Viziunea Misionara In Evanghelia După Sfantul Matei

INTRODUCERE 2

Capitolul I 6

MATEI ȘI EVANGHELIA SA 6

1. Autorul 6

2. Caracteristicile evangheliei după Matei 10

2.1. Materialul și structura evangheliei 11

2.2. Originea și timpul compuneri 15

3. Destinatarii 17

Capitolul II 20

CHEMAREA UCENICILOR LA MISIUNE 20

1. Prototipul misionar: Isus Cristos 20

1.1. Isus nu a fost misionar în afara granițelor poporului ales 20

1.2. Isus s-a angajat într-o activitate misionară 21

1.3. Misiunea lui Isus de a vesti Împărăția lui Dumnezeu 22

1.4. Isus realizează misiunea „servitorului” 23

2. Chemarea ucenicilor la urmarea lui Isus 24

2.1. Isus și ucenicii 25

2.2. Chemarea 26

2.3. Urmarea 27

3. Misiunea prepascală (Mt 10,1-15) 29

3.1.O misiune în favoarea lui Israel 29

3.2. Trimiși și persecutați 31

4. Misiunea post pascală (Mt 28,16-20) 33

5. „Faceți ucenici…” 38

5.1. Cine sunt ucenicii? 39

5.2. Motivul folosirii expresiei „faceți ucenici” 40

5.3. Identitatea ucenicului 41

5.4. Trăsături fundamentale ale ucenicului 41

Capitolul III 46

TEOLOGIA MISIUNII LA MATEI 46

1. Elemente ale teologiei misiunii după Matei 46

1.1. Istoria mântuirii în Matei 46

1.2. Răspunsul ca principiu universal 57

2. Biserica misionară după Matei 61

2.1. Discursul misionar din Matei 10 61

2.2. Mandatul final: Mt 28,16-20 63

C o n c l u z i e 66

Abrevierea cărților biblice 70

Alte sigle și abrevieri 71

B I B L I O G R A F I E 72

C U P R I N S 74

=== L ===

INTRODUCERE

Misiunea este o realitate dinamică, bogată și complexă, pluridimensională, după cum dinamică, bogată și complexă, pluridimensională este Biserica, care vestește Evanghelia. Deci ea nu poate fi considerată în mod parțial și fragmentar, fără a risca de a o sărăci și mai mult, de a o mutila. Pentru a o înțelege în realitatea sa profunda, trebuie să se țină cont de toate elementele și aspectele esențiale ale acesteia.

Termenul misiune nu este clar în sine însuși și riscă să sufere diferite influențe ideologice care îl deformează și îl fac inexact. „Misiune” este un cuvânt care nu apare în Biblie, nici măcar cu o vechime prea mare: în sensul ecleziastic actual, apare pentru prima dată în ambientele iezuite și carmelitane ale sec. al XVI-lea. În timpul Sfinților Părinți și în Evul Mediu se folosea termenul „predicare” („Christum praedicare”; „praedicatio apostolica”; „praedicatio christianae religionis”), dar sensul era evident analog.

Este adevărat că în Biblie nu se întâlnește în mod explicit substantivul „misiune”, dar ideea acestui cuvânt este dată cu claritate de verbul „a trimite” și de imperative precum „mergeți să vestiți…”. Nu este deci relevantă absența termenului pe care noi îl folosim de preferință, din moment ce ideea pe care dorim să o exprimăm este cu siguranță biblică.

Pentru a avea deci o imagine corectă despre misiunea creștină, este indispensabil a recurge la Biblie: adică, trebuie să luăm în mână vechile Cărți pe care Biserica ni le-a transmis ca mărturie a Revelației Divine și a consulta cu grijă acele texte pentru a cunoaște ce vrea să exprime Dumnezeu prin misiune.

Totuși, știm bine că Biblia nu este un bloc monolitic și uniform; nu este un fel de repertoriu sau dicționar pe care îl putem consulta cu ușurință, pentru a avea indicații precise asupra oricărei probleme ce ne interesează. În schimb, Biblia este memoria scrisă a poporului lui Dumnezeu: o serie de texte care oglindesc drumul lung al unui popor însemnat de așteptarea intervenției lui Dumnezeu și apoi de reacția la această intervenție decisivă împlinită în Isus din Nazaret. Evenimentul fundamental al lui Isus Cristos devine punctul de sprijin al istoriei și chiar puntul de separare în interiorul culegerii biblice: referitor la Cristos. De fapt, se vorbește despre Vechiul și Noul Testament, pentru că alianța antică și-a atins plinătatea prin Mesia și în evenimentele pascale ale morții și învierii sale a fost inaugurată noua și eterna alianță.

Cuvintele și faptele săvârșite de Isus în timpul vieții sunt cuprinse în cărțile numite Evanghelii. Obișnuința folosirii cuvântului Evanghelie a făcut să i se piardă semnificația originală. Însă această semnificație trebuie redescoperită. Când se aude vorbindu-se despre Evanghelie, imediat suntem cu gândul la cartea care conține gesturile și cuvintele lui Isus. Nu aceasta era semnificația pe care i-au dat-o Isus și apostolii. Pentru ei cuvântul Evanghelie însemna „vestirea bucuriei”.

Denumirea nu era folosită pentru a indica o oarecare „veste bună, frumoasă”, ci o veste semnificativă și importantă, capabilă să înveselească locuitorii unui ținut sau a unei națiuni întregi. Termenul era folosit cu precădere în două circumstanțe:

a) Pentru a da de știre victoria sau sfârșitul unui război. Războiul însemna distrugere, moarte, sclăvie, pierdere. Victoria însemna sfârșitul războiului, a salvării, libertății, siguranța vieții. Isus și creștinii folosesc termenul Evanghelie pentru a indica victoria lui Dumnezeu asupra răului, eliberarea de păcat și moarte, vestită și adusă de Cristos prin cuvintele de iertare, prin minuni și învierea sa din morți.

b) Pentru a anunța vizita unui rege sau a unui împărat într-un oraș. Acest anunț era începutul oficial al sărbătorilor cu distribuirea gratuită a hranei și băuturilor, organizarea jocurilor și spectacolelor în circuri și teatre.

Pentru Isus și creștinii dintru început, Evanghelia însemna vestirea venirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Prima vestire a lui Isus este aceasta: „S-a împlinit timpul și Împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). „Împărăția lui Dumnezeu” înseamnă prezența supremă a lui Dumnezeu, care pune la dispoziția omului, puterea de salvare pentru a-l elibera de orice rău, înseamnă prezența iubitoare a lui Dumnezeu ca Tată, care se îngrijește direct de fii săi și îi face membri ai familiei sale. Dumnezeu nu mai este departe, el este aproape de orice om ca Tată bun, capabil de a înțelege, a ierta și de a mântui. Toate acestea le-a făcut Isus.

Acesta este conținutul Evangheliei, pentru că aceasta era o veste bună adusă de însuși Isus, aceea pe care Apostolii o predicară lumii. După predicarea apostolilor, termenul Evanghelie a început să se identifice cu Cartea, care conținea predicarea apostolilor. Doi dintre ei (Matei și Ioan) și discipolii lor (Marcu și Luca) au dorit să lase în scris aceeași predică pentru a nu se pierde. În acest fel unde nu puteau ajunge să vestească ei, ajungea vestea cea bună în scris, ca o scrisoare deosebită.

La început s-a preferat a se vorbi de Evanghelie la singular, pentru că cele patru Cărți reproduceau toate aceeași veste inseparabilă, chiar dacă erau scrise de persoane diferite. S-a găsit formula potrivită pentru a indica unitatea și diversitatea mesajului scris. Cele patru forme ale unei singure și unice Evanghelii sunt indicate încă din antichitate ca fiind „Evanghelia după Matei”, „Evanghelia după Marcu”, „Evanghelia după Luca”, „Evanghelia după Ioan”. Este o probabilitate ca aceste titluri să fie din perioada autorilor; mai degrabă pare că se datorează episcopilor sec. al II-lea. Titlurile sunt destul de vechi, și existau deja în a doua jumătate a sec. al II-lea, căci le sunt cunoscute autorilor precum Irineu și Clement Alexandrinul.

Predicarea evanghelică s-a constituit începând cu ceea ce Isus „a făcut și învățat”. Și s-a constituit, mai întâi ca o predicare orală, înainte de a devenii o transmitere în scris. Contextul vital în care este împărțită, cuprinde momente diferite: acțiunea liturgică: reuniuni de rugăciune și mai ales adunările euharistice (Fap 2,24); cateheza, care își are locul ei acolo unde Evanghelia este „predată”; iar locul în funcție de care predicarea Evanghelică este gândită se numește misiune și apare cu nuanțe diferite la autorii Evangheliilor, între care sfântul Matei în Evanghelia sa dă o importanță și o interpretare aparte pe care este demnă de a fi analizată. Această predicare, se adresează celor „care sunt departe” (Fap 2,29), bazându-se pe prezentarea lui Isus Cristos.

Pentru realizarea acestei analize vom structura studiul de față în trei momente: se va încerca o prezentare de ansamblu a Evangheliei după Matei, încercând să cunoaștem cât este posibil despre autor și izvoarele folosite, ambientul de origine al scrierii, destinatarii și data când a fost scrisă. Centrul cercetării noastre se axează pe persoana și activitatea lui Isus, unicul mântuitor al omenirii și relația pe care a avut-o cu cei adunați în jurul său. În sfârșit, vom aborda problema misiunii universale care este centrală în Evanghelia după Matei. Cutezătoarea trimitere „învățați toate națiunile” cu care se termină Evanghelia (28,16-20). Încercarea noastră limitată nu este de a examina întreg mesajul lui Matei, ci de a identifica acele aspecte ale Evangheliei care se referă direct orizontului universal al proclamării creștine.

Capitolul I

MATEI ȘI EVANGHELIA SA

Autorul

Tradiția Bisericii antice atestă că autorul primei Evanghelii este apostolul Matei. Din Evanghelii se știe că Matei profesa meseria de încasator de impozite, vameș, o profesie văzută rău de toți, dar și mai insuportabilă poporului iudeu, întrucât era în slujba dominației romane. Vameșii erau considerați drept păcătoși publici, excluși din societatea iudaică. Evangheliile sinoptice povestesc vocația lui la apostolat cf. Mt 9,9-13: „Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul de vamă, și i-a spus: «Urmează-mă!» Ridicându-se, el l-a urmat…”; Mc 2,14-17: „Trecând, l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, stând la postul de vamă și i-a zis: «Urmează-mă!» Ridicându-se, acesta l-a urmat…”; Lc 5,27-32: „După aceasta, a ieșit și a văzut un vameș, cu numele de Levi, care stătea la postul lui de vamă și i-a spus: «Urmează-mă!» Părăsind toate, s-a ridicat și l-a urmat…”. Dar, în timp ce prima Evanghelie îl numește Matei, celelalte două îl denumesc Levi (Mc 2,14 adaugă că era „fiul lui Alfeu”; Lc 5,27.29). Circumstanțele sunt identice, motiv pentru care atât numele Matei, cât și cel de Levi ar trebui să corespundă aceleiași persoane. Singurii care în antichitate au văzut aici două persoane diferite sunt Clement Alexandrinul și Origene. Pentru a explica diferitele indicații pe care le găsim în Evanghelia după sfântul Marcu, urmată de cea a sfântului Luca și de cea a sfântului Matei, se presupune că Matei avea două nume, fapt care este afirmat și în alte cazuri asemănătoare, de exemplu: Saul-Paul, Simon-Chefa, Iosif-Barnaba. Însă aceste exemple nu sunt convingătoare, pentru că în ele sau un nume este semitic și altul grec, sau al doilea nume este o poreclă, în timp ce – și acesta este cazul nostru – Levi-Matei sunt două nume semitice.

O variantă a ipotezei tradiționale este propusă de către studiosul J. Jeremias, care este de părere că vameșul Matei ar fi fost fiul unui anume Levi și, deci, s-ar fi numit Matei ben (bar) Levi. Alți teologi, printre care Zahn, fac ipoteza că Matei ar fi un nume primit de la Isus, sau că și l-ar fi dat el însuși, (în limba aramaică Mattai, de la Mattanjah = dar al lui Dumnezeu) numai după primirea darului vocației la viața apostolică. Chiar și în acest caz, dificultatea rămâne totuși nerezolvată, pentru că nici unul dintre evangheliști nu conferă acestui personaj numele de Levi-Matei: Marcu îl numește Levi în episodul vocației, Matei în lista apostolilor, fără a preciza dacă ar fi vorba de unul și același personaj. La cele spuse până acum trebuie adăugat faptul că până și prima Evanghelie, care deja în episodul vocației înlocuiește numele de Levi cu cel de Matei, nu face nici măcar o singură aluzie cu privire la identitatea persoanei. Pentru a conclude, se poate afirma, că cel dintâi evanghelist îl înlocuiește pe vameșul Levi cu apostolul Matei, căruia îi atribuie calificativul de „vameș”, adică păcătos public, fără a-l identifica însă explicit cu apostolul Matei.

Care a fost motivul schimbului acesta de persoană? Nu este suficient a afirma faptul că primul evanghelist, a voit să-l înlocuiască pe necunoscutul Levi cu un personaj din grupul celor doisprezece apostoli. Răspunsul cel mai convingător este dat de către R. Pesch: pentru cel dintâi evanghelist grupul discipolilor coincide cu cel al celor doisprezece apostoli. „Dat fiind faptul că Levi nu se află printre cei doisprezece apostoli, nu poate să facă parte din grupul discipolilor; de aceea, vocația de discipol nu face parte din planul global al evangheliei după sfântul Matei”. Dacă se acceptă această explicație, ar mai rămâne încă de clarificat cum oare cel dintâi evanghelist a ales chiar numele de Matei, care în interiorul grupului celor doisprezece apostoli nu are un rol prin care să iasă în evidență într-un mod special, și nu altul. Unii susțin ipoteza că evanghelistul ar fi făcut această alegere, pentru că a atribuit această evanghelie apostolului Matei. Acest lucru însă nu este convingător, deoarece prima evanghelie, la fel ca celelalte, este anonimă. Numai tradiția, începând cu Papia (episcop de Ierapolis), l-a identificat pe cel dintâi Evanghelist cu vameșul Matei din Evanghelia după sfântul Matei.

Informațiile cele mai interesante asupra scrierii lui Matei le furnizează tradiția Bisericii antice care, atunci când se ocupă de problematica autorului, începe cu Papia (†150/160) pe a cărui mărturie, citată de Eusebiu, se fondează întreaga tradiție succesivă. Papia nu definește scrierea lui Matei „Evanghelie”, ci spune că: „Matei a strâns în limba ebraică cuvintele (loghia) lui Isus, pe care fiecare le explica după cum putea”. Cât privește „limba ebraică” în care Matei ar fi scris, este posibil să fie vorba despre limba aramaică. Papia consideră, așadar, că Matei, a scris opera sa în aramaică și că din această operă s-au făcut apoi traducerile. Însă, dacă „cineva ar insista și ar spune că loghia înseamnă doar cuvinte, ar trebui să i se facă aceeași observație precum cea a lui Papia când a vorbit despre sfântul Marcu”. Despre el (Marcu) Papia spune că a scris cuvintele și faptele Domnului nu în ordine, ci după cum le-a auzit din predicarea sfântului Petru. Apostolul vestea diferitele lucruri cu referire la Domnul în funcție de auditoriul pe care îl avea înaintea lui, neavând nici o intenție să ofere o serie de loghia. Papia prin cuvântul loghia, înțelege atât cuvintele, cât și faptele. Până și în titlul operei sale a dat acest sens cuvântului loghia, pentru că în comentariul său nu viza doar cuvintele lui Isus, ci și minunile. Pe de altă parte, dacă într-adevăr – cum susțin unii cercetători moderni – Matei nu ar fi făcut decât o simplă culegere de cuvinte ale Domnului, cum putea o astfel de lucrare, deja răspândită în timpul lui Papia, să dispară fără a lăsa nici o urmă în toată antichitatea? Cum se poate să o fi ignorat Irineu, Origene, Tertulian, Epifaniu, Eusebiu, Ieronim, care cunosc chiar unele scrieri apocrife atribuite pe nedrept apostolilor?

O altă mărturie este dată de către sfântul Irineu (†202/203, a scris în a doua jumătate a secolului al doilea), episcop de Lion, în lucrarea „Contra erezilor”, care adaugă o indicație cu privire la timpul aproximativ redactării: „Matei a scris o Evanghelie pentru evrei în limba lor, în timp ce Petru și Paul la Roma predicau Evanghelia și fondau Biserica”.

Origene (†253/254), citat de Eusebiu, precizează că Evanghelia după Matei este destinată celor convertiți: „După cum am prins din tradiție, în legătură cu cele patru Evanghelii, care sunt și singurele recunoscute în Biserica lui Dumnezeu, câte se află sub cer, mai întâi a fost scrisă cea «după Matei», cel care fusese înainte vameș, iar apoi a devenit apostol al Isus Cristos, pe care a redactat-o pentru credincioșii proveniți din iudaism, compunând-o în limba ebraică”.

Eusebiu (†339) face o sinteză a tot ceea ce a fost spus înaintea lui, adăugând că Matei a scris înainte de a se îndepărta de Palestina: „După ce a propovăduit mai întâi printre iudei și fiind apoi nevoit să meargă și în alte ținuturi, Matei a scris în limba maternă Evanghelia scrisă de el căci a căutat să împlinească în scris lipsa prezenței lui printre cei de care se despărțea”.

Mărturiile ulterioare ale lui Clement Alexandrinul (†215), Tertulian (†220) și Ieronim (†419) nu adaugă nimic nou la cele prezentate până acum. Din Biserica siriană provine mărturia lui Efrem (†373): „Matei a scris Evanghelia sa în ebraică, tradusă apoi în limba greacă”.

În concluzie, după mărturiile Bisericii antice se rețin următoarele:

– Evanghelia după Matei a fost cea dintâi pusă în scris;

– a fost scrisă de apostolul Matei;

– a fost scrisă printre și pentru evreii din Palestina;

– a fost redactată în limba lor (aramaică);

– a văzut lumina în timpul activității lui Petru și Paul la Roma (între 64-67).

Astăzi nu există nici o urmă a textului original în limba aramaică și nici informații cu privire la traducătorul Evangheliei în limba greacă, iar textul grec este de fapt unicul text canonic. Mărturia comună a cercetătorilor reține apoi că examinarea textului după Matei, nu relevă un original semitic; așadar, traducătorul nu a făcut o simplă traducere, ci a refăcut originalul fără a denatura substanța: lucru definit și printr-un decret al Comisiei Pontificale Biblice (19 iunie 1911).

2. Caracteristicile evangheliei după Matei

Matei insistă în special asupra Vechiului Testament. Viața și învățătura lui Isus sunt prezentate ca îndeplinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Tot ce era important în relația lui Dumnezeu cu poporul său își găsește expresia sa adevărată și finală în viața lui Isus. Păstor și teolog, Matei are grijă să arate continuitatea istoriei mântuirii.

În ciuda marelui interes pentru ceea ce este iudaic, Evanghelia după Matei este în același timp orientată spre universalitatea mesajului creștin. Deschiderea către neamuri este evocată de la început în narațiunea despre magi (2,1-12) Isus realizează această deschidere prin vindecări de la distanță (8,5-13 și 51,21-24), iar Învierea Domnului este proclamată solemn în finalul evangheliei (28,16-20). În Matei se întâlnește critica cea mai dură împotriva farizeilor, Evanghelistul dând de înțeles că epoca lui Israel ca popor al lui Dumnezeu a trecut acum.

Matei manifestă un interes particular pentru escatologie (cc. 25-26). Mai multe parabole vorbesc despre a doua venire a lui Isus și judecata de pe urmă. Creștinii trebuie să fie pregătiți pentru venirea lui Isus, pentru că nu știu când va avea loc acest eveniment (cf. 25,13).

O altă caracteristică a Evangheliei după Matei este interesul lui pentru Biserică. Este singura evanghelie unde este folosit cuvântul „Biserică” (ekklesia). Preocupat de fidelitatea concretă a fraților săi creștini, Matei dă o importanță deosebită învățăturii morale a lui Isus cu privire la exigențele etice pe care le expune discipolilor săi (de exemplu în „Predica de pe Munte”, cc. 5-7). Adaugă normele care trebuie să însuflețească relațiile din interiorul comunității (discursul ecleziastic, c. 18); iar aceasta pentru că Biserica trebuie să se conformeze din ce în ce mai mult planului, adică „Împărăției lui Dumnezeu” (sau „Împărăția Cerurilor” cum spune Matei și iudeii care nu pronunță numele lui Dumnezeu). Această împărăție este deja aici, adică în Isus care a inaugurat-o și rămâne prezentă, identificându-se cu copii (Mt 18,5), săracii (Mt 25,35-46), Împărăția însă se va realiza pe deplin numai la sfârșitul timpurilor, în momentul întoarcerii triumfale a Fiului Omului (25,31-33).

Pe de altă parte, expresia: „Eu sunt cu voi” care încheie prima Evanghelie, amintește de „Dumnezeu cu noi – Emanuel”, titlu întâlnit la începutul acesteia. Încadrând opera sa în această formulă-cheie a alianței, Matei îl situează pe Isus în istoria mântuirii. În același timp, precizează și relația sa unică cu Tatăl: Isus este de-acum „Dumnezeu cu noi”. El era înainte de a se întrupa și s-a manifesta de-a lungul misiunii sale pământești: el descoperă voința lui Dumnezeu, o îndeplinește el însuși, invitându-i pe cei care-l urmează să facă la fel; el este revelația dreptății sale, care este iubire, el se roagă „cu noi” spunând: „Tatăl nostru” (cf. Mt 6,9).

2.1. Materialul și structura evangheliei

a) Materialul

Autorii Evangheliilor sinoptice scriu o operă literară, însă pentru redactarea lor se folosesc de un tip de material caracteristic și destul de ușor de clasificat. Multe elemente sunt comune: o serie de narațiuni – cuprind viața lui Isus de la întâlnirea cu Ioan Botezătorul până la patimă și înviere – se găsesc în toate cele trei evanghelii și tocmai aceasta a făcut să fie numite „sinoptice”.

Pentru Evanghelia după Matei este dezvoltat un discurs mai complex, susține Laconi. Circa jumătate din această Evanghelie (mai ales narațiunile) coincid cu Evanghelia după Marcu; mai mult de un sfert (în marea lor majoritate discursuri) prezintă un material paralel celui din Evanghelia după Luca; în sfârșit mai puțin de un sfert din textul său (narațiuni și discursuri) îi aparține. Se vorbește așadar în privința lui de cel puțin trei izvoare, sau trei tipuri de izvoare, de unde a extras materialul.

Cu siguranță depinde de Marcu, cât privește partea narativă a vieții lui Isus. În realitate nu numai că prezintă tot materialul lui Marcu în aceeași ordine, dar adesea îmbunătățește stilul acestuia pentru a-l clarifica și explica, îmbogățindu-l teologic. Îl urmează cu fidelitate în cc. 3-4 și 12-28, în care totuși mai apar multe alte elemente. Este semnificativă, în schimb, întreruperea din cc. 5-11 unde se găsește mai puțin din Marcu. Acel puțin este într-o ordine cu totul diferită, fiind un adevărat și personal „catehism al comunității” făcut din cuvintele și faptele lui Isus. Matei depinde de Marcu dar nu reproduce textul cuvânt cu cuvânt, ci îl scurtează și îl reformulează pentru a scoate mai mult în evidență mesajul teologic.

Matei depinde și de o necunoscută sursă a cuvintelor lui Isus cu precădere în secțiunea discursurilor. Este același izvor indicat de obicei cu sigla „Q”, folosit și de Luca, în cel puțin jumătate din cazuri, în aceeași ordine a textelor și cu aceiași termeni fundamentali. De notat este că cele două izvoare principale ale lui Matei, Marcu și „Q”, conferă o amprentă celor două părți ale Evangheliei. Prima parte (cc. 5-13), chiar dacă conține multe elemente din Marcu, are ca bază mai ales „Q”; pe când a doua parte (de la c. 14 în continuare), cu toate că reia mai mult materialul din „Q”, are ca bază mai ales Marcu.

Totuși Marcu și „Q” nu sunt suficient pentru a explica originea Evangheliei după Matei, care aproape pentru un sfert din dezvoltarea sa, este cu totul independentă atât de una cât și de cealaltă din surse. Se presupune așadar o treia sursă sau o serie întreagă de izvoare proprii și variate? Apare însă evident acest material propriu lui Matei (amintirea copilăriei lui Isus și tradiția proprie a patimii și învierii, diferitele părți proprii din secțiunile cu discursuri și unele părți narative, precum amintirile lui Petru), ce dezvăluie o puternică disparitate de conținut, de formă și de orientare.

Structură

Consensul între comentatorii antici și cercetătorii moderni privind sistematizarea primei Evanghelii este unanim. Divergențe apar atunci când se tratează de o reconstituire a planului Evangheliei. Ipotezele propuse depind de diversitatea criteriilor acceptate cu privire la tipul redactării: criteriul bio-geografic, teologic doctrinal sau tematico-literar.

Această Evanghelie este redată bine în jurul anumitor teme. Sunt propuse unele structuri decisive: una dintre ele, propune o împărțire în cinci (amintind de cele cinci cărți ale lui Moise, = Pentateuhul) repartizate între prolog (1-2,23) și partea concluzivă (26,1-28,20). Fiecare din aceste părți oferă o compilație armonioasă dintre narațiune și discurs.

Evanghelia după Matei este una dintre cele mai bine formate și solid concepute dintre scrierile Noului Testament, prin structura sa narativă. Actuala împărțire corespunde unui plan de lectură care ține cont de alternanța discurs-narațiune, întâlnit și la P. Benoit:

Introducerea sau evanghelia copilăriei (1-2):

A. Genealogia lui Isus (1,1-17);

B. Nașterea lui Isus (1,18-24);

C. Închinarea Magilor (2,1-12);

D. Fuga în Egipt și uciderea pruncilor la Betleem (2,13-23).

I. Cartea întâi: Proclamarea Împărăției cerurilor (3-7):

A. Secțiune narativă: Începutul activității lui Isus (3,1-4,25);

B. Discurs: Predica de pe munte (5,1-7,29).

II. Cartea doua: Împărăția predicată de Apostoli, la îndemnul lui Isus (8-10):

A. Secțiune narativă: ciclul celor zece minuni (8,1-9,34);

B. Discurs: Discursul misionar (9,35-11,1).

III. Cartea treia: Împărăția și misterul ei, ilustrată prin diferite parabole (11-13,52):

A. Secțiune narativă: Neîncrederea și ostilitatea iudeilor (11,2-12,50);

B. Discurs: Parabolele Împărăției: șapte parabole (13,1-52).

IV. Cartea patra: Biserica pe acest pământ, imaginea Împărăției (13,53-18):

A. Secțiune narativă: episoade ce preced călătoria la Ierusalim (13,53-17,27);

B. Discursul: Discursul ecleziastic (18,1-35).

V. Cartea cincea: Isus descrie crizele de început (19-25):

A. Secțiune narativă: Călătoria la Ierusalim și evenimentele din timpul ei

(19,1-23,39);

B. Discursul: Discursul escatologic (24,1-25,46).

Patima, moartea și învierea lui Isus (26-28)

Deosebit în această structură este că, Matei reușește nu doar să împartă materialul între narațiune și discurs, ci și să stabilească ceea ce se numește o „scară”. Această scară este o construcție unde prima parte, adică partea narativă, care vorbește despre Isus ca fiind noul Moise, o pregătește pe cea de-a doua, adică, Predica de pe Munte unde Isus prezintă cele zece minuni pentru a demonstra că are autoritate să facă ceea ce a spus în precedență, dar și mai mult, pentru ceea ce intenționa să facă. Cu acest tip de structură, apogeul este la final, reprezentat prin pătimirea, moartea și învierea lui Isus.

În același timp, Matei mai are o altă structură desfășurată pe capitole. El a reușit să construiască un „chiasm”, unde prima și ultima secțiune a capitolelor sunt asemănătoare, la fel a doua și penultima secțiune, etc. În această structură aspectul cel mai important se află la centru, și anume: parabolele Împărăției Cerurilor (Mt 13). Pentru a avea o idee mai clară iată denumirea capitolelor și împărțirea lor:

Capitolele 1-4 narațiune Mesia și adevăratul Moise

Capitolele 5-7 discurs Adevărata Lege, Predica de Munte

Capitolele 8-9 narațiune Zece minuni, pentru a-și manifesta autoritatea

Capitolul 10 discurs Isus îi trimite pentru prima dată pe apostoli

Capitolele 11-12 narațiune Neacceptarea lui Isus din partea iudeilor

Capitolul 13 discurs Parabolele Împărăției

Capitolele 14-17 narațiune Cristos recunoscut de către apostoli; în particular, Petru primește rolul său în Împărăție

Capitolul 18 discurs Autoritate și iertare în adevăratul Israel

Capitolele 19-22 narațiune Autoritate și invitație

Capitolele 23-25 discurs Condamnarea farizeilor și a doua venire a Fiului Omului

Capitolele 26-28 narațiune patima, moartea și învierea lui Isus.

Prin aceste structuri propuse, Evanghelia după Matei este deja o redactare complicată, dar mai există și un alt tip de structură, care este legată de ultimele versete ale evangheliei, trimiterea apostolilor: „Apropiindu-se, Isus li s-a adresat zicându-le: «Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii»” (28,18-20). Aici sunt temele care privesc misiunea lui Isus și a apostolilor, care se găsesc în aproape toate secțiunile cu discursuri. Temele sunt următoarele:

– Autoritatea lui Isus,

– Autoritatea apostolilor,

– Trebuie să facă discipoli,

– Trebuie să meargă la toate națiunile,

– Botezul,

– A învăța,

– Observarea,

– Tot ceea ce Isus spune,

– Isus este cu noi,

– Sfârșitul timpului.

Matei, cu aceste teme, prezintă o învățătură asupra fiecărei tematici în fiecare discurs, spunând același lucru prin repetare. Matei a reușit astfel să creeze o evanghelie cu trei tipuri de structură. Cu siguranță nu este după modelul Evangheliei după Marcu, care a adunat și pus împreună cu grabă materialul, fiind din acest motiv mai puțin structurată. Această operă este ca un edificiu redat în trei dimensiuni.

2.2. Originea și timpul compuneri

Evanghelia după Matei are un evident caracter ebraic, dar în același timp este deschisă universalismului.

Dacă pe de o parte, într-adevăr, există în text urme cu caracter ebraic, precum doctrina „împlinirii” Legii vechi, Mt 5,17: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții. Nu am venit să desființez ci să împlinesc”, egalitatea între vameși și păcătoși, Mt 5, 46ș.u.: „Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac același lucru și vameșii?…”, misiunea celor doisprezece în exclusivitate la „oile pierdute ale lui Israel”, Mt 10,5b-6: „Să nu mergeți pe calea păgânilor… mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”, folosirea expresiilor „Împărăția Cerurilor”, „a lega” și „a dezlega”, Mt 16,19: „… Ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, ier ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”; cf.18,18, Cetatea Sfântă (pentru Ierusalim), Mt 4,5: „Atunci diavolul l-a dus în Cetatea Sfântă”; cf. 27,53.

Pe de altă parte se observă și o tendință universalistă atunci când Matei se adresează farizeilor (cf. Mt 23) și respinge ideea tradițională a alegerii Israelului în Noua Alianță, Mt 8,11ș.u.: „De aceea vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă în Împărăția Cerurilor împreună cu Avraam, Isac și Iacob, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul din afară”, recunoscând astfel egalitatea între iudei și neamuri în Împărăția Cerurilor, Mt 8,10: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credință”; cf. Mt 15,28; 24,14; 28,19ș.u.

Comunitatea de unde provine Evanghelia după Matei se pare că era o comunitate iudeo-creștină.

Polemica antifarizeică, alimentată de confruntările neîncetate și de rupturile uneori foarte dure (cf. Mt 23) parcurge întreaga scriere. E dificil a nu merge cu gândul la restaurarea farizeică a iudaismului de după anul 70 (sinodul din Iamnia), de care comunitatea lui Matei se distanțează într-o manieră evidentă. Unele expresii presupun o nuanță ostilă (spre exemplu „sinagogile lor”: Mt 10,17; 23,34) și apar numai în Matei.

Autori recenți (începând cu B. H. Streeter, apoi W. G. Kümmel, J. Zumstein, F. W. Beare) sunt de părere că ar fi comunitatea din Antiohia locul de scriere al acestei Evanghelii din moment ce acel oraș reprezintă încă din primii ani ai Bisericii, primul punct de întâlnire iudeo-creștin de origine palestiniană cu, cultura elenă. Însă, după Gnilka, cea mai serioasă obiecție împotriva Antiohiei „vine din constatările că comunitatea antiohenă este încă de la început deschisă misiunii către neamuri (Fap 11,20ș.u.) și pare că nu cunoaște acele conflicte interne cu privire la problemele care își află ecoul în tradiția lui Matei”. Exegetul propune o ambientare urbană a operei, și indică ca loc de compunere mai degrabă orașul Damasc decât Antiohia.

Pentru a indica timpul de scriere, trebuie să se facă o distincție netă între scrierea originară ebraică (sau aramaică) din partea sfântului Matei și traducerea în limba greacă. Însăși tradiția îndeamnă la asemenea distincție prin datele pe care le transmite.

Irineu indică scrierea operei originare în timpul în care Petru și Paul predicau și fondau Biserica, către anul 60. Eusebiu și Clement Alexandrinul situează scrierea prin anul 40: cele mai vechi forme ale lui Matei presupun predicarea creștină în plină desfășurare și între păgâni, iar Biserica își dobândește deplina fizionomie. Este de acceptat o dată aproximativă, cu siguranță anterioară anului 70, de la 60 la 65. Alții propun a dată anterioară, precum Carmignac, care susține că redactarea lui Matei în limba ebraică (și nu în aramaică) a fost către anul 50 sau cel mai târziu între 55 și 60.

Data de compunere a textului grec este anul 80. Evanghelia canonică presupune distrugerea Ierusalimului (70 d.C.) după cum rezultă dintr-o aluzie clară în parabola „invitaților la nuntă” (22,7). De asemenea, includerea „evangheliei copilăriei” (Mt 1-2), dezvoltarea reflexiilor cristologice, probabila dependență de Marcu (sau de sursa lui) favorizează o dată mai târzie.

3. Destinatarii

Evanghelia după Matei este Evanghelia Bisericii, nu atât pentru atenția particulară dată acestei teme, ci pentru că prin intermediul ei Biserica întreagă este cea care se exprimă. Prima Evanghelie canonică este traversată de o tensiune între alegerea lui Israel și misiunea universală. După cum se pune accentul pe unul dintre acești poli, comunitatea pentru care scrie înfățișare proprie.

Matei acceptă chemarea și îl urmează pe maestru. Asistă, așadar, la desfășurarea unei drame Isus face bine tuturor, vindecă pe cei bolnavi, eliberează pe cei îndrăciți, dar pentru că respinge mesianismul național și triumfal răspândit printre evrei, dezamăgește poporul și pe mai marii lui. Aceștia, puțin câte puțin, îl refuză și îl osândesc la moarte.

Matei a trăit personal această dramatică experiență și trebuie să fi suferit mult din cauza aceasta. Pentru ce a refuzat poporul său pe Isus? Era sau nu era El, Isus, Mesia cel vestit de Scripturi? Pentru ce planul lui Dumnezeu își asuma o asemenea desfășurare? (…). Într-aceasta, Matei scrie direct pentru comunitățile iudeo-creștine, care ridicau aceleași probleme: problema raporturilor dintre Isus și Sfânta Scriptură, problema lui Cristos, așa cum era vestită în Vechiul Testament, și cum se realizase în Isus din Nazaret… Răspunzând acestor interogative, evanghelistul încearcă chiar și un dialog misionar cu poporul iudaic, care se opunea Învățătorului.

În cele din urmă, Matei, vrea să răspundă noilor și fundamentalelor interogative ale comunității primitive creștine: încotro se îndreaptă Biserica? Care va fi istoria sa? Dar viitorul, misiunea ei? Cum trebuie să fie viața Bisericii, și care trebuie să fie relațiile între membrii ei și membrii acestei lumi?

Prima Evanghelie este în mod esențial un text misionar. Matei nu a scris pentru a compune o „viață a lui Isus”, ci pentru a ajuta o comunitate în criză de identitate să înțeleagă vocația sa. El însuși făcea parte dintr-o comunitate iudeo-creștină, care plecată puțin înainte de revolta iudaică, s-a stabilit într-un ambient cu o populație majoritar păgână, probabil în Siria. Destinatarii sunt creștini proveniți din iudaism. Evanghelistul se adresează unei comunități iudeo-creștine de limba greacă în tensiune cu ambientul ebraic în care trăia. Este vorba de o „Biserică înrădăcinată profund în iudaismul primului secol, alimentându-se din Sfintele Scripturi, recitite în lumina evangheliei”. Alăturarea păgânilor convertiți, inserarea creștinilor palestinieni, proveniți din Ierusalim, dând naștere unei comunități eterogene și compuse, nu putea să nu producă unele neplăceri. Față de entuziasmul și fervoarea Bisericii primitive, la 50 de ani după evenimentul pascal, a apărut un spirit de amorțeală, lâncezeală. Prelungirea timpului în așteptarea celei de-a doua veniri a Domnului (Parusia), prezența în comunitate a falșilor profeți (Mt 7,15-20; 23,11), a agitatorilor (Mt 23,24) a provocat confuzie și dezbinare între creștini. Personalități cu autoritate, dar egoiste, conducători care nu se îngrijeau de turma încredințată lor, în loc să întărească credința și să favorizeze reluarea vieții creștine făceau să crească neajunsurile credincioșilor. La dificultățile interne se adaugă ostilitatea mereu în creștere a Sinagogii împotriva iudeo-creștinilor, persecutați după reorganizarea farizaică din Iamnia. Rabinul Gamaliel II, către anul 85, a făcut să se adauge în rugăciunea Shemônéh eśrēh (= optsprezece binecuvântări) o invocație contra „nazarenilor, eretici”, care practic excludea creștinii din cultul iudaic. În baza unor studii mai recente, s-ar părea că titlul de „nazareni” cu referire la creștini, a fost inclus mai târziu și că, textul celei de-a douăsprezecea binecuvântări să nu fi fost fixat în scris mai înainte de anul 135 d.C. Blestemul la origine, era probabil îndreptat împotriva dominatorilor străini și colaboratorilor lor, și împotriva ereticilor (minîm) în general. În orice caz și în confruntarea iudeo-creștinilor a ieșit în evidență imediat o atitudine de contrapoziție, de discriminare și de emarginare, după cum apare după diferitele mărturii neotestamentare (Cf. Fap 8,1-3; 26,9ș.u.; In 9,22; 12,42; 16,2). Evanghelistul, în această situație dificilă pentru Biserica sa, apare ca un păstor zelos, un animator convins și curajos, repropunând fidelitatea Evangheliei. Dată fiind îndepărtarea tot mai accentuată de Sinagogă, era esențială pentru creștini reînnoirea adeziunii lor depline față de Cristos și angajarea în răspândirea mesajului mântuirii la neamuri. Se înțelege astfel cum Biserica lui Matei, cu toate că era înrădăcinată cultural în iudaism, se opune total acestuia care persista în respingerea lui Isus ca Mesia și nu era de acord cu predicarea Evangheliei.

Capitolul II

CHEMAREA UCENICILOR LA MISIUNE

1. Prototipul misionar: Isus Cristos

În Evanghelia după Matei, ca de altfel și în celelalte Evanghelii, un loc central îl ocupă activitatea și misiunea lui Isus Cristos. Înainte de a prezenta evenimentele vieții lui Isus, evanghelistul ne prezintă originea lui (Mt 1,1-17). Isus nu trebuie privit în mod abstract și izolat, ci în amplul context istoric căruia îi aparține. Așa cum la sfârșitul Evangheliei privirea este orientată spre viitor, asupra timpului care mai rămâne până la plinătate și spre activitatea mesagerilor lui Cristos care merg la toate popoarele, tot așa la începutul acestei Evanghelii, atenția este îndreptată spre trecut până la patriarhul Avram, pe care Dumnezeu l-a chemat și prin intermediul căruia Domnul Dumnezeu a dat un nou început istoriei umanității (căci prin El toate popoarele au fost binecuvântate de Domnul). Tocmai în acest amplu orizont se împlinește activitatea și misiunea lui Isus.

Credința lui Israel și așteptările universaliste ale multor iudei constituie premisele universalității misiunii lui Isus Cristos: indispensabile cu siguranță, dar numai premise, căci dacă n-ar fi existat el, nu s-ar fi ajuns niciodată la o adevărată misiune universală. Așadar, vor fi analizate figura lui Cristos, modul său de a se prezenta și metodologia sa. În el, de altfel, își găsește originea misiunea apostolică.

1.1. Isus nu a fost misionar în afara granițelor poporului ales

Ideea obișnuită de misionar este aceea a unei persoane care lasă propria țară pentru a merge în țări îndepărtate să vestească și să dea mărturie cu privire la propria credință la popoarele care încă nu o cunosc. În acest sens Isus nu a fost un astfel de misionar. El a rămas totdeauna în țara sa, printre connaționalii săi și nu și-a manifestat intenția de a voi personal să îndeplinească o misiune printre națiunile străine.

S-a întâmplat uneori ca Isus să iasă din teritoriul lui Israel, dar în acele cazuri nu a predicat, ci mai degrabă a încercat să treacă neobservat, Mc 7,24: „Merse în regiunea Tirului și a Sidonului și nu voia să știe cineva de aceasta”. Într-o zi, pe când se găsea în regiunea Tirului și a Sidonului, după cum ne povestește Matei, Isus declară discipolilor săi: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15,24). O asemenea frază exclude cu claritate un angajament misionar în afara poporului ales. Cu altă ocazie (cf. Mt 23,15) Isus, mustrând pe scribi și farizei, face aluzie la angajamentul lor mare pentru un prozelitism exacerbat nefiind de acord și neavând intenția de a-i imita.

1.2. Isus s-a angajat într-o activitate misionară

Totuși Isus s-a arătat a fi conștient de urgența misionară și a trăit în propria-i viață angajamentul de a fi în mijlocul oamenilor și de a le vesti lor intervenția lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, Isus a conceput misiunea sa evanghelizatoare într-un mod mult mai dinamic.

Episoadele evanghelice ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul în timp ce predica în pustiu un botez de convertire și ne relatează cum mulțimea alerga la el pentru a se supune ritualului său penitențial. El însă rămâne mereu în același loc și nu se deplasează prea mult, deoarece mulțimile sunt acelea care vin la el, în deșertul lui Iuda, pentru a-l întâlni pe noul profet.

Isus, în schimb, cu toate că a început și El activitatea sa în pustiu, adoptă un stil nou de viață și un minister complet diferit: El merge acolo unde se găsesc oamenii . Abandonează micul Nazaret, pentru a se stabili la Cafarnaum, un autentic port cu deschidere spre mare, orășel aglomerat și vizitat de un mare număr de persoane (cf. Mt 4,13; Mc 1,21) și își începe activitatea sa de predicare chiar acolo unde mulțimea se reunește în mod obișnuit sâmbăta, adică în Sinagogă (Mc 1,21). Are mult succes, toți merg în căutarea lui, iar Cafarnaum devine foarte repede un loc de atracție, însă nu se transformă într-un centru religios. Isus este clar în programul său ministerial: „Să mergem în altă parte, prin cetățile învecinate ca să predic și acolo, căci pentru aceasta am venit” (Mc 1,38; cf. Mt 4,23). Mulțimile riscă să devină posesive, astfel când îl ajung din urmă, vor să-l rețină pentru a nu mai pleca de la ei, dar Isus este sigur și de neclintit în hotărârea sa: „Trebuie să vestesc Împărăția lui Dumnezeu și celorlalte cetăți pentru că de aceea am fost trimis” (Lc 4,43).

Isus este conștient că a fost trimis și ca atare are o misiune: aceea de a predica și de a vesti Împărăția lui Dumnezeu. Această misiune El o desfășoară în mod itinerant, fiind alături de oameni acolo unde aceștia locuiau, fără a aștepta ca ei să alerge la El. Într-adevăr, „Isus străbătea cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, predicând Evanghelia Împărăției și vindecând orice boală și orice neputință” (Mt 9,35).

1.3. Misiunea lui Isus de a vesti Împărăția lui Dumnezeu

Alături de modul de a acționa, important este și conținutul misterului vieții lui Isus, adică obiectul predicării sale. Evanghelistul Marcu sintetizează mesajul lui Isus printr-o frază care rezumă conținutul misiunii sale: „timpul s-a împlinit și Împărăția lui Dumnezeu este aproape; convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1,15).

Vestea fundamentală conținută în mesajul lui Isus este așadar apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Așteptarea lui Israel este pe punctul de a se împlini; intervenția lui Dumnezeu, așteptată și invocată mult timp, este gata să se împlinească. Isus vestește că Dumnezeu, ca și rege al universului intră direct în istoria omului și o transformă profund prin persoana sa, acolo unde însuși Dumnezeu se manifestă pentru a schimba lumea. Aceasta este Vestea cea Bună. În fața ei, fiecare om este îndemnat să-și schimbe mentalitatea, să se încreadă în acest cuvânt și să-l accepte cu entuziasm.

Gesturile minunate de bunăvoință pe care Isus le împlinește atunci când se întâlnește cu cei care erau oprimați de rău și de boli, sunt dovada apariției Împărăției pe acest pământ. Trimișilor lui Ioan Botezătorul le este cerut să dea mărturie de ceea ce ei înșiși au văzut, adică despre împlinirea operelor extraordinare vestite de profet ca manifestare glorioasă a zilei în care Dumnezeu ar fi împlinit intervenția sa definitivă. Minunile sunt așadar semnul că timpul s-a împlinit și confirmare a Cuvântului misionar.

1.4. Isus realizează misiunea „servitorului”

Mesajul lui Isus și operele sale arată deschiderea universală a intervenției divine, iar comportamentul său revelează o voință de comunicare și de comuniune cu toți oamenii. Spre deosebire de farizei care predicau și apărau o tradiție religioasă separatistă, Isus depășește orice tip de barieră: acceptă pe cei mici și pe cei mari, săraci și bogați, bolnavi, leproși și îndrăciți, străini sau persoane cu reputație rea în vederea unei misiuni soteriologice.

Evanghelistul Matei, prezentând în sinteză ministerul lui Isus, citează de două ori o frază extrasă din poemele Vechiului Testament, care prezintă figura „Servitorului lui JHWH” și cu acest sistem El tinde să arate cum misiunea lui Isus este aceea de a duce la îndeplinire profețiile rostite în trecut.

În secțiunea minunilor, Matei descrie pe scurt: „Când s-a lăsat seara, i-au adus mulți posedați de diavol, iar El cu un cuvânt a alungat diavolii și i-a vindecat pe toți cei bolnavi, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: «El a luat asupra lui slăbiciunile noastre și a purtat bolile noastre»”.

Și deoarece bolnavii sunt cei care au nevoie de medic, medicul de activitate, minunile sunt așadar semnele mântuirii și în același timp vestesc sosirea timpurilor noi ale unui dialog între Dumnezeu și om. Figura servitorului pune în evidență solidaritatea lui Isus cu cei bolnavi și cu cei păcătoși, împărtășirea și compasiunea sa: autentic misionar, El s-a dat de partea celor din urmă și i-a eliberat suferind cu ei.

Puțin mai departe, Matei revene asupra acestei teme. Într-un moment critic al misiunii sale, în timp ce farizeii țineau sfat împotriva lui pentru a-l îndepărta din mijlocul oamenilor Isus se retrage deoparte; mulțimea totuși îl urmează „iar El vindeca pe toți, și le poruncea să nu-l facă cunoscut, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia:

«Iată servitorul meu pe care l-am ales,

iubitul meu întru care sufletul meu

își află bucuria!

Voi pune Duhul meu peste El

și El va vesti popoarelor dreptatea.

Nu se va certa, nici nu va striga și

Nici nu va auzi cineva glasul lui prin piețe.

Trestia frântă nu o va strivi,

Iar fitilul care fumegă nu-l va stinge

până ce nu va duce dreptatea la victorie.

Iar popoarele își vor pune speranța în numele lui»”.

Acest citat descrie ceea ce Isus, servitorul lui Dumnezeu, evită să facă: în loc să se arate puternic și războinic, cu prestigiu și influență, preferă să se arate blând și cordial cu toți, nu dorește o victorie dobândită cu mijloace foarte puternice, ci o întâmpinare obținută doar cu forța iubirii. Stilul său este acela de valorificare a fiecărei persoane, chiar și a celui slab și nesemnificativ care este ca o „trestie frântă” și ca „fitilul” care este pe cale să se stingă. Recunoașterea valorii pozitive care este prezentă în orice persoană este metoda misionară a lui Isus: în acest sens El a trecut prin lume făcând bine tuturor, constituind cele mai bune baze pentru misiunea apostolică al cărui mesaj, după evenimentul pascal, va fi destinat tuturor neamurilor.

2. Chemarea ucenicilor la urmarea lui Isus

Ruptura cu Israel a avut ca efect adunarea în jurul lui Isus. Maestrul învăța și făcea discipoli. Lor le-a dat conștiința clară de a fi la originea unei noi economii de mântuire. Credința în înviere a luminat misiunea lor.

2.1. Isus și ucenicii

Prezentarea lui Isus ca „maestru” sau „rabbi” este un fapt inegalabil al tradiției Evanghelice, comună sinopticilor și celei de-a patra Evanghelii. Este dificil a explica această calitate a lui Isus ca efect al retroproiectării credinței creștine din partea comunității primitive, pentru că în Biserica post pascală Isus nu mai este doar „maestrul”, ci și Domnul cu o autoritate unică și excepțională. Un indiciu al acestei conștiințe este întâlnit atât în Evanghelia după Matei cât și în cea după Luca care evită să pună pe buzele discipolilor lui Isus apelativul „maestru”, înlocuindu-l cu cel de „Domn”. O confirmare a acestui rol magistral al lui Isus, este dată de modelul sociologic care situează în mod armonios acțiunea publică a lui Isus în însăși tradiția evanghelică. De obicei el învăța în sinagogi sau în aer liber, în templu sau în aproprierea acestuia, vorbea și discuta cu maeștrii și scribii iudei.

Această imagine a lui Isus „învățător” în interiorul cadrului sociologic iudeo-palestinian „nu poate fi un produs al credinței post-pascale care proclamă glorificarea sa ca Domn și Dumnezeu. Se presupune că la originea acestei tradiții a lui Isus „maestru”, există un fapt istoric asupra rolului și activității lui Isus”.

Un alt element la fel de solid, atestat de tradiția evanghelică se referă la faptul că Isus trăiește și se deplasează în Galilea și Iudea cu un grup de persoane distincte, atât de rude cât și de mulțimea anonimă. Aceștia îl urmau pentru a-i asculta cuvântul și îi prezentau bolnavii. Acest grup este desemnat cu numele de ucenici (gr. μαθητάς), în unele cazuri fiind identificat cu apelativul „doisprezece” sau chiar „apostoli”. Folosirea termenului „discipol” în Evanghelie pentru a defini pe cei care stau cu Isus și îl urmează, este un indiciu al raportului particular ce s-a stabilit între persoana lui Isus și grupul de persoane distincte de simpli simpatizanți și curioși.

2.2. Chemarea

La originea formării grupului celor doisprezece ucenici, se află inițiativa lui Isus. Tradiția evanghelică sinoptică a păstrat vie amintirea chemării primilor patru discipoli, câte doi frați, Petru-Andrei, Iacob-Ioan (cf. Mt 4,18-22 par.), de asemenea și cea a vameșului Levi-Matei (cf. Mt 9,9).

Actuala descriere evanghelică aduce semnele unei stilizări catehetice, drept pentru care vocația primilor discipoli ai lui Isus și răspunsul lor devin prototipul experienței credincioșilor chemați la rândul lor să-l urmeze pe Isus printr-o totală dăruire (cf. Mt 4,18-22). În cuvintele prin care Isus promite și oferă motivațiile chemării: „vă voi face pescari de oameni”. Este conținută intenția centrală a lui Isus care cheamă. Imaginea luată din meseria exercitată de cele două perechi de frați, corespunde stilului profetic și caracterului direct și autoritar al Cuvântului lui Isus. Invitația sa răsună ca un ordin și promisiunea lui vestește angajamentul și datoria misiunii, nelăsând spațiu altor activități care intervin. A fi pescari de oameni vrea să indice o participare la misiunea lui Isus care consistă în a aduna membrii poporului lui Dumnezeu la judecata finală (cf. Ier 16,16).

Matei aplică titlul de „apostoli” celor doisprezece doar o singură dată în c.10,2, adică în contextul trimiterii lor în misiune. De asemenea și chemarea lui Levi este încadrată în aceeași schemă: Isus care trecea pe țărmul mării, îl vede pe acesta stând la postul de vamă concentrat la munca cotidiană, îi adresează cuvântul de chemare: „urmează-mă!”, și „ridicându-se, acesta l-a urmat” (Mt 9,9 ș.u.). La baza acestui cadru, care este un exemplu ideal pentru cei care răspund la chemarea lui Isus ca credincioși, se află amintirea inițiativei care însă nu corespunde ambientului iudaic contemporan. Evangheliile menționează pe „discipolii farizeilor” alăturați „discipolilor lui Ioan”, care reproșează lui Isus faptul că ucenicii lui nu imită angajamentul lor privitor la postul devoțional (cf. Mt 9,14). La rându-i Isus adresându-se farizeilor, care atribuie exorcismele sale conviețuirii cu Satana, îi întreabă în numele cui „fii lor”, discipoli-aderenți, alungă demonii (cf. Mt 12,27). Prin această „afinitate a terminologiei se vede cum aderenții grupurilor iudaice nu constituie un model pentru a explica alegerea lui Isus care cheamă și care alege câteva persoane pentru a sta cu El”.

În timpul lui Isus existau cei care în izvoarele talmudice sunt numiți talmidîm: discipolii care frecventează un maestru având o viață comună pentru a asculta și a imita interpretările lui și aplicațiile tradiționale ale Legii. Însă discipolii lui Isus nu sunt reuniți în jurul lui pentru a face un studiu al Legii, ci pentru a împărtăși misiunea în raportul special cu persoana. Perspectiva celor care urmează exemplul lui nu e aceea de a face carieră de magistru, a trece de la faza discipolatului la o treaptă superioară, aceea de „înțelepți” sau maeștrii. Raportul maestru-discipol în cazul lui Isus este permanent, iar corespondența proverbială a rolului maestru-discipol ajută la sublinierea solidarității ireversibile a destinului lor: „un discipol nu este mai presus de maestrul său și nici un slujitor mai presus de stăpânul său” (Mt 10,24).

2.3. Urmarea

Un model mai apropiat raportului Isus-discipol este cel al tradiției profetice: Ilie-Elizeu, Ieremia-Baruh. În cazul Ilie-Elizeu, învestitura profetică împuternicește pe Elizeu să fie în slujba lui Ilie, dar în realitate El va fi în serviciul lui Dumnezeu, preluând locul maestrului său Ilie (1Re 19,19-21; 2Re 2,12-15). În inițiativa lui Isus care cheamă pe discipoli să-l urmeze, se simte puterea acelei autorități cu care Dumnezeu îi umple pe servitorii săi, așa cum s-a întâmplat cu Moise și profeții pentru a putea îndeplini misiunea lor în favoarea poporului.

În această perspectivă profetică se poate intui valoarea simbolică a grupului celor doisprezece, exprimată de Matei și Luca. Celor care au împărtășit destinul lui Isus cu integritate și perseverență, el le promite că-i va asocia la misiunea sa de judecător (escatologic): „Veți sta și voi pe douăsprezece tronuri ca să judecați cele douăsprezece triburi ale lui Israel” (Mt 19,28; Lc 22,30). Reconstituirea Israelului ideal reunind triburile răspândite, face parte din speranța mesianică proiectată la sfârșitul timpurilor. Prin alegerea celor doisprezece, Isus își însușește această speranță și anticipă realizarea ei. Datorită acestui rol de alegere a celor doisprezece în proiectul lui Isus, se înțelege că statutul lor are rigoarea și integritatea adeziunii religioase. În câteva scene paradigmatice, cuvântul său definește înfățișarea discipolului: un om liber de falsele siguranțe, de legăturile de rudenie, fără nostalgii și regrete (cf. Mt 8,18-22; Lc 9,57-62). Adeziunea necondiționată pe care Isus o cere discipolilor săi își găsește corespondentul doar în statutul religios al membrilor poporului lui Dumnezeu chemați să-l urmeze pe Dumnezeu din toată inima. Radicalitatea exigențelor puse ca o condiție pentru urmare, exprimă pe de o parte excepționala autoritate a lui Isus și pe de altă parte, urgența misiunii de a vesti Împărăția lui Dumnezeu (cf. Mt 10,37-39; Lc 14,26-27).

O altă trăsătură ce califică identitatea „discipolilor” lui Isus este deplina împărtășire a destinului de a fi persecutat, ca o consecință logică a raportului personal și ireversibil care stă la originea discipolului. Chiar dacă unele sensuri ale „urmării” au fost recitite și aplicate în contextul persecuțiilor din partea primelor comunități creștine, este negată posibilitatea ca la originea lor să fi fost un nucleu de cuvinte, prin care Isus definește statutul discipolului în raport cu persoana și misiunea sa. Mărturia publică și curajoasă cerută discipolilor în favoarea lui Isus evocă contextul procesual al primelor represiuni într-un ambient ostil. Dar formularea sentințelor în care se vorbește despre recunoașterea sau tăgăduirea Fiului Omului înaintea oamenilor, în perfectă simetrie cu a fi „recunoscuți” sau „tăgăduiți” înaintea lui Dumnezeu, ne îndreaptă spre un context mult mai arhaic și în final la radicala exigență cu care Isus stabilește condițiile urmării pentru cei ce sunt chemați să împărtășească destinul său de persecutat (Mt 10,32-33).

Într-un cuvânt, alegerea și constituirea grupului de doisprezece, revelează un aspect esențial al actualizării proiectului istoric a lui Isus.

Pe plan istoric nu este întotdeauna ușor a discerne tot ceea ce a trăit Isus, care cheamă, constituie și trimite grupul celor doisprezece, căci cuvintele și alegerile sale au devenit în tradiție principii și norme ideale pentru toți „discipolii”, identificați cu cei care cred, se convertesc și sunt membrii comunității creștine.

Procesul de formare a grupului istoric de doisprezece discipoli a fost probabil mult mai complex decât ceea ce lasă de înțeles scenele ideale evanghelice despre chemare. După mărturia celei de-a patra Evanghelii primul contact al viitorilor discipoli cu Isus a avut loc în ambientul lui Ioan Botezătorul (In 1,35-42). Doar cu experiența pascală acest proces de agregare a discipolilor în jurul lui Isus își însușește forma sa definitivă și ireversibilă.

3. Misiunea prepascală (Mt 10,1-15)

Isus îi cheamă pe discipoli să-l urmeze nu pentru a-i face să fie exclusiv cu persoana sa, ci pentru a-i pregăti pentru misiunea primită de la Tatăl; pentru aceasta însă este nevoie ca ei mai întâi să împărtășească „neliniștea sa apostolică” (cf. Mt 9,35-38) și să-și măsoare forțele în misiune, pe când El mai era încă cu ei și purta toată greutatea, pentru a vedea dacă și-au însușit spiritul misionar.

3.1.O misiune în favoarea lui Israel

Exegetul Stokc, gândindu-se la starea poporului se întreabă: „Care este situația unui popor? Care este situația umanității? De ce anume are ea nevoie? Ce trebuie ea să facă? Cine știe ce îi este necesar?”. Acestea sunt întrebări care se pun în mod continuu, iar răspunsurile care se dau sunt cele mai diferite. Versetele 36-38 din capitolul 9 după Matei arată modul de gândire al lui Isus, viziunea sa asupra situației poporului, și în același timp cum se comportă Isus fața de ea (cf. Mt 10,1-8).

Potrivit afirmației lui Isus poporul este istovit și obosit: este ca o turmă fără păstor. Această comparație care este folosită în mod repetat în Vechiul Testament, indică un popor abandonat în sine însuși, care nu are un conducător pentru a-l menține unit, ai cărui membri se îndepărtează și călătoresc fără scop, fiind dat pe mâna dușmanilor săi. Așa vede Isus situația poporului din jurul său, căruia îi lipsește legătura internă, îi lipsește o călăuză liniștită, sigură, prevăzătoare și pricepută, îi lipsește un scop unitar și o ierarhie a valorilor comune, fiind expus tuturor influențelor și lăsat la discreția conducătorilor egoiști. Din această cauză poporul este obosit, neliniștit, înclinat când într-o parte, când în alta de scopuri și influențe contradictorii. Este prin urmare istovit, și-a risipit toate puterile sale, și-a pierdut speranța. Isus vede poporul într-o condiție demnă de compasiune, chinuit de boală (Mt 14,14), flămând și istovit (Mt 15,32). El nu se uită niciodată cu dispreț la mulțime; vede situația reală și se angajează să o ajute.

În cuvintele adresate discipolilor săi Isus vorbește despre secerișul care este mare și de lucrătorii puțini (Mt 9,37) însă nu-i invită să proiecteze un program care să ajute poporul și să se angajeze pentru El. Îi invită să îl roage pe Domnul secerișului să trimită lucrători (Mt 9,38). În acest fel, Isus amintește că Dumnezeu este Stăpânul poporului și că tot ceea ce privește poporul este sub stăpânirea sa. Poporul și condiția sa nu sunt un câmp de experiențe, de interpretări, programe și măsuri de ajutor uman. Cel care dorește să ajute poporul, nu poate să se prezinte din propria inițiativă și în nume propriu. Trebuie să fie trimis de Stăpânul secerișului. Recunoașterea lui Dumnezeu ca Stăpân, rugăciunea de ajutor și ascultarea misiunii sale sunt condițiile angajamentului pentru popor.

După caracterizarea situației poporului și indicarea condițiilor pentru a-l ajuta, Isus îi trimite pe ai săi. Se comportă ca un Stăpân al secerișului. După cum revelarea voinței legate de Tatăl în Predica de pe Munte și exercitarea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu în acțiunile supreme, la fel și misiunea este o inițiativă care cere puteri depline din partea lui Dumnezeu. Ceea ce face Isus se realizează în numele lui Dumnezeu, este susținut și determinat de îndurarea sa față de popor și trebuie să-i ofere o coeziune, o călăuză și asistență, orientare și sens. În această optică trebuie văzută trimiterea discipolilor; cu acest spirit trebuie să fie împlinită misiunea lor. Cei trimiși de Isus sunt „cei doisprezece discipoli ai săi” (Mt 10,1), care imediat după ce sunt indicați ca fiind „doisprezece apostoli” (Mt 10,2) sunt trimiși în misiune. Apostolii sunt oameni chemați de Isus la urmarea lui, îl însoțesc constant și trăiesc împreună cu el. Lângă el și prin el sunt pregătiți în activitatea lor pentru popor (cf. Mt 4,19). De la El primesc „putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge, și să vindece orice boală și orice neputință” (Mt 10,1); puțin mai înainte evanghelistul rezumase activitatea lui Isus astfel: „El predica Evanghelia Împărăției și vindeca orice boală și orice neputință” (Mt 9,35; cf. Mt 4,23). Apostolii sunt acreditați de Isus la aceeași misiune. Trebuie să-i ajute pe oameni în necazuri, să alunge demonii, care îi privează de libera autodeterminare, și să-i vindece de boli. Apostolii sunt amintiți de Isus după nume; lista are în același timp o însemnătate istorică, iar dintre ei Petru este numit primul (Mt 10,2-4). Isus nu trimite un grup colectiv, ci câteva persoane, fiecare cu nume și înfățișare proprie și cu propria responsabilitate.

Isus stabilește, de asemenea, la cine trebuie să meargă și ce trebuie să facă (Mt 10,5-14). Angajamentul lor corespunde condițiilor pe care el le indicase deja (Mt 9,38). Nu merg din proprie inițiativă sau în nume propriu, ci sunt trimiși de Stăpânul secerișului. Întâi sunt trimiși doar la „oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10,6; cf Mt 15,24) în conformitate cu promisiunile Vechiului Testament. Mai apoi cel înviat îi va trimite la toate popoarele (cf. Mt 28,19). Ceea ce au ei de făcut corespunde exact cu ceea ce a făcut Isus. Precum Isus la fel și ei trebuie să vestească apropierea Împărăției Cerurilor. Isus se pune fără ezitare la dispoziția poporului. Primul răspuns este dat nevoilor poporului, învățăturii lui (cf. Mt 5-7) și activităților de vindecare (cf. Mt 8-9); al doilea răspuns este formarea și trimiterea discipolilor. Isus nu acționează singur; el stabilește pe cei care trebuie să meargă și să continue opera lui. Ei nu se prezintă în nume propriu, ci sunt aleși și trimiși de Cel care este Stăpânul secerișului și se îngrijește de poporul împrăștiat.

3.2. Trimiși și persecutați

Deja în proclamarea fericirilor și în deschiderea programatică a activității sale de învățare, Isus face aluzii la viitoare persecuții. Cine trăiește după dreptate, în conformitate cu voința lui Dumnezeu trebuie să suporte insultele și persecuțiile (cf. Mt 5,10-11). Apostolii sunt și ei înștiințați că trebuie să se aștepte la aceasta în misiunea lor. Evanghelistul descrie în mod detaliat datoria și comportamentul lor (cf. Mt 10,5-15), dar într-un mod încă și mai minuțios descrie situația experiențelor de suferință și indică modul în care trebuiesc înțelese (cf. Mt 10,16-39). După cum prin activitatea lor participă la misiunea lui Isus, tot astfel prin suferințele lor iau parte la aceeași soartă (cf. Mt 10,24ș.u.). Dar pentru că nu se prezintă în nume propriu, ci sunt trimiși de Stăpânul secerișului, nu sunt singuri în fața oamenilor. În acest fel Isus nu amintește doar de suferințele care îi așteaptă, ci le garantează ajutorul pe care pot să se bazeze. Ei sunt în legătură atât cu oamenii la care sunt trimiși și de care sunt persecutați, cât și cu Domnul, care îi trimite, dar care nu-i lasă singuri. Când sunt persecutați, cei trimiși trebuie să-și amintească că Domnul este cu ei (cf. Mt 10,19-20).

Isus compară poporul la care îi trimite ca pe o turmă fără păstor. El mai zice: „iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Mt 10,16). Poporul, dacă se ia în considerare situația sa, se aseamănă cu o turmă fără păstor, dar aceasta nu înseamnă că cei care vin în ajutorul lui sunt primiți ca niște persoane care se aseamănă lupilor. Discipolii sunt trimiși ca oameni accesibili, dezarmați, vulnerabili. În timp ce se angajează pentru popor se expun tuturor atacurilor și împotrivirilor. Nu pot și nu trebuie să-și facă vreo iluzie. Trebuie să înfrunte această situație asumând o anumită atitudine, aceea de a fi „înțelepți ca șerpii și simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). Nu vorbește de naivitate, ci de o înțelegere și de o sensibilitate atentă față de circumstanțe. Trebuie să ducă la împlinire datoria lor și să rămână credincioși preceptelor celui care i-a trimis fără a se lăsa contaminați și atrași de adversarii lor. Așa cum Isus a fost acuzat și dat pe mâna persecutorilor, la fel se va întâmpla și cu ei.

Discipolii lui vor fi chemați în fața sinedriilor (tribunalelor locale) și în Sinagogi pentru a da cont de credința lor și vor fi pedepsiți (Mt 10,17). Același lucru se va petrece și în fața guvernanților și a regilor (Mt 10,18). La vestirea universală este legată o persecuție universală. Dar „persecuția din cauza proclamării Cuvântului devine o nouă ocazie de mărturie. Fiind pedepsiți pentru propovăduirea lor, prin acele suferințe, ei mărturisesc coerența credinței lor”. Tocmai persecuția îi face martorii Domnului și îi readuce la legătura cu El.

Fără îndoială, persecuțiile provoacă frică și neliniște: ce comportament trebuie adoptat? Ce răspuns trebuie să se dea la întrebările judecătorilor? Isus îi îndeamnă pe apostolii săi să evită orice preocupare care neliniștește. Aceștia nu trebuie să se gândească la judecătorii lor, la sine sau la răspunsurile lor, ci trebuie să-și îndrepte cu încredere privirea numai către Dumnezeu. Chiar și în această situație el este și va rămâne Tatăl lor. Duhul său (cf. Mt 10,20) se va manifesta în ei și îi va face capabili de un comportament drept. Mărturia pe care o dau este inspirată de Duhul lui Dumnezeu. Cei care sunt persecutați sunt uniți în mod eficace cu Tatăl. Persecuția poate veni din afară, dar nu numai, ci și din propria familie: „frate pe frate va da la moarte și tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinților” (Mt 10,21).

În fidelitatea față de Isus recunoscut ca Domn, cei care îl, urmează trebuie să reziste până la capăt. El nu promite să-i ferească de o moarte violentă, ci promite o salvare definitivă. Isus amintește că la sfârșit, când se va întoarce Fiul Omului, va pune capăt oricăror persecuții și va da mărturie în favoarea celor care l-au recunoscut (cf. Mt 10,32ș.u.). Așadar este decisiv să fie aprobat de El. În centru stă raportul discipolilor cu Isus.

Pentru numele lui Isus, ei sunt conduși înaintea tribunalelor și urâți pentru că îi dau mărturie. Dar datorită legăturii lor cu Isus, Duhul Tatălui acționează în ei; sunt mântuiți și privesc cu încredere la venirea judecătorului și a celui care duce la împlinire mântuirea. Toate acestea li se întâmplă pentru că sunt „servitorii” Stăpânului lor și discipolii Maestrului lor (cf. Mt 10,24-25). În persecuție legătura discipolilor cu Maestrul și Domnul lor este și va fi pusă mereu la încercare.

4. Misiunea post pascală (Mt 28,16-20)

După comuniunea de viață cu Maestrul itinerant și experiența unei misiuni făcute sub oblăduirea lui, după evenimentul pascal, discipolii nu încep o etapă nouă: continuă să meargă pe aceeași cale pe care Isus însuși le-a indicat-o. Totuși evenimentele pascale și lumina Duhului conferă o nouă convingere vestirii și îndeosebi o axare cristologică: mesajul pe care ei trebuie să-l transmită se identifică în mod clar cu acela care a fost mesager: Isus. Vestirea Împărăției devine astfel vestirea lui Isus Mântuitorul. Finalul Evangheliei după Matei este inaugurarea solemnă a misiunii post pascale.

Biblistul Moloney spune: „pare ciudat, dar cercetătorii recunosc că punctul de plecare în orice cercetare asupra intențiilor și obiectivelor lui Matei se găsesc la sfârșitul Evangheliei sale”. Aici are loc încredințarea misiunii de către Isus înviat discipolilor săi: comunitatea despre care vorbește Matei înțelegea angajamentul apostolic ca pe o misiune apostolică pe care Domnul i-a încredințat-o. Este importantă considerarea textului ca atare:

Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele indicat lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să țină toate câte v-am poruncit. Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”(Mt 28, 16-20).

Pentru a desluși mesajul central al textului care încheie Evanghelia după Matei, se pot urma două puncte centrale: figura lui Isus și statutul discipolilor. Protagoniștii experienței pascale sunt cei „unsprezece discipoli”. Un grup trunchiat după pierderea lui Iuda, pe care Matei nu se preocupă să-l reintegreze, pentru că numărul simbolic de „doisprezece” avea valoare în raport cu Israel. O dată cu condamnarea la moarte a lui Mesia, acest raport special s-a terminat. După evenimentele pascale (Mt 28,1-15) discipolii acceptă invitația îngerului urmată de cea a lui Isus înviat de a merge în Galileea să-l vadă (Mt 28,7.10) pe muntele indicat de Isus (cf. Mt 28,16). În Galileea, acolo unde a răsunat prima vestire a Împărăției cerurilor în favoarea poporului, se reia legătura lui Isus înviat din morți cu discipolii, cărora acum le este încredințată continuarea misiunii cu autoritate și garanția prezenței lui. Întâlnirea fixată de Isus este pe „munte”. Și această precizare geografică face trimitere la activitatea și manifestarea istorică a lui Isus: pe munte a revelat voința definitivă a lui Dumnezeu (Mt 5,1; 8,1); pe munte se retrage și se roagă (Mt 14,23); așezat pe munte primește mulțimea și vindecă bolnavii (Mt 15,29-30); în fine pe un munte înalt se revelează discipolilor ca trimis de Dumnezeu (Mt 17,1.5). Ultima întâlnire, în care Isus încredințează discipolilor cele din urmă indicații definind statutul și misiunea lor istorică, are loc pe muntele din Galileea, locul de întâlnire istorică a revelației și a mântuirii.

Experiența pascală a discipolilor, după cum se relatează în prima Evanghelie a canonului, se reduce la vederea lui Isus așa cum El însuși a promis prin intermediul îngerului și le spusese femeilor (Mt 28,7.10). Discipolii îl recunosc ca „Domnul lor” închinându-i-se cu umilință și adâncă venerare, la fel cum au făcut femeile (cf. Mt 28,9). Însă credința pascală a discipolilor nu este lipsită de acel dubiu (cf. Mt 28,17) care însoțește credința istorică a comunității. Este credința discipolilor, cărora le este frică în mijlocul furtunii pe mare (Mt 8,26). Este credința lui Petru care riscă să se scufunde pentru că este cuprins de spaimă la simțirea puterii vântului (Mt 14,30-31). În fața crizelor, încercărilor și amenințărilor, discipolii se arată oameni cu puțină credință. Îndoiala este semnul statutului istoric al credinței ecleziale. Doar prezența și cuvântul lui Isus fac să fie depășit dubiul și maturizează credința discipolilor. De fapt Isus înviat se apropie de discipoli și li se adresează, așa cum a făcut pe muntele schimbării la față când cei trei discipoli au căzut cu fața la pământ, cuprinși de o spaimă mare înaintea acelei revelări ce anticipa manifestarea pascală (cf. Mt 17,6-7).

Primul cuvânt al lui Isus în discursul pascal adresat discipolilor este o proclamare solemnă a puterii sale stabilită deja pe deplin. Formularea pasivă a frazei „mi-a fost dată toată puterea”, (Mt 28,18) retrimite la inițiativa divină după cum apare din confruntarea cu formula paralelă a lui Matei 11,27: „Toate mi-au fost date de Tatăl meu…”. Semnificația evidentă a expresiei lui Isus înviat e dată de cuvântul „putere” și de cele două calificări care o însoțesc: „toată” (puterea), „în cer și pe pământ”. Indică acea „putere”, „dreptate”, „capacitate” care caracterizează vorbirea și activitatea lui Isus în raport cu misiunea sa de revelator escatologic al voinței lui Dumnezeu și de protagonist al proiectului salvific. În două cazuri această putere „mesianică” este extinsă și împărtășită discipolilor și comunității, Mt 9,8; 10,1. Prin înviere, Isus este constituit în deplina exercitare a puterii sale. Aceasta este asemănător cu „a afirma că Isus a primit autoritatea și demnitatea pe care Israelul tradițional o atribuie numai lui IHWH”. Și poate fi proclamat „Domn al cerului și al pământului” (Mt 11,25). Această formulă în care se resimte ecoul profesiunii de credință pascală al primei comunități creștine, este reprodus după textele biblice, care prezintă figurile „Fiului Omului” danielic și mesianic, alăturat gloriei lui, ca Fiu și Domn.

Al doilea cuvânt al lui Isus este o poruncă dată discipolilor ca o consecință a deplinei și definitivei domnii: „Mergeți, așadar, învățați toate neamurile…”(Mt 28,14). Prima misiune istorică a celor doisprezece are ca destinatari „oile pierdute ale casei lui Israel”, cu excluderea neamurilor și a samaritenilor (Mt 16,5-6). Acum, după revelarea deplină și definitivă a domniei lui Isus înviat, misiunea discipolilor nu mai are limite și restricții. Expresia lui Matei „toate popoarele” ca de altfel și în celelalte contexte în care mai apare, îi indică pe toți oamenii (cf. Mt 25,32). Dacă Israel nu mai este destinatarul unei misiuni particulare, aceasta nu înseamnă că este exclus din orizontul misiunii post pascale. Este chemat ca și celelalte popoare să facă parte din „poporul” care va da la timpul său roadele împărăției (cf. Mt 21,43).

Prima misiune a constat în a vesti, la fel ca Isus, că Împărăția Cerurilor este aproape și în a propune semnele ei (cf. Mt 10,1-8). Noua misiune, inaugurată de evenimentele pascale, constă în „a face discipoli Domnului Isus din toate națiunile”. Această apartenență la Isus înviat, care definește statutul discipolului se realizează prin semnul baptismal, acceptarea și actualizarea deplină a învățăturii sale autoritare. Mențiunea explicită a botezului dă însemnătate dimensiunii ecleziale a discipolatului, care-și are începutul la Paști. Deja botezul istoric al lui Isus dă o valoare nouă botezului penitențial al lui Ioan Botezătorul, ca semn de adeziune deplină la voința mântuitoare a lui Dumnezeu (Mt 3,15). În contextul botezului, Isus este proclamat de o voce divină „Fiul” preferat, în timp ce Duhul lui Dumnezeu cobora asupra lui (Mt 3,16-17). Ioan a prevestit că Mesia, care urma să vină după El va boteza „în Duh Sfânt și cu foc” (Mt 3,11). În formula de botez a lui Matei, care reflectă practica rituală a Bisericii sale, este condensată această nouă semnificație sau motivare a ritului de apartenență. Botezul este conferit „în numele”, adică „în relație…” cu „Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt”. „Tatăl” este noua înfățișare a lui Dumnezeu revelată de Isus discipolilor săi, așa cum identitatea profundă a lui Isus este cunoscută de Tatăl care se revelează celor „mici”. Duhul Sfânt este puterea binefăcătoare și mântuitoare a lui Dumnezeu în gesturile și cuvintele misiunii istorice a lui Isus (cf. Mt 12,18.28.31-32). Ritul baptismal în această nouă perspectivă, care își ancorează rădăcinile sale în revelația evanghelică, întărește apartenența noilor discipoli ai lui Isus Domn în interiorul comunității celor botezați.

A doua condiție a discipolului post pascal este observarea în totalitate „a tot ceea ce Isus a poruncit” (Mt 28,19). Tânărului care i-a cerut lui Isus ce anume trebuie să facă pentru a avea viața veșnică, i-a fost dat următorul răspuns: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Mt 19,17). La răspunsul său pozitiv Isus îi propune calea perfectă, aceea a „dreptății superioare” (cf. Mt 19,18-19.21), care constă în urmarea lui, împlinind voința Tatălui, așa cum El, Isus, a relatat-o și a făcut-o posibilă, actualizând-o (Mt 19,21; cf. 5,20.48). „Tot ceea ce Isus a poruncit” este revelarea autoritară a voinței lui Dumnezeu, concentrată în porunca iubirii, culmea împlinirii legii și profețiilor (cf. Mt 22,40).

După cum condiția de apartenență salvifică la alianța mozaică era acceptarea și actualizarea în întregime a tot ce Dumnezeu a zis prin Moise, tot așa însușirea fundamentală pentru apartenența la comunitatea discipolilor Domnului Isus este actualizarea fidelă a voinței lui Dumnezeu, revelată în mod deplin și definitiv. În aceste cuvinte ale lui Isus înviat, în care se definește statutul discipolilor este condensată învățătura lui Isus istoric. Actualizarea fidelă și totală a învățăturii lui Isus este condiția de a fi în comunitatea mesianică, și de a fi recunoscuți la sfârșitul veacurilor, ca discipolii săi (Mt 7,21-23).

Ultimul cuvânt al lui Isus este o promisiune care dă garanție curajului și încrederii: „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). În această expresie „eu sunt cu voi” se simte ecoul textelor biblice, atunci când Dumnezeu garanta prezența sa mântuitoare și activă în favoarea comunității și a reprezentanților săi. Isus revelat și constituit Domn al universului prin înviere împlinește promisiunea mântuitoare a lui Dumnezeu axată în numele descendentului davidic „Emanuel”, „Dumnezeu cu noi” (Mt 1,22-23). Prezența lui Isus în comunitatea mesianică nu depinde de calitatea și prestația discipolilor, ci de eficacitatea Domniei și devotamentului Celui care a dus la plina realizare a promisiunilor biblice de mântuire. Nu este vorba de o prezență provizorie și limitată, precum cea palestiniană, ci de una definitivă și permanentă în mijlocul discipolilor săi pe întreg arcul de timp, care se extinde de la înviere la sfârșitul lumii, când el va veni ca judecător și Domn (Mt 13,39.40.49).

5. „Faceți ucenici…”

Pentru a observa trăsătura particulară a modelului misionar a lui Matei este suficient să se observe frecvența cu care termenul μαθητής (discipol) apare în Evangheliile sinoptice și modul în care este folosit. Astfel termenul este întâlnit de 73 de ori în Matei, de 46 de ori în Marcu, iar în Luca de 37 de ori.

Cu privire la modul în care a fost utilizat se remarcă faptul că doar în Evanghelia după Matei e folosit ca formă verbală μαθητεύω (a face ucenici) și doar o singură dată se găsește la imperativul activ (Mt 28,19), definind misiunea celor unsprezece apostoli. Spre deosebire de El, Luca specifică porunca de a evangheliza toate neamurile prin termenul κηρύσσο (proclamare).

5.1. Cine sunt ucenicii?

Pentru o mai mare claritate este bine să se menționeze la cine se referă Matei când folosește termenul „ucenic” în Mt 28,19.

În mod normal, acest termen se restrânge la cei chemați de Isus pentru a-l urma îndeaproape în munca sa de vestire a Evangheliei. Cu alt sens este folosit de Luca în capitolul 10,1. El extinde înțelesul acestui termen la cei șaptezeci și doi de ucenici, trimiși de Isus pentru a pregăti fiecare oraș sau loc prin care avea să treacă. Dar în Matei 28,19 termenul desemnează misiunea și nu calitatea de ucenici a celor unsprezece. Este evident caracterul paradigmatic și stilizarea figurii lui μαθητής, deoarece verbul participă la caracterul exemplar al substantivului corespondent.

Cu alte cuvinte, în acest verset Matei aplică termenul de ucenic oricui crede în Cristos, voind astfel să sublinieze faptul că fiecare creștin trebuie să fie un adevărat discipol asemenea apostolilor. Remarca e întărită și de mențiunea „din toate națiunile” (Mt 28,19). Scopul misiunii celor unsprezece este deci acela de a aduce pe toți oamenii la condiția de ucenici. Cei unsprezece devin astfel modele pentru orice creștin. Ei l-au urmat pe Isus din Nazaret; trebuie deci să-i facă și pe alții discipoli ai lui Cristos. Este un mod de a salva continuitatea și autenticitatea.

Ucenicii din timpul lui Matei, au ca model pe primii ucenici ai lui Isus, după cum aceștia din urmă l-au avut ca model pe Isus însuși. Matei pune în prim plan acest aspect și-l prezintă ca și drum al tuturor acelora care primesc Evanghelia.

În istoria trecută a discipolilor, Matei vede timpul comunitar al propriei Biserici. Deși distanța istorică se păstrează, evenimentele trecutului sunt elocvente pentru orice timp și pentru orice creștin.

O mai bună confirmare a exemplarismului apostolilor este mențiunea de la sfârșitul Evangheliei: „eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Precizarea „până la sfârșitul lumii” evidențiază că în pronumele personal la persoana a doua plural sunt implicați nu numai cei unsprezece apostoli prezenți în scenă, dar și interlocutorii care îi vor urma. Chiar dacă sunt considerați în funcția lor exemplară, totuși grupul apostolilor nu-și pierde specificitatea. După căderea unuia din cei doisprezece rămân doar unsprezece apostoli. Ei nu constituie o entitate abstractă și nici nu sunt reduși doar la niște prototipuri mai mult sau mai puțin concrete, ci rămân indivizi concreți cu nume și identitate proprie. E suficient să amintim situarea lor alături de Isus și unica lor funcție, aceea de garanți. Ei au primit învestitura Domnului înviat, au fost îmbrăcați cu toată puterea.

5.2. Motivul folosirii expresiei „faceți ucenici”

Ceea ce va ajuta la o mai bună evidențiere a specificului expresiei „faceți ucenici” este și descifrarea motivului pentru care autorul a folosit această terminologie și nu alta.

E important așadar de remarcat în primul rând contextul în care apar. În acest sens, Matei contrapune identitatea creștină atât modelului iudaic de a-l considera pe discipol cât și celui grec, iar acest lucru cu atât mai mult cu cât două curente iudaice influențau însăși comunitatea creștină, divizând-o. El se distanțează de cele două extreme din comunitatea sa: de legiști în concepția cărora primează legea și adevărul (echivalentul mișcării farizaice de după distrugerea Ierusalimului) și de exaltați care tindeau către o spiritualizare excesivă (erau preocupați exclusiv de reînnoirea personală).

Matei depășește modelul rabinic ce conducea ucenicul spre Torah (lege, literă), modelul elenistic care urmărea formarea intelectuală a discipolului și tendințele spiritualizate, nu printr-o atitudine de excludere, ci de reorientare și de găsire a altui centru de greutate: relația intimă cu Cristos. Acest lucru înseamnă atât informare intelectuală și acceptarea unor adevăruri, cât și exigența unor convertiri intelectuale, dar mai mult decât atât înseamnă supunerea întregii ființe voinței divine. Din trăirea personală a relației cu Cristos, Matei conturează figura adevăratului discipol a lui Cristos. Din întâlnirea sa cu Cristos decurge modul particula de a-l vedea pe fiecare creștin.

5.3. Identitatea ucenicului

Ceea ce poate părea la prima vedere o inadvertență nu este în fond decât o accentuare deosebită a lui Matei, o evidențiere care își poate afla cauza fie în contextul în care s-a născut, fie datorită modului original de a trăi și, de a vedea identitatea de creștin. Ideea aceasta nu este confirmată de faptul că mențiunea „faceți ucenici” e urmată îndeaproape de alte componente ale aceleiași misiuni și, deci, ale aceleiași identități: botezul și păzirea poruncilor, la care se adaugă – însă nu ca un element adiacent, ci mai degrabă adeveritor – promisiunea prezenței lui Isus până la sfârșitul lumii.

Ordinea enumerării: faceți ucenici, botezați, păzirea poruncilor, este de fapt ref1exia practicii Bisericii primare de a proceda în contextul primei vestiri a Evangheliei. Ea ref1ectă cel puțin obiceiul inițierii creștine a adulților care urmau o perioadă destul de lungă de pregătire, numită catehumenat. Seriozitatea cu care această etapă era privită, reiese foarte bine din situații în care catehumenii ajungeau să fie martirizați în numele lui Isus Cristos înainte să fi avut posibilitatea de a intra în mod oficial în rândul celor botezați.

Deși nu aveau încă dreptul de a participa la frângerea Euharistică, ci doar la liturgia cuvântului, ei mărturiseau și trăiau în viața lor o autentică adeziune față de Dumnezeu.

5.4. Trăsături fundamentale ale ucenicului

În acest punct se ajunge, de fapt la esența paradigmei misionare a lui Matei, oarecum anticipată și pregătită în etapele anterioare. „Intră în planul veșnic al lui Dumnezeu să-1 facă pe om părtaș de propria sa viață: alegându-1, punându-1 de o parte și predestinându-1 filiațiunii în Cristos. Acest plan conduce și mișcă întreaga istorie a mântuirii: a creației și a răscumpărării”. Aceasta ar fi premiza a succesivei considerații, în lumina căreia va fi descoperit înțelesul profund al mandatului „faceți ucenici”.

5.4.1. Ucenicul și Sfânta Treime

Misiunea ce nu cunoaște limite spațiale și nici temporale are ca scop specific „a face ucenici”, purtând oamenii la adeziune de credință în persoana sau învățătura lui Cristos. Administrarea botezului creștin (în numele sfintei Treimi) e semnul acestei adeziuni și în același timp semnul extern al apartenenței la fraternitatea Fiului.

În mod analog circumciziei, semn al apartenenței la poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, botezul este semnul Noului Legământ, este pecetea noii vieți. „Dar spre deosebire de circumcizie, botezul îi pune pe ucenici într-un raport interpersonal și dinamic (cf είς τό όνομα în Mt 28,19) cu Sfânta Treime”.

Raportul dinamic și interpersonal, în care ucenicul intră, dobândește o mai mare transparență atunci când este înțeles sensul pe care „numele divin” îl are în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament numele lui Dumnezeu este echivalent persoanei sale (Ex 3,13-15). Matei nu este străin de problematica numelui divin atunci când folosește expresia „botezându-i în numele” (Mt 28,1-9). Semnificația ascunsă a expresiei din acest verset este explicită în alte locuri din Evanghelie (cf. Mt 18,5; 18,20). Este evident că „numele” înseamnă însăși persoana, existența lui Dumnezeu. Prin urmare cel botezat în numele Sfintei Treimi este inserat în dinamismul vieții interpersonale a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Părtaș la natura divină, ucenicul trăiește însăși viața lui Dumnezeu ceea ce nu înseamnă că el participă în chip formal la relația cu Dumnezeu în Cristos prin Duhul Sfânt, căci este vorba aici de un raport de participare vie și vitală, de o relație constitutivă, interioară și ontologică.

Așadar, pe lângă faptul că primește o învățătură (revelația) și e chemat să se conformeze unor principii, ucenicul e inserat în viața trinitară, fapt care-l abilitează să primească învățătura și s-o trăiască în spiritul și prezența lui Dumnezeu. Acest mod de a fi ucenic depășește cu mult orice model uman închipuit vreodată.

Se notează că „menționarea Sfintei Treimi constituie o culme a întregului Nou Testament. În Faptele Apostolilor botezul «în numele lui Isus Cristos» (cf. Fap 2,38; 8,16; 10,48; 19,5) pune accentul mai ales pe relația ucenicului cu Mântuitorul. Matei 28,19 nu prezintă numai acest aspect și nici doar ideea sfântului Paul a unei participări a celui botezat la moartea și învierea lui Isus Cristos, ci evidențiază în chip deosebit faptul că acesta este inserat în dinamismul vieții interpersonale a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”.

„A invoca sau comemora numele lor în momentul decisiv al convertirii creștine înseamnă a evoca modul corect în care trebuie considerată mântuirea, înseamnă asumarea ascultării lui Isus față de Tatăl și a disponibilității sale la mișcările Spiritului”.

5.4.2. Ucenicul și Cristos

Dacă se recunoaște că în misterul vieții lui Cristos taina Sfintei Treimi este revelată, la fel se poate spune că relația ucenicului cu Dumnezeu prin opera lui Isus Cristos capătă un contur deosebit. De aceea studierea, într-un chip deosebit, a raportului dintre discipol și Maestrul său nu poate decât îmbogăți profilul adevăratului ucenic.

Punând problema în acești termeni, lucrarea unică a Preasfintei Treimi, în această privință, nu este câtuși de puțin umbrită, deoarece opera economică pe care Fiul o îndeplinește nu se realizează decât în numele Tatălui și sub impulsul Duhului Sfânt, ea putând fi atribuită numai Fiului doar prin apropriere.

În acest orizont se situează, atunci când din punct de vedere metodologic se privește într-un mod cu totul expres, rolul lui Isus în viața ucenicului.

Particularitatea comunității lui Cristos constă în faptul că ea e convocată mereu și numai în jurul persoanei sale (Mt 20,20). Evanghelia se deschide cu vestirea lui Isus, Emanuel, Dumnezeu cu noi (Mt 1,23) și se încheie cu un mesaj analog. Pe aceeași linie roadele prezenței lui Isus în mijlocul poporului său se observă în evoluția progresivă a apostolilor, care conform cu Mt 28,19 trebuie să se verifice în fiecare creștin. Câteva aspecte esențiale decurg automat din această nouă viziune.

„În Evanghelie discipolul nu se formează frecventând o școală, ci «alegând» și acceptând chemarea lui Isus de a-1 urma, de a participa la viața și la destinul său, de a-i accepta exigențele sale, care-i înglobează în întregime viața”.

Cu alte cuvinte, nici dorința personală și nici curiozitatea nu sunt mobilul prin care unul sau altul intră în cercul discipolilor, dar chemarea lui Isus; căci Învățătorul și discipolii nu sunt subordonați unei doctrine teoretice…, căci centrul doctrinal și vital îl constituie persoana lui Cristos, care învață cu „autoritate”. Astfel ucenicii sunt în primul rând martori și abia într-un al doilea moment purtători a-i doctrinei.

Pentru a deveni discipol al lui Cristos nu contează superioritatea persoanei alese, pentru că raportul care-1 unește cu Cristos nu este în mod exclusiv de ordin intelectual. De aceea, când cheamă, Isus spune pur și simplu: „Urmează-mă”, ceea ce în limbaj biblic înseamnă atașare de persoana lui Isus și renunțare la trecut”.

Pentru Matei, discipol al lui Cristos nu este cel ce a înțeles mai mult decât alții, dar cel preocupat să imite înainte de toate bunătatea Tatălui, care se concretizează în mod fidel în felul de a trăi a lui Cristos (cf. Mt 5,45-48; 20,28). Specific ucenicilor este respectarea poruncilor, care prin autorevelarea lui Kύριος nu mai sunt înțelese ca „lege”, ci ca „poruncă”.

Nu în faptul de a invoca Numele Domnului, de a profeți, de a scoate demoni sau de a face minuni în Numele lui constă relația intimă a discipolului cu Dumnezeu, dar în a face voia Tatălui (anume voința salvifică a lui Dumnezeu). Acesta este elementul esențial care-l constituie pe apostol drept colaborator al lui Dumnezeu: identificarea propriei voințe cu aceea a Tatălui, care s-a manifestat prin Cristos (cf. Mt 7,21-23).

„Legat de substantivul μαθητής (ucenic) este folosit verbul „a urma”. Astfel se recunoaște o dublă intenționalitate a uceniciei: ca raport personal cu Isus și ca loc al împlinirii dreptății”.

Mai întâi ucenicia este prezentată ca locul prezenței și acțiunii Domnului (Mt 8-9) a-1 urma pe Isus înseamnă a fi legați de el (cf. Mt 8,12) și a-1 recunoaște în lucrarea sa mântuitoare (cf. Mt 8,25-26). Apoi ucenicia este prezentată ca locul adecvat în care dreptatea superioară (Mt 5-7) poate fi îndeplinită (Mt 5,20).

Întrebarea: „Ce-mi mai lipsește?” (Mt 19,16) sună nepotrivit pe buzele unui iudeu, dar pentru cititorii creștini este de o importanță fundamentală, deoarece din răspunsul lui Isus se așteaptă explicarea acelui „mai” care le caracterizează existența. Și într-adevăr răspunsul lui Isus introduce elementul perfecțiunii (cf. Mt 18,21), care se manifestă într-o dublă cerere: a da totul săracilor și a-1 urma pe Isus (Mt 19,21). În aceste exigențe nu este vorba totuși de un mai mult cantitativ…Tέλειος (Mt 19,21), perfecțiunea fiind în raport cu împlinirea legii (cf. Mt 19,17), care se identifică cu porunca iubirii (cf. Mt 19,19; 24,12; 22,34-40). Într-adevăr, în Matei 5,43-48, a fi perfect constă în exercitarea poruncii iubirii în mod nelimitat și necondiționat, așa cum o face Dumnezeu și cum ne-a revelat-o Isus. Ucenicul trebuie să tindă către asemănarea perfectă cu Cristos, dar nu poate avea niciodată pretenția deplinei asemănări (cf. Mt 10,24-25). E1 va trebui să-1 recunoască tot timpul ca Domn; ca cel de la care a primit ceea ce este.

Plecând de aici, cel ce l-a primit pe Cristos și a înțeles că doar legătura particulară cu el salvează, dornic de a-1 imita până la capăt și capacitat de puterea lui (Mt 28,19) se vede obligat, ca în numele iubirii, să comunice și altora experiența sa, acordându-le posibilitatea ca la rândul lor să devină ucenici. De aici se deduce că identitatea ucenicului nu poate fi decât misionară. Spre deosebire de falșii ucenici, îndeplinind dorința salvifică a Tatălui, care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți, ucenicul adevărat aduce roade, unul dintre ele fiind propria-i mântuire.

Capitolul III

TEOLOGIA MISIUNII LA MATEI

1. Elemente ale teologiei misiunii după Matei

1.1. Istoria mântuirii în Matei

Unul dintre elementele principale ale perspectivei misionare a lui Matei este concepția sa despre mântuire. Dimensiunile importante ale tradițiilor religioase ale magisteriului sunt inserate într-un cadru istoric în desfășurare: moștenirea evreiască, evenimentul-Isus, experiențele Bisericii. Această structură istorică dobândește o importanță teologică sau este „salvifică” deoarece, din punctul de vedere al credinței, evanghelistul și tradiția sa reușesc să urmărească desfășurarea acțiunii lui Dumnezeu în evenimentele uneori împrăștiate și de-a dreptul contrastante care formează cursul istoriei.

După cum se poate vedea și Marcu elaborează o istorie a mântuirii în Evanghelia sa. Reflecția asupra elementelor salvifice și ale istoriei era, într-adevăr, o artă bine dezvoltată în ebraism și în mod ușor adoptată de comunitatea creștină. Astfel Marcu a inserat fapte ca refuzul lui Isus, distrugerea templului și misiunea la păgâni ca episoade în mod intrinsec legate într-o perspectivă istorico-salvifică. Matei acordă o atenție și mai mare acestei probleme, după cum se și așteaptă datorită interacțiunii mai intense cu iudaismul și cu condiția de tranziție a comunității sale.

Cercetători din ultimii ani s-au străduit să descopere elementele exacte ale structurii istorice pe care Matei se pare că a construit-o. Unii autori, disting trei perioade mai mari în schema lui Matei:

– perioada Israelului, care durează de la Avram la Ioan Botezătorul;

– epoca excepțională a vieții lui Isus; și

– perioada Bisericii care merge de la Învierea lui Isus până la sfârșitul lumii.

Alții afirmă că sunt doar două perioade în viziunea lui Matei:

– trecutul sfânt al Israelului, care merge de la Avram la Ioan Botezătorul,

– prezentul sfânt inaugurat de Isus, care cu Biserica ajunge până la sfârșitul timpurilor. Și în interiorul acestor scheme se propun diverse nuanțe și subdiviziuni.

Mai întâi de toate, după Matei este indubitabil, că Isus este evenimentul fundamental al întregii istorii. Isus este cel care inaugurează o nouă perioadă a istoriei, care nu numai că duce la desăvârșirea Israelului, dar care, prin intermediul prezenței lui Isus înviat (Mt 28,20), va dăinui până la sfârșitul lumii. Pentru evanghelist, însă, acest eveniment-Isus nu este un moment uniform: există, în narațiunea evanghelică, o dinamică internă care situează și momentele istoriei lui Isus într-o structură evolutivă. Astfel moartea și învierea lui Isus sunt apogeul istoriei Sale personale; sunt evenimentul paradigmatic care simbolizează semnificația misiunii sale și face trimitere la o nouă eră pe care El o inaugurează; trecerea de la perioada antică a istoriei (Israel) rămâne aparentă până la moarte-înviere; acel moment central este în mod extraordinar începutul unei noi ere.

Multe pasaje particulare aparținând lui Matei susțin această convingere. Descrierea momentului morții lui Isus (Mt 27,51-53) pune în evidență că într-adevăr acela este începutul așteptării escatologice. Folosindu-se de narațiunea lui Marcu și de tradiția apocaliptică ebraică, Matei prezintă moartea lui Isus ca o declanșare explozivă care sfâșie vălul templului (Mt 27,51), anunțând atât judecata asupra Israelului și vechiul mod de a trăi cât și deschiderea unei noi căi de acces către Dumnezeu. Acestea se găsesc în Marcu, însă Matei în mod particular dezvoltă textul adăugând o serie de evenimente cosmice: un cutremur, crăparea stâncilor și deschiderea mormintelor. Toate aceste semne cosmice culminează cu învierea „sfinților morți” și cu intrarea lor în orașul sfânt (cf. Mt 27,51-53). Această importantă manifestare, „ceea ce se întâmplă”, cum spune textul (Mt 27,54), provoacă mărturisirea de credință a centurionului și a acelora care făceau de pază cu el lângă cruce: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54). Zgomotul naturii și învierea aleșilor sunt semne tipice ale sfârșitului timpurilor. Evanghelistul interpretează în mod reliefat moartea lui Isus (și necesara sa legătură cu învierea) ca fiind evenimentul decisiv care inaugurează sfârșitul timpurilor.

Înfrumusețarea episodului mormântului gol elaborat de Matei merge în aceeași direcție. Cutremurul, „îngerul Domnului” cu haina sa imaculată, cutremurarea și spaima paznicilor (cf. Mt 28,2-4) sunt elemente pe care Matei le adaugă la povestirea lui Marcu. Efectul final este o îmbogățire a importanței intrinsec escatologice a proclamării învierii. Mormântul gol este un alt semn că așteptarea erei învierii a sosit.

După Matei, așadar, cu Isus începe o nouă și determinantă fază a istoriei mântuirii. Însă viața sa nu este omogenă. Ceea ce a început cu originile sale umane (cc. 1-2) și s-a amplificat cu ministerul său public (cc. 3-4) ajunge la deplina sa expresie în moarte și înviere. Acesta este evenimentul–Isus prin excelență: în jurul acestui ax se mișcă lumea .

Acest ax contribuie la clarificarea multor elemente contradictorii prezente în Evanghelie. Înainte de moartea și învierea lui Isus ordinea antică posedă valabilitate (chiar dacă deja în istoria lui Israel și cu certitudine în evenimentele vieții lui Isus anterioare răstignirii apar semnele noii ere). Astfel legea nu este distrusă (Mt 5,17) și trebuie observată în cele mai mici detalii (Mt 5,18-19). Punctul central al trimișilor profetici, incluși aici și Isus cu discipoli săi, este poporul lui Israel, poporul lui Dumnezeu. Aceasta contribuie la clarificarea în parte, a derutantelor afirmații misionare restrictive ale discursului din c. 10 „nu mergeți printre păgâni și nu intrați în orașele Samaritenilor; îndreptați-vă mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10,5-6) și în episodul întâlniri lui Isus cu femeia canaaneancă „nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15,24). Aceste pasaje, unice în Matei, pot proveni de la Isus cel istoric sau poate, mai degrabă, oglindesc vederea îngustă a primitivei comunități ebraico-creștine. În orice caz, reflectă realitatea istorică a extinderii și intenției misiunii lui Isus: opera sa, în toate aspectele sale s-a limitat doar la Israel.

Moartea și învierea lui Isus însă, indică o nouă eră, ultima, în care nu mai sunt valabile vechile restricții. Legea va rămâne în vigoare numai „până când vor trece cerul și pământul” sau „fără ca totul să fie împlinit” (Mt 5,18). Acel punct terminal este contracarat de apogeul morții și învierii lui Isus. De aceea, se ordonă Bisericii să asculte și să învețe în perioada imediat următoare învierii nu legea ebraică, ci poruncile lui Isus (cf. Mt 28,16-20). Această „lege împlinită” (cf. Mt 5,17) este legea noii ere.

O schemă similară explică schimbarea cu privire la afirmații misionare restrictive din Mt 10,5-6.15-24. Înainte de Isus – sau mai exact, înainte de opera culminantă a morții și învierii – misiunea de mântuire a lui Dumnezeu era îndreptată înainte de toate către Israel. Acum după începutul noii ere, harul lui Dumnezeu este dăruit tuturor, și astfel Evanghelia se termină cu directiva explicită adresată comunității post pascale de a predica „tuturor neamurilor” (Mt 28,19). După Matei, așadar, misiunea Bisericii între păgâni nu este un caz istoric, ci o consecință a istoriei: o operă voită de Dumnezeu, adaptată erei finale, în care se așteaptă ca granițele mântuirii să fie deschise tuturor popoarelor.

Multe din temele lui Matei se referă în mod direct la viziunea cristologică a istoriei. Se consideră aici trei teme principale.

a) Isus ca împlinire a promisiunilor făcute lui Israel. S-a admis de mult timp că Matei reliefează convingerea creștină că Isus este împlinitorul speranțelor profetice din Scriptură. Aceasta s-a afirmat în mod programatic în Mt 5,17: „Să nu credeți că Eu am venit să distrug legea și profeții; nu am venit să o distrug, ci s-o împlinesc”. Cuvântul „a împlini”, aici folosit, se înțelege mai bine în forma promisiune-împlinire. Isus observă Legea nu numai ascultând de ea, ci și împlinind-o. Învățătura sa, exprimată cu elocvență în discursul care urmează, nu este o sinteză a Legii antice, ci o revelație nouă pentru o eră nouă.

Matei creează o atmosferă de împlinire privind întreaga operă a lui Isus. Mijlocul principal este uzul înțelept al Scripturilor. Prin intermediul așa ziselor texte ale împlinirii, evanghelistul aplică eticheta împlinirii practic la orice dimensiune a vieții lui Isus: originile sale (cf. Mt 1,22; 2,23), începutul misiunii în Galileea (Mt 4,14-16), ministerul său de vindecări (cf. Mt 8,17; 12,17-21), intrarea sa în Ierusalim (Mt 21,4-5), arestarea sa (Mt 26,54-56). Până și ostilitatea față de Isus suferă fascinația împlinirii în amenințarea lui Irod (Mt 2,17), în refuzarea învățăturii sale (Mt 13,14-15) și în moartea trădătorului său (Mt 27,9-10). Aceste texte sunt doar o mică parte din citatele și aluziile scripturistice ale Evangheliei, însă ele se disting deoarece evanghelistul introduce pe fiecare dintre ele cu o formulă stereotipă, care declară în mod explicit că viața lui Isus „împlinește” promisiunile și speranțele Scripturilor.

Mai sunt multe alte modalități prin care evanghelistul pune „mantia” Vechiului Testament pe umerii lui Isus. Genealogia care se găsește la începutul Evangheliei (Mt 1,1-7) situează originile lui Isus în profunzimea moștenirii ebraice. Isus este în mod subtil prezentat ca un nou Moise, când Matei descrie circumstanțele nașterii sale și învățătura sa de pe munte. În toată Evanghelia se aplică lui Isus apelativele prezente în Scripturile ebraice: Emanuel, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David, Fiul Omului, Servitorul, doar pentru a aminti câteva dintre denumiri. Folosindu-se de „patrimoniul vetero-testamentar evanghelistul intenționează să proclame că Isus împlinește cu adevărat promisiunile pactului lui Israel și conduce istoria acestuia la apogeul la care era destinat”.

b) Isus ca speranță prezentă și viitoare. Așa cum este convins că Isus împlinește speranțele lui Israel și de aceea unește comunitatea sa la trecutul său, Matei afirmă că Isus înviat este animatorul vieții comunității în prezent și speranța sa în viitor. Și aceasta este atestată de întreaga Evanghelie.

Isus prezentat de Matei este în mod continuu în comunitate. El este „Emanuel,…Dumnezeu cu noi” (Mt 1,23) care împlinește constanta fidelitate promisă de Dumnezeu poporului său prin alianță. El este prezent acolo unde comunitatea se adună în credință (Mt 18,20) și va fi cu comunitatea în timpul misiunii sale în lume (Mt 28,20). El este Fiul Omului slăvit căruia i-a fost dată orice putere (Mt 28,18). Întreaga Evanghelie este o proclamare continuă a acestei prezențe. Narațiunea minunilor afirmă că Isus înviat continuă să vindece, să elibereze, să ierte în comunitate. Astfel leprosul este curățit de boala sa (Mt 8,2), centurionul imploră vindecarea propriului servitor (Mt 8,6), discipolii înfricoșați (Mt 8,25) și Petru pe punctul de a se îneca (Mt 14,30) se adresează ca să-i salveze cu titlul „Doamne”, titlu care în Evanghelia după Matei desemnează în mod clar puterea și autoritatea deplină a lui Cristos înviat. Acel Isus care dăruiește paraliticului iertarea păcatelor este, de fapt, „Fiul Omului…pe pământ” (cf. Mt 9,6).

Ceea ce este adevărat cu privire la narațiunea minunilor, este adevărat în potență pentru toată Evanghelia. Acel Isus care predică și învață (cf. cc. 5-7) nu este numai Isus din Nazaret, ci Isus înviat care proclamă voința lui Dumnezeu pentru noua eră. Prioritatea poruncii iubirii (cf. Mt 7,12; 5,43-48; 22,34-40) este revelație pentru comunitate acum, în prezent, și nu doar o simplă afirmație ce aparține trecutului. Domnul este prezent și în misiunea comunității. Chemarea celor doisprezece rămâne punctul de plecare și pentru comunitatea lui Matei (Mt 10,1ș.u.). Refuzarea și persecuțiile pe care misionarii le suportă sunt o participare la ministerul și experiența lui Isus (cf. Mt 10,24). Viceversa, ospitalitatea acordată unuia dintre aceștia mai „mici” este acordată lui Isus înviat care îi trimite și rămâne cu ei (cf. Mt 10,40-42). Însuși Domnul care rămâne și Fiul lui Dumnezeu slăvit este Acela care trimite comunitatea în misiune la sfârșitul Evangheliei și promite că va rămâne cu Biserica misionară (Mt 28,16-20).

Domnul prezent în comunitate și în misiunea sa „va veni” ca Fiu al Omului la sfârșitul timpurilor pentru a reuni aleșii și a judeca toate popoarele. Se poate observa forța acestei convingeri în Matei 26,64, în care Isus declară marelui preot: „…eu vă spun: de acum înainte îl veți vedea pe Fiul Omului așezat la dreapta lui Dumnezeu, și venind pe norii cerului”. Cuvintele „de acum înainte” fac să se înțeleagă că în triumful învierii au avut deja început slăvirea Fiului Omului și venirea sa. În distrugerea catapetesmei templului (Mt 27,51) și în învierea sfinților morți se manifestă semnul judecății viitoare. Însă Evanghelia prevede cu claritate că împlinirea perfectă a sfârșitului și judecata victorioasă a lui Isus va fi un eveniment viitor. Atunci Fiul Omului va separa grâul de neghină (cf. Mt 13,36-43). Dezvoltarea temei judecății în cc. 24-25 demonstrează că aceasta era o parte importantă a perspectivei sale teologice (cf. Mt 24,30-31.37-37; 25,31-46). Acea judecată care era deja simțită în experiența lui Israel, va fi prezentă în toate națiunile pământului (Mt 25,31-32).

Matei, așadar, consideră toată extensiunea existenței lui Isus: înrădăcinată în istoria lui Israel, pe când își desfășoară misiunea mesianică în Galileea și în Iudea, prezent cu comunitatea ca Domn înviat și Fiul lui Dumnezeu, întors în lume ca Fiu al Omului și judecător la sfârșitul timpurilor. Tocmai această perspectivă de credință permite evanghelistului să unească împreună perioadele istorice care coincid cu fiecare dimensiune a evenimentului-Cristos: istoria lui Israel și Legea sa, perioada vieții pământești a lui Isus, experiența prezentă și trecută a comunității creștine și viitorul său necunoscut.

c) Refuzul lui Israel. Deoarece Isus era considerat a fi întruparea operelor mântuitoare a lui Dumnezeu, și deci centrul vieții umane, este foarte importantă și reacția față de Isus și mesajul său. Istoria mântuirii nu este compusă numai din structurile inițiativei divine față de Israel sau față de Biserică, dar și din structurile corelate ale reacțiilor umane la acele inițiative. De aceea Matei atribuie atâta importanță „reacției” în Evanghelia sa, cuprinzând și reacția negativă a refuzului total. Pe parcursul dezvoltării narațiunii Matei arată cum discipolii, străinii, reacționau față de Isus cu credință, pe când conducătorii evreilor și poporul însuși, îl izgoneau.

Reflexiile evanghelistului asupra refuzării lui Isus au multe dimensiuni. Pe de o parte, Evanghelia după Matei oglindește faptul istoric al interacțiunii lui Isus cu adversarii săi în timpul ministerului său. În ciuda faptului că prezentul text al Evangheliei a fost influențat de dezvoltări succesive, nu există îndoială că Isus, ca și profeții înaintea lui, s-a aventurat în interacțiuni critice cu contemporanii săi, terminând misiunea sa prin a atârna pe cruce. De asemeni și aici poate faptele istorice au fost umbrite de reflexia și interpretarea posterioară, însă este adevărat că moartea lui Isus cauzată de funcționarii romani a fost datorată și complicității conducătorilor din Ierusalim.

Această tradiție fundamentală de polemică, refuz și moarte este punctul de plecare – însă nu sfârșitul – tematicii teologice a refuzului în Matei. Trebuie să se adauge la prima etapă istoria succesivă a comunității primitive care a ajuns până în timpul lui Matei. Se pare că pe când Matei scrie, falimentul misiunii între iudei este aproape clar. Cu toate că unii evrei l-au acceptat pe Isus ca Mesia și au format nucleul comunității originare, mare parte dintre iudei nu au făcut-o și Biserica a început mereu mai mult să se adreseze celorlalte popoare. „Refuzarea” Evangheliei și îndreptarea către alte popoare sunt o altă parte a experienței care își face loc în narațiunea evanghelică. De aceea refuzarea lui Isus din Nazaret este echivalentul refuzării lui Isus înviat în forma prezenței sale în comunitatea și misiunea sa.

Trebuie să se sublinieze o ultimă dimensiune a termenului refuz. Ea nu implică relațiile între evrei și creștini, ci este situată în mod complet în interiorul comunității creștine. Matei se preocupă și de diviziunile care există în Biserica sa, și care în parte sunt provocate de tensiunea misiunii la neamuri. Pe acest plan „scribii și farizeii” care „contracarau pe Isus și misiunea lui nu sunt dușmanii lui Isus din Nazaret sau conducătorii sinagogii, ci creștinii comunității care împiedicau extinderea Bisericii. Și acestora le este povestită istoria mișcării Evangheliei de la Israel la toate națiunile”.

În aceste trei planuri sau dimensiuni, Matei distinge structura istoriei sacre. Așa cum harul divin este dăruit prin persoana lui Isus, misiunea comunității către Israel și trecerea Bisericii la neamuri, tot așa refuzul lui Isus pe fiecare plan devine o parte a istoriei sacre. În fiecare caz actul refuzului divin devine un impuls paradoxal spre o nouă etapă dătătoare de viață a planului istoric al lui Dumnezeu. Din moartea lui Isus se naște comunitatea învierii; din eșecul misiunii spre Israel se deschide o poartă spre neamuri.

Pentru moment atenția este îndreaptă asupra unor aspecte fundamentale ale Evangheliei după Matei care ilustrează implicațiile istorico-mântuitoare ale acestui motiv. Tematica reacției este prezentă în întreaga Evanghelie. Aceasta se prezintă deja în narațiunea asupra copilăriei: Irod și conducătorii din Ierusalim sunt ostili lui Isus și uneltesc să-l omoare, în timp ce magii prezintă omagiul lor copilului Isus (cf. Mt 2,1-18). În c. 3,7-10 ministerul Împărăției lui Isus, pune la îndoială sinceritatea convertirii saduceilor și farizeilor și micșorează revendicarea lor de a fi fiii lui Avraam.

Misiunea lui Isus își va face proprii aceleași impulsuri. Contestările la reacția sinceră apar în Predica de pe Munte (cf. Mt 5,20; 6,1-6) și în secțiunea miracolelor (cf. Mt 8-9). Credința centurionului roman este contrapusă credinței lui Israel (Mt 8,10-12). Iertarea dată paraliticului îi scandalizează pe scribi (Mt 9,3). Misiunea lui Isus între săraci (Mt 9,10-13), indulgența sa față de discipoli (Mt 9,14-17) și exorcismele pe care le face (Mt 9,32-34) sunt primite cu scepticism de conducătorii poporului. Murmurul explodează într-o polemică deschisă începând cu c. 11. Refuzul fie a lui Isus, fie al lui Ioan Botezătorul conduce la cuvintele de condamnare ale orașelor evreești, care sunt judecate mai rele decât Tirul, Sidonul și Sodoma (cf. Mt 11,1-24). Ostilitățile continuă pe tot parcursul capitolului 12, în discursul parabolelor din c. 13 (cf. Mt 13,10-15), și rămân ca un curent subteran ce conduce întreaga dramă spre Ierusalim și spre cruce.

Astfel acesta este refuzul total al lui Isus și al mesajului său care conduce spre cruce. Două fragmente în particular, lasă să se înțeleagă cum Matei interpretează acest refuz în conformitate cu perspectiva istorico-mântuitoare. Primul este Mt 21,33-46, adică parabola viticultorilor ucigași. Matei a luat această parabolă de la Marcu (12,1-12) și păstrează fundamentala alegorie a istoriei mântuirii. Sosirea Fiului conduce la punctul culminant seria de mesageri profetici care au fost maltratați și respinși din Israel. Și Fiul este alungat și ucis „în afara viei” (Mt 21,39), o alegorie ce se bazează pe faptul că Isus a fost răstignit în afara zidurilor orașului, o adăugare specială a lui Matei (cf. Mc 12,8). Și în Marcu această parabolă a fost folosită pentru a interpreta refuzul lui Isus din partea lui Israel și justificarea sa prin intermediul învierii (cf. folosirea Ps 118 în Mc 12,10-11). Matei însă adaugă v. 43: „De aceea vă spun: Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui popor care face roadele ei” (Mt 21,43). Versetul clarifică perspectiva istorico-salvifică deja prezentă în parabola lui Marcu (cf. Mt 21,41; fragmentul paralel este în Mc 12,9). Matei reliefează acest aspect deoarece este fundamental asupra reflecției teologice, asupra semnificației falimentului lui Israel și asupra afluxului neamurilor. Refuzul lui Isus din partea lui Israel devine deschiderea universală către națiuni în mod paradoxal.

Parabola viticultorilor ucigași demonstrează și faptul că Matei consideră moartea și învierea lui Isus ca fiind punctul central al istoriei. Evanghelistul însoțește cu convingerea sa întreaga narațiune a patimii. Matei subliniază implicarea conducătorilor evrei în trădarea, arestarea și condamnarea lui Isus. Apogeul este atins cu reprezentarea procesului în fața lui Pilat (Mt 27,11-26). Evanghelistul reorganizează povestirea lui Marcu pentru a pune accentul pe alegerea decisivă a conducătorilor poporului: „Pe cine vreți să vă eliberez: pe Baraba sau pe Isus care se numește Cristos?” (Mt 27,17; cf. 27,21). Într-o tradiție folosită numai de Matei, soția lui Pilat mijlocește în favoarea acestui „drept” (cf. Mt 27,19), în timp ce conducătorii domină mulțimea.

Finalul forte al acestei scene se atinge în versetele 24-25, de asemenea și acestea aparținând exclusiv lui Matei: „Văzând Pilat că nu folosește la nimic, dimpotrivă agitația devenea tot mai puternică, a luat apă și s-a spălat pe mâini înaintea poporului spunând: «Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept. Voi veți vedea!» Tot poporul a răspuns: «Sângele lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri»” (Mt 27,24-25).

Decizia lui Pilat de a-l elibera pe Baraba și de a-l condamna pe Isus la moarte (cf. Mt 27,26) este precedată de o declarație dramatică din partea procuratorului, a conducătorilor și a poporului iudeu. Matei folosește tradițiile Vechiului Testament pentru a crea reacția contrastantă. Pilat susține inocența sa, folosindu-se de spălarea mâinilor (cf. Dt 21,1-9; Ps 26,6). Până la acest punct Matei a făcut distincție între „mulțime” și „conducători” în povestirea patimii. Acum, însă, ei sunt reuniți într-o desemnare colectivă, laos, sau popor, și toți împreună adoptă o formulă vetero-testamentară pentru a-și declara propria responsabilitate (cf. 1Sam 2,33; Ier 26,15). Poporul ia asupra sa și asupra copiilor săi sângele lui Isus. Legătura dintre cele două acțiuni este constituită de „sângele” lui Isus, de moartea sa. Evanghelistul a vorbit deja despre moartea lui Isus în acești termeni în critica profetică severă din c. 23,30-32, și în episodul restituirii „prețului sângelui” din partea lui Iuda (cf. Mt 27,3-10). În momentul decisiv al procesului, Matei arată pe Israel cum refuză pe Isus, iar refuzul este simbolizat în mod viu de moartea sa.

Înainte de a merge mai departe este important a observa potențialul antisemitic a acestor fragmente. Așa cum a demonstrat în mod repetat tragica istorie a antisemitismului creștin, un astfel de potențial nu poate fi ignorat. Totuși trebuie subliniat faptul că scopul evanghelistului nu este acela de a acuza poporul evreu (însuși Matei este probabil evreu și o mare parte a comunității sale). Evanghelistul Matei încearcă să împletească o serie de evenimente tulburătoare și de-a dreptul tragice cu convingerea că Dumnezeu acționează în istorie și prin intermediul ei. Aceste fapte tragice, după părerea lui Matei, cuprindeau moartea lui Isus, eșecul misiunii creștine în Israel și intransigența acelorași creștini ai Bisericii sale care nu înțelegeau acceptarea altor neamuri în rândurile lor. Matei judecă cum toate aceste evenimente implică și un refuz al harului; însă în același timp, ca un moment paradoxal al învierii, moartea lui Isus devine principiul unei noi vieți. „Moartea” misiunii în Israel se transformă în începutul unui nou moment de oportunitate în destinul Bisericii.

Aceste considerații nu reușesc să îndepărteze total potențialul neclar al formulărilor lui Matei în 27,24-25. Însă ele arată că Matei nu era implicat doar în a-i acuza pe evrei de a fi responsabili de moartea lui Isus și astfel să declare nevinovăția creștinilor. O astfel de justificare religioasă a antisemitismului este anacronistă în perspectiva Evangheliei.

Reflecțiile asupra istoriei, și în special asupra istoriei lui Isus, i-au permis lui Matei să furnizeze o bază teologică misiunii universale a Bisericii. Isus era Mesia, cel promis Israelului și de aceea viața și misiunea sa, culminând cu moartea și învierea, au fost împreună împlinirea erei lui Israel și principiul noii și ultimei etape a revelației. Acum toate popoarele pământului ar fi participat la drama mântuirii care până atunci a fost rezervată lui Israel.

Și nu doar atât, ci structura destinului lui Isus, l-a făcut pe evanghelist să descopere o altă structură și mai profundă în aceeași istorie sacră. Pe când Isus trăia, cei care erau dați deoparte, vameșii și păcătoșii, s-au arătat sensibili față de Isus Cristos, pe când conducătorii poporului lui Dumnezeu păreau a fi orbi. Marginalizații pentru care viața părea un „nu” au fost, în realitate, aceia care au răspuns cu un autentic „da”, și pentru aceasta ei au intrat primii în Împărăția Cerurilor. Conducătorii evreilor și întreg poporul au fost aceia care au respins pe Isus (Mt 27,24-25), și totuși din acest refuz a izvorât misiunea către neamuri.

Recuperarea unei noi și neașteptate vieți, dintr-o moarte aparent totală este structura profundă a istoriei revelate de Isus. În genealogia pe care Matei cu abilitate o trasează, traversând istoria ebraică de la Avram la Isus, cititorul Evangheliei descoperă că în reluarea post-exilică, în momentul de har, prin intermediul unor străini neașteptați precum Tamar, Rahab, Rut, Betsabea și însăși Maria, Dumnezeu conduce istoria poporului său de la moarte la viață. Este structura continuă a ministerului lui Isus: cei excluși, păcătoși, alte neamuri corespund cu credință, arătând cu aceasta structura paradoxală a acțiunii lui divine. Moartea și învierea aceluiași Isus este sfârșitul revelației triumfale a puterii paradoxale a lui Dumnezeu în favoarea poporului său.

„Pentru o comunitate creștină preocupată de propriile rădăcini ebraice, îndurerată de eșecul misiunii sale în mijlocul lui Israel, neliniștită din cauza consecințelor unei misiuni totale între păgâni, o atare recitire cristologică a istoriei trebuie să fie prezentată ca un mesaj de bine”.

1.2. Răspunsul ca principiu universal

Există un alt element care face parte din teologia misiunii lui Matei care trebuie să fie luat în considerație. În următoarele momente va fi analizată tema „răspunsului”: de data aceasta înțeles nu ca în secțiunea dedicată istoriei mântuirii, ci ca principiu autonom derivat din acea istorie. Marea emfază a Evangheliei după Matei asupra răspunsului just face din această temă nu numai o structură istorică, ci un criteriu de mântuire. Făcând abstracție de orice considerație a condiției sociale sau religioase, oricine răspunde cu credință și ascultare Evangheliei lui Isus devine cu acesta membru al poporului lui Dumnezeu. Cum se va vedea, inerent acestui principiu există un universalism total.

Mult din tot ceea ce atestă prezența unui astfel de motiv a fost deja menționat în tratarea făcută mai sus despre istoria mântuirii. Se pot aduna imediat câteva exemple. Răspunsul just dat lui Isus și mesajului său include o credință activă în persoana lui Isus și în transformările vieții care derivă din această credință. Evanghelistul întrebuințează diferite expresii pentru a descrie răspunsul de credință și acțiune.

În secțiunea minunilor Matei descrie credința ca o încredere puternică în puterea mântuitoare a lui Isus (cf. Mt 8,1-4.5-13; 9,18-31; 15,21-28). Există implicit aici, recunoașterea adevăratei identități a lui Isus și consecința încredințării propriei vieți lui. Discipolii sunt cei care dau uitării orice altă considerație și „îl urmează” pe Isus: o formă de credință în acțiune (cf. Mt 4,18-22; 9,5). Credința discipolilor este mai evidentă în Matei decât în Marcu; în Mt 14,33, ei îl proclamă fără să ezite pe Isus „Fiul lui Dumnezeu”, o mărturisire care lipsește în povestirea lui Marcu (cf. Mc 6,25). Totuși și Matei face din discipoli modele de „puțină credință” (cf. Mt 6,30; 8,26; 14,31; 16,8), făcându-i așadar reprezentări ale ambiguității existenței creștine.

Un termen asemănător, dar nu identic „credinței” este cel al „înțelepciunii”. Încă o dată în contrast cu Marcu care în mod repetat prezintă discipolii incapabili de a înțelege, Matei afirmând că ei înțeleg (cf. Mc 8,21; Mt 16,12). Cum lasă de înțeles parabola semănătorului (cf. Mt 13,23), a „înțelege” face parte din drumul credinței. Tema „înțelegerii” în Matei este în armonie cu accentul pus asupra lui Isus ca și învățător. Discipolul autentic îl „înțelege” pe Isus pentru că asimilează însemnătatea învățăturii sale și este gata să acționeze în conformitate cu aceasta. Adversari lui Isus, în schimb, sunt reprezentați cu mintea și inima învârtoșată și de aceea „nu înțeleg” (cf. Mt 13,13.14-15).

Acestea și alte manifestări ale răspunsului pozitiv din Evanghelie, arată interesul lui Matei pentru acțiune. „A crede”, „a urma”, „a înțelege”, conțin toate un element de angajare activă, care se concretizează în fapte. Dimensiunea răspunsului pozitiv este una dintre temele cele mai importante ale Evangheliei după Matei. Același Isus este vestit ca cel care vine să împlinească „orice dreptate” (Mt 3,15). Cuvântul „dreptate” desemnează ascultarea activă a lui Isus a voinței Tatălui. Această „dreptate” sau „ascultare” a voinței divine, trebuie să o distingă și discipolul (cf. Mt 5,20). De acea, el este îndemnat să „asculte” cuvintele lui Isus și să le „pună în practică” (cf. Mt 7,24-27), precum și a învăța (Mt 5,19). Ascultarea față de voința revelată de învățătura lui Isus va fi criteriul judecății finale (se notează exagerarea acțiunilor bune în parabolele judecății: Mt 24,45-51; 25,14-30.31-46). Și porunca: „învățându-i să observe tot ceea ce eu v-am poruncit” este partea cea mai importantă a mesajului misionar al Bisericii (cf. Mt 28,20).

În antiteză, Isus din Evanghelia după Matei prezintă păcatul sau acțiunea nereușită ca lipsa acțiunilor bune, chiar dacă se folosesc cuvinte juste. Irod și conducătorii Ierusalimului pot recurge la Scripturile care vorbesc despre originile lui Mesia, dar nu au acționat în conformitate (Mt 2,1-5). Farizeii și saduceii care vin la Ioan pentru a primi botezul sunt dojeniți pentru că nu aduc roade de pocăință (Mt 3,7-10). Ipocrizia conducătorilor (una dintre caracterizările preferate de Matei) este rezultatul fie al faptelor nesincere (de exemplu „pentru a fi stimați de oameni”, cf. Mt 23,5; 6,1), ori într-o manieră mai tipică urmările vorbiri și ale nerealizării (Mt 23,3). La sfârșitul Discursului de Munte, Isus a spus că se vor recunoaște „falșii profeți” după roadele lor (Mt 7,16). Nu va intra în Împărăția Cerurilor cel care strigă: „Doamne, Doamne”, ci „acela care împlinește voința Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 7,21). Condamnarea cade asupra conducătorilor Ierusalimului deoarece, față de „vameși și prostituate” care cred în Isus și la sfârșit merg să lucreze în vie, ei zic „da”, dar nu merg (cf. Mt 21,28-32). Tonul aspru din c. 23 continuă această atitudine de condamnare: „scribii și farizeii” sunt condamnați pentru ipocrizia lor, care constă în cuvinte sau fapte fără adevăr. În celelalte parabole ale judecății – aceea a slujitorului rău care încalcă porunca iubirii (cf. Mt 24,45-48), aceea a celor zece fecioare, cinci dintre ele care nu au ulei (poate un simbol al faptelor bune, cf. Mt 25,1-13), aceea a celui care a îngropat talantul său (cf. Mt 25,14-30), și cea mai explicită dintre toate, aceea a acelora care au uitat să practice faptele de milostenie față de Isus (cf. Mt 25,31-46) – toți au fost condamnați pentru că nu au făcut.

Această exagerare a acțiunii ca expresie a credinței este un lucru care provine la Matei din întreg spiritul ebraic, un spirit pe care evanghelistul îl găsește confirmat cu vehemență în învățătura și ministerul lui Isus. Adevărata apartenență a poporului lui Dumnezeu, de la Avram la Mesia, a fost determinată pe bazele „dreptății” ascultării active a cuvântului lui Dumnezeu, al angajării în a face voința sa. Iosif în povestirea copilăriei lui Isus după Matei, este un exemplu al credinței israelitice, și aproape confirmată în întregime de ascultarea sa; i se face cunoscută voința lui Dumnezeu prin intermediul viselor și imediat face cum i-a fost orânduit (cf. Mt 1,24; 2,13-14,20-21). Același criteriu devine factor de mântuire pentru cei „excluși”: centurionul din Cafarnaum (cf. Mt 8,5-13), femeia canaaneancă (cf. Mt 15,21-28), vameșii și păcătoșii (cf. Mt 9,9-13;11,18-19;21,28-32). Ei sunt mântuiți pentru că sunt însuflețiți de o credință sinceră care duce la acțiune. Sub influxul aceluiași criteriu, după Matei, Israel pierde prerogativele sale; Împărăția este luată celor care îl resping pe Isus și este dată acelor neamuri care vor face să rodească vița (Mt 21,43).

Cum a relatat Pregeant, Matei dă o importanță mare acestui criteriu, încât devine principiu universal care amenință să depășească limitele mărturiei creștine. În mod sigur tot contextul Evangheliei presupune ca răspunsul uman salvator să nu cuprindă numai faptele bune, dar și mărturia lui Isus ca și Cristos și Fiu al lui Dumnezeu. Porunca misionară din Matei 28,16-20 demonstrează acest lucru: cei cărora le-a fost dat să „observe tot ceea ce a poruncit” sunt aceia care au fost deja botezați în numele lui Isus (cf. Mt 28,19). Dar, cum observă Pregeant, există câteva fragmente în Matei unde acest element confesional pare să fie pus pe al doilea plan respectând criteriul acțiunii care se conformează cu voința Tatălui. În Mt 7,21 de exemplu, mărturia corespunzătoare „Doamne, Doamne” nu este suficientă, însă este a face voința Tatălui. Și în interesanta scenă a judecății (cf. Mt 25,31-46), cei drepți sunt care împlinesc porunca iubirii, dar chiar dacă nu-l recunosc pe Isus în „frații cei mai mici”. Aici „neamurile” (Mt 25,32) sunt subiecte ale aceluiași criteriu ale judecății Israelului.

Universalitatea judecății este clară și în alte fragmente din Evanghelia după Matei. În Mt 13,36-43, spre exemplu, toată „lumea” este câmpul în care cade sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și toți, lumea și Biserica vor fi judecate asupra faptelor lor la sfârșitul timpurilor (cf. Mt 13,41-43). Se poate de asemenea observa semnificativul adaos al evanghelistului asupra parabolei invitaților la nuntă (Mt 22,1-14). Prima parte a parabolei (paralel din Luca 14,16-24) arată înfrângerea Israelului și includerea păgânilor. Oaspeții invitați nu vor să vină și de aceea sunt condamnați, până aici, în versiunea lui Matei, la incendierea orașelor lor, probabil o aluzie la distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C. (cf. Mt 22,7). De aceea se mărește lista invitaților până acolo încât îi cuprinde pe „toți”, buni și răi (cf. Mt 22,1-10). Dar invitația la nuntă nu este o condiție suficientă pentru mântuire, fie pentru Israel cât și pentru celelalte popoare: toți sunt judecați la același nivel. Matei așadar, adaugă versetele 11-14, în care unul dintre invitații cei noi este condamnat pentru că nu are haina de nuntă, simbol al schimbării vieții.

Deși evanghelistul rămâne într-un cadru plin de mărturie, exagerarea pe care el o face despre faptele bune ca și criteriu pentru acceptarea în Împărăție, e astfel încât se pare că aceasta are validitate intrinsecă, independentă de orice recunoaștere sau mărturisire a lui Isus. Este vorba aici despre principiul universalității care este inerent mesajului evanghelic, chiar dacă evanghelistul nu își dă seama. Cu toate că nu a fost întrebuințat de gândirea biblică, aceasta reprezintă, în tradiția Noului Testament, începutul unei judecăți asupra validității tradițiilor religioase și ale vieții umane în afara contextului creștin.

2. Biserica misionară după Matei

Acum se poate trece de la această discuție a elementelor fundamentale ale teologiei misiunii lui Matei la examinarea celor două „texte misionare” (Mt 10,1-47; 28,16-20). Susținerile fundamentale ale perspectivei misionare universale a lui Matei se găsesc în toată Evanghelia în teme precum Împărăția lui Dumnezeu, istoria mântuirii și exagerarea asupra acțiunii. Cele două texte nu adaugă nimic substanțial acestei baze teologice mai răspândite, ci conferă un impuls dinamic Evangheliei și consimt posibilitatea de a trasa o descriere complexă a motivelor și stilului activității misionare în Biserica lui Matei.

2.1. Discursul misionar din Matei 10

Discursul misionar nu începe cu primul verset din c. 10, ci cu câteva versete mai înainte (cf. Mt 9,36). După o recapitulare a ministerului predicării, vindecărilor și învățăturii desfășurat de Isus (Mt 9,35; cf. 4,23), evanghelistul continuă relevând compătimirea lui Isus față de mulțime și necesitatea ca lucrătorii să adune recolta abundentă (Mt 9,35-38). Compătimirea lui Isus și îndemnarea sa la rugăciune pentru ca lucrătorii să fie trimiși la seceriș (Mt 9,38) constituie introducerea imediată la discursul care începe cu c. 10,1.

Secțiunea următoare cuprinde întreg capitolul 10,1-42, care se încheie cu formula tipică a trecerii lui Matei în 11,1. Textul intermediar este o combinare a trimiterii celor doisprezece descris de Marcu (Mc 3,13-19; 6,7-11), al discursului misionar găsit în sursa „Q” (cf. Lc 10,1-23) și a unei secțiuni a discursului apocaliptic din Marcu, pe care Matei îl redă aici din Marcu 13 (cf. Mc 13,9-13).

Pe lângă materialul din Mc și Q, Matei adaugă textului elementele sale (cf. Mt 10,5-6). Faptul însuși că Matei folosește din materialul apocaliptic al lui Marcu (care se referă la istoria comunității după moartea lui Isus), demonstrează că evanghelistul concepe discursul nu atât ca un moment al istoriei parcurse de Isus, dar mai curând ca o exortație la misiunea în desfășurare a comunității. După cum s-a spus în precedență în acest capitol, învățătura restrictivă din Mt 10,5 „Nu mergeți pe calea păgânilor…”, se introduce în perspectiva istorico-salvifică a lui Matei. Înainte de noua eră inaugurată de moartea și învierea lui Isus, scenariul mântuirii se restrânge la Israel. Dar cu zorile noii ere se va deschide la „toate neamurile” (cf. Mt 28,16-20). Până acum discursul c. 10 s-a limitat la „trecut”. Dar pe un alt plan – ca parte din Evanghelia proclamată de comunitatea post pascală – conținutul acestui capitol este format din instrucțiuni prezente destinate Bisericii.

Scopul nu este de a supune analizei compoziția sau structura acestui pasaj, ci va fi luat și examinat conținutul discursului în modul de a aduna în sinteză teologia lui Matei.

a) Efortul misionar al Bisericii, ca însăși existența creștină, se înrădăcinează în puterea și chemarea lui Dumnezeu. Aceasta este valoarea introducerii, și a părții inițiale a discursului. Trebuie ca discipolii să se roage pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerișul său (Mt 9,38), iar Isus, ca reprezentant al lui Dumnezeu este cel care cheamă pe cei doisprezece și îi trimite ca „apostoli” (Mt 10,1-5).

b) Extinderea și conținutul misiunii comunității sunt asemănătoare lui Isus. Aceasta cuprinde vestirea Evangheliei Împărăției și împlinirea actelor extraordinare de vindecare și de eliberare, așa cum a făcut însuși Cristos (Mt 10,7-8). În discursul din c. 10, nu se menționează ca fiind important elementul „învățăturii”. Pare că Matei rezervă această funcție fundamentală pentru trimiterea finală (Mt 28,20), deoarece în povestirea evanghelică discipoli nu au ascultat încă toate marile discursuri ale lui Isus.

c) Misiunea comunității împărtășește urgența escatologică a operei lui Isus. Misionarul trebuie să călătorească lejer (Mt 10,9-15); timpul care precede sfârșitul este puțin (Mt 10,23). Acest element corespunde temei istoriei mântuirii din Matei. Epoca inaugurată de Isus și la care participă Biserica este ultima. Timpul fiind decisiv, este și o epocă de criză și de diviziuni (cf. Mt 10,34-39).

d) Misionarul, ca și maestrul său, așteaptă persecuții și ostilități (cf. Mt 10,24-25). Matei se folosește de materialul discursului apocaliptic pentru a ilustra aceasta (cf. Mt 10,16-23). Persecuțiile vor fi atât din partea evreilor cât și din partea neamurilor (Mt 10,17-18), dar ca și în cazul lui Isus, această ostilitate se va revela la sfârșit neputincioasă (Mt 10,22).

e) Misionarul se poate încrede pe conferirea puterii din partea Duhului (Mt 10,19-20) și pe providența Tatălui care dă viață (Mt 10,28-33). De aceea, proclamarea sa va trebui să fie curajoasă și neînfricată (Mt 10,26-27).

f) O temă care susține tot discursul este identitatea lui Cristos înviat cu misionarii săi. Aceasta este implicită în versetele programatoare, Mt 10,24-25: „Discipolul nu este mai presus decât învățătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns discipolului să devină ca învățătorul său”. În mod și mai explicit în versetele asupra originalității care este necesară misionarilor itineranți în Mt 10,40-42: „Cine vă primește pe voi, pe mine mă primește…”. Identitatea celui care trimite cu mandat, era o temă a literaturii ebraice și este folosită de evangheliști pentru a sublinia prezența permanentă a lui Cristos înviat în cei „mici” în mod aparent neînsemnați care proclamă Evanghelia.

2.2. Mandatul final: Mt 28,16-20

Mulți comentatori au definit acest segment conclusiv al Evangheliei după Matei o sinteză a întregului mesaj al evanghelistului. Nu trebuie pierdut din vedere că această sinteză finală este o poruncă misionară care pune în relief impulsul dinamic al întregii Evanghelii. Pasajul ia forma unei trimiteri care amintește pe profeții trimiși din Vechiul Testament. Este foarte evidentă mâna evanghelistului în compunerea textului, deoarece el reunește temele mari ale Evangheliei sale. Și aici ca mai sus componentele mai importante ale mesajului său vor fi analizate.

a) Misiunea comunității se înrădăcinează în autoritatea lui Cristos înviat care domnește ca Fiu la Dumnezeu și al Omului asupra comunității. Acest principiu fundamental se află în versetul inițial al pericopei (Mt 28,16-18). Cei Unsprezece (se dă amplă relevanță sfârșitului lui Iuda în Mt 27,3-10) se întorc în Galileea, după cum le-a poruncit (cf. Mt 26,32; 28,7.10). Locul întâlnirii este culmea unui munte, care este mereu un loc de revelație în Evanghelia după Matei. Puternica apariție a lui Isus alungă dubiile discipolilor și cauzează reverența lor adoratoare (Mt 28,17). Declarația lui Isus care amintește de textul asupra Fiului Omului din Daniel 7,14, scoate în evidență autoritatea sa, care susține misiunea universală a comunității: „Mi-a fost dată orice putere în cer și pe pământ. Mergeți așadar…” (Mt 28,18). Această bază cristologică a misiunii a fost evidentă în fiecare dimensiune a teologiei misiunii lui Matei.

b) Prima directivă a celor care sunt trimiși este „învățați”. Comunitatea trebuie să favorizeze același gen de experiență de convertire, căreia i s-au supus discipolii lui Isus: credința în Isus și coerenta transformare a vieții.

c) Misiunea trebuie să fie universală: „la toate națiunile” (Mt 28,19). Restricția din c. 10,5: „Nu mergeți printre păgâni”, dispare pentru că, comunitatea se află acum în mod stabil în ultima eră a istoriei. S-a discutat asupra înțelesului exact al termenului „națiuni”. Este inclus și Israelul? Sau Matei prevede încetarea oricărui efort misionar printre iudei și o concentrare exclusivă asupra neamurilor? Cu toate că, cuvântul ethnos „națiune” se aplică în mod exclusiv „neamurilor” în Evanghelie și în general în literatura biblică, este puțin probabil ca Matei să excludă complet pe iudei. Israel ca entitate nu mai este locul misiunii: acum marginile au dispărut și „toate națiunile” au acces la Evanghelia Împărăției. În Evanghelia după Matei nu există nici un grup care să se bucure de o condiție privilegiată ca popor al lui Dumnezeu. Acum fie evreii cât și „neamurile” sunt ca un singur popor în viziunea Evangheliei pentru a fi conduși în baza angajamentului lor la darul vieții oferit de Dumnezeu.

d) Responsabilitatea misionară a comunității se concentrează asupra învățăturii (Mt 28,20). După cum s-a observat, această temă centrală a Evangheliei după Matei strălucea prin lipsa sa în discursul misionar din c.10. Acum că discipoli au fost instruiți complet la școala lui Isus, inclusă și experiența fundamentală a morții și învierii lui Sale, ei sunt gata să învețe pe alții. Chiar și ceea ce învață ei este tipic perspectivei lui Matei: ei trebuie să învețe pe alții „să observe tot ceea ce eu am poruncit” (Mt 28,20). Curajul misionar al Evangheliei ajunge până la conținutul proclamării sale misionare.

f) Adăugarea finală este promisiunea lui Cristos de a rămâne cu ei până la sfârșitul timpului (Mt 28,20). Moartea și învierea lui Isus poporul lui Dumnezeu în noua și ultima parte a istoriei mântuirii. Prezența permanentă a Domnului înviat în Biserica sa misionară o va susține și însufleți până la triumful complet al Împărăției lui Dumnezeu.

C o n c l u z i e

Către anul 80, un autor, acționând singur sau în strânsă legătură cu discipolii lui Isus reuniți în jurul lui, nu știm în care circumstanțe se decide să scrie o Evanghelie. Materialul pe care-l are la dispoziție îl constituie scrierea lui Marcu, dar aceasta e incompletă, lipsindu-i discursurile lui Isus. Prin urmare, se slujește de un alt izvor scris, izvor pe care și Luca îl folosește. Mai deține și alte izvoare orale sau scrise pe care nu intenționează să le neglijeze.

S-a evidențiat, de asemenea, că intenția sa de a scrie Evanghelia, Vestea cea Bună, va da operei o tonalitate proprie. Marcu a povestit evenimentul mesianic și a descris ministerul lui Isus în profilul dublu al ministerului măreției supraumane a lui Isus și a dramei care l-a condus pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu pe cruce și la înviere. Această apropiere a istoriei în toată plinătatea sa, dă loc în Matei unei expuneri, în care legătura evenimentelor ne va oferi o învățătură prezentată în mod sistematic. Vestirea Împărăției este încadrată într-o tentativă de biografie, care începe de la nașterea lui Isus și se prelungește într-o serie de fapte care se petrec după ce mormântul va fi gol.

În special, în prima jumătate a Cărții, ordinea folosită de Marcu va face loc unui program bine definit. Structura va fi: predica de pe munte (Mt 5-7), gruparea celor zece minuni (Mt 8-9), discursurile misionare (Mt 10; 28,16-20), parabolele Împărăției (Mt 13). Vor fi integrate mai apoi discursul asupra vieții comunitare (Mt 18), invectivele împotriva farizeilor și adăugirile la discursul escatologic (Mt 23-25).

Fără această Evanghelie, Biserica nu ar exprima, cu aceeași claritate punctele esențiale ale vieții ei: Dumnezeu e Tată, Împărăția lui Dumnezeu e revelată de o voință divină nouă și decisivă, exigență în care Isus este reprezentantul, marele conducător, coordonatorul misiunii, predicatorul parabolelor, eternul prezent în viața Bisericii, criticul farizeilor ipocriți, vestitorul vigilenței. Activitatea sa revelată prin cuvintele sale face să iasă în evidență persoana sa. Toate acțiunile sale sunt caracterizate de putere și toată istoria sa este transpunerea în fapte a voinței Tatălui. Numele sunt multiple: Fiul lui David, Fiul Omului, Domn, Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În centrul dăinuirii lui Dumnezeu pe pământ, în centrul Împărăției pe care el o promite și care e deja prezentă, originea misiunii pe care o impune, Isus se revelează ca Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16,16)

Din punctul de vedere al mesajului, Evanghelia după Matei apare și este o mărturie sporită de credință, un compendiu de predicare, care nu și-ar fi avut sensul, dacă nu ar fi fost scris într-un context misionar. Prin urmare, motivația și aspectul central al mărturisirii mesajului se regăsesc în dorința autorului de a se îndrepta spre o comunitate aparte, spre un loc pe care obișnuim să-l numim misiune. Evanghelia după Matei, ca și cea după Marcu și Luca, își fondează mesajul său pe baze istorice. Narațiunea sa este adevărată și sinceră. Fundamentul autorității sale nu constă în oferirea unei kerygme, a unei vestiri solemne în fața căreia cititorul trebuie să ia o decizie sau să se angajeze fără a ști pentru ce sau pentru cine și către ce anume sau spre cine să se îndrepte. Viziunea trecutului se îmbogățește și se integrează într-o credință vie. Ea este punctul cel mai înalt al reflexiei profunde și a unei asimilări care se adaptează la condițiile prezente. Nu este, însă, o invenție sau produsul unui entuziasm religios comunitar. Ceea ce apostoli au predicat, ceea ce bisericile au transmis, ceea ce scrierile precedente conțineau, toate acestea constituie perspectiva și subiectul evenimentelor la care se referă Matei. Libertatea de care se folosește pentru a reuni elementele sintezei sale, sunt însoțite de respectul în fața cuvintelor primite și a faptelor povestite ca fiind intangibile.

Comunitatea creștină în care activează evanghelistul trece prin perioada anilor de încercare a întâlnirii lui cu mulțimea îndepărtată a credinței lui Israel, dar deschisă și disponibilă în a accepta mesajul creștin: comunitatea se orientează spre exterior și descoperă cu stupoare acceptarea neamurilor și răspândirea Evangheliei.

Pentru acest model de Biserică, Matei scrie ultima pagină a operei sale, prezentând cu mare abilitate literară, ultima întâlnire a lui Cristos înviat cu discipolii săi și cuvintele adresate acestora. Povestirea lui Matei se încheie „deschisă”; adică lipsește o concluzie narativă adevărată și proprie; lipsește descrierea finală a ceea ce a făcut apoi Isus și discipolii lui; narațiunea se încheie prin spusele lui Isus. Ceea ce urmează este viața însăși a Bisericii, este experiența pastorală a comunității, este Evanghelia vie și trăită.

Fără îndoială, persoana lui Isus și ministerul său au fost catalizatorul care a pus în mișcare elanul misionar creștin. Îndatorirea lui Isus a fost să comunice că există motive de bucurie. El se prezintă cu o autoritate unică și cu o cunoaștere a lui Dumnezeu cu totul deosebită. Opera lui este orientată să ne conducă dincolo de îngustimea și orbirea noastră și a face posibilă o viziune completă a realității. El a voit să ni-l facă cunoscut pe Dumnezeu și calea către el, pentru ca viața noastră să aibă un sens și astfel să ajungem la fericirea perfectă.

Isus, în misiunea sa din Galileea, a voit ca urmașii lui să fie un semn. Comportamentul cerut misionarilor devine o predică vie și se inserează în vestirea escatologică a Împărăției, adică a proclamării intervenției definitive a lui Dumnezeu. Celor trimiși le-a fost prescrisă o serie de norme cam impresionante, aspect care reflectă predilecția lui Isus pentru un limbaj simbolic. Însă aceste norme trebuie respectate ad litteram. Isus nu oferă așadar norme de penitență, dar cere celor trimiși o atitudine de încredere absolută: Dumnezeu are grijă de trimișii săi, iar ei o demonstrează prin fapte de încredere, căci predicarea Evangheliei este prerogativa sa. Misiunea apare deci un eveniment supranatural.

Matei precizează că misiunea din Galileea nu era universală, precum cea a Bisericii; ea era mai mult o participare la ministerul lui Isus din Nazaret, anticipând viitoarea deschidere către neamuri. Maestrul le recomandă să nu meargă „pe calea păgânilor” și să nu intre „în cetățile samaritenilor; mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (cf. Mt 10,5-6).

După evenimentele pascale, misiunea capătă o altă orientare: împlinirea ministerului lui Dumnezeu și a mântuirii sunt semnul unei noutăți absolute în existența umană ca atare, și în deschiderea misionară. Moartea și învierea lui Isus a avut ca efect abolirea limitelor misiunii sale pământești, a făcut posibilă și eficientă misiunea apostolică.

Experiența pascală a determinat conștiința și identitatea comunităților creștine: a făcut să se vadă activitatea lui Isus într-o lumină nouă, ca un criteriu pentru a înțelege propria vocație. Atunci când trăiește momente de confuzie și de nesiguranță, comunitatea lui Matei este reorientată spre originile ei: bazându-se pe ministerul, moartea și învierea lui Isus, Matei îndeamnă spre misiunea către neamuri.

Luate împreună, discursul din c. 10 și mandatul final din c. 28, ele adună într-adevăr în sinteză teologia misiunii lui Matei. Separarea dureroasă între Biserică și Sinagogă și neliniștea provocată de influența „neamurilor” asupra comunității ebraico-creștine, au fost potolite de revocarea istoriei mântuirii împlinită de evanghelist și de viguroasa sa cristologie. Cristos înviat, asupra Căruia fie creștinii evrei cât și cei care proveneau din păgânism și-au pus speranțele lor, era cheia reconcilierii între comunitate și izvorul misiunii în desfășurare a Bisericii. Acea comunitate de reconciliați era chemată depășească tensiunile sale și să se îndrepte spre „neamurile” care așteptau vestea cea bună.

Abrevierea cărților biblice

Gen Cartea Genezei

Ex Cartea Exodului

Lev Cartea Leviticului

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

Ios Cartea lui Iosue

Jud Cartea Judecătorilor

Rut Cartea lui Rut

1 Sam Cartea întâi a lui Samuel

2 Sam Cartea a doua a lui Samuel

1 Rg Cartea întâi a Regilor

2 Rg Cartea a doua a Regilor

1 Cr Cartea întâi a Cronicilor

2 Cr Cartea a doua a Cronicilor

Esd Cartea lui Esdra

Neh Cartea lui Nehemia

Tob Cartea lui Tobia

Idt Cartea Iuditei

Est Cartea Esterei

1 Mac Cartea întâi a Macabeilor

2 Mac Cartea a doua a Macabeilor

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Prov Cartea Proverbelor

Qoh Cartea lui Qohelet (Ecleziastul)

Ct Cartea Cântării Cântărilor

Înț Cartea Înțelepciunii

Sir Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Lam Cartea Lamentațiunilor

Bar Cartea profetului Baruh

Ez Cartea profetului Ezechiel

Dan Cartea profetului Daniel

Os Cartea profetului Osea

Il Cartea profetului Ioel

Am Cartea profetului Amos

Abd Cartea profetului Abdia

Iona Cartea profetului Iona

Mih Cartea profetului Mihea

Nah Cartea profetului Nahum

Hab Cartea profetului Habacuc

Sof Cartea profetului Sofonia

Ag Cartea profetului Aggeu

Zah Cartea profetului Zaharia

Mal Cartea profetului Malahia

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Ro Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1 Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2 Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1 Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

2 Tes Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

1 Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

2 Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

Flm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon

Evr Scrisoarea către Evrei

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Iud Scrisoarea sfântului apostol Iuda

1 Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2 Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1 In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2 In Scrisoarea a doua a sfântului apostol Ioan

3 In Scrisoarea a treia a sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

Alte sigle și abrevieri

cf. vezi

c capitol (e)

col. coloana (ele)

etc. etcaetera

Ibidem în același loc

nr. număr (e)

sec. secolul (ele)

ș. u. și următoarele

vol. volumul (ele)

B I B L I O G R A F I E

Aa.Vv., Tradition and Interpretation in Matthew, Westermin Press, Philadelphia 1963.

Aa.Vv., Dizionario di Teologia Biblica, Marietti, Casale Monferrato 1984, 290.

Aa.Vv., Enciclopedia de la Biblia II, Ed. Garriga, Barcelona 1969; trad. it., Enciclopedia della Bibbia II, Ed. Elle Di Ci, Torino 1970.

Aa.Vv., Enciclopedia de la Biblia IV, Ed. Garriga, Barcelona 1969; trad. it., Enciclopedia della Bibbia IV, Ed. Elle Di Ci, Torino 1970.

Aa.Vv., Introduzione alla Bibbia, IV, Ed. Marietti, 19732.

Bennoit P., Ľévangile selon Sainte Matthieu, Ed. Du Cerf, Paris 19532.

Br. Dreher, La Bibbia della Domenica I, Ed. Dehoniane, Bologna 1974.

Carmignac J., La naissance des Evangiles Synoptiques, Paris 1984; trad. it., La nascita dei vangeli sinottici, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo (Milano) 19862.

Chinez I., Etica omului persoană-fiu, ITRC, Iași 2001, 24.

Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, în Scrieri I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1982.

Cope L., „Matthew XXV,31-46. ‛The Sheep and the Goats’ Reinterpreted”, în Novum Testamentum, 11 (1969).

Da Spinetoli O., Matteo, Ed. Cittadella, Assisi 1983, .

Eusebiu De Cezareea, „Istoria bisericească”, în Scrieri I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1987.

Fabris R., Gesú di Nazareth, Ed. Cittadella, Assisi 1983.

Id., Matteo, Ed. Borla, Roma 1982.

Id., Matteo, Ed. Cittadella, Assisi 1982.

Faraoanu I., Curs de exegeză, ITRC, Iași 2001.

Fitzamyer J., „Antisemitism and the Cry of ‘All the People’ (Mt 27,26)”, în Theological Studies 26 (1965).

Gnilka J., Das Matthäusevangelium II, Herder, Freiburg im Breisgau 1988; trad. it., Il Vangelo di Matteo II, Ed. Paideia, Brescia 1991.

Hare D.- Harrington D., „Make Disciples of All the Gentiles (Mt 28,19)”, în Catholic Biblical Quarterly 39 (1977).

I Padri Apostolici, Ed. Cittá Nuova, Roma 1998.

Irineu din Lion, Contro le eresie, Ed. Jaca Book, Milano 1981.

Karpinski R., Exousia. Á la base de ľenseignement de Jésus et de la mission apostolique selon sainte Matthieu, Rome 1968.

La Bibbia, Ed. Paoline, Torino 1991.

Laconi M., Vangeli sinottici e Atti degli Apostoli, Ed. Elle Di Ci, Torino 1994.

M. Denisch, „Le document Q, source de Matthieu”, în M. Didier, Ľévangile selon Matthieu, Gembloux 1972.

M. Orsatti, „Lo stile e il metodo missionario di Gesù”, în Parole di Vita 35 (1990).

Meier J., „Salvation History in Matthew: In Search of a Starting Point”, în Catholic Biblical Quarterly 37 (1975).

Meier J., Law and History in Matthew’s, Biblical Institute Press, Roma 1976.

Mello A., Evangelo secondo Matteo, Ed. Qiqajon, Magnano 1995.

Moloney F. J., The living Voice of the Gospel, 1986, trad. it., Quattro Vangeli, una Parola, Ed. Società Editrice Internazionale, Torino 1992.

Origene, „Contra lui Celsus”, în Scrieri alese IV, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1984.

Pontificia Commissione Biblica, Sul Vangelo secondo Matteo, (19 iunie 1911), în Enchiridion Biblicum, Documenti della Chiesa sulla Sacra Scrittura, Ed. Dehoniane, Bologna 1993.

Poppi A., I quattro Vangeli, Ed. Messaggero, Padova 19975.

Pregeant R., Christology beyond Dogma, Fortress Press, Philadelphia 1978.

Pesch r., „Levi-Matthäus” (Mc 2,14-Mt 9,9-13); în Zeitschrift für die neutestamentliche Wissenschaft, 59 (1968).

Ranon A., Da Gesù ai Vangeli, Ed. Messaggero, Padova 1990.

Rigaux B., Testimonianza del vangelo di Matteo, Ed. Gregoriana, Padova 1969.

Sales M.M., Il Nuovo Testamento I, Ed. Lega Italiana Cattolica, Torino 1933.

Schürer E., The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ (175 B.C. – A.D. 135) II, Clark, Edinburgh 1979; trad. it., Storia del Popolo Giudaico al tempo di Gesu Cristo, (175 î.C. – 135 d.C.) II, Ed. Paideia, Brescia 1987.

Senior D.- Stuhlmueller C., The Biblical Foundations for Mission, Orbis Books, Marykmol 1983, trad. it., I fondamenti biblicii della missione, Citta di Castello 1985.

Senior D., „The Death of Jesus and the Resurrection of the Holy Ones”, în Catholic Biblical Quarterly 38 (1976).

Stokc K., Jesus Kűnder der Seligkeit, Ed. Innsbruck, Wien 1986; trad. it, Gesú anuncia le beatitudini, Ed. Apostolato della Preghiera, Roma 1989.

Streeter B.H., The Four Gospels. A study of Origins, Londra 19569.

Thompson W., „An Historical Perspetive in the Gospel of Matthew”, în Journal of Biblical Literature 93 (1974).

Vanhoye A., „Le origini della missione apostolica nel Nuovo Testamento”, în La Civiltà Cattolica 141 (1990).

Wikenhauser A.–Schmid J., Einleitung in das Neue Testament, Verlag Herder, Freiburg im Breisgau 1973; trad. it., Introduzione al Nuovo Testamento, Ed. Paideia, Brescia 19819.

C U P R I N S