitiv posesiv (apartenența, dependența și posesorul propriu-zis), genitivul subiectiv, genitivul obiectiv, genitivul calității, al denumirii și genitivul care intră într-o construcție echivalentă cu un superlativ (minunea minunilor).

Genitivul este cerut de unele prepoziții ca: asupra, (în) contra, deasupra, împotriva, împrejurul, înaintea, îndărătul și locuțiuni prepoziționale ca: din partea,
în dreptul.

Genitivul cu prepoziție poate avea funcția de atribut, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial (înoată împotriva curentului).

Dativul este cazul destinației, al acordării; substantivul în dativ se referă la obiectul gramatical căruia i se dă, i se acordă sau îi este destinat ceva prin acțiunea verbului cu care se află în relație sintactică. Funcția de bază a dativului este aceea de obiect indirect al verbului, adjectivului, adverbului, interjecției (Bravo cuiva). Construit cu prepozițiile datorită, grație, mulțumită, dativul are funcția de complement circumstanțial. M. Avram, în exemplu A reușit datorită voinței, consideră că dativul are funcția de complement circumstanțial instrumental, I. Iordan și V. Robu, în exemplul datorită delăsării și nepăsării, consideră că este vorba de un genitiv în funcție de “complement circumstanțial de cauză sau de obiect instrument”. Gramatica Academiei stabilește că în exemplul Datorită muncii dumitale genitivul are funcția de complement circumstanțial instrumental. În unele construcții, dativul poate avea funcție de circumstanțial de loc (în expresii idiomatice neanalizabile: a sta locului, a se așterne drumului, a se duce dracului).

Cazul acuzativ, nemarcat de prepoziție, are funcția de obiect direct, de aceea mulți lingviști consideră acuzativul un caz direct, împreună cu nominativul. Acuzativul fără prepoziție poate avea una din funcțiile: complement direct, complement circumstanțial de loc, de timp, de mod și atribut al unor nume de acțiune (renunțarea, o vreme, la ele). Acuzativul se folosește foarte des însoțit de o prepoziție sau o locuțiune prepozițională al cărei ultim termen este o prepoziție (a, cu, de, fără, în, la, pe…, de la, fără de …, alături de, împreună cu, în loc de). În aceste cazuri, funcția poate fi de atribut, nume predicativ (inima lui e de aur), complement indirect (se teme de hoți), de agent, de cauză (mor de sete), de relație (scump la tărâțe, ieftin la făină).

Acuzativul este cerut de adverbele de comparație ca și cât și de adverbul decât comparativ, cumulativ și exceptiv cu care poate avea funcția de atribut (fată ca o floare), nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement circumstanțial de mod (rău ca un dușman).

Funcția specifică acuzativului este cea de complement direct.

Vocativul exprimă o chemare adresată cuiva în scopul de a-i atrage atenția asupra unei comunicări. Caracteristica esențială a acestui caz este intonația. Vocativul este un caz deosebit de celelalte, nu numai pentru că nu are legături sintactice propriu-zise cu celelalte cuvinte din propoziție, ci și pentru că este încărcat de afectivitatea interlocutorilor. Vocativul românesc este un fenomen specific, limba română fiind singura între limbile romanice, care a păstrat formele latine de vocativ singular, atât la masculin: vecine! care e latinul vicine!, Doamne! care e latinul Dominą! (înlocuită azi prin domnule!) cât și la feminin: mamă! (de la latinul mama!), fată! (latinul feta!). Pentru feminine, există în română, regional, o desinență slavă de vocativ – o: bunico! soro!.

Vocativul are forme specifice cu desinențele – e la masculin singular (uneori așezată după forma articulată) și cu – o la unele feminine singular. Uneori se folosesc pentru vocativ și desinențele de nominativ.

În limba populară se mențin vocative în – e la substantive care nu sunt nume de persoană (cuce, codre), pe când în limba contemporană există tendința ca vocativul în – e să apară, în general, numai la nume de persoane.

Vocativul face parte din propoziție. Dacă apar două vocative alăturate, între ele se stabilește o relație de determinare, unul fiind atributul celuilalt (jupâne pârcălabe). Vocativul se poate referi la subiect (vino, Ioane!), complement direct (te văd, Ioane!), complement indirect (Îți vorbesc, Ioane!). Vocativul poate însoți o propoziție imperativă sau interogativă sau poate singur construi o comunicare.

Vocativul nu are topică fixă. Intonația specifică vocativului se distinge mai bine la începutul propoziției. Indiferent de topică, vocativul se desparte prin virgulă de propoziția din care face parte. În vorbirea familiară, vocativul apare însoțit de interjecție sau de pronume. Vocativul cu desinența – e se folosește pentru substantivele masculine terminate în consoană (argate!, țărane!, Antoane!, Tudore!), dar masculine terminate la nominativ în -e au vocativul tot în -e: frate!, Gheorghe!

Substantivele masculine terminate în – u precedate de un grup de consoane la vocativ au forma tot în – e: cumătru – cumetre, Petru – Petre. Substantivele masculine în -ău, -eu, in, -ou, substantivele masculine nume proprii de persoană, terminate în – u, masculinele, nume de agent în -as, -et, -ist, -or, -sor, -tor precum și masculinele diminutive în – as au la vocativ forma în -ule (leule!, zmeule!, Dinule!, drumețule!, muncitorule!, idealistule!, copilașule!). În -ule se termină și vocativul substantivelor masculine provenite din adjective (cârnule!), și al substantivelor masculine ce denumesc pe locuitorii unei așezări (francezule!, turcule!). Aici fac excepție substantivele român, oltean, moldovean (care la vocativ au forme române!, oltene!, moldovene!). În -ule se termină și vocativul numelor de rudenie (bunicule!, tăticule!). Substantivul om la vocativ are forma omule!

Majoritatea substantivelor feminine au vocativul singular ca nominativul: mamă!, mătușă! etc. Numele proprii au forme tot în -ă, deși la nominativ au forme în -a: Ana – Ană!, Ileana – Ileană! Numele în – ie au aceeași tendință, dar pentru că -i urmat de -ă devine -e, avem Cornelia – Cornelie!, Maria – Marie! Unele substantive feminine au la vocativ desinența -o (soro! Anuțo! Mario!).

Vocativul plural coincide uneori cu forma de nominativ plural fără articol sau cu articolul de dativ -lor (copii!, fraților!, fetelor!). Tot în lucrarea sus-citată, Ion Coteanu prezintă și unele forme duble de vocativ (doamne! domnule!, soră! soro!) și vocativul determinat. În ultimul caz se prezintă trei posibilități de exprimare a
vocativului:

adjectiv și substantiv nu au articol (Scumpă mamă!);

adjectiv fără articol și substantiv masculin cu articol (Stimate domnule!);

adjectiv nearticulat și substantiv articulat sau nu (Iubitule ascultător (-ule)!).

Prin numeroasele probleme pe care le ridică și prin conținutul său afectiv deosebit, care-i dă o mare bogăție stilistică, cazul vocativ a constituit obiectul de cercetare al multor lucrări teoretice, istorice sau dialectale. Ne propunem în continuare o analiză asupra acestei particularități morfologice a limbii române: cazul vocativ.

CAPITOLUL II

Este vocativul un caz?

Mulți cercetători s-au oprit asupra acestui subiect, oferind bogate contribuții în explicarea problemei din care, desigur, punctele de vedere divergente nu lipsesc. Opiniile diferite se observă chiar de la primul pas în încercarea de abordare a subiectului propus: definiția vocativului.

În raport cu celelalte cazuri ale paradigmei nominale și funcțiile sintactice, vocativul prin locul special pe care-l ocupă în paradigma nominală, se află intre cele două opinii extreme: este sau nu este un caz.

Vocativul a existat în limbile indo-europene, el făcea parte din cele opt cazuri ale numelui: “Vocativul exprima o chemare, o strigare a unei ființe active. În limbile indo-europene, vocativul are deci echivalent cu o propoziție imperativă: ascultă,
vino”. Autorii acestui citat, Theofil Simenschy și Gheorghe Ivănescu, mai indică faptul că, dacă substantivul care denumea persoana chemată este însoțit de un adjectiv, atunci în locul cazului vocativ apare nominativul și dau un exemplu din Xenofon (Cyroupaideia, III). Procedeul acesta de înlocuire se regăsește și în limbile moderne. Din paradigma indo-europeană, vocativul s-a păstrat în limbile galică irlandeză, scoțiană, neogreacă, albaneză, bulgară, sârbo-croată, ucraineană, bielorusă, lituaniană, letonă și română. Unii lingviști au contestat cazul vocativ în flexiunea nominală, dacă vocativul este totuși un caz, atunci este unul deosebit – al persoanei a II-a, al adresării, este un “imperativ nominal”.

Vocativul în frază apare, de obicei, izolat, putând fi “suplinit” sau “întărit” de imperativ sau interjecții. El are un element specific: intonația. Într-un context dat, vocativul rămâne izolat, ca formă a adresării nominale și a interjecției.

Ținând seama de faptul dacă vocativul, la nivelul propoziției, exprimă relații și are funcții sintactice și dacă vocativul are desinențe cazuale proprii, unii cercetători cred că vocativul poate fi numit caz (I. Pușcariu, I. Iordan, Al. Graur, L. Vasiliu,
I. Coteanu). Alți lingviști susțin că vocativul nu este un caz pe motiv că nu exprimă
o relație.

În general, definiția dată vocativului este acceptată (cu unele deosebiri de nuanță): “vocativul este un caz care are funcția de chemare, de adresare”, este cazul care exprimă “o chemare adresată cuiva în scopul de a-i atrage atenția asupra unei comunicări, are funcțiunea unei propoziții imperative și exprimă o relație de
independență”.

O altă concluzie este aceea că vocativul se înrudește prin conținut cu interjecția și imperativul.

Cel dintâi care a observat legătura dintre vocativ și imperativ sau dintre vocativ, imperativ și interjecție a fost P. Trost. S-a demonstrat că interjecția are statut particular pentru că ea poate substitui un vocativ.

Vocativul poate avea funcții sintactice (L. Vasiliu, M. Zdrenghea), el poate fi subiect sau apoziție.

Pentru că nu exprimă un raport între două obiecte – condiție minimă pentru existența unui caz – autorii unor studii consideră vocativul “un caz facultativ”, “cazul tipic al adresării”, “este cazul adresării directe, al planului interpelativ, reprezentant implicit al persoanei a II-a”, care nu are “legături sintactice propriu-zise” și este încărcat de afectivitatea interlocutorilor”.

Ilie Dan propune luarea în considerație, pentru definirea vocativului, a tuturor elementelor ce dovedesc existența unui caz “originea formelor, valorilor contextuale și perspectiva evoluției sale în limba română actuală”.

Funcția de chemare, adresare există în indo-europeană și “tindea să aibă o formă proprie”.

Faptul că în limbile în care s-a păstrat vocativul are sufixe caracteristice arată că în conștiința vorbitorilor funcția sa era deosebită de a altor cazuri, ceea ce a impus forme proprii și unele trăsături particulare: intonație suplimentară specifică și topică mobilă. “Așa se explică de ce acest caz are numeroase forme pentru masculin și feminin, în ciuda tendinței generale de simplificare a flexiunii nominale”. Deși este situat în afara relațiilor sintactice, cazul vocativ dispune de desinențe, articole, topică, intonație și fonetisme particulare, de efecte stilistice deosebite și nu cunoaște forme decât pentru substantive ce desemnează persoane, ființe sau obiecte personificate (cuce!, suflete!).

Din punctul de vedere al relațiilor sintactice, vocativul, de obicei, se situează în afara structurii frazei.

Dacă pentru singular vocativul are sigur desinențe proprii, pentru unii cercetători înseamnă că are funcții sintactice. M. Zdrenghea crede că vocativul poate avea funcția de subiect într-o propoziție cu predicat exprimat prin verbe la imperativ, iar L. Vasiliu este de părere că vocativul poate fi subiect, complement direct sau indirect. Prin conținut și aspect formal, vocativul este un caz special al persoanei a II-a, care se aproprie în mare măsură de imperativ. El a reprezentat la început o formă de nominativ care, cu timpul, si-a creat afixe proprii și o semnificație expresivă cu efecte stilistice deosebite.

Un argument în plus pentru dovedirea existenței cazului vocativ în limba română este demonstrarea originii și a evoluției desinențelor cazuale de vocativ, aspect ce va fi abordat în capitolul următor.

CAPITOLUL III

Originea desinențelor vocativului
românesc

Structura gramaticală a limbii române, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici latine care o individualizează de celelalte limbi romanice.

Româna păstrează cele trei declinări ale latinei populare (casa, lupus, canis). Româna este singura care a păstrat, în flexiunea ei, formele latine ale genitiv-dativ ale substantivelor feminine de declinarea întâi lat. casa – casae, rom. unei case, a unei case; declinarea a III-a , lat. vulpis – vulpis, rom. unei vulpi, a unei vulpi. Vocativele mamă, vecine, doamne, sunt la fel ca în latină, dar în română există și terminația de vocativ de origine slavă. Limba română mai moștenește din latină în domeniul categoriilor morfologice cele trei genuri, adjectivul și gradul de comparație, cele patru conjugări, numeralul de la unu la zece, adverbe, prepoziții, conjuncții.

Revenind la vocativ, subliniem că el are un loc aparte între cazuri prin slabele legături cu restul frazei.

Fiind izolat și suplinit în practică de imperativ și interjecții, el intră în dialogurile obișnuite ca o insistență facultativă, iar în enunțurile retorice ca o insistență expresivă, căutată. Din aceste motive, încă din latină s-au redus simțitor numărul și categoriile de cuvinte care mai puteau avea o formă pentru vocativ. Printre ele rămăseseră numai substantivele de declinarea a II-a, dar fără tipul puer, confundând vocativul cu nominativul. În aproape toate limbile nu s-a păstrat nici o urmă de caz. Numai limba română are forma de vocativ masculin pentru substantivele din fosta declinare a II-a: bărbate, creștine, cuscre, cumnate, doamne, române, vere. Ulterior ea a fost extinsă și la unele substantive care provin de la declinarea a III-a (împărate). Vocativul s-a menținut la substantivele masculine și datorită faptului că substantivele ca frate, oaspe, părinte au avut la acest caz aceeași formă cu nominativul. Mai târziu, în daco-română, la ele s-au adăugat nume proprii în -e: Ilie, Vasile, Gheorghe.

Al. Rosetti susține că vocativul masculin întărit este împrumutat din slavă. Către o asemenea explicație ar duce în primul rând vocativul feminin cu desinența -o: soro, Leano, care ar arăta, prin simetrie, că și vocativul masculin provine din formele masculine corespunzătoare din slavă, unde era general. Dar între vocativul feminin din dacoromână cu desinența -o și cel masculin cu desinența -e, există o deosebire foarte importantă. Primul se întâlnește mai des într-o arie sudică a dacoromânei și numai sporadic în câteva puncte geografice din nord, celălalt fiind general.

Este puțin probabil ca cele două forme să aibă aceeași proveniență. Aromâna, care are și ea câteva vocative feminine în -o (mamo, dado), nu utilizează această formă la numele proprii, iar la cele comune apare foarte rar (mamo, soro, dado).

Teza întăririi vocativului masculin prin nume slave care aveau și ele vocativ în
-e presupune păstrarea formei latinești, cu o eventuală scădere a frecvenței ei în limba latină.

Limba română a reconstituit vocativul numelor proprii feminine. Ana are vocativul Ană în regiunile care nu cunosc vocativul în -o, iar în celelalte, pe lângă Ano, există Ană. Vocala a din temă a fost identificată cu articolul, încât poziția de tipul mamă/mama a servit ca model apoziției Ana/Ană. Uzul daco-românesc a stabilit trei tipuri: masculine, care exclud vocativul articulat (bărbate, creștine), masculine care au dezvoltat și un vocativ articulat (rame, lupe, doamne au devenit omule, lupule, domnule), și masculine provenite din adjective cu forme de vocativ articulat (frumosule).

Primul tip continuă modelul latinesc, celelalte sunt ulterioare.

Desinența -e de masculin este moștenită din latină (lupus-lupe). Vocativul în -e a existat în protoromână, înainte de secolul al IX-lea, când s-a intensificat influența slavă. Vocativul în -e continuă forma corespunzătoare din latinește a substantivelor de declinarea a II-a în -us, formă ce lipsește în limbile romanice apusene. Acest fenomen se întâlnește în limba sardă doar la pronumele masculine, în limbile albaneză (la declinarea articulată) și bulgară (gospodine, pope).

În limba română a secolului al XVI-lea erau formele: ome, învățătoare, bane, împărate, domne. unele vocative s-au păstrat până astăzi în poezia populară (lupe, cuce, codre).

Desinența -ule de masculin apare alături de desinența -e. Aceasta este o formație apărută pe teren românesc, -ule s-a constituit după generalizarea articolului hotărât și după amuțirea lui -l final, după secolul al XVI-lea. Dacă la vocativul formelor nearticulate desinența -e s-a adăugat formei articulate, astfel din băiatul + e rezultă băiatule. Th. Capidan combate părerea că -le de la vocativ ar fi interjecția bulgară le, deoarece în bulgară aceasta se întrebuințează după substantive feminine.

La substantivele feminine, în latină nu există decât un vocativ în -a, desinența omonimă cu aceea a nominativului declinării întâi. Vocativul în -o este împrumutat din slavă. Poziția vocativului cu desinența -o în aromână, unde nu apare decât la câteva cuvinte, arată că este de o influență slavă nouă și accidentală. Influența slavă s-a exercitat mai pregnant asupra meglenoromânei și istroromânei după ce acestea s-au desprins din faza de comunitate a idiomurilor, de aceea compararea vocativului în -o cu aceste dialecte nu-și are sensul.

Mărturia aromânei este decisivă și vom considera vocativul feminin în -o în afara trăsăturilor protoromânei. Desinența -o apare la feminine, indiferent de originea lor (latine, slave, maghiare).

De menționat ca desinența -o la imperativ (vino) este împrumutată de la vocativul feminin.

Desinența de vocativ plural -lor s-a născut prin extinderea desinenței de dativ plural asupra vocativului, în construcții în care dativul poate fi confundat cu vocativul: vă spun vouă, fraților. Al. Graur explică apariția formei morfologice ca fiind un accident de ordin sintactic. “În expresia vă spun vouă, fraților, ultimul cuvânt era în dativ, apoziție pe lângă vouă. Deoarece însă în românește se construiește un vocativ singular în -ule, fraților a putut fi luat drept vocativ plural cu articol, această formă a putut fi folosită fără să mai fie legată de un dativ precedent (voi, fraților). Deci nu intenția de a crea un vocativ plural a creat forma fraților, ci aceasta exista de mai înainte, iar sinteza s-a mulțumit s-o folosească.

Formele cu vocativ apar frecvent în secolul al XVI-lea (blástemaților, fraților).

Pluralul -lor al vocativului a mai fost explicat prin forma turcească otomană
-ler. Nu se ține seama de această explicație pentru că:

în turcă -ler este desinență generală pentru plural și atunci se pune întrebarea de ce româna ar fi preluat-o tocmai prin vocativ;

în turcă forma desinenței este -ler, în română -lor, deci este o diferență greu de explicat;

desinența -lor poate fi explicată în interiorul limbii române prin extinderea formei de dativ la vocativ în anumite situații sintactice.

CAPITOLUL IV

Forme arhaice și regionale

În evoluția sa, cazul vocativ a cunoscut drumul unei categorii vii, creându-și un microsistem propriu la nivelul limbii literare și al graiurilor. Pentru că el reprezintă un aspect arhaic, vom întâlni desigur și numeroase fapte arhaice la nivelul limbii române ca limbaj popular, limbă vorbită și limbă artistică.

În Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Voronețean și Tetraevanghelul tipărit de Coresi (1560-1561) se foloseau forme arhaice de vocativ în -e de tipul ome, învățătoare, nebune. După un secol, Dosoftei în Psaltirea în versuri (1673), Ion Neculce în Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică și autorii Bibliei de la București foloseau forme de vocativ masculin nearticulat în -e: oame, păminte (sic+).

În limba veche existau și forme de vocativ plural fără desinențe: frați! (Tetraevanghelul lui Coresi), bărbați! ucenici! (Cazania de Coresi, 1581). Formele articulate sunt mai rare: bogații, frații! (Codicele Voronețean). În general, se observă o tendință de folosire a vocativului cu formă de nominativ, tendință foarte veche, manifestată și în latina populară: amicus, vale! Cu timpul a apărut și tendința de folosire a nominativului în locul formei de vocativ, dar au păstrat vocativul gramatical cu desinență cuvintele care exprimă grade de rudenie, de apropiere (fiule!, cumnate!,
vecine!).

Uneori, prin forma de vocativ se realizează diferența semantică între omonime: soră – soro! – “rudă”, soră – soră! “infirmieră”. În general, vocativul în -o indică un grad de rudenie.

Deși problema vocativului în -o a numelor feminine părea rezolvată, slavistul F. Miklasich, apoi T. Cipariu și Al. Philippide au dat o explicație deosebită: vocativul în -o vine din aglutinarea substantivului cu interjecția -o, după modelul formelor din Moldova. Acest lucru nu se poate admite deoarece interjecția stă în fața substantivului și vocativul în -o nu se întâlnește în nord-estul țării unde circulă forme cu interjecția hăi. Pentru că unii specialiști consideră că acest vocativ provine din bulgară (Al. Niculescu, G. Istrate), problema a fost reluată de I. Pătruț în lucrarea Vocativul românesc în -o. Autorul construiește schema demonstrației după răspândirea acestui vocativ în graiurile și dialectele limbii române. Astfel, vocativul în -o cunoaște două arii: o arie mare, compactă care cuprinde Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul și sudul Ardealului, și o arie mai mică, în nordul țării, în regiunea Maramureșului. Vocativul în -o din nordul țării ar putea fi o imitație a vocativului ucrainean, vocativul din aria sudică a țării este “român comun”, fiind calchiat după cel bulgăresc. În Moldova și Bucovina, vocativul în -o apare sporadic. Urmărind vocativul în -o, Ilie Dan constată, în hărțile Atlasului lingvistic român (punctele343, 348, 351, 361, 364, 370, 388, 391, 294), că pentru numele de rudenie există o singură formă de vocativ în -o în punctul 340, Maramureș (mamo). În Atlasul lingvistic român pe regiuni – Maramureș, în cele douăzeci de localități ale anchetei, doar două prezintă vocativ în -o: tato, mamo.

Acest vocativ apare destul de des încă în culegerile de folclor din zona Maramureșului. Explicarea acestei diferențe între Atlas și culegere ar sta în influența limbii literare sau intervenția culegătorului în text.

Vocativul românesc prezintă anumite forme în limbajul familiar sau în graiurile populare, forme diferite de cele menționate în prezenta lucrare până acum.

Formele regionale de vocativ au fost înregistrate prin surse diferite: anchete dialectale, hărțile Atlasului lingvistic român, opere literare sau culegeri folclorice. Philippide sesiza existența formelor de vocativ de tipul: mamăi, fatăi din Moldova, iar
S. Pușcariu remarca prezența interjecțiilor măi, bre, fa ca instrumente gramaticale ce dau vocativului o formă distinctă de cea a nominativului. Și Iorgu Iordan menționează că “vocativul este întovărășit adesea de o interjecție: măi, babă, mă, hoțule, ho, zmeule, măi fată, fă, Ileană. Obișnuit apare, cel puțin în moldova, hăi, care se pune după substantiv și se aglutinează cu acesta, devenind o simplă finală a lui: cumnățică – hăi, mămucăi, tătucăi. În studiul Un vocativ regional M. Zdrenghea se ocupă de vocativul popular în zona Sebeșului (județul Hunedoara) și în împrejurimile Sibiului. Acest vocativ se termină în -ău, -eu, -uleu. Cercetătorul clujean explica acest vocativ ca provenind din cel obișnuit urmat de interjecția hău! rostite împreună: mumă hău! Rostul interjecției este de a mări valoarea expresivă a vocativului. În prima etapă, a fost un vocativ compus care, prin aglutinare, a devenit un vocativ în -ău, -eu sau -uleu, după cum vocativul se termina în -ă, -e sau -ule. Vocativul de tipul mumău, mamău, teteu, vecinău sunt similare celor din Moldova de tipul mamăi, fatăi, tatăi. Această formă poate denumi grade de rudenie (bunicău, mamău, fătău, moșuleu) sau substantive proprii nume de botez (Anău, Vetău, Ghițău). M. Zdrenghea descoperă chiar forme deosebite: pentru capră vocativul este ciceu, pentru drag (adjectiv) – dragău. Autorul menționează că acest tip de vocativ în -ău, -eu, -uleu este folosit mai ales de femei și copii.

În nordul țării (zona Suceava) se înregistrează un vocativ popular de formă scurtă la numele de rudenie și de persoană. Formele frecvente sunt ma (mamă), ta (tată), matú (mătușă), Toá (Toadere), Vasî (Vasile), Pá (Pavele). Aceste vocative se formează fără interjecții în cazul gradelor de rudenie, pe când numele de botez apare precedat de interjecții: măi Gheó, bre Pe (Petre), mă Lexá (Alexandre). Substantivele feminine, nume de persoană pot apare simple sau precedate de tú: Savé (Savetă), Lionó (Eleonoră), Viró (Veronică), dar și tú Savé, tú Iliá (Ileană). Dacă substantivele nume de persoană sunt urmate de interjecția hăi, se folosește forma întreagă a vocativului: Ileană hăi, fimeie hăi. În cazuri rare, vocativul lung este precedat și urmat de interjecții: tu, fată, hăi; bre, omule, bre. Substantivele nume de persoane masculine sunt precedate de mă, măi, bre, iar cele feminine de tu (măi Dumi’, mă Ioá, tu Mariú, tu Iri).

Vocativul acesta poate avea o formă scurtă rezultată din apocopa silabei finale a vocativului obișnuit sau a nominativului întrebuințat ca vocativ: soră, vară , fimeie. În unele cuvinte la vocativ, silaba inițială poate dispare: Elviruță – Viruță – Virú sau Niculiță – Culiță – măi Culi. Uneori poate dispare silaba finală din cuvânt: Gheorghe devine Gheo, Dumitre devine Dumi, Toadere – Toá. Accentul cade pe silaba finală: mamú, ma, uncé, Mardali (Magdalenă), Sanci (Zamfiră), Trifá (Trifane), Solovă (Silvestre). Aceste abrevieri capricioase se folosesc pentru “a exprima simpatia sau dragostea față de cineva… fie că se elimină partea primă a cuvântului (Din din Constantin), fie partea de mijloc (Nae din Nicolae)”. În cazul numelor de înrudire, fenomenul este identic: naș provine din nănaș, tușă este provenit din mătușă.

În Ardeal și Bucovina apar și numeroase forme verbale scurtate tá (taci), iá (iată), tré (trebuie), am fo, mi-oi fá. Aceste forme scurtate provin din lipsa desinenței -ez, -esc la unele verbe de conjugarea I și a IV-a (fenomen semnalat și în Banat: el gânde’).

Aceste vocative sunt frecvente în Maramureș, cu deosebire în aria vecină cu Bucovina, de la Borșa la Vișeu până la Vatra-Dornei. Uneori hărțile (din ALR, vol.II., 1942), culegerile de folclor sau alte surse nu indică numai forme de vocativ scurt, de multe ori formele înregistrate sunt identice cu cele din Bucovina. Unchi din harta 165, apare și cu formele măi unté, unté. Harta 198 numită măi (cum strigi pe un bătrân?) înregistrează formele măi D’io (361), măi Pé (347), măi Iuá (351), iar în punctele 388, 395, 476, se răspunde cu forma măi tu. Uneori, în familie, ca să dea o notă de prestanță, când copiii sunt de față, în comuna Pârteștii de Jos, soția se adresează cu măi tu, cel bătrân, iar soțul cu tu cea bătrână. Harta 199 fă înregistrează exemple aproape asemănătoare în Maramureș și Bucovina. În comunele Ipotești, Dumbrăveni din jurul Sucevei se întâlnesc formele tu Iliá, tu Marí. Harta 202 bade arată unele variații de formă (badé, badi) în punctele: 343, 348, 351, 352, 361 și dovedește că forma de vocativ scurt este caracteristică Moldovei de nord. Vocativul scurt se înregistrează și pe harta 205 bărbate: măi Iuă, (354), măi D’io, măi Pá, măi Dumi’. În toate hărțile se află și forme obișnuite de vocativ și mai ales forme de nominativ egal cu vocativul.

Putem conchide că originea vocativului scurt trebuie căutată în Maramureș, pentru că aici există cele mai numeroase forme reprezentative. Din Maramureș, fenomenul s-a răspândit în Bucovina și în Moldova de nord. În anchetele făcute, Ilie Dan surprinde și alte exemple semnificative: mă Ilí, bre Nicancă, măi Sté, Haralú, măi Ni, Solovă, Toá, măi Lá, Casá (Casandră), Floá (Floare), Savé, Gací, Rací, Viró, vecí, cumă .

Cercetătorul consideră că în epoca veche, acest vocativ era folosit mai mult în interiorul familiei, având un caracter de afecțiune, apoi s-a generalizat pentru că era ușor de pronunțat și presupunea un efort minim, comoditate, economie și concizie.

CAPITOLUL V

Vocativul în limba română contemporană

În limba română contemporană, conform normelor stabilite de gramaticile în vigoare, vocativul își păstrează în general formele și desinențele specifice.

Deosebindu-se de celelalte prin faptul că nu este parte de propoziție și nu toate substantivele pot fi folosite la vocativ, vocativul rămâne un caz al chemării sau al adresării. El poate constitui singur o propoziție neanalizabilă (Ioane!) sau poate însoți o propoziție, fără a fi integrat în ea ca parte de propoziție (Ce înseamnă asta,
copile?).

Există gramaticieni care atribuie vocativului funcție sintactică. Astfel, Mioara Avram admite că vocativul poate fi apoziție (Ioane, puiule sau Ai și tu, Ioane, o carte). După Gramatica Academiei, vocativul “nu are rolul nici unei părți de propoziție”, dar aparține propoziției, cu funcția de semnal, de adresare. Asupra problemei discutate s-au emis multe și variate opinii.

Iorgu Iordan și Vladimir Robu demonstrează că vocativul este un caz fără funcție sintactică, fără întrebuințare în propoziție și fără semne formale specifice. După autorii citați, se admite că “vocativul are o poziție funcțională univocă și clar distinctă între celelalte cazuri”, iar funcția esențială a vocativului este aceea de adresare.

În Gramatica limbii române explicată , C. Dimitriu afirmă că “vocativul este în afara funcțiilor sintactice” considerându-l ca raport de incidență (nu știu, fată, cine bate la ușă). Substantivul aflat în acest caz nu face parte din propoziție și ca urmare nu poate avea nici o funcție sintactică în cadrul propoziției.

Funcția vocativului se realizează în planul exterior al propoziției pentru că, în procesul comunicării, vocativul aduce “punctul de vedere al vorbitorului, care punct de vedere este echivalent cu o propoziție sau o frază incidentă” (Exemplu: “Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit”).

În limba actuală, formele specifice de vocativ sunt: cu desinențele -e și -ule pentru masculin singular, cu desinența -e la feminin singular și cu formația -lor pentru ambele genuri la plural. În limba română contemporană există tendința ca nominativul să ia locul vocativului cu desinența specifică. Gramatica Academiei explică fenomenul prin faptul că vocativul este marcat de intonație și în scris prin virgulă, încât nu mai are nevoie și de desinență.

Un substantiv în vocativ poate avea atât aceleași desinențe, cât aceleași alternanțe fonetice cu nominativul, exceptând femininele și unele masculine, care pot primi desinența -o (tot excepție este și desinența -e care este comună cu desinența nominativului la substantive de tipul frate, dar diferă de a nominativului la substantive de tipul: băiat – băiete).

Substantivul în vocativ poate primi articolul (hotărât, nehotărât) cu aceeași formă cu nominativ-acuzativul la singular (excepție este articolul hotărât -le, care este la fel cu nominativ-acuzativul la substantivele ca fratele, dar diferit de nominativ-acuzativ la substantive ca omule, iar la plural la fel ca genitiv-dativul.

Vocativul este considerat deci caz independent, ca și nominativul. Independența lui trebuie înțeleasă în sensul că funcția de adresare are ca referință persoana a II-a în mod exclusiv.

Unii lingviști consideră adresarea ca parte de propoziție, deci o unitate a structurii enunțului. Adresarea ar fi “o poziție sintactică de substituție a numelor de persoană în cazul vocativ cerute de verbul predicat la imperativ ori la forma persoanei a II-a a altui mod și timp”. Între adresare și verb se realizează relația de interdependență în care verbul are numele în cazul vocativ, iar acesta impune verbului acordul de număr și exclusiv de persoana a II-a. În conversația oficială, în care relațiile sociale dintre protagoniștii comunicării impun un anumit protocol, adresarea se realizează printr-o formă de politețe ori prin numele și prenumele colocutorului (prin denumirea funcției, a gradului sau a titlului pe care-l are / dumneavoastră, domnule profesor).

Adresarea se realizează și în enunț al cărei subiect trimite la altă referință sau este un pronume de persoana întâi ori a II-a, numărul plural. În acest caz, relația de interdependență dintre adresare și verbul predicat al propoziției date nu se realizează prin numele în vocativ și prin acordul verbului în număr și persoana a II-a, regim al numărului în vocativ, ci este mediată printr-o relație in absentia. În exemplul Ioane, eu plec acasă vom explica prin Ioane, / află (că) eu plec acasă sau Ioane / să știi, tu să știi (că) eu plec acasă.

Văzută astfel, adresarea se poate include, alături de subiect și predicat, ca o clasă sintactică specifică unui anumit tip de enunț a cărui structură o caracterizează și o definește prin însăși prezența ei ce trimite la protagonistul comunicării – colocutorul – numit direct de cazul vocativ. Soluția dată de I. Iordan și V. Robueste diferită de cele propuse de Gramatica Academiei sau de alți cercetători. M. Zdrenghea în studiile sale consideră vocativul ca subiect al verbului la modul imperativ, iar M. Avram, după cum am menționat, crede că vocativul poate fi apoziție.

În privința adresării, pe lângă numele în cazul vocativ, în vorbirea populară și familiară se admit interjecțiile de adresare către colocutor: bre, fa (fă), mă (măi), fie ca dublete ale numelor, fie ca substitute ale lui.

Adresarea poate avea forme variate, după diferențele de vârstă, de sex, de ierarhie a locului ocupat de fiecare în angrenajul economic, social și cultural.

Vocativul este un caz al numelor de persoană și al celor asimilate de ele. Substantivele nume de animale, inanimate, masculine și feminine și substantivele neutre au cazul vocativ dacă sunt personificate, “Codrule, codruțule / Ce mai faci, drăguțule?”

Caracteristica esențială a vocativului este intonația, datorită expresivității lui, el apare în enunțuri imperative și emfatice sau poate forma singur un enunț emfatic cu predicat in absentia.

În vorbirea familiară, vocativul apare însoțit de pronumele tu, voi sau de interjecțiile : fă, fa, bre, mă, măi, bia.

Dacă vocativul are aceeași formă cu a nominativului, singura trăsătură distinctivă este de natură suprasegmentală: băieți! față de băieți; copii! față de copii.

Opozițiile cazuale sunt marcate grafic prin semne grafice sau intonație. Vocativul se distinge prin semnul (!), iar intonația îl deosebește de formele identice ale genitivului și dativului plural (fetelor! față de fetelor).

În limba actuală multe nume proprii masculine circulă cu forma vocativului, adică marcate cu desinența -e fapt ce dovedește rezistența în privința păstrării unor forme distincte de vocativ: Agapie, Antonie, Arsene, Darie, Dimitrie, Dionisie, Grigore, Ilie, Manole, Pamfilie, Vasile. Marca vocativului se păstrează de asemenea în cuvinte folosite ca vocative: bătrâne, cumetre, domnule, moșule, prietene, tovarășe. Nume de persoană la vocativ cu desinența -e sunt și: Achime, Adame, Alexandre, Anghele, Bogdane, Căline, Iacobe, Lazăre, Marine, Miroane, Pavele, Răzvane, Spiridoane, Ștefane, Toadere, Victore, Zaharie. În limba română contemporană, vocativul în -o se folosește din ce în ce mai rar, fiind concurat de forma nominativului care funcționează și ca vocativ. De asemenea, se manifestă tendința unei opoziții între formele cu articolul a și formele nearticulate, cu desinența -ă considerată ca marcă a vocativului feminin, alături de desinența -e: Daria – Darie, Maria – Marie, Olimpia – Olimpie, Adriana – Adriană, Elena – Elenă, Frusina – Frusină, Ioana – Ioană, Paraschiva – Paraschivă.

Topica vocativului nu este fixă, el poate apare la începutul, în mijlocul sau la sfârșitul propoziției sau al frazei. “Intonația specifică vocativului se distinge cel mai bine la începutul propoziției”. Indiferent de topică, vocativul se desparte de propoziție sau frază prin virgulă. Când pentru adresare se folosesc două substantive, al doilea fiind determinantul celuilalt, primul substantiv se pune la vocativ, iar al doilea la nominativ. În vorbirea populară și mai ales familiară se pun adesea la vocativ amândouă numele (nene Iancule, domnule Nițule). Uneori este posibilă și construcția cu unul din nume la nominativ (căpitane Pavel). Dacă substantivul de folosit la vocativ este determinat de un adjectiv propriu-zis, în vorbirea oficială, solemnă sau doar politicoasă, adjectivul se pune la vocativ, iar substantivul are forma de nominativ cu valoare de vocativ (Stimate învățător). În vorbirea familiară, substantivul și vocativul se pun la vocativ (“luminate și preaputernice împărate”). Un substantiv urmat de adjectiv, deși se găsește la nominativ, poate avea valoare de vocativ (“Așa ar trebui să urmeze om bun, zice fiul craiului”, Creangă). Substantivul determinat de un adjectiv posesiv nu primește desinența vocativului (fiul meu), același lucru se întâmplă când determinantul este în genitiv (puiul mamei).

Sintetizând prezentul capitol, putem trage concluzia că în limba română actuală există trei tipuri de vocativ: al substantivelor nearticulate, al substantivelor articulate cu desinențe specifice (-e, -o, -lor) și ultima categorie, apărută ca o tendință actuală, vocativ egal cu formele nominativului, marcat neapărat de o intonație specifică.

CAPITOLUL VI

Valorile stilistice ale vocativului

Pentru a vorbi de valorile stilistice ale vocativului, sunt necesare mai întâi câteva lucruri despre stilistică în general. “Obiectul de cercetare al stilisticii lingvistice îl constituie limba, nu stilul, așadar mijloacele de expresie ale întregii colectivități vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei singure opere. Cu alte cuvinte, obiectul stilisticii este “întreaga limbă realizată” (“parole”).

Vom urmări în continuare ce valori realizează vocativul în planul limbii vorbite la nivelul limbajului oral și scris.

În limbajul oral, vocativul este prin el însuși o prezență caracteristică., al cărui specific îl constituie dialogul.

El prezintă și o serie de particularități în raport cu formele și întrebuințările pe care le cunoaște când intervine în limbajul scris. Vocativul are o gamă extrem de amplă de termeni însoțitori care diferă și introduc în enunț diferențieri în funcție de relațiile sociale dintre interlocutori, de atitudinea subiectului vorbitor, de mediul socio-cultural în care se desfășoară comunicarea. Vorbitorul are de ales între substantive ca: nene bade, unchi, moș, mătușă, domn, domnișoară, doamnă sau interjecții măi, băi, bă eventual pronumele tu (specific mai ales comunicării interfeminine). Unele substantive rămân invariabile: moș Vasile, bade Ioane, altele se schimbă unchiu’ Mihai sau unchiule Mihai. Substantivul domn apare frecvent în formă nearticulată, uneori chiar cu structură fonetică redusă: dom. În limbajul scris, domn și om au la vocativ forme proprii: domnule și omule. În limbajul oral predomină forma omonimă cu nominativul articulat: domnu. Întrebuințarea unei anumite forme ține de natura relațiilor sociale dintre cei doi protagoniști sau de anumite stări afective ale vorbitorului și de atitudinea lui față de destinatar. În funcție de aceiași factori, vocativele se diferențiază și prin accent, intonație și tempoul vorbirii. Ritmul sacadat și accentul pe a reflectă nemulțumirea, un tempou rapid, cu o pronunțare precipitată exprimă teama subiectului vorbitor că destinatarul ar putea să nu intre în procesul de comunicare. Limbajul oral se diferențiază stilistic în stilul conversației și stilul beletristic. Stilul conversației presupune în mod necesar elemente lingvistice specifice provocării și desfășurării dialogului. Subiectul vorbitor, pentru a comunica cu destinatarul, însoțește substantivul în vocativ cu unul din termenii apelativi: domn, domnișoară (în varianta oficială). Alegerea formelor și construirea sintagmelor vocativului, în varianta familiară, depinde de vârsta protagoniștilor și de mediul social cultural. Au o frecvență deosebită vocativele: Petre, Radule, bunico, tinere – substantive cu desinențe de vocativ întrebuințate singure sau precedate de interjecție (măi, mă). Substantivul propriu poate fi însoțit de termeni ca: nene, unchiule, moș, tată.

Româna vorbită, de exemplu, cunoaște următoarele variante ale lui domn: domnul, domnule, domnu, don, donle, domle; (unele dintre ele pot fi utilizate și fără a fi însoțite de interjecții specifice, mai ales de către oamenii modești (comercianți, grade inferioare în armată, elevi ș. a.) cea mai frecventă formă în uz rămânând domnu.

Dar o adresare (salut) poate fi realizată printr-un ansamblu de elemente lexicale de tipul:

formulă de salut + vocativ;

vocativ + formulă de salut;

formulă de salut + formulă de adresare + vocativ,

formulă de salut + vocativ + adjectiv.

Din astfel de fapte se desprinde următoarea concluzie: “în formulele de salut topica vocativului nu este fixă, el putând ocupa locul inițial, medial (intercalat) sau final.

Un alt aspect al folosirii vocativului în grupul de adresare, caracteristic limbii vorbite actuale, îl reprezintă înlocuirea vocativului cu nominativul, ceea ce confirmă o mai veche afirmație ca a lui Alexandru Graur: “singurul punct unde numele de persoană rămân în urma celor comune este vocativul … vocativul este prin definiție mult mai folosit pentru numele de persoane decât pentru toate celelalte substantive”.

Se cuvine de asemenea remarcat faptul că vocativele afective sunt deosebit de frecvente în vorbirea și mai ales în poezia populară (alături de diminutive), ca în cazurile: măi bădiță, bădișor, vecină, lele, codrule, codruțule (întâlnit și la Eminescu); dorule, bădișorule etc.

Corelația mai strânsă, în stilul conversației familiare, între starea afectivă a subiectului vorbitor și structura enunțului lingvistic se caracterizează aici în întrebuințarea frecventă a substantivelor injurioase sau disprețuitoare uneori de proveniență adjectivală: ignorantule, deșteptule, frumosule etc.

Stilul beletristic din cadrul limbajului oral intră în sfera stilisticii prin rolul pe care îl are în orientarea desfășurării comunicării orale. În stilul beletristic popular imaginea ia cel mai frecvent forma expresiilor idiomatice (nu-i ajunge cineva cu prăjina la nas, îndrugă verzi și uscate). Stilul beletristic popular se realizează în interiorul limbajului oral, prin excelență dialogat. Povestind, subiectul vorbitor se situează în miezul desfășurării narațiunii pe care o dramatizează, făcând-o contemporană ascultătorului, “Vorbitorul popular introduce în plină redare neutră a ideilor o zicală, o exclamație, o întrebare, o apreciere sau o invectivă … dincolo de cuvinte, el vede obiectele și ființele la care se referă …el distribuie laude și mustrări, apreciază și blamează sau filozofează pe marginea lor”.

Desigur, această participare intensă, în care și auditoriu este solicitat cu insistență, la nivel morfologic, solicită forme concrete de desfășurare a narațiunii oral-populare. Pe lângă alte resurse, vocativul are un rol însemnat în realizarea narațiunii vii, intense, realizându-se mai ales prin intermediul dialogului.

În cazul stilului științific, cu excepția nominativului, flexiunea cazuală se caracterizează prin frecvența redusă a cazurilor. Vocativul este întrebuințat doar în varianta didactică a stilului științific și numai când comunicarea se realizează oral.

În stilul beletristic, prezența vocativului reflectă apropierea acestui stil de stilul conversației sau mai exact infiltrarea stilului conversației în stilul beletristic cult fie ca “stil în stil”, în genul narativ, fie ca modalitate existențială în genul dramatic.

Prezența cazurilor, inclusiv a vocativului, este determinată de obiectul cunoașterii și comunicării estetice: universul uman. Vocativul, devine mijloc de situare a cosmosului nonuman într-o perspectivă umană sau umanizată, printr-un proces, explicit sau implicit de personificare.

Prezența vocativului în stilul publicistic este redusă la materiale speciale: cronica oficială, dialoguri, interviuri. În cazul stilului juridico-administrativ, vocativul se remarcă printr-o absență totală în textele juridice și o prezență redusă în varianta juridică orală și cea administrativ-oficială. Specifică este aici forma omonimă cu nominativul nearticulat, singular (inculpat!) și plural (cetățeni!). Există și sintagme cu diferite apelative: onorată instanță!

După ce am prezentat succint realizarea vocativului la nivelul fiecărui stil, vom menționa în continuare câteva fenomene stilistice privitoare la vocativ, surprinse de Iorgu Iordan în Stilistica limbii române.

Circulația mare și starea sufletească a vorbitorului (aflat de obicei în situația de subaltern) fac ca substantivul domnul să prezinte numeroase particularități morfologice.

Astfel, în limbajul milităresc, vocativul domnule! se înlocuiește deseori prin nominativ domnul – ultimul considerat mai reverențios. Acest vocativ este de obicei însoțit de un alt nume ce arată funcția sau poziția socială a celui căruia ne adresăm, domnule folosit singur este nepoliticos (așa cum în franceză nepoliticos este considerat monsieur, folosit neînsoțit). “Dacă nu știi numele cuiva și totuși trebuie să-l chemi, îi spui domnu’! și nu domnule. Această formulă se întâlnește mai ales în limbajul vânzătorilor. Foarte des domnu! este mai glumeț și se folosește între prieteni sau cunoscuți cu scopul de a face haz, fără nuanță de supărare. Combinațiile de tipul: mamă-ta, frate-său (substantiv + adjectiv posesiv) au, în general, o unitate desăvârșită, având la genitiv-dativ un tratament asemănător substantivelor proprii. În vorbirea familiară și populară întâlnim formele: a lui frate-său, lui fiul-meu. În capitolul al patrulea din prezenta lucrare arătam unele forme speciale de chemare între soți în prezența copiilor. Menționăm aici și fenomenul prin care întrebuințarea lui mamă de către soț și a lui tată de către soție a devenit obișnuință, indiferent dacă sunt prezenți sau nu copiii. Mai mult, Iorgu Iordan descoperă în zona Buzăului și în sudul Moldovei folosirea combinației cu adjectiv posesiv de persoana a III-a singular, nu la nominativ, ci la vocativ: “Măsa, dă-mi, te rog, dulceața”. Explicația acestei forme cu persoana schimbată stă în faptul că tatăl s-a adresat mai întâi cu forma mama sa, adică mama copilului care era de față, apoi combinația s-a unit într-un singur termen fix: măsa.

Un alt fenomen interesant este utilizarea substantivului frate. În Muntenia, acest cuvânt se folosește împreună cu posesivul de persoana I și cu valoare de vocativ (Ești băiat bun, frate-miu). Combinația frate-meu are și o formă scurtă: fra’mo.

Numele de botez al cuiva apare când singur, când precedat de adaosul domnu (cucoana pentru feminin). Prezența acestui adaus pentru o persoană căreia, în mod obișnuit, i se spune pe nume, aduce o nuanță de ironie, de satiră. Domnul, cucoana cer și o pronunție specială ca urmare a afectului.

În limbajul afectiv, când vocativul exprimă o calificare, el apare însoțit de prepoziția ce ești destinată să accentueze conținutul afectiv al comunicării (fugi de-aici, obraznicule ce ești). Un caz aparte descoperă Al. Graur – vocativul din unele recitative copilărești în care adjectivul rimează cu substantivul: Ioane bitioane (bition = slab). Tot Al. Graur surprinde valoarea peiorativă a vocativului cu desinența -ule în raport cu desinența -e (țărane! – țăranule!, birjare! – birjarule!). M. Zdrenghea consideră vocativele în -ău, -eu, -uleu cu valori afective deosebite, astfel vocativele Anău, Ghițău, Vetău au o notă de tandrețe și compătimire specială, exprimă duioșie și apropiere afectivă. Pentru aceste situații de vocativ cu desinențele citate, autorul dă denumirea de “vocativ al intimității”.

Pentru a observa și mai profund valorile stilistice ale vocativului românesc, vom lua în considerare câteva povestiri de Mihail Sadoveanu și povestirile lui I. L. Caragiale din volumul O făclie de Paște, editura Minerva, 1878.

Limba poveștilor lui Sadoveanu se bucură de un farmec deosebit care nu este determinat de numărul mare sau de raritatea unor cuvinte, deși fondul lexical este foarte bogat și variat. Farmecul limbii vine din sensurile noi pe care le au multe cuvinte și din valorile afective care conferă limbii operelor marelui scriitor o particularitate distinctă. Meșteșugul scriitorului presupune o preocupare permanentă pentru limba națională, o înțelegere rară a fenomenelor și, mai ales, o stăpânire perfectă a nuanțelor cu o măsură desăvârșită în întrebuințarea lor.

În general, vocativele sunt rare în povestirile lui Sadoveanu, eroii sunt puternic interiorizați și gândesc mai mult în sine, dialogând mai puțin. Cel mai frecvent apar vocativele numelor de persoană: vere Costache, Vasile, cucoane Gheorghiță, Ilie, Aniță, Ioniță, Reiză, Sanis, bădiță Petrișor, Năstase, Dăvidul, Breghene, Gogule, moș Mitre, Sandule. Unele vocative folosite de Sadoveanu indică gradele de rudenie: vere, mătușă, moașă, măi frate, uncheșule, mă nene, altele cer insistent bunăvoința colocutorului ca acesta să participe la dialog: omule, boieri dumneavoastră, bădișorule, măi om bun, măi creștinule, mă nene. Vocativul domnule, folosit în Mergând spre Hârlău, Haia Ianis, 24 Iunie, Roxelana indică de obicei distanța sau dorința de-a trece peste aceasta în fața unei persoane necunoscute sau cu o anumită funcție socială. Vocativul doamnă apare mult mai rar, în textele analizate există un singur vocativ-titlu în povestirea Roxelana. În schimb, apare forma de vocativ madamo cu sens depreciativ, disprețuitor în Haia Ianis (în fragmentul în care Sanis își ceartă îndurerat fiica) și forma madamă în Ochii ei arzători de mult s-au stâns (sec!) (în episodul în care Alexa își amenință cu toporul soția necredincioasă).

Unele forme de vocativ indică, pe măsura desfășurării evenimentelor și a cunoașterii reciproce dintre protagoniștii comunicării, o gradație cu mare efect stilistic. De exemplu, în povestirea Mergând spre Hârlău, călătorii întâlnesc în final o femeie bătrână care seceră, deși boala o obligă să se târască “ca o râmă spre lanul fierbinte”. Vocativele cunosc forme gradate: babo, mătușă, bătrâno – aspect ce indică afectivitatea vie a celui ce se adresează.

De multe ori vocativele sunt specifice Moldovei, aflăm astfel forme regionale: babă hăi, măi om bun, bădică, măi babă. Observăm mai sus că frecvența vocativului în vorbirea afectivă merge paralel cu întrebuințarea interjecțiilor (însoțite desigur și de o anumită intonație) care la Sadoveanu apar de obicei nedespărțite prin virgulă de substantivul în vocativ.

O formă de adresare frecventă este vocativul cucoane (În pădurea Petri-șorului, O istorie de demult). Vocativele depreciative sunt ocolite în general de Sadoveanu, în Povestea lui Petrișor, O istorie de demult și Pe Deleleu nu există nici unul, în alte povestiri cel mult două vocative-titlu: în povestirea Într-un sat, odată vocativul bețivule, în fragmentul În pădurea Petrișorului vocativul ticălosule, iar în Mergând spre Hârlău, forma mișelule. În povestirea 24 Iunie apare familiară bă ofițerilor. În povestirile volumului menționat se găsesc și nume de animale domestice la vocativ: Roibule (cal), Frisca, Lipa, lata (câini).

Notând cu multă (atenție) precizie limba poporului, stilizând-o, Sadoveanu înalță limba artistică la un nivel cu timbru grav și sărbătoresc. Formele prevenitoare ale curteniei, aluziile subtile, maximele intercalate în vorbire întregesc timbrul special al povestirilor. Folosirea mai rară a vocativului dă cursivitate fluxului interior, gândului liber și asigură o largă deschidere spre liniște. Prezența luminoasă ori cenușie a liniștii și a tăcerii degajă valori expresive speciale, sensibilizând constant zonele ascunse ale psihicului uman. Trecând la analiza nuvelelor și povestirilor semnate de Caragiale, subliniem de la început deosebirea clară dintre cei doi mari scriitori români în privința stilurilor artistice. Iorgu Iordan îl consideră pe Caragiale reprezentantul cel mai de seamă “pentru vorbirea mahalagiilor în sens larg, adică și moral” și scriitorul ce oferă cele mai numeroase și mai interesante cazuri de limbă.

Volumul consultat cuprinde nuvelele și povestirile următoare O făclie de Paște, Păcat, Cănuță, om sucit, La hanul lui Mânjoală, Două loturi, În vreme de război, La conac, Mamă, …, Ion, Pastramă trufanda, Kir Ianulea, Calul dracului și
Abu-Hassan.

Nuanțele stilistice ale vocativelor sunt dozate cu extraordinară pătrundere și subtilitate, după categoria socială, situația exterioară și momentul psihologic. Astfel, deosebim vocative prietenoase și familiare: coane Leiba, Jupâne, Jidane, mamă, taică, părinte, popa, flăcăi, cucoană (sau (co) coană), părințele, maică, băiete, omule, băbuță, stăpâne. Pe lângă acestea apar vocative cu ton insinuant, uneori enervant și amenințător: cocoane Fănică, (La hanul lui Mânjoală), stimabile, Iudă, pârlitule, afurisiților, întunecimea-ta, mojicule, spurcăciune.

Afecțiunea, reală sau ipocrită face apel la numeroase expresii utilizate ca vocativ cu nenumărate sensuri: nășicule, cățea, dulăule, tângăule, secule, fetico.

În proza lui Caragiale există multe vocative cu sens depreciativ, fapt ce demonstrează sursa lexicului unor categorii sociale periferice. Limba personajelor este dură, plină de invective, respectul pentru colocutor este de multe ori absent. Pentru exemplificare folosim textul Cănuță, om sucit din care extragem vocativele: neghiobule, nătărăule, dobitocule, boule, măgarule, vită, loază, ticălosule, leneșule, nemernicule. După cum se observă, ele provin ori din adjective depreciative (atribuite bietului Cănuță de stăpânii haini, ori din substantive nume de animale. Vocative de acest tip se află și în nuvela Păcat (prostule, nebunule) sau în povestirea Două loturi (nenorocito, gasperiță). Folosirea intensă a vocativelor se explică prin dominarea celor mulți și simpli de către indivizi inumani uneori, iar în această ierarhie, lupta celui mic și umilit de a ieși din sărăcie și tentativa lui de a fi liber față de sistemul social burghez fac ca individul să înfrunte destinul cu orice riscuri. Pentru Lefter Popescu, de exemplu, soția lui este strigată cocoană, dar și nenorocito. Deci, același personaj este receptat în mai multe ipostaze și se comportă în mai multe feluri: lui Lefter, personajele i se adresează cu domnule Popescu, stimabile, dar și cu ‘otule (sic!), nebunule. Însuși superiorul lui Lefter face caz când la serviciu subalternii uită să-I spună domnule șef și îi spun domnule Georgescu.

În Kir Ianulea există vocative și mai dure: râtane, râiosule, pehlivanule.

Numele proprii la vocativ, în textele menționate, prezintă formele: Leibă, Iură, Niță, Constandine, Nițule, Cănuță, (co)coană Mărghioală, cocoane Fănică, Leftere, nene, Turturene, neică Stavrache, Iusuf, Aroane, Kir Ianulea, Acrivița (Menționăm că particula Kir este de origine grecească este sinonimă cu cuvântul domn și însoțește numele de bărbați, mărind valoarea expresivă cu nuanță de ironie, grație caracterului arhaic). Kir Ianulea apare în formele de adresare și diminutival: Ianulică. În Calul dracului, un fenomen aparte este vocativul: mă terchea – berchea format din interjecție și substantiv masculin de formă invariabilă.

Vocativele ce exprimă stima sau considerația sunt mai rare: prietene, măria-ta și boieri-dumneavoastră, măriile-voastre (sic!), preacinstite domnule, maică-doică. Acestea se întâlnesc în textele Poveste, Mamă … și Abu-Hassan, adică textele care tind să se desfășoare asemănător poveștilor cu narațiune de tip popular.

Urmărind răspândirea vocativelor în opera celor doi prozatori observăm că vocativul are un rol deosebit în realizarea valorilor stilistice ale textului de literatură, măiestria autorilor creând adevărate sărbători ale sensibilității cititorului.

CONCLUZII

Lucrarea de față a surprins câteva aspecte cu privire la vocativul românesc. În discuția teoretică asupra categoriilor gramaticale am insistat asupra noțiunii de categorie gramaticală și am încadrat cazul vocativ, comparând unele fenomene specifice limbii române cu situații din alte limbi. În privința cazului în discuție am expus părerile mai multor lingviști, sintetizând cu ideea că vocativul românesc este într-adevăr o “particularitate morfologică a limbii române” și este un caz special al persoanei a II-a caz specific adresării și nu are funcție sintactică.

Desinențele vocativului românesc -e, -ule (pentru masculin) sunt moștenite din latină, iar desinența -o (pentru substantive feminine) vine din slavă. Desinența de vocativ plural -lor a apărut prin extinderea desinenței de dativ plural asupra vocativului.

Am urmărit evoluția cazului vocativ, care, în timp, și-a creat “o personalitate proprie” atât la nivelul limbii literare cât și a graiurilor dialectului daco-român. Problema vocativului românesc a fost studiată concret cu ajutorul hărților lingvistice arătându-se particularitățile răspândirii acestui caz în limba română și la nivelul graiurilor. În limba română actuală, vocativul își păstrează, în general, formele și desinențele specifice, fiind în majoritatea cazurilor considerat un caz special al limbii cu funcții de adresare, dar fără funcție sintactică în propoziție.

Am subliniat că în limba contemporană există trei tipuri de vocativ: al substantivelor nearticulate, al substantivelor articulate cu desinențele specifice și ultima categorie, apărută ca o tendință actuală, un vocativ egal cu formele nominativului, marcat de o intonație specifică.

Valorile stilistice ale vocativului au fost studiate întâi la nivelul stilurilor limbii române contemporane, apoi au fost menționate câteva realizări specifice ale vocativului în limba română ca “randament al comunicării”.

În final, am încercat o aplicație practică de stilistică a vocativului în opera în proză a doi mari scriitori români: Mihail Sadoveanu și I. L. Caragiale.

În tot cursul lucrării am vrut să demonstrăm că vocativul românesc este o categorie gramaticală vie și unică în felul ei prin aspectul ei arhaic în morfologia românească și că acest caz poate avea variate valori stilistice.