Viziunea Patristica Despre Sfintele Taine Si Sansa Impacarii Omului cu Dumnezeudocx

=== Viziunea patristica despre Sfintele Taine si sansa impacarii omului cu Dumnezeu ===

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

TEZĂ DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. ANGHELESCU GHEORGHE

CANDIDAT:

TÂRGOVIȘTE

-2014-

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

VIZIUNEA PATRISTICᾸ DESPRE SFINTELE TAINE ȘI ȘANSA ÎMPᾸCᾸRII OMULUI CU DUMNEZEU

COORDONATOR STIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. ANGHELESCU GHEORGHE

CANDIDAT:

TÂRGOVIȘTE

-2014-

Listă de abrevieri

pr. – preot

prof. – profesor

dr. – doctor

univ. – universitar

conf. – conferențiar

Rev. – Revista

nr. – număr

S.T. – revista Studii Teologice

M.B. – revista Mitropolia Banatului

B.O.R. – revista Biserica Ortodoxă Română

M.A. – Mitropilia Ardealului

T.V. – Teologie și Viață

PSB – Părinți și Scriitori Bisericești

vol. – volum

p. – pagina

col. – colecția

op. cit. – operă citată

trad. – traducere

introd. – introducere

ed. – editura

EIB – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

arhid. – arhidiacon

IPS – Înalt Prea Sfințitul

INTRODUCERE

"Sfintele Taine sunt lucrări sfinte, instituite de Dumnezeu întrupat, prin care, în Biserică, într-o formă văzută, se împărtășește primitorului harul divin nevăzut". Mărturisirea Ortodoxă exprimă astfel doctrina despre Sfintele Taine în general: "Taina este o lucrare sfântă, care împărtășește sufletului credincios harul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, și care s-a așezat de Domnul nostru, prin mijlocirea căreia fiecare credincios primește dumnezeiescul har''. Iar Mărturisirea lui Dositei declară: "Tainele constau dintr-un element natural și dintr-unul supranatural, sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci și instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de ele".

Viața noastră în Hristos se dobândește numai prin Sfintele Taine "care vestesc moartea și îngroparea Domnului și cu ajutorul lor ne naștem la viață duhovnicească, creștem în ea și ajungem să ne unim în chip strălucit cu însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci prin aceste lucrări sfinte ne mișcăm și suntem, cum spune Sfântul Pavel".

Se înțelege că harul împărtășit prin Sfintele Taine este harul mântuitor sau sfințitor, har care, în mod ordinar, nu se împărtășește decât exclusiv prin Sfintele Taine. Tocmai acesta, adică împărtășirea harului mântuitor, este rostul esențial al insiituirii Sfintelor Taine; și aceasta este și deosebirea esențială dintre această, adică, așează Sfintele Taine într-o categorie cu totul aparte, ființial deosebită, în raport cu toate celelalte lucrări sfinte existente în Biserică.

Faptul acesta se înțelege fără greutate, ținându-se seama că Sfintele Taine aparțin ființial Bisericii, întrucât prin ele Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, este permanent prezent viu și activ în Biserica Lui și în credincioși; prin ele, Biserica sfințește pe credincioși și le susține și desăvârșește viața religioasă și morală; prin ele, adică, Domnul își extinde, în Duhul Sfânt, viața Sa în Trupul lui Tainic și în mădularele acestuia; prin ele, viața Bisericii, în Duhul Sfânt, și a membrilor ei se unește cu viața Capului ei nevăzut, care, prin Sfintele Taine, își asimilează treptat și actual pe credincioși, după ce și i-a încorporat virtual la întrupare. Prin Sfintele Taine, "noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi". "Biserica se arată pirin Taine nu ca prin niște simboale, ci cum se arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri și, cum a zis Domnul, ca vița prin mlădițe, pentru că aici nu e numai identitate de numiri și de asemănări, ci identitate de lucru, întrucât Tainele sunt trupul și sângele Domnului". "Căci Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos, iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele… Dacă ar putea cineva să o cuprindă (pe Biserică) cu privirea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui".

Sfintele Taine sunt necesare pentru mântuire. Aceasta rezultă direct din necesitatea harului pentru mântuire, întrucât prin ele se împărtășește harul mântuitor, și din instituirea dumnezeiască a lor, în acest scop. Câte Sfinte Taine sunt absolut necesare pentru fiecare membru al Bisericii, spre mântuire, se determină de locul ce-l ocupă în Biserică și de trebuințele personale.

Cuprinsul real al Sfintelor Taine este dumnezeiesc. Ele, săvârșite după orânduire divină și îndeplinite condițiile lor obiective, lucrează în chip necesar, prin hotărâre și lucrare dumnezeiască, lucrarea lor nedepinzand de starea morală a săvârșitorului sau a primitorului lor. "Numai apariția roadelor duhovnicești în sufletele primitorilor Sfintelor Taine depinde de starea lor morală; astfel că, împărtășindu-se, și cel vrednic și cel nevrednic se împărtășește real cu Sfintele Taine, primul spre mântuire, al doilea spre și mai mare osândă (I Cor. 11, 29)".

Sfintele Taine sunt instituite, toate, direct de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Instituirea dumnezeiască directă constituie un element necesar al Sfintelor Taine. Căci harul a venit prin Iisus Hristos (In. 1, 17) și întrucât harul răscumpărător se împărtășește prin Sfintele Taine, singur Iisus Hristos poate hotărî asupra acestor mijloace de împărtășire a harului, ceea ce a și făcut. De aceea Sfinții Apostoli sunt deplin conștienți că, în această privință, nu au decât calitatea de iconomi, slujitori, ai Tainelor lui Dumnezeu (I Petr. 4, 10; I Cor. 4, 1) iar nu pe aceea de întemeietori ai lor, și se comportă în consecință.

La concluzia instituirii dumnezeiești directe a Sfintelor Taine duce și următoarea considerație teologică: "Unirea spiritualului cu materialul, a divinului cu umanul, a supranaturalului cu naturalul, adică tocmai a ceea ce este afirmat în Sfintele Taine, nu este și nu poate fi decât lucrare a atotputerniciei dumnezeiești".

Din acestea rezultă că împărțirea pe care o putem întâlni în teologia romano-catolică mai vechie, în Taine instituite direct de Mântuitorul (Botezul și Euharistia) și Taine instituite indirect de El, prin Sfinții Apostoli (celelalte cinci Taine), neavând temei în Sfânta Scriptură și nefiind confirmată nici de Sfânta Tradiție, trebuie s-o considerăm greșită.

Mai mult chiar decât atât, considerăm că, în parte cel puțin, acea împărțire a dus cu ușurință la tăgăduirea protestantă a caracterului de Taină a celor cinci Sfinte Taine puse în categoria a doua, din moment ce reformatorii au aflat în teologia Bisericii de care s-au desprins păreri asupra unor acte fundamentale de cult socotite acolo că nu sunt întemeiate direct de Mântuitorul, acte pe care n-a fost prea greu, din acest punct de vedere, să le declare ca fiind numai pretinse Taine.

Desigur că cei care au făcut mai întâi această împărțire nu s-au gândit deloc să așeze Sfintele Taine în două categorii, în sens de ierarhie a lor în raport cu originea lor. Căci, direct sau indirect, originea tuturor Sfintelor Taine este redusă și acolo tot la Iisus Hristos. ,,În teologia posttridentină, scrie teologul catolic B. Bartmann, teologii sunt unanimi în a afirma că toate sacramentele (Tainele) au fost instituite de Hristos". Dar o greșeală mică, poate chiar neînsemnată la început, uneori poate să atragă după sine o greșeală mare, mai târziu, cum pare să fie cazul și aici.

"Sfintele Taine sunt în număr de șapte (Botezul, Mirungerea, Euharstia, Pocăința, Preoția, Nunta, Maslul), nici mai multe, nici mai puține. Căci șapte Sfinte Taine a întemeiat Mântuitorul și pe acelea șapte Sfinte Taine le-a mărturisit și administrat Biserica totdeauna". Deci, nici mai multe nici mai puține decât șapte lucrări sfinte așezate de Domnul în Biserică, pentru împărtășirea harului dumnezeiesc mântuitor.

Sfintele Taine "sunt lucrări sfinte, care într-o formă văzută împart credincioșilor grația sfințitoare, cea nevăzută"; prin Botez ne renaștem duhovnicește, prin ungere cu Sfântul Mir se dezvoltă și întărește această viață duhovnicească; Sfânta Euharistie o nutrește și înviorează, "iar boala sufletului, păcatul, este vindecat prin Spovedanie și Maslu; la ele se mai adaugă încă două taine: Nunta și Preoția".

Așadar, în lucrarea de față, "Viziunea patristică a Sfintelor Taine și șansa împăcării omului cu Dumnezeu", voi prezenta cele șapte taine după împărțirea clasică dată de Teologia Dogmatică: Tainele inițierii ( Botez, Mirungere, Euharistie), Tainele restabilirii sufletești și trupești (Spovedania și Maslu), și Tainele speciale (Hirotonia și Nunta), urmând ca ca în două capitole să evidențiez importanța Sfintelor Taine în creșterea noastră duhovnicească, dar și rolul pe care îl au în împăcarea noastră cu Dumnezeu, adică a restabilirii noastre spirituale după viziunea patristică a Bisericii.

CAPITOLUL I

TAINELE DE INIȚIERE ÎN VIZIUNEA SFINȚILOR PĂRINȚI

1. Taina Sfântului Botez la Sfinții Părinți

Sfintele Taine ne "aduc aminte de Evanghelia în care stăm" (I Cor. 15, 1). Botezul este Taina cea dintâi a intrării în Biserică.

Botezul este o urmare a credinței în Hristos, "cei ce nu vor crede se vor osândi", deoarece ei nu vor putea birui cu nimic altceva răul din ei și rădăcina răului, devenind din răi tot mai răi, străini de viața în Hristos, de transfigurare și de mântuire.

Porunca de a boteza dată de Mântuitorul ucenicilor Săi nu poate fi înțeleasă ca pe un program omenesc pentru creșterea Bisericii, deoarece ea a fost trăită ca o putere și mângâiere a Duhului Sfânt care îi umplea pe ucenici și îi mâna la propovăduire ca pe o taină a creșterii Bisericii (Fapte 9, 31). Ucenicii Mântuitorului n-au putut da urmare poruncii de a boteza mai înainte de venirea Duhului Sfânt. Iar de la Cincizecime, Duhul Sfânt era Acela care îi mâna la cei care erau gata să primească prin credință botezul, sau îi oprea de a merge acolo unde n-ar fi fost primiți cu toate că ei spuneau: "Armele noastre nu sunt trupești, dar puternice ca să dărâme întărituri" (2 Cor. 10, 4). Adesea ei erau "lipsiți, strâmtorați, rău primiți" (Evrei 11, 37).

"Numai disputele și controversele doctrinare au făcut să se vorbească despre Taina Botezului uneori într-un limbaj triumfalist și în categorii juridice ca urmare a unor pretenții sau drepturi asupra harului".

"Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție fac referiri amănunțite la toate aspectele Tainei Botezului din punct de vedere hristologic, pnevmatologic, ecclesiologic și antropologic".

Când Mântuitorul spunea: "De nu se va naște cineva din apă și din duh nu va intra în împărăția cerurilor" (Ioan 3, 5), nu era dată și condiția esențială a Botezului și anume: părtășia la moartea și învierea lui Hristos asupra căreia insistă îndeosebi Sfântul Apostol Pavel. Nimeni n-a vorbit mai mult și mai profund despre Hristos ca măsură de îndreptare prin credință, precum și despre omul străin de Dumnezeu, "omul cel vechi", ca Sf. Pavel.

Deosebirea dintre Hristos și lume este simbolizată la Sfântul Pavel prin contrastul dintre "azimă" și "dospire". Hristos este descris ca "azimă și "miel" pascal cu referire la ascultarea Sa firească de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiu. Contrastul dintre Hristos și lume face ca cel ce este fără de păcat să sufere din cauza celor stăpâniți de păcat în lume: "El a purtat păcatele noastre în trupul Său și s-a făcut păcat pentru noi" (II Cor. 5, 21); "El care nu a săvârșit niciun păcat, a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru că noi murind fața de păcate să viețuim dreptății" (I Petru 2, 22, 24).

Tensiunea dintre Hristos și lume ce reiese din aceste texte arată nevoia de întoarcere a omului celui vechi și de asemănare a lui cu Hristos și deci cu Dumnezeu. Firea umană a lui Hristos devine prin înviere "comoara ascunsă în țarină" (Matei 13, 44) pentru cei ce cred, iar pentru lume, pentru omul cel vechi ea înseamnă o continuă "vădire a lumii de păcat" (Ioan 16, 8-9), "vădirea spre îndreptare și iertare". "Aceluiași scop al întoarcerii prin Botez la măsura lui Hristos slujește și întreaga dezvăluire a structurii omului celui vechi în Sfânta Scriptură în care importanța Botezului este pusă într-un context zguduitor".

"Apa" și "Duhul" reprezintă puteri ale renașterii spirituale, deși în sens diferit: apa înlătură prin spălare păcatul strămoșesc și păcatele personale, iar Duhul este puterea sădirii vieții celei noi în Hristos. "Fără spălarea păcatelor și renașterea prin Botez omul ar rămâne în afara stăpânirii lui Dumnezeu și a Împărăției Sale, în afara Duhului Sfânt și a darurilor Sale". Lumea în care rămâne omul cel vechi este opusă, refractară, vrăjmașă darurilor Duhului Sfânt, o lume în care este învederată o altă stăpânire și anume stăpânirea celui ce a spus Mântuitorului despre împărățiile lumii cu care căuta să-l ademenească: "Toate mi-au fost date mie și eu le dau cui voiesc" (Luca 4, 6).

Urmarea păcatului strămoșesc a fost nu numai lipsa Duhului Sfânt din om, ci mai ales o pierdere pentru om, deoarece lipsa Duhului Sfânt a însemnat moartea sa spirituală exprimată subtil prin cuvintele: "Atunci li s-au deschis lor ochii și au cunoscut că sunt goi" (Fac. 3, 7), ceea ce însemna de fapt închiderea ochilor lor duhovnicești ai cunoașterii lui Dumnezeu și ai comuniunii. Această "necunoaștere a lui Dumnezeu" o traduce Sfânta Scriptură cu sensul de "vrăjmășie" față de Dumnezeu: "Toate acestea vi le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine" (Ioan 16, 3), spunea Mântuitorul despre încercările la care vor fi supuși cei ce urmează Lui. Vorbind despre "înțelepciunea lui Dumnezeu cea tainică și ascunsă" pe care o propovăduiește, Sfântul Pavel spunea că "niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-au cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei" (I Cor. 2, 7-8).

"Cugetele inimii omului îndreptate înspre rău încă din tinerețele lui" (Fac. 8, 21) sunt îndreptate prin pocăință înspre bine. Ochii cei dinlăuntru se deschid în om pentru cunoașterea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: "Botezul dă cunoștința lui Dumnezeu, eliberând astfel pe om de păcatul strămoșesc și altoindu-l în via Domnului". El spune apoi că îndreptarea inimii omului de la cugetele rele înspre cele bune prin Botez înseamnă "predestinare spre mântuire".

Prin credința în Hristos, păcatul strămoșesc ce împiedica Duhul Sfânt să locuiască în inimi, este însă omorât, atât în fiul cel mare, cât și în cel mic întoarcerea omului celui vechi prin pocăință, înseamnă după Sfânta Scriptură, "venirea" lui de undeva, dintr-o "țară îndepărtată" ca cea a fiului risipitor, sau dintr-una "apropiată" ca a fiului celui mare. La ei se face referire prin expresia paulină "cei de departe și cei de aproape" (Efes. 2, 17), căci expresia Tatălui către fiul cel mare: "Fiule, tu pururea cu Mine ești și toate ale Mele ale tale sunt" (Luca 15, 31), nu înseamnă a fi și "în casă", sau "la ospăț". Numai "apropierea către Tatăl într-un Duh" îi face și pe unii și pe alții să nu mai fie "străini și locuitori vremelnici", ci "împreună cetățeni cu sfinții și oameni de casă ai lui Dumnezeu" (Efes. 2, 18-19), prin Iisus Hristos "piatra cea din capul unghiului și pe temelia Apostolilor și a proorocilor" (Efes. 2, 20). Prin Hristos se deschide casa părintească în care sunt zidiți cei ce se apropie de Dumnezeu.

Urmarea păcatului strămoșesc nu se poate descrie ca pierderea de sine a omului. Fiul cel risipitor era socotit pierdut de către Tatăl său, nu de către sine însuși. Prin noțiunea de cei "pierduți" Dumnezeu înțelege pe cei care pot ajunge să-L caute și pe care El însuși îi caută spre a-i mântui; altceva sunt însă "vrăjmașii dreptei Sale" care nu-L cunosc.

Necesitatea apei pentru Botez reiese în mod, deosebit din episodul convertirii lui Corneliu Sutașul care primise Duhul Sfânt mai înainte (Fapte 10, 47), întrucât "prin această apă se desăvârșesc simbolurile dumnezeiești: mormântul și îngroparea, învierea și viața și toate acestea se fac deodată", scrie Sfântul Ioan Hrisostom. Pe famenul etiopian care citea din profeți, Sfântul Filip, diaconul l-a catehizat atât de profund în legătură cu importanța Botezului, încât acesta a spus doar: "Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?" (Fapte 8, 36).

Puterea jertfei Domnului prin moarte a fost și aceea "de a birui puterile întunericului" și de a "scoate afară pe stăpânitorul acestei lumi". Prin sfințire, această putere o capătă și apa Botezului, care dăruiește nu numai harul înfierii, ci odată cu pecetea chipului lui Hristos, alungă și demonii: "Demonul îndrăzneț, nerușinat și izvoditor al răului — scrie Sf. Chirii al Ierusalimului — te urmărește pană la apa cea mântuitoare. Acolo faraon s-a înecat în mare, iar acesta ca demon piere în apa cea mântuitoare".

Afundarea în apă este semnul cel mai caracteristic al Tainei Botezului ca "îngropare împreună cu Hristos în moartea Lui": "Ne-am îngropat cu El în moarte prin Botez, pentru că, precum Hristos a invitat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții" (Rom. 6, 4). "Prin credință Botezul are loc în moartea lui Iisus Hristos ca punct culminant al vieții Sale de ascultare, iar nu în viața Lui de după înviere. Căci învierea este dovada vieții Sale de ascultare pană la moarte".

După ce prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu "s-a făcut la înfățișare ca omul" (Filip. 2, 6-7), El S-a deosebit totuși în mod radical de toți oamenii de la Adam încoace și din totdeauna prin ascultarea Sa de Dumnezeu care L-a dus la cruce și la moarte: "Și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se pană la moarte, iar moartea l-a fost de cruce" (Filip. 2, 7-8). Același lucru îl exprimă și cuvintele despre Hristos: "Fiul Său cel născut din sămânța lui David după trup, Care a fost rânduit fiu al lui Dumnezeu după duhul sfințeniei, prin învierea Lui din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 1, 4-5). El a săvârșit curățirea păcatelor noastre, nu doar prin cuvânt, ci "prin El însuși" (Evr. 1, 3).

Afundarea în apă are deci ca simbol coborârea la Hristos și asemănarea cu viața Lui în acea ascultare căreia i s-a dat ca măsură moartea, sau starea de jertfă continuă: "După asemănarea cu El, și noi suntem jertfe sfințite ca unii ce am murit păcatului; întrucât a fost omorât păcatul din noi și trăim lui Dumnezeu viața cea întru sfințenie" scrie Sf. Chiril al Alexandriei.

În aspectul ei etic, moartea pentru trup ca ascultare și ca permanentă în Hristos, este asemănătoare cu moartea Sa fizică, dar în ambele aceste cazuri este vorba de înviere și viață. Învierea lui Hristos din morți cu trupul a fost scânteia care a arătat că viața Lui de dinainte de moarte; viața Lui de ascultare ca o moarte pentru trupul Său, este o cu totul altă viață decât cea din lume, iar pentru înviere este necesară îmbrăcarea acestei vieți a lui Hristos. Astfel, învierea lui Hristos este și cauza Botezului și puterea vieții celei noi în El. Asemănarea noastră cu El prin Botez este ca o jertfă a arderii de tot: "Ne-am făcut cu Hristos o singură tulpină întru asemănarea morții Lui" (Rom. 6, 5). Este vorba de o moarte ca scufundare în Dumnezeu, pentru a da de viața adevărată, subterană față de viața lumii. Dintr-o viață spre moarte, așa cum este viața lumii, acceptăm moartea unei vieți care nu este propriu-zis viață, pentru a sădi în noi viața lui Dumnezeu.

"Botezul ca moarte dată de păcat este și o moarte a întregii ființe adusă ca jertfă lui Dumnezeu, care și strădanie de a rămâne în această moarte prin ferirea de păcat și strunirea trupului, deoarece atunci când trupul este "pe calea cea largă a pieirii" (Matei 7, 13), atunci omul este mort cu duhul, dar când trupul se află pe calea cea strâmtă, atunci duhul este viu și numai atunci omul este liber, având libertatea din lumea lui Hristos, care nu trebuie transformată în libertate a trupului (Gal. 5, 13)." Cele două lumi, cea a trupului și cea a duhului sunt separate și ca mod de viață, și ca efect al ei: "Dacă veți trăi după trup veți muri, dar dacă cu duhul veți omorî faptele trupului veți fi vii" (Rom. 8, 13).

Taina Botezului este începutul "scrierii voii lui Dumnezeu pe inimi" (Ier. 31, 34) ca temelie a Testamentului Nou. Prin Botez Dumnezeu "trimite Duhul Fiului Său în inimile noastre prin care strigăm: Tată!" (Gal. 4, 6; Rom. 5, 5; 8, 15-17). Iisus Hristos se sălășluiește prin Botez în inimi: "Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile voastre" (Efes. 3, 17): "Cați în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Gal. 3, 27).

Afundarea în apa botezului ca îngropare împreună cu Hristos în moartea Lui este ca o chenoză individuală permanentă față de înfățișarea de sine a lumii. Ea este "lepădare de sine" ca separare de lume, așa cum s-a lepădat Avraam de toate ale sale, pentru a asculta de Dumnezeu. Și Mântuitorul a vorbit despre această "lepădare de lume" când a spus: "Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cuvinte ce redau sensul poruncii: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta".

"Numai asemănarea cu moartea lui Hristos ne aduce învierea", spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, ceea ce înseamnă că viața în Hristos este o chenoză individuală de la răutatea din lume, la comuniunea cu Hristos. "Botezul este crucea pe care răstignim răutatea", cum arată Sfântul Ioan Hrisostom.

"Dacă prin apă se sfințește trupul astfel prin Duhul Sfânt se sfințește sufletul omului care se botează". După Sfântul Ioan Hrisostom, "Botezul este începutul bunurilor duhovnicești, iertarea păcatelor, sfințirea, împărtășirea Sfântului Duh, înfierea și viața veșnică, toate acestea ca daruri virtuale", iar Nicolae Cabasila adaugă la ele și "împăcarea omului cu Dumnezeu, sălășluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufletești în fața luminii dumnezeiești, rânduirea vieții în așa fel, încât ea să privească numai spre viața viitoare".

Pentru Sfântul Grigorie Teologul "Botezul este luminarea sufletelor, schimbarea vieții în bine, îndreptarea cugetului către Dumnezeu, întărirea din slăbiciune, smerirea trupului, legătura cu Duhul Sfânt, comuniunea cu Cuvântul lui Dumnezeu, părăsirea falsității, nimicirea păcatului, împărtășirea luminii, alungarea întunericului și a diavolului; el este mijlocul de a trece la Dumnezeu, de a călători cu Hristos, este temelie a credinței, desăvârșirea minții, reluarea legăturii cu Dumnezeu".

"Botezul ca înnoire la o viață nouă, are sensul de înnoire spre fapte bune". Tot Nicolae Cabasila spune apoi că "Botezul dă omului o formă și o înfățișare nouă, punând pe sufletele omenești o pecete, un chip care le leagă de moartea și învierea Mântuitorului; acest chip se numește pecete, pentru că el însemnează sufletele cu chipul împăratului și în asemănarea cu Dumnezeu; Taina Botezului întipărește în oameni pecetea chipului lui Hristos și este începutul vieții în Hristos". "Această asemănare cu Hristos prin Botez cuprinde omul întreg, ca dăruire totală a creștinului lui Hristos, Care face din el un templu al Duhului Sfânt". Sfântul Vasile cel Mare spune că "cel botezat este reînnoit fără a fi topit din nou, este creat din nou fără a fi sfărâmat, este tămăduit fără a fi suferit durere, este născut din nou fără mamă; cel stricat și întinat de plăcerile vicleniei este plin de sevă, a întinerit, revenind la adevărata floare a tinereții".

Puterea vieții celei noi în Hristos vine însă din Sfânta Treime, în al Cărei nume se săvârșește Botezul. În ceea ce privește numele lui Iisus Hristos rostit la Botez și legătura dintre el și Sfânta Treime, Sfântul Vasile cel Mare scrie: "Numele lui Iisus Hristos cuprinde în scurt și pe Tatăl Care L-a uns și pe Fiul cel uns precum și ungerea Sfântului Duh. Deci este același lucru a spune că ne-am botezat în Sfânta Treime, sau în Hristos". "Cel ce se naște în Treime, se naște în mod egal de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh", spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Ioan Hrisostom subliniază și un alt aspect privitor la "nașterea de sus", din Sfânta Treime: "Nu preotul însuși este cel care botează, ci însuși Dumnezeu este Cel Care atinge în chip nevăzut creștetul celui care se botează cu puterea Sa nevăzută, pentru că Dumnezeu însuși ne naște și nu vrea ca noi să avem un alt Tată, decât pe El Însuși în această naștere dumnezeiască". "Totul este lucrarea harului, spune același autor, preotul este dator a deschide gura, iar toate celelalte le lucrează Dumnezeu".

Adevărul vieții celei noi, care în Hristos "răsare din pământ" (Ps. 84, 12), simbol al valorii vieții lui Hristos de pe pământ ca măsură de îndreptare, este legat la rândul său de "dreptatea care privește din ceruri" (Ps. 84, 12), ca simbol al darului Duhului Sfânt și al "nașterii de sus". Botezul face ca prin apă să se deschidă cerurile, iar Dumnezeu să se descopere ca "Tată", prin numele cel nou de "fiu" pe care îl acordă celui ce se botează. Dar Mântuitorul arată, că această "deschidere a cerurilor" nu este de la sine înțeleasă în afara Botezului: "Siliți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci mulți — zic vouă — vor vrea să intre și nu vor putea, când se va scula Stăpânul casei și se vor închide ușile" (Luca 13, 24-25).

"Botezul este astfel, nu numai harul iertării păcatelor, ci și harul înfierii. Bucuria Duhului Sfânt este slava desăvârșirii în Hristos. Duhul Sfânt este conferit ca arvună prin Taina Mirungerii, ca "pecete", ca "tărie" a roadelor Duhului, după cum tăria de a sta în Hristos este o taină a Sfintei Euharistii prin care cel botezat devine "un singur Duh cu El" (I Cor. 6, 17)".

2. Taina Mirungerii în mărturiile patristice

La ieșirea din baia regeneratoare, curățitoare și sfințitoare a Sfântului Botez, noul născut la viața în Hristos, ca un prunc abia ieșit la viață, are nevoie de puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, pentru a se întări și a crește în această nouă viață. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, ungandu-i-se cu Sfântul Mir, în chipul crucii principalele organe ale trupului (frunte, ochii, nări, gură, urechi, spate, mâini și picioare), prin formula: "Pecetea darului Duhului Sfânt!".

Așadar, a doua taină a inițierii creștine este numită în Ortodoxie "Mirungere", iar nu "Confirmare", ca în Biserica Apuseană.

După cum la Botezul Domnului s-a pogorât Duhul Sfânt, pentru ca să arate plinirea Dumnezeirii întru cel ce s-a întrupat, tot așa și noi ne ungem cu Mir după botez, ca și noi să luăm danul Duhului, căci noi toți am luat prin plinirea Lui, dar pentru dar. Dumnezeiescul Mir cu care se unge cel ce s-a botezat, este alcătuit din umilite miresme, arătându-se prin mulțimea acestora, nenumăratele daruri ale Duhului și mulțimea lucrairilor lui. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne face atenți că acest Sfânt Mir nu poate fi confundat cu alte miruri ca cel ce izvorăște din moaștele sfinților sau din icoanele izvoratoare de mir.

Termenul "mirungere" exprimă originea divină a acestei taine. Ungere a primit Mântuitorul de la Duhul Sfânt care S-a coborât ca un porumbel la ieșirea Sa din apa Iordanului (Mt. 10). Această ungere L-a consacrat ca "Unsul lui Dumnezeu", fapt confirmat de Sfântul Andrei, când îi zice fratelui Petru: "Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos" (Ioan 1, 4).

"Această taină a primit și alte numiri care sunt conforme cu și situația ei, unele exprimând partea văzută, iar altele pe cea tainică efectele ei asupra sufletului primitorului".

Administrarea Tainei Mirungerii în epoca apostolică se făcea în două acte: punerea mâinilor sau ungerea cu Sfântul Mir.

Sfinții Apostoli Petru și Ioan, venind în Samaria, s-au rugat și au pus mâinile peste cei botezați de diaconul Filip, "ca să primească Duhul Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste niciunul dintre ei, ci erau botezați în numele Domnului Iisus" (Fapte 8, 14-17).

Sfântul Apostol Pavel, găsind câțiva ucenici la Efes, "a zis că: primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut? Iar ei au zis către el: Aici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Și el a zis: Deci în ce v-ați botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Și auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Și punându-și Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lor și vorbeau în limbi și prooroceau" (Fapte 19, 1-6).

Din aceste texte rezultă că botezul creștin implică primirea darurilor Duhului Sfânt, ceea ce se realizează printr-un act distinct față de punerea mâinilor apostolilor.

Împărtășirea darurilor Duhului Sfânt, adică a Tainei Mirungerii s-a faut încă din epoca apostolică și prin ungere cu mir. Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: "Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu și în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22), e neîndoielnic faptul că această ungere despre care vorbește Apostolul neamurilor nu este numai spirituală, ci o ungere ca pe timpul lui lui David, cu mir preparat din mirodenii. De aici și remarca Sfântului Apostol în II, 15: "Noi suntem lui Dumnezeu mireasmă a lui Hristos". Dacă n-ar evoca un ritual cunoscut cititorilor creștini, imaginea folosită ar fi artificială. Prin mirungere noi devenim buna mireasmă lui Hristos.

Despre ungerea cu Sfântul Mir vorbește și Sfântul Ioan Evanghelistul, când zice: "Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și toți știți… despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și aveți trebuință ca să vă învețe cineva…" (I Ioan 2, 20, 27).

Formula ortodoxă de administrare a Tainei Mirungerii: "Pecetea darului Duhului Sfânt", care exprimă efectul lăuntric al ungerii cu Sfântul Mir, își are originea în cuvintele pauline: "…ați fost pecetluiți cu Sfântul Mir al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre…" (Efes. 1, 13); "Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți în ziua răscumpărării" (Efes. 4, 30). "Ziua răscumpărării" nu poate fi alta decât ziua însușirii pe plan subiectiv a mântuirii prin Sfantui Botez. De aici rezultă că Sfântul Apostol Pavel le scria unor creștinii care au fost "pecetluiți" cu Duh Sfânt, adică au primit Mirungerea în aceeași zi în care au primit și Botezul. Aceeași succesiune Botez-Mirungere este confirmată și în textul din Tit 3, 5: "El ne-a mântuit… prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt".

Apariția și răspândirea încă din epoca apostolică a practicii administrării Tainei Mirungerii prin ungerea cu Sfântul Mir s-a datorat condițiilor noi create odată cu înmulțirea comunităților creștine. Apostolii, neputând îndeplini toate cerințele privind administrarea acestei taine, a încredințat acest lucru și preoților, care ungeau cu Sfântul Mir pe cei nou botezați, practică bine cunoscută la evrei.

Epistola zisă a lui Barnaba, întâlnim pecete și a pecetlui, deveniți mai târziu termeni clasici pentru desemnarea acțiunii harului Duhului Sfânt în Mirungere.

Tratatul De Baptismo al lui Tertulian (scris pe la anul 206) atesta și el rânduiala apostolică privitoare la săvârșirea Tainei Botezului și Mirungerii. Tertulian amintește o singură ungere în cadrul rânduielii botezului, cea postbaptismală, fiind o ungere integrală a neofitului cu untdelemn sfințit. Mirungerea se administra îndată după actul botezului prin ambele forme apostolice, ungere și punerea mâinilor.

"La ieșirea din baia botezului, zice Tertulian, am primit o ungere sfântă, care este vechea ceremonie de a lua untdelemnul păstrat în vasul de sticlă pentru a unge pe cei consacrați slujirii sacramentale. Astfel, Aaron a fost sfințit de fratele său, Moise. Numele de creștin vine de la acest mir (ungere), care a dat de asemenea numele Domnului, pentru că El a fost uns spiritual de Duhul, în Tatăl… Astfel, ungerea pe care noi o primim se face într-adevăr pe trup, dar efectul său se revarsă în suflet".

Cât privește taina Sfântului Mir în sine și Mântuitorul a primit-o prin pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel peste El: "Duhul Domnului peste Mine, care m-a uns…" (Isaia 61, 1). Tot pentru aceasta zice și Sfântul Pntru că: "Și Domn și Hristos L-a făcut, Dumnezeu trupește, viind Duhul Sfânt peste El" (Fapte 2, 33-36). Cel curat a primit botezul pentru noi, botezându-ne să luăm acest Duh, pentru că nu va putea fi cineva botezat desăvârșit, de nu se va unge și cu Sfântul Mir, pentru că pecetea și semnul lui Hristos este Mirul, pentru Duhul care ni-l dă nouă. Cu Mirul noi ne numim creștini, adică unși și suntem tunși Domnului, căci primește a ne numi cu numele Lui. "Cu botezul ne renaștem a doua oară prin Duh și ne spălăm de păcate, dar nu câștigăm și armele darului, nici mireasma vieții, nici puterea Duhului". Pentru aceasta cei botezați de Filip, fiindcă nu se mai botezaseră, Petru și Ioan și-au pus mâinile peste ei și au luat Duh Sfânt, care este Mirul (Fapte 8, 17). Punerea mâinilor, precum au făcut Apostolii și prin ei mulți alții, făcea ceea ce face acum Miirul. "Atunci era punerea mâinilor iar acum este Mirul cel Sfânt, care ne sfințește cu rugăciunile și binecuvântările patriarhilor și arhiereilor dar au puterea lui Petru și a lui Ioan". Dacă preotul care unge zice: "Pecetea darului Duhului Sfânt, Amin", înseamnă că ungerea este darul lui Hristos, de vreme ce și în chipul Crucii se unge cel ce s-a botezat, dându-i acestuia darul Duhului Sfânt. Cel ce nu se unge cu Sfântul Mir, este fără dar, nepecetluit și neînsemnat de Hristos. De la botez și mir, noi ne numim și suntem creștini unși cu Mir, care se cheamă și ungere pentru că și Hristos, Care se tălmăcește uns, se numește cu acest nume, fiindcă s-a uns trupește cu Duhul Sfânt. La fel spune, și David: "Pentru aceea te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât părtașii Tăi" (Ps. 45, 7). Aceasta înseamnă că pe tine te-a umplut de toate dăruirile, căci plinirea dumnezeiriii a luat, dar părtașii tăi dintr-un izvor, după vrednicie, au luat darurile. Mântuitorul a primit Mirul la botez prin pogorârea Duhului, iar când a vrut să pătimească, s-a uns cu Mir de către femeia păcătoasă, aceasta fiindu-i spre îngropare. Prin aceasta ne-a arătat, că murind pentru noi, era totuși viu, fiind Dumnezeu și lucrurile cele vii ale Duhului le avea nedespărțite întru Sine.

3. Sfânta Taină a Euharistiei – mijloc de mântuire

Cuvântul "euharistie" este de origine grecească și vine de la verbul ʼυχαϱιξζιν, care înseamnă a mulțumi, folosit de Mântuitorul, care, instituind această Sfântă Taină, mai întâi a mulțumit lui Dumnezeu și după aceea a binecuvântat pâinea, pe care frângând-o a dat-o Sfinților Apostoli, zicând: “Luați, mâncați. Acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi…" (Matei 26, 26-28). Ea are mai multe denumiri. Unele din ele se găsesc și în Noul Testament ca: "frângerea pâinii" sau "împărtășire": "Și stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune" (Fapte 2, 42); sau "paharul Domnului" (pentru preacinstitul Sânge): "Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de sângele Domnului" (I Corinteni 11, 27).

Alte denumiri ale Sfintei Euharistii sunt: "Cina Domnului", "Ospățul mântuirii, al binecuvântării", "Ospățul dragostei", "Sfintele daruri", "dumnezeieștile și înfricoșatele Taine", "Sfânta Cuminecătură".

Sfânta Taină a Euharistiei a fost instituită de Mântuitorul joi seara, când a serbat Paștile cu ucenicii Săi, cu o zi înainte de Patima Sa, prin cuvintele: "Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-27). La acest text, Sfântul Evanghelist Luca mai adaugă: "Aceasta să faceți spre pomenirea Mea!" (Luca 22, 19).

Urmând, așadar, poruncii Mântuitorului: “Aceasta să faceți întru pomenirea Mea!" (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24), “fiindcă de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta moartea Domnului o vestiți până când El va veni"  (I Corinteni 11, 26), creștinii s-au adunat încă de la începutul Bisericii, în zi de Duminică,  într-un anumit  loc,  să  comemoreze  învierea  Domnului  și  să celebreze a doua Sa venire, săvârșind Taina Euharistiei, instituită de El însuși. Astfel, “Euharistia este liturghia săvârșită de poporul lui Dumnezeu, adunat, așa cum spune Nikolai Afanasiev, în templul trupului lui Hristos de către Dumnezeu Însuși".

În Epistola lui Barnaba, scrisă la sfârșitul secolului I, se spune: “De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat și, după ce S-a arătat, S-a înălțat la ceruri", iar  Învățătura celor doisprezece Apostoli îndeamnă: “Când vă adunați în duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată".

Vorbind despre importanța și efectele pe care le aduce în viața creștină Sfânta Taină a Euharistiei, observăm că ea constituie, în primul rând, esența vieții creștine. Ea reprezintă o “taină a Împărăției lui Dumnezeu", dar și o jertfă de împăcare pentru toți membrii Bisericii. Dând ucenicilor Trupul Său, Domnul a spus despre El: “Care se frânge pentru voi", și dându-le Sângele Său a adăugat: “Care se varsă pentru voi și pentru mulți spre iertarea păcatelor".

Sfânta Euharistie este definită ca fiind un “act de supremă iubire". Dragostea sau iubirea, singura care creează și transformă totul, este seva ființială care unește într-un tot organic Biserica și Euharistia. “Substanța Euharistiei este dragostea, și numai dragostea este aceea prin care noi putem să intrăm și să participăm la viața Bisericii".

De asemenea, pentru teologul contemporan Alexander Schmemann, Sfânta Euharistie reprezintă sacramentul bucuriei. Sfântul Nicolae Cabasila spune că dobândim fericirea deplină gustând “din ființa Fericirii însăși", din Soarele Hristos, din Sfânta Euharistie. Euharistia este “comuniune a sfinților", care participă la bucuria vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

Prin împărtășirea de Trupul și Sângele Domnului, dobândim învierea și viața veșnică: “Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54). De asemenea ne unim cu Iisus Hristos, unire reală, pentru că devenim mădularele Lui și El lucrează prin ele, iar noi fiind ridicați așa de sus, se cade să nu mai păcătuim și să nu ne facem intrumente ale plăcerilor, ca să nu ne pogorâm iarăși jos, de unde am fost ridicați de Domnul. “Când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, nu luăm doar o parte din Hristos în noi, ci fiecare dintre cei ce se împărtășesc ia pe Hristos întreg în el". Prin Sfânta Împărtășanie ne unim toți nu numai cu Hristos, “ci și cu Tatăl în Duhul".

Prin Taina Împărtășaniei primim iertarea păcatelor, devenind cetățenii cerului, copiii lui Dumnezeu, o nouă creație, căci prin această Taină “nu primim numai darurile Sfântului Duh, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Vistiernicul acestor daruri".

Prin Sfânta Euharistie dobândim atâtea daruri și har dumnezeiesc, dobândim și putere în lupta noastră cu păcatul, patimile și cu diavolii. Împărtășirea aduce "biruință asupra duhului celui rău", apoi sănătate. Taina Împărtășaniei aduce și o schimbare etică, simțirea, voința și mintea noastră devin mai întărite, îmbogățite și cu multe sporiri și înălțări spirituale și duhovnicești.

Marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, sintetizând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, spune că, în Taina Euharistiei, “fiecare primește întreg Trupul lui Hristos, dar actualizează în sine acele lucrări sau puteri ale Trupului lui Hristos care sunt mai potrivite cu însușirile lui", adică fiecare primește din Trupul lui Hristos ceea ce se potrivește lui.

Prin această Taină dobândim și părtășie cu Hristos și cu oamenii. Cei care se împărtășesc de acest bun se numesc "părtași" sau membri ai comunității și prin ea, pe lângă cele amintite, dobândim și bunuri sociale: înfrățirea, unitatea și solidaritatea tuturor credincioșilor, unitate ce se vede chiar de la început, în prima comunitate creștină, "care se simțea o inimă și un suflet, în același Duh", cum se arată în Faptele Apostolilor (4, 32) și care se menține și astăzi. "Că o pâine, un trup suntem cei mulți: căci ne împărtășim dintr-o pâine", zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 17).

Sfânta Euharistie "nu este numai o taină, ci și o jertfă reală și nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu". Într-adevăr, la Cina cea de Taină, "când Domnul a instituit Sfânta Euharistie a adus jertfă Trupul și Sângele Său, sub forma pâinii și a vinului" și pe care Biserica o va aduce mereu, pană la sfârșitul veacurilor.

De câte ori se oficiază Sfânta Liturghie "se săvârșește o Taină și se aduce o jertfă, jertfa cea fără de sânge a Trupului și a Sângelui Domnului". Și dacă în această Taină este prezent "în chip real Trupul și Sângele Domnului, tot așa și jertfa este reală". Lucrul acesta se vede clar și din rugăciunile și actele de la Sfânta Proscomidie.

Jertfa Euharistică fiind o jertfă sfântă de împăcare, de rugăciune, de mulțumire și de cerere se oficiază și pentru cei vii, cât și pentru cei repauzați, care primesc prin ea cel mai mare ajutor de la Dumnezeu, în care Fiul Se aduce jertfă curată Tatălui și Care, pentru jertfa Fiului Său, le iartă toate păcatele, îi aduce în ceata drepților, în rândul celor mântuiți.

Așadar, Euharistia oferă roadele mântuitoare numai celor ce se apropie de ea cu credință și pocăință. O împărtășire nevrednică cu Trupul și Sângele lui Hristos aduce cu atât mai mult osândă: “Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului" (I Corinteni 11, 29).

CAPITOLUL II

MĂRTURIILE PATRISTICE ASUPRA TAINELOR RESTABILIRII SUFLETEȘTI ȘI TRUPEȘTI

1. Taina Pocăinței – refacere a legăturii dintre credincioși și Dumnezeu

Taina Mărturisirii, alături de celelalte Taine Sfinte ale Bisericii, este o sfântă lucrare a mântuirii și zidirii în Hristos a noastră. Termenul "mărturisire", în limba greacă , semnifică "a te afla în același cuvânt"; înțelegem de aici, cu Dumnezeu-Cuvântul; în același duh cu El. Astfel‚ Evanghelistul Ioan ne învață: "Dacă mărturisim păcatele noastre, El, adică Hristos, este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curătească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 9); de tot ce ne desparte de El, pentru a deveni asemeni Lui, asemeni "Celui drept" (I Ioan 2, 1). Taina Mărturisirii este așadar‚ eliberare, curățire de păcate, în lumina vieții Mântuitorului Hristos. Este întâlnire cu Domnul Hristos. Spovedirea de păcate cu mărturisirea lui Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie‚ una fac. Astfel, Sfântul Apostol Ioan‚ până a vorbi de mărturisirea de păcater, proclamă mai întâi: "Și aceasta e solia pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și niciun întuneric nu este în El… Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric mințim și nu săvârșim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul și sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat" (I Ioan 1, 4-8). Împărtășirea cu Hristos și întreolaltă, în Duhul Lui, este sensul, scopul profund al mărturisirii. Duhovnicește privind, în Taină, ne mărturisim greșelile‚ ne judecăm în fața lui Hristos. Preotul duhovnic și zice atunci către penitent: "Iată fiule‚ Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta…". Iar el, preotul este "iconom" al Tainei, slujitor, "martor" vizibil al lui Hristos.

Sentimentul de pocăință și de mărturisire a păcatelor‚ sunt parte a miezului tuturor religiilor. "Sufletul omului a manifestat permanent o repulsie normală față de păcat‚ dar a și căutat prin diverse modalități să scape de el, să-l depășească și să își asigure grația Divinității". Taina Pocăinței este o nevoie normală a sufletului omului, căreia creștinismul i-a acordat un conținut și un înțeles nou prin aceea că o consideră mijlocul prin care oamenii sunt scoși din starea egoistă în care păcatul îi aruncă, pentru a putea fi aduși din nou la starea de comuniune cu Dumnezeu și aproapele lor. "Mergi și spune tuturor, îi spune îngerul lui Herma, să se pocăiască și vor trăi pentru Dumnezeu, căci Domnul milostivindu-se m-a trimis să aduc tuturor pocăința, deși unii nu sunt vrednici de aceasta din pricina faptelor lor. Totuși Domnul, fiind îndelung răbdător, vrea ca cei chemați prin Fiul să se mântuiască". După cum vedem la Evanghelistul Matei, în momentul în care Fiul S-a arătat lumii, a pus ca început al propovăduirii Sale, cuvântul: "Pocăiți-vă" (Matei 4, 17).

"Pocăința include întreaga lucrare de perfecționare a vieții creștine, începând de la starea de păcătoșenie până la culmile trăirii în duh". Creșterea duhovnicească, în permanentă colaborare a voinței cu harul divin, se realizează prin luptă cu păcatul în care credinciosul obișnuit înfrânge, dar este adeseori și înfrânt. Echilibrul și-l regăsește în pocăință. În cuvinte inegalabile ca frumusețe, ne vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur despre rațiunea și necesitatea ei: "Pocăința este mistuirea nelegiuirilor, vărsare de lacrimi, încredere în Dumnezeu, nădejde în mântuire, ea ne deschide cerul. Dacă ești plin de păcate, nu deznădăjdui… înnoiește-te prin pocăință! Îndurarea Domnului este fără măsură și bunătatea Lui nu se poate cuprinde în cuvinte". "Pocăința este apoi leac al greșelilor, dar ceresc, putere minunată, care pe toți îi preface. Răsplata ei este iertarea păcatelor, izvor al mântuirii".

Pentru a sublinia importanța pe care Taina Pocăinței o are în creștinism, trebuie observat de la început, că "Dumnezeu a întiparit în ființa cea mai dinlăuntru a credinciosului, prin chiar actul creației, o nevoie normală spre viața de comuniune cu El, dar și cu semenii". Totul se cuprinde în Logos, cea de-a doua Persoană a Treimei Celei Sfinte, care este ultimul scop al oamenilor și al întregii creații, potrivit Evangheliei după Sfântul Ioan, care ne spune că "la început era Logosul (Cuvântul). Și Logosul (Cuvântul) era la Dumnezeu și Dumnezeu era Logosul (Cuvântul)… Toate prin El (Cuvântul) s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut" (Ioan 1, 1-3). Logosul (Cuvântul) apare ca locul din care țâșnesc, prin Sfântul Duh, razele cele ziditoare și punctul de gravitate al creației și al omului, scopul lor. Așadar, în Hristos Iisus, Fiul întrupat, este descoperită taina vieții Sfintei Treimi, în care se află înrădăcinată însăși viața Sfintei Bisericii, ca taină a credincioșilor ce se poartă reciproc, după cum aflăm din rugăciunea arhierească a Domnului Hristos: "Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru acei care vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și ei să fie întru Noi, astfel încât să creadă lumea că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 20-21).

Orice păcat reprezintă un obstacol în calea comuniunii cu Iisus Hristos. Mai bine-zis, păcatul este refuzul de a ne lăsa purtați de Iisus Hristos și de-a purta pe Iisus Hristos prin renunțarea la eului personal, prin care credincioși se iau ca centre ale gravității întregii existențe în locul lui Dumnezeu ș-al aproapelui, aliniind profund ființa lor. "Din momentul în care păcatul apare în existență, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sfâșie sufletul cărui îi datoreșaza existența lui, cu totul opus față de ceea ce se întâmpla în virtutea legilor naturale ale nașterii noastre. În timp ce nașterea pune capăt durerilor maimei noastre, nașterea păcatului generează suferința care destramă sufletul din care a izvorât". Prin însăși firea lor, credincioșii sunt orientați și chemați la comuniune cu Dumnezeu și semenii în Hristos, prin faptele lor bune, sau prin virtuți.

Centrându-se individualist asupra lor înșiși, credincioșii săvârșesc un păcat față de Dumnezeu. "Din timpul în care mă aflu în exteriorul unei prietenii reciprice cu Dumnezeu, arată un teolog, ca fiind ființă repliată asupra mea, marile teme ale Descoperirii se despart și își pierd din înțelesul lor… Dintr-odată, moartea și suferința nu îmi mai sunt ca o logică consecință a modului prin care m-am situat în centru, ci o înteleg ca un fel de răzbunare din partea lui Dumnezeu pe care L-am vexat. Intr-o astfel de situație, ce pot exprima iertarea lui Dumnezeu și pocăința? Datorită relației de oncurență, iertarea apare drept o inconsecvență, o nouă viclenie a lui Dumnezeu prin care caută să restabilească autoritatea Lui asupra noastră. Pocăința devine o absurditate și mai ales o josnicie prin care aș căuta să mă fac bine văzut".

Pocăința cuprinde două dimensiuni. Mai întâi, pocăința este orientată spre trecut, exprimând regretul dureros al oamenilor, ce izvorăște din sentimentul călcării divinelor porunci. "O, Doamne, Dumnezeule mare și minunat, spune Sfântul Ciprian întruna din rugăciunile sale, care păzești legământul și mila celor ce te iubesc pe Tine și iau aminte la poruncile Tale! Păcătuit-am, fărădelege am făcut, ca și cei nelegiuiți m-am urtat, răsculatu-ne-am și ne-am depărtat de la poruncile Tale și de la rânduielile Tale și nu am ascultat de slujitorul Tău care ne-a grăit în numele Tău!… A Ta este dreptatea, a noastră este rușinea".

Dar căința nu izvorăște numai din teamă față de Dumnezeu prin călcarea formală a poruncilor evanghelice, ci și din sentimentul înstrăinării lăuntrice a credincioșilor de lumina și iubirea lui Dumnezeu prin patimile pe care păcatul le produce în ființa lor. Din cărțile de cult ortodoxe spre exemplu, desprindem că păcatul nu constă întro simplă abatere formală de la preceptele divine, ci constituie și o întunecare a puterilor sufletești care slăbește relația de comuniune a credincioșilor cu Dumnezeu. Iată câteva exemple: "Fiind orbit la suflet și de beția patimilor întunecat, nicicum nu pot căuta către Tine unul Dumnezeu. Pentru aceasta îndură-Te și mă luminează și-mi deschide mie ușile păcăinței". "Desfătărilor trupești m-am aplecat mișelește și m-am făcut cu totul rob născocitorilor de pofte și m-am înstrăinat de Tine, Iubitorule de oameni". "Cu darurile de la Botez fiind împodobit, am iubit mai mult sărăcia răutății și m-am înstrăinat de bunătățile Tale, eu păcătosul, ducându-mă în locul cel îndepărtat al răutății. Pentru aceasta întorcându-mă, îmbrățișează-mă Mântuitorule, mântuindu-mă cu Crucea Ta întru toți vecii". "Pierdut-am frumusețea cea întâi zidită și podoaba mea și acum zac gol și mă rușinez. Păcatul mi-a cusut haină de piele, golindu-mă de haina cea dintâi zidită de Dumnezeu. Îmbrăcat sunt cu haine de rușine, ca și cu niște frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bună voirea mea. Imbrăcatu-m-am cu haina întinată și însângerata prin curgerea vieții celei cu patimi și iubitoare de desfătări… Îngropat-am Mântuitorule cu patimi frumusețea chipului dintâi, înstrăinându-mă de la Tine. Nici lacrimi, nici pocăință nu am, nici umilință, ci Tu însuți dăruiește-mi-le ca un Dumnezeu… Cela ce voiești să se mântuiască toți, Tu mă cheamă ca un bun și mă primește prin pocăință". Astfel, fie că este vorba despre călcarea poruncilor lui Dumnezeu, fie de patimile izvorâte din păcatele săvârșite, în ambele cazuri pocăința semnifică o prindere de conștiință progresivă a înstrăinării credincioșilor față de Dumnezeu și prin Dumnezeu față de semeni, din cauza actelor comise împotriva voinței lui Dumnezeu și a propriei firi.

Pe de altă parte, pocăința este orientată către viitor, ca un mijioc menit să vindece răul produs de păcat, pe căi diferite. "Multe sunt căile pocăinței, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca să vă facă vouă ușoară mântuirea. Căci dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai o cale de mântuire, poate am fi zăbovit zicând: nu putem să apucăm pe această cale, deci nu ne putem mântui. Acum însă, înlăturând acest pretext, Dumnezeu nu ți-a dat numai un drum, ci multe și osebite, pentru că prin mulțimea lor să-ți facă ție mai lesne suirea la cer".

Dintre numeroasele căi ale pocăinței menționăm în primul rând mărturisirea păcatelor față de Dumnezeu și față de preot. Despre ambele aspecte ale mărturisirii găsim dovezi în practica Bisericii Vechi. În primul sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: "Ai păcătuit? Intră în Biserică și spune lui Dumnezeu: am păcătuit. Nu cer altceva de la tine decât acest lucru. Sfânta Scriptură zice: "Spune tu întâi nedreptățile tale, ca să te dezvinovățești" (Isaia 43, 26); spune-ți păcatul, ca să-ți ștergi păcatul. Nu este în această vreo osteneală, nici vorbe complicate, nici risipă de bani, nici altceva asemănător; spune cuvântul, fii de bună credință cu păcatul și spune lui Dumnezeu: am păcătuit". Răul, plasat înaintea lui Dumnezeu, este așezat în mișcarea făgăduinței. Invocația lui Dumnezeu este începutul restaurării unei legături.

În cel de-al doilea sens, același Părinte le spune credincioșilor: "osândirea păcatului înseamnă ușurarea lui. Cine a spus aceasta? însuși Dumnezeu Judecătorul. Fii cel dintâi să spui păcatele și vei fi îndreptat. Pentru ce vă rușinați și vă roșiți a vă spune păcatele? Le spuneți unui om care o să vă reproșeze pentru ele? Le spuneți unuia asemănător vouă, care le va destăinui? Stăpânului, Conducătorului, Doctorului vă arătați rănile. Eu nu vă oblig să vă arătați în public, în fața unei mărturii numeroase. Spuneți-mi mie păcatele în particular, ca să vă vindec rana și să vă izbăvesc de durere. Arătați preoților rănile".

Sfinții Părinți socotesc îndeobște vremea vieții pământești ca una de pocăință. "Acesta este timpul căinței, acela (timpul de după moarte) al judecății… acesta al ostenelii, acela al răsplătirii".

A doua cale a pocăinței menită să remedieze rănile produse de păcat constă în ispășirea greșelilor, în epitimia pe care cel ce se spovedește o primește din partea preotului, prin rugăciuni, prin fapte bune, umilință și lacrimi. Toate au caracter pedagogic și medicinal. Rostul lacrimilor, spre exemplu, este cel de a spăla întinaciunea sufletului și a trupului produsă de păcat. "Cine va da capului și pleoapelor mele un izvor nesecat, ca să pot spăla în mine, prin șiroaie de lacrimi tot felul de întinăciune și să plâng păcatele mele pe cât se cuvine? se întreabă Sfântul Grigore de Nazianz. Căci pentru muritor și pentru sufletele întinate leacul cel mai bun sunt lacrimile". Această idee a pătruns și în cărțile de cult ortodoxe: "Cu pământ mi-am amestecat gândul, eu păcătosul. Spală-mă, Stăpâne Doamne, în baia lacrimilor mele, deci mă rog Ție, făcând albă ca zăpada haina trupului meu".

Postul, la rândul său, este menit să descătușeze credincioșii de sub robia patimilor, pentru a-i aduce la libertatea după Dumnezeu. Prin intermediul unei frumoase comparații, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că "atunci când vizitiul este beat, carul merge în neorânduială, dar ceea ce este carul și vizitiul același lucru este trupul și sufletul. Dacă sufletul nu este strunit, atunci și trupul se tăvălește în noroi. Cât timp vizitiul se ține bine și carul este mânat bine; când insă acesta își pierde puterile și nu poate să țină frânele, atunci se vede că și carului îi merge rău. Tot așa se întâmpla și cu omul: cât timp sufletul este treaz și veghează și trupul rămâne curat, dar când sufletul e întunecat și trupul se bălăcește în noroi". "Băutura și lăcomia legându-ne cu manile la spate, ne dă, ca pe niște robi prinși în luptă, pe mâna tiraniei patimilor, ca pe mâna unei stăpânii neînduplecate, iar postul, găsindu-ne legați și robind, ne dezleagă cătușele, ne scapă de legătura cea grea și ne duce înapoi la libertate".

Cât privește faptele bune, în special milostenia, rostul lor principal constă, mai ales, în a scoate pe penitent din închistarea sa egoistă în care a căzut prin păcat și de a-l deschide către Dumnezeu și către aproapele. Despre deschiderea pe care milostenia o lucrează în raportul penitentului cu Dumnezeu, mărturisește Sfântul Ioan Hrisostom în felul următor: "Aripile milosteniei sunt puternice și tari: ele străbat aerul, depășesc luna, se ridică peste razele soarelui, merg până la ceruri. Ele nu se opresc aici: străbat cerurile; lasă în spate cetele îngerești, corurile arhanghelilor și puterile superioare și vin să se prosterneze în fața lui Dumnezeu". Dar deschiderea către Dumnezeu este și deschidere către aproapele, deoarece Hristos Iisus se identifică cu aproapele nostru, care este în lipsă și în necaz. "Separată de milă, pocăința rămâne fără viață și fără aripi: mila este cea care furnizează aripile pe care zboară pocăința către Dumnezeu. Atât cât o permite ocazia, să cumpărăm mila, sau mai curând să cumpărăm mântuirea. Acoperiți goliciunea lui Hristos, când acoperiți goliciunea săracului. Dumnezeu nu se milostivește prin bogățiile vărsate în mâinile Lui, ci prin bogățiile vărsate în mâinile săracului".

Un frumos îndemn la milostenie, ca formă a pocăinței, o aflăm în cărțile de cult ortodoxe: "Veniți credincioșilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu, să umblăm cu chip smerit ca ziua… Să lăsăm desfătarea trupească, să creștem darurile sufletului, să dăm paine celor săraci și să ne apropiem de Hristos, slujind cu pocăință pe Dumnezeu". Epitimia sau ispășirea, prescrisă de duhovnic, acționează asupra credincioșilor care se pocăiesc asemenea unui medicament menit să topească fondul păcătos din ființa lor, reînnoindu-i din punct de vedere spiritual. Este exact ceea ce învață Sfântul Ciprian atunci când sfătuiește penitenții să stăruiască în fapte bune prin care se curăță păcatele și să facă deseori pomană prin care se mântuiește sufletul de moarte. "Ceea ce a luat vrăjmașul, să primească Hristos. Cine se căiește de fapta sa, rușinandu-se de fărădelegea lui, va scoate din durerea căderii sale putere și credință nouă, încât, sprijinit de Domnul, va veseli Biserica pe care a întristat-o mai înainte și va obține nu numai iertarea lui Dumnezeu, dar și cununa".

În fine, o ultimă etapă prin intermediul căreia pocăința tămăduiește urmările păcatelor săvârșite de credincioși o constituie iertarea pe care penitentul o primește din partea lui Dumnezeu prin preot. Prin slujitorii Săi, cărora le-a dat puterea de a lega și dezlega păcatele, Mântuitorul iartă și șterge păcatele credincioșilor în Duhul Sfânt. Iertarea păcatelor celor ce se pocăiesc constituie marea noutate și revelație dumnezeiască pe care Mântuitorul o aduce, pentru prima oară, în lume. Rolul ei constă atât în faptul de a despovăra credincioșii de sarcina cea grea a vinovăției pentru păcatele săvârșite, potențând zestrea lor spirituală, cât și în faptul de a reintegra credincioșii în circuitul comuniunii cu Dumnezeu și aproapele pe care o reprezintă și constituie Biserica.

"Domnul iartă pe toți cei ce se pocăiesc, spune Sfântul Ignatie Teoforul, dacă se întorc cu pocăință la unirea cu Dumnezeu și la părtășia cu episcopul. Toți care prin pocăință vor veni la unirea cu Biserica, vor fi fiii lui Dumnezeu". În cuprinsul unei frumoase rugăciuni din Așezămintele apostolice, preotul se roagă lui Dumnezeu pentru penitenți ca "să-i așeze iarăși în Sfânta Sa Biserică cu vrednicia și cinstea de mai înainte în Hristos-Dumnezeul nostru, căruia i se cuvine slava și închinăciunea în vecii vecilor". Astfel, dacă pocăința semnifică pe de o parte o prindere de conștiință a înstrăinării credincioșilor către Dumnezeu și către aproapele, din cauza păcatelor săvârșite, pe de altă parte ea semnifică restaurarea legăturii credincioșilor cu Dumnezeu și semenii prin mărturisirea păcatelor, ispășire și iertare. "Pocăința e întoarcerea, prin osteneli și asceză, de la starea cea contrară naturii, la starea naturală, și de la diavol către Dumnezeu", subliniază în mod sintetic Sfântul Ioan Damaschinul.

2. Taina Sfântului Maslu în Sfânta Tradiție

După învățătura ortodoxă, Maslul este Taina Bisericii prin care credinciosul bolnav, prin ungerea cu untdelemn sfințit, însoțită de rugăciunile preoților, dobândește harul vindecării trupului și sufletului sau cel puțin ușurarea durerii trupești, întărirea sufletească și iertarea de păcatele (uitate) rămase după Spovedanie.

Această Sfântă Taină poate li numită „Taină a trupului” sau „Taina rânduită pentru însănătoșirea trupului”. Denumirea de „Taină a trupuluiˮ i-a fost dată de părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai profunzi tâlcuitori pe care îi putem cita. Taina Sfântului Maslu este numită astfel, de acest mare teolog, pentru că scopul ei conține o extraordinară centralitate a trupului uman. Vindecarea celui bolnav și ridicarea din patul durerii pare a avea o preeminență asupra vindecării sale sufletești. Aceasta nu este, însă, deloc neglijată, ba dimpotrivă.

Numirea obișnuită a acestei Sfinte Taine este Maslu, de la slavonescul maslo, care înseamnă ulei. Dar pe lângă aceasta mai are și alte denumiri prin care se reliefează una sau alta din părțile Tainei: fie materia folosită, fie ungerea trupului, fie persoanele care se împărtășesc de această Taină sau scopul pentru care se săvârșește.

Prin rugăciunile Maslului se cer deodată tămăduirea trupului, iertarea de păcate și tămăduirea de patimi, eliberarea simțurilor de influențele rele și alungarea vrăjmașului. Toate acestea se cer pentru ca bolnavul, dacă se însănătoșește, să poată duce mai departe o viață în curăție, închinată lui Dumnezeu. Prin acestea ni e arată că Taina Maslului nu este spre moarte, ci pentru o viață în sănătate și curăție sufletească. Prin ea se pune în evidență valoarea deosebită pe care o acordă Dumnezeu însuși trupului omenesc, ca Unul care, prin Fiul, a luat trup uman și îl ține în veci proslăvit de-a dreapta Tatălui, ne mântuiește prin el, împărtășindu-ne viața dumnezeiască. Iisus Hristos este și pe scaunul slavei Dumnezeu-Omul, unul dintre noi în Sfânta Treime, împărtășind prin umanitatea Sa îndumnezeită plenitudinea vieții divine în Biserică și în cei ce participă la viața și lucrarea Bisericii, Trupul lui Hristos, împărtășindu-ne în Biserică de toate Tainele lăsate de El. Scopul principal al Bisericii este vindecarea sufletească și trupească a omului, ștergerea rupturii dintre Dumnezeu și omenire, care este cauzată de păcatele noastre și care conduce spre moarte.

Dumnezeu, în nemăsurata Sa iubire de oameni, a lăsat prin Biserică acest ajutor dăruit omului aflat în suferință și slăbire sufletească. Pe parcursul întregii slujbe se face mereu apel la mila lui Dumnezeu, care este doctorul sufletelor și al trupurilor noastre: „Stăpâne Hristoase, Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul tău”. Astfel “Rugăciunea, pornită dintr-o conștiință curată, izbăvește de moarteˮ.

La începutul secolului al II-lea, există o mărturie de vindecare a bolnavilor prin ungerea cu ulei și rugăciune. Către sfârșitul secolului al II-lea, Tertulian menționează că Proculos Torpacion a vindecat, ungându-l cu untdelemn, pe tatăl împăratului Antonin Sever, care era etnic. Aceste două exemple arată că în primele două secole creștine nu exista o slujbă anume pentru Sfântul Maslu. Era continuată simpla practică liturgică specifică a ungerii cu untdelemn sfințit, așa cum este aceasta descrisă în fragmentul citat din Epistola Sfântului Iacob.

Tot în secolul II, Sfântul Policarp al Smirnei vorbește despre responsabilitățile clericilor de a vizita bolnavii: ,,Preoții trebuie să fie compătimitori, miloși față de toți. Să aducă la drumul cel drept pe cei rătăciți, să viziteze bolnavii, să nu neglijeze pe văduvă, pe orfan și pe cel sărac".

Eusebiu de Cezareea amintește despre puterea vindecătoare a atingerii lui Iisus Hristos: "De cum se atinge Hristos de ceva, cu dumnezeiasca și netrupeasca Lui putere, în chip necesar îi dă viață și-l împărtășește de lumina Lui spirituală. Orice boală, orice beteșug și toată suferința pier, făcând ca acelea ce sunt lipsite să primească în schimb câte ceva din plinătatea Lui".

Sfântul Ipolit al Romei menționează în Tradiția Apostolică, la începutul secolului al III-lea, o rugăciune, cu titlul De oblalione olei. In această rugăciune observăm că binecuvântarea untdelemnului precede ungerii bolnavului. De asemenea, se face o distincție, în sensul în care, pentru cei ce iau untdelemnul sfințit se cere tămăduirea sufletească, iar pentru cei ce îl folosesc prin ungere, se cere vindecarea trupească. Există de asemenea și o informație, potrivit căreia, binecuvântarea untdelemnului se face în cadrul Dumnezeieștii Liturghii și, mai exact, în timpul Proscomidiei, odată cu prescurile.

În textul Rânduielii egiptene, care datează de la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de al IV-lea, fiind un text provenit dintr-un prototip grecesc pierdut și păstrat în tradiție latină, avem aceeași mărturie cu cea a Sfântului Ipolit al Romei, adică o rugăciune de binecuvântare a untdelemnului.

La mijlocul secolului al IV-lea, Molitfelnicul lui Serapion, episcop de Thmuis, adaugă două rugăciuni referitoare la binecuvântarea untdelemnului. Prima rugăciune, care este încadrată într-un total de șase rugăciuni ale Anaforalei, ocupând locul al V-lea, se rostește după sfințirea Cinstitelor Daruri și înainte de rugăciunile apolisului.

Are ca titlu: „Rugăciunea pentru uleiurile și apele aduseˮ. Este caracteristic că dintru început se arată că „binecuvântăm prin numele Unuia-născut al Tău Iisus Hristos … peste untdelemnul acesta”, precum și că vindecarea și tămăduirea cerute se face cu „împărtășirea” untdelemnului, iarăși „în numele Unuia-născut al Tău Iisus Hristos…ˮ.

Cea de a doua rugăciune menționată în Molitfelnicul de mai sus, la numărul 17, are ca titlu: Rugăciune la untdelemnul celor bolnavi sau la pâine sau la apă. Din poziția acestei rugăciuni rezultă faptul că ea era rostită și în afara Dumnezeieștii Liturghii. Conținutul rugăciunii este clar cât privește dorita vindecare trupească și sufletească, adică tămăduirea trupului și iertarea păcatelor, iar în paralel și alungarea lucrării diavolului, care este și cauza bolii trupești și sufletești. Doar un singur fragment al rugăciunii confirmă cele mai de sus: „… ca să fie celor ce sunt unși spre respingerea oricărei boli și oricărei slăbiciuni, spre izgonirea oricărui demon… spre respingerea oricărei febre sau frison și a oricărei boli, spre bucurie simplă și iertare de păcate, spre leac de viață și de mântuire, spre sănătate și întregire a sufletului, a trupului și a duhului, spre întărire desăvârșită”. Firește, și în această rugăciune domină caracterul hristologic, căci la începutul rugăciunii se cere de la Tatăl: „trimite putere vindecătoare din cerurile Unuia-născut…”, și, în plus, sfârșitul rugăciunii are din nou un pronunțat caracter hristologic: „ca să fie slăvit numele Celui ce pentru noi a fost răstignit și a înviat, al lui Iisus Hristos Cel ce a luat bolile și suferințele noastre și a venit ca să judece vii și morți…ˮ.

În Constituțiile Apostolice, text de la sfârșitul secolului al IV-lea, există o rugăciune cu titlul: Mulțumire pentru apă și untdelemn. Din această rugăciune consemnăm, de asemenea, intensul caracter hristologic, care îl arată pe Hristos ca pe doctorul prin excelență al sufletelor și al trupurilor: „și acum prin Hristos sfințește apa aceasta și untdelemnul… și dă putere de vindecare lucrătoare, de boli alungătoare, de demoni izbăvitoare, de orice uneltire respingătoare, prin Hristos nădejdea noastră… ”. Demn de remarcat este faptul că în informațiile care preced rugăciunea se semnalează că untdelemnul îl binecuvintează, dacă este prezent la Euharistie, episcopul sau altfel, în lipsa episcopului, preotul, fiind prezent și diaconul.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu separă cele două dimensiuni ale Tainei Sfântului Maslu, condiționând însă, în duhul autentic al Revelației, tămăduirea fizică de iertarea păcatelor: „Preoții au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-am botezat: „Este cineva bolnav…ˮ (Iacov 5,14-15)ˮ.

În textul Testamentum Domini, datând din secolul al V-lea, există o rugăciune cu același titlu, ca și cel menționat mai sus, în Constituțiile Apostolice, despre binecuvântarea untdelemnului, în timpul acestei rugăciuni, slujitorul se adresează lui Hristos prin cuvintele: „…O, Hristoase, Cel ce ne-ai sfințit pe noi și prin milostivirea Ta … Tu ești doctorul oricărei boli și oricărei slăbiciuni… trimite (pe Duhul cel Sfânt) peste untdelemnul acesta … spre a izbăvi pe cei ce pătimesc și a vindeca pe cei ce sunt bolnavi și a sfinți pe cei ce se întorc..”.

În privința administrării acestei Taine există o rânduială tradițională, potrivit căreia slujba trebuie săvârșită de șapte preoți. De la acest număr s-a ajuns cu timpul ca în caz de necesitate presantă să poată fi oficiată de numai trei sau chiar doi preoți.

De ce este necesară participarea a cel puțin doi preoți pentru realizarea acestei Sfinte Taine, în timp ce, pentru împlinirea Tainei Euharistiei, de pildă, este suficient unul singur? Este vorba de o tradiție transmisă încă de la textul scripturistic al Sfântului Apostol Iacov: „să cheme preoții Bisericiiˮ (5, 14). Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Filadelfieni ne învață: “Căutați, dar, să participați la o singură euharistie. Că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sângele Lui. Unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii, cei împreună cu mine robi. Pentru ca ceea ce faceți, s-o faceți după Dumnezeuˮ.

Sfântul Irineu vorbește despre Taină, în mod indirect, când vorbește despre utilizarea ei în practicile gnostice: „Alții răscumpără pe cei ce-și sfârșesc viața și se apropie de sfârșit. Căci unii dintre ei, amestecând untdelemn și apă, toarnă această amestecătură asupra capului lor, pentru a deveni inaccesibili și nevăzuți pentru cele mai înalte începătorii și puteri și ca omul lor interior să treacă nevăzut, lăsând trupul în lumea creată, sufletul astfel eliberat prezentându-se în fața Demiurguluiˮ.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, tâlcuind acest pasaj, spune următoarele: „Unde sunt preoți puțini cheamă numai trei, și aceasta nu este afară din buna cuviință, căci mai întâi se înțelege puterea Treimii și al doilea, chiar Ilie vrând să arate închipuirea Treimii, când a înviat pe fiul cel mort al celei din Sarepta, s-a rugat de trei ori, și de trei ori a căzut peste dânsul. Alții cheamă și chiar mai mulți de șapte, pentru a arăta mai multă credință și osârdie. N-avem trebuință a cerceta mult asupra numărului, de vreme ce nu scrie numărul; dar cu toate că nu scrie, trebuie a păzi așezământul cel dintâi, iar, de nevoie, mai puțini, adică trei, și toate câte sunt rânduite a se zice să le zică, căci toate cele de la Părinți sunt ale Duhului. Numai un preot însă să nu facă Maslu, căci precum pentru arhierei scrie să nu se hirotonească de către unul, asemenea și pentru Maslu, să nu se facă de un preot, căci zice: să se cheme preoții Bisericii – iar nu un preot – și să roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemnˮ.

Cu toate acestea, Sfântul Maslu poate fi săvârșit, în prezent, și de doi preoți și, în situații cu totul excepționale, și un singur preot poate îndeplini rânduiala slujbei.

Prin urmare, este evident că rânduiala privitoare la numărul preoților care trebuie să slujească Sfântul Maslu nu are un caracter dogmatic, ci doar se dorește să se accentueze rolul comunitar al rugăciunii în Biserică pentru cei bolnavi, numărul preoților slujitori fiind o mărturie a comuniunii întru Hristos.

3. Legătura dintre Sfânta Taină a Maslului și Sfânta Taină a Spovedaniei

"Din punct de vedere al conținutului și al sensului pe care i l-a dat de la început Mântuitorul, Maslul stă într-o strânsă legătură cu Pocăința, Taina prin care se curăță sufletul omului și se dă vindecare părții spirituale. Trebuie să observăm însă că în Taina Mărturisiri beneficiarul Tainei are întotdeauna inițiativa. El este activ, el este cel care se duce la preot, cu intenția de a cere dezlegare pentru păcatele de care se căiește".

Pocăința care este parte integrantă și treaptă obligatorie a Tainei Mărturisirii nu este de neapărată trebuință în Taina Sfântului Maslu. Ceea ce trebuie accentuat este că uneori Maslul se substituie Tainei Mărturisirii, atunci când bolnavul este în incapacitate de a acționa – de a voi sau de a vorbi – situație în care rugăciunile ce se citesc de către preot îl dezleagă de păcatele nemărturisite. Trebuie să înțelegem așadar, că dacă bolnavul nu se însănătoșește, ci moare după slujba Maslului, el este întru totul iertat de păcatele nemărturisite. De asemenea și în situația când se tămăduiește, el părăsește patul sau situația incapacității sale, pornind într-o viață nouă curățat de tot ceea ce a făcut și nici măcar nu-și mai amintește să fi păcătuit.

"Dacă se consideră că Maslul este "complementar" Spovedaniei, putem spune că cel dintâi este mai cuprinzător decât ultima, întrucât curățirea pe care o aduce este a întregii ființe a beneficiarului".

Taina Maslului e o lucrare deseori asociată cu Taina Pocăinței. Din rugăciunile care alcătuiesc slujba Tainei Maslului, reiese, așadar, sensul penitențial al acestei Sfinte Taine. El se datorează chiar faptului că Taina Maslului, deși este o "Taină a trupului", ea are în vedere omul total în condiția de existență, în căderile lui spiritual–fizice.

Dacă Taina Spovedaniei are în vedere mai mult vindecarea sufletească, iertarea de păcate, Taina Maslului are în vedere vindecarea urmărilor păcatelor. Însă, și pentru vindecarea aceasta e de folos o pocăință. De aceea, cei ce solicită Taina Maslului se spovedesc și împărtășesc, de obicei, chiar înainte de primirea Tainei Sfântului Maslu. Astfel, "însănătoșirea și vindecarea cerută în slujba Tainei Maslului e înțeleasă mereu în întregimea persoanei și nu doar trupească. Astfel, nicio rugăciune din Taina Maslului nu are în vedere și nu cere doar vindecarea cea trupească. Omul este văzut doar în întregimea lui, de aceea e normal aspectul de penitență al Tainei Maslului".

Taina Sfântului Maslu este înfățișată mai ales ca și Sfântă Taină a comuniunii. Fără doar și poate că și restul Tainelor sunt taine ale comuniunii: e suficient să ne concentrăm la sensul și ființa Tainei Preoției sau Tainei Cununiei. Dar în Sfânta Taină a Maslului, comuniunea de iubire a celor ce se roagă și cer împreună cu bolnavul, este mai presantă, chiar constrângătoare putem spune. Sfântul Vasile cel Mare expune realitatea aceasta arătând că rugăciunea tare a unei comunități iubitoare e ca uriașul strigăt al unei armate ce îl "obligă" pe Dumnezeu să îndeplinească rugăciunea. Sigur că prin aceasta, "Sfântul Vasile cel Mare dorește doar să exprime că nimic nu e mai eficace, primit la Dumnezeu și irezistibil decât implorarea unei comunități iubitoare, angrenată la maximum către Dumnezeu. Astfel, în aceasta constă ființa și sensul Tainei Maslului".

CAPITOLUL III

VIZIUNEA PATRISTICĂ DESPRE TAINELE SPECIALE

1. Taina Preoției la Sfinții Părinți

În istoria religiilor din toate timpurile și de pe întreaga suprafață a pământului, preoția a jucat un rol esențial și decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiției rituale și teologice ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoții deși cu mintea și credința arcuite spre cer, au trăit pe pământ și între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătățirea stării sociale, materiale și spirituale a contemporanilor și nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieții însăși pentru realizarea marilor idealuri ale credinței lor religioase. Preoții precreștini și necreștini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor și pentru ei “anunțau și explicau poruncile divine, prezidau și interpretau oracolele, făceau inițierea în mistere și interveneau, la nevoie, în treburile statului".

Preoția Vechiului Testament era de origine dumnezeiască și reprezintă o cinste excepțională pe care nu o egala decât covârșitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoții ale păgânismului nu depășeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asocială anti socială. Recrutarea acestor preoți nu interesa niciodată societatea. În statele aristocratice “preoția era rezervată claselor conducătoare". Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule și în colonii, preoția se cumpăra pentru sine sau pentru alții.

Cu totul altfel se prezintă preoția creștină. Instituție divină prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoției creștine vine de la Întemeietorul ei istoric. “Definirea rolului și ținta preoților lui Hristos sunt menționate și lămurite încă din primele scrieri creștine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel". În primele trei veacuri preoția își impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfințită de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu și prin sânge martiric, prin lucrări de educație și asistență socială, clerului acesta prea zelos uneori și lipsit de simțul, se contestă câteodată și autoritatea.

Este cazul tulburărilor preoțești de la Corint cărora la pune capăt Sfântul Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98, despre insultele pe care un diacon le aduce episcopului său.

Sfântul Ignatie precizează că: "fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face ceva fără știrea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul". În scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepția despre ierarhia bisericească: "cinstiți pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, așa cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoții sunt sinedriul lui Dumnezeu și legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceștia nu e Biserică aleasă".

O operă de o deosebită importanță pentru istoria și sensul preoției la sfârșitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă "Constituțiile apostolice", care stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creștin, a realizat performanțe în toate domeniile atinse de noua credință: duhovnicesc, moral și social. Preoții patristici și-au dat seama de rolul lor și au încercat să definească misiunea nu numai prin fapte, dar și prin opere scrise: tratatele "Despre preoție". Patru scriitori de geniu și sfinți mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoției: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie și Sfântul Grigorie cel Mare. Preoția creștină este “semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei față de turma pe care Hristos a încredințat-o păstorului".

Preoția creștină fiind semul și lucrarea dragostei între cer și pământ se deosebește de toate celelalte prin întruparea esenței religiei creștine care este dragostea.

Părinții secolului IV erau alarmați de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării preoților. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocrația familiei, bogăția care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreținut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu vehemență împotriva acestor practici, prin care înțelege să le stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea integrală desăvârșită, caracterul democratic al preoției și responsabilitatea neștirbită a episcopului hirotonisitor.

“Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăiește nu numai pentru el ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni". El este al poporului și preoția să nu e validă decât atâta timp și în măsura în care el lucrează și se mistuie pentru fericirea poporului încredințată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: "Mulțimea păstoriților se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model și caută să se asemene în purtări cu ei". Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaților. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu ușurință și fără băgare de seamă. Condițiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale. Referitor la condițiile fizice, Sfântul Ioan spune că “dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu e capabilă să treacă la realizări". Prestanța fizică este o cinste adusă Mântuitorului și un adaos la frumusețea servirii preoțești, dar nu este de ajuns numai această. Unii Părinți cer o educație severă a mișcărilor trupului.

Pregătirea religioasă și morală este una dintre cele trei funcții ale preoției cea sfințitoare sau sacramentală, cere candidatului și preotului o aleasă și adâncă sensibilitate religioasă, în puternic simț al divinului. Pregătirea morală este o lege supremă pentru preoție. Trebuie că preotul să fie virtuos în toate laturile vieții sale. Se cuvine ca “el să fie un buchet de frumuseți morale și duhovnicești".

Preotul să depășească pe ceilalți oameni prin virtutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă și înaltă cultură. Conducătorul de suflete se află necontenit în fața a nenumărate probleme de gândire, de simțire și de atitudine ale turmei sale spirituale.

Activitatea preotului se desfășoară pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral și planul social. Pe plan haric, preotul face din preoție o slujire supraomenească unică în existența omenească și dumnezeiască. Iată cum înfățișează preoția pe plan haric un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului "Despre preoție" al Sfântului Ioan Gură de Aur: "Preoția se săvârșește aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuși Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngerești".

Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric. Lipsa curățeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor decât dacă el însuși este îmbunătățit și desăvârșit sau pe cale a deveni astfel: "Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea", exclamă Sfântul Ioan. Prin natura misiunii și a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni ușor păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care asemenea fiarelor, pot sfâșia sufletul preotului. “Mânia, tristețea, invidia, ceartă, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut niciun rău, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste, onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii și nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare și mai mult decât acestea le hrănește și le crește stânca aceea a slavei deșarte".

Activitatea preotului pe plan social este continuarea și încununarea celorlalte activități pe plan haric și moral. Sfinții Părinți au depus eforturi considerabile pentru a îmbunătăți serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea Sfinții Părinți treceau de la rugăciune pe teren și interveneau pentru a ușura sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau și ajutorarea văduvelor și îngrijirea bolnavilor, grijă deosebită pentru fecioare, judecata bisericească și vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice și oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituții de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoții patristici interveneau masiv pentru înlăturarea sau ușurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundațiile, ciuma, cutremurele de pământ.

Mergând pe urmele Sfinților Părinți, preoțimea noastră nu va ezita să colaboreze cu toate inițiativele și operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai dreaptă și mai bună. Toate planurile activității preotului: haric, moral, social, sunt orientate spre viață, spre progres și spre pace.

Preoția creștină, spre deosebire de alte preoții, este o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omenești. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate pentru Hristos și pentru oameni. Preoțimea patristică și cea creștină, în general, a inițiat și a sprijinit opere considerabile și de folos obștesc și de transformări sociale. Sfinții Părinți au iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunțat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite “iată stil duhovnicesc vrednic de învățat".

2. Preoția în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur reprezintă simbolul zelului apostolic prin cuvânt și fapta, pentru orientarea oamenilor spre învățătura Mântuitorului pentru ca viața să fie trăită cu Hristos și în Hristos.

Referindu-se la sublimitatea preoției, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Deși preoția se exercită pe pământ, rangul ei face parte din categoria lucrurilor cerești, pentru că nu un om, nu un înger, nu un arhanghel și nici vreo altă putere spirituală creată I-a fixat acest rang, ci Duhul Sfânt Însuși".

În tratatul Despre Preoție, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește nu numai de o sublimă slujire ci și de o înfricoșătoare responsabilitate când o să dăm seama pentru fiecare dintre sufletele încredințate nouă.

Despre preoție, în șase cărți este alcătuită pe timpul când sfântul Ioan era încă diacon și anume cam între anii 381-385. Are forma unui dialog, ce ar fi avut loc între el și un oarecare Vasile, prieten din tinerețe al sfântului Ioan. Cuprinsul principal al acestei scrieri îl formează o descriere măreață a preoției creștine făcută cu multă căldură și însuflețire. Prilejul pentru această scriere l-a oferit împrejurarea că prietenul său Vasile primise a fi hirotonit episcop al unui oraș din Siria, încredințat că și sfântul Ioan avea să fie hirotonit episcop, când se va ivi o asemenea ocaziune; dar când i s-a oferit sfântului Ioan această demnitate, el a refuzat-o categoric retrăgându-se în singurătate. La zece ani după aceea, el a scris aceste șase cărți despre preoție, în care se justifică față de acuzațiunile aduse de prietenul său Vasile pentru acest refuz al său și care își are temeiul în teamă, pe care sfântul Ioan o avea că n-ar putea corespunde cu destulă vrednicie sfințeniei preoției creștine pentru îndeplinirea căreia se cer mari și multe calități și aptitudini. Pe acestea Vasile le poseda ca nimeni altul, sfântul Ioan însă nu. “De aceea bine a făcut, zice el, când l-a îndemnat pe Vasile să primească episcopatul și tot așa de bine, când, examinându-se pe sine însuși și văzându-se că nu este vrednic, a scăpat cu fuga de această sarcină plină de cinste, dar și de nespuse greutăți".

Preoția este un dar făcut de Dumnezeu, anumitor persone pregătite special pentru a putea duce harul acestei mari slujiri care este, preoția.

Preotul trebuie să se străduiască mereu să fie vrednic a-L sluji pe Dumnezeu. Lui nu i se cere să facă nimic din ceea ce depășește puterile sale, dar trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a-și împlini chemarea sa, pentru că Dumnezeu știe când este neputință și când e rea voință.

Mitropolitul Antim insistă asupra demnității preoției și îi arată măreția și importanța: "Preoția desleagă legăturile păcatelor, vindecă ranele, îi curățește de tina păcatului, îi mântuiește din mâinile diavolului, îi împrietenește cu Dumnezeu, îi face de petrece cu îngerii. Ciata preoților sântu ca o lumină către norodulu, căriia cete preoțești să vede aciastă carte cumu că iaste unu lucru făr de care ei nu potu să facă într-altu chipu".

Activitatea preotului se desfasoara concomitent pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral si planul social.

Activitatea preotului pe planul haric, care-l pune in stransa legatura cu Dumnezeu si care uneste cerul cu pamantul, face din preotie o slujire supraomeneasca, unica in existenta omeneasca si dumnezeiasca. “Preotia se savarseste aici, pe pamant, dar ea are rang intre dregatoriile ceresti. Si pe foarte buna dreptate. Nici om, nici inger, nici arhanghel, nici o alta putere creata, ci Insusi Paracletul a intemeiat aceasta servire. El a stabilit ca in timp ce suntem inca in trup, sa facem serviciu ingeresc. De aceea trebuie ca cel ce e hirotonit preot sa fie pur ca si cum s-ar afla in ceruri, in mijlocul puterilor ingeresti…".

Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric, centrata in Sfanta Euharistie, adica in continuarea Intruparii si Jertfirii Logosului Iisus Hristos, urmareste teandria, adica indumnezeirea omului. Lumina si dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine, umplu in primul rand sufletul preotului. Pentru ca acesta sa poata, ridica umanitatea la inaltimea sfinteniei indumnezeitoare, se cuvine ca sufletul sau sa fie numai lumina, si dragoste invaluind tot pamantul. “Cine ar putea rabda mai usor nebunia si lipsa noastra de experienta decat voi, preotii, care sunteti obisnuiti sa ne iubiti peste masura".

Activitatea preotului pe plan moral decurge ca un corolar necesar din activitatea sa pe plan haric. Aceasta devine o lege absoluta mai ales dupa hirotonie. Lipsa curateniei morale anuleaza toate faptele preotului, eventual meritorii in anumite privinti, si chiar pe el insusi. De aceea preotia pe cat e de sublima prin sensul si scopul ei teandric, pe atat e de grea in exercitarea ei pe pamant.

Preotul nu poate avea succes in lucrarea sa de imbunatatire si de desavarsire a oamenilor, decat daca el insusi este un imbunatatit si un desavarsit sau pe cale de a deveni astfel. Si totusi cate piedici si framantari ii vanzolesc sufletul. “Furtunile care sgudue sufletul preotului sunt mai multe decat vanturile care sbuciuma marea". Oamenii judeca, pe preot, ca si cum el nu ar fi intr-un invelis trupesc, nici nu ar avea fire omeneasca, ci parca ar fi inger si lipsit de orice slabiciune. In general, preotul nu se bucura de o afectiune excesiva din partea oamenilor, chiar cand greselile lui sunt neinsemnate. De aceea el trebuie sa se astepte la batjocuri, la insulte si chiar la amenintari din partea oricui.

Activitatea preotului pe plan social este continuarea si incununarea activitatilor sale pe plan haric si pe plan moral. Cine reuseste pe plan moral are sanse sa reuseasca, si pe plan social, desi aceasta corelatie nu se observa, totdeauna si, nici teoretic vorbind, ea nu e o dogma.

Preotul se roaga “pentru stingerea razboaielor de pretutindeni, pentru incetarea turburarilor, pentru pace, pentru prosperitate, pentru usurarea repede de toate necazurile care ameninta pe fiecare si in mod particular si in mod public".

3. Taina Nunții după învățătura patristică

Nunta este Taina prin care se sfințește legătura liberă pentru întreaga viață dintre un bărbat și o femeie, spre a se ajutora reciproc, a naște și crește copii și a se feri de desfrânare. Insitituita de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se căsătoresc, care devin amândoi un trup (Efes. 5, 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică. Astfel, "prin Taina nunții cei doi soți primesc un har special care îi ajută să poată conviețui împreună în noua viață în care au intrat, care le impune o serie de datorii noi".

Scrierile Părinților Apostolici continuă învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli în privința căsătoriei și a familiei creștine. Ele conțin sfaturi care se adresează deopotrivă bărbaților clerici și laici, femeilor, tinerilor, fecioarelor și văduvelor. Astfel, soții trebuie să-și iubească soțiile lor, după cuvântul Apostolului, ca pe Domnul, iar soțiile să iubească pe Domnul și să se mulțumească trupește și duhovnicește cu soții lor. Copiii să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău, iar fecioarele să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată.

Apologeții au făcut și ei referiri, uneori foarte exacte, cu privire la căsătorie și familie pentru a contracara acuzațiile, mai ales cele din partea păgânilor, de imoralitate a creștinilor. Printre numeroasele reproșuri pe care aceștia le făceau adepților noii religii erau: că își ucid copiii, aducându-i jertfă în adunăriie lor cultice, că practică împreunări oedipiee și incesturi de tot felul ș.a. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful consideră că "scopul principal al căsătoriei este nașterea de prunci; de aceea, creștinii, nu numai că nu-și ucid copiii, dar nici nu-i abandonează, cum fac păgânii".

Minucius Felix apără moralitatea creștinilor, arătând că "aceștia se leagă în lanțul unei singure căsătorii, își nasc și cresc copiii, pe care-i au cu o singură femeie. Ei nu-și jertfesc pruncii și nu-i abandonează sau ucid, uneori chiar înainte de naștere, cum fac păgânii. Incesturile nici nu pot fi pomenite printre creștini și niciun fel de desfrânate deoarece ei iubesc foarte mult castitatea". Sfântul Ciprian al Cartaginei, criticând imorabitatea păgânilor ridicată la rang de virtute și lăudată în arene și de pe scenele teatrului, folosește imaginea familiei creștine drept model pentru înfățișarea chipului Bisericii; de aici se poate lesne înțelege viziunea Sfântului Părinte în legătura cu familia creștină că trebuie să fie: curată, neprihănită, să cunoască o singură casă, să fie castă, cu pudoare, respectând jurământul unui singur pat. Să aibă copii numeroși.

Clement Alexandrinul apără și afirmă cu tărie împotriva gnosticilor și a docheților spunând: "căsătoria după lege este sfântă ca și legea dată de Domnul, căci nu căsătoria este păcat, ci desfrânarea. De aceea sunt vinovați cei care fug de căsătorie, disprețuind-o, ca și cei care se îndepărtează de ea pentru a se sustrage de la obligațiile aferente ei. Dar vinovați sunt și cei care se căsătoresc folosindu-se de căsătorie în mod abuziv. Scopul principal al celor ce se căsătoresc este, după Clement, nașterea de copii, care este împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu: de aceea nu trebuie disprețuită. Nu lipsește însă nici scopul într-ajutorării reciproce și cel al potolirii concupiscenței, dar care sunt secundare. Căsătoria a doua nu este recomandată de Clement: este acceptată cu mare rezervă, însă în niciun caz a celor cărora le trăiește soț sau soția dintâi, aceasta fiind socotită desfrâu și comuniune spurcată".

Origen consideră că "bărbatul este spiritul, iar femeia sufletul familiei. Dacă cei doi, spiritul și sufletul, bărbatul și femeia, viețuiesc în pace, bună înțelegere și armonie, aceste virtuți cresc și se înmulțesc în așa măsură, încât să nu se mai pornească poftele cărnii împotriva duhului, căci poftele cărnii pun în pericol unitatea familiei înlesnind divorțul".

Metodiu de Olimp, deși propovăduiește superioritatea fecioriei, "consideră căsătoria vrednică de elogii, ca una care aduce naștere de copii și asigură Bisericii martiri și adversari ai celui rău. Ea nu trebuie disprețuită, fiindcă prin intermediul ei omul colaborează cu Dumnezeu la Creație, care continuă și acum. De aceea, nimeni nu este îndreptățit să disprețuiască instituția căsătoriei și nașterea de prunci dintr-însa. Metodiu de Olimp condamnă desfrânații, nu și copiii rezultați din desfrânare". Pornind de la învățătura Sfântului Apostol Pavel din I Cor 7, 25-26, în literatura patristică a primelor trei veacuri creștine se manifestă o preferință pentru feciorie, considerată a fi superioară căsătoriei.

Păstrarea castității tinerilor este, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrul cel mai important și mai greu de realizat. "Nepăzirea castității până la căsătorie atrage după sine consecințe grave pentru viitoarea căsnicie a tinerilor, de aici născându-se multe rele: obișnuința cu păcatul și infidelitatea conjugală cu toate urmările lor". De aceea, Sfinții Părinți, și în special Sfântul Ioan, "recomandă părinților să-și căsătorească fiii și fiicele înainte de a fi în pericolul pierderii castității, pentru băieți înainte de a se înrola în armată și, dacă este cazul, chiar înainte de a avea vreo situație profesională, numai să-și păstreze castitatea".

Cât privește alegerea miresei, mirele trebuie să chibzuiască foarte mult, deoarece își ia soție pentru toată viața. De aceea el să nu urmărească zestrea și nici frumusețea viitoarei mirese, ci virtuțile ei, căci acestea asigură pacea și buna înțelegere în familie, iar acelea aduc numai tulburare și lupte. Părinții miresei să facă același lucru pentru fiica lor, să-i caute un soț de neam mare și strălucit, cu evlavie, blândețe și înțelepciune, cerând pentru aceasta ajutorul lui Hristos.

Primirea Tainei Cununiei aduce în viața tinerei familii un har special, care-i face pe cei doi, care până atunci erau străini, să fie unul singur în iubire, părăsindu-și părinții și pe cei care le fuseseră apropiați și alipindu-se unul de altul într-un chip cu totul tainic și plin de admirație. "Această Taină își revarsă harul și peste ceilalți membri ai familiei, în special asupra părinților celor doi, încât aceștia nu se întristează de pierderea fiilor și a unei însemnate părți a averii lor, ci, dimpotrivă, se bucură mult". Taina aceasta este cu adevărat mare, și acest lucru este arătat de asemănarea făcută între unirea în căsătorie a soțului cu soția sa după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, așa după cum învăța Apostolul Pavel (Efes 5, 32).

Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea, creștinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemați, neîntinând Taina cu obiceiuri și petreceri păgâne. "Nunta nu este nici prilej de tâlă, de beție și de îmbuibare, nici de cântece și vorbe de rușine și nici de dansuri și ațâțare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de rușine pe mire, pe mireasă și pe toți nuntașii." Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petreceri, care erau în măsură să scandalizeze până și pe păgâni. "El nu este împotriva distracțiilor, permițând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici bunacuviință, prudența, demnitatea și cumpătarea, și să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia. Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei blânzi".

"La petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească a momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și a altor cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, buna rânduială și prudență. În felul acesta și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate".

În privința scopurilor căsătoriei, părerile Părinților sunt aproape identice, atât ale celor din primele trei veacuri, cât și ale celor din veacul al IV-lea. Mărturiile biblice cu privire la întreitul scop al căsătoriei (Fac 2, 24; 2, 1 8; I Cor. 7, 9-12) au fost preluate, dezvoltate și mărturisite apoi de către Părinții Bisericii. Mulți dintre ei au considerat, ca prim scop al căsătoriei, nașterea de prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, "nu consideră căsătoria ca fiind absolut necesară pentru înmulțirea oamenilor, așa cum n-a fost necesară pentru aducerea la existență a primei perechi de oameni. Dar pentru că în firea omenească a intrat concupiscența, de aceea Dumnezeu a instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulțire a neamului omenesc, prin unire trupească și, odată cu aceasta, potolirea concupiscenței. De aceea, el accentuează mai mult acest din urmă scop: o singură pricină are căsătoria, să nu ne pângărim, și de aceea s-a găsit acest leac. Căci căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria".

Sfântul Ioan, atitudinea soțului față de soție trebuie sa imite iubirea lui Hristos față de Biserică. Luând în sprijin porunca Sfântului Pavel: "Bărbați, iubiți pe femeile voastre, cum a iubit și Hristos Biserica"(Efes. 5, 25), el îndeamnă pe soț să fie plin de bunăvoință față de soție și stăruitor în lucrarea de îndreptare a defectelor ei, cum rămâne Hristos față de Biserică. De trebuie să-ți dai viața pentru ea, de s-ar cere să fii sfărâmat în bucăți, suferind toate chinurile, nu te dă înapoi. Și când vei fi făcut toate acelea să știi că nimic n-ai făcut asemenea cu ceea ce a făcut Hristos. Tu le faci pentru o persoană care-ți este unită deja; El le-a făcut pentru un suflet care-L respingea și-L tăgăduia. Prin iubire El a biruit aversiunea, ura, disprețul și nestatornicia lui. El l-a subjugat nu prin amenințări, vorbe tari, frică sau ceva în acest fel. Poartă-te la fel fața de femeia ta. Când o vezi plină de mândrie, disprețuitoare, inconsecventă, poți deasemenea s-o câștigi prin bunăvoință, prin iubire și devotament. Nu există putere asemănătoare acesteia, când e vorba de unirea dintre soți. Căci atunci când femeia se simte iubită, devine și ea iubitoare.

La rândul ei femeia a fost creată de Dumnezeu să fie ajutătoarea bărbatului și încântătoarea singurătății lui. Ieșită din coasta sa și fiind asemenea lui, numai ea putea să-i fie tovarășă plăcută a vieții sale, mai ales după regenerarea sa spirituală prin botezul creștin,

Spre deosebire de bărbat, care-și desfășoară activitatea și viața în condițiile grele ale luptei agitate din afară, din agora și din tribunal femeia beneficiază de mediul restrâns, dar liniștit, al căminului.

Soția trebuie să fie supusă bărbatului pentru Dumnezeu. "Fă-te supusă și blândă față de cel cu care viețuiești", zice Sfântul Ioan, "asociindu-te planului lui de lucru".

CAPITOLUL IV

ÎMPĂCAREA OMULUI CU DUMNEZEU PRIN SFINTELE TAINE

1. Refacerea legăturii omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine

Într-o formă expresivă și poetică, imnologul creștin a exprimat în troparul Sfintelor Patimi un adevăr dogmatic fundamental cu privire la efectele jertfei de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos: "Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău, pe cruce pironiridu-Te și cu sulița împungându-Te; nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție". Prin jertfa de pe cruce s-a realizat ceea ce dogmatiștii numesc "mântuirea obiectivă" a credincioșilor, răscumpărare sau slobozirea din robia păcatului și a morții, care stăpânea de la Adam încoace (Rom. 5, 12, 17, 19). Fără răscumpărare, am fi rămas pururea în această robie, deoarece "…așa cum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin cel în care toți au păcătuit" (Rom. 5, 12). Dar datorită harului redobândit prin jertfa Mântuitorului Hristos, "cei ce au hat prisosința harului și darului îndreptării, vor împărăți în viață prin cel unul Iisus Hristos" (Rom. 5, 17). Așadar, din jertfa de pe cruce a Mântuitorului izvorăște o nemărginită putere pentru cei credincioși, căci "cuvântul crucii pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 18). "Această putere ce izvorăște din jertfa de pe cruce îndreptează și sfințește pe credincioși, ridicându-i din starea lor firească la viața în Hristos și dându-le posibilitatea de a progresa în această nouă viață".

Îndreptarea sau sfințirea credinciosului se realizează în Biserică, așezământ care este trupul tainic al Domnului, căreia El i-a dat puterea și mijloacele văzute, pentru ca ea să poată împărtăși credincioșilor mântuirea obiectivă, săvârșită de Mântuitorul prin întruparea și jertfa Sa. Dar puterea care decurge din jertfa crucii și care îndreptează și sfințește pe credincioși, nu lucrează asupra acestora în mod nemijlocit, ci este legată de anumite semne și lucrări văzute, care sunt organele purtătoare sau transmițătoare ale harului divin, deci sunt mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor; aceste mijloace sunt cuvântul lui Dumnezeu și Sfintele Taine. Așadar, "efectele sau roadele mântuirii obiective sau răscumpărării prin Iisus Hristos se pot însuși de fiecare, prin două feluri de mijloace: prin cuvântul lui Dumnezeu și prin Tainele Sfinte".

Prin Taine, Hristos transmite Duhul Sfânt să vină și să coboare peste cei care cred, pentru ca să-i facă părtași Paștelui, Moarții și Învierii Sale, ca membre ale Trupului tainic al Său. Arhiereul Hristos, deschide porțile harului și intrarea în rai: "Căci atunci când intrat-a în aceste Sfinte, în locul nostru, ca jertfă înaintea Tatălui din cer, Mântuitorul Hristos a luat cu Sine Însuși și pe cei care vor a fi părtași la îngroparea Sa, necerându-le ca să moară, în chip firesc, precum El, ci doar ca să dea mărturie de moartea Domnului Hristos prin Taina Botezului și să Îl facă vestit prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir și prin împărtășirea de Taina care se săvârșește pe sfântul altar al Bisericii, unde, în chip de neînțeles, credincioșii consumă Trupul celui care a murit și a înviat. Astfel că, după ce El i-a făcut să poată intra pe porțile Împărăției Sale, Hristos Domnul îi și include sau încoronează pe cei care Lui îi urmează.

Și, astfel, aceste porți sunt însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru chiar decât chiar porțile din rai, deoarece, acestea din urmă, nu se deschid decât dacă nu a trecut mai întâi prin cele dinainte".

Baza generală a Sfintelor Tainelor ale Bisericii e credința că Dumnezeu poate a lucra asupra creației în realitatea ei vizibilă.

"În orice Taină nu se poate să se traseze o graniță între mișcarea omului ce lucrează și puterea Sfântului Duhul", însă lucrarea și mișcarea reprezintă rodul conlucrării dintre voința umană și har.

"Însă cum, prin predica Sfintei Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos continuă chemarea profetică a întreitei sfintei Sale activități mântuitoare, la fel împlinește chemarea Sa sfințitoare prin ajutorul Sfintelor Taine", ce dau într-o formă vizibilă, harul nevăzut, ce este necesar mântuirii subiective a persoanei credinciosului. Necesitatea instituirii Tainelor ca mijoace vizibile, concrete, pentru sfințirea credinciosului, e explicată de Sfântul Ioan Hrisostom astfel: "dacă ai fi netrupesc, ți-ar da aceste daruri în mod netrupesc. Dar fiindcă sufletul este împreunat cu trupul, cele duhovnicești ți le dă în semne supuse simțurilor".

Așadar, Tainele sunt lucrări văzute, sfinte, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos și încredințate Bisericii Sale sfinte, prin care se împărtășește celor ce le primesc harul nevăzut al Sfântului Duh, iar scopul lor este sfințirea credincioșilor prin harul sfinților care se împărtășește prin ele. Sfintele Taine nu sunt simboluri privitoare la vreun adevăr religios, nici semne ale vreunei făgăduințe sau promisiuni divine, ci ele sunt mijloace de împărtășire reală a harului divin credincioșilor, de aceea ele se deosebesc fundamental de toate celelalte simboluri și acte sfinte. Acest caracter al lor rezultă și din definițiile pe care o dă Mărturisirea Ortodoxă: "Taina e o sfântă lucrare, ce dă sufletului celui credincios harul nevăzut al Domnului, sub formă văzută, și ce s-a așezat de Hristos Domnul nostru, prin mijlocirea căreia fiece credincios obține dumnezeiescul har" (I, 99).

"Necesitatea tainelor rezultă atât din necesitatea harului pentru mântuire cât și din instituirea lor dumnezeiască. Căci dacă harul divin este absolut necesar pentru mântuire (Rom. 3, 24; Efes. 2, 6), iar Mântuitorul Iisus Hristos a legat împărtășirea harului de aceste lucrări văzute care sunt Tainele, atunci e de la sine înțeles că oricine se lipsește de ele, se lipsește de mântuire. Aceasta desigur în raport cu nevoile și chemarea pe care o are fiecare creștin în Biserică". Cât privește răspunsul la întrebarea dacă cel ce nu se împărtășește cu Sfintele Taine nu din dispreț față de ele, ci din imposibilitate de fapt, se poate mântui, acesta nu e atât de ușor de dat, prccum s-ar părea. Căci, după învățătura creștină, dacă atotputerniciei dumnezeiești nimenea nu-i poate pune vreo limită, Dumnezeu putând acorda mântuirea în mod excepțional oricui și prin alte mijloace decât Sfintele Taine (așa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce), de aici nu se pot scoate concluzii general valabile, în sensul unui răspuns necondiționat afirmativ. A da un astfel de răspuns, adică a susține fără nicio rezervă că există mântuire în afară de Sfintele Taine, înseamnă a favoriza ideea că Tainele sunt numai semne al harului, iar acesta poate fi acordat, în măsură egală, pe orice alte căi.

"Viața în Hristos prin care creștinul se ridică spre zările veșniciei, naște, crește, sporește și se desăvârșește în Biserică prin Taine, dar și prin ierurgii".

Creștinul se naște la o viață nouă prin Taina Botezului, se întărește, dar și sporește în noua viață prin Sfântul Mir, dobândește hrana și arvuna vieții celei veșnice prin Sfânta Euharistie, se reînnoiește prin Pocăință, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, conviețuiește și asigură înmulțirea neamului omenesc prin Nuntă și se tămăduiește de bolile sufletești și trupești prin Maslu. Totodată, prin ajutorul ierurgiilor, el își îmbogățește viața morală, netezindu-și calea spre desăvârșire. De aici rezultă că "vistieria harului divin este Biserica, iar Sfintele Taine sunt mijloacele prin care ea, prin preoții săi, asigură oricărui credincios, până la sfârșitul veacurilor, dobândirea Împărăției cerurilor".

2. Sfintele Taine ca mijloace ale harului divin pentru împlinirea vieții creștine

Puterea ce decurge din jertfa crucii Mântuitorului, care sfințește și îndreptează pe credincios, nu lucrează asupra acestuia în mod nemijlocit, ci e legată de lucrări și semne văzute, care sunt organele transmițătoare sau purtătoare ale harului divin asupra creștinului, deci sunt mijloace de sfințire ale acestuia; aceste mijloace sunt cuvântul lui Dumnezeu și Sfintele Taine. Scopul Sfintelor Taine, spune el, e acela de a ne putea face "dumnezei, dar și fii ai Domnului".

Așadar, roadele mântuirii obiective (răscumpărării) noastre prin Iisus Hristos se pot însuși personal de fiecare om prin cele două feluri de mijloace: Cuvântul dumnezeiesc și Sfintele Taine, "dar spre deosebire de protestanți, care socotesc cuvântul lui Dumnezeu ca purtător al harului pe o treaptă cel puțin egală, dacă nu mai înalta decât Sfintele Taine", "Biserica Ortodoxă nu-l consideră drept purtător al harului nici în aceeași măsură, nici în același sens ca Sfintele Taine". Întrucât rodirea cuvântului dumnezeiesc, fie la convertire, fie la renaștere și la sfințire, depinde de condiții subiective ale celui care crede, în primul rând de libera acceptare și colaborare a acestuia, este evident că acțiunea sa nu este legată de harul divin în același fel ca Sfintele Taine, care aduc, asupra celor ce se împărtășesc cu ele, harul lui Dumnezeu în chip necesar.

Spre deosebire de cuvântul lui Dumnezeu, "Sfintele Taine sunt mijloace prin care Dumnezeu împărtășește creștinilor harul Său sfințitor, care e absolut necesar îndreptării (sfințirii, mântuirii subiective) a creștinilor". Așadar, "Sfintele Taine sunt lucrări sfinte văzute, instituite de Mântuitorul și dăruite spre încredințare Sfintei Biserici, prin care creștinii se împărtășesc se harul nevăzut al Sfântului Duh, iar scopul lor este acela de a restabili starea harică de dinainte de păcat". Ocupându-ne aici de Sfintele Taine, vom avea în vedere numai efectele acestora asupra vieții creștinilor.

Așadar, "Botezul este sfânta taina prin care se intră în starea de har, creștinul curățindu-se de păcatul cel strămoșesc, ca și de toate păcatele săvârșite până atunci, și născându-se spre o nouă viață (spirituală) și făcându-se părtaș la roadele răscumpărării prin jertfa crucii. Botezul e baia nașterii celei a doua, el fiind ușa prin care omul intră în Biserică, deci devine creștin și e totodată taina absolut indispensabilă pentru primirea celorlalte taine".

Însemnătatea Botezului pentru viața creștină este arată diferitele sale numiri, pe care le găsim în scrierile Sfinților Părinți și scriitori bisericești. Astfel, "el e numit: scăldătoare, izvor sfânt, apă sfințitoare, luminare, harismă, renaștere, sfințire, pecete în Hristos, pecete a creștinătății, pecete a credinței, baie mântuitoare, baia pocăinței și a cunoștinței, baia nașterii de a doua, baia vieții, apa vieții veșnice, taina apei, taina nașterii noastre, etc". Prin Botez se realizează începutul mântuirii subiective pentru creștin, deoarece prin Botez, credinciosul, primește harul cel sfințitor al renașterii spre o viață nouă. Dar deodată cu harul sfințitor care se revarsă asupra celui nou botezat, acesta primește și harul cel peste fire al virtuților teologice: credința, nădejdea și dragostea; prin Botez, deci, deodată cu harul sfințitor și deosebit de acesta, creștinul primește și dispoziția suprafirească a credinței, în virtutea căreia el ține de adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu, de asemenea harul sau dispoziția nădejdii, în purtarea căreia el așteaptă cu încredere mântuirea și harul dragostei, în puterea căreia el consideră pe Dumnezeu drept cel mai înalt bine și tinde să se unească cu El.

Se poate deci afirma că "taina prin care se realizează într-adevăr renașterea spirituală a creștinului, omul cel păcătos murind și născându-se un om nou, creștinul, este Botezul". Din punctul de vedere moral, Botezul este începutul unei vieți noi prin care se redobândește posibilitatea de a fi asemenea cu Dumnezeu, dar și de a urma drumul către desăvârșirea creștină. "Fără taina Sfântului Botez această posibilitate este exclusă, deoarece binele pe care îl poate face din fire, nu îl poate mântui pe om".

Prin taina Sfântului Mir se conferă celui ce a primit botezul darul Duhului Sfânt, spre a se întări și a spori în viața cea nouă dobândită prin taina Sfântului Botez. Acest efect al tainei îl arată și numirile de pecete și întărire sau confirmare pe care acesta le mai are, efect ce rezulta limpede din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Dumnezeu care ne întărește pe noi, împreună cu voi, în Hristos și ne-a uns pe noi care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22) și ale Sfântului Apostol Ioan: "Voi ungere aveți de la cel sfânt…" (I Ioan 2, 20). În afară de numirile de mai sus, ea se mai numește: ungere, mirungere, ungerea mântuiri, împărtășirea Duhului, taina și simbolul Duhului, desăvârșire, pecetea vieții de veci, punerea mâinilor. "Prin această taină se împărtășește noului botezat harul Duhului Sfânt ce întărește voința și luminează mintea creștinului pentru înțelegerea, dar și mărturisirea adevărurilor credinței și pentru desăvârșirea în fapte bune". Astfel, spune Sfântul Nicolae, "când ieșim din apa Sfântului Botezului, avem cu noi în sufletele noastre pe Însuși Mântuitorul Hristos, și încă nu doar în suflet, dar și pe frunte, în ochi, chiar și în mădulare, dar în cel mai ascuns colț al ființei noastre, anume, Îl avem plin de slavă, curat de orice fel de păcat și lipsit de orice fel de stricăciune, așa cum a înviat, așa precum S-a arătat la Apostoli, precum era pe când El S-a ridicat la cer și, în final, așa cum va fi când Se va întoarce din nou să ne ceară comoara ce ne-a încredințat-o".

Raportul dintre efectele acestei taine și cel al Sfântului Botez e acela dintre creșterea trupească și naștere: "După cum pruncul după naștere are nevoie de îngrijirea deosebită pentru a crește, tot astfel are nevoie și noul botezat să fie întărit prin daruri noi, pentru a spori în viața cea nouă, dobândită prin Botez. Harul care se dă prin taina Sfântului Mir este deci un har necesar creșterii și desăvârșirii spirituale și morale. De aceea, Părinți afirmă că noul botezat doar după ce a primit Taina Sfântului Mir e vrednic de a se numi creștin".

E adevărat că prin taina Sfântului Botez se dă celui botezat har suficient pentru a se renaște din punct de vedere duhovnicesc, dar de vreme ce el este încă slab, ca un copil nou născut, în noua viață el are nevoie de o întărire pe care o primește numai prin taina Sfântului Mir; "aceasta îi dă puterea de a rămâne alipit de Iisus Hristos și de a-și pastra calitatea de membru al Bisericii Sale, de a se putea întări în credință, de a o putea mărturisi; de asemenea, de a putea sta împotrivă și ține față primejdiilor care sosesc de la dușmanii mântuirii sale". Iată cum se exprimă un teolog ortodox asupra efectelor acestei taine pentru viața creștinilor: "…înțelegem că ea ne dă curaj a mărturisi cu îndrăzneală credința în Hristos…, că ea ne face a înfrunta ispitele diavolului, ne ajută a înnăbuși pornirile poftelor rele ce se ridică în noi și a nesocoti derâderile … care voieșc a ne descuraja de a mai duce o viață regulată și conformă cu legea creștină".

Roadele Sfântului Mir sunt în toți cei care l-au primit, chiar "dacă nu toți simt darurile ce se pogoară peste ei și nici nu se grăbesc toți să tragă folos din această comoară ce li se dă, și aceasta fie din pricină că, fiind nevârstnici, n-au încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea și dragostea de a o primi".

"Prin taina Sfântului Mir se împărtășesc creștinului îndeosebi cele șapte daruri ale Sfântului Duh și anume: darul înțelepciunii, al sfatului, al înțelegerii, al puterii, al bunei credințe, al cunoștinței și al temerii de Dumnezeu". Aceste daruri îi dau creștinului dispoziția de a întrebuința în mod desăvârșit harul câștigat la îndreptarea sa, putând astfel ajunge la câștigarea celor mai alese virtuți, "ele nu sunt în sine virtuți, ci numai puteri care ajută la desăvârșirea creștinului în virtute".

Sfânta Euharistie e taina prin care creștinul se împărtășește cu trupul și sângele Domnului Iisus Hristos, sub forma pâinii și a vinului,. "Prin această taină creștinul se împărtășește cu jertfa euharistică, săvârșită la Sfânta Liturghie tocmai în acest scop. Ea este cea mai însemnată dintre toate tainele, deoarece în timp ce prin celelalte taine se împărtășește creștinilor numai harul divin câștigat prin jertfa crucii Mântuitorului, prin Sfânta Euharistie creștinii se împărtășesc cu trupul și sângele Mântuitorului".

Din punct de vedere moral, această taină are pentru creștini cea mai mare importanță, deoarece ea a fost instituită de Mântuitorul ca hrană spirituală cea mai înaltă a creștinului (Mt. 26, 26, 28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20; Ioan 6, 27; 6, 32- 33; 6, 48-58), precum și ca arvună a dobândirii fericirii veșnice. Precum spune Sfântul Ignatie al Antiohiei, ea este o "medicină a nemuririi și un mijloc împotriva morții, dar cu atât mai mult un mijloc de a viețui împreună cu Hristos; ea este punctul central al rânduielii mântuirii noastre, ea este pomul vieții duhovnicești prefigurat în rai de pomul vieții (Gen. 2, 9; 3, 22) și nu este numai o comoară prețioasă a credinței creștine, dar și mijlocul cel mai eficace pentru a întări și exercita credința și a o face roditoare în fapte bune. Ea este și semnul vizibil al unirii noastre reale cu Hristos și al învierii dimpreună cu El".

În acest sens, Sfântul Nicolae ne spune: "Împărtășania trebuie să fie socotită mai desăvârșită decât Botezul și pentru faptul că cere de la cei ce se apropie de ea o desăvârșire cu mult mai mare".

Necesitatea și importanța acestei taine pentru viața spirituală și morală a creștinilor rezultă în mod evident din cuvintele Mântuitorului: "…De nu veți mânca trupul Fiului Omului și de nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață întru voi" (Ioan 6, 53). Efectele pe care ea le are asupra creștinilor sunt următoarele: unirea reală și tainică cu Mântuitorul Hristos, după cuvintele Sale: "Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu, acela petrece întru Mine și Eu întru el" (Ioan 6, 53).

"Deoarece prin Sfânta Euharistie se însușesc în mod individual roadele jertfei euharistice care în esență este una și aceeași cu jertfa de pe cruce, ea are ca efect și curățirea sau iertarea păcatelor, bineînțeles a celor ușoare".

Garanția sau arvuna dobândirii vieții veșnice, după cuvintele Mântuitorului: "Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veac" (Ioan 6, 51). În Sfânta Euharistie, prin unirea cea mai intimă cu noi la nivel sacramental, El "schimbă totul înlăuntrul primitorului, împrumutându-i astfel însăși personalitatea Sa, iar noroiul ce ia vrednicie ca de împărat nu mai poate fi noroi, ci se preface în însuși trupul Împăratului", lucru care nu poate fi mai fericit decât nimic altceva.

Așadar, fiecare creștin e dator a se împărtăși cu această taină, deoarece ea este însuși izvorul harului divin și garanția nemuririi. Practica Bisericii Ortodoxe recomandă creștinilor o împărtășire cât mai deasă, deoarece, precum se vede din odele și rugăciunile canonului Sfintei Cuminecături, ea aduce celor ce o primesc cu vrednicie și curățenie și o înnoire sufletească, o bucurie și o râvnă în împlinirea poruncilor și o încredere în bunătatea și ajutorul dumnezeiesc.

Însemnătatea Sfintei Cuminecături pentru viața morală a creștinului se poate rezuma în următoarele: "Sfânta Împărtășanie umple de binecuvântare și har pe cel care o primește cu vrednicie; face a petreace în noi înșine Iisus Hristos; ne curăță de păcatele cele ușoare și ne ferește a săvârși păcate de moarte, ne dă o dispoziție și o râvnă deosebită spre săvârșirea celor bune; ne întărește în credință tare și ne dăruiește bucuria cea duhovnicească a viețuirii întru Iisus Hristos. Ea oprește aprinderea dorințelor și a poftelor păcătoase din noi; slăbește tăria patimilor și ne dă putere ca să înaintăm pe calea desăvârșirii virtuții. În sfârșit, ea ne unește pe toți cei ce o primim în același trup tainic al lui Hristos și le dă arvuna vieții veșnice (I Cor. 10, 16; Ioan 6, 51)".

"Pocăința sau Mărturisirea este taina prin care creștinul căindu-se de păcatele ce le-a săvârșit și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primește de la Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, iertarea păcatelor, fiind astfel reașezat în starea harică din care căzuse prin acestea. Din acest motiv, Pocăința se mai numește și al doilea botez".

Importanța și necesitatea acestei taine pentru viața creștinilor este evidentă, deoarece Botezul neputându-se repeta, e nevoie de o altă taină prin care să ierte păcatele făcute după Botez și aceasta cu atât mai mult eu cât "Botezul nu șterge decât vina și pedeapsa păcatului strămoșesc, dar nu și urmările acestuia", ceea ce înseamnă că datorită acestora, creștinul păcătuiește și după Botez, făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate grele, sau de moarte. De aici rezultă că orice creștin este dator să se folosească de această taină ori de câte ori a căzut în păcate și, deci, a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică, fiindcă numai prin ea se poate restabili această legătură, iar creștinul ajungând astfel iarăși în starea harică, e din nou capabil să facă fapte bune, îndepărtându-se astfel, și scăpând de osânda veșnică.

Mărturisirea păcatelor e necesară chiar pentru cei ce au progresat în virtute, mai întâi fiindcă și aceștia niciodată nu pot fi siguri că nu au săvârșit vreun păcat greu, iar în al doilea rând, ea e necesară fiindcă este și un mijloc eficace de a se feri de păcate în viitor și de a progresa în viață virtuoasă. De aceea Sfântul Ciprian zice: "Sunt mai mari prin credință și mai buni prin frică păcătoșii care nesăvîrșind vreo greșală grea, se întorc îndată ce gândesc la ea, o mărturisesc cu inimă înfrântă și zdrobită înaintea preoților Domnului și caută leaculi ranelor lor, deși ușoare și nepericuloase".

"Preoția este acea sfântă taină prin care, prin punerea mâinilor de către episcop și prin rugăciunile corespunzătoare, se revarsă harul divin asupra unei persoane de parte bărbătească anume pregătită, sfințindu-l pe el și așezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericești, dându-i astfel puterea pentru a învăța cuvântul Domnului Dumnezeu și de a săvârși Sfinte Taine și de a conduce turma cuvântătoare pe calea mântuirii".

Datorită faptului că Preoția este o taină prin care cel ce o primește este ales și instituit într-o clasă specială care conduce și sfințește pe credincioși, de asemenea, luând în considerare înalta chemare, demnitate și sfințenie a stării preoțești precum și datoriile și sarcinile împreunate cu aceasta și totodată faptul sau vocație spre aceasta (Ioan 15, 16; Evr. 5, 4, etc.), cel chemat spre această taină trebuie să se pregătească în mod deosebit pentru primirea ei. Pregătirea viitorului preot va trebui să urmărească pe de-o parte desăvârșirea lui morală, iar pe de altă parte, câștigarea cunoștințelor necesare legate de slujba preoției. În conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în F. Ap. 20, 28 și I Timotei 4, 16, preotul trebuie să ia aminte mai întâi de el, iar apoi de turma încredințată lui, căci numai așa se va putea mântui el și toată turma.

"Taina Hirotoniei are asupra celui ce o primește următoarele efecte: împărtășește celui hirotonit harul divin, spre a îndeplini cu vrednicie cele ce se țin de treapta ierarhiei în care a fost instituit (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6); imprimă asupra celui hirotonit un caracter neșters prin care el este așezat în tagma sau în cinul preoțesc; datorită importanței pe care o are ierarhia în cadrul Bisericii, e necesar ca acei ce au primit Hirotonia în oricare treaptă ierarhică, să fie cu cea mai mare grijă și râvna în vederea împlinirii îndatoririlor lor, deoarece numai astfel își vor putea îndeplini rostul lor și chemarea lor înaltă".

"Precum se poate vedea ușor, Taina Hirotoniei are o importanță foarte mare pentru desăvârșirea vieții creștinilor. Această importanță e îndoită și anume, mai întâi pentru cel hirotonit, iar în rândul al doilea, pentru cei ce sunt încredințați acestuia spre păstorire". Pentru idei hirotonit, importanța ei constă în înalta demnitate și chemare ce i-o conferă această taină, osebindu-l de ceilalți creștini și făcându-l urmaș al Apostolilor, calitate ce-i pretinde o exigență deosebită față de sine însuși, iar pentru cei încredințați lui spre păstorire, importanța acestei taine constă în calitatea pe care ea o conferă celor hirotoniți, de a fi pentru credincioși slujitori ai lui Iisus Hristos și iconomi ai sfintelor taine ale lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1), deci în lucrarea preoțească pe care preotul trebuie să o săvârșească pentru mântuirea credincioșilor.

Nunta este taina prin care o femeie și un bărbat se unesc în mod voit, spre a trăi împreună toată viața, a da naștere și a crește copii, precum și a se ajutora reciproc, primind pentru aceasta harul divin, prin rugăciunile preotului.

Înainte de a fi fost ridicată de Mântuitorul la rangul de taină, căsătoria a fost cel mai vechi așezământ social pe pământ, care s-a dovedit atât de necesar neamului omenesc. "În Noul Testament, Mântuitorul a ridicat acest așezământ la rangul de taină, legătura dintre bărbat și femeie prin căsătorie închipuind astfel legătura dintre Hristos și Biserică (Efes. 5, 32)".

Scopul cel dinții al căsătoriei este împreună-viețuirea și ajutorarea reciprocă a celor doi soți, pentru a putea face față mai ușor greutăților vieții (Fac. 1, 28). Al doilea scop al ei este continuarea neamului omenesc, prin nașterea și creșterea de fii (Fac. 1, 28). Al treilea scop al ei este preîntâmpinarea imoralității, prin îngăduința legăturii trupești dintre soți (I Cor. 7, 2).

Deoarece Sfântul Apostol Pavel după ce reproduce cuvintele din Geneză: "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup" (Efes. 5, 31; Fac. 2, 24), adaugă: "Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică" (Efes. 5, 32), rezultă de aici că legătura aceasta dintre femeie și bărbat atât de strânsă, până a fi socotiți amândoi un trup, este o taină, după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserica Sa. Din acest motiv, în vederea Căsătoriei, creștinul trebuie să se pregătească în chip deosebit. Astfel, cea dintâi datorie pe care o are, este de a proceda cu toată grija la alegerea tovarășului de viață, având în vedere calitățile lui spirituale și morale, fiindcă numai așa Căsătoria își va putea îndeplini scopul. "Viitorii soți nu trebuie să se amăgească, lăsându-se atrași unul spre celălalt numai de porniri fizice sau interese momentane ce ar putea fi satisfăcute prin Căsătorie, ci ei trebuie să caute unul la celălalt frumusețea sufletească netrecătoare, însușirile psihice și morale, fiindcă atunci, chiar după ce frumusețea trupească a trecut, se vor simți legați totdeauna unul de celălalt". Numai intențiile bune și curate ce stau la temelia unei căsătorii vor fi întărite și sporite prin harul divin ce se revarsă asupra celor ce se căsătoresc în Taina Nunții. De aceea, "numai acele căsătorii care se clădesc pe o temelie durabilă, vor constitui pentru cei doi soți, precum și pentru copiii lor, mijloace de propășire și desăvârșire creștinească pe calea virtuții".

"Sfântul Maslu este acea taină în care, prin ungerea cu untdelemn sfințit și prin rugăciunile preoților, se împărtășește creștinilor bolnavi harul tămăduirii de bolile sufletești și trupești, precum și iertarea păcatelor (Iac. 5, 14-15)". Maslul este, ca și Hirotonia și Nunta, o taină ce se împărtășește numai unei categorii de creștini, și anume, celor bolnavi trupește și sufletește.

"Scopurile acestei taine sunt: vindecarea de bolile trupești și sufletești; dacă vindecarea nu urmează totdeauna, în mod necesar însă urmează; iertarea păcatelor, în cazul că aceasta nu s-a făcut anterior prin taina Pocăinței".

Pentru ca Taina Sfântului Maslu să aibă efect, se cere din partea creștinului care îl primește să-i pară rău de păcatele săvârșite, sau, dacă e conștient, să se fi mărturisit în fața preotului duhovnic, de unde s-a adoptat practica de a se administra celui bolnav mai întâi Taina Pocăinței și apoi Taina Sfântului Maslu. E necesar apoi ca bolnavul să aibă credință în îndurarea lui Dumnezeu, nădejde și dragoste. De asemenea este necesar să fie curat și din punct de vedere trupesc. În acest chip, prin taina Sfântului Maslu, bolnavul dobândește cel puțin ușurare și mângâiere sufletească, putând suporta, fără a cârti împotriva lui Dumnezeu, încercările și suferințele prin care trece.

3. Treptele desăvârșirii vieții creștine prin Sfintele Taine

În cele dinainte am arătat pe scurt care sunt efectele fiecăreia din Sfintele Taine asupra vieții creștinului și am văzut că harurile oferite acestuia prin mijlocirea lor sunt bogate și variate, ele corespunzând diferitelor cerințe din viața creștinului de la naștere până la moarte. De altfel, unul din punctele principale din care rezultă sensul Noului Testament față de Vechiul Testament ni se pare tocmai acesta: "în timp ce legea Vechiului Testament era lipsită de mijloacele necesare pentru realizarea unui ideal religios-moral mai înalt, Noul Testament aduce cu sine mijloacele harice necesare pentru împlinirea acestui ideal, iar aceste mijloace harice sunt în primul rând Sfintele Taine". Prin mijloacele oferite de noua învățătură, creștinul, ca urmare și ca efect sau rod al jertfei Mântuitorului pe cruce, se îndreaptă înaintea lui Dumnezu, se sfințește și se renaște ca o făptură nouă (Gal. 6, 15), ceea ce nu-i era cu putință Legii vechi, deoarece ea cuprindea numai umbra bunurilor viitoare (Evr. 10, 1). Dar și mai mult: "prin mijloacele oferite de Noul Testament, creștinul n-are numai putința de a se renaște pentru o viață nouă, ci dobândește puterea de a se desăvârși, adică de a se perfecționa în mod continuu, spre a putea ajunge la ceea ce i-a fost dat omului, ca dispoziție, prin însuși actul creației: asemănarea cu Dumnezeu (Mt. 5, 48)". Datorită iubirii nesfârșite a Dumnezeu lui față de el, acesta se găsește în mod permanent sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care prin mijloacele instituite de Mântuitorul și lăsate în visteria Sfintei Sale Biserici, de asemenea prin prezența reală și continuă a Sa în Sfânta Biserică (Mt. 28, 20), îi dă posibilitate creștinului să ajungă la cea mai înaltă desăvârșire morală.

Este însă de la sine înțeles că harul oferit creștinilor prin Sfintele Taine nu lucrează asupra acestora nici în mod magic, nici în chip mecanic, deoarece, precum spune Fer. Augustin, "dacă Dumnezeu l-a făcut pe om fără voia lui, nu vrea însă să-l mântuiască tot fără voia lui, ci din contră, numai cu voia și cu străduința lui". Mântuirea sau împăcarea creștinului cu Dumnezeu nu este deci un simplu dar divin, ci este o lucrare care se înfăptuiește în el în mod treptat, ca urmare a conlucrării acestuia cu harul divin pe care îl primește prin Sfintele Taine. În acest fel, creștinul începe o viață nouă, viața în Hristos, pe care strălucitul teolog bizantin Nicolae Cabasila o definește ca o viață supranaturală, o trăire în Hristos prin harul Sfintelor Taine, despre care se exprimă astfel: "viața în Hristos pornește și se dezvoltă în viața pământească, însă desăvârșirea ei este atinsă doar când ajungem în viața viitoare". "Ca orice viață, astfel și viața în Iisus Hristos și după chipul lui Iisus Hristos, are o naștere, are o pruncie, are o creștere și are o stare a bărbăției, a sfințeniei sau a desăvârșirii. Întrucât viața aceasta este nascută, crescută și desăvârșită prin harul Duhului Sfânt sau prin Duhul, ea este numită viață duhovnicească".

Cea dintâi treaptă pe scara desăvârșirii duhovnicești care urmează după îndreptare, este pruncia duhovnicească. Pruncia duhovnicească este o stare a omului născut ca o făptură nouă prin taina Sfântului Botez, deci a creștinului în care acesta, datorită curățirii de păcate și a reînnoirii câștigate prin îndreptare, poate săvârși binele, deoarece voința lui nu mai este ținută în legăturile păcatului (Rom. 8, 4; I Cor. 3, 1; I Petru 2, 2; Evrei 5, 12). Cu toate acestea, făptura nouă a creștinului în această stare este încă firavă și slabă, întocmai ca a unui copil care învață să umble, sau ca a unui convalescent după o boală grea. Din acest motiv, cu toate că el are credință în Hristos, el nu și-a dobândit încă deprinderea și statornicia în calea binelui; de aceea el trebuie să se străduiască mereu spre aceasta, adică spre dobândirea virtuților. Aflându-se în această stare, creștinul se poticnește ușor, deoarece ispitele sau amăgirile celui viclean lesne îl pot face să cadă. Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale adeseori își exprimă părerea de rău și mâhnirea că unii dintre cei pe care i-a renăscut pentru o nouă viață, se manifestă mereu ca prunci în cele duhovnicești (I Cor. 3, 1; Gal. 5, 10; Evrei 5, 12) și sunt gata să se poticnească, dacă nu s-au și poticnit și au căzut (Ef. 4, 14). "În această stare, cea dinții datorie a creștinilor este de a se sili să-și păstreze noua viață dobândită în Hristos, prin potrivirea voinței lor cu voia lui Dumnezeu, adică, prin ascultarea de voia lui Dumnezeu și prin înlăturarea tuturor gândurilor potrivnice binelui; celor ce fac astfel, li se potrivesc cuvintele psalmistului: "Poruncile tale, Doamne, nu le-am uitat" (Ps. 118, 176)".

Asalturile celui viclean se dau asupra creștinului îndeosebi când se află în această stare, deoarece, în afară de ajutorul harului divin, el nu mai are niciun mijloc decât voința sa, spre a se împotrivi uneltirilor acestuia. "Această voință este însă firavă și neexercitată, deoarece nu și-a putut cîiștiga încă deprinderea virtuților, care i-ar fi de mare ajutor. Căderea aceasta este ușoară, dar păcatul lor este greu". Unora ca aceștia li se adresează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Căci este cu neputință pentru cei ce s-au luminat odată și au gustat din darul ceresc și s-au făcut părtași și Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, și puterile veacului ce va să vină și au căzut, a-i înnoi iarăși spre pocăință, ca unii ce răstignesc pentru ei a doua oră pe Fiul lui Dumnezeu și-l fac de batjocură" (Evr. 6, 4-6).

Dacă creștinul nu s-a poticnit în timpul prunciei duhovnicești, ci a urmat poruncile Domnului, el începe să pășească pe o nouă treaptă a vieții în Hristos, anume pe cea a creșterii sau a sporirii duhovnicești. "Aceasta se caracterizează prin străduința credinciosului de a săvârși în constant cele bine plăcute lui Dumnezeu, adică de a săvârși în neîntrerupt faptele cele bune, așadar prin zelul sau râvna continuă a creștinului de a săvârși voia lui Dumnezeu". Prin aceasta, credinciosul își câștigă statornicie și siguranță pe calea cea a binelui, ne mai puțin fiind ușor clătinat de către ispite, chiar și dacă acestea sunt puternice; aceasta e faza în care creștinul se zidește duhovnicește, adică își clădește și își înalță virtuțile sale, pe temelia dragostei față de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu e mereu prezent în creștin, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Căci Dumnezeu este cel ce lucrează în voi…, dar străduința lui trebuie să fie neîntreruptă: …lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră" (Filip. 2, 12-13). Raportul dintre pruncia duhovnicească și creșterea în Hristos îl arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: "…ca să nu mai fim prunci, aruncați de valuri și purtați de tot vântul învățăturii, în amăgirea oamenilor, întru vicleșug, spre uneltirea înșelăciunii, ci ținând adevărul în dragoste, să creștem în toate întru el, care este capul Hristos…" (Efes. 4, 14-15).

"Cu toate acestea, creștinul poate cădea în păcat și în această stare, deoarece virtutea lui nu este atât de desăvârșită, încât să-l poată feri cu totul de păcat. Ce e drept, acum creștinul își dă seama de harul ce este întru el și de puterea acestuia, dar dacă ispitirile sunt puternice, el poate cădea în păcat, deoarece voința lui încă nu-i atât de puternică să reziste acestora, chiar dacă el își dă seama că se lasă târât în calea păcatului". Această stare a creștinului, Sfântul Diadoh al Foticeei o explică astfel: "Când cineva stă într-o vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu fața către răsărit, partea de dinaintea sa se încălzește de la soare, dar cea din spate rămâne fără parte la căldură, pentru că soarele nu este deasupra creștetului său. Tot așa și cei ce sunt la startul lucrării spirituale își încălzesc în parte inima prin sfântul har, din care cauză și inima începe să rodească cugetări spirituale; dar părțile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, pentru că încă nu sunt luminate de Lumina Sfântă, printr-o adâncă simțire, toate mădularele inimii".

Dacă creștinul se menține pe această cale, rezultatul este creșterea la care se referă Sfântul Apostol Pavel când zice: "Până ce vom ajunge toți … la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos…" (Efes. 4, 13). "Aceasta se numește și starea de sfințenie și ea este ultima treaptă a desăvârșirii morale pe pământ; ea nu este identică cu sfințenia în înțeles mai larg, deoarece aceasta din urmă începe la îndreptarea sau la sfințirea omului prin Taina Sfântului Botez, ca urmare a harului ce se revarsă asupra lui, fapt pentru care, în vremea apostolică, toți creștinii se numeau "sfinți" (I Cor. 1, 2; Ef. 1, 1), ci este o stare de sfințenie, ce se câștigă prin împlinirea permanentă și statornică a voii Dumnezeului, având ca urmare dobândirea virtuților cele mai alese".

Această stare de desăvârșire trebuie să fie în viața aceasta idealul fiecăruia dintre creștini, căci în vederea împlinirii acesteia, Domnul a așezat "pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, iar pe alții păstori, spre desăvârșirea sfinților, pentru lucrul slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos până ce vom ajunge toți … la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Ef. 4, 11-15).

Această stare de sfințenie ori de desăvârșire duhovnicească, se caracterizează printr-o adevărată liniște și armonie interioară, ca urmare a statorniciei creștinului pe calea binelui; lupta dintre pornirile cele rele și "legea minții" au încetat cu totul, deoarece el și-a câștigat cele mai desăvârșite virtuți, așa că acum el nu se mai poate afla tulburat de ispită nici doar în cugetul lui. Însă, credinciosul, având în sine simțirea lui Hristos (Fil. 2, 5), ca urmare a harului de care se lasă pătruns, la un anumit moment ajunge să fie liber de orice rea pornire, de orice patimă, ceea ce semnifică astfel că el a dobândit virtutea nepătimirii. "În acest chip credinciosul se lasă pătruns de cea mai mare iubire față de Dumnezeu, dragoste care îl face să dorească numai ceea ce dorește și voiește Dumnezeu".

Astfel, virtuțile nepătimirii și ale dragostei fierbinți față de Dumnezeu sunt semnele cele mai sigure că viața creștinului a ajuns la cea mai ridicată treaptă a desăvârșirii morale, la starea de sfințenie. Cu aceasta, "creștinul s-a înălțat de la chipul lui Dumnezeu, restabilit în el prin Taina Sfântului Botez, la asemănarea cu Dumnezeu". De acum, viața creștinului este cu certitudine o viață în Hristos, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "Eu însă viețuiesc, dar nu mai viețuiesc eu, ci Hristos este cel ce viețuiește întru mine…" (Gal. 2, 20).

Bineînțeles că și în această stare creștinul se împărtășește de harul primit prin Sfintele Taine, acesta sporind în el îndeosebi prin Taina Sfintei Împărtășanii. "Prin har, el rămâne unit cu Hristos și aceeași sevă de viață care este în Hristos, circulă și în trupul său tainic, Biserica, ale cărui mădulare sunt creștinii (Col. 3, 3). Aceasta e desăvârșirea morală la care poate aspira creștinul, cată vreme trăiește pe pământ".

Dar cu toate acestea, nici această stare nu e încheiată, deoarece creștinul o poate duce cu un pas mai departe chiar în viața pământească, iar în viața viitoare ea devine și mai desăvârșită, căci îndumnezeirea drepților care începe în această viață, se realizează deplin abia după moarte, când trupurile înviate ale drepților, împreunându-se cu sufletele, se vor împărtăși de fericirea veșnică. În această viață a veșniciei va înceta desăvârșirea prin lucrarea noastră (Ioan 9, 4); dar, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu va înceta desăvârșirea prin har: "După această viață vom înceta de a mai lucra virtuțile, dar nu vom înceta de a simți în noi lucrându-se îndumnezeirea după harul lui Dumnezeu, ca o răsplătire pentru ele. Deoarece lucrarea îndumnezeirii noastre ester mai presus de fire, este fără hotar". Atunci va fi Dumnezeu totul în toate (I Cor. 15, 28).

CAPITOLUL V

IMPORTANȚA SFINTELOR TAINE ÎN VIAȚA BISERICII ȘI A CREDINCIOȘILOR DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA SFINȚILOR PĂRINȚI

1. Taina iconomiei mântuirii omului

Învățătura creștină cu privire la natura și scopul omului are un caracter cu totul specific față de celelalte concepții religioase. Creatura cea mai superioară a lui Dumnezeu, făcută după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27), prin păcatul original a decăzut din starea de desăvârșire originară pe care o avea, ajungând sub robia morții. "Prin ajutorul harului divin redobândit prin Iisus Hristos, se poate renaște ca o făptură nouă și poate să se ridice și să ajungă la o stare de desăvârșire care să-i facă posibilă asemănarea cu Dumnezeu, pe care virtual o primise prin însuși actul creației sale, dar pe care o pierduse prin păcat și la care, fără harul mântuirii prin Iisus Hristos, nu mai era posibil să ajungă (Rom. 5, 14-21)".

Fiind destinat de Dumnezeu pentru o fericire deplină, pe care însă a pierdut-o în clipa în care a păcătuit, în ființa lui a rămas totuși dorul și năzuința după fericirea pierdută, năzuință care nu s-a stins niciodată, de aceea el n-a renunțat cel puțin la nădejdea de a o putea ajunge cândva. Iată cum exprimă acest adevăr un teolog modern: "Dorul după fericire și libertate e tot așa de vechi, ca și viața oamenilor pe pământ… Multe drumuri au fost străbătute în decursul istoriei omenirii … cu siguranță, unii au mers către îndeplinirea unicului scop. Dar scopul ultim, cel mai înalt, cel mai frumos, cel mai măreț, scop la îndeplinirea căruia contribuie întreaga omenire, nu s-a realizat, el licărește în adânci depărtări. Cine știe când va fi îndeplinit complet? Până când pământul va deveni paradis, până atunci omul trebuie să caute a-și găsi calea care să-l mulțumească, calea care să-i întărească inima și să-i dea posibilitatea să fie mulțumit cu viața sa și să poată privi liniștit viitorul. El va trebui să caute această cale; aceasta se vede lămurit din faptul că stă în natura omului să nu-și găsească liniștea până nu-și află calea".

Sfântul Apostol Pavel vorbește adeseori în epistolele sale (Rom. 11, 33-35; 16, 25-26; I Cor. 15, 24-28 etc.) despre taina cea ascunsă din veac, dar descoperită de Dumnezeu oamenilor prin Evanghelia lui Hristos, arătând că precum prin Adam toți oamenii au păcătuit, iar prin aceasta și-au atras asupra lor împărăția morții (Rom. 5, 14, 17, 18), tot astfel prin harul lu Iisus Hristos vor putea ajunge să împărățească peste ei viața veșnică (Rom. 5, 21) la sfârșitul veacurilor.

2. Sfintele taine – mijloace de primire a harului

În mod concret, în Biserică, prin Sfintele Taine se reface comuniunea omului cu Dumnezeu. Prin Sfintele Taine primim harul simțitor. Prin Sfintele Taine se realizează îndumnezeirea omului, se revarsă energiile necreate care-l unesc cu Hristos. Iar "această îndumnezeire sau transfigurare a naturii umane prin energia necreată și fulgurantă a Duhului Sfânt de la Cincizecime se poate realiza doar în măsura în care Hristos, ca expresie a Revelației divine, coboară pe firul de foc al energiilor necreate în adâncul ființei umane, pentru a o înălța spre noblețea cea de sus, adică spre asemănarea cu Dumnezeu, prin rugăciune, prin asceză și prin făptuirea sau acțiunea credinciosului".

Omul prin Sfintele Taine se unește cu Hristos și repetă drumul pe care El l-a făcut. Prin Sfintele Taine crește și se hrănește Biserica. Creștinul se mântuiește "întrucât se unește cu Hristos și repetă drumul Lui, pentru mântuirea sa, prin Sfintele Taine. Iar această trăire a lui Hristos și cu Hristos, în Duhul Sfânt, și trecerea prin toate câte a trecut El, cu ajutorul Sfintelor Taine, se realizează numai în Biserică. Căci aici lucrează Hristos prin Duhul Său revărsând viața dumnezeiască asupra Bisericii și asupra mădularelor ei care, participă la viața Capului, Hristos". În acest sens, de pildă, referindu-se la Sf. Botez, Apostolul Pavel scrie: "În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți" (Coloseni 2, 11-12).

Și întrucât în persoana Sa Hristos a tămăduit firea omenească de orice neputință, nu putem beneficia de această binefacere pe care El a realizat-o pe seama firii omenești recapitulată în El decât unindu-ne cu El. Prin Taine intrăm în legătură ontologică cu Hristos, devenim mădulare ale trupului Său (Efeseni 3, 6). Primind harul Duhului Sfânt ne curățim, ne purificăm, ne însănătoșim și ne îndumnezeim. Dacă această lucrare tămăduitoare iese mai pregnant în evidență în cazul Spovedaniei și Maslului, nu lipsește nici din alte Taine, în special din Botez, unde omul se spală de păcatul strămoșesc, și din Euharistie, care este atât hrană cerească cât și doctorie sufletească. Duhul ni-l trimite Tatăl prin Fiul, iar Fiul ni-l împărtășește în Biserică prin Sfintele Taine, realizându-se întru Acesta comuniunea noastră cu Tatăl și cu Fiul. Dacă Taina Mirungerii ne oferă în mod special harul Sfântului Duh, după ce am primit Taina Botezului, lucrul acesta îl fac și celelalte Taine, în mod deosebit Botezul și Euharistia. Așa se face că Tainele ne îmbracă nu numai în Hristos (Galateni 3, 27), ci și în Duhul, iar prin Acesta ne unesc cu Tatăl. Prin Taine harul comun Tatălui și Fiului și Sfântului Duh ni se împărtășește nouă și ne face părtași la viața comunitară a Sfintei Treimi. De aceea Biserica Ortodoxă nici nu separă tranșant Tainele, oprindu-se cu insistență asupra harului specific primit prin fiecare, ci se referă la Taina unică în virtutea căreia Dumnezeu cel din Treime ne împărtășește harul mântuirii și îndumnezeirii. Acesta este și motivul pentru care ortodocșii nici n-au fixat un număr precis al Tainelor, oprindu-se la numărul simbolic de șapte foarte târziu. Iar distincția dintre "sacramenta" și "sacramentalia" adică dintre Taine și ierurgii n-a fost cunoscută. Toate erau lucrări sfinte, mântuitoare. În veacul al IX-lea Teodor Studitul enumeră șase Taine: Botezul, Euharistia, Mirungerea, Hirotonia, Tunderea în monahism și Înmormântarea. În veacul al XIII-lea monahul Iov amintește și de o altă taină ce cuprindea împreună Pocăința și Maslul. Sfântul Grigorie Palama zăbovește asupra Botezului și Euharistiei, iar Nicolae Cabasila în celebra sa carte "Viața în Hristos" comentează Tainele de inițiere: Botezul, Mirungerea și Euharistia. La alți Părinți numărul Tainelor este mai mare de șapte. Învățătura despre cele "Șapte Sfinte Taine" apare în Răsărit pentru prima dată în "Mărturisirea de credința" pe care papa Clement al IV-lea în anul 1267, i-o cere lui Mihail Paleologul. A intrat astfel, prin influența Apusului, și în tradiția răsăriteană numărul de șapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Preoția, Nunta, Pocăința și Maslul.

În Biserica Ortodoxă Botezul, Mirungerea și Euharistia, se administrează una după alta, și se numesc Taine de inițiere. Botezul și Mirungerea se săvârșesc practic împreună iar îndată copilul este primit la comuniunea euharistică. Nu este deosebire între primirea unui copil și a unui adult în Biserică. În amândouă cazurile, o ființă omenească care a aparținut "vechiului Adam", prin propria sa naștere, este introdusă în "viața nouă", prin primirea Botezului, Mirungerii și Sfintei Împărtășanii. Doar excepțional, când unii eretici sau schismatici cărora li se recunoaște Botezul, sunt primiți în Biserică, li se administrează Mirungerea separat. Din nefericire creștinul, devenit o creatură nouă prin Botez (II Cor. 5, 17), intrat în comuniune cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime, mădular autentic al Bisericii, păcătuiește și își pierde sfințenia, ajungând să iasă din comuniunea cu Hristos și cu Biserica. Împăcarea cu Dumnezeu, reintrarea în comuniune, o realizează prin Taina Pocăinței sau Spovedaniei. Asupra acesteia vom stărui mai pe larg.

3. Sfintele Taine și rolul lor în viața Bisericii și a credincioșilor

Referindu-ne la la rolul și importanța Tainelor încorporării în Hristos pentru credincioși, putem spune că ele sunt cele care ne introduc în Biserică, ele sunt cele care ne înalță spre bolta cerului pentru a putea vedea măreția lui Dumnezeu. Tot ele sunt cele prin care ne hrănim duhovnicește cu hrana cea nesfârșită, care este Hristos. Dar, acest lucru nu-l putem realiza dacă nu conclucrăm și noi cu harul primit de la Duhul Sfânt. Orice creștin adevărat trebuie să aibă o viață duhovnicească desăvârșită și plină de sfințenie, încărcată de Duh Sfânt și împodobită cu darurile Sale. "Viața duhovnicească este "viața în Hristos" și constă din unirea sufletului cu Dumnezeu. Așezarea lui Dumnezeu în sufletul unui om se face prin Sfintele Taine pe care le putem primi numai prin Biserica Sa, de la slujitorii Săi".

"Dacă la naștere, omul primește un nume din partea persoanelor existente, prin care se definește ca persoană nouă, unică, prin Sfintele Taine i se asigură existența eternă ca persoană unică, prin faptul că e primit de Dumnezeu în comuniunea cu Sine".

Pentru a avea viață în Hristos și în Biserica Sa, prima condiție este să fim mădulare ale Trupului lui Hristos, iar această condiție nu o putem realiza decât prin cele trei Taine Sfinte de încorporare sau inițiere creștină. Viața adevărată se câștigă astfel prin Sfintele Taine, dar ea se păstrează prin strădania noastră.

Slujba Sfintelor Taine, pe lângă multe alte efecte, împlinește în primul rând funcția harismatică sau sfințitoare a cultului divin ortodox, fiind deci mijloace de mântuire.

Astfel, primele trei Taine care se administrează oricărui om pentru încorporarea în Trupul lui Hristos, Biserica, sunt Botezul, Mirungerea și Euharistia, fără de care nu putem deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos. Ele sunt Tainele unirii cu Hristos și ale intrării depline în Biserică, adică "ne încorporăm în Hristos, primim existența creștină, hristocentrică și hristomorfă, precum și forma și viața corespunzătoare".

Botezul este începutul vieții veșnice. El reprezintă pentru om un eveniment ontologic care îi remodelează și îi întregește existența creată. Și de aceea el constituie "rădăcina, izvorul și postamentul" vieții spirituale.

După "nașterea din nou", urmează ca neofitul să primească Sfânta Mirungere, prin care el primește darurile Sfântului Duh spre o viață bună și îndreptată către Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne oferă suficiente mărturii privind originea divină a Tainei Mirungerii cât și a caracterului său sacramental, ca Taină a împărtășirii darurilor Duhului Sfânt celor nou botezați. Importanța acestei Taine pentru credincioși reiese din însăși formula cu care este administrată "Pecetea darului Duhului Sfânt", prin care Duhul Sfânt se imprimă în noi și ne ajută să creștem, atât fizic, cât mai ales spiritual. De aceea, "se impune preotului ca îndată după otpustul fiecărei Taine a Botezului să țină o cateheză pentru fixarea anumitor pasaje întâlnite în ritualul acestei slujbe".

"Cel ce a devenit om nou în Hristos și a fot imprimat în toate puterile sufletului și în organele simțurilor și ale trupului de Duhul Sfânt, poate înainta mai departe în unirea cu Hristos, poate realiza o nouă treaptă a transcenderii. Aceasta are loc prin dumnezeiasca Euharistie".

Unindu-se cu Hristos prin Sfânta Împărășanie, neofitul devine purtător de Hristos, sau cum zice Sfântul Nicolae Cabasila, devine "hristofor", iar prin primirea celor trei Taine de inițiere creștină, neofitul devine credincios deplin al Bisericii lui Hristos. "Dacă Mirungerea încununează Botezul, Euharistia înseamnă încununarea Mirungerii".

Euharistia nu este o Taină printre celelalte Taine, ci după expresia lui Pseudo Dionisie Areopagitul, este "Taina Tainelor", mai presus de oricare alta, iar după cum ne spune Sfântul Cabasila, "mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva".

Mântuirea personală a omului depinde de comuniunea lui actuală cu Hristos în Biserică, iar aceasta este o comuniune harică, inițiată și susținută de harul dumnezeiesc, împărtășit prin Tainele Bisericii care, de fapt, o și realizează (Botezul, Mirungerea și Euharistia) și arătată de om prin credință și fapte ale credinței în Hristos, lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Dar comuniunea omului cu Hristos și creșterea lui în această comuniune prin împărtășirea tot mai deasă și cu vrednicie de Hristos în Sfânta Euharistie (I Cor. 11, 28), pe care o implică calitatea creștinului de mădular al Trupului lui Hristos, Biserica, poate fi strâmbată, răcită sau chiar ruptă prin păcate. De aici, necesitatea restaurării comuniunii cu Hristos, răcită sau stricată prin păcat, și a împăcării creștinului cu Biserica pentru păcatele săvârșite după Botez și după alte multe spovedanii. Această comuniune nu poate fi însă refăcută, aprinsă, îndreptată și împrospătată numai de către om, ci de către om cu ajutorul harului dumnezeiesc. "Ține de om să revină la Hristos, și omul are încă în el această putere de a se decide, căci nici în starea de păcat harul dumnezeiesc nu-l părăsește total, ci îi devine exterior și nelucrător din cauza lui".

"Pocăința este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăți de întinăciunea păcatelor; ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor, care se căiesc sincer și se mărturisesc în fața preotului".

Taina nunții sfințește edificiul dragostei, căreia îi conferă permanență și exclusivitate. În taina cununiei, ca revelare a vieții divine, bărbatul și femeia devin conștienți fiecare de chipul divin întrupat de celălalt, fiecare vine să iubească pe celălalt în Dumnezeu, autorul, martorul absolut al indisolubilității și viabilității unirii sacramentale.

Taina nunții se dovedește pentru soți ocazia de a redescoperi și vedea confirmată alianța divină cu omul. Prin ea intră plenar și consistent în legătură cu Dumnezeu la nivelul naturii umane. "Dumnezeu însuși, creând bărbatul și femeia, i-a chemat în unirea lor, să colaboreze cu El".

Prin Tainele sale, Biserica oferă harul cel dumnezeiesc celor ce cu credință curată doresc mântuirea și cu atât mai mult, celor ce au căzut în suferință din cauza păcatelor știute și neștiute, care au rănit sufletul și se manifestă prin boli asupra trupului. Căci suferința trupească este și rezultatul nemijlocit al multor și grele păcate. Și dacă un mădular este bolnav, toate mădularele sunt în suferință (Matei 6, 22-23; I Corinteni 12, 26).

Taina Maslului săvârșită în Biserică și de către întreaga Biserică, după cum a văzut în această lucrare din Epistola Sfântului Iacov, țintește, așadar, însănătoșirea bolnavului și reintegrarea lui în comunitate, în Biserica-trupul lui Hristos, ca anticipare a împărăției lui Dumnezeu. "Lucrarea lui Dumnezeu în Taina Maslului vindecă în primul rând prin faptul că luminează sensul vieții și al sănătății ca daruri ale lui Dumnezeu".

Astfel, indiferent care este rezultatul în ceea ce privește însănătoșirea trupului, bolnavul este readus în realitatea în care a intrat prin Botez, adică este așezat împreună cu Hristos pe calea Împărăției lui Dumnezeu. Aceasta este vindecarea ultimă spre care țintește Taina Maslului.

În fiecare Taină Hristos se dăruiește printr-o lucrare a Sa tuturor celor ce cred în El. Dar fiind nevăzut trebuie să se dăruiască prin persoane alese. Dar aceste persoane sunt nevăzute și Hristos le sfințește prin Taina Hirotonirii. Această Taină devine dacă putem spune instrumentul, mijlocul prin care se împărtășesc celelalte Taine. Căci așa cum afirmăm într-un capitol trecut, prin Episcop sau prin preot lucrează însuși Hristos în chip nevăzut.

Ce poate fi mai sublim decât Hristos prezent ci trupul și sângele Său în pâinea și vinul Liturghiei? Ce poate fi mai expresiv decât Hristos jertfindu-se pentru fiecare dintre noi în orice Liturghie? Hristos se face prin Duhul Miel al Bisericii.

Necesitatea întâlniri și comuniunii cu Hristos, a reaprinderii Duhului lui Hristos în noi, subliniază două lucruri:

a ) Biserica în calitatea ei de condiție a sacramentelor și de rezultat al Tainelor ei;

b) nerepetarea unora dintre Taine (Botezul, Mirungerea și Preoția) sau repetarea altora (Euharistia, Pocăința, Maslul și Nunta).

CONCLUZII

Creștinii văd că Sfintele Taine nu sunt simboluri sau forme sensibile prin care se înfățișează idei spirituale mai înalte, ci lucrări sfinte ale Bisericii, instituite de însuși Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se înnoiește și se sfințește viața creștinilor, deci mijloace pentru împărtășirea harului divin, datorită cărora creștinii pot ajunge la desăvârșire duhovnicească.

Creștinii se împărtășesc cu aceste Sfinte Taine potrivit rânduielilor și practicii Sfintei Biserici, pentru că numai în acest fel se pot mântui.

Pentru primirea cu vrednicie a dumnezeieștilor Taine creștinii se cuvine să fie pregătiți sufletește și trupește, de asemenea, ei trebuie să conlucreze cu harul divin ce li se împărtășește prin acestea, ferindu-se de a săvârși păcate; de asemenea, exercitându-și în continuu voința spre fapte bune.

Desăvârșirea duhovnicească e accesibilă oricărui creștin, indiferent de starea în care se află; ea nu e apanajul unor categorii sau clase favorizate dintre creștini, căci morala creștină nu e o dublă morală, una pentru inițiați, iar alta pentru cei de- săvârșiți. Viața în Hristos e cu putință să o trăiască orice creștin, indiferent de starea și chemarea pe care o are în această viață.

În convingerea că "Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască" (I Tim. 2, 3-4), fiecare creștin este dator să se străduiască a deveni bine pregătit pentru tot lucrul bun (I Tim. 3, 17) și așa să viețuiască încât prin purtarea lui să preamărească pe Dumnezeu, precum spune Sfântul Apostol Pavel: "Deci, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți" (I Cor. 10, 31). Iar dacă la aceasta adăugăm îndemnul aceluiași dumnezeiesc apostol dat ucenicului Timotei: "Nu nesocoti harul care este întru tine, care ți s-a dat … prin punerea mâinilor. Acestea cugetă-le, de acestea să te ții, pentru ca desăvârșirea ta să fie învederată tuturor" (I Tim. 4, 14-15), același îndemn ne poate fi adresat și azi nouă creștinilor: Nu nesocotiți harul care este întru voi, care vi s-a dat prin Sfintele Taine, ci astfel să cugetați și așa să umblați, încât desăvârșirea voastră să fie învederată tuturor.

Biserica își împrospătează unirea sau legătura cu Dumnezeu prin Tainele, care, pe de altă parte, numai în cadrul ei sau în ea se săvârșesc, ca tot atâtea prilejuri de noi întâlniri și împrospătări de comuniune ale unor membri ai ei cu Hristos, în cadrul ei, la cererea ei, în baza legăturii ei permanente cu El.

Tainele aparțin Bisericii ca lucrări ale ei sau mai precis ca lucrări ale capului ei, Hristos. Tot ce are loc în Biserică pornește de la Hristos, capul ei. Dar El nu activează singur, ci alături de Trupul Său, Biserica. Nu este numai o consecință al propriilor ei sacramente, ci și condiția lor, un fel de obârșie mediată, instrumentală a lor. Și sacramentele ca lucrări ale ei, își au originea în Biserică pentru că Biserica în însușirea ei de Taină e ea însăși o existență plină de Hristos, aflându-se mediul ordinar general de împărtășire cu Hristos a deplinei umanități.

Tainele sunt suflarea persistentă a Bisericii prin care ea trage și revarsă permanent pe Duhul Sfânt. Prin sacramente și mai ales prin Împărtășanie cu care simțim necesitatea să ne cuminecăm cât mai des, însă cu vrednicie, ne dezvoltăm în Hristos până la vârsta desăvârșirii sale (Efeseni 4, 13). Împărtășania ca jertfă și Taină face unirea desăvârșită a Bisericii cu Hristos și a credincioșilor între ei, pentru că ea este precedată de mărturisirea credinței celei una și integrală apostolice de către cei care se apropie de Hristos euharistic.

BIBLIOGRAFIE

I. SURSE SCRIPTURISTICE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, EIB, București, 2008

II. SURSE PATRISTICE:

*** Epistola zisă a lui Barnaba, în col. "PSB", nr. 1, traducere, note și indici de D. Fecioru, EIB, București, 1979

*** Învătătura celor Doisprezece Apostoli, în col. "PSB", nr. 1, traducere, note și indici de D. Fecioru, EIB, București, 1979

***, Păstorul lui Herma, Ed. Herald, București, 2007

Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea I, Pedagogul, în col. "PSB", nr. 4, traducere Dumitru Fecioru, EIB, București, 1982

Clement Romanul, Epistola către Corinteni, în Scrierile Părinților Apostolici, în col. "PSB", nr. 1, trad. de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, Cuvântarea despre Sfântul Mormânt, în col. "PSB", nr. 14, trad. de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în col. "PSB", nr. 10, traducere Constantin Cornițescu, EIB, București, 1984

Minuciu Felix, Octavius, în Apologeți de limbă latină, în col. P.S.B., nr. 3, trad. David Popescu, EIB, București, 1981

Origen, Omilii și adnotări la Levitic, Ed. Polirom, Iași, 2006

Idem, Omilii la Geneză, studiu introductiv, traducere și note Adrian Muraru, Ed. Polirom, Iași, 2006

Sfântul Ambrozie al Milanului, De mysteriis, în col. "PSB", nr. 53, trad. Ene Braniște, EIB, București, 1994

Idem, Despre Sfintele Taine, Cartea V, cap. 2, trad. de Ene Braniște, în rev. "S.T.", nr. 9-10, 1967

Sfantul Chiril al Alexandriei, Închinarea în duh și în adevăr, în col. "PSB", nr. 38, traducere de Dumitru Stăniloae, EIB, București, 1991

Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, EIB, București, 2000

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza I Mistagogicã, trad. de D. Fecioru, în Catehezele, vol. II, București, 1943

Idem, Cateheze baptismale, EIB, București, 2003

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, în col. "PSB", nr. 3, EIB, București, 1981

Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, Ed. Harisma, București, 1993

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice, Editura Herald, București, 1992

Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvâtarea Catehetică cea Mare, Ed. Sophia, București, 1998

Sfântul Grigorie Sinaitul, Ale celui între sfinți părintelui nostru Grigorie Sinaitul. Capete foarte folositoare în acrostih, în "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii", vol. VII, Ed. Harisma, București, 1993

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în col. "PSB", nr. 1, trad. de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Idem, Epistola către Efeseni, în col. "PSB", nr. 1, traducere și note de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Idem, Epistola către Tralieni, în col. "PSB", nr. 1, traducere și note de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, București, 1993

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998

Idem, Cateheze baptismale, trad. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003

Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005

Idem, Comentariul la Faptele Apostolilor, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, în Traduceri patristice, vol. III, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/20/sfantul-ioan-gura-de-aur-omilia-a-8-a-la-faptele-apostolilor/

Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indicii și note de D. Fecioru, EIB, București, 1994

Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Ed. Nemira, București, 2005

Idem, Omilii despre Pocăință și Sfânta Vavila, trad. de Ștefan Bezdechi, Sibiu, 1938

Idem, Omilii despre pocăință, EIB, București, 1998

Idem, Omilii la săracul Lazăr, EIB, București, 2005

Idem, Despre preoție, trad., introducere, note și cuvânt înainte de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1987

Idem, Despre deprimare, suferință și providență, Ed. Deisis, Sibiu, 1997

Idem, Omilii maritale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004

Idem, Despre creșterea copiilor, trad. Dumitru Fecioru, EIB, București, 2001

Idem, Omilii la Efeseni, Tipografia „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iași, 1902

Idem, Omilia a IX-a la I Timotei, ediție revizuită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Ed. Nemira, București, 2005

Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de D. Fecioru, EIB, București, 1994

Idem; Sfântul Grigorie de Nazians; Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Ed. Sophia, București, 2006

Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii", vol. X, EIB, București, 1981

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I, în Apologeți de limbă greacă, în col. "PSB", nr. 2, trad. Pr. Olimp Căciulă, EIB, București, 1980

Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii", vol. 1, ediția a IV-a, trad. Dumitru Stăniloae, EIB, București, 1993

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, EIB, București, 2006

Idem, Răspunsuri către Talasie, în "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii", vol. III, Ed. Harisma, București, 1993

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, EIB, București, 2001

Idem, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, Ed. Arhiepiscopiei București, 1989

Idem, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, EIB, București, 1992

Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, în Scrierile Părinților Apostolici, în col. "PSB", nr. 1, trad. de Dumitru Fecioru, EIB, București, 1979

Sfântul Simeon Noul-Teolog, Imnul 30 în Imne, Epistole și Capitole, Scrieri III, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001

Idem, Cele 225 de capete teologice și practice, în "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii", vol. VI, trad. Dumitru Stăniloae, EIB, București, 1977

Idem, Traites Theologiques et ethiques, vol. I, Paris, 1966

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. "PSB", nr. 12, trad. C. Cornițescu și T. Bodogae, EIB, București, 1988

Silvestru de Canev, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. V, Ed. Credința stramoșească, Iași, 2001

Teofilact al Ohridei, Tâlcuire la Epistola către Romani, vol. I, Ed. Sophia, București, 2005

III. LUCRᾸRI GENERALE

III.1. CĂRȚI:

***, Triod, EIB, București, 1973

Afanasiev, Nikolai, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad. de Elena Derevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008

Andreicuț, Andrei, Spovedanie și comuniune, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008

Andruțos, Hr., Simbolica, trad. de Patriarhul Iustin, Ed. Anastasia, București, 2003

Bissias, Pr., David G., Sfântul Maslu – Taina vindecării, Ed. Doxologia, Iași, 2012

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, EIB, București, 1997

Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr., Boris, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004

Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G., Sublimul preoției creștine, Tipografia cărților bisericești, București, 1940

Dură, Pr. Dr., Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, EIB, București, 1998

Felea, Pr., Ilarion V., Spre Tabor, vol. IV, Ed. Crigarux, Piatra-Neamț, 2007

Idem, Pocăința, Sibiu, 1939

Ică, Diac., Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008

Larchet, Jean Claude, Terapia bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001

Manolache, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004

Meyendorff, John, Teologia Bizantină, EIB, București, 1996

Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011

Mihăiță, Prof. Dr., Nifon, Misiologie creștină, Ed. Asa, București, 2006

Mihălcescu, Pr., Ioan, Dogmatica, manual pentru clasa a Vl-a de seminar, ediția a 3-a, București, 1932

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, EIB, București, 1984

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1999

Pomazanski, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, trad. de Florin Caragiu, Ed. Sophia, București, 2009

Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996

Romanides, Pr., Ioan, Teologia Patristică, trad., note și completări de Ion Marian Croitoru, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2012

Savin, Ioan Gh., Mistica și Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996

Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIB, București, 2001

Idem, Pentru viața lumii. Sfintele Taine și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed. Basilica, București, 2012

Idem, Euharistia, Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Sophia, București, 2012

Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, EIB, București, 1978

Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, EIB, București, 1978

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, EIB, București, 2004

Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, EIB, București, 2002

Teognost, Monahul, Taina Sfântului Maslu- Taina vindecării sufletului și trupului, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2002

Teșu, Pr., Ioan C., Taina Sfântului Maslu – Taina vindecării sufletului și a trupului, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2002

Idem, Omul Taină Teologică, Ed. Christiana, București, 2002

Timuș, Pr., Nicolae, Doctrina Bărbaților Apostolici. Studiu apologetico-polemic, Teză de Doctorat, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chișinău, 1929

Tomas de Kempis, Urmarea lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

III.2. STUDII:

Karaisaridis, Constantinos, Taina Sfântului Maslu. Privire istorică, teologică și pastorală, în vol. Taina Sfântului Maslu, implicații eclesial-liturgice și terapeutic-pastorale, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2012

III.3. ARTICOLE:

***, Invățătura creștină ortodoxă, în Rev. "M.B.", nr. 1-3, 1971

Alexei, Patriarhul Rusiei, Demnitatea preoției, în Rev. "M.B.", nr. 5-8, 1963

Braniște, Pr. Prof., Ene, Explicarea Botezului în „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev. "S.T.", nr. 7-8, 1970

Idem, Rolul Botezului, al Mirungerii și al Sfintei Euharistii în viața creștină, după Nicolae Cabasila, în Rev. "G.B.", nr. 10, 1956

Broscăreanu, Drd., Rene, Despre Taina Sfintei Cununii, în Rev. "Ortodoxia", nr. 1, 1986

Buzdugan, Pr., Costache, Dumnezeiasca Euharistie, Taină a unității Bisericii, la Fericitul Augustin, în Rev. "M.M.S.", nr. 1-2, 1973

Idem, Mărturisirea de credință și comuniunea în cele sfinte, în Rev. "M.M.S.", nr. 3-4, 1974

Buzescu, Pr. Prof., Nicolae C., Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în Rev. "Ortodoxia", nr. 3-4, 1979

Caraza, Diac., Ion, Botezul în lumina Sfintei Scripturi după mărturiile Sfinților Părinți și în teologia reformatorilor, în Rev. "Ortodoxia", nr. 4, 1991

Cernăuțeanu, Diac., Gavriil, Frecvența săvârșirii Sfintelor Taine, în Rev. "M.B.", nr. 4-6, 1970

Chifăr, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Preoția în concepția Sfinților Trei Ierarhi, în Rev. "T.V.", nr. 8-10, 1994

Idem, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți, în Rev. "T.V.", nr. 5-7, 1994

Chițescu, Prof., Nicolae, Sfintele Taine, în Rev. "S.T.", nr. 7-8, 1949

Galeriu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Taina Mărturisirii, în Rev. "Ortodoxia", nr. 3-4, 1979

Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Rev. "S.T.", nr. 9-10, 1949

Idem, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în Rev. "S.T.", nr. 3-4, 1956

Ganea, Protos., Ioasaf, Taina Sfintei Euharistii, mijloc de mântuire, în Rev. "M.M.S.", nr. 5, 1988

Grosu, Prof., N., Taina Sfântului Maslu, în Rev. "Ortodoxia", nr. 3-4, 1979

Micle, Drd. Ierom., Veniamin, Cuvântul lui Dumnezeu și Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă, în Rev. "Ortodoxia", nr. 4, 1972

Mihai, Drd., Radu, Evhologhionul lui Serapion ca document pentru istoria cultului creștin (sec. al IV-lea), în Rev. "G.B.", nr. 1-2, 1975

Mihălțan, Pr. Prof. Dr., Ioan, Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez, în Rev. "M.B.", nr. 11-12, 1985

Mircea, Pr., Ion, Taina Mirungerii, în Rev. "Ortodoxia", nr. 3-4, 1979

Idem, Taina Botezului, în Rev. "Ortodoxia", nr. 3-4, 1979

Munteanu, Mgr., Alexandru, Rânduiala și explicarea Botezului și Mirungerii după scrierile literaturii patristice, în Rev. "G.B.", nr. 11-12, 1960

Petcu, Drd., Sorin, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii după arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în Rev. "S.T.", nr. 9-10, 1972

Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturii credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, în Rev. "B.O.R.", nr. 9-10, 1971

Popescu, Gabriel, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc și propovăduitor al Evangheliei, în Rev. "S.T.", nr. 1-2, 1969

Pruteanu, Petru, Slujba Sfântului Maslu: Istorie și actualitate, în Rev. "Altarul Reîntregirii", nr. 2, 2010

Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în Rev. "B.O.R.", nr. 11-12, 1980

Idem, Caracterul ecelsiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în Rev. "Ortodoxia", nr. 1-2, 1978

Răducă, Diac. Asist., Vasile, Taina Sfântului Maslu în viața creștinului, în Rev. "B.O.R.", nr. 7-10, 1989

Idem, Căsătoria-Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în Rev. "S.T.", nr. 3-4, 1992

Sabău, Drd., Marcel, Expunere catehetică a Sfintelor Taine: Botezul și Mirungerea, în Rev. "S.T.", nr. 5-6, 1982

Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în Rev. "Ortodoxia", nr. 1, 1956

Idem, Numărul Sfintelor Taine. Raportul între ele, în Rev. "Ortodoxia", nr. 4-6, 1956

Idem, Rugăciuni pentru alții, morți, în Rev. "S.T.", nr. 1-2, 1970

Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în Rev. "B.O.R.", nr. 3-4, 1955

Tache, Pr. Prof. Dr., Sterea, Semnificația teologică și existențială a Tainei Sfântului Maslu, în Rev. "Ortodoxia", nr. 4, 2012

Streza, Pr. Asist., Liviu, Botezul în diterite rituri liturgice creștine, în Rev. "Ortodoxia", nr. 1, 1985

Idem, Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile vechi-orientale, în Rev. "Ortodoxia", nr. 2, 1987

Idem, Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Vechi Orientale, în Rev. "Ortodoxia", nr. 2, 1987

Tilea, Pr., Gheorghe, Evlavia euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Rev. "S.T.", nr. 9-10, 1957

Todoran, Pr. Dr., Isidor, Sfintele Taine și Ierurgii, în Rev. "M.A.", nr. 1-3, 1965

Zăgrean, Arhid. Dr., Ioan, Sfintele Taine, în Rev. "M.A.", nr. 3-4, 1971

Idem, Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine, în Rev. "M.A.", nr. 1-2, 1964

IV. SURSE ALE INTERNETULUI

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariul la Faptele Apostolilor, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, în Traduceri patristice, vol. III, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/20/sfantul-ioan-gura-de-aur-omilia-a-8-a-la-faptele-apostolilor/

CUPRINS

Listă de abrevieri ……………………………………………………………………………………… 3

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………… 4

CAPITOLUL I

TAINELE DE INIȚIERE ÎN VIZIUNEA SFINȚILOR PĂRINȚI ……………… 9

1. Taina Sfântului Botez la Sfinții Părinți ………………………………………………………. 9

2. Taina Mirungerii în mărturiile patristice ………………………………………………….. 18

3. Sfânta Taină a Euharistiei – mijloc de mântuire ………………………………………… 23

CAPITOLUL II

MĂRTURIILE PATRISTICE ASUPRA TAINELOR RESTABILIRII SUFLETEȘTI ȘI TRUPEȘTI ………………………………………………………………….. 28

1. Taina Pocăinței – refacere a legăturii dintre credincioși și Dumnezeu ………….. 28

2. Taina Sfântului Maslu în Sfânta Tradiție …………………………………………………. 37

3. Legătura dintre Sfânta Taină a Maslului și Sfânta Taină a Spovedaniei ……….. 47

CAPITOLUL III

VIZIUNEA PATRISTICĂ DESPRE TAINELE SPECIALE ……………………. 50

1. Taina Preoției la Sfinții Părinți ……………………………………………………………….. 50

2. Preoția în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur ………………………………………… 55

3. Taina Nunții după învățătura patristică ……………………………………………………. 58

CAPITOLUL IV

ÎMPĂCAREA OMULUI CU DUMNEZEU PRIN SFINTELE TAINE …….. 65

1. Refacerea legăturii omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine …………………….. 65

2. Sfintele Taine ca mijloace ale harului divin pentru împlinirea vieții creștine … 69

3. Treptele desăvârșirii vieții creștine prin Sfintele Taine ………………………………. 80

CAPITOLUL V

IMPORTANȚA SFINTELOR TAINE ÎN VIAȚA BISERICII ȘI A CREDINCIOȘILOR DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA SFINȚILOR PĂRINȚI ………. 87

1. Taina iconomiei mântuirii omului …………………………………………………………… 87

2. Sfintele taine – mijloace de primire a harului ……………………………………………. 88

3. Sfintele Taine și rolul lor în viața Bisericii și a credincioșilor ……………………. 91

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………….. 96

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………. 98