Viziunea Publicistica a Lui Adrian Paunescu
Cuprins
Argument…………………………………………………..p. 2
Capitolul I. Biografia lui Adrian Păunescu
I. 1 Omul Adrian Păunescu………………………p.4
I.2 Referințe critice asupra creației poetice păunesciene……………………………………………………….p. 9
I.3 Adrian Păunescu- omul de televiziune și politicianul…………………………………………………………p. 14
Capitolul II. Activitatea publicistică a lui Adrian Păunescu
II. 1 Presa scrisă…………………………………………………….p. 18
II. 2 Prezența lui Adrian Păunescu în audio-vizual…..p.23
II. 3 Implicarea politică a lui Adrian Păunescu și efectele ei asupra publicisticii sale………………………………………………….p.26
II. 4 Încărcătura poetică ale lui Adrian Păunescu…..p.35
Studiu de caz………………………………………………p.38
Concluzii……………………………………………………p. 57
Bibliografie…………………………………………………p.59
=== A paunescu ===
Cuprins
Argument…………………………………………………..p. 2
Capitolul I. Biografia lui Adrian Păunescu
I. 1 Omul Adrian Păunescu………………………p.4
I.2 Referințe critice asupra creației poetice păunesciene……………………………………………………….p. 9
I.3 Adrian Păunescu- omul de televiziune și politicianul…………………………………………………………p. 14
Capitolul II. Activitatea publicistică a lui Adrian Păunescu
II. 1 Presa scrisă…………………………………………………….p. 18
II. 2 Prezența lui Adrian Păunescu în audio-vizual…..p.23
II. 3 Implicarea politică a lui Adrian Păunescu și efectele ei asupra publicisticii sale………………………………………………….p.26
II. 4 Încărcătura poetică ale lui Adrian Păunescu…..p.35
Studiu de caz………………………………………………p.38
Concluzii……………………………………………………p. 57
Bibliografie…………………………………………………p.59
Argument
Mi-am ales acest subiect de lucrare de licență, deoarece, eu personal, sunt fascinată de tot ceea ce înseamnă viziunea publicistică a lui Adrian Păunescu.
Voi încerca să conturez în această lucrare materialul imagistic, scoțând în evidență particularitățile viziunii publicistice, asemănările și deosebirile față de celelalte segmente păunesciene (poezie, televiziune, politică, etc.)
În urma realizării acestui proiect, voi reuși să conștientizez tot mai mult rolul pe care-l joacă Adrian Păunescu printre cei mai importanți publiciști din România.
Cunoștințele mele de cultură generală se vor amplifica, îmbogăți și diversifica. Mai mult decât atât voi dobândi o imagine de ansamblu asupra publicisticii păunesciene.
În cuprinsul acestei lucrări vor încerca să subliniez faptul că viziunea păunesciană reprezintă o realitate palpabilă, o serie de concepții care nu se născuseră în sânul lui. Înțelept sau crud, opulent sau tiranic, atotștiutor, infantil, exemplar din punct de vedere politic, pios și cinic, Adrian Păunescu reprezintă un exemplu frecvent a meditațiilor de tot soiul, dar fundamental negat înțelegerii.
Subiectul acestei teze de licență reprezintă produsul ideatic al eforturilor mele de înțelegere și aprofundare al universului ideatic în care se circumscrie viziunea păunesciană.
Intenția mea a fost ca prin elaborarea unei asemenea lucrări să deschid drumul investigației teoretice prin „legenda” misterioasă a lui Adrian Păunescu dar mai ales al reflecției asupra a ceea ce reprezintă acesta petru contemporanii săi.
Capitolul I
Biografia lui Adrian Păunescu
I. 1 Omul Adrian Păunescu
Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți, Basarabia, România, este cetățean român de naționalitate română, creștin ortodox. Tatăl său, Constantin Păunescu (1916-1990), de origine din comuna Barca, județul Dolj, a fost învățător, director de școală, sublocotenent de artilerie, participant la al doilea război mondial, membru al Partidului Național Liberal din anul 1933 până la moarte, deținut politic, condamnat la 15 ani de temniță stalistă, în două rânduri, până în anul 1964. Mama- Floarea (Ispas), născută în anul 1918, în comuna Bragadiru de lângă București, având părinții de origine din comuna Stănești, județul Vâlcea, a locuit în comuna Bragadiru, a fost învățătoare, apoi profesoară de biologie, directoare a Școlii nr. 129 din București, astăzi- pensionară. Părinții lui Adrian Păunescu s-au cunoscut în Solona- Surduc (Sălaj), unde erau tineri învățători, și i-au dat viață în Basarabia, unde au fost trimiși după cedarea Ardealului. Adrian Păunescu a copilărit în comuna Barca, din județul Dolj, fiind crescut mai ales de bunicii săi, Marin C. Păunescu (învățător, revizor școlar de Dolj, întemeietor de școală și lăcașe de cultură) și Ioana Păunescu, și de mama sa vitregă, Constantina (Margareta) Păunescu.
„După absolvirea diverselor clase de școală primară, gimnaziu și liceu, la Barca, la Carna și la Craiova (Liceele „Frații Buzești”, și „Nicolae Bălcescu”), rămâne fără sprijinul tatălui, care este dat afară din învățământ, pentru activitate anticomunistă (și, ulterior, la Borșa-Maramureș, arestat), Adrian Păunescu vine în București, unde urmează ultimele două clase la Liceul Central, pe care îl absolvă în anul 1960. Din motive politice (tatăl fiind deținut politic), nu se poate înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din București, decât în anul 1963, pe care o termină în anul 1968. Între 1970 și 1971, timp de un an academic, este bursier al Universității Iowa- S.U.A., susținând, în ultima lună a programului american, conferințe în fața studenților americani, la Universitățile: Ann Arbour, Chicago, Columbia din Washington, Michigan, etc. Vorbește curent limba engleză; citește și în alte limbi (franceză și spaniolă), recită versuri de Esenin în rusește.”1
Între anii 1961 și 1977, este căsătorit cu poeta Constantin Buzea, cu care are doi copii, Ioana, născută în anul 1967, și Andrei Alexandru, născut în anul 1969. În anul 1990 se căsătorește cu Carmen Antal (născută în anul 1967), care îi dăruiește, de Crăciunul anului 1990, pe Ana Maria. Tânăr bunic, încă din anul 1985, când fiul său Andrei este tatăl Andreei, iar în anul 1987, al lui Adrian Păunescu jr.
Adrian Păunescu face o singură vizită la Moscova, în anul 1966. Din august 1968, de la răspicatele sale declarații antisovietice, ilustrate și de poezia „Soarta” („Ce mare erai, prietenule mare, / Ce mic eram și mă călcai în picioare…”)2, ca și de numeroasele sale versuri dedicate Basarabiei și Bucovinei, care circulau conspirativ, pe ambele maluri ale Prutului, (cartea, „Istoria unei secunde” a fost arsă, în anul 1971, pentru, între altele, invocarea „Doinei” eminisciene (,…Hoții însă azi sunt însă mari, / au idei, au lăutari, / trec în sus și-n jos prin lume, / că zăcând, că fără turme… / de unde și până unde, / mi s-a plâns cine s-a plâns? Vatra câmpului de munte, / Aștept vorba de răspuns.”), Adrian Păunescu nu are voie să meargă peste Prut (de altfel, în nici o ocazie ulterioară, când a trecut Prutul, nu a fost primit normal de autorități) și este interzis în Uniunea Sovietică, autoritățile oprindu-l să-și revadă locul natal, inclusiv satul în care s-a născut, până în anul 1990, când poate vizita pentru prima oară teritoriul dintre Prut și Nistru. Călătorește în China, Elveția, Bulgaria, R.F. Germania, Austria, Grecia, Cehoslovacia, Ungaria, Franța, Italia, Portugalia, Malta, Pakistan, Anglia, Croația, Irlanda, Olanda, Belgia, Turcia.
În mai 1990, la inițiativa sa este prezent pe linia întâi a frontului din Transnistria, unde se dădeau lupte grele între romani și rusofonii separatiști. Îl însoțesc poetul Grigore Vieru, marii artiști Doina și Ion Aldea Teodorovici, Vlad Darie. Cu Adrian Păunescu în Transnistria se afla soția sa Carmen, fiul său Andrei și vărul său din Sibiu, Marin Păunescu. La doar câțiva metri de pozițiile inamicului, au loc trei manifestări ale Cenaclului „Totuși iubirea”, luptătorii noștri urcând pe tancuri și făcând zid viu de protecție împotriva eventualei replici a inamicului,. Culmea situației a fost faptul că, câțiva soldați inamici luau și ei parte, discreți, la evenimentul dintre tranșee.
Despre cele întâmplate pe frontul transnistrean, poate cea mai emoționantă mărturie este cea a regretatei artiste Doina Aldea Teodorovici, rostită în emisiunea de la Televiziunea Română (realizată de Mihai Tatulici), avându-l ca personaj principal pe Adrian Păunescu în 17 iulie 1992: „Adrian Păunescu și Grigore Vieru, cu prețul propriei lor vieți, au apărat țara, ne-au apărat demnitatea națională, ne-au apărat limba și au fost dintre puținii care știau, plângeau și cântau tragedia Basarabiei… Atunci când am fost la 300 de metri de 70 de tancuri ale Armatei a 14-a, să vă spun cum ne-au apărat soldații noștri, cum l-au apărat pe Adrian Păunescu. Ne-au încercuit cu tancuri și stăteau în picioare deasupra tancurilor, ca să fie ei ținte pentru eventualii glonți. Așa l-au apărat ei pe Adrian Păunescu…Maestre, ne opreau puținii dintre soldați care au mai rămas în viața în oraș și ne ziceau că e nevoie de dumneavoastră, de cântecul dumneavoastră, de versul dumneavoastră… pentru că acolo e mai greu, acolo ați fost întotdeauna dumneavoastră… Dragii noștri, apărați-vă poeții! Poeții nu au nevoie să se justifice, pentru că însuși poetul este adevărul…”
În februarie 1994, când s-a deplasat în Transnistria, în calitate de observator din partea Consiliului Europei la Alegerile din Republica Modova, a fost arestat de către autoritățile rusofone ale autoproclamatei republici nistrene separatiste, conduse de Igor Smirnov, dar reușit să se salveze. Șoferul mașinii Senatului României, care a fost și el reținut câteva zeci de ore, a murit nu mult timp după întoarcerea la București.
În afara scrisului și lecturii, este iubitor de muzică (folk, rock, Beatles, clasică, folclor) și sport. Joacă fotbal- în adolescență, la „Universitatea” Craiova, numită pe atunci „Știința”, apoi câștigă Cupa Presei în câteva rânduri cu diverse selecționate locale, inclusiv cu echipe organizate din diviziile inferioare, între anii 1980 și 1985. Joacă tenis- partide memorabile cu Ilie Năstase, Ștefan Georgescu, Mircea Angelescu, Nicolae Văcăroiu-biliard, tenis de masă, popice, șah. Iubește animalele (în special câinii), colecționează cărți și publicații importante, instrumente de scris, conduce automobilul. Dar, peste toate, este pasionat, din anii tineri, de instituțiile valorii, dialogului, atitudinii, concordiei, performanței, pluralismului, culturii și civilizației prin adăugire. Se teme de trăznete și de „proștii înarmați”.
În anul 1986, când nu știa dacă Adrian Păunescu va mai supraviețui, Carmen, cea care avea să-i devină soție în anul 1990, a comandat sculptorului Deac un bust al poetului. Lucrarea este păstrată cu discreție într-unul dintre colțurile casei lui Adrian Păunescu. În schimb, pe neașteptate, la Slătioara (Vâlcea), din generoasa inițiativă a inginerului constructor, iubitor de cultură, Matei Vintilă, Adrian Păunescu s-a trezit, într-o zi de toamnă a anului 1999, cu bustul (executat de artistul Rodion Gheorghiță) așezat în centrul localității, lângă Casa de Cultură și Grădiniță. În același complex statuar se mai afla Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, precum și cotemporanul său, fiu al comunei, prieten al lui Adrian Păunescu, prozatorul Dinu Săraru.
I. 2 Referințe critice asupra creației poetice păunesciene
Critica literară a relevat „structura nobilă” a creației poetice păunesciene încă de la debutul din anul 1965, cu „Ultrasentimente, volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, „un poet de netăgăduit, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturnând, dacă este cazul, înțelesuri vechi, propunând în locul lor altele inedite, și umplând că eul său omniprezent spațiile Universului.”3
Revolta semnificantului împotriva semnificatului, ori a semnificatului împotriva semnificantului în poezia lui Adrian Păunescu este semnalată de criticul Eugen Simion chiar din „buchetul ultrasentimentelor”: «pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale: „Ridică-te-n picioare, salută, Generație, / Am scris această carte pe care o ador.»
Mircea Tomuș, comentând Mieii primi (1966), remarca și o „regiune calmă” în creația păunesciană din perioada erupției lirice a generației resurecționale, cu versuri ce „nu forțează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulțumește doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conținut liric, în rând cu atâția alți confrați; aici autorul este sensibil și comunicativ, predispoziția pentru deturnarea în grotesc a imaginii sau pentru un anume spirit burlesc în versificare, venind fără îndoială dintr-un fond original, nu este exagerată peste limitele lirismului; de asemenea, cât privește «predispoziția spre simboluri», criticul nota că «nu suntem șocați de gradul de absurditate al unor raportări, deși pentru logica obișnuită nu este tocmai cel mai normal lucru să declari că trăim într-o pasăre: „Într-o enormă pasăre suntem însămânțați, / Modul nostru de viață / E osul unei aripi zburătoare…”4
Eugen Simion vede în Fântâna somnambulă (1968) „capătul” păunescianului «lirism ezoteric, ermetic- prin imaginismul torențial-, pătimaș și orgolios», dar și aspirația respectivului lirism «la o asumare a totalității», ori «o mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor».5
Criticul Ion Pop apreciază că „de la Ultrasentimente (1965), până la Istoria unei secunde (1971), Adrian Păunescu rămâne poetul care-și clamează patetic sentimentele și ideile, cu prezumția de a se afla mereu în fața unei mulțimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înțeleagă, de unde tonalitățile diverse ale discursului politic, de la jubilația cea mai neîngrădită, alimentată de sentimentul consonanței cu publicul, la spectaculoasa lamentație nu lipsită de orgoliu, a celui care se descoperă monologând solitar, și la apostrofa sarcastică, necruțătoare. O fire romantică furtunoasă, greu de stăpânit, din familia de spirite a unui Heliade (mai degrabă, decât a lui Macedonski sau Minulescu, despre care s-a vorbit) întreține suflul liric al mai multor poeți uniți într-o singură voce: un autor de imnuri și ode, altul tentat de dimensiunile epopeice ale poeziei, altul, un pamfletar virulent. În orice caz, indiferent de nuanțele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocație pentru social, întrebându-se (și ca foarte talentat și incisiv publicist) asupra problemelor zilei, forțând auzul colectivității și insinuându-se drept conștiință reprezentativă a epocii.[…]. Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator, cu dubii față de tiparele impuse, cultivându-și, prin urmare, luciditatea receptării întâmplărilor din afară. Existența (esențialmente socială) nu este simplu spectacol, obiect de contemplație detașată, ci spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unei permanente confruntări, în care eul poetic își revendică o anume superioritate, întrucât are tocmai acest orgoliu al lucidității intransigente, capabilă să demaște inerțiile exterioare, ca de altfel și propriile momente de stagnare.”6
O treaptă importantă în evoluția liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmplare, apreciind modul păunescian „în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie- și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, este un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric este punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămîn în minte și farmecul lor este greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm și inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi șale demne, / noi care suntem ninși pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart ghețarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (…) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind și noi tot oameni de zăpadă… Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheții pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al țării…”7
Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: „Din marginea unei foarte vechi mentalități estetice, care nu este încă perimată […], i se reproșa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsă de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însușirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfățul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine și bineînțeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripțiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să șocheze ca un țipăt necontrolat, dar viu. Și Adrian Păunescu a reușit să convingă, a învins prin perseverență și prin înfricoșarea pe care o răspândește răsuflarea sa ciclopică. Și critica literară a acceptat, copleșită, această prezență bubuitoare, fără să-și modifice substanțial- pentru și din pricina aceasta- vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să prețuiască de la început, și fără condiții și amânări, grandilocvența, enormitățile de această speță, care sunt, prin tradiție, metafore ale sufletului clocotitor.[…] Preferăm aceste enormități, aceste nebunii hohotitoare și excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepții turmentate, proprie doar marilor posedați și prevestitorilor testamentari, inițiatori, fără voie, ca și adesea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.”8
Eugen Simion consideră volumul „Istoria unei secunde” a lui Adrian Păunescu că „are valoarea unui manifest liric; marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinții ei spirituali au: poezia politică.[…] În poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu folosește față de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În primul caz poemul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi șarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximației și a aluziei.”9
Pentru primul aspect, Eugen Simion consideră a fi mai revelator, între multe altele, ciclul ce are ca protagonist personalitatea revoluționar-democratică a lui Nicolae Bălcescu, eroul român-pașoptist fiind imaginat ca profet-aburariu („suflet”, „spirit”, „duh blând”), parcă „teleghidat” de zeița Clio, de spiritul justițiar al istoriei românești, peste pământurile țării, peste apele țării, spre a nu se altera de spiritul justițiar al istoriei românești, spre a nu se altera pe undeva puritatea și demnitatea națiunii noastre.
Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în era unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”. Poetul trebuie să fie în stare de sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale.
Începând cu „Istoria unei secunde” (1972) și continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiți-vă pe tunuri (1981), Rezervația de zimbru (1982), Totuși, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaște cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga și până în prezent.
Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conștiință de neam, de etică națională, se relevă într-un veritabil și incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea.
I. 3 Adrian Păunescu- omul de televiziune și politicianul
Activitatea de om de televiziune a lui Adrian Păunescu începe între anii 1977 și 1981, când, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează un vast ciclu de emisiuni la Televiziunea Română, de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național, sub diverse denumiri: „Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.
În perioada 1985-1989, numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în anul 1992. Din acest an, participă, în calitate de invitat, la o serie de emisiuni, pe teme politice și culturale, la Televiziunea Română 1( cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) și TVR 2 („Seratele muzicale” ale lui Iosif Sava, „Ceaiul de la ora 5”, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, PRO TV, Tv Sigma, Super Nova din București, etc.
Din anul 1996, activitatea sa este subiectul unor emisiuni ale televiziunilor din Germania, Olanda, Franța, Israel, U.R.S.S., Indonezia, China și alte țări. Realizează Duplexul București-Chișinău în ziua de 27 martie 1998, la TVR. 2. Din 21 martie 1998, realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea săptămânală de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte- Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie și sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație.
Din 9 aprilie 1999, emisiunea sa de cultură, civilizație, eveniment și performanță, care fusese difuzată săptămânal sâmbătă noaptea (între martie și august 1998) și marțea noaptea (între septembrie 1998 și aprilie 1999), își schimbă denumirea, ziua și ora de difuzare. Noua emisiune „O șansă pentru fiecare” se difuzează vinerea. Din 25 iulie 199, până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminica noaptea, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul megaemisiunii „O noapte cu Adrian Păunescu”.
Din 7 martie până pe 14 decembrie 1999, Adrian Păunescu este realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor-Fotal Club Antena 1. Performanța unică pe care a realizat-o Adria Păunescu în emisiunea sa sportivă a fost faptul că l-a convins, în 16 mai 1999, pe Gică Hagi să revină la echipa națională, din care se retrăsese de un an. Cu căpitanul revenit în teren, România învinge în premieră Ungaria cu 2-0 la București, după 63 de ani de confruntări. Agențiile internaționale de presă și publicații din țară și străinătate comentează reușita lui Adrian Păunescu pe parcursul mai multor zile.
Începând cu 26 ianuarie 2000, Adrian Păunescu realizează la Tele 7 abc două noi emisiuni săptămânale: „O noapte cu Adrian Păunescu” (talk-show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara).
În ceea ce privește activitatea sa politică, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înființat, și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție de nediscutat asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Mulți artiști pe care autoritățile comuniste îi puteau considera subversivi au fost lansați sau promovați de Adrian Păunescu prin Cenaclul Flacăra.
Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989. Din anul 1982 până în anul 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD. Actualmente este senator de Hunedoara din partea PSD.
Între anii 1966-1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România;
În august 1968- devine membru al Partidului Comunist Român. Este sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985;
Între anii 1992-1998- membru al Partidului Socialist al Muncii, căruia îi devine vicepreședinte în anul 1993 și prim vicepreședinte și purtător de cuvânt în anul 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din anul 1996. Pierde alegerile prezidențiale.
Între anii 1992-1996- senator de Dolj; președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”; membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995); în anul 1994 este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită; membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat);
Între anii 2000-2004- membru al Senatului, din partea Circumscripției electorale Dolj; președinte al Comisie Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă; membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău;
De-a lungul întregii sale vieți, în care i-a văzut plecând în pușcărie pe bunicul său și pe tatăl său (și a scris, cu mâna lui numeroase cereri, către autorități, ale țărăncilor care doreau să afle unde sunt bărbații lor arestați), și-a făcut o cauză personală din lupta pentru libertatea oamenilor, intervenind direct și, adesea, eficient, pentru scoaterea din pușcărie a unor compatrioți. Până în anul 1990, a reușit să determine eliberarea poetului Crișan din Constanța, a țăranului Marin Ciucă din Teleorman, a doctorului Constantin Galalae din Constanța, a doctorului Aldea din Buzău.
După anul 1989, în ciuda relațiilor sale personale rele, cu mulți dintre cei în cauză, unii contribuind de-a dreptul la nenorocirile prin care a trecut, Adrian Păunescu a militat, foarte activ, pentru eliberarea din închisoare a deținuților politici, foști membri ai Comitetului Politic Executiv al PC.R., sau șefi ai unor instituții de coerciție, oameni despre care nu s-a făcut niciodată dovada că au comis crime.
S-a implicat în acțiuni patriotice, de cultură sau credință, cum ar fi: reeditarea, după 40 de ani, în anul 1988, a Noului Testament de la Belgrad al lui Simion Ștefan de la 1648, la sugestia și la cererea Prea Sfințitului Episcop de Alba, Emilian Birdaș.
Adrian Păunescu a crezut toată viața, fără șovăire, în libertatea de gândire, ca expresie a libertății, în general.
Capitolul II
Activitatea publicistică a lui Adrian Păunescu
II. 1. Presa scrisă
Adrian Păunescu debutează în presa scrisă cu un poem, în 1960 în revista Luceafărul.
Se impune, împreună cu Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Sânziana Pop, Marin Sorescu, în Cenaclul Labiș, al revistei Luceafărul, sub conducerea lui Eugen Barbu.
Este, pentru 6 luni, redactor al publicației Crișana din Oradea, în 1962.
Revenit la București, participă la înființarea revistei Amfiteatru, în ianuarie 1966 și lucrează la publicațiile România literară și Luceafărul, ca redactor șef adjunct. După ce, în toamna lui 1971, redactorul șef al Luceafărului, Ștefan Bănulescu, pleacă în S.U.A., Adrian Păunescu este numit de biroul Uniunii Scriitorilor redactor șef al publicației. Adrian Păunescu căștigă la vot secret în competiția cu Fănuș Neagu. La Comitetul Central al Partidului Comunist Român, opțiunea Uniunii Scriiitorilor nu este validată, Nicolae Ceaușescu respingând, la propunerea lui Dumitru Popescu, numirea lui Adrian Păunescu. Acesta își dă demisia, din demnitate, de la Luceafărul, demisie care îi este aprobată la 1 februarie 1972, și, pentru un an, este șomer.
Îl cunoaște pe Octavian Paler, care îi oferă două rubrici de publicistică – una zilnică, în România Liberă, alta săptămânală, în revista Magazin. Constantin Mitea îi oferă o rubrică publicistică în revista Contemporanul.
Este numit redactor șef al revistei Flacăra, la 1 februarie 1973. Conduce publicațiile Flacăra (revista săptămânală devenind, sub bagheta sa, cea mai complexă, curajoasă și populară apariție din presa românească, atingând un tiraj de peste 500.000 de exemplare, căreia i se adaugă la fel de renumitul supliment lunar de divertisment Flacăra Rebus și Almanahurile Flacăra) până în 8 iulie 1985, când este destituit, sub învinuirea că Flacăra devenise revista nemulțumiților, adesea în contradicție cu instituțiile statului socialist, pe care le critică violent, în plină perioadă de cenzură a regimului totalitar de la București, iar Cenaclul Flacăra, era considerat un adevărat partid paralel, care periclita autoritatea partidului unic, comunist, aflat la putere.
Nu are loc de muncă, până în toamna anului 1985, când devine publicist comentator la revista Contemporanul, cu lungi perioade în care nu i se permite să publice.
În decembrie 1989 și ianuarie 1985, foști colegi de la Flacăra fac tot ce pot, pentru ca Adrian Păunescu să nu revină la publicația pe care o adusese la celebritate, impunându-i și pe mulți dintre ei.
„În februarie 1990, este lăsat la serviciu de către ministrul culturii, ceea ce îl determină să înfiiințeze propria instituție, Editura Adrian Păunescu, în martie 1990. Obține un credit de la Banca Comercială Română și pune bazele unor noi publicații și ale noului Cenaclu.”10
Este director, pentru 8-9 săptămâni, în vara și toamna anului 1990, al săptămânalului de mare succes Zig-Zag Magazin.
În perioada iulie-august 1990, colaborează la revista 7 zile din Râmnicu Vâlcea. Patronul acesetia, George Chirca, îi oferă spațiul tipografic, și mica echipă redacțională existente, pentru a realiza o nouă publicație, care se va numi Vremea.
Din august 1990 editează Vremea, publicație săptămânală. După mari dificultăți întâmpinate datorită piedicilor puse de noile autorități, care interzic succesiv tipografiilor din București și țara să realizeze publicația lui Adiran Păunescu, Vremea își câștigă un important loc pe piață și deține cotidian național în 14 august 1992. Vremea își câștigă un important loc pe iață și devine cotidian național în 14 august 1992. Ziarul apare în ediții diverse, până la sfârșitul anului 1997 în diverse formate, penultima formulă (de buzunar) Vremea-Manifest, având dimensiunea de buzunar 10/30 cm (amintind de Bilete de papagal ale lui Tudor Arghezi).
Tot sub directoratul său, apare, începând din septembrie 1990, revista săptămânală de cultură, civilizație, eveniment și performanță Totuși iubirea (8-64 de pagini, format tabloid). De la sfârșitul anului 1997, revista își întrerupe, temporar, apariția.
„În gazetele proprii, Totuși iubirea și Vremea, publică o serie impresionantă de editoriale politice, interviuri, peme, discursuri parlamentare (de la București și de la Consiliul Europei de la Strasbourg, unde reprezintă România, în calitate de membru al Delegației Parlamentare, la forul european), reportaje, texte, cu subiecte sportive și satirice, polemici, pamflete și note. Mai semnează A.P.Escu, Iulian Ispas, Vasile Silaghi, Gogu Arhondologul.”11
Din 1995 este fondator și președinte al Fundației Culturale Iubirea, al Fundației Constantin și al Așezământului Adrian Păunescu.
Colaborează, de-a lungul anilor, la majoritatea publicațiilor centrale, cotidiene, săptămânale, sau alte periodice din țară (Românuia liberă, Scânteia tineretului, Magazin, Săptămâna, Luceafărul, România Literară, până în 1990, și, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la Românul, Pro Sport, Gazeta Sporturilor, Republica, Timpul, Sport Star, 7 zile, Jurnalul național, Sportul românesc, etc)
Din 10 iunie 1999 este director al cotidianului Sportul românesc, editat de grupul de presă Curentul.
În 17 septembrie 1973, înființează Cenaclul Flacăra, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului Flacăra, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori. În 1982, apare, sub directa sa coordonare, triplul album de discuri L.P., Cenaclul Flacăra în concert, iar în anul 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decât puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități. Nici până la sfârșitul anului 1999, filmul nu a fost prezentat oficial publicului. Totuși, până la sfârșitul anului 1999, filmul nu a fost prezentat oficial publicului. Totuși, Adrian Păunescu a prezentat neoficial la Brăila și Galați (în prezența regizorului Cornel Diaconu, curajosul autor al filmului), în fașa câtorva zeci de mii de spectatori, în aer liber și în Sala Sporturilor, cu un enorm succes, pelicula Cenaclul Flacăra, ca prefață la două dintre spectacolele Cenaclului Totuși iubirea. Cenaclul a fot înființat în ziua de 7 mai 1990, pe Stadionul din Drobeta Turnu Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului Totuși iubirea (690 de manifestări, până la 25 mai 2000)se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.
Din 1979, până în 1985, este realizatorul emisiunii săptămânale Radiocenaclul Flacăra – Valori ale muzicii tinere, interzisă o dată cu Cenaclul, radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.
II. 2. Prezența lui Adrian Păunescu în audio-vizual
„Între 1977 și 1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează un vast ciclu de emisiuni la Televiziune Română, de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național, sub diverse denumiri: Antena vă aparține, Antena Cântării României, Gala Antenelor, Descoperirea României, etc.”12
În perioada 1985-1989, numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.
Din anul 1992, participă, în calitate de invitat, la o serie de emisiuni, pe teme politice și culturale, la Televiziunea Română 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) și TVR 2 (Seratele Muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la Milionarii de la Miezul nopții, realizator Marius Tucă și la emisiunea Printre rânduri, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
Din anul 1976, activitatea sa este subiectul unor emisiuni ale televizunilor din Germania, Olanda, Franța, Israel, U.R.S.S., Indonezia, China și alte țări.
Realizează Duplexul București-Chișinău în ziua de 27 martie 1998, la TVR 2.
Din 21 martie 1998, realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea săptămânală de cultură, civilizație, eveniment și performanță Schimbul de noapte – Pariul pe insomnie (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie și sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii (49 ediții până în 2 aprilie 1999).
Din 9 aprilie 1999, emisiunea sa de cultură, civilizație, eveniment și perfomanță, care fusese difuzată săptămânal sâmbătă noaptea (între martie și august 1998)și marțea noaptea (între septembrie 1998 și aprilie 1999), își schimbă denumirea, ziua și ora de difuzare.
De-a lungul întregii sale vieți, în care i-a văzut plecând în pușcărie pe bunicul său și pe tatăl său (și a scris, cu mâna lui numeroasele cereri, către autorități, ale țărăncilor, care doreau să afle unde sunt bărbații lor arestați), și-a făcut o cauză personală din lupta pentru libertatea oamenilor, intervenind direct și, adesea, eficient, pentru scoaterea din pușcărie a unor compatrioți. Până în 1990, a reușit să determine eliberarea poetului Crișan din Constanța, a țăranului Mari Ciucă din Măldăieni – Teleorman, a doctorului Constantin Galalae din Constanța, a doctorului Aldea din Buzău.
„Adrian Păunescu a angajat în redacția Flacăra, în ciuda unor dificultăți de ordin principial (datorate faptului că problema cadrelor din presă și a presei întregi depindea de secțiile CC al PCR), oameni cu dosare inacceptabile, unii dați afară din partid, unii sancționați și dați afară de la alte ziare și de la radio și televiziune.”13
A inițiat și condus protstul de la România literară, care a reușit să scoată Reconstituirea lui Lucian Pintilie și Horia Pătrașcu din interdicție.
A crezut în inventivitatea românească, a sprijinit descătușarea științei și a medicinii românești, prin personalitățile ei persecutate sau nerecunoscute, de la academicianul Petre Vancea, prof. Mihai Olteanu, dr. Radu Deac, prof. Berceanu și până la Vasile Boici, etc.
Primele articole postbelice în favoea acupuncturii au apărut în Flacăra lui Adrian Păunescu. A sprijinit medicina naturistă, în plină epocă de afirmare a chimiei.
A fost primul intelectual român care (în cartea De la barca la Viena și înapoi) a făcut elogiul economiei de piață și al liberei inițiative. A atacat, în fond, dogma comunistă.
A impus în campaniile din revista Flacăra din anii '70 și '80, o nouă viziunw asupra Apelor minerale, disprețuite în ideea că există sifon, în România anilor '70.
A întors ochii diferenței, ai contemporaneității chimizate, către Plantele medicinale, către Alimentatia naturistă, către Energiile neconvenționale, către ecologie.
Adrian Păunescu a crezut în mântuirea românillor prin întoarcerea la valorile fundamentale, la competență, la iubire și la Munții Carpați.
În literatura nici unui scriitor român al perioadei nu sunt atât de ușor de găsit contestarea de fond a regimului totalitar, atacurile la tablou, alarmă în pentru condiția umană, apărarea țăranilor rămași fără pământ, duhul Românie Mari, apelul de a nu-i uita pe cei mai triști ca noi. Indiferent de vremuri, a fost un apărător al credinței, al Bisericii, al dreptului la proprietate și opinie, a susținut individul, iar nu colectivismul, și a militat pentru împlinirea hotarelor istorice ale României.
II. 3 Implicarea politică a lui Adrian Păunescu și efectele ei asupra publicisticii sale
Ales de colegii săi secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Sciitorilor din România în perioada 1966-1968, devine membru al Partidului Comunist Român în august 1968, în care activează, conform voinței sale de mai bine pentru țară. Este sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985. Din 1992 este membru al Partidului Socialist al Muncii, căruia îi devine vicepreședinte în anul 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996, este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996. Pierde alegerile prezidențiale. Mai mult decât atât, partidul său nu mai intră în Parlament, deși pe Adrian Păunescu îl votaseră mulți doljeni, pentru a fi senatorul lor, în continuare.
La Alegerile Generale din septembrie 1992, fusese ales senator de Dolj, devenind apoi președintele Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar, Partida Națională, fusese ales senator de Dolj, devenind apoi președintele Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar Partida Națională. Între 1992 și 1996 este membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, perioadă în care România este admisă ca membru cu drepturi depline în înaltul for internațional. Participă la lucrările în plen și în comisii la Consiliul Europei și este observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995). În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită,din cadrul Consiliului Europei.
În vara anului 1998, demisionează din Partidul Socialist al Muncii, care abia îl desemnase în funcția înaltă de Președinte executiv.
Din anul 1968 (când avea numai 25 de ani), Securitatea îi întocmește deja fișa operativă, fișa sintetică de urmărire, ceea ce înseamnă că dosarul efectiv de simplă urmărire era atât de bogat și avea o asemenea continuitate, încât cadrelor superioare de partid și de stat era necesar să li se prezinte rezumate. Sunt de notorietate paginile din Dosarul său de Securitate (intitulat Titanul) în care se face referire la afirmațiile publice, la publicistica și poezia lui Adrian Păunescu, la deplasările în țară și în București, la publicistica și poezia lui Adrian Păunescu, la deplasările în țară și în București, la întâlnirile și discuțiile particulare, care erau considerate periculoase pentru ordinea statului condus de partidul unic. Interesant este și faptul că, în primii ani, când nu avea telefon în casă, i se înregistrau, totuși convorbirile.
„În luna iulie 1969 a întreprins o anchetă în rândul mai multor sciitori despre filmul Reconstituirea realizat de regizorul Lucian Pintilie care nu a primit bun de difuzare pe ecran, pe care a publicat-o în paginile revistei România literară. Pe baza aprobării organelor de partid s-au luart măsuri de verificarea sa. În prezent se pregătește să plece cu o bursă în S.U.A. pentru un an.”14
Adrian Păunescu este cunoscut din unele date ce le dețin organele noastre, cu o serie de acțiuni și manifestări ostile. În luna iulie 1969 a inițiat și apoi publicat în România literară o anchetă la care au răspuns un număr de 33 scriitori despre situația cinemotagrafică române. Ancheta a avut ca scop forțarea obținerii aprobării bun de difuzat pentru filmul Reconstituirea al regizorului Lucian Pintilie, film care nu fusese difuzat. Publicarea acestui material a produs vii comentarii în rândul oamenilor deoarece se discuta despre un film care nici nu a apărut pe iață.
Povestirea Cărțile poștale ale morții, Adrian Păunescu reliefează contradicția ireductibilă dintre aspirația către nou și perfecțiune și anumite realități sociale și istorice care se opun, care reprimă această aspirație. Prin unele aspecte ale relațiilor sociale prezentate, cât și prin unele noțiuni insistent întrebuințate doar la perioada fascistă, cum se sugerează într-un paragraf. S-a discutat cu conducerea Editurii Albatros care a retras povestirea fără viză pentru rezolvare.
În ultima săptămână în rândul scriitorilor a fost viu comentată întâlnirea Secretarului General al P.C.R. Nicolae Ceaușescu cu biroul Uniunii scriitorilor. Majoritatea dintre ei se întrebau care va fi situația lui Adrian Păunescu deaorece cu prilejul acestei întâlniri respectivul ar fi comis două greșeli:
a atacat violent pe tov. Dumitru Popescu citând o poezie a dansului în care erau elemente religioase folosite ca metafore și spunând că este o contradicție gravă între ce a scris tov. Dumitru Popescu ca poet și felul în care îndrumează și controlează în prezent literatura și presa, atrăgând atenția asupra rezultatelor dăunătoare pe care stilul de lucru autoritar și temperamental tov. Popescu îl are asupra literaturii noastre și culturii românești
a întrerupt de câteva ori pe tov. Nicolae Ceaușescu amintind ce i-a spus el în convorbirea avută cu domnia sa, vrând parcă să convingă pe cei de față că el are relații directe, apropiate, cu tov. Nicolae Ceaușescu.
„Caietul program al spectacolului de balade organizat de Studioul de poezie al Radioteleviziunii în luna iunie cuprindea printre altele și poezia institulată Iarăși de Adrian Păunescu. În întregime pesimiste, deprimante, aceste versuri exprimau neputința realizării oamenilor, din cauza condițiilor vitrege ale acestei lumi unde demonii umblă îmbrăcați ca îngerii, iar cerul dinn urmă al acestui veac plânge. Totodată se exprimă năzuința mult mai repetată de a mai fi oameni, de a avea norocul să mai putem vorbi, să mai putem deschide uși încuiate. În urma sesizării făcute conducerii Oficiului de Presă, nu a mai fost inclusă în caiet.”15
În rândul scriitorilor, Adrian Păunescu este apreciat ca un element recalcitrant, scandalagiu și palavragiu, totuși elogiat pentru îndrăzneala manifestată în cadrul întâlnirilor tovarășilor Secretar general al P.C.R. Cu scriitorii, precum și în cadrul interviurilor publicate în revista Luceafărul al căror conținut este considerat opus spiritului documentelor din iulie 1971.
În anul 1980, Adrian Păunescu a publicast două volume de poezii aparținând lui Adrian Păunescu, unul, Manifest pentru sănătatea pământului, la editura Albatros și altul – Iubiți-vă pe tunuri la editura Scrisul românesc din Craiova. Unele dintre poeziile cuprinse în aceste volume sunt susceptibile de interpretări negative. Astfel, câteva dintre acestea vizează condiția socială precară a omului simplu în societataea noastră., lipsurile și sacrificiile ce îi sunt impuse în numele unui ideal îndepărtat, situația dramatică a țării amenințată – în viziunea poetului – de demagogie, incompetență, minciună, lașitate, delațiune în interior și de forțe ostile din afară care ar atenta la libertatea ei.
În mai multe poezii, autorul se referă la hotarele nedrepte ale țării nosatre protestând și aducând acuzații directe celor care le-au impus României în mod arbitrar.
Un nmăr de poeme cuprind critici și avertismente, concepute în termeni severi, la adresa celor care atentează la libertatea creației, impun creatorului – culturii și intelectualului în general – o condiție subalternă, umilitoare. De asemenea, în unele poezii, autorul se referă la drama țărănimii, în special a tineretului, care plecată la oraș s-a ticăloșit, degradat mulți din rândul ei devenind delicvenți. El considera că are obligația să fie sincer, așa cum a fost întodeauna. Nu poate ascunde că „agricultura a dat faliment, industria este în decădere, țăranii au fost desființați ca producători și pulverizați în orașe unde au ajuns escroci și prostituate, nu există pic de încredere în cultură și intelectuali”16 … considerând că este de datoria să anunțe aceste realități, să nu fie laș ca artist.
Editura Mihai Eminescu a înapoiat lui Adrian Păunescu volumul Eu aș fi de părere, pentru a revedea sau renunța la un număr apreciabil de poeme al căror conținut este deficitar sau raport ideologic și politic. Recent, autorul a prezentat din nou la editură volumul respectiv, menționânds că este o nouă variantă, dar care cuprinde în linii mari aceleași poezii, cu schimbări insesizabile.
Adrian Păunescu a prezentat pentru publicare în Almanahul literar al Asociației Scriitorilor din București un număr șase poeme pe tema destinului țăranului român în anii socialismului. În conținut poetul susține ideea că industrializarea ar fi dislocat și sfărâmat unitatea patriei, prin atragerea țărănimii la orașe. În viziunea sa, țărănimea este „singura clasă investită de istorie să salveze țara, iar odastă scoasă din matcă, din albia ei firească, aceasta, ca și patria, este sortită unui eșec.”17
Adrian Păunescu a prezentat spre publicare la Editura Eminescu din București, volumul În exercițiul funcțiunii. La indicațiile conducerii editurii și, mai ales, ale Consiliului Culturii și Educației, au fost eliminate 60 de poezii, iar în câteva poeme autorul a efectuat modificări. Observațiile s-au referit la acele poezii în care, conform opiniilor menționate, țăranul și muncitorul român, poporul întreg chiar, sunt prezentați prin prisma degradării continue a condiției lor sociale; creația artistică, în ansamblu, dependentă de îndrumători și directive; învățătură clasicilor marxismului -Marx și Lenin – este considerată sursă a greșelilor și neîmplinirilor din societatea contemporană; este reluată în termeni intransingenți problema hotarelor istorice ale României.
Astfel, în poemul Suprarealism, autorul ar vrea să sugereze că realitatea noastră istorică este stăpânită de lipsa de logică, de abuz, de ignoranță, de confuzie producătoare de dezastre materiale. Sociale și umane. Din conținutul acestei poezii ar rezulta că nici diavolul n-ar fi reușit să schimonosească viața, cum au reușit „gândurile noastre bune, conduse rău.”18 Din această imagine globală, conform căreia „un zoolog schizofren a confiscat caracteristicile”derivă inerent în logica autorului, seria de consecințe fatale: oportunismul, anularea însușirilor individuale, absurdul, sărăcia, jefuirea satelor, înmormântarea rațiunii, măcelărirea cailor, sate pustii, arderea cărților, moartea tuturor. Ca o concluzie, în final precizează: „Și azi nu mai putem reînvia.”19
În luna noiembrie 1986, poetul Adrian Păunescu a depus la editura Albatros în vederea publicării un manuscris cu poezii intitulat Locuri comune. Întrucât s-au obținut date că un număr de 84 de poezii (Anexa) aveau un conținut necorespunzător, s-a acționat prin factorii competenți care au dispus eliminarea lor din volum ca nepublicabile. Probleme de conținut au ridicat și alte 70 de poezii, care însă au fost corectate de autor la cererea editurii. În urma discuțiilor purtate cu factorii responsabili, Adrian Păunescu a acceptat ca volumul să fie trimis la tipar.
Prin posibilitățile specifice, s-a prevenit publicarea, în revista Ateneu din Bacău, a unui grupaj aparținând lui Adrian Păunescu, care fuseseră scoase de factorii competenți din volumul Locuri comune, apărut la Editura la Editura Albatros la începutulanului 1987, pentru conținutul lou interpretabil din punct de vedere ideologic.
Unele persoane din domeniul cultural-artistic face corelații – la modul speculativ – între poezia Făgăduința iernii la Brașov, publicată de Adrian Păunescu în numărul din 30 octombrie 1987 al revistei Contemporanul și evenimentul din 15 noiembrie 1987: „Să re-nvățăm colindele bătrâne / descoperite cu nesaț și dor / și să cântăm Deșteaptă-te române / în Schei când junii țin serbarea lor … // Când marile zăpezi au să se-aștearnă / Brașov irepetabil să ne fii / tu, bradul sărbătorilor de iarnă, / către an-nou-întregii Românii.”20
La data de 29 septembrie 1988, poetul Adrian Păunescu a fost sunat la domiciliu de Rodica Culcer, secretara consiliului politic al Ambasadei S.U.A. la București, Parmly Michael, informându-l despre dorința diplomatului american de a avea o discuție cu el. Secretara i-a precizat că, de mai mult timp, diplomatul american dorește să aibă o întrevedere cu el, fiind interesat să-i cunoască atât părerile literare cât și cele politice, întrucât scrierile sale nu sunt dezlegate de politică, iar el reprezintă o voce distinctă în peisajul literar și politic actual din România.
Adrian Păunescu a ridicat în nenumărate rânduri problema marginalizării sale, invocând greutățile întâmpinate în publicarea volumelor și articolelor sale. A susținut necesitatea ca presa din țara noastră să ofere un spațiularg de manifestare a opiniei față de evenimentele vieții social-politice interne și internaționale, de promovare a adevărului istoric.
Considerând activitatea redacțională ca un act patriotic, a susținut ideea dezlegării luărilor de poziție ale celor care demască atitudinea revanșardă, de nesocotire flagrantă a istoriei României de către cercuri politice occidentale sau de către elemente aparținând vecinilor din răsăritul sau apusul țării noastre, fiind nemulțumit că nu poate protesta ca orice militant partinic împotriva unor acte apreciate drept samavolnice la adresa poporului român, săvârșite de falsificatorii istoriei noastre naționale, din Ungaria și Uniunea Sovietică.
„Adrian Păunescu a rămas cu o slăbiciune după 1989 – Cenaclul Flacăra. Omenește explicaiblă. Pe vremea lui Ceaușescu, poetul umplea stadioanele pe unde se ducea cu cenaclul lui. Să-ți auzi producțiile cântate de zeci de mii de oameni, odată, la semnalul tău, nu este puțin lucru. Pe vremea când Adrian Păunescu era pe creasta valului, circula pe foi volante un pamflet, Folkul și Porcul, atribuit lui Eugen Barbu. Era acolo descrise orgii, se deplângea perdiția la care era împins tineretul pe stadioane până la detalii jegoase: chiloți pierduți prin tribune de fete isterizate și alte asemenea opăreli securistice. Nu mult după aceea, la Ploiești, a fost ultima întânire cu publicul a cenaclului, pe vremea lui Ceaușescu. Din cauza ploii, la ieșirea din stadion, târziu în noapte, s-a făcut o înghesuială sălbatică în care fata și-a pierdut viața, strivită.”21
Poetul și senatorul Adrian Păunescu a declarat că România nu-și poate păstra identitatea ascuzându-se în tufișurile maidanelor cu care este contemporană, ci tocmai ieșind la bătaie pentru dreptate, pentru omenire, pentru un alt înțeles dat generației tinere, înnoitoare.
Adrian Păunescu consideră că „oamenii politici s-au distanțat vizibil și nedrept din lumea din care s-au ridicat și, de aceea, luptele lor nu mai sunt ale celor mulți, purtate de aleși, ele sunt doar jocuri de cabinet și confruntări de frivolități.”22
În concepția lui Adrian Păunescu chestiunea esențială este dezvoltarea. Propensiunea noastră către Europa nu trebuie luată drept o exhibare a dorinței noastre de a face pe placul continentului, ci ca o extraordinară presiune a realității românești, realitate care trebuia rezolvată în cadrul modern cu urgența pe care o impune starea gravă a momentului.
Senatorul se declara „deprimat și umilit de toate întoarcerile nefertile în trecut, toate regretele și toate reproșurile. Perspectiva noastră nu este acolo. Nici în dosarele de securitate, nici în lustrație, nici în relansarea unei nenorocite lupte de clasă la nivelul veacului nou. Singura noastră șansă este întoarcerea la obligațiile de responsabili ai României în evaluarea corectă a puterilor noastre și în actualizarea acestor puteri. România ni poate supraviețui fără dezvoltare urgentă, fără știință, fără cultură, fără politică externă inteligentă și rodnică, fără un acord între țară și românii de peste granițele ei, fără prietenia cu țările care ne-au ajutat de-a lungul vremii, fără încredere și un pic de tandrețe.”23
II. 4 Încărcătura poetică ale lui Adrian Păunescu
În vremea lui Balzac un individ în genul lui Adrian Păunescu nu ar fi surprins pe nimeni, biografia poetului seamănă vădit cu aceea a marilor ambițioși din Comedia Umană. Un Rastignac sosit de la Bărca, în teniși și cu basc pe frunte, abia scăpat din urma oilor pe care le-a dus la câmp își propune, așa cum o declară mai încoace, că dorește și va fi (ba crede că deja a a și ajuns) cel mai mare poet al românilor, cuvânt enorm care oripilează dacă te gândești că în posteritate sunt atacați confrați între eternitate ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu și Bacovia, dar întrucâtva îndreptățit prin talent, prin setea de notorietate și reputație dobândite aproape fără scrupule, pentru asta fiind folosite organizații obștești, radioul și televiziunea, reclama, versurile puse pe cântece, ba chiar o revistă întreagă în care se autocelebrează în diferite forme. Adolescentul a abandonat plebeana beretă în favoarea unei pălării cu calota cât o farfurie zburătoare, voind să evoce ținuta unui Sadoveanu instalat în senectute. Extrovertitul personaj nu admite replică, nu poate fi oprit de nici o ușă a cabinetelor celor mai înalte, el pătrunde, el revendică, el obține ce dorește totdeauna, el se ceartă cu milițienii care nu-i fac loc pe arterele principale când se află la volanul Mercedesului în care abia încape de atâta autoritate. Retorul strânge tineretul în fața amfiteatrelor. Retorul strânge tineretul în fața amfiteatrelor, cu megafonul, cu afișe, cu apeluri radioficate, programulpe care-l oferă spectatorilor aproape săptămânal este mai întâi patriotic și are un iz personal vădit. Textele cântecelor aproape toate sunt semnate de el și ca nu cumva cineva să uite minunea, sălile sunt ridicate în picioare, și acest tip hugolian ascultă asistența, o repede, concediază pe îndărătnici și-i dirijează pe cei ce-l memorează, îi pune să aplaude cu palmele deasupra capului în felul boxerilor, într-un cuvânt, este iubitor de slavă, de larmă, de a ți se băga în suflet; dorește să nu-l uiți, să-l adori, să-l visezi noaptea, să-i ții poza la cap și dacă se poate să-i reciți ultima poezie, iubitei în ceas de seară. A pătruns în cartea de citire, formațiile folk sau pop, acompaniate de chitare pe toate posturile. A cântat toate evenimentele curente ale ultimilor ani, nu i-a scăpat reforma agrară, problema țărănească și pacea mondială, pentru că de aceea există evenimente: pentru a fi cântate de el. Ubicuitatea sa îl face contemporan cu toate, este îndrăzneț, se aruncă orbește în problema medicinii românești, scrie despre nedreptăți petrecute la Iași și compune poeme de trei sute de strofe, cu aceeași dezinvoltură cu care alții scriu o scrisoare de patru rânduri. Versurile curg din el ca minunatele șuvoaie de apă ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni, este părintele urgisiților și spaima miniștrilor care nu sunt la curent cu ultimele invenții. Partizan înflăcărat al tuturor ideilor noi, el însuși descoperă resurse de a resurecționa maniere vechi în poezie pe care le pune în circulație în veșminte proaspete. Este totul un urlet, un protest, ar fi în stare să soluționeze și problema palestiniană dacă cineva l-ar acredita: este șiret, locvace, stăruitor, n-a pierdut nici o cauză, nici măcar cauza poeziei personale din care a făcut o dispută națională. Este invidiat, vorbit pe la colțuri, urât cu pasiune, idolatrizat, contestat, cântat în catrene, conduce o revistă de mare tiraj.
„Eroul său liric, persoana întâia a poeziilor sale, deși animat de un sentiment de grandoare, pornește inițial de la o stare de inferioritate aparentă, procedeu literar, aparținând încă romanticilor.”24
Două coordonate domină poezia lui: scrutarea universului interior, a experienței personale de viață și exteriorizarea în plan cât mai larg a simțămintelor și adevărurilor generale la care poetul crede că a ajuns: deci poetul și actorul, într-una și aceeași persoană.
Poet de agoră prin excelență, Adrian Păunescu nu moralizează teoretic, el se bate cu tot ce este vechi în societate, cu falsele sentimente, cu ipocrizia, cu tot ceea ce înțelegea Bacon atunci când vorbea, adică de prejudecățile care-și au izvorul în însăși natura umană, spiritul fiecărui om sau ce se naște din conviețuire ori din dogmele diverselor filosofii.
O altă temă predilectă (dintre numeroasele sale teme, cum ar fi Revoluția, Patria, Părinții, Lupta, Iubirea, Moartea, Reforma morală, Consecvența) obsesivă a poetului este satul și soarta țărănimii supuse procesului de transformare. Pentru Adrian Păunescu satul este o realitate în plină prefacere, un proces ce ține seama de sentimentalismul cronicarului ei, de amintirile și idlizările, explicabile într-un asemenea proces. Aici poetul ni-l amintește vădit pe Octavian Goga, deși ultimul se referea la un sar românesc corodat de deznaționalizările timpului. La Adrian Păunescu în plus înțelegem sensul progresului pe care îl receptează ca pe o fatalitate oportună.
Urmând o îndelungată tradiție romantică, purcezând la noi din Eminescu, Macedonski și alții, Adrian Păunescu consideră că poetul, deși este și exponent al cetății, este, în același timp, un personaj de excepție, singularizat, care adeseori nu este înțeles de contemporanii săi și în această ipostază se simte izolat, trăind un puternic sentiment al inadecvării, senzație care este, desigur, firească la toți marii egocentrici, la artiști, mai ales, care de cele mai multe ori, pun propriul lor talent, focul sacru, mai presus de propria lor viață. Această singularizare care pare a-i crea o nedreptate o nedreptate personală îl face pe Adrian Păunescu să scrie un număr de poezii al căror personaj centrașl este histrionul, clovnul, adică artistul care în mijlocul arenei oferă celorlalți tot ce are mai bun.
STUDIU DE CAZ
Articol conținând un dialog între Adrian Păunescu și Ion Cristoiu
� ADRIAN PÃUNESCU: Putem intra pe un făgaș normal, numai prin pragmatism din punct de vedere economic. Ce credeți dvs. că va trebui să fie Romănia? Ce să producă? Spre ce să se indrepte? Ce soluții să adopte? Vi se pare normal ca noi, care putem avea căpșuni la fel de bune ca spaniolii, să nu cultivăm căpșuni, să nu obținem piețe pentru căpșunile noastre și să nu dăm salarii alor noștri, care vor să culeagă căpșuni, ci să-i lăsăm, mai ales să-i impingem către țările, care nu au altceva decăt avem si noi, dar fructifică altfel ceea ce au?
� ION CRISTOIU: Este o observație extraordinară, să știți! Apropo de ceea ce ne pregătește viitorul, eu cred că toată această dezvoltare, această bunăstare invocată mult in ultimul timp, este artificială. Noi nu mai producem nimic, maestre. Noi nu producem, ci incercăm un fel de pricopsire, din lucruri ușor de spulberat Căpșunarii, care, oricănd, pot fi trimiși inapoi acasă, probabil, ne vor produce, in acel moment, mari probleme sociale. Poate cu mici excepții, capitaliștii noștri nu produc. Ei nu fac fabrici, ei fac speculă cu terenuri, iau drepturi litigioase, joacă la bursă, pun la cale CARITAS-uri. Dar acestea sunt, ca și in țările acelea din Asia, care au trecut, la un moment dat prin criză, sunt lucruri trecătoare și, in momentul in care capitalul occidental va fugi mai spre Est, să găsească mănă de lucru ieftină și nemofturoasă (deocamdată măna noastră de lucru este ieftină și incă nu e mofturoasă dar va deveni), in acel moment va apărea o foarte mare problemă. Pentru că noi, deocamdată, nu producem nimic pe cont propriu, ci e o bunăstare de moment.
� ADRIAN PÃUNESCU: Funcționează, astăzi, in Romănia, o anumită fabrică de etichete. Dvs., la un moment dat, la inceputurile perioadei, ați fost in interiorul acestei fabrici, intr-un fel sau altul. Și știți foarte bine mecanismele. Puteți face o scurtă analiză a acestei, după părerea mea, monstruoase acțiuni de etichetare și de refuz al analizei? De unde vin aceste indicații? Ce se dorește prin lustrație, prin culpabilizare, prin tensionare, prin expirare. Cine vrea asta? Particularii? 2-3 damblagii care injură pe-aici sau se dorește o revoluție biologică? Care e mecanismul acestei fabrici de etichete?
� ION CRISTOIU: Fabrica de etichete este produsă de impotenți. Dacă ați observat, un lucru mai mult decăt bizar, in ultimii ani, de la politică incepănd, și pănă la scris, nu se mai vorbește despre talent. Eu, probabil, sunt un tradiționalist, un om invechit. Atăt am invățat ai sau nu ai talent. Ai sau nai talent la scris, ai sau n-ai talent la televiziune, ai sau n-ai talent la fotbal. La fotbal, văd că se mai recunoaște talentul. Și-atunci, venind niște cetățeni care n-au talent, nici de politician, nici de jurnalist, nici de scriitor, nici măcar de macaragiu, ei incep să inlocuiască acest criteriu fundamental, al inzestrării naturale, e un criteriu peste care nu poți sari, cu tot felul de criterii: criteriul trecutului, criteriul apartenenței la un grup. Aceștia sunt șmecherii. Cei care achiesează la aceste șmecherii sunt, mai ales in presă, de o incultură crasă. Pariez eu, care m-am aflat in cercuri de tineri jurnaliști, ei așa-zișii intelectuali, ridicați in slăvi, in cazul in care au scris o carte, nimeni nu le-a citit-o. E o modă. Să nu uităm că, in perioada interbelică, Cezar Petrescu era un mare scriitor și Camil Petrescu nu era scriitor. Există fenomenul acesta, al modei de coafură. Cu atăt mai mult, face la noi ravagii, cu căt cei care apar pe micul ecran, nu citesc, n-au cultură, sunt o generație care nu mai are o școală serioasă. Poate fi manipulare.
� ADRIAN PÃUNESCU: Sunt de acord cu ceea ce spuneți, doar că, după părerea mea, cauza e mult mai adăncă. De ce, de exemplu, chestia asta cu lustrația? La ce folosește ea? De ce toată chestia asta cu permanentă securitatea, cu dosarele, cu Arhiva PCR? Ce se dorește in fond? De unde treaba asta, cu pensionarea? De unde treaba cu culpabilizarea generală și culpabilizarea pe categorii? Unde se merge? De unde vine impulsul?
� ION CRISTOIU: Explicația o găsim in perioada 1944 – 1947, pe care o cunosc foarte bine, cănd, tot așa, niște pițifelnici, dintr-o generație sau din mai multe generații, au considerat că pot să-i scoată din literatură pe Sadoveanu, pe Călinescu, invocănd, nu talentul, ci trecutul, deci un lucru exterior. Pănă la urmă pițifelnicii n-au produs nimic, tot Sadoveanu, Camil Petrescu și Călinescu au rămas. Eu nu cred intr-o conspirație, să spunem pusă la cale de diferiți oameni. Nu poți să scoți un adversar din politică deoarece el are talent, ne referim să zicem, expres, la Ion Iliescu, și atunci zicem că nu știu ce a făcut in 1956. Nu poți să-l scoți pe Adrian Păunescu din literatură și nu poți săi tai măna cu care ține condeiul, și atunci incepi să invoci elemente exterioare. Este, desigur, greu să lupți impotriva acestor valuri succesive, care, după părerea mea, sunt trecătoare. Valul anticorupție a trecut, o să treacă și acest val, pentru că el este profund artificial.
� ADRIAN PÃUNESCU: Delegitimarea a cinci decenii de viață a poporului romăn, delegitimarea a ceea ce s-a intămplat in economie, in cultură, toate acțiunile acestea, mai ales din primii ani, dar care revin astăzi, nu inseamnă propriu-zis și un vot de blam la adresa acestui popor? Au făcut personalități una, alta, totuși, acest popor a fost la baza a tot ceea ce s-a intămplat. Poate fi eliminată o perioadă de istorie? Pot să desființeze certificatele, diplomele universitare, doctorii să nu mai fie lăsați să practice medicina, pentru că au făcut studiile in socialism? Este o nebunie! Dar nu vedeți că unii ar pune-o operă?
� ION CRISTOIU: Șmecherii le pun in operă, dar restul sunt niște naivi, care nu au curaj să se opună acestei șmecherii. Dacă e vorba de cei 50 de ani, părerea mea este să dărămăm metroul, pentru că a fost creat in anii respectivi.
� ADRIAN PÃUNESCU: Dacă mai avem puțină răbdare, se dărămă singur, uitat.
� ION CRISTOIU: Atunci, toți cei care s-au imbogățit prin privatizări frauduloase să renunțe la acele privatizări, la acele averi, deoarece ele au fost dobăndite sau clădite in anii comunismului. Știu, incercarea noastră este zadarnică, pentru că este incercarea intelectualului nuanțat, care totdeauna este singur intr-o lume in care propozițiile simple se iau din gură in gură și se repetă. Degeaba incerci să te opui. Mă uitam acum la 23 August. Sunt atăt de plicticoși cu clișeele acestea, cu demonstrațiile, cu ce se intămpla inainte de 1989, de parcă acum n-ar fi manifestări, sigur, insă, la ele se merge benevol.
� ADRIAN PÃUNESCU: Totuși, către ce credeți că trebuie să se indrepte Romănia? Trebuie dezvoltare economică, trebuie capacitate elvețiană de a pune in valoare bănci? Trebuie șmecheri care să umfle banii tuturor? Sau trebuie răsturnări spectaculoase? Cum putem intra pe un făgaș normal?
� ION CRISTOIU: Putem intra pe un făgaș normal, numai dacă pragmatismul ia locul cuvintelor mari. Vă spuneam, cănd am vorbit prima dată la telefon, cei din Irlanda ni l-au luat și pe Dracula, iar noi ne-am căcăit o grămadă, spunănd vai de noi, cum să folosim acest brand. Este vorba de pragmatism. După părerea mea, el dă o luciditate, dă o indoială, care nu se poate naște decăt dacă individul este căt de căt educat. Din punctul acesta de vedere, avem o foarte mare problemă.
� ADRIAN PÃUNESCU: Pragmatismul de care vorbiți și care, probabil, este soluția nu poate să ocupe locurile de comandă, pentru că la locurile de comandă sunt politicieni de meserie?
� ION CRISTOIU: La locurile de comandă sunt demagogi in meserie. Adevăratul om politic: mai și face ceva. In condițiile in care succesul electoral depinde de căt de bine dai din gură sau, in ultima vreme, de căt de des apari la televizor, sigur că vor fi aleși acei oameni politici care, de fapt, vorbesc sau se strămbă frumos, sau fac tot felul de lucruri pentru imagine, in loc sa facă efectiv ceva. Am ajuns să nu mai suport acest concept: imagine. Amintiți-vă că pe la Primăria Capitalei, de 17 ani, au trecut numai primari care și-acum mă intreb cum au fost votați, deși au beneficiat de votul uninominal, pentru că, practic, nu au făcut nimic.
� ADRIAN PÃUNESCU: Votul uninominal la primării, la Primăria Capitalei? E o precizare foarte importantă. Spuneți-mi, de ce vă declarați comunist?
� ION CRISTOIU: Mă declar comunist pentru că nimeni nu are curaj să se declare comunist. Pentru că este un val de prostie. Cei care folosesc sau care condamnă habar n-au despre ce e vorba. E o modă la care este foarte greu, ca și in cazul persoanelor feminine, să te opui la un moment dat. Comunismul, in faza lui inițială, a răspuns unei nevoi, de egalitate, poate de dreptate socială și comunismul s-a prăbușit, tocmai pentru că n-a mai fost comunism. Sincer, fiecare dintre cei care invocau comunismul, ei nu mai erau de mult comuniștii in stare să ajungă la inchisoare de dragul ideilor, ca dovadă că după 1989 mulți dintre liderii comuniști nu au mai avut curaj să apere comunismul. Dacă ar fi crezut in comunism, erau in stare să meargă la inchisoare pentru asta.
� ADRIAN PÃUNESCU: Unii au făcut-o.
� ION CRISTOIU: Dar n-au făcut-o pentru că erau impotrivă. Au făcut-o pentru că așa a venit peste ei. Comunismul obosise, asta e foarte clar .
� ADRIAN PÃUNESCU: Era comunism?
� ION CRISTOIU: Nu, în ultimii ani nu a fost comunism. Era un fel de activitate rutinieră. Toți am trăit și acum nimeni nu mai vrea să recunoască ședințele de partid, care erau de o plicticoșenie absolută. Toate celelalte reuniuni, mai mari sau mai mici, erau numai și numai de rutină. Presa era de rutină. Cine cunoaște comunismul original sau chiar teroarea stalinistă, știe că nu era rutinieră. Se intrase, așa, intr-o fază in care toată lumea accepta clișeele momentului, dar nimeni nu mai credea in el. Asta a și dus la prăbușire. Comunismul s-a prăbușit, nu l-au răsturnat alții.
� ADRIAN PÃUNESCU: Poate, cu altă ocazie, vom vorbi despre asta, pentru că eu cred că s-a prăbușit și datorită inerției proprii, dar și din interesul celor care vroiau averi, in criza averilor de pe lume.Multe sunt de discutat.
� ION CRISTOIU: Cei care aveau deja averi puse deoparte trebuiau să și arate că au averi. Asta era foarte important. După părerea mea, aceștia erau artizanii. Se săturaseră să joace teatru cu Dacia, cănd ei aveau deja pregătite la hotare Mercedesurile.
� ADRIAN PÃUNESCU: Ar fi, de exemplu, de discutat și de ce Iugoslavia, care era lăudată la vremea aceea, in timp ce in Romănia sistemul era aproape prăbușit, din punct de vedere sintactic, al funcțiilor, și morfologic uneori, de ce Iugoslavia a colapsat? De ce Iugoslavia s-a spart? De ce a căzut sistemul și acolo? Era autoconducere, democrație, nu ca in Romănia. A fost un interes să cadă socialismul. Cum vedeți raportul dintre libertate și dreptate, in 2007? Iubeați, ca și mine, ca și toți intelectualii, libertatea, inainte de 1990. Mai este libertatea principala problemă? Sau dreptatea are și ea partea ei?
� ION CRISTOIU: După 17 ani, cred că mulți dintre noi au ințeles ce inseamnă libertate. Ciudat este faptul că multe lucruri pe care le spunea, in prostia ei, in clișee, in monotonia ei, propaganda comunistă, in legătură cu capitalismul, si mai ales capitalismul sălbatic, capitalismul interbelic, nu erau crezute, acum, mulți dintre romăni le trăiesc pe pielea lor. Poate că revoltele, cutremurele sociale nu au loc sau nu au loc incă, pentru că, in această bunăstare venită de la banii Uniunii Europene, mai e ce să se fure, cred că a mai rămas ceva de furat, poate din banii de la Uniunea Europeană. Sunt acești bani de la cei plecați la muncă in străinătate. Cred că este totuși o bunăstare aparentă, care face ca ideea de dreptate să cadă intr-un plan secund și, dacă o ridici, imediat ești etichetat drept comunist. De-aia și-mi spun comunist, ca să nu mă poată eticheta nimeni. Cănd spui că ești comunist, o recunoști public, intr-o confruntare și nimeni nu mai poate folosi această armă, a etichetei, impotriva ta.
� ADRIAN PÃUNESCU: Câteva scurte intrebări și căteva dorite răspunsuri scurte. Este chestiunea Ardealului. Ce părere aveți despre situația din Ardeal? Ce părere aveți despre luptele pentru autonomie teritorială, mai clandestine sau mai pe față? Ce părere aveți despre licitația dintre radicali și așazi șii moderați maghiari?
� ION CRISTOIU: Răspunsul meu este foarte simplu. Dacă aș fi ungur, nu m-aș sfii să lupt pentru autonomie. Noi nu reușim deloc să intrăm in pielea lor.Sigur, este o vreme, acum, unde lucrurile par liniștite. Noi judecăm comportamentele, inclusiv in cazul Ardealului, prin perspectiva aceasta. Cum nu am trăit un moment de criză, pentru a vedea comportamentul adevărat, am scos aici, și iată că răspunsul e mai complicat, la editura pe care cu onoare o conduc, „Memoriile lui Mihai Beniuc" și nu o să uit cum povestea el că și cei mai buni amici, oameni de treabă, dintre unguri, in momentul in care era la Cluj, la Universitate și când s-a cedat Ardealul, au devenit de nerecunoscut. Deci, este foarte greu să tragi semnale de alarmă, deoarece toată lumea consideră că e imposibil. E imposibil să rămăi cu o țară in bucăți, e imposibil să vină o dictatură. Pare, nu ca in finalul din „Moromeții", pare că timpul nostru are răbdare deși, capodopera de ințelepciune, nu de descriere a satului, „Moromeții", ne spune că timpul nu mai are răbdare.
� ADRIAN PÃUNESCU: Și eu cred că nu mai are răbdare,in chestiunea Ardealului, există o anumită anestezie, există un anumit tembelism, există o anumită delăsare, care ne pot costa. De aceea am apreciat pe cei care, cum e cazul lui Corneliu Vadim Tudor, dar, sigur, și cazul meu (pentru că am tot spus asta), au cerut stare de veghe, au cerut o politică a valorilor, au cerut cultură romănească in Ardeal, la concu-rență cu tot ce poate exista, nu prin gătuirea altora, ci prin punerea in valoare a oamenilor de vocație, ai naționalității romăne din Romănia. Dar, foarte puțini ascultă asta și,
repet, ne-ar putea costa. Există extremism românesc?
� ION CRISTOIU: Nu.
� ADRIAN PÃUNESCU: Teoria asta, iar, a fost o etichetă mizerabilă. Vadim nu poate zice nimic apărănd Ardealul pentru că devine extremist. Că e ca și Takes, se zice. Dar una e cănd aperi o situație existentă, o legitimitate, o armonie națională și ordinea constituțională și recunoscută continental, și alta este cănd ataci ordinea constituțională, cănd ataci subiectul de drept, care este Romănia, cănd ataci Constituția. Acolo poate fi vorba de extremism.
� ION CRISTOIU: Nu există extremism, din simplul fapt că extremismul presupune o anumită consecvență. Romănii pot fi extremiști căteva minute, după asta le trece.
� ADRIAN PÃUNESCU: Acum, despre Ion Cristoiu. Către ce vă indreptați personal? Veți fi lider politic? Veți rămăne gazetar, toată viața? Veți fi marele prozator, pe care eu sunt bucuros să-l fi anunțat de căteva ori, considerăndu-vă un descendent al foarte fertilei linii Caragiale – Preda? Către ce vă indreptați?
� ION CRISTOIU: In niciun caz, către om politic. Nu am talent. Și n-o să mă apuc, la bătrănețe, să fac prostii. Tot sper intr-o imprejurare care să mai reducă din consumul gazetăresc. Sunt și eu un om plin de slăbiciuni. Una dintre ele este aceea că trebuie să vină imprejurări exterioare ca să mă forțeze să mă concentrez numai asupra literaturii. Și, nu știu cum sunt alții, dar ceea ce e mai grav este faptul că eu incep să ințeleg lucrurile abia acum, apropiindu-mă de 60 de ani. Cănd aveam trei vieți astea mi se păreau prostii. Inclusiv, credeam că n-o să imbătrănesc. Cănd ești tănăr nu crezi că o să imbătrănești și chiar ești revoltat cănd auzi că va veni o vreme cănd vei imbătrăni. Un lucru fatal este acesta, bătrănețea.Nu te poți opune.
� ADRIAN PÃUNESCU: In ce constă viața dvs., domnule Cristoiu? Viața dvs. zilnică! Aveți prieteni? Aveți distracții? Aveți hobby-uri? Vănătoare? Inot? Călătorii? Fotbal?
� ION CRISTOIU: E o viață, de dimineață pănă seara, aparent monotonă. Am drogul muncii, care nu e un drog chiar atăt de fericit, dacă mă găndesc bine. In rest, puțină viață personală. Prieteni nu am, poate și de-aia, prietenia inseamnă gașcă. Mă invărt.
� ADRIAN PÃUNESCU: Urâți? Țineți ură?
� ION CRISTOIU: Nu. Am invățat de la Marin Preda, de-aia l-am și admirat, că ura inseamnă dependență de cel pe care-l urăști. Sunt incapabil de ură. Din punctul acesta de vedere, am o mare deficiență, nu pot să păstrez ura. Ea este trecătoare, dar poate că e și bine, pentru că ar insemna un consum inutil de energie. Nici nu cred că-i ințeleg pe oamenii care și-au făcut din asta un scop in viață. Eu am mai spus, am mai și scris, nu cred in Contele de Monte Cristo, cel care, după atăția ani, iese din cazarmă și se găndește să se răzbune, in loc să se găndească să trăiască viața căt de căt.
� ADRIAN PÃUNESCU: Iubiți?
� ION CRISTOIU: Sunt un om sceptic.
� ADRIAN PÃUNESCU: Mi-ați spus și mie, la un moment dat, că sunteți mai sceptic decăt mine. Da, dvs. sunteți mai sceptic, eu sunt, uneori, mai disperat. Mai observați femeile frumoase?
� ION CRISTOIU: Aș răspunde ca un politician: nu comentez.
� ADRIAN PÃUNESCU: Unde e romanul epocii, domnule Cristoiu?
� ION CRISTOIU: Nu știu. Nu l-am citit incă.
� ADRIAN PÃUNESCU: Dar, nu cumva, v-ați apucat să-l scrieți?
� ION CRISTOIU: Poate că-l scriu. Paradoxul e că, poate, disprețuind opera gazetărească, in opera gazetărească e proza.
� ADRIAN PÃUNESCU: Multe din textele dvs. sunt paginile viitorului roman. Chiar așa, cu șarja asta de realitate, cu nume adevărate! Dar, vă trebuie, după părerea mea, drama eroului principal, care ar trebui să fiți dvs. și care să le unească pe toate. Nu vă trebuie alte personaje. Alea din cărțile dvs. de publicistică, unele din cele pe care le analizați, seară de seară, la senzaționala emisiune de la Antena 3, cu Mihai Gădea și cu ceilalți, astea toate sunt fișe pentru un mare roman al epocii.
� ION CRISTOIU: Acum, eu ca să-mi intru in mănă – n-am talentul dvs. – trebuie să citesc proză bună, măcar 10-15 minute, ca să iau, ca o ciumă, talentul celui dinaintea mea. Am recitit proza lui Caragiale. Mie mi-au plăcut mai mult cele pe care Caragiale nu le-a adunat intr-un volum și le-a risipit prin tot felul de reviste de doi lei. Mi se par mult mai comice, mult mai puternice decăt cele pe care Caragiale le-a considerat proză. S-ar putea să se intămple așa și cu noi, toți cei care facem publicistică.
� ADRIAN PÃUNESCU: Nu vreți să republicăm in „Flacăra lui Adrian Păunescu", acele texte ale lui Caragiale, fiecare cu căte un scurt cuvănt inainte al dvs.?
� ION CRISTOIU: N-ați uitat că sunteți șef de gazetă. Este cea mai mare primejdie a unei discuții cu dvs. Totdeauna vreți ceva pentru „Flacăra". Da, dar trebuie, intăi, să duc neapărat pănă la capăt proiectul acesta cu Cuba.Cine știe, măine sau poimăine, poate avea loc o revoltă acolo. O revoluție in direct! Și n-aș vrea să fi muncit atăt in zadar. Cănd termin acest proiect, aș vrea să mă apuc serios de treabă. Aș vrea să scriu o carte și, poate, așa ajung și la problema dvs. Eu i-aș zice „Șmecherul Caragiale", dar, așa, intr-un sens bun.
� ADRIAN PÃUNESCU: Vă rog să ne propuneți o tablă de valori a Romăniei. Vă rog să spuneți numele care vi se par cele mai semni-ficative. In politică. Inainte de 1990, dacă doriți, și după 1989.
� ION CRISTOIU: Inainte de 1990, in politică, Nicolae Ceaușescu, chiar dacă il injură toată lumea și, după 1990, Ion Iliescu, chiar dacă il injură toată lumea.
� ADRIAN PÃUNESCU: In film.
� ION CRISTOIU: In film, eu rămăn in continuare admiratorul lui Pintilie, dar din „Balanța".
� ADRIAN PÃUNESCU: Astăzi, după 1989?
� ION CRISTOIU: Nu sunt la curent cu cinematografia românească, drept pentru care nu m-aș putea pronunța.
� ADRIAN PÃUNESCU: Am avut teatre bune inainte de ‘90?
� ION CRISTOIU: Da. Am fost director la revista „Teatrul" și au fost spectacole mărețe. Teatrul era o sărbătoare.
� ADRIAN PÃUNESCU: Care erau teatrele cele mai bune?
� ION CRISTOIU: Eu am apreciat Teatrul din Craiova. Acolo au fost mari spectacole.Apoi, a fost „Bulandra".
� ADRIAN PÃUNESCU: Așchiuță și Teatrul Mic, cred.
� ION CRISTOIU: Și Teatrul Mic, totuși, pe primul loc, dacă mă gândesc și la provincie,a fost Teatrul Național din Craiova.
� ADRIAN PÃUNESCU: Cine-l conducea atunci?
� ION CRISTOIU: Boroghină, cred că-l mai conduce și-acum.
� ADRIAN PÃUNESCU: Nu, nu cred că-l mai conduce și acum. Dar, atunci, Boroghină il conducea.
� ION CRISTOIU: Teatrul Mic îl conducea Dinu Săraru, un alt nedreptățit al perioadei postdecembriste.
� ADRIAN PÃUNESCU: In proză.
� ION CRISTOIU: Aș pune pe primul loc pe Marin Preda și pe al doilea, pe Petru Dumitriu.
� ADRIAN PÃUNESCU: Eugen Barbu?
� ION CRISTOIU: Hai să spunem al treilea sau hai să spunem toți trei.
� ADRIAN PÃUNESCU: După 1989? Fănuș, Breban, D.R.Popescu, cine?
� ION CRISTOIU: Inainte de 1989, pentru că după 1989 au făcut gazetărie sau au fost reduși la tăcere.
� ADRIAN PÃUNESCU: Săraru?
� ION CRISTOIU: Ca scriitor de actualitate, Dinu Săraru! Dar va trebui să vină posteritatea ca să-l reabiliteze.
� ADRIAN PÃUNESCU: Să fim noi o parte din posteritatea lui. Că suntem, totuși,mai tineri decăt el! In poezie?
� ION CRISTOIU: Inainte, sigur, ar trebui să spun Adrian Păunescu, dar eu aș zice, inainte de 1989, nu numai poetul Adrian Păunescu, ci Păunescu gen Cantemir. Nu pot să spun că Adrian Păunescu a fost numai poet. A fost și mare gazetar. Poate că asta este și dificultatea identificării in epocă. Inainte de 1989, chiar și după 1989. Greu de spus ce-a fost cu deosebire Adrian Păunescu, poet, gazetar, om politic, activist civic. Și atunci toate acestea se adună intr-o singură
personalitate.
� ADRIAN PÃUNESCU: Ioan Alexandru, Nichita Stănescu?
� ION CRISTOIU: Eu, la poezie, scoțându-l din discuție pe Adrian Păunescu, pentru care trebuie să facem un alt criteriu, un alt domeniu, să zicem cantemirismul in cultura romănească, gen Hașdeu, sau Eliade (nu Mircea ci Rădulescu), care au produs in diferite domenii la fel de bine, totuși, prin talent, aș putea spune că Nichita Stănescu.
� ADRIAN PÃUNESCU: În teatru?
� ION CRISTOIU: În teatru, Marin Sorescu.
� ADRIAN PÃUNESCU: In sport?
� ION CRISTOIU: Rămâne Nadia Comăneci.
� ADRIAN PÃUNESCU: In știință?
� ION CRISTOIU: Intrebarea e destul de dificilă.Dvs. știți mai bine.
� ADRIAN PÃUNESCU: In dizidență?
� ION CRISTOIU: Dizidenți adevărați au fost marii scriitori. Chiar și cei care nu trec azi ca dizidenți. Un adevărat scriitor nu poate fi decăt un dizident in raport cu regimul in care trăiește, indiferent că e democratic sau dictatorial, pentru că el scrie ceea ce-i trece prin cap și s-ar putea ca tocmai ceea ce-i trece prin cap Adrian Păunescu: să nu le treacă prin cap celor de la putere.
� ADRIAN PÃUNESCU: In gazetărie?
� ION CRISTOIU: Adrian Păunescu. N-am să spun Ion Cristoiu, pentru că eu n-am fost
in gazetăria de dinainte de decembrie.
� ADRIAN PÃUNESCU: In „Flacăra", Antonie Iorgovan,cu puținul aer pe care-l mai are in plămăni, vorbind de gazetăria de după 1989, cita pe Ion Cristoiu. După 1989, cine?
� ION CRISTOIU: Ar trebui să spun Ion Cristoiu, dar aș fi lipsit de modestie.
� ADRIAN PÃUNESCU: Asta e o chestie pe care o lăsăm și dovadă. Ce alți gazetari, 2-3 tineri sau mai in vărstă, vedeți?
� ION CRISTOIU: Trebuie să-l pun, totuși, pe Corneliu Vadim Tudor, care a reușit să facă dintr-o gazetă un partid, pe Adrian Păunescu, care a reușit să reabiliteze „Flacăra" și mai ales gazetăria de stănga, la care se adaugă tot oameni din generația mea. Să spunem de la Lucian Avramescu și pănă la Horia Alexandrescu, care, pănă la urmă, au creat școli de gazetărie,deși elevii lor nu recunosc acest lucru.
� ADRIAN PÃUNESCU: Cum il priviți pe Tucă?
� ION CRISTOIU: Marius Tucă este un moderator de televiziune care a făcut o revoluție in televiziune. La ora actuală, face cel mai bun ziar, cel puțin ca tiraj, din Romănia. Tucă are nevoie de o revenire spectaculoasă, dar, mai ales, de curajul de a reveni spectaculos in televiziune.
� ADRIAN PÃUNESCU: Dacă ați avea de lăsat viitorului o replică in stare să vă reprezinte, chiar și cu găndul că e una testamentară, cum fiecare, de la o anumită vărstă, trebuie să se gândească, care ar fi aceea? Care ar fi lucrul esențial al vieții dvs., al conștiinței dvs.?
� ION CRISTOIU: Propoziția testamentară e aceasta: Lucrurile sunt mai complicate.
� ADRIAN PÃUNESCU: Mulțumesc și cred cu sinceritate, intre noi nu a incăput niciodată nesinceritatea, chiar cănd ea a fost otrăvitoare pentru amăndoi, că este un interviu excepțional. Mi-ați făcut o foarte mare plăcere prin limpezimea de gănd și prin deschiderea către adevăr.
� ION CRISTOIU: Mulțumesc. Altfel nu spuneam lucrurile astea inteligente, dacă nu mă provocați.
� ADRIAN PÃUNESCU: Contează foarte mult interlocutorul.Ca și la tenis. Un interlocutor
tămpit te face să joci prost.Un interlocutor valoros te face să găndești bine. Așa făceam cu bietul Octavian Paler, Dumnezeu să-l ierte, vorbeam la telefon nopți și nopți, cu Dinu Săraru și fac, uneori, și cu Marius Tucă. Și cu dvs.
� ION CRISTOIU: Dacă ați vorbit inainte de 1989, cred că v-au făcut un bine dacă v-au inregistrat.
� ADRIAN PÃUNESCU: Unele inregistrări, de exemplu cele cu Fănuș Neagu, sunt mortale.Să vedeți și dvs. acolo ce festival de injurături politice era la gura lui Fănuș.
� ION CRISTOIU: De unde rezultă, incă o dată, proiectul unei cărți pe care vreau s-o scriu: Securitatea este cel mai bun critic literar al Romăniei.
� ADRIAN PÃUNESCU: Să sperăm că Serviciul Român de Informații nu va decepționa.
� ION CRISTOIU: Nu-i atât de serios.
Articol apărut în revista Flacăra nr.34 (7-13 septembrie 2007)
În urma studierii aprofundate a acestui articol ne putem da seama destul de simplu despre concepția de viață, politică, de publicist a lui Adrian Păunescu:
este un ziarist incomod (pentru că ridică probleme din domeniul lui „ce nu se poate”
este un interlocutor incomod (pentru că dă răspunsuri la care nu se poate răspunde)
Adrian Păunescu este o persoană francă, care dacă are ceva de zis nu ezită să spună, indiferent de repercusiunile pe care vorbele sale le-ar putea avea
Articol scris de Adrian Păunescu
(Tragicii miri ai iubirii, regăsirii și morții)
Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritată plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunoștință cazul păreau obsedați de ideea de a-l face căt mai credibil, prin amănuntele oferite. Nici acum n-am să ințeleg de ce atâta grijă pentru credibilitate. Să ascundă ea cine știe ce vinovății și complicități?
N-am avut niciodată puterea să contemplu suferința. Iar când cei incercați de ea imi erau cunoscuți ori chiar rude, aș fi dat orice ca să nu-i văd in clipele in care ii incerca durerea. Un asemenea coșmar a fost pentru mine povestea morții violente a celor doi prieteni, căntăreții iubirii, regăsirii și morții, Doina și Ion Aldea Teodorovici.
ULTIMUL DRUM. Nu spun o noutate, reamintind că Doina și Ion au plecat din casa mea, in acea seară, spre locul morții. S-au văzut cu fiul meu, Andrei, cu care Ion a aranjat un imprumut derizoriu, pănă la marea lovitură pe care iși propuseseră și erau siguri că o vor da, chiar din aceasta venind caracterul urgent al plecării. Așadar din casa mea a inceput ultimul drum. Coincidența face ca tot in casa mea să fi ajuns prima veste despre cumplitul accident. Regretatul general Ion Eugen Sandu a primit de la Poliția Ialomița, in zorii acelei zile de octombrie, informația că doi cetățeni ai Republicii Moldova au fost zdrobiți lăngă Coșereni, intr-un accident de circulație, in cursul nopții. Cu surprindere, generosul general a citit adresa de pe actele lor de identitate: Strada Dionisie Lupu, nr. 84, și a telefonat să se intereseze de ciudățenia privitoare la adresă, unde el știa că stă familia Adrian Păunescu. Din nefericire, nu era o greșeală. Basarabeanul care purta pe pașaportul său numele rusificat de Ivan nu era altul decăt Ion Aldea Teodorovici. Muriseră și el, și Doina.
INȚELESURI. La 15 ani de la acel groaznic moment, incerc să deslușesc in tot acel incălcit, nedeslușit coșmar, câteva ințelesuri. Imi apare limpede, acum, faptul că marii artiști, plecați cu mașina unui străin, in plină noapte, erau impinși din spate de sărăcia in care trăiau și de incapacitatea autorităților bucureștene de a le oferi un minimum de condiții de viață, in așa fel incăt să nu-i oblige să alerge după himera unei afaceri compensatorii.
ADEVÃ…RURI AMARE. Nu ar trebui să uităm, de asemenea, climatul de confuzie creat in jurul lor. Erau și oameni care ii iubeau. Unul dintre ei sunt chiar eu, astfel explicându-se adresa de pe actele lor, la mine acasă, toți oameni de cultură și artă basarabeni veniți in 1990 purtănd pe buletinele lor, cu voia mea, desigur, adresa Dionisie Lupu, 84. Dar pe Doina și Ion nu au vrut să-i ajute decăt puțini oameni: Alexandru Bărlădeanu, Vintilă Matei, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mirabela Dauer, Nicolae Badea.
"RUȘII Ã…ȘTIA DOI". Nu-mi pot reprima, nici acum, revolta pentru toate dejecțiile aruncate impotriva acestor divini soli ai iubirii, de către tot felul de turnuri de control ale otrăvii disoluției și perversiunii. Cum nu i-au făcut și pe ei și pe Grigore Vieru, ticăloșii dămbovițeni: bolșevici, comuniști, kaghebiști, spioni! Chiar oameni cinstiți cădeau pradă automatismelor mizerabile ale epocii și mă intrebau: rușii ăștia doi se mută la București?
O altă acțiune de forță impotriva lor venea dinspre dreapta politică, reproșăndu-li-se direct sau indirect că nu-l injură pe Iliescu și că nu participă la acțiunile destabilizatoare de la București, așa cum o făcuseră la Chișinău. Ce conta emoția pozitivă care ii cuprinsese pe Doina și Ion la București simțind in jurul lor țara?
AMENINȚAȚI. Intenționat, nu insist asupra terorii care s-a dezlănțuit impotriva lor la Chișinău, de unde plecau spre Doina și Ion jigniri, calomnii, amenințări cu moartea. Această reacție, in ciuda neomeniei care stă la baza ei, poate fi, totuși, explicată. De ce insă toată mizeria potrivnică lor, la București? Mai trebuie căutate motive in plus, ale dezunirii noastre? Nu sunt destule toate aceste afronturi, toate aceste ofense, toate aceste campanii denigratoare, ca Prutul să se adâncească, până-n lava pământului, intre noi?
Nu mai sunt, firește, nici eu la inceputul vieții. Incep să ințeleg, atăt de tărziu, totuși, că un kilogram de otravă atărnă mai greu decăt un kilogram de petale de trandafir. Toată tinerețea am crezut invers. Mă imbăta iluzia că un fulg de ninsoare trage mai mult in căntarul lumii, decăt o canonadă de noroi. Toate relele care s-au construit, pe ambele maluri ale Prutului, impotriva celor doi lunatici miri, au reușit să le amărască și să le innegureze viața cu mult mai multă forță de inducțiune decăt iubirea solară și solidaritatea fraternă a miilor și miilor de romăni care ii ascultau și și-ar fi dat ani de viață pentru ei.
ISTORIE. In puținul timp dintre momentul când ne-am cunoscut și momentul când ei au murit, nu am apucat să scriem decât trei căntece și să participăm la câteva momente de istorie, umăr lăngă umăr. Nici acum nu e vremea evocărilor totale. Dar dumul nostru comun pe frontul din Transnistria, in mai 1992, rămâne un fapt semnificativ al biografiei fiecăruia, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Andrei și Adrian Păunescu. Așa cum, nu avem ce face, propria noastră lucrare, "Maluri de Prut", e mai durabilă decăt noi: "Curge Prutul intre noi și plânge/că ni-i greu și lui la fel i-i greu/la un val de apă, trei de sânge/bietul Prut uitat de Dumnezeu. /Lumea se mai stinge, se mai naște/E ghimpată sârma dintre frați/Vom avea și noi o zi de Paște/Hai, români, din moarte inviați…". Atunci când am scris cântecul, nu știam că va veni curând momentul in care la ei doi, la Doina și Ion, căzuți absurd într-o zi de octombrie a ultimului deceniu al veacului trecut, mă voi referi in primul rând, prin rugămintea: "Hai, români, din moarte inviați!"
Articol apărut în revista Flacăra nr. 47 (6- 12 noiembrie 2008)
Acest articol prezintă suferința lui Adrian Păunescu în momentul când cei doi prieteni, Doina și Ion Aldea Teodorovici, au trecut în neființă cât și întrebările pe care acesta și le pune cu privire la moartea suspectă a acestora.
Articolul mai scoate în evidență și dorința de se face dreptate, idee care apare ca temă esențială în poeziile sale, ceea ce denotă o apropiere destul de mare între stilul publicistic și cel poetic al lui Adrian Păunescu.
„Timpul vieții ni-i scurt, / Hai să-l facem curat, / Trăiesc unii din furt, / Alții doar din ce-au dat, / Sunt săraci și bogați, / Lașii-i scuipă pe bravi; / Voi ce-n lună zburați / Până la cer vă urcați, / Pe spinări de noi sclavi. / Pe pâmânt avem de toate / Și mai bune și mai rele, / Bune, rele, / Și – nchisori și libertate / Și-a putea și nu se poate / Și noroi și stele.” (Pământul deocamdată, 1976)
Concluzii
În literatura nici unui scriitor român al perioadei nu sunt atât ușor de găsit contestarea de fond a regimului totalitar, atacurile la tablou, alarma pentru condiția umană, apărarea țăranilor rămași fără pământ, duhul României Mari, apelul de a nu-i uita pe cei mai triști ca noi. Indiferent de vremuri, a fost un apărător al credinței, ai Bisericii, al dreptului la proprietate și la opinie, a susținut individul, iar nu colectivismul, și a militat pentru împlinirea hotarelor istorice ale României.
Adrian Păunescu recunoaște, însă, ca fost solidar cu lupta pentru Nicolae Ceaușescu și a P.C.R. pentru suveranitate, independență, libertate și unitate națională, pentru integritate teritorială, pentru cultura națională, pentru construcție națională, pentru pace în lume.
Adrian Păunescu considera politca externă a României din perioada Nicolae Ceaușescu- Ștefan Andrei o capodoperă a inteligenței românești, a spiritului universal și a voinței de non-singurătate.
Adrian Păunescu a crezut în mântuirea românilor prin întoarcerea la valorile fundamentale, la competență, la iubire și la Munții Carpați.
Adrian Păunescu a precizat de nenumărate ori, că a ridicat problema marginalizării sale, invocând greutățile întâmpinate în publicarea volumelor și articolelor sale. A susținut necesitatea ca presa din țara noastră să ofere un spațiu larg de manifestare a opiniei față de evenimentele vieții social-politice interne și internaționale, de promovare a adevărului istoric.
Acesta ar fi, la o primă evaluare, Adrian Păunescu, cel care, de foarte tânăr, avea inspirația și curajul să afirme și că: „Societatea noastră e luptă, vis și rană, / Așa e organismul care înfrânge vicii, / N-ajunge doar că țara e astăzi suverană / și nici că tricolorul e sus pe edificii. / Ce-i dedesubt? Ce oameni conduc pe ceilalți oameni? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Speranța-i logodită cețos cu disperarea, / Aflarea la putere e cel mai dur examen. /…/ Din nou țăranii-n brazdă și-i cere-agricultură, / Ideea noastră dreaptă să n-o dăm la pramatii, / Prea a crescut sub stele producția de gratii, / Prea se rărește fapta și se-ndesește gura/…/ Firească este lupta, vital dezacordul, / Ce-i dulce-i libertatea, ceva când o constrânge / și, iar din Iov, spre soare, sar flori, sunt flori de sânge. / și soarele e-un viciu ce-acum găsește nordul.”
Bibliografie
Periodice
Flacăra nr. 34 (7-13 septembrie 2007)
Flacăra nr. 47 (6- 12 noiembrie 2008)
Jurnalul Național, nr. 323, 11 aprilie 2005
Lucrări
*** Flacăra lui Adrian Păunescu, Editura Presa, București, 2003
Ioanițoaia, Ovidiu, Bărbații cu obiceiuri de eroi, Editura Enciclopedică, București, 2003
Negrici,Eugen, Expresivitatea involuntară, I, Editura Cartea Românească, București, 1977
Martin, Aurel, Poeți contemporani, Editura pentru literatură, București, 1987
Păunescu, Adrian, Poezii de până azi, București, Editura Minerva, 1978
Păunescu, Adrian, Sub semnul întrebării, Editura Academiei Române, București, 1997
Păunescu, Adrian, Sunt un om liber, Editura Cartea Românească, București,1989
Pop, Ion, Poezia unei generații, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. 1., Editura Cartea Românească, București, 1985
Sorescu,Marin, Mai ușor cu pianul pe scări (cronici literare), Editura Cartea Românească, București, 1985
Tatomirescu, Ion Pachia, Generația resurecției poetice (1965- 1970), Editura Augusta, Timișoara, 2005
Tomuș, Mircea,Mișcarea literară, Editura Eminescu, 1981
Tomuș, Mircea, Carnet critic, Editura Eminescu, București, 1996
=== scrisoare ===
Studiu de caz
„Tovarășe Ceaușescu, vă iubesc și vă voi iubi”
Cotidianul publică, în premieră o veritabilă scrisoare de dragoste pe care poetul Adrian Păunescu i-a trimis-o în 1982 lui Nicolae Ceaușescu.
Pe zece pagini bătute cu caractere mari, dar sub semnătura olografă, Adrian Păunescu îi scria lui Nicolae Ceaușescu într-un limbaj greu de imaginat chiar și în acele vremuri. Dragostea nețărmurită era, de fapt, cheia cu care poetul încerca să deschidă inima dictatorului, pentru a-i determina anumite decizii. Pentru a nu fi judecat omul de atunci cu criteriile de acum, Cotidianul i-a solicitat lui Adrian Păunescu un interviu în care să explice de ce a scris aceasta scrisoare și, mai ales, de a scris-o așa.
Scrisoare de dragoste și disperare a poetului Păunescu pentru președintele Ceaușescu (28 mai 1982)
„Iubitul nostru lider politic și sufletesc, ctitor al României moderne, curajos, înțelept cârmaci, pe ale cărui tâmple s-au așezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac, tovarășe Nicolae Ceaușescu.
Vă scriu de mult și vă iubesc de mult și sunteți părintele meu bun și v-am ascultat și m-am făcut unul din nu mulții purtători ai mesajului dumneavoastră de omenie, cinste și inspirație în cultura română.
V-am iubit, vă iubesc și vă voi iubi și nici nu am altă cale.
Tinerețea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu demagogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteți geniu tutelar. Ați făcut pentru România și pentru lume cât n-au făcut toți Brejnevii, toți Carterii, toți Reaganii la un loc. Sunteți un om binecuvântat, aveți geniu, aveți lângă dumneavoastră o femeie excepțională și la lumina grijii dumneavoastră părintești crește un tânăr patriot revoluționar, din ce în ce mai matur și mai serios, în care simt că mi-am făcut un prieten, fiul dumneavoastră, Nicu.
Dar țara noastră, iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, este o țară condusă extraordinar și administrată sinuos. Știu că v-ar putea supăra cele ce vă voi spune, dar îmi risc acum, aici, întreaga mea carieră și săvârșesc, în fond, un lucru nedrept față de copiii mei, riscând liniștea în care ar trebui să-i cresc. Dar vă iubesc ca pe lumina ochilor mei, cred în misiunea intelectualului patriot-revoluționar și sunt gata de orice fel de sacrificii pentru a vă convinge că trebuie să extirpați răul din rădăcină. Răul, iubitul nostru părinte, minunatul nostru părinte, minunatul nostru om inspiratul și dreptul nostru cârmaci, vine din persistența modului greoi și suspicios în societatea noastră românească. Ați întreprins enorm spre a vă elibera această societate de servituți și balast, dar vă rog să-mi permiteți să vă spun că singura care vă poate ajuta în această extraordinară expediție pentru fericirea României este după cum înșivă ați spus-o – nu o persoană sau alta, ci democrația în acțiune, oamenii muncii în care credeți și care cred în dumneavoastră…”
Dar oamenii au necazuri. Țara trece printr-un moment greu. Valorile sunt plafonate, adesea, tot mai mulți „vigilenți” de ocazie, debitori și introducători de zâzanie, vă dau informații false. Aveți nevoie de liniște, spre a vă concentra asupra misiunii dumneavoastră istorice. Dar asta nu se poate realiza decât printr-o reașezare a valorilor pe criteriul strict al dăruirii și vocației, nu pe criterii false de adeziune formală și uscată. Ce folos aduce țării cel ce se face că strigă lozinci și nu muncește nimic?
Dragul și bunul nostru Președinte, iertați-mă că vă necăjesc, dar competiția valorilor nu e încurajată și riscă să-și dea duhul în multe sectoare. Nu vă supărați că vă spun, cu durere vă spun, cu lacrimi în ochi vă spun: n-aveți voie să fiți în nici o clipă a vieții dumneavoastră mai puțin măreț decât vă știe o lume întreagă.
Mi-e dor de dumneavoastră. Sărut mâna tovarășei Elena Ceaușescu, aștept să mă chemați și să vă spun încă o dată aici: Trăiască Ceaușescu! Trăiască Libertatea! Trăiască România! N-aș vrea să exagerez, dar cred că pot să fac mai mult pentru cauza, pot să fiu „agent”al binelui între oameni, spre folosul patriei și al culturii naționale. Să trăiți în sănătate, glorie, inspirație și deplină iubire! Al dumneavoastră, copleșit deopotrivă de respect, de nădejde, de grijă și de dragoste.
Adrian Păunescu
În acest articol, Adrian Păunescu aduce o serie de ovații aparent lingușitoare la adresa regimului comunist. De ce spun aparent lingușitoare? Pentru că el își îmbracă stilul jurnalistic într-un veșmânt lingvistic cât se poate de legitim și dezirabil pentru regimul ceaușist, însă intenția sa tematica ne izbește prin discordanța sa în raport cu stilul său. Asftel, în mod cert că există o relație indisolubilă între climatul politic și social al unei societăți și stilul pe care și-l asumă un jurnalist. Relația aceasta există, în sensul că poate determina o persoană să adopte o manieră de a scrie care să fie conformă cu spiritul vremii, cu ansamblul de convingeri politice, culturale etc. în măsura în care este subminată libertatea de exprimare. Ce înseamnă asta? Poți fi determinat, sau mai degrabă constrâns de situația politică a vremii, să nu exprimi într-o manieră fățișă, explicită anumite idei, care ar putea să intre în conflict cu un regim politic, ci să le poziționezi în spatele unor cuvinte extrem de elogiatoare la adresa acestui regim.
Iar Adrian Păunescu face acest lucru. Însă trebuie să fii înzestrat cu o ascuțime intelectuală și să fii detașat de spiritul vremii actuale, pentru a pricepe acest lucru. Eu nu doresc să justific din punct de vedere etic atașamentul mai mult sau mai puțin formal al lui Adrian Păunescu la ideologia comunistă, ci doar să evidențiez faptul că pentru a face inteligibil stilul său de jurnalist în perioada regimului comunist, trebuie să facem abstracție de faptul că astăzi trăim într-o societate impregnată de valori democratice. Dacă am folosi, pentru analiza articolului lui Păunescu, criterii de apreciere care are rezonanțe anticomuniste, atunci nu am ajunge nicăieri; demersul nostru este sortit eșecului.
Așa că îmi propun să mă raportez nu la cuvintele care exprimă adulația față de regimul comunist, ci la intenția care se ascunde în spatele acestor cuvinte. Ar fi fost mult prea simplu pentru un spirit complex ca al lui Adrian Păunescu să se limiteze la o succesiune de ovații fără să-și exprime cu o subtilitate excepțională critici ascuțite la adresa regimului comunist. Asta ar fi denotat din partea lui mediocritate și oportunism, însă aceste atribute nu-l caracterizează.
Pentru ca Păunescu să-și fi putut exprima chiar și cu subtilitate nemulțumirea față de dictatorul Ceaușescu, el trebuia să-și structureze discursul astfel încât să nu fie abrupt, direct și acid. Și acest lucru se observă la o lectură mai atentă a textului. Începe articolul într-un limbaj care denota dragostea nețărmurită pentru Nicolae Ceaușescu și familia lui, însă el procedează astfel doar pentru a tatona terenul pentru ceea ce avea să urmeze. Scrisoarea de dragoste a lui Adrian Păunescu către clanul Ceașeștilor se transformă într-o critică la adresa acestuia.
Astfel, în primele rânduri, Păunescu înșiruie cuvinte extrem de frumoase pentru Nicolae Ceaușescu: „lider politic și sufletesc”, „înțelept cârmaci”, „părinte bun”, „om binecuvântat”, „geniu tutelar” etc. În continuare, elementul lingvistic care separă discursul lingușitor de cel critic este conjuncția adversativă „dar”. În acest punct, Păunescu dă dovadă de versatilitate pentru a-și putea contura ideile sale care contravin dictaturii ceaușiste. Astfel, el afirmă că „România este o țară care este condusă extraordinar și administrată sinuos”. Această frază conține un admirabil paradox: o țară este condusă foarte bine, însă administrată prost. Ce a vrut să transmită prin asta Păunescu? Că Ceaușescu ar avea un talent de conducător, însă nu și de administrator al treburilor publice. De fapt. Dacă stăm să ne gândim bine, esența actului de a conduce o țară constă în abilitatea de gestiona puterea politică, de a o administra, astfel încât să reușească să realizeze binele public, binele cetățenilor săi. Și tocmai de acest lucru se făcea vinovat Ceaușescu.
Ceea ce spune în aceste cuvinte Păunescu este o idee împărtășită în mediile academice occidentale, care promova teorii antitotalitariste. În acest sens, unul dintre promotorii democrației liberale occidentale care a identificat sursele eșecului ideologiilor totalitare de a realiza binele public, a fost Friederich Hayek, în lucrarea sa „Drumul către servitute”. În opera sa, Hayek spunea că idealul comunist de realizare a unei stări de perfecțiune în ceea ce privește fericirea oamenilor nu trebuia transpus în practică, pentru că se ajungea la contrariul acestuia, și anume la o stare de nefericire perpetuă. Și chiar la așa ceva s-a ajuns. Adică nu trebuie urmărit cel mai mare bine posibil pentru câți mai mulți oameni, ci evitarea unor suferințe de către cei mai mulți oameni.
Adrian Păunescu reușește să intuiască înfrângerea utopiștilor comuniști în vremurile care vor urma, precum și victoria idealului democratic. Astfel, el spune în acest articol că ceea ce poate salva țara este democrația în acțiune, triumful libertății umane asupra servituții spiritului. Și pentru ca Păunescu să dea o notă de autenticitate și atașament pur la ceea ce credea că poate salva o națiune, el aduce în discuție nu numai riscul la care se expunea el prin afirmarea acestor critici, ci și familia sa. În acest punct, el trece de stadiul de atașament pur formal, ci reușește să-și contureze adeziunea vie și asumată la idealul revoluționar.
Stilul lui Păunescu poate fi considerat un stil revoluționar, reformator, pentru că pume mari semne de întrebare cu privire la vulnerabilitatea edificiului ideologic al unei societăți sufocate de propagandă, oportunism politic și manipulare a populației. Adrian Păunescu emite un mesaj prin care incită la schimbare, iar schimbarea este democrația. Răul pe care-l identifică jurnalistul în societatea românească dominată de obscurantism cultural și manipulare politică, trebuie extirpat din rădăcini, nu de către persoane, ci de către schimbarea regimului politic, instituirea democrației.
Păunescu descrie într-un mod realist situația politică și socială a României: „Dar oamenii au necazuri. Țara trece printr-un moment greu. Valorile sunt plafonate, adesea, tot mai mulți vigilenți de ocazie, debitori și introducători de zâzanie vă irită, vă dau informații false.” În acest fragment, se subliniază faptul că în Românai acelui timp există mari probleme care sunt disimulate de către acoliții lui Ceaușescu. Colportajul era un fenomen des întâlnit în perioada comunistă. Acțiunile represive ale regimului se intensificau în acea perioadă, iar marea parte a populației era animată de dorința de libertate și dușmănie față de regimul comunist, care se manifesta printr-o sistematică ineficiență în muncă, prin sabotarea planului cincinal. Păunescu are încredere în forța românilor de a putea schimba lucrurile în România, deși mesajul lui este exprimat direct, ci într-un mod voalat.
În text se evidențiază importanța valorilor culturii democratice pentru progresul unei țări. Astfel, Păunescu accentuează importanța competiției valorilor într-o societate. Competiția valorilor este condiția esențială a progresului și un criteriu autentic de selecție a valorilor în cadrul într-o societate, iar în comunism s-a refuzat sistematic acest fapt.
De asemenea, Păunescu discreditează propaganda inițiată de cei care strigă lozinci în favoarea regimului, prin asta exprimând o adeziune formală și uscată. Antidotul acestei stări de fapt ar fim în viziunea lui Păunescu, demararea unui proces de reașezare a valorilor pe criteriul strict al devotamentului și vocației.
Uneori mai des, adică de fapt tot timpul, lucrurile se amestecă în politica si publicistica românească. În perioada postdecembristă s-a repus pe tapet problema autorității morale a unor jurnaliști, printre care și Adrian Păunescu, în al căror trecut se pot redescoperi oarecare pete mari, mijlocii sau mici. În acest context apar inevitabil următoarele întrebări?
De ce eventualele episoade stingheritoare din biografia cuiva nu ies pe piață decât atunci când insul cu pricina devine antipatic sau incomod politic? E oare asta o limpezire a trecutului sau o banală răfuire de gașcă?
De ce trecerea de la compromisul de sub comunism la anticomunismul fățiș e socotită imorală, în timp ce „consecvența” în rău nu supără pe nimeni?
Analiza pe care am întreprins-o în acest studiu de caz nu urmărește să-l disculpe pe Adrian Păunescu de greșelile comise de el în timpul regimului comunist, ci doar se propune a fi o radiografiere obiectivă a discursului său politic din acea vreme.
S-au scris multe de Adrian Păunescu în ultima vreme. Probabil cea mai incomodă etichetă care i s-a aplicat cel mai des a fost aceea de „poet de Curte”. I s-a reproșat anticomunismul, precum și comunismul. Însă un lucru este cert: oricât de evident este faptul că Păunescu a trebuit sa facă compromis cu regimul comunist, totuși, în calitate de jurnalist, el încercat să disemineze în articolele sale și idei care reflectă urme ale unei rezistențe anticomuniste nu fățișe, ci rătăcite printre cuvinte elogiatoare la adresa regimului comunist. Se observă că jurnalistul Păunescu nu menține un ritm constant al repertoriului semantic, ci există un amestec de idei contrare în discursul său. Unele dintre acestea sunt: în primul rând, el blamează propaganda fără substanță din partea unor oameni care strigă lozinci și nu muncesc nimic, iar pe de altă parte, articolul său poate fi etichetat o dovadă de acest tip de propagandă.
În al doilea rând, formulele prin care încheie articolul său alătură într-un mod nepermis cuvinte care nu admit asociere. Astfel, atunci când ovaționează „Trăiască Ceaușescu! Trăiască Libertatea!” el alătură două valori care aparțin unor spații politice și culturale diferite. Se știe foarte bine că regimul comunist a fost un regim opresiv care a subminat sistematic valori esențiale ale naturii umane ca: libertatea de exprimare, și chiar libertatea de conștiință, mistificarea, anularea valorilor de bază ale societății românești, manevrarea simbolurilor naționale în sensul îndeplinirii dezideratelor conducătorilor comuniști, cenzurarea drastică a informațiilor de tot felul etc.
Adrian Păunescu relevă un lucru foarte important în acest articol, și anume că valorile erau plafonate în perioada comunismului. Probabil că Păunescu are în vedere aici hăituirea politică a dizidenților intelectuali din acea perioadă. Tot ce era valoros atunci era declasat de la statutul de valori și repudiate în zona obscură a nonvalorilor de către oameni care confundau binele aparent cu binele însuși.
Articolul lui Păunescu are și intenția de a-l persuada pe dictator că situația nu este chiar atât de bună în România, așa de bună cum o portretiza clica lui Ceaușescu: „vigilenți de ocazie, debitori și introducători de zâzanie”. Iar Păunescu situația din acea vreme se putea resuscita prin apelul la cultura națională.
De asemenea, articolul lui Păunescu este presărat cu numeroși termeni afectogeni, termeni care implică declanșarea unei reacții emoționale, în cazul acesta de extaz față de măreția și grandoarea regimului ceaușist. Consider că stilul lui Păunescu este destul de radical prin ambivalența sa. Ceea ce consternează foarte mult la stilul său gazetăresc din acest articol este fluctuația sa, precum și dualitatea ideilor cuprinse în el. Se observă destul de ușor că jurnalistul aduce omagiile lui Ceaușescu sunt folosite pentru a justifica demersul lui jurnalistic de a propune o abordare realistă a situației României de atunci. Această scrisoare nu are scopuri ascunse, ci este decât o atitudine pozitivă care subliniază niște lucruri care trebuie inițiate pentru a se putea ieși din situația dificilă în care se găseau diverse sectoare ale vieții publice. În privința tonului laudativ al scrisorii, apelativul geniu folosit în mod repetat la adresa lui Ceaușescu este explicat simplu:
Nu mă dezic de ce am scris acolo. A avut o parte extrem de importantă de contribuție la istoria României. Cam așa era opinia despre Ceaușescu atunci.(Cotidianul, 1998). Păunescu chiar susține că în momentul redactării acestei scrisori, el se afla în opoziție față de sistem și nu neapărat față de Ceaușescu. Mai declară că l-a iubit pe Ceaușescu, dar că l-a și contestat. Și acest lucru reiese chiar din scrisoare.
O altă trăsătură importantă a stilului gazetăresc al lui Adrian Păunescu este precizia modului de exprimare. Cuvintele nu sunt prolixe, ambigue sau goale de înțeles. Numele de familie Ceaușescu folosit în acest articol are conotații socio-lingvistice speciale: o familiaritate foarte cordială, și totuși bazată pe raporturi predominant oficiale, clar ierarhice, în adresarea unui superior către un inferior. Articolul se caracterizează și printr-un didacticism naiv și naiv, mai ales spre finalul textului, semnalate de abuzul semnelor de exclamație.
Sfârșitul unui text este un loc retoric privilegiat, dar care tocmai prin importanța lui e evidentă, constituie o încercare grea pentru orice autor. Păunescu încheie articolul în același ton elogiator cu care a început. El își exprimă în final sentimentele de efuziune și de atașament profund față de dictatori. Este ceva tipic unui discurs propagandistic comunist, și anume folosirea unor stereotipuri de limbaj, formule de început și de încheiere: „Iubitul nostru lider politic și sufletesc…” și „Trăiască Ceaușescu! Trăiască libertatea! Trăiască România![…] Să trăiți în sănătate, glorie, inspirație și deplină iubire. Al dumneavoastră, copleșit deopotrivă de respect, de nădejde, de grijă și de dragoste.”
Dincolo de condamnarea sa pe motiv că a coalizat cu regimul comunist, este cert faptul că nimeni nu-i poate contesta talentul. Cu ce sunt mai presus cei care au condamnat comunismul decât Adrian Păunescu? Am trăit toți în el, ne-am adaptat lui, am supraviețuit. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ambiguă, el manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei (sau așa cum reiese și din articolul analizat). Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice.
Atât în calitate de poet, cât și în calitate de gazetar, Adrian Păunescu își declamă patetic sentimentele și ideile, cu prezumția de a se afla mereu în fața unei mulțimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înțeleagă, de unde tonalitățile diverse ale discursului său liric. În orice caz, indiferent de nuanțele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocație pentru social, întrebându-se asupra problemelor societății românești, forțând auzul colectivității și insinuându-se drept conștiință reprezentativă a epocii.
URĂRI PENTRU UN ADVERSAR
Confruntările politice n-ar trebui să depășească niciodată granița către viața personală a preopinenților. Așa ar fi moral să se petreacă lucrurile. În focul luptei, însă, ținem greu seama de această regulă a bunului simț. Astfel s-au petrecut lucrurile și în relația mea cu un om adevărat, care astăzi se întâmplă să împlinească 70 de ani și căruia am crezut că e de datoria mea să-i transmit un gând bun și un cald sentiment prietenesc, împreună cu părerea mea de rău că, dus eu însumi de pârjolul polemicii, m-am putut lua după bârfe și zvonuri ticăloase, cu privire la el și i-am atribuit năravuri care, din câte aveam să aflu ulterior, nu se confirmă și, de asemenea, înclinații către Est, cu deosebire către Moscova, pe care chiar activitatea acestui om le infirmă cu demnitate.
Nu vreau să rămân dator nimănui. M-a necăjit acest om, atunci când mi s-a părut că, în mod cinstit și cam copilăresc, s-a luat după făgăduințele lui Tudor Mohora și a crezut în șansa unui alt partid socialist, spărgând PSM. Dar supărarea nu trebuie să se transforme în ură. Ninge. Și asta mă face să văd cât suntem de bătrâni cu toții, meritându-ne viscolele. Nu se știe niciodată ce ocazii de a ne izbăvi ne oferă viața. De aceea, la 70 de ani, pe care îi împlinește domnul Traian Dudaș, căruia în realitate, atât cât am fost alături, i-am făcut și mult bine, lucru pe care sper să nu-l fi uitat, mă grăbesc să-i omagiez vârsta, lupta și felul de a fi, în toate condițiile meteorologice. Incomod cu prietenii,, Traian Dudaș se poate mândri, la această vârstă a înțelepciunii, și cu faptele sale de-o viață și cu inflexibilitatea în fața furtunilor istoriei, chiar dacă și dumnealui i-au prisosit, nu rareori, greșelile de apreciere și de orientare, mai ales când, cu suflet bun și credul, s-a luat după șmecheri cu fața umană și după himere la modă. Însă asta, departe de a-l stigmatiza, îl face om întreg, viu și complex.
Urările pentru un adversar politic au avantajul unei sporite credibilități. În ciuda faptului că, astăzi, nici măcar nu ne vorbim, am tăria să mă radicalizez către esența mea omenească și să gândesc frumos și fratern, la ziua dinspre deplina maturitate a unui om cu care m-am certat pe care l-am socotit un inamic, așa cum, poate, și dumnealui a gândit despre mine. Fie ce-o fi, de-acum înainte, nu pot să nu scriu aceste cuvinte:
La mulți ani, dommnule Traian Dudaș!
Adrian Păunescu adoptă în acest articol un stil epistolar care cuprinde niște gânduri pline de efuziune sentimentală dedicate unui adversar politic, Traian Dudaș. El începe acest articol cu o frază cu tentă aforistică plină de înțelepciune: „Confruntările politice n-ar trebui să depășească niciodată granița către viața personală a preopinenților.” Este o frază care sintetizează o regulă esențială care trebuie respectată în desfășurarea unei dezbateri politice între adversari politici, și anume că viața personală a oamenilor politici nu ar trebui să devină obiect de discuție în dezbaterile publice.
În continuare, Păunescu recunoaște cu sinceritate faptul că nu se ține cont de această regulă atunci când febrilitatea polemicii politice atinge cote maxime. De fapt, miza luptei politice între politicieni este atât de seducătoare pentru aceștia, încât instrumentul cel mai eficient în a-și atinge scopul imoral de a obține puterea politică îl constituie în acest context discreditarea adversarului, nu în virtutea unor aspecte care țin de incompetența politică, ci pe premisele conduitei sale în viața personală.
După ce Păunescu aduce în discuție importanța respectării acestei reguli în lupta politică, el se recunoaște ulterior ca fiind o victimă al încălcării ei în contextul disputei sale politice cu Traian Dudaș. Probabil că o metodă destul de credibilă prin care cineva care a greșit față de o altă persoană să-și răscumpere greșeala, este tocmai recunoașterea săvârșirii ei. Aceasta reprezintă primul pas pentru a fi iertat. Tocmai asta face și jurnalistul Păunescu în acest articol. Însă el își recunoaște greșeala de pe o poziție de demnitate, chiar de condescendență, față de Traian Dudaș. Ambivalența stilului gazetăresc al lui Păunescu își face din nou apariția. Incertitudinea de care dă dovadă în acest articol este evidentă. Nici el nu este sigur dacă atitudinea sa ofensivă față d adversarul său politic a fost una justificată, sau dacă a fost una alimentată de bârfe și calomnii. Însă intenția sa de a-și justifica comportamentul față de adversarul său nu este prea convingătoare, pentru că Păunescu în portretizarea pe care o face lui Traian Dudaș nu omite să menționeze următoarele „calități”: „inflexibilitatea în fața furtunilor istoriei”, însă și „greșelile de apreciere și de orientare”.
În acest articol autorul inserează și expresii pline de un lirism aparte și de emoție vie și caldă: „Ninge”- încărcătura metaforică a acestui termen este evidentă. Este un verb care simbolizează îmbătrânirea, însă și dezgolirea trecutului, cu realizările și eșecurile sale. Păunescu învăluie acest articol cu aerul unei confesiuni sincere și penitente. În ce constă penitența pe care și-o asumă jurnalistul aici? În autocritica pe care și-o face în acest articol, precum și în ocazia aniversării vârstei de 70 de ani de către Traian Dudaș, pe care el o speculează în vederea mărturisirii unor păcate.
Păunescu nu forțează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulțumește doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conținut liric, chiar și în raport cu un adversar politic. În acest articol autorul este sensibil și comunicativ, iar aspirația către lirism conferă o asumare a totalității, bazată pe un abil joc al contrastelor, al dualității chiar.
Energia interioară, condensată, este exprimată în efuziunea cu care Păunescu adresează urarea de la mulți ani lui Traian Dudaș. Stilul său este pătimaș și orgolios, iar modul în care jurnalistul își declamă sentimentele și ideile denotă tonalitățile diverse ale discursului liric, de la jubilația cea mai neîngrădită, alimentată de convergența cu publicul, la spectaculoasa lamentație nu lipsită de orgoliu, a celui care se află monologând solitar, și la apostrofa sarcastică, necruțătoare.
Adrian Păunescu dovedește prin acest articol o profundă implicare în evenimente, o predispoziție spre analiza socialului, iar eul său se manifestă ca un factor catalizator, cu dubii față de tiparele impuse, cultivându-și prin urmare, luciditatea receptării „întâmplărilor din afară”. Pentru Păunescu existența (esențialmente socială) nu e un simplu spectacol, obiect de contemplație detașată, ci un spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unor permanente confruntări, în care el își revendică o anumită superioritate, întrucât că are tocmai acest orgoliu al unei lucidități intransigente, capabile să demaște anumite inerții exterioare, ca de altfel și propriile momente de slăbiciune.
În acest articol, Păunescu îmbină liricul cu polemicul; articolul acesta este un articol de atitudine, în primul rând atitudine fățișă; s-ar putea spune pledoarie, iar în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile. Când Adrian Păunescu își arată colții, așa cum a făcut și în acest articol, („Incomod cu prietenii,Traian Dudaș se poate mândri, la această vârstă a înțelepciunii, și cu faptele sale de-o viață și cu inflexibilitatea în fața furtunilor istoriei, chiar dacă și dumnealui i-au prisosit, nu rareori, greșelile de apreciere și de orientare, mai ales când, cu suflet bun și credul, s-a luat după șmecheri cu fața umană și după himere la modă”), inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, și puși în priveliștea lumii.
Adrian Păunescu folosește față de eveniment descris în acest articol două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În primul caz articolul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi șarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximației și a aluziei.
Nu există problemă socială și politică pe care Păunescu să nu o conjuge cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene. Atunci când Păunescu își întinde mult prea mult tentaculele pline de venin asupra unui adversar politic, el încearcă să nu-și radicalizeze prea mult gestul, și imediat dă înapoi. Așa și cu portretul pe care îl face lui Traian Dudaș, cuvintele care îl descriu pe acesta, deși sunt încărcate de ironie pe alocuri, precum și de un realism subtil, totuși departe ca acestea să-l stigmatizeze. El încearcă să nu disipeze o prejudecată care circulă în mediile politice cu privire la personalitatea lui Traian Dudaș cu privire la potențiala lui afiliere față de valorile Estului, cu precădere ale Moscovei.
Într-o anumită manieră, Păunescu descrie în acest articol o situație des întâlnită pe scena politică autohtonă: rivalitatea între partide politice și între liderii lor ia dimensiunea unor animozități uneori nejustificate, și care au ca scop manipularea opiniei publice, sau mai degrabă este încercare de a distrage atenția populației de la probleme mai stringente cu care se confruntă țara. Ceea ce subliniază Păunescu în acest articol este magnitudinea pe care au atins-o minciuna, calomnia și zvonurile ticăloase în confruntarea politică dintre doi adversari politici. Realismul situației descrise de Păunescu este destul de pronunțat, dat fiind faptul că jurnalistul a fost implicat într-o asemenea confruntare, în care, așa cum el mărturisește, a dat dovadă de vulnerabilitate și caracter influențabil.
Prin prisma descrierii pe care o face jurnalistul în acest articol, noi ne putem da seama că relația lui Păunescu cu adversarul său politic este una destul de ambiguă, mergând de la critici publice directe adresate acestuia la o scrisoare prin care își mărturisește profundul regret de a-l fi judecat pe nedrept pe Dudaș. Era revelator pentru analiza pe care am întreprins-o cu privire la acest articol și modul în care Păunescu a descoperit că critica îndreptată către Dudaș este nelegitimă și nefundamentată . Și totuși în acest articol, jurnalistul își păstrează demnitatea și vigoarea în raport cu o astfel de situație.
Urarea pe care o transmite politicianului cu care s-a aflat mult timp în dispută publică este plină de vigoare însă denotă și un act de curaj. Relația de adversitate pe care a avut-o cu acesta nu l-a împiedicat pe Păunescu să-i transmită lui Dudaș omagiile sale cu ocazia aniversării unei vârste onorabile. Și nu este vorba de menajament din partea jurnalistului, ci un act de profundă sinceritate.
Este destul de delicat să-ți conturezi o poziție în raport cu gestul lui Păunescu care se articulează în acest articol, pentru că este destul de dificil să identifici ci claritate sursa acestuia. Avem două posibilități care ne stau la dispoziție, și anume: putem considera că Păunescu a fost profund marcat de faptul că l-a judecat pe nedrept pe Dudaș, iar această scrisoare reprezintă o tentativă plină de lirism de conciliere cu acesta, ori putem eticheta gestul lui Păunescu ca izvorând din dorința de a-și recăpăta credibilitatea, puțin șifonată după acest incident. De fapt, poate că Păunescu folosește ocazia aniversării lui Traian Dudaș ca un instrument mai credibil prin care jurnalistul poate fi reabilitat de Dudaș, care a fost victima sa la un moment dat, dar și de opinia publică.
Nici măcar nu cred ca este important dacă noi alegem una dintre cele două variante, indiferent care ar fi aceasta. Ceea ce contează este impactul emoțional pe care-l are acest articol asupra cititorilor. Sau poate monologul în acest articol este atât de intens, încât nici nu sunt sigură că acest articol se raportează la cititori. De fapt, cred că mai curând Păunescu își justifică sieși gestul comis față de Dudaș. Și pentru a realiza asta, el adoptă un stil care are o dimensiune duală: citind articolul ai impresia că se justifică în fața unui public care poate pune o sentință ori favorabilă, ori extrem de aspră în cazul în care pledoaria sa nu este destul de persuasivă: și, de asemenea, el pare că vorbește cu sine însuși pe un aer demn și incandescent.
De fapt, publicistica lui Păunescu poate fi considerată plină de patos și incandescență lirică. Meritul lui Păunescu este faptul că recunoaște public o greșeală față de adversarul lui politic. Asta ar putea constitui un precedent și pentru alți politicieni care exploatează aspecte din viața personală a preopinenților lor pentru a-i discredita public și pentru a câștiga capital electoral din partea alegătorilor. Analiza rațională a acestui precedent pe care ni-l oferă Păunescu în acest articol ne-ar putea conduce la avantajul de care trebuie să profităm, selectând ceea ce pare a avea de-a face cu adevărul, eliminând restul și compatibilizând pozițiile opuse într-un adevăr mai plauzibil.
Ceea ce indică în acest articol Păunescu este o regulă operațională, un truism care nu e deloc clar: căci ori de câte ori spunem că nu este bine să exagerăm într-o direcție sau alta, noi nu am spus un lucru deosebit de înțelept și aceasta pentru că vom ști de aici, într-un caz particular ce înseamnă aceasta. Decizia morală este unică și e singularizată de momentul luării ei. Păunescu nu ne oferă un standard sau un criteriu obiectiv de apreciere al unei situații conflictuale, ci doar ne prezintă un precedent care merită luat în seamă.
Pe de altă parte, trebuie menționat că a obliga la anumite acțiuni și a descuraja altele nu este îndeajuns: numai dacă un om stă ferm în fața unor pericole înseamnă că el are un caracter curajos.
De fapt, Păunescu nu ne oferă un act de curaj prin scrierea acestui articol, ci ne oferă o experiență care poate fi analizată spre a decela eventuale învățăminte. În acest punct nu aș vrea ca ideile mele să se asemene cu niște principii universal-valabile, de fapt Păunescu nu a scris acest articol ca să ne inducă reguli de viață, ci doar ne-a dat un caz particular care ne poate fi folositor pentru a ne putea forma un caracter civic. Cei mai mulți dintre noi trec cu vederea mesajul civic pe care-l poate avea publicistica asupra cititorilor. În majoritatea cazurilor, cititorii presei scrise se lasă conduși de știri senzaționale și nu au în vedere și caracterul de educație publică pe care-l poate avea aceasta în raport cu cetățenii.
În finalul acestui comentariu nu aș vrea să induc ideea că Păunescu este un formator de opinie, însă în peisajul publicisticii românești trebuie să recunoaștem faptul că articolele sale pline de vigoare și lirism au reverberații profunde în sufletul românesc.
De asemenea, Păunescu ne pune în fața unei realități lirice fără asemănare și de asemenea ne creează impresia/certitudinea că ne aflăm în fața unui spirit justițiar al publicisticii românești care își exprimă crezul său literar într-un veritabil și incendiar manifest.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viziunea Publicistica a Lui Adrian Paunescu (ID: 153795)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.