Vizibil Si Invizibil In Criminalistica
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREȘTI
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
ȘTIINȚE PENALE
LUCRARE DE DISERTATIE
Tema: VIZIBIL SI INVIZIBIL IN CRIMINALISTICA
Cuprins
1. Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii:
1.1 Noțiunea criminalisticii
1.2 Obiectul criminalisticii
1.3 Principiile criminalisticii
2. Sistemul
2.1 Teoria generală a criminalisticii;
2.2 Tehnica criminalistică;
2.3 Tactica criminalisticii;
2.4 Metoda criminalistică
3. Funcțiile, izvoarele și principiile criminalisticii
3.1 Funcțiile de bază ale criminalisticii;
3.2 Izvoarele criminalisticii;
3.3 Principiile criminalisticii.
4. Metodele criminalisticii
4.1 Definiția metodei
4.2 Caracteristica metodelor general științifice,
4.3 Caracteristica metodelor speciale,
4.4 Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.
5. Cercetarea la fața locului
5.1. Noțiunea cercetării la fața locului.
5.2. Obiectivele cercetării la fața locului.
5.3. Etapele și stadiile cercetării la fața locului.
6. Identificarea criminalistică
6.1 Noțiunea identificării criminalistice;
6.2 Condițiile identificării criminalistice;
6.3 Obiectele identificării criminalistice;
6.4 Formele de reflectare a informațiilor identificatorii;
6.5 Formele identificării criminalistice.
7. Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenenței de grup
7.1. Genurile identificării
7.2. Noțiunea semnului identificator
7.3. Clasificarea semnelor identificatorii
7.4. Caracteristica stabilirii apartenenței de grup
8. Bazele tehnicii criminalistice
8.1 Noțiunea tehnicii criminalistice
8.2 Domeniile tehnicii criminalistice
8.3 Conținutul tehnicii criminalistice
8.4 Clasificarea metodelor și mijloacelor tehnicii criminalistice
8.5 Direcțiile de aplicare a tehnicii criminalistice
8.6 Condițiile folosirii tehnicii criminalistice
8.7 Subiecții care folosesc tehnica criminalistică
9. Metode și mijloace de acumulare a urmelor infracțiunii la efectuarea acțiunilor de anchetă
9.1. Importanța descoperirii, fixării și ridicării urmelor
9.2. Mijloace de depistare a urmelor
9.3. Mijloace de fixare a urmelor
9.4. Mijloace de ridicare a urmelor
10. Fotografia judiciară
10.1. Noțiunea fotografiei judiciare(criminalistică);
10.2. Obiectele fotografiei judiciare;
10.3. Mijloace fotografice;
10.4. Metodele fotografiei judiciare;
10.5. Genurile fotografiei judiciare;
11. Noțiunea de traseologie. Clasificarea urmelor.
11.1 Esența traseologiei.
11.2 Sistemul traseologiei.
11.3 Esența și însemnătatea traseologiei.
11.4 Clasificarea urmelor.
12. Microobiectele ca purtători de informație de importanță criminalistică.
12.1 Noțiunea micrologiei criminalistice;
12.2 Noțiunea microobiectelor;
12.3 Clasificarea microobiectelor;
12.4 Esența și tipurile metodelor criminalistice de cercetare a microobiectelor;
13. Odorologia criminalistică
13.1. Noțiunea odorologiei criminalistice;
13.2. Conținutul odorologiei chinologice și instrumentare(olfactive);
13.3. Importanța cercetării urmelor de miros;
13.4. Obiectele – purtătoare de miros.
14. Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală
14.1. Examinarea exterioară a cadavrului. art.
14.2. Cercetarea obiectelor și documentelor.
14.3. Cercetarea animalelor și a cadavrelor acestora.
14.4. Cercetarea mijloacelor de transport.
15.Tactica obținerii mostrelor pentrucercetarea comparativă
15.1.Noțiunea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă
15.2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.5.Fixarea mersului și rezultatelor obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
Noțiunea criminalisticii
„Criminalistica se întemeiază pa faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice, pentru prezența sau acțiunea sa” .
Criminalistica este știința judiciara, cu caracter autonom si unitar care îinsumeaza un ansamblu de cunoștiințe despre metode, mijloace tehnice și procedee tactice destinate descoperirii si cercetarii infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor prin prelevare, examinarea și utilizare a probelor vizibile si invizibile (la prima vedere). Metodele si instrumentele de cercetare fiind în continuă dezvoltare, ceea ce pare a fi invizibil se poate depista prin diferite metode, în funcție de tipurile de urme și modul de prelevare a acestora.
1.2 Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii îl constituie metode tehnice obiective necesare pentru căutarea si aflarea adevarului și preîntâmpinarea infracțiunilor.
Aceste metode ale realității obiective sunt clasificate în trei grupe:
I) Metoda initierii si dezvoltarea infracțiunii: legătura între acțiune (inacțiune) și rezultat (consecințe), reaparitia acestei acțiunii în ipoteze similare, existent sau inexistenta unui stereotip al subiectului activ al infracțiunii.
II) Metodele infracțiunii, conceptia, modul de operare si camuflare a infracțiunii, conexarea modului de săvârșire cu personalitatea infractorului, importanta mijlocului de săvârșire a infracțiunii fata de circumstanțele reale de infaptuire.
III) Metodele initierii si desfasurarii fenomenelor infractionale care prezinta importanță la investigare: actele preparatorii în vederea săvârșirii infracțiunii, mijlocul de infaptuire pentru care a optat și metoda de comitere a faptei penale, analizarea obiectului actiunii incriminatoare.
Criminalistica studiază acțiunile, fenomenele, procesele în care se cercetează existența următoarelor elemente indicate: acțiunea criminală, activitatea de investigare, și cercetare a infracțiunilor, obiecte materiale depistate și prelevate în cazurile penale, procedeele de interogare a martorilor și depunerea declarațiilor acestora, a suspectilor și metode tactice de obținere a acestor declarații veridice.
1.3. Sarcinile criminalisticii
Efectele criminalisticii sunt acelea de a preveni, de a combate sau de a reduce rata criminalității. Acestea se realizeaza prin conținutul științific al activității de investigare, cercetare și expertiză criminalistică, la nivelul cel mai avansat al științei și tehnicii existente, precum și a competențelor excepționale a personalului ce duc la o foarte bună îndeplinirea a sarcinilor ce le revin în luptă împotriva infracționalității.
Ca sarcini concrete ale criminalității sunt enumerate următoarele:
– îmbunatațirea teoriei generale a criminalisticii, dezvoltarea și perfecționarea teoriilor particulare ale acesteia, initierea de noi metode, mijloace și procedee și updatarea celor existente la situațiile concrte întalnite in cazurile noi aparute și cercetate în vederea preîntâmpinării infracțiunilor viitoare sau descoperirea cu mai mare usurința a acestora și a făptuitorilor faptelor penale incriminate de legile penale în vigoare;
– cercetarea, inovarea și aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice ce au obținut performanțelor în științele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare;
– înnoirea și elaborarea de metode și tactici de prevenire a infracțiunilor;
– studierea și aplicarea, pe cât posibil, în limitele permise de legislația română, a performanțelor practicii criminalistice internaționale.
Sistemul criminalisticii
Sistemul criminalisticii îl constituie un ansamblu interdependent de componente.
Sistemul criminalității este compus din 3 componente:
1) Tehnica criminalistică;
2) Tactica criminalisticii;
3) Metoda criminalistică
1) Tehnica criminalistică – analizeaza, concepe și aplică metode și mijloace științifice în vederea identificării, fixării, prelevării, conservării și “punerii sub lupă” a urmelor infracțiunilor și de asemenea, elaborarea constatărilor în urma efectuării procedeelor tehnico-științifice și întocmirea expertizelor criminalistice.
Tehnica criminalistica se fundamentează pe științele tehnice (în vederea conceperii de noi aparaturi, ansambluri și subansambluri de cercetare a urmelor), umanitare (metode de abordare psihologică și de analiza psiho-socială a tipurilor de infractori) și de drept (instrumente legislative), aplicate în combaterea criminalității. În componența tehnicii criminalistice există mai multe domenii: traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, fotografia și filmul judiciar, examenul tehnic al actelor și documentelor, portretul vorbit (și robot).
2) Tactica criminalistică – este un complex de norme și reguli bazate pe informații științifice și pe respectarea strictă a legii, imbunătățit datorită experienței căpătate de organelor judiciare în investigarea unor cazuri din ce în ce mai complexe și a atenției cât mai sporite a infractorilor în conceperea acțiunii infracționale, care se aplică la: cercetarea la fața locului, întomirea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaștere, percheziție, confruntare, reconstituire, ascultarea suspectului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de probe (obiecte, înscrisuri și altele urme ce pot fi concludente).
Tactica criminalistică are ca obiectiv implementarea cât mai eficientă în cercetarea infracțiunilor, a procedeelor de executare a actelor de urmărire penală, îndrumă în vederea aplicarii unor mijloace tehnico-criminalistice, de aceea tactica și tehnica criminalistică sunt interdependente pentru a crea un complex îmbunătățit și performant în identificarea, reducerea sau chiar combaterea infracțtioanlității.
3) Metoda criminalistică – cercetează și identifică diferite tipuri de infracțiuni și le încadrează în funcție de prevederile legale în vigoare și ținând cont de regulile generale întocmite și instrumentate cu ajutorul tehnicii și tacticii criminalistice.
Elaborându-se mai multe metodele criminalistice, în funcție de tipurile infracțiunilor, se menține o abordarea obiectivă pentru fiecare ipoteză apărută cu ocazia cercetării infracțiunilor și se ia în considerare orice situație ipotetica ce pare a avea o legatură de cauzalitate între fapte și faptuitori pâna la finalizarea tuturor cercetarilor pentru a evita omiterea unor aspecte importante în descoperirea infracțiunilor, infractorilor și adunarea probelor pentru aflarea adevărului (care reprezintă rolul și scopul justiției). Metoda criminalistică este în legătură directă cu tehnica și tactica criminalistică, deoarece reprezintă rezultatul aplicării celor două în cercetarea infracțiunilor concrete.
Acesta metodă poate cuprinde:
– atât aspecte generale, utilizate și de alte științe (observare, comparare, măsurare etc. );
– cât și aspecte speciale, fiind cele identificate și specifice științei criminalistice și care se aplică numai de către aceasta în vederea îndeplinirii obiectivului specific, rezolvării sarcinilor acestei științe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc.). Metode specifice folosite de criminalistică: examinarea comparativă, stabilirea apartenenței de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea și folosirea cartotecilor, elaborarea și verificarea versiunilor de lucru.
Criminalistica a identificat elemente cu care este sprijinită și de alte domenii sau științe, acestea meritând o adevărată și obiectivă apreciere deoarece au putut fi preluate cu succes și sunt utilizate și în prezent.
Există un liant între criminalistică și dreptul procesual penal care se evidențiază prin faptul că finalitatea activității criminalistice ajută în îndeplinirea scopului procesual penal. Prevederile codului de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale iar identificarea și stabilirii acestora revine criminalisticii. Legătura criminalisticii ca știință cu dreptul penal rezultă din faptul că aceasta este un mijloc de realizare a politicii penale a statului.
Referitor la legătura dintre criminalistică și criminologie, trebuie spus că prima furnizează date prețioase rezultate din activitățile criminalistice ce vizează cercetarea infracțiunilor și studiază la rândul său cauzele determinante și condițiile favorizante ale săvârșirii faptelor antisociale în scopul stabilirii de metode și procedee specifice de lucru și al prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.
Criminalistica păstrează o legătură strânsă și cu chimia, aceasta constând în adaptarea mai multor metode și mijloace tehnice folosite în chimie, în special pentru analiza micro-urmelor descoperite la locul faptei.
Asemănător, s-au preluat mai multe metode și mijloace tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică, în principal de tehnică criminalistică, de la lupa de mână la cele mai complicate aparate optice.
O strânsă conexiune există de asemenea între criminalistică și biologie, deoarece aceasta îi oferă criminalistului o informații extrem de valoroase, bazate pe examinările urmelor de natură organică care se întâlnesc în câmpul infracțiunii.
Medicina legală reprezintă știința ce își definește conexiunile cu criminalistica prin faptul că majoritatea activitățiilor de investigare se realizează în comun de către medicul legist și specialistul ori expertul criminalist.
Psihologia și psihiatria judiciară, se leagă inevitabil de știința criminalisticii prin laturile ei comune, de studiere a omului, a legității proceselor și însușirilor psihice ale persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra comportamentului uman și implicit, descoperirea influențelor ce pot determina comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra mediului în care se desfășoară activitatea infracțională.
Datorită dorinței de a prelua ultimele descoperiri din domeniul tehnicii și al științei, criminalistica s-a apropiat foarte mult de informatică creând o legătură puternică între ele, dată de aplicațiile criminalisticii clasice, transferate analizei calculatoarelor. Unul dintre cele mai elocvente exemple este sistemul de identificare a persoanelor după desenele papilare care se bazează pe tehnica de calcul de ultimă generație. Tot în acest domeniu trebuie amintit și fixarea diferitelor activități criminalistice cu ajutorul camerelor foto digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100% în munca curentă a criminaliștilor.
Funcțiile, izvoarele și principiile criminalisticii
1. Funcțiile de bază ale criminalisticii;
2. Izvoarele criminalisticii;
3. Principiile criminalisticii.
1. În cercetările științifice criminalistice se realizează treifuncții:
1) Funcția de cunoaștere;
2) Funcția constructivă – elaborarea ți înnoirea mijloacelor criminalistice practice de cercetare;
3) Punerea în practică a elaborărilor și descoperirilor criminalistice noi.
2. Izvoarele criminalisticii – legile și actele normative care reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de activitate și relațiile studiate în procedura penală și dreptul penal, datele statisticii judiciare, evidențelor criminalistice și statisticilor generale, materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter teoretico-științific, experiența de cercetare a inacțiunilor.
3. Principiile criminalisticii:
Conform legii procesual penale române, art. 1 alin (2) din noul Cod de procedură penală (NCPP), normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare, cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene (UE), ale celorlalte reglementări ale UE în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
În condițiile menționate, pentru garantarea aflării adevărului și înfăptuirea corectă a justiției penale, organele judiciare trebuie să cunoască, să înțeleagă și să respecte cele mai importante principii ale investigării criminalistice, care sunt următoarele: a. principiul legalității procesului penal; b. principiul prezumției de nevinovăție; c. principiul aflării adevărului; d. principiul loialității administrării probelor; e. principiul excluderii probelor obținute în mod nelegal și f. principiul nepublicității procedurii din cursul urmăririi penale. De asemenea, pe timpul urmăririi penale și a procesului penal trebuie să fie respectate și alte principii, tot atât de importante, precum: principiul obiectivității; principiul necesității, oportunității și operativității; principiul fermității, etc.
4. Metodele criminalisticii
4.1 Definiția metodei
4.2 Caracteristica metodelor general științifice,
4.3 Caracteristica metodelor speciale,
4.4 Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.
1. Metodele criminalisticii sunt mijloace de soluționare a sarcinilor științifice în procesul cercetărilor criminalistice teoretice și aplicațiilor practice. Metodele elaborate și aplicate de criminalistică sunt foarte diverse și pot fi clasificate după diferite criterii logice.
2.După criteriul generalității metodele criminalisticii pot fi distribuite în general științifice și speciale.
Metodele general științifice se pot aplica în toate ramurile științei și în sferele de activitate practică. Acestora li se pot atribui:
I. Metodele raționale de percepere :
1. Observarea – perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al cunoaște. Obiectele observării în criminalistică pot fi elementele anturajului locului infracțiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele și caracteristicele de identificare, starea emoțională a persoanelor implicate ca martori, părți vătămate, infractori etc.;
2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informației observate;
3. Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităților și semnelor a două sau mai multe obiecte). Urmele formă, urmele materie, informații memorate, rezultatele unor acțiuni și experimente pot fi obiecte ale comparării.
4. Experimentul – reconstituirea fenomenului, evenimentului pentru cunoașterea legităților lui și comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri de infracțiuni.
5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model special confecționat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările necesare, iar rezultatele sunt extrapolate la original. Tipurile de modelare pot fi diferite, în criminalistică putând fi aplicate tipuri precum: memorial, fizic, matematic etc.
II. Metodele logice :
1)analiza, 2)sinteza, 3) inducția, 4)deducția, 5) ipoteza, 6) analogia.
III. Metodele matematice :
1) măsurarea – obiectele măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul, temperatura, secvențele de timp, viteză etc.);
2) Calcularea – metodă care stabilește parametrii necesari la efectuarea modelării matematice;
3) Calcule geometrice – această metodă este necesară pentru întocmirea schițelor, schemelor și este strâns legată cu măsurarea.
4) Modelarea matematică – modelarea condițiilor în care decurg procesele și fenomenele cu ajutorul calculelor matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general științifice care încep a fi aplicate în criminalistică și permit efectuarea căutării electronice a informației necesare cât și prelucrarea ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaștere în criminalistică.
Metodele speciale sunt acele metode, sfera aplicării cărora se limitează la unul sau câteva domenii ale științei. Sistemul metodelor speciale este compus din două grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate inițial de către știința criminalistică și aparțin exclusiv acesteia (identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acțiunilor de urmărire, organizarea cercetării infracțiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte științe care sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice, chimice destinate cercetării structurale de conținut a unor materiale și componenți; metodele biologice aplicate la cercetarea obiectelor de proveniență biologică; metodele antropometrice și antropologice aplicate la stabilirea persoanei după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a persoanei întru căutarea ei și elaborarea criteriilor de
recunoaștere după aceste descrieri; metode sociologice aplicate pentru evidențierea și cunoașterea cauzelor și condițiilor care favorizează săvârșirea și camuflarea infracțiunilor, analiza metodelor de comitere a infracțiunilor, strângerea informației despre randamentul anumitor procedee tactice recomandații; metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelor și combinațiilor tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.
I. Valoarea științifică a metodei – temeiul științific și obiectivitatea datelor obținute, exactitatea și concretența lor;
II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un izvor de pericol pentru viața, sănătatea persoanei și a proprietății sale.
III. Legalitatea și etica metodei. Ca obiecte ale examinării în criminalistică și procedură penală sunt nu numai bunurile, uneltele, urmele dar și persoanele de aceea trebuie să fie aplicate asemenea metode criminalistice care corespund principiilor constituționale de legalitate, criteriilor morale ale societății.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluționarea cu succes a sarcinilor criminalisticii.
Legătura criminalisticii cu alte științe
1. Legătura criminalisticii cu știința dreptului procesual penal;
2. Legătura criminalisticii cu știința dreptului penal;
3. Legătura criminalisticii cu alte științe juridice.
4. Legătura criminalisticii cu alte științe nejuridice.
1. Cea mai strânsă legătură știința criminalistică o are cu știința dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente legate de teoria probațiunii și forma procesuală de efectuare a actelor de urmărire penală și de judecată.
Procedura penală stabilește limitele și condițiile de aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării justiției, competența unor participanți la proces referitoare la aplicarea metodelor și mijloacelor tehnice criminalistice și procedeelor, combinațiilor, operațiilor tactice de cercetare a unor tipuri de infracțiuni.
2. Legătură strânsă este stabilită între știința criminalistică și știința dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracțiunii, elementelor componenței de infracțiune care se conțin în dreptul penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare a unor tipuri de infracțiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor circumstanțelor infracțiunii este necesar de a cunoaște elementele și semnele ei.
3. Știința criminalistică se află în legătură cu știința dreptului constituțional, dreptului administrativ, activitatea administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază structura și organizarea organelor de interne, procuratură, judecată, care sunt implicate la general în organizarea cercetării
infracțiunilor.
4. În baza categoriilor filosofice este construită și elaborată teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode ale ei, deci se observă legătura științei criminalistice cu filozofia.
Etica – știința despre morală, comportament și sistemul de norme morale în societate stabilește legătură cu criminalistica la rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului operativ, ofițerului de urmărire penală… în anumite situații ale procesului de probațiune, descoperire, examinare, ridicare, fixare a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul că în criminalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chimia, fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste științe sunt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri obiectul comun de cercetare sau aceleași metode și mijloace aplicate la cercetare.
5. Cercetarea la fața locului
5.1. Noțiunea cercetării la fața locului.
5.2. Obiectivele cercetării la fața locului.
5.3. Etapele și stadiile cercetării la fața locului.
1. Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală al cărei conținut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau manifestat consecințele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianța acestora, în vederea descoperii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracțiunii, identificării făptuitorului, modului și împrejurărilor în care sa activat. (art).
2. Obiectivul general al cercetării la fața locului constă în stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul dat).
Obiectivele particulare:
a) stabilirea caracterului evenimentului studiat;
b) stabilirea locului, timpului și alte împrejurări ale faptei;
c) relevarea, fixare și examinarea urmelor, lăsate de infractor, alte urme, deasemenea și corpurile delicte;
d) stabilirea schimbării poziției și structurii obiectelor particulare până la evenimentul cercetat și după el;
e) stabilirea și fixarea împrejurărilor negative.
3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la fața locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la fața locului: de pregătire, de lucru și finală. Etapa de pregătire include în sine două stadii: acțiuni până la ieșirea la fața locului (prima etapa a pregătirii) și acțiuni la fața locului, până la începerea etapei de lucru (a doua etapa a pregătirii).
La prima etapa a pregătirii ofițerul de urmărire penală:
a) asigură paza locului infracțiunii;
b) ia măsuri pentru prevenirea și minimalizarea consecințelor și efectelor acestora;
c) asigură prezența persoanelor ce au stabilit infracțiunea comisă;
d) asigură prezența specialistului (după necesitate) și a altor participanți;
e) verifică starea de funcționarea a mijloacelor tehnice, utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la fața locului.
La etapa a doua de pregătire ofițerul de urmărire penală:
a) ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical victimelor.
b) îndepărtează de la fața locului persoanele străine.
c) întreabă martorii în scopul orientării și stabilirii schimbărilor efectuate la locul faptei.
d) stabilește sarcinile participanților la cercetare și îi instructiază.
e) înfăptuiește alte acțiuni de neamânat îndreptate spre reținerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru îmbunătățirea vizibilității locului cercetat și a
condițiilor de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică și faza dinamică. În faza statică se face cunoștință cu ambianța generală a locului infracțiunii: se stabilește consecutivitatea cercetării la fața locului: se stabilesc hotarele și limitele cercetării, etapele cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanților la cercetare, se stabilește ordinea reconstituirii
unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la
o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porțiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor și a obiectelor se fixează după cel puțin două repere fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului infracțional, se iau și se pregătesc pentru ridicare toate obiectele, care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunțit urmele și obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau în considerație circumstanțele negative sub care se înțeleg împrejurările ce contravin explicațiilor logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declarațiilor bănuitului în momentul cercetării.
La etapa finală a cercetării la fața locului se înfăptuiește fixarea procesuală a rezultatelor ei. Se întocmește procesul-verbal de cercetare la fața locului, schemele necesare, se ambalează și se sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obținute se anexează la procesul-verbal de cercetare la fața locului.
Procesul –verbal este semnat de toți participanții la cercetare.
6. Identificarea criminalistică
6.1 Noțiunea identificării criminalistice;
6.2 Condițiile identificării criminalistice;
6.3 Obiectele identificării criminalistice;
6.4 Formele de reflectare a informațiilor identificatorii;
6.5 Formele identificării criminalistice.
1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a individualității perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană după o totalitate de semne generale și individuale efectuat cu scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul este identic. Identificare – stabilirea identității unei persoane, obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înțelege coincidența întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
2. Condițiile de bază ale identificării criminalistice sunt:
Prezența semnelor identificatorii stabile la obiectul supus procesului de identificare;
Efectuarea identificării după reflecțiile acestor semne identificatorii;
Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului
penal (în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunii).
3. În procesul identificării sunt implicate două tipuri de obiecte:
I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată identitatea;
II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se constată identitatea.
Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte identificatorii pot fi mai multe (modele de comparație). Obiectele identificatorii pot fi de proveniență cunoscută și necunoscută.
4. În teoria și practica criminalistică sunt cunoscute două forme de reflectare a informației: material-fixată și memorial fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a informației presupune o reflectare a semnelor obiectului ce
formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă (urme de încălțăminte, urme de degete, urmele mijloacelor de transport), cât și fixarea material ilustrativă (imaginile foto, video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc.
Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv și constă în memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apoi încercarea de a recunoaște acest obiect ori persoană după anumite semne, calități (memorarea înfățișării infractorului de către martor și prezentarea ulterioară spre recunoaștere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două forme: procesuală și “extra – procesuală”. Forma procesuală de identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau prezentate spre recunoaștere sau în cadrul altor acțiuni de urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sunt consemnate urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra – procesuală” este efectuată de către ofițer de urmărire penală în procesul cercetărilor, perchezițiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operațiuni de gândire îndreptate la obținerea probelor. La forma “extraprocesuală” se referă și identificarea efectuată în scopuri operative de investigație, concluziile prealabile ale specialistuluietc.
7. Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenenței de grup
7.1. Genurile identificării
7.2. Noțiunea semnului identificator
7.3. Clasificarea semnelor identificatorii
7.4. Caracteristica stabilirii apartenenței de grup
1. În știința criminalistică sunt cunoscute patru genuri de identificare:
– după reflectarea material – fixată a semnelor;
– stabilirea întregului după părți;
– identificarea după imaginea memorial fixată;
– identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de individualizare ce aparține obiectului identificator și folosirea acestuia în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină identificator el trebuie să corespundă următoarelor cerințe:
a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a obiectului de identificat, la individualitatea acestuia;
b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil și permanent;
c) să fie relativ stabil.
3. Semnele de identificare pot fi clasificate:
a) după subiect: generale și particulare;
b) după caracter: calitative și cantitative;
c) după importanță în procesul identificării: de diferențiere și de identificare;
d) după calitatea în timp: stabile și relativ stabile;
e) după natură: întâmplătoare și obiectiv obligatoriu;
f) după multitudinea obiectelor: generice (de grup) și de individualizare ;
g) după legătura cu alte semne: dependente și independente;
h) după apariție: propriu și obținută.
4. Stabilirea apartenenței de grup al obiectului permite stabilirea apartenenței lui la un anumit gen, clasă, tip, deci apartenența la o multitudine de obiecte asemănătoare (de același gen, din aceeași grupă). Stabilirea apartenenței de grup a obiectului se efectuează după semnele generale, care sunt caracteristice tuturor acestor obiecte.
Apartenența de grup se efectuează în următoarele scopuri:
a) stabilirea naturii unei substanțe necunoscute;
b) stabilirea distanței și tipului obiectului;
c) atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte, substanțe;
d) stabilirea izvorului de apartenență a obiectului sau metodei de confecționare.
Diagnostica criminalistică
1. Noțiunea și caracteristica diagnosticii criminalistice
2. Scopurile examinărilor diagnostice
3. Categoriile examinărilor diagnostic
1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenței oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanță, semn al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea apartenenței de grup în scopul rezolvării în continuare a problemelor de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoașterea semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuși și obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenție deosebită laturii informaționale ale semnelor. La efectuarea examinărilor
diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie.
Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor, caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a obiectului, stabilirea consecutivității formării urmelor în scopul – stabilirii consecutivității acțiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele scopuri:
a) pentru examinarea circumstanțelor în care s-au desfășurat acțiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acțiuni, consecințe;
3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei categorii:
a) stabilirea caracteristicilor și stării obiectului prin cercetarea nemijlocită a lui;
b) caracteristicile și starea obiectului vor fi stabilite după reflectările sale materiale;
c) diagnosticarea integrală – analiza situației la general.
8. Bazele tehnicii criminalistice
8.1 Noțiunea tehnicii criminalistice
8.2 Domeniile tehnicii criminalistice
8.3 Conținutul tehnicii criminalistice
8.4 Clasificarea metodelor și mijloacelor tehnicii criminalistice
8.5 Direcțiile de aplicare a tehnicii criminalistice
8.6 Condițiile folosirii tehnicii criminalistice
8.7 Subiecții care folosesc tehnica criminalistică
1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care conține metode și procedee științific documentate de științele fizice și tehnice aplicate la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea, examinarea, constatarea tehnico-stiintifica si interpretarea urmelor materiale ale infracțiunilor cât și prevenirea lor.
2. Ținând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile de urme, particularitățile formării urmelor, sarcinile criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau în următoarele ramuri:
a) bazele tehnicii criminalistice;
b) fotografia judiciară, filmul judiciar;
c) traseologia judiciară;
d) balistica judiciară;
e) dactiloscopie;
f) grafoscopie;
g) examenul tehnic al actelor si documentelor;
h) portretul vorbit (si robot).
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi menționate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) și vocalo-grafia (identificarea după voce).
3. Conținutul tehnicii criminalistice este constituit din:
a) mijloacele criminalistice proprii;
b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace și metodele de soluționare cu ajutorul acestora a sarcinilor tehnico-criminalistice.
4. În dependență de izvorul apariției și gradul de adoptare la necesitățile justiției, metodele și mijloacele tehnico-criminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
a) metode și mijloace special elaborate pentru descoperirea si examinarea informației cu caracter probatoriu și operativ;
b) metode și mijloace împrumutate de criminalistica din alte ramuri de știință și tehnică, adoptate între soluționarea sarcinilor tehnico-criminalistice;
c) metode și mijloace împrumutate din alte ramuri de știință și tehnică care sunt aplicate direct în criminalistică fără a suferi modificări de adaptare.
5. Direcțiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre preîntâmpinarea infracțiunilor sunt următoarele:
a) descoperirea condițiilor ce favorizează săvârșirea infracțiunilor;
b) formarea condițiilor care ar permite identificarea rapidă a persoanelor care comit infracțiunea;
c) elaborarea și implementarea mijloacelor criminalistice care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă următoarelor condiții:
a) accepabilitatea socială și tehnică: corespunderea cu normele eticii, securitatea și eficacitatea aplicării;
b) legalitatea aplicării: prezența temeiurilor juridice; respectarea normelor și formelor procesuale; o formarea procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
7. Subiecții ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii, lucrătorii operativi, experții și specialiștii criminaliști a organelor de ocrotire a normelor de drept.
9. Metode și mijloace de acumulare a urmelor infracțiunii la efectuarea acțiunilor de anchetă
9.1. Importanța descoperirii, fixării și ridicării urmelor
9.2. Mijloace de depistare a urmelor
9.3. Mijloace de fixare a urmelor
9.4. Mijloace de ridicare a urmelor
1. Descoperirea urmelor infracțiunii presupune depistarea urmelor vizibile, relevarea urmelor puțin vizibile sau invizibile.
Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere, mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică diferite mijloace criminalistice de căutare. Fixarea urmelor infracțiunii presupune întărirea lor pe obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor, fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din punct de vedere procesual prin fixare se subînțelege descrierea urmelor infracțiunii și altor obiecte în procesul-verbal al acțiunii de urmărire penală (proces-verbal de cercetare la fața locului, de percheziție, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracțiunii și altor obiecte presupune împachetarea, ambalarea lor, o formare procesuală pentru anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracțiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială, care sunt aplicate în caz de insuficiența de lumină pentru luminarea suprafeței obiectelor în corespundere cu necesitățile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video,
iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuțit, iluminarea în transparență, etc.).
Sursele de lumină pot fi: lanterne, lămpi foto, faruri, proiectoare, etc.
b) mijloace optice – unelte de mărire care permit mărirea limitelor posibilităților obișnuite a ochiului, folosite la descoperirea și cercetarea probelor material de mărime mică sau a unor părți a lor (lupe, microscoape, binocular, comparator stereoscopic, electronic, etc.).
c) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor obiecte, cadavre și părți ale lor, metale, etc. Acestea pot fi: detectorul de metale, senzorii magnetici, analizatori de gaze, etc.
d) Mijloace de chimie – aplicate la rezolvarea urmelor de proveniență biologică (soluție ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracțiunii se caracterizează printr-un șir de acțiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea metodelor și mijloacelor de fixare a urmelor infracțiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de diferite modele și accesoriile lor(inele prelungitoare, filtre de lumină), videoînregistrarea.
2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea caracteristicilor constitutive și mărimilor reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate, șublere, micro-metre, raportoare, busole).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor și copiilor sunt utilizate în majoritatea cazurilor la fixarea urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină, componenți de silicon și de cauciuc) pentru fixarea degetelor papilare sunt folosite pelicule
dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori „topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură și fixarea urmelor.
Mijlocele principale de fixare se precizeaza în procesul verbal incheiat la fata locului. Descrierea trebuie efectuată pe deplin și cu cea mai mare obiectivitate, precizie și claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracțiunii. Urmele infracțiunii depistate și fixate necesită a fi ridicate. Cel mai optim mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al acesteia.
Ridicarea ca și fixarea presupune activitatea care implică o păstrare a urmelor și caracteristicilor lor de identificare, care au importanță pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare și ridicare a urmelor infracțiunii, iar pentru efectuarea examinărilor prealabile a urmelor la fața locului sunt aplicate laboratoarele criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru cercetarea multiplelor tipuri de urme.
10. Fotografia judiciară
10.1. Noțiunea fotografiei judiciare(criminalistică);
10.2. Obiectele fotografiei judiciare;
10.3. Mijloace fotografice;
10.4. Metodele fotografiei judiciare;
10.5. Genurile fotografiei judiciare;
1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii criminalistice, care conține un sistem de cunoștințe elaborate în baza mijloacelor fotografice, metode și procedee la cercetarea urmelor materiale ale infracțiunii în vederea descoperii și preîntâmpinării infracțiunilor, depistarea și identificarea infractorului.
2. Obiectele fotografice judiciare sunt orice obiecte materiale, care necesită a fi fixate la efectuarea acțiunilor de urmărire penală, activităților operative de investigații, examinărilor de laborator. Acestea pot fi: anturajul și detaliile
locului de infracțiune, obiectele – corpuri delicte, urmele infracțiunii, persoanele etc.
3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat, completele de developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie fotosensibilă, reactive chimice).
4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli și recomandări referitoare la alegerea mijloacelor fotografice, condițiilor de fotografiere și prelucrare a materialelor expuse la fotografiere sau la efectuarea fotografiilor.
5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi clasificată în:
– operativa de investigație;
– de urmărire penală;
– de expertiză(examinare).
Reieșind din scopul și sarcinile fotografiei judiciare, aceasta poate fi divizată în două tipuri:
a) fotografie de fixare(de ilustrare);
b) fotografie de examinare(de laborator);
a) Cu ajutorul lor de ilustrare (fixare) se efectuează fixarea obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se folosește cum tehnica obișnuită (de amator) așa și ca special adaptată pentru necesități operative. Rezultatele acestei filmări se formează pe fișă fotografică care se anexează la procesele verbale ale acțiunilor de urmărire penală sau la materialele ce reflectă rezultatele operației operativ – investigativă. Fotografiile devin documente și capătă valoare probantă.
b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la efectuarea expertizelor materialelor, urmelor, când este necesară fixarea unor semne latente sau mai puțin vizibile de pe anumite obiecte. (Fotografia în raze infraroșii; U.V. sau în combinația cu microscopul). Fotografiile de examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesului de expertiză și se anexează într-o fișă fotografică la raportul de expertiză.
Metodele fotografiei operative (de ilustrare).
1) Metodele fotografiei operative (de ilustrare);
2) Caracteristica metodelor fotografiei operative.
1. Reieșind din scopul și sarcinile fotografiei operative în practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători fotografice, fotografii de reproducție, fotografii de semnalmente, fotografii stereoscopice, macro-fotografii.
2. a) Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe segmente a locului infracțiunii deoarece acest loc nu poate fi cuprins într-o singură imagine. Fotografiile executate se întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramica poate fi orizontală și verticală. Fotografia panoramică este efectuată prin două modalități:
– Panorama circulară presupune filmarea obiectului dintr-un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit consecutiv în jurul axei orizontale(panorama
orizontală) sau axei vertical (panorama verticală). Această fotografie se aplică dacă este necesar să fie fixat un spațiu mai mare de la o distanță apropiată.
– Panorama liniară presupune mișcarea aparatului de fotografiat paralel cu locul filmat și la o distanță cât mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele detalii în câmpul infracțiunii.
b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea) informației despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a unor detalii ale acestora.
Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe suprafața acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este aleasă în dependență de particularitățile obiectului și scopul lucrării.
– rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului pe același plan lîngă detaliile mai importante ale
acestuia.
Banda metrică (scara în adâncime) se aplică la fotografierea unor porțiuni mai mari de teren sau încăperi, când în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor și anturajului obiectelor ce se află în spațiul infracțional la distanțe diferite de
aparatul de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda metrică sau o fâșie de hârtie gradată. După unitățile benzii și distanța focală a obiectivului există posibilitatea stabilirii mărimii obiectelor ilustrate în fotografie.
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai în adâncimea câmpului infracțional și în lățime. Scara poate fi o foaie cu mărimea laturilor 25×50 (cm) sau 100 cm. La fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip.
c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflect ilustrația obiectului în mărime tridimensională (efectul volumului) în spațiu. După fotografia stereoscopică există posibilitatea stabilirii formei, mărimii și poziției obiectelor fixate. Această fotografie se aplică pentru fixarea locurilor incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviație alte tipuri de catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic.
d) Fotografia de reproducție se aplică pentru obținerea copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu oglinzi sau cu aparate speciale de reproducție sau prin alte metode.
e) Macro-fotografia – metoda de obținere a ilustrării fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se folosesc aparatele cu oglinzi și inelele prelungitoare sau burdufuri speciale.
f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a cadavrelor se efectuiază pentru recunoașterea pe viitor a acestora, pentru anunțarea în căutare (urmărire) sau pentru alte circumstanțe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie
fără căciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din față și din profilul drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea semiprofilului stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la fața locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele cazuri după prelucrarea tenului feței și machierea corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul,
din față și unele particularități individuale. Fotografia de semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din mărimea naturală.
Genurile fotografiei la cercetarea la fața locului
1. Genurile de fotografiere la fața locului;
2. Caracteristica genurilor.
1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la fața locului fac parte din fotografia judiciară operativă.
Prin acestea se fixează locul faptei și împrejurimile, precum și probele material existente în perimetru locului infracțiunii. Genurile fotografiilor executate la fața locului sunt următoarele: de orientare, schiță, fotografia obiectelor principale și fotografia în detaliu.
2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se poată face cu ușurință orientarea în teren. Fotografia de orientare poate fi unitară și panoramică, cea panoramică la rândul ei poate fi liniară și circulară.
b) Fotografia schiță oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate particularitățile sale, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia a fost îndreptată acțiunea infractorului. Fotografia schiță poate fi contrară (fixarea locului faptei din două poziții diametral opuse), încrucișată (fixarea aceluiași loc din patru extremități ale sale, încât să fie două câte două fotografii diametral opuse), pe sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei).
c) Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sunt considerate obiectele corpuri-delicte, cele care au suferit modificări în rezultatul faptei și toate urmele create cu ocazia săvârșirii infracțiunii. Aceste obiecte sunt fotografiate în corelație cu obiectele și urmele din imediata lor apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se poată stabili poziția lor în raport cu celelalte obiecte.
d) Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor și obiectelor.
Aceasta poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară.
Fotografia de examinare
1) Fotografiile sub radiații vizibile
2) Fotografiile sub radiații invizibile
1.Fotografiile sub radiații vizibile sunt de ilustrare, de comparație, de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de culori și microfotografia, ultima uneori se realizează și sub radiații invizibile.
Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare, generale, a dimensiunilor și formei probei materiale primate pentru expertiză. Această fotografie are scopul să fixeze însușirile, proprietățile obiectului, care sunt perceptibile vizual.
Fotografia de comparație se folosește la identificarea persoanelor și obiectelor prin studiul comparativ al urmelor lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod experimental.
Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeței unui obiect, datorită diferenței sale de netezime, de a reflecta lumina în mod diferit. Trebuie găsită așezarea cea mai potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum și a aparatului fotografic față de obiect și izvorul de lumină, încât capacitatea de reflexie să fie obținută în întregime și fixată pe pelicula fotosensibilă. Această metodă se folosește la evidențierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri, la descoperirea urmelor de înlăturare a textului cu anumite soluții chimice sau prin metode fizice.
Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoar sau strălucire și opacitate între zonele vecine ale aceluiași obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise pentru evidențierea deosebirilor de densitate a scrisurilor,
descoperirea urmelor invizibile, a scrisului șters prin corodare sau radiere.
Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile extrem de mici dintre nuanțele aceleiași culori, imperceptibile cu ochiul liber. Separarea culorilor se realizează prin intermediul filtrelor de lumină și a materialelor fotografice speciale.
2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidențierea și fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările criminalistice se aplică fotografierea în raze ultraviolete, infraroșii, Roentgen, gama și beta.
Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea metodei fluorescenței sau a metodei razelor reflectate, utilizându-se filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei fluorescenței, sub acțiunea razelor ultraviolete, obiectul examinat se luminează felurit dacă are compoziția chimică
diferită, și uniform dacă are peste tot aceiași compoziție. Prin metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat se luminează cu un izvor obișnuit de lumină, iar în fața obiectivului este instalat un filtru din sticlă specială care va
permite trecerea numai a razelor ultraviolete.
Fotografia sub raze infraroșii se face cu ajutorul unui izvor obișnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite trecerea razelor infraroșii și reține pe cele vizibile. Aceasta se aplică la cercetarea actelor falsificate prin ștersături, la
cercetarea urmelor împușcături
Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama și beta se bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit a corpurilor în funcție de grosime și intensitatea acestora.
Acestea se aplica pentru fotografierea interiorului corpului uman sau animal, iar radiațiile gama – pentru fotografierea interiorului corpurilor metalice, precum și la căutarea metalelor ascunse în ziduri etc.
Microfotografia are drept scop evidențierea detaliilor invizibile ale obiectelor ori substanțelor supuse examinării criminalistice prin mărirea de mai multe ori cu ajutorul aparatelor optice.
Aplicarea înregistrării audio sau video, fotografiile la efectuarea acțiunilor de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace de probă dacă ele conțin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrșirea unei infracțiuni și dacă conținutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.
Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesuluiși rezultatelor acțiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a fi aplicat pentru fixarea activității persoanelor la cercetarea la fața locului, percheziție, reconstituire, audiere.
La începutul înregistrării ofițerul de urmărire penală se prezintă, lămurește ce acțiune de urmărire penală va fi efectuată, în care cauză penală, îi prezintă pe participanți, apoi se fixează procesul și rezultatul acțiunii de urmărire penală.
La sfârșitul acțiunii de urmărire penală participanții vizionează înregistrarea și pot aduce observațiile și rectificările considerate de ei necesare, fapt ce se face mențiune în procesul verbal al acțiunii de urmărire penală.
11. Noțiunea de traseologie. Clasificarea urmelor.
11.1 Esența traseologiei.
11.2 Sistemul traseologiei.
11.3 Esența și însemnătatea traseologiei.
11.4 Clasificarea urmelor.
1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază formarea urmelor care reflectă semnele construcției exterioare al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul formării urmelor, precum și metodele și procedeele depistării, fixării, ridicării, păstrării și examinării lor în scopul de a stabili tuturor împrejurărilor faptei, identificării făptuitorului.
Traseologia poate fi definită si ca fiind o ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formularea acestor urme și aflarea adevărului.
2. Sistemul traseologiei include:
a) considerații generale;
b) studierea urmelor formă (de mâini, picioare, dinți, obiectele folosite la spargere, mijloace de transport);
c) cercetarea obiectelor ca urme ale infracțiunii (aprecierea stării a diferitor obiecte, stabilirea întregului după părți, stabilirea izvorului de proveniență a obiectelor după urmele lăsate de mecanismele acestora).
d) cercetarea substanțelor ca urme a infracțiunii.
3. Drept urme în traseologie se consideră reflectarea materială pe diferite obiecte, a semnelor construcții exterioare a altor obiecte materiale, care au intrat în contact cu primele.
După urme se poate de stabilit:
a) mecanismul de formare (de exemplu interdependența obiectelor);
b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda pătrunderii în încăpere);
c) apartenența de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport după urmele lăsate de protectoarele roților) ;
d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale infracțiunii, urmele digitale sunt lăsate de una și aceeași persoană).
4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:
I. “urme de reflecție” – aceste urme reflectă semnele obiectului creator de urme și mecanismul formării lor(amprente digitale, urme de forțare, urme de roți, de singe, etc.);
II. “urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul acțiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi ale farurilor etc.);
III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o importanță secundară ele se cercetează pentru a stabili mecanismul formării lor și a semnelor de grup etc. (particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de transport, stratificare de pământ, praf etc.)
Tipurile de urme în traseologie.
1. Noțiuni generale privind clasificarea urmelor în traseologie
2. Clasificarea urmelor după izvorul de apariției lor
3. Clasificarea după metoda de formare
4. Clasificarea după gradul de percepție
5. Clasificarea urmelor după mecanismul de influență între obiecte
6. Clasificarea urmelor în dependență de locul amplasării
1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare, despre modalitatea săvârșirii anumitor acțiuni, în rezultatul cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite particularități ale obiectelor creatoare de urme.
2. După izvorul apariției urmele se clasifică în:
a) Urme de om (homeoscopice);
b) Urme de animale;
c) Urme ale mijloacelor de transport;
d) Urme de instrumente de efracție și mecanisme;
3. După mecanismul formării și în dependență de puterea de acțiune și duritatea obiectelor se cunosc:
a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării obiectului primitor de urme în cazul in care puterea de acțiune și duritatea obiectului creator de urme sunt capabile să creeze o asemenea deformare. Particularitățile specifice ale acestor urme sunt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator și reprezentarea anumitor elemente ale aceluiași obiect creator de urme.
b) urmele de suprafață se formează în cazurile când interacțiunea dintre obiecte nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa o deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă la suprafața acelui obiect.
4. În dependență de gradul de percepție:
a) urmele vizibile – se depistează fără vreun procedeu special, ele sunt ușor vizibile și cu ochiul liber;
b) urmele slab vizibile – pot fi de proporții mici sau se află într-o forma camuflata;
c) urmele invizibile – pot fi de proporții foarte mici sau pot avea o culoare imperceptibilă.
5. În dependență de particularitățile acțiunii obiectelor creatoare asupra acelora primitoare de urme sau acțiuni reciproce între ele, urmele se împart în:
a) statice;
b) dinamice;
a) Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la interacțiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de urme lipsește elementul de alunecare a unuia asupra altuia. Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau lovirii doar într-o singură direcție și poziție.
b) Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a unui singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au interacționat. În rezultatul interacțiunii a câtorva forțe în direcții diferite, configurația obiectului creator de urme se va reproduce pe suprafața de contact a obiectului primitor de urme sub forma unor striații.
6. În dependență de locul amplasării schimbărilor pe obiectul primitor de urme, urmele se împart în:
a) locale;
b) periferice;
a) Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au avut loc nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate, suprafața a rămas neschimbată.
b) Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care sau produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu cel primitor de urme.
Urmele create de om (homeoscopia)
1. Bazele homeoscopiei:
2. Urme de mâini;
3. Urme de picioare;
4. Urme de dinți;
5. Urme de unghii;
6. Urme de vestimentare;
7. Urme de sînge.
1. Referitor la urmele create de om, care au o importanță traseologică putem menționa: urme de mâini, mănuși, urme de picioare, încălțăminte, urme de dinți, alte părți ale capului (frunte), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme vestimentare, urmele de sînge.
2. Urmele de mâini în comparație cu alte urme, sunt cel mai des folosite la descoperirea și cercetarea infracțiunii, ele având o eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieșind din aspectul funcțional al mâinilor și totodată a prezenței pe ele a secrețiilor sudoripare. Suprafața palmelor (sau a tălpilor) sunt acoperite cu linii papilare – crestături liniare de o înălțime și lățime neînsemnată, care sunt despărțite de niște circumvoluții mici. Pe porțiuni mici, liniile papilare au o formă dreaptă, în schimb pe porțiuni mai mari ele se îndoaie formând desene dificile. Liniile papilare niciodată nu se intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alteia, se separă formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în urme se reflectă și alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă: flexuri, linii, crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc.
In criminalistică i se acordă o importanta deosebita reliefului, redat de liniile papilare, in special desenului, configurației pe pernuțele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor papilare se ocupă dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a desenelor papilare se apreciază prin:
a) individualitatea (unice);
b) stabilitatea (fixe);
c) inalterabilitatea desenelor papilare.
Toate desenele papilare se împart în cinci mari grupe, după forma generală a crestelor ce alcătuiesc regiunea centrală:
1) tipul arc (adeltic)
2) tipul lat (monodeltic)
3) tipul cerc (bideltic)
4) tipul combinat (polideltic)
5) tipul amorf
Aceste cinci tipuri fundamentale ale desenelor papilare prezintă, la rândul lor, multiple particularități ce permit ca unele dactilograme să poată fi deosebite cu usurință de altele, deși ele prezintă un aspect similar ca formă generală.Dacă luăm în considerare și criterii precum nucleul, pozitia sau numarul deltelor fiecare tip se divide la randul sau in grupe mai mici numite subtipuri si varietati.
1. Tipul arc (adeltic)2
Cel mai puțin răspândit tip, tipul arc, cunoscut si sub numele de adeltic însumează circa 7,1% din totalul dactilogramelor. El are o forma foarte simpla, crestele papilare pornind de la o margine a falangetei spre cealalta, urmand aceeasi directie cu crestele din regiunea bazala din dreapta catre stanga. Cu cat departarea fata de regiunea bazala este mai mare, cu atat crestele papilar se curbeaza mai puternic formand o convexitate catre varf fara a se intoarce catre marginea de unde au plecat, fiind similare arcurilor de cerc de unde si denumirea de tip arc.
Dactilograma de acest tip nu are decat doua feluri de creste papilare (usor curbate si puternic curbate). Din acest motiv in zona centrala nu se vor gasi laturi, cercuri si spirale iar cele trei regiuni specifice ale desenului papilar digital nu pot fi distinct limitate intre ele. De aceea tipul arc nu prezintă nici delte, fapt pentru care se mai numeste tip adeltic.
Tipul arc se imparte la randul sau in doua subtipuri:
arc simplu;
arc pin (piniform).
La subtipul arc simplu, denumit pe scurt arc, crestele papilare au forma unor linii curbate, formand o convexitate mai pronuntata catre varful falangetei. Crestele papilare de la baza desenului sunt aproape paralele cu santul de flexiune ce desparte falangeta de falangina. La acest subtip se pot intalni in functie de forma generala a crestelor ce-l formeaza, cinci varietati:
arcuri paralele;
arc lipit dreapta;
arc lipit stanga;
arc cu lat lipit dreapta;
arc cu lat lipit stanga.
În functie de partea in care lațul isi are sectorul rotunjit el se considera in dreapta sau stanga. Arcuri paralele se considera atunci cand in campul papilar nu se formeaza nici o figura in afara acestor creste, care au traiectorie regulata de arc de la o margine la cealalta a falangetei. În situatia cand una din crestele centrale este usor oblica si pe ea se sprijina alte creste se formeaza arcul lipit (dreapta sau stanga). Aceste creste sunt lipite la capatul din dreapta de creasta de sprijin arc lipit dreapta sau aceasta creasta se afla situata in stanga si ele sunt lipite de ea la capatul lor din partea stanga arc lipit stanga.
In cazul arcului cu lat in centrul campului papilar apare o creasta ce are traiectoria unui lat care nu este liber, ci lipit de crestele invecinate. Examinand un desen papilar din subtipul arc pin (piniform) se constata ca un numar de creste de la baza au o orientare paralela cu santul de flexiune, iar o anumita creasta situata mai spre centrul dactilogramei, dupa un anumit drum. capata brusc o traiectorie verticala ca un ax. Urmatoarele creste papilare ocolesc aceasta creasta sau se sprijina pe ea printr-o convexitate foarte accentuata si astfel intreaga figura ia forma unui pin sau brad, de unde si denumirea specifica.
La subtipul arc pin (ca si la arcul cu lat lipit dreapta sau stanga) se creeaza uneori o figura in forma de triunghi, care nu trebuie confundata cu delta, pentru ca laturile ei nu reprezinta liniile marginale a trei regiuni distincte (limitantele). Aceasta forma de delta se numeste delta falsa. La arcul pin, regiunea centrala poate fi mai usor delimitata, existand un inceput de desen central intre creasta paralela cu santul de flexiune situata la baza axului vertical si cea care-l inconjoara pe la varf. Subtipul arc pin se prezinta in trei varietati:
arc pin
arc pin cu ax in dreapta
arc pin cu ax in stanga
2. Tipul lat (monodeltic)
Acest tip al desenelor papilare este cel mai raspandit insumand 59,7% din totalul dactilogramelor.
Este denumit tip lat acel desen papilar in care una sau mai multe creste din regiunea centrala pornesc dintr-o margine a desenului papilar de pe falangeta, se indreapta catre marginea opusa, fara sa o atinga, se inconvoaie, formand o bucla (lat) si se intorc la marginea de unde au plecat. Deci, denumirea vine de la forma generala a crestelor papilare din regiunea centrala, care sunt asemanatoare unor laturi introduse unul in altul. In literatura de specialitate dactilogramele de acest fel se mai numesc si bucle¹.
Examinand un lat in mod izolat, se disting la el urmatoarele parti componente: (fig. 23.).
a
Fig. 23 – Structura unui lat: b
a) capul latului (partea rotunjita);
b) bratele latului; c
c) deschizatura latului;
Laturile pot fi orientate vertical, oblic sau orizontal si totodata, pot avea bratele lungi scurte.
Cele trei regiuni specifice desenului papilar digital, precum și cele doua limitante se disting destul de ușor la tipul lat. In punctul unde se intalnesc aceste regiuni se formeaza numai o singura delta, astfel ca acest tip de dactilograme se mai numeste si tip monodeltic. Delta se gaseste intotdeauna in partea opusa deschizaturii latului.
Pentru ca un desen papilar sa fie incadrat in tipul lat, este suficient sa aiba in regiunea centrala cel putin un singur lat liber, cu conditia ca acesta sa nu fie lipit de una din limitante.
In cazul cand in centrul desenului se gaseste un singur lat si acesta nu este liber, atunci dactilograma respectiva face parte din tipul arc, subtipul arc simplu sau arc pin, varietatea cu lat in dreapta sau in stanga.
Desenul papilar de tip lat, in functie de cele doua pozitii posibile ale deltei si ale deschizaturii latului are doua subtipuri:
Subtipul lat dextrodeltic12;
O dactilograma se considera ca face parte din acest subtip, atunci cand in desenul papilar delta se afla in partea dreapta, iar deschizatura latului se afla in stanga. Deci, latul porneste din partea stanga, formeaza bucla si se intoarce in aceeasi parte (vezi fig. 24.).
Subtipul lat sinistrodeltic13.
Se apreciaza ca face parte din acest subtip, dactilograma care are delta in partea stanga, iar deschizatura latului in partea dreapta. Latul porneste din dreapta, formeaza bucla si se intoarce de unde a plecat.
Sunt situatii cand divizarea in subtipurile descrise nu este suficienta, pentru excluderea din faza examinarilor dactiloscopice a uneia sau alteia din dactilograme, astfel ca in continuare se iveste nevoia de a micsora mai mult grupurile pentru a putea exclude si alte desene papilare care la prima vedere par asemanatoare. Un element nou ce poate fi luat in considerare in micsorarea grupurilor la tipul lat este forma deosebita a nucleului.
Nucleul acestui tip de desen papilar este constituit din latul cel mai ulterior din regiunea centrala, cu tot ce este cuprins intre bratele sale.
In functie de forma sub care se prezinta nucleul, dactilogramele monodeltice se divid in 12 varietati, indiferent de faptul ca subtipul este dextro sau sinistrodeltic astfel:
latul simplu, cunoscut sub denumirea de nucleu alb, este forma clasica a tipului monodeltic. Nucleul este format dintr-un lat care intre bratele sale nu mai are nici o figura papilara.
latul simplu cu inel, cu butoniera sau bifurcat este la fel cu cel descris mai sus cu deosebirea ca pe traseul unuia din bratele latului se formeaza unul din cele trei detalii. Cand se formeaza doua sau toate, cele trei detalii deodata pe traseul latului, varietatea poartadenumirea detaliului cel mai apropiat de capul Iatului;
latul cu punct (cu fragment sau cu mai multe puncte), atunci cand latul simplu are intre bratele mentionate
latul liniar este dactilograma cu nucleul format dintr-o bucla ce inconjoara una, doua, trei sau chiar mai multe creste liniare. Cand intre bratele latului se gaseste numai o creasta rectilinie se numeste lat liniar (propriu-zis) sau lat cu bagheta. Cand sunt mai multe creste poarta, dupa caz, denumirea de lat biliniar, triliniar sau multiliniar.
latul liniar cu inel, cu butoniera sau bifurcat se considera atunci cand are in nucleu o singura creasta papilara, care se bifurca sau care are pe traseul sau fie un inel, fie o butoniera
latul racheta este, nucleul format dintr-un lat ale carui brate, in loc sa mearga paralel, se unesc dupa o scurta distanta, luand forma unei rachete de tenis;
latul cu semn de intrebare, are in interiorul sau o creasta papilara care se curbeaza Ia capatul superior luand forma unui semn de intrebare;
latul concav este, dactitograma al carei nucleu se formeaza dintr-un lat sau mai multe, care au un traseu de forma concava fata de santul de flexiune a falangetei;
laturile suprapuse simple se intalnesc la dactilograma al carei nucleu este constituit dintr-o bucla ce inconjoara doua laturi alaturate ale caror brate invecinate se intersecteaza reciproc. Cand in interiorul laturilor suprapuse se gaseste cate o bagheta, se numesc laturi suprapuse liniare.
laturile comune (adiacente), simple sau liniare se gasesc la dactilograma monodeltica al carei nucleu are in interior doua laturi care au un brat comun, fiecare lat putand contine cate o creasta papilara izolata;
laturile duble (paralele), simple sau liniare se intalnesc la desenele papilare cu nucleul format dintr-un lat in interiorul caruia se gasesc alte doua laturi independente si paralele ce pot contine fiecare la randul lor cate o bagheta;
nucleul monodeltic exceptional se intalneste la dactilogramele digitale ale caror laturi centrale inconjoara una sau mai multe figuri avand forme ce nu pot fi incadrate in nici una din varietatile enuntate.
3. Tipul cerc (bideltic)
Este format din creste papilare care urmeaza circular curbura falangetei si, prin unirea cu punctul de plecare, dau nastere la doua unghiuri situate in extremitati opuse, intre bratele acestor doua unghiuri, crestele papilare existente se rotesc asemanator unui vartej de unde si numele de tip cerc sau vertical.
Cele trei regiuni specifice desenului papilar digital sunt clar delimitate în stucturile dactilogramelor de tip cerc și de tip lat. Se mai numește și tip bideltic deoarece, la acest desen papilar, centrul se prezinta in forma de cercuri concentrice, in spirale, in forme ovoidale sau in laturi contrare – care se incolacesc intre ele – regiunea centrala va fi un desen complet inclus si de forma circulara, astfel incat cele trei regiuni se intalnesc in doua puncte unde se formeaza doua delte.
Dactilogramele digitale bideltic sunt divizate în șapte subtipuri și pot fi recunoscute dupa configuratia crestelor papilare care formeaza nucleul desenului:
Subtipul circular, este dactilograma al carei nucleu il constituie o creasta papilara asemanatoare unui cerc și prezintă cinci varietati:
– cercuri concentrice: nucleul are aspectul de cercuri independente introduse unul intr-altul si care se succed fara a se atinge in vreun punct
– cerc legat: nucleul are forma unui cerc introdus intr-un alt cerc cu care este tangent intr-unul sau mai multe puncte
– cerc cu spirala spre dreapta sau spre stanga: nucleul este constituit dintr-un cerc urmat de o creasta papilara lipita sau libera, ce se roteste ca o spirala in jurul acestuia. Sensul de rotatie poate fi spre dreapta sau spre stanga
– cerc cu punct, in interiorul nucleului circular exista o creasta papilara sub forma unui punct, sau a unui fragment de creasta papilara
– cerc neregulat, nucleul este constituit dintr-un cerc cu sau fara punct, inconjurat de creste papilare ce au o forma care nu poate fi incadrata in nici una din varietatile enuntate
Subtipul spirala este dactilograma de tip cerc al carei nucleu il formeaza o creasta papilara care se roteste ca o spira ce se departeaza de punctul central, cu sensul de rotire spre dreapta sau spre stanga. Ea se prezinta sub trei varietati, si anume:
– spirala simpla, este desenul papilar digital cu nucleul constituit dintr-o singura creasta ce se roteste departandu-se de ax, cu sensul spre dreapta sau spre stanga
– spirala dubla este desenul papilar constituit din doua creste papilare paralele ce se rotesc impreuna in acelasi sens sau in sensuri contrare, departandu-se de ax spre dreapta sau spre stanga
– latul spirala este dactilograma care are nucleul format dintr-un lat ale carui brate se rotesc ca o spirala dubla, cu sensul spre dreapta, sau spre stanga
Subtipul ovoidal (elipsoidal) se caracterizeaza prin existenta unui nucleu format dintr-o creasta papilara care in traiectoria sa ia aspectul unui oval alungit perpendicular pe santul de flexiune, orizontal sau oblic spre dreapta ori spre stanga
Subtipul racheta, are nucleul constituit dintr-o creasta papilara care, in traiectoria sa, ia forma unui oval ascutit la baza si terminal cu o bagheta care ii da aspectul unei rachete de tenis orizontala sau perpendiculara pe santul de flexiune ori inclinata fie spre dreapta, fie spre stanga desenului
Subtipuri laturi gemene, sau contrare este dactilograma care are nucleul constituit din doua laturi contrare ce se incolacesc intre ele si ale caror brate se indreapta in directii opuse, desenul regiunii centrale semanand cu un vartej
Subtipul bideltic buzunar, se defineste printr-un nucleu constituit din doua laturi independente ale caror brate se indreapta in aceeasi directie spre dreapta sau spre stanga – dar unul il inconjoara pe celalalt, dand regiunii centrale aspectul unui bob de fasole sau al unui buzunar. Acest subtip este produs de combinarea a doua nuclee monodeltice finalizate cu un desen papilar ce are in compunere doua delte.
Subtipul bideltic combinat, rezulta din amestecul unui nucleu monodeltic cu un desen adeltic
Subtipul bideltic exceptional, se caracterizeaza prin aceea ca desenul papilar desi are doua delte, nucleul sau are o forma care nu poate fi incadrata la nici unul din subtipurile bideltice enuntate
IV. 2 4. Tipul polideltic
Acest tip cuprinde dactilogramele digitale care au o forma mai rar intalnita si este constituit din combinarea unuia sau a doua desene de tipul lat cu unul de tip cerc, sau prin combinarea a doua desene de tip cerc, in urma careia rezulta intotdeauna un desen papilar cu mai mult de doua delte, de unde si denumirea de tip polideltic.
In raport cu numarul deltelor, tipul combinat se imparte in doua subtipuri:
– Subtipul trideltic, caracterizat prin existenta a trei delte rezultate din combinarea unei dactilograme de tipul lat cu una de tip circular
– Subtipul quatrodeltic, se caracterizeaza prin existenta a patru delte rezultate din combinarea a doua dactilograme de tipul circular sau a uneia de tip circular cu doua de tip lat
IV. 2 5. Tipul amorf
Tipul amorf cuprinde dactilogramele digitale care au crestele nesistematizate pe regiuni. Caracteristica sa consta in topografia neregulata a crestelor papilare, de unde isi trage si denumirea de amorf. Totusi, si la aceste desene papilare se pot distinge anumite particularitati
Subtipul simian1. A fost remarcat prima data in anul 1883, fiind constituit din desenele papilare digitale ale caror creste, in configurarea lor, nu prezintă nici o trăsătură comună cu celelalte tipuri. Charles Fèrè, fost director al Laboratorului criminalistic din Lyon, descoperitorul acestei forme, il descria astfel: "De, la baza falangetei pornesc din acelasi punct doua feluri de linii, unele paralele cu pliul articular, altele elipsoidale cu varful plasat aproape de extremitatea degetului. Acest sistem de linii circumscriu un spatiu de linii drepte verticale si oblice fata de axul longitudinal al degetului si dispuse in evantai".
Subtipul simian, caracteristic maimuțelor, a fost întâlnit de Fèrè la șase epileptici și, sub formă asemănătoare, a mai fost găsit la unii degenerați și deficienți mintal, însă în România acest tip de desen papilar nu a fost întâlnit.
Subtipul danteliform. Desenul papilar la acest subtip este format, in total sau in parte, din fragmente de creste papilare care cad perpendicular pe santul flexiune avand o forma asemanatoare unei ghirlande sau verigilor incomplete ale unui lant. Aceste fragmente de creste se succed neregulat, fiind uneori presarate cu sectoare punctiforme, creand aspectul unei dantele, de unde si denumirea subtipului3. Cand dactilograma este numai partial formata din fragmente prezentând caracteristicile enumerate mai sus, apare o combinatie de creste papilare danteliforme, cu creste papilare normale, desenul respectiv facand parte tot din subtipul danteliform, varietatea danteliform combinat.
Desene papilare cu zone danteliforme au facut obiectul cercetarilor si in preocuparile specialistilor din India, S.U.A. si din alte tari.
S-a stabilit ca desenele papilare danteliforme sunt individuale atat de la individ la individ, cat si de la deget la deget. Prezenta statornica a tipului de desen papilar danteliform la membrii unei familii cu patru generatii a demonstrat ca el este rezultatul unor mutatii cromozomice, cu caracter ereditar, si nu a unei cauze accidentale
Subtipul nedefinit, il constituie dactilogramele carora, din cauza distrugerii dermului, ca urmare a unor Ieziuni ori a existentei unei cicatrice, nu li se poate distinge subtipul dupa criteriul formei regiunii centrale
3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în cadrul cercetării diferitor infracțiuni. Cercetarea și studierea lor criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili un șir de împrejurări importante, folosite la căutarea și capturarea infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre persoana ce le-a lăsat (înălțimea lui, diferite particularități ale mersului); semnele încălțămintei; despre acțiunile lui (direcția și tempoul în care se mișcă); se pot folosi pentru identificarea persoanei sau a încălțămintei lui.
Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme ale picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite și semiîncălțate, și urme de încălțăminte.
Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât și de suprafață. Urmele de adâncime se observă ușor la locul săvârșirii infracțiunii. Urmele de suprafață sînt bine vizibile doar în cazul în care au fost lăsate de o talpă de încălțăminte pătată sau vopsită.
În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii, lungimea și lățimea fiecărui deget, forma tălpii, structura desenelor papilare, prezența încrețiturilor flexorale. Semnele generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului, tipul și modelul împletiturii ațelor, cusuturile în regiunile călcâiului.
Caracteristicile generale ale tălpii încălțămintei sunt:
confecționarea tălpii, mărimea, forma tălpii și a elementelor ei, caracteristica generală a suprafeței tălpii, numărul de rânduri, de cuie, prezența pe talpa încălțămintei a diferitor potcoave, șipuri, ținte, șuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ înălțimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălțămintei pe care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălțimea bărbatului și 15,5% din înălțimea femeii.
4. Urme de dinți pot fi create de infractor pe produsele alimentare și alte obiecte. Urme de dinți pot fi depistate și pe corpul uman. După aceste urme se poate stabili, în ce condiții s-au format urmele și cu ajutorul lor se poate identifica
persoana. Pentru identificare, o mai mare importanta o prezintă urmele, deoarece ele poartă informație mai mare despre persoană. După urmele dinților se poate constata următoarele semne ale aparatului dental: forma și mărimea arcului dental, asimetria ramurii drepte și stângi a șirului dental, înclinația dinților în șir, distanța dintre dinți, numărul lor și prezența protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică se întâlnesc mai des pe corpul suspectului sau a infractorului. La cercetarea și studierea acestor urme este necesar de luat în considerare faptul că unghiile nu posedă destule semne
particulare care le-ar evidenția și care ar fi putut să se reflecteze în diferite urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief și conturul plăcilor, lungime, lățimea lor, mărimea marginilor libere, după culoare și alte particularități.
În dependență de locul amplasării urmelor de unghii, numărul și gradul de evidențiere a lor, se poate observa în ce împrejurări s-a petrecut fapta dată, daca a fost autoapărare / legitima aparare (cauza justificativa conform art. 19 NCP ce inlatura raspunderea penala a faptuitorului) și despre faptul strangulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază și se descriu în procesul verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reținutului se pot păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte substanțe străine de la locul infracțiunii, se curăță conținutul de sub unghiile reținutului, după ce se taie unghiile lui și toate
acestea se expediază la expertiză medico-biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porțiunile vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu victima) și pe alte obiecte de la locul infracțiunii. În urmele de
îmbrăcăminte se pot reflecta tipul și desenul țesăturii, precum și alte semne ale materiei cât și cusăturile îmbrăcămintii. Aceste urme sunt fotografiate la scară și se descriu în procesul verbal.Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac mulaje din gips. Împreună cu fotografiile și copiile urmelor la expertiză se trimit și hainele persoanei cercetate.
7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanțe.
Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la locul infracțiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiții au apărut aceste urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite momente a celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi:
a) în formă de baltă;
b) stropi de sînge;
c) urme de picături;
d) scurgere de sînge;
e) ștersătură de sînge.
În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui tabloul actului infracțional, unde, în ce loc i s-a cauzat victimei leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau nu loc încăierarea sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe
corpul și îmbrăcămintea infractorului, în ce direcție s-a deplasat victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziție se afla corpul victimei la momentul rănirii, precum și alte împrejurări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate obiectele pe care sunt prezente aceste urme. Expertiza traseologică și cercetarea urmelor de sînge se poate efectuata atât la locul infracțiunii cât și în laborator, după fotografiile
acestor urme.
Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor și mecanismelor
1. Noțiunea și caracteristica generală a urmelor mecanice;
2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor și mecanismelor;
3. Tipurile de urme;
4. Clasificarea urmelor.
1. Mecanoscopia – este o despărțitură a traseologiei, care studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea urmele instrumentelor și mecanismelor și altor dispozitive, întrebuințate la confecționarea obiectelor de spargere. În criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acțiunile (lucrul dispozitivelor) și urmele care nu sînt legate nemijlocit cu forța mușchilor mâinilor, dar depinde de construcția și particularitățile funcționale ale detaliilor dispozitivului și intelectul individului.
Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forța fizică a omului și ele indică în general asupra posedării de către infractor a unor cunoștințe, iscusințe și deprinderi în domeniul dat. Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive și o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării
experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acțiuni de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor și mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularitățile formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului de amplasare a particularităților caracteristicii, care alcătuiesc macro și micro structura suprafeței a configurației și mărimilor lor.
2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele și mecanismele se împart în grupe:
a) Tăietoare (cuțit, foarfece etc.);
b) rupere și zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
După modul de acțiune toate obiectele de spargere și instrumentele se poate de împărțit în:
a) mecanice – cuțit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu etc.
b) termice – aparatura electrică și cu gaz pentru tăierea metalului și sudarea lor.
3. În dependență de caracterul acțiunii obiectului, instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare și urmelor rezultate din această acțiune, se împart în trei tipuri:
a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de spargere pe suprafața obiectelor forțate;
b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargerea acționat sub un unghi oarecare pe suprafața obiectului forțat;
c) urme de tăiere, de pilire și sfredelire – apar la tăierea, pilirea, sfredelirea obiectului sforțat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere, instrumente și mecanismele totalmente corespund traseologiei generale. Urmele pot fi:
a) de adâncime;
b) de suprafață;
c) dinamice;
d) statice;
Urmele mijloacelor de transport
1. Noțiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport
2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport
3. Caracteristica urmelor a părților rulante
4. Caracteristica părților și a detaliilor desprinse
5. Caracteristica urmelor părților proeminente a mijloacelor de transport
1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o ramură a criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite mijloace de transport și părțile lor componente. Studierea urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva problem legate atât de identificarea cât și diagnosticarea traseologică.
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca obiect de atentare, mijloc de săvârșire a infracțiunii sau ca mijloc de transport de la locul săvârșirii infracțiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sunt împărțite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roților a șinelor, a roțilorcu șine pe obada de lemn (căruțe), sănii, urme care s-au format la mișcare sau staționarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părțile proeminente a mijloacelor de transport;
III. urme de reflecție a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părți, detalii, particule, substanțe rămase la locul accidentului.
3. Urmele părții rulante: sunt lăsate de roțile cu pneuri. În dependență de starea roților la momentul formării urmelor se deosebesc urme de rotire și de alunecare. Primele se formează ca rezultat al înaintării roților care se rotesc, cât și la frânare ș pornirea bruscă din loc.
A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a roților în procesul frânării. În dependența de calitățile suprafeței pe care rămân urmele părților rulante ele pot fi de suprafață și de adâncime. Urmele de suprafață se împart în urme de stratificare și de destratificare.
Urmele de stratificare pot fi pozitive și negative. Urmele de adâncime, sunt rezultatul rămas în urma deformației solului care poate reda nu numai desenul amplu a părților rulante dar și date despre părțile laterale a anvelopei.
După urmele părților rulante se stabilește direcția și regimul mișcării, tipul și modelul mijlocului de transport. Tipul și modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului și ampatamentului.
Ecartamentul – este distanța dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roțile amplasate pe aceiași osie din spate, s-au din față.
Ampatamentul automobilului – este distanța dintre osiile din parteadin față și din spate a roților.
Toate semnele enumerate mai sus a părților rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la fața locului. Mulajele și fotografiile executate a părților rulante ridicate de la fața locului se transmise pentru expertiză. La
expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări:
a) modelul mijlocului de transport care a format urma.
b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentului.
c) direcția de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma.
d) Anvelopa care a creat urma.
e) roțile (din față, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat urmele de pe îmbrăcămintea părții vătămate.
4. Părțile și detaliile detașate de la mijlocul de transport depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului de transport, identificarea lui, precum și pentru stabilirea locului concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detașate de la mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:
a) cioburi de sticlă ale farurilor și ale altor părți ale mijloacelor de transport construcția cărora este din sticlă;
b) particule de vopsea;
c) părți componente ale mijloacelor de transport;
d) alte mecanisme sau detalii.
Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor și altor părți componente din sticlă, cărora aparțin aceste cioburi permite de a stabili tipul, modelul, marca articolului dat și în dependență de aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea, desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili
culoarea lui și includerea acestor date în informația orientativă ca mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea expertizei traseologice a structurii materiale.
5. Urmele lăsate de părțile proeminente a mijloacelor de transport sunt acele urme care apar în urma interacțiunii a două și mai multe obiecte (urme de refracție). Ele se formează ca rezultat a lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea corpului omenesc de către diferite părți ale mijlocului de
transport; la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de transport; la contactul mijlocului de transport cu alte obiecte înconjurătoare.
Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul accidentului, deasemenea și pentru reconstituirea accidentului rutier. Urmele părților proeminente a mijloacelor de transport se clasifică în urme statice și dinamice. Localizarea urmelor depinde de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a mijloacelor de transport reies din aceea că tamponările pot fi:
a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una în întâmpinarea altuia;
b) la mișcarea mijloacelor de transport în una și aceeași direcție;
c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un unghi unul în întâmpinarea altuia;
12. Microobiectele ca purtători de informație de importanță criminalistică.
12.1 Noțiunea micrologiei criminalistice;
12.2 Noțiunea microobiectelor;
12.3 Clasificarea microobiectelor;
12.4 Esența și tipurile metodelor criminalistice de cercetare a microobiectelor;
1. Micrologia criminalistică reprezintă știința despre microobiecte, metodelor și tehnologia de relevare a lor, descoperire, fixare, și păstrare, deasemenea a procedeelor și metodelor de cercetare a lor în scopul obținerii și utilizării informației de importanță criminalistică în procesul judiciar.
2. Microobiecte purtători materiali ai informației de importanță criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi studiate prin metode obținute de analiză, ce necesită utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu obiectele microscopice.
A. Cercetarea criminalisticăa micro-urmelor de fibre textile descoperite la fața locului
În accepțiunea criminalistică, constituie urme tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehiculele, armele, instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuințat, obiectele ori fragmentele de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot ceea ce s-a putut atașa material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia.
În cercetarea la fața locului, examinarea materialelor de mărime mică, de obicei microscopice numite și urme materie sau micro-urme, este foarte importantă. Studiul urmelor materie are la bază principiul schimbului Locard, conform căruia este imposibilă interacțiunea dintre mediu și individ fără a-l schimba, într-un mod microscopic, fie prin preluarea, fie prin adăugarea unor urme materie.
În acest context, examinarea fibrelor textile se bucură de o importanță majoră în cercetarea criminalistică pe plan mondial, deoarece micro-urmele de fibre textile sunt urme care de multe ori pot aduce contribuții decisive la documentarea cauzelor penale.
Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.) în timp ce mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc un fir textil. Materialele textile se obțin prin tricotarea sau țeserea acestor fire. Fragmentele de materiale textile, fire și fibre pot ajunge probe în diferite cazuri:
în cazuri de omor sau viol, în care victima a fost imobilizată cu materiale textile (sfoară, cordelină, căluș);
în cazul spargerilor, când fragmente din îmbrăcămintea infractorului au rămas agățate în punctul de acces. Localizarea probelor în punctul de acces sau aspectul materialului textil, al firelor și fibrelor poate fi o importantă sursă de informații;
în cazul accidentelor rutiere cu părăsirea locului faptei, când fragmente din hainele victimei au fost agățate sub vehicul.
De regulă, localizarea unor fibre textile pe îmbrăcămintea unui suspect, care sunt asemănătoare cu cele găsite în momentul cercetării la fața locului pe hainele victimei sau cu cele găsite la locul faptei reprezintă un element foarte important în investigația criminalistică. Fibrele textile pot fi considerate o categorie de urme care în timpul comiterii unei fapte penale pot fi transferate de pe obiectele de îmbrăcăminte ale unui suspect pe hainele victimei și invers. Urmele de acest fel pot fi transferate și de pe alte materiale, precum obiectele de mobilier tapițat, huse, aflate la fața locului. Fibrele textile pot fi transferate între doi indivizi, între o persoană și un obiect și între obiecte.
Factorii principali care conduc la transferul și persistența fibrelor transferate sunt:
– caracteristicile fibrelor (natura, tipul, lungimea) din care este fabricat materialul textil;
– metoda de tricotare sau țesere;
– alcătuirea și compoziția firelor materialului textil;
– natura, durata și intensitatea contactului;
– rezistența îmbrăcămintei;
– vechimea țesăturii.
Astfel, modul de fabricare a țesăturii afectează numărul și tipul fibrelor ce pot fi transferate în timpul contactului. Țesăturile bine strânse sau împletite se desfac mai greu decât cele împletite mai larg; materiale textile compuse din fire tip filament (drepte) se desprind mai greu decât cele compuse din fibre răsucite. Anumite tipuri de fibre tind să se transfere mai ușor, cum sunt de exemplu fibrele textile matisate.
De asemenea, vechimea unei țesături afectează și ea gradul de transfer al fibrelor: textilele noi, datorită abundenței fibrelor largi și aderente de la suprafață se desprind mai ușor, cele purtate lasă fibre doar când prezintă zone deteriorate. Excepție fac fibrele textile naturale (bumbac, lână) care, în timp, își pierd rezistența la rupere. Probabilitatea transferului de fibre poate crește foarte mult din cauza deteriorării materialului textil, provocate în timpul contactului fizic.
Durata precum și intensitatea contactului fizic realizat la interfața obiectelor de îmbrăcăminte victimă-agresor au o importanță foarte mare în procesul de transfer. Dacă victima este imobilizată, mai puține fibre vor fi transferate iar persistența acestora pe hainele suspectului sau victimei este mică. Un număr mai mare de fibre transferate va exista în cazul unui contact fizic violent, cu durată mai îndelungată.
Nu întotdeauna existența unui contact fizic între două persoane sau între un obiect și o persoană are ca rezultat transferul de fibre. Anumite tipuri de fibre nu pot fi transferate întrucât nu au proprietăți aderente sau suportul este nereceptiv din același considerent. Probabilitatea unui transfer de fibre textile nematisate, tip filament, țesute strâns sau împletite este extrem de mică în acest sens, însă nu exclusă.
Există cinci tipuri de fibre textile care pot fi analizate ca probă: fibre animale (lâna), fibre sintetice (nailon, poliester, poliamidă), fibre vegetale (bumbac, in), fibre minerale (vată de sticlă), amestec de fibre sintetice și naturale (poliester, lână).
Materialele textile, firele și fibrele pot avea caracteristici individuale și generale. Culoarea, tipul, numărul firelor și fibrelor, direcția de rotire a firelor sunt importante pentru caracterizarea probei. Un fragment de material textil, fir sau fibră poate fi potrivit fizic cu un alt fragment textil, fir sau fibră, sugerând o sursă comună.
Când o fibră este găsită în relație cu victima, suspectul sau scena crimei, ea are un potențial probatoriu deosebit. Potrivirea fibrelor colorate, dacă sunt industriale sau naturale, poate fi relevantă în actul probatoriu în timp ce potrivirea fibrelor comune, cum ar fi bumbacul alb sau bumbacul albastru din pânza de doc (blugi), poate fi de o importanță mai mică. În unele situații, totuși, prezența bumbacului alb sau a bumbacului albastru din blugi este posibil să prezinte încă interes în stabilirea adevărului. Descoperirea unor transferuri de material de la suspect la victimă și invers crește probabilitatea că doi subiecți au fost în contact și reduce semnificativ probabilitatea unei prezențe întâmplătoare.
Majoritatea probelor colectate de la fața locului pot fi doar identificate, ceea ce înseamnă că au o sursă comună. Astfel, obiectele pot fi clasificate sau plasate într-un grup împreună cu alte obiecte având aceleași caracteristici. De exemplu, o fibră de poliacrilonitril (PNA) de culoare roșie este găsită la fața locului într-un caz de furt. Un suspect purtând un tricou din material textil de culoare roșie este reținut. Testele efectuate în laborator între fibra în litigiu și cele prelevate ca model de comparație au indicat faptul că acestea coincid.
În urma analizelor de laborator nu se poate spune că fibra de PNA de culoare roșie provine cu siguranță de la tricoul purtat de suspect. Se poate trage concluzia că fibra textilă putea proveni din tricoul suspectului sau oricare altă bluză fabricată din fibre similare. Deci, obiectivul care a fost identificat ca fiind o fibră de culoare roșie poate fi plasat într-o clasă de elemente cu caracteristici asemănătoare.
Nu poate fi stabilit cu certitudine dacă o fibră provine dintr-un material textil anume, deoarece alte materiale textile au fost fabricate folosind același tip de fibră având aceeași culoare. Inabilitatea de a asocia pozitiv o fibră cu un material textil (îmbrăcăminte) anume și de a exclude alte tipuri de materiale textile, nu înseamnă că fibra asociată este lipsită de valoare.
Valoarea de individualitate a fibrelor care fac obiectul unei expertize sau constatări tehnico-științifice este dată de următoarele caracteristici:
– Forma, în special secțiunea transversală, care de multe ori poate fi specifică fabricantului;
– Culoarea fibrei: Modul de aplicare al culorii și de absorbție de-a lungul lungimii fibrei sunt caracteristici importante pentru comparație. Nuanțarea culorii și pierderea culorii pot, de asemenea, conferi o valoare mărită comparației;
– Numărul fibrelor: Cu cât este mai mare numărul de fibre, cu atât este mai mare probabilitatea existenței unui contact;
– Locația fibrelor pe diverse zone ale corpului sau pe diverse obiecte de la fața locului.
Fibrele pot fi localizate în locurile de pătrundere, pe vehicule, pe îmbrăcăminte, în depozite subunghiale, chiar și pe păr – în cazul folosirii de căciuli confecționate din materiale textile. Fibrele pot fi transferate de pe hainele unei persoane ce vine în contact cu altă persoană, sau de pe obiecte, covoare, tapițerii, pături etc.
B. Aspecte privind cercetarea la fața locului
Din cele prezentate, putem aprecia că investigarea criminalistică a urmelor de fibre cuprinde patru domenii distincte :
– stabilirea posibilității transferului fibrelor și persistența urmelor de fibre;
– ridicarea micro-urmelor de fibre de la locul faptei, de pe îmbrăcămintea suspecților sau de pe obiecte bănuite a fi contaminate prin transfer de fibre pe parcursul desfășurării infracțiunii;
– analiza fibrelor, stabilirea proprietăților fizico-chimice esențiale ce pot discrimina probele;
– formularea concluziilor și estimarea valorii probatorii a acestora.
Pentru prevenirea contaminării accidentale în timpul activităților de cercetare la fața locului sau cu ocazia interogării suspecților, contaminări ce pot invalida rezultatele, se iau măsuri stricte care vor fi specificate și în documentele ce se întocmesc, pentru evitarea contestațiilor ulterioare:
– personalul care efectuează cercetarea va purta costum de protecție tipizat, de preferință de unică folosință, din hârtie tratată la suprafață;
– corpurile în litigiu nu vor fi despachetate în aceeași încăpere cu cele de comparație;
– recoltarea urmelor de microfibre de la persoanele suspecte nu se va efectua în încăperi în care au intrat victimele infracțiunilor pentru care sunt bănuite persoanele în cauză;
– se vor recolta și probe de comparație de pe materialele textile din zone inaccesibile contactului fizic.
În timpul cercetării la fața locului, ca și în cazul altor obiecte de probă, este preferabil ca materialele textile, firele și fibrele să se ridice de pe alte obiecte de care sunt atașate. În cazul când acest lucru nu e posibil, materialele textile, firele și fibrele trebuie ambalate într-un container și etichetate corespunzător.
Ridicarea urmelor de microfibre se poate realiza “țintit“ urmărindu-se un anumit tip de fibre cu proprietăți fizice distincte (culoare, fluorescență), vizualizate cu ajutorul unor surse speciale de lumină (Polylight, UV). Recoltarea “în orb” prin care sunt ridicate urme invizibile cu ochiul liber de pe toate obiectele implicate în desfășurarea infracțiunii este cel mai eficient mijloc. Microfibrele se pot preleva folosind pense sau vacuum, scotch fixat pe o lamă de sticlă și benzi adezive incolore fixate pe folii transparente din poliester, mijloc ce permite o bună conservare a probelor.
Examinarea în laborator a probelor este urmată de o selecție a acestora pentru ca fibrele a căror prezență este comună în mediul înconjurător – bumbacul incolor sau negru, lâna neagră, fibrele sintetice incolore în general, fibrele unice din cele care intră în compoziția uniformelor de poliție – să nu fie reținute pentru analizele ulterioare.
C. Aspecte referitoare la analiza fizico-chimică a micro-urmelor de fibre textile Principalele instrumente și metode analitice folosite la identificarea și asocierea proprietăților fizico-chimice a probelor în litigiu cu cele ale probelor model de comparație sunt:
– examinarea cu microscopul cu lumină polarizată și cu fluorescență, ce permite stabilirea naturii fibrelor (bumbac, lână, poliester, acrilice, derivați de celuloză etc.);
– studiul curbelor de tranziție termică cu microscopul cu masa încălzită;
– spectrometria în infraroșu, ce furnizează informații referitoare la natura polimerului de bază al fibrei;
– piroliza cuplată cu gazcromatografie sau piroliză-gazcromatografie-spectrometrie de masă, metode de mare finețe ce pot realiza diferențieri uneori chiar între loturi diferite ale aceluiași producător;
– microspectrometria în lumină vizibilă și în UV, care evidențiază fibrele în funcție de nuanțele de culoare;
– extracția fibrelor folosind solvenți organici și cromatografia în strat subțire a extractului, metodă prin care sunt analizați coloranții de impregnare a fibrelor;
– examinarea detaliilor morfologice a secțiunilor longitudinală și transversală a fibrelor cu microscopul electronic cu baleiaj și analiza microelementelor din compoziție, cu ajutorul sondei analitice EDAX aferentă acestui echipament analitic.
Din literatura de specialitate reiese că în cazul urmelor de fibre textile nici un laborator european de criminalistică nu efectuează gama completă de analize, cele mai multe rezumându-se la examinarea microscopică în lumină polarizată, microspectrometrie în vizibil și infraroșu, precum și cromatografie în strat subțire, folosind și restul metodelor în funcție de cantitatea de probă sau de gradul de diferențiere urmărit.
Datorită cantităților mici de probă, interpretarea rezultatelor analizelor și formularea concluziilor este uneori dificilă, neputând fi exclusă în unele cazuri contaminarea accidentală din mediul înconjurător cu fibre care nu au legătură cu cauza cercetată.
Întrucât ridicarea și analiza urmelor de microfibre textile implică un volum mare de muncă și costuri financiare semnificative, este recomandat ca abordarea criminalistică a acestora să fie luată în considerare în special în cazul unor infracțiuni grave: violuri, omoruri, accidente de circulație mortale cu autori necunoscuți etc.
În prezent, Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române dispune de dotarea necesară pentru analiza urmelor de fibre textile prin spectrometrie în infraroșu și cromatografie în strat subțire, prin microspectrometrie în lumină vizibilă și UV, precum și prin examinare microscopică optică și electronică, metode moderne de diferențiere a acestor categorii de probe.
Unul din aparatele utilizate este microspectrofotometrul UV-VIS ce folosește pentru analiză metode optice cu absorbție de energie, iar analizele efectuate sunt nedistructive. Cu ajutorul acestuia se efectuează analiza nuanțelor de culoare, prin înregistrarea și compararea spectrelor de transmisie, reflexie și fluorescență, obținute în domeniul de lungimi de undă de 800 – 350 nm (în domeniul ultraviolet și vizibil).
Rezultatele analizelor fizico-chimice obținute cu microspectrofotometru UV-VIS sunt prezentate sub formă de spectre, unde pe abscisă sunt reprezentate valorile lungimilor de undă la care se absoarbe fiecare component, materializate sub formă de picuri, iar pe ordonată intensitatea acestora.
Exemplu în acest sens:
Un fragment de cordon având fibre de culoare albă și neagră, care a fost folosit la imobilizarea victimei, a fost ridicat cu ocazia cercetării la fața locului într-un caz de viol urmat de asasinat. În urma anchetei s-a dispus reținerea unui suspect în a cărui mașină s-a găsit un fragment de cordon, iar de pe hainele acestuia s-au recoltat fibre de culoare albă și neagră.
La determinarea tipului de fibră, fibrele de culoare albă, respectiv neagră, litigiu și comparație, au fost analizate prin spectrometrie de absorbție în infraroșu folosind un aparat FTIR Varian 3100. În urma analizei spectrelor rezultate s-a observat că există concordanță între compoziția chimică a fibrelor de culoare albă (bumbac), respectiv a celor de culoare neagră (poliester).
Analizele realizate în laborator pentru compararea nuanței de culoare a fibrelor în litigiu și a celor ridicate ca modele de comparație (fibre din cordonul de comparație și cele prelevate de pe hainele suspectului) nu au fost concludente, albul și negrul fiind nonculori (albul respige lumina, iar negrul o absoarbe în totalitate).
Aceste teste de laborator au oferit informații referitoare la compoziția chimică a fibrelor în cauză, fără să furnizeze date comparative cu privire la nuanța culorii acestora. De aceea, pentru obținerea unor date suplimentare necesare analizei comparative a fibrelor în litigiu și de comparație, acestea au fost analizate la microscopul electronic cu baleiaj și sondă analitică EDAX. Acesta furnizează imagini ale fibrelor cu măriri de ordinul a 80 000 și peste. Astfel rezultă imagini în format digital de înaltă rezoluție. Acest instrument analitic utilizat pe scară largă conferă o adâncime excepțională a câmpului, prepararea simplificată a probelor și posibilitatea unei analize mixte împreună cu microanaliza de raze X.
Analiza prin microscopie electronică a arătat că fibrele corespondente albe și respectiv negre, în litigiu și de comparație, prezintă nu doar compoziții chimice similare, dar și dimensiuni ale fibrelor de aceleași mărimi.
Așadar, importanța schimbului de microfibre textile este aceea că leagă un subiect de un obiect, de o locație sau de alt individ. Asemenea probe minuscule se dovedesc a fi foarte importante într-o investigație, întrucât dimensiunile mici ale micro-urmelor fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la fața locului și, ca urmare, să nu le poată altera intenționat.
Prin valorificarea acestui gen de micro-urme, cu ajutorul mijloacelor și metodelor tehnico-științifice special adaptate și perfecționate, în concordanță cu cerința principală de desfășurare a expertizelor fizico-chimice ca adevărate protocoale de cercetare științifică, se poate stabili corespondența fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Criminaliștii trebuie să urmărească pe parcursul cercetării la fața locului nu numai fragmentele relativ mari de materiale textile, ci mai ales micro-urmele de fibre invizibile cu ochiul liber în lumină normală, care pot aduce contribuții importante la soluționarea cazurilor.
3. Pentru utilizarea în necesitățile practice în criminalistică este primită clasificarea totalității microobiectelor după diferite principii:
a) după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în microparticule, micro-urme, microcantitatea substanței;
b) în dependență de starea de agregare: solide, lichide și gazoase;
c) după natura provenienței: organice și anorganice;
d) în dependență de mecanismul formării se deosebesc microobiecte de separare mecanică și dezmembrare mecanică, provenite în rezultatul acțiunii termice sau
chimice.
4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor:
a) metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se studiază structura materiale a substanței în macro – micro și ultramicroniveluri;
b) metoda analizei elementare, ce permite stabilirea prezenței și cantității componentelor în substanțe a elementelor chimice;
c) metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se stabilește prezența și cantitatea legăturilor chimice, ce se conțin în substanța.
d) metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea substanțelor cu structură cristalină.
e) metodele analizei caraceristicilor fizice și chimce individuale din componența substanței.
Un alt exemplu si in acelasi timp, o noutate, o reprezinta urmele digitale.
Urme digitale legale și urme digitale pentru alte scopuri
Activitățile umane, echipamentele folosite și circumstanțele obiective ale acestor activități pot fi diverse. Urmele digitale pot rezulta dintr-o gamă largă de factori menționați. Când se studiază urmele digitale în prima fază nu este întotdeauna clar dacă urmele digitale sunt legate de activități infracționale, dacă pot fi folosite într-o cercetare legală cu un caracter mai larg sau dacă sunt urme obișnuite care ca activitate legală a infractorului nu vor fi supuse investigației. Trebuie examinat orice urmă relevantă, pentru a confirma sau infirma ipotezele de lucru sau rapoartele preliminare de anchetă.
Se disting trei categorii importante de urme în conștiința oamenilor și în mediul material, în funcție de utilizarea lor pentru variatele tipuri de cercetare și investigație:
Urme criminalistice. Acestea se referă la cercetarea infracțiunilor penale și a contravențiilor prevăzute de lege. În scopul practicii criminalistice (și legale) sunt necesare o înaltă calitate și obiectivitate a urmelor strânse și a procesului de strângere și cercetare. Urmele criminalistice pot fi definite ca un subset al științelor legale.
Urme legale. În general, acestea reprezintă orice urme utilizate în scopul investigației legale, inclusiv al investigației de către organele de aplicare a legii. Spre deosebire de investigația penală clasică, aici putem să includem și investigația prin audit legal în formă civilă sau comercială. Rezultatul acestei cercetări, din punct de vedere al procedurii formale și al calității, este făcut să îndeplinească cerințele organismelor judiciare. În practică, întâlnim cazuri când s-a raportat o infracțiune bazată pe un audit intern sau pe munca unei instituții specializate independente (nu de stat). Dovezile (urmele) strânse de organismele de audit sunt înaintate organismelor de aplicare a legii ale statului respectând calitatea și standardele cerute. Colectarea originalelor unor urme digitale este un proces irepetabil. Într-un astfel de caz, alte organisme nu vor putea să strângă urmele deja strânse (deloc sau nu de aceeași calitate).
Urme în alte scopuri. Acestea reflectă toate celelalte activități ale obiectelor și subiecților care nu fac parte din cele două categorii enumerate mai sus. Ele sunt rezultatul activităților legale ale utilizatorului sau al efectului obiectiv al unor puteri și energii externe, fără nici o legătură logică cu urmele legale și care pot fi folosite de exemplu în diverse analize ce vizează îmbunătățirea performanței sau funcționării echipamentelor, disponibilitatea serviciilor, caracterul economicos al operării, gradul de siguranță etc. Astfel, calitatea și forma procesării urmelor se concentrează pe rezultatul pentru care urmează să fie utilizate acestea. Adesea, ele sunt materiale interne de control intern al respectării regulilor instituționale etc. în caracter și calitate. Această categorie de urme nu trebuie să fie (dar poate fi) considerată acceptabilă de către organismele judiciare.
Urma este fie materială, fie de memorie și reflectă informația legată de structura de bază internă sau externă a obiectului care o realizează. Dacă este de natură materială, are o origine biologică, chimică sau fizică (sau combinată). În orice urmă studiem conținutul său informațional așadar orice urmă este fie o macro-urmă, fie o micro-urmă (și pe baza acestui fapt alegem procedurile, mijloacele și instrumentele potrivite pentru procesarea lor).
Clasificarea urmelor digitale
Conform definiției, o urmă digitală reprezintă orice informație ce poartă valoare informațională relevantă pentru investigarea unei acțiuni sau activități specifice, stocată sau transmisă într-o formă digitală. Informația în sine este intangibilă prin urmare ea este creată, transmisă, salvată și stocată în formă digitală, sub forma unui afișaj electric, magnetic, optic sau de alt fel. În momentul salvării sale devine tangibilă în mediul de memorie și înregistrarea are natura unui câmp. Pentru a se putea face o analiză a informației, trebuie întâi ca aceasta să fie înregistrată tehnologic și apoi salvată din nou într-un mediu de memorie. Urma digitală are o natură tangibilă.
În general, caracteristicile structurii interne ale obiectului care o efectuează și reflectă sunt transmise obiectului reflectat. Astfel, urma digitală este o urmă a structurii interne a obiectului reflectat.
Urma digitală în forma sa primară, adică în „forma” în care este stocată sau transmisă, este o micro-urmă. Unele dintre cele mai simple și ușor de utilizat tehnologii sunt monitoarele și ecranele care afișează informația digitală într-un format acceptabil (perceptibil) (litere, imagini, sunet, secvențe video, vibrații). Aceste „periferice de comunicare” permit de asemenea transferul datelor digitale într-un mediu de memorie autentic corespunzător nevoilor utilizatorilor, de exemplu hârtie de copiator, fotografie clasică. Informația digitală (urma) astfel transformată poate fi percepută de simțurile noastre, în special de vedere, auz și pipăit (Braille). Software-urile precum editori de text, grafici, procesori de tabele pot afișa urme comune ceea ce este foarte ciudat pentru utilizator din punctul de vedere al percepției și posibilității de utilizare. Mai mult, software-urile specializate legale pot citi informații din documente șterse, pot sparge parole ce protejează accesul către informații codificate etc.
Urma digitală apare mai ales ca urmare a unor forțe și energii fizice. Ea poate fi clasificată printre urmele fizice ale câmpului tehnologic ca reflectare a efectului direct sau indirect al artefactelor artificiale ale forțelor fizice externe. Efectul direct al artefactelor artificiale înseamnă efectul automat direct, accidental sau pre-programat al unui element tehnologic (artefact) asupra altuia. Efectul indirect reprezintă efectul uman asupra unui artefact (software sau echipament tehnic sau tehnologie). Teoretic și practic (limitat de cercetare și de dezvoltarea locurilor de muncă) tehnologia salvării și transmiterii urmelor digitale se poate baza și pe alte principii decât cele fizice – acestea pot fi chimice sau chiar biologice. Astăzi, tehnologiile și modurile de transmitere, procesare și salvare a informațiilor digitale sunt caracterizate de efortul pentru miniaturizare maximă a echipamentelor și pentru densitatea cât mai mare a informațiilor stocate (cel mai mare volum de date la cel mai mic volum fizic al mediului de memorie). Din acest punct de vedere, principiile fizice par epuizate și atenția oamenilor de știință se întoarce spre tehnologiile apropiate de modurile biologice sau biochimice de procesare a informației, adică procese asemănătoare celor sau chiar existente în mintea umană.
12. Odorologia criminalistică
12.1. Noțiunea odorologiei criminalistice;
12.2. Conținutul odorologiei chinologice și instrumentare(olfactive);
12.3. Importanța cercetării urmelor de miros;
12.4. Obiectele – purtătoare de miros.
1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un sistem de cunoștințe argumentate, mijloace tehnice, recomandări pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea și păstrărea urmelor de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul penal.
2. În dependență de metodele ridicării, analizei și înregistrării mirosurilor, odorologia criminalistică aste împărțită în odorologia chinologică și odorologia instrumentală (olfactive).
În odorologia criminalistică în calitate de analizator a substanțealor mirositoare se utilizează organul de miros a cainelui de serviciu special pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de analizator se utilizează aparate-fiziochimice, sensibile la spectrul substanțelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme și detectarea cu înaltă precizie a componenntelor separate ale
excrețiilor umane.
3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:
a) participanților la infracțiune
b) mirosului individual a unei și aceleiași persoane ridicat din locuri diferite de săvîrșire a infracțiunilor,
c) apartenența obiectelor unei anumite persoane, ce au fost găsite la fața locului și în alte locuri,
d) apartenența obiectelor părții vătămate,
e) provenența mirosului de la persoane concrete la cercetarea complexă a corpurilor delicte.
4. Obiectele purtătoare a mirosului uman sunt:
a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul (păstrează mirosul individual al persoanei zeci de ani).
b) obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea, păstrează mirosul individual de la cîteva zile la cîteva luni).
c) diverse obiecte: mijloace de săvîrșire a infracțiunilor; arme ce se află în contact cu persoana cel puțin 30 min (mirosul individual se păstrează cel mult 48h).
13.Tactica cercetării de urmărire penală
13.1. Noțiunea cercetării de urmărire penală
13.2. Scopul cercetării de urmărire penală.
13.3. Genurile cercetării de urmărire penală.
13.4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.
1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea procedurală și de tactică criminalistică, ce constă în perceperea nemijlocită de către ofițerul de urmărire penală a locului infracțiunii obiectelor persoanelor, animalelor, cadavrelor,
documentelor care au o importanță pentru soluționarea cauzei penale
2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:
a) stabilirea circumstanțelor faptei cercetate.
b) descoperirea, fixarea, ridicarea și aprecierea urmelor infracțiunii, precum și a altor corpuri delicte.
c) acumularea informației inițiale pentru înaintarea versiunilor,
d) acumularea informației pentru organizarea căutării infractorului,
e) stabilirea circumstanțelor ce au favorizat comiterea infracțiunii,
3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe principii:
a) după obiect: cercetarea la fața locului, cercetarea exterioară a cadavrului, cercetarea obiectelor, documentelor, animalelor, a încăperilor și terenurilor,
care nu sînt locul comiterii infracțiunii, examinarea corporală.
b) după consecutivitatea cercetării: inițială, repetată.
c) după volum: de bază și adăugătoare.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sunt:
a) cercetarea sub comandă unică.
b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activității sub toate aspectele.
c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice și utilizarea ajutorului specialistului.
e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a urmelor infracțiunii și altor corpuri delicte.
f) realizarea scopului determinat și planului cercetării.
14. Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală
14.1. Examinarea exterioară a cadavrului.
14.2. Cercetarea obiectelor și documentelor.
14.3. Cercetarea animalelor și a cadavrelor acestora.
14.4. Cercetarea mijloacelor de transport.
Examinarea corporală.
1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată la locul descoperirii lui în procesul cercetării la fața locului.
Cadavrul este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul și rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Dacă însă cadavrul se examinează la instituția de expertiză medico-legală se întocmește un proces verbal aparte de examinare a cadavrului.
Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu participarea medicului-specialist în domeniul medicinii-legale. Cercetarea se înfăptuiește, de regulă, de la cap la picioare.
Totodată amănunțit se cercetează: poziția precisă a cadavrului față de alte obiecte fixe din câmpul infracțional și poziția lui; hainele cu care este îmbrăcat cadavrul și obiectele ce se află în acestea; corpul cadavrului, urme și leziuni pe el; albia cadavrului și petele cadaverice; armele și obiectele cu care puteau fi cauzate leziunile de pe cadavru și care au fost găsite în procesul cercetării. După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază după metoda fotografierii de semnalmente și se îndreaptă împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico Legală.
2. La cercetarea obiectelor și a documentelor, cercetarea se începe cu studierea construcției generale a obiectului. În procesul cercetării se examinează și se fixează: denumirea obiectului, destinația lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile lui, materia din care este confecționat obiectul, caracteristicile ce il individualizează, defectele lui și ambalajul. În special se indică elementele ce indică legătura obiectului cu evenimentul cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi construită schema unde se indică urmele de pe obiect. La cercetarea documentelor se atrage atenția la conținutul lor, forma exterioară, materialul din care este confecționat, rechizitele, pe ce este efectuată înscrierea, prezența semnăturii, ștampilei.
3. La cercetarea animalelor și a cadaver acestora este necesar de stabilit:
a) denumirea animalului.
b) rasa, sexul, vârsta dacă este posibil.
c) semnele apartenenței animalului unei anumite gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul potcovării.
d) caracteristici individuale: culoare, specificul rasei, semnele traumelor anterioare.
La cercetare este rațional de a antrena specialistul veterina sau zootehnicianul.
4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuează cu scopul:
a) stabilirii caracteristicilor individuale ale automobilului.
b) descoperirea urmelor de infracțiune pe mijlocul de transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de transport ori persoane.
c) descoperirea de urme și obiecte, lăsate de partea vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele de transport.
d) stabilirea prezenței urmelor de sol, pietrișului de lalocul comiterii infracțiunii.
e) determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenatspecialistul criminalist, specialistul autotehnician și după necesitate, șoferul, ce conducea mijlocul de transport.
5. Examinarea corporală constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a examinării corporale a inculpatului, martorului sau a părții vătămate cu consimțămîntul acestora sau în baza ordonanței motivate a ofițerului de urmărire penală cu autorizația judecătorului de instrucție pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracțiunii sau semne particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.
În rezultatul examinării corporale se stabilește prezența pe corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor și localizarea;
b) leziunilor corporale ușoare, caracterul și localizarea lor;
c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat de la locul infracțiunii sau le-a lăsat acolo;
d) caracteristicilor, ce indică la executarea de către examinat a unei activității profesionale.
Această acțiune de urmărire penală se înfăptuiește prin ordonanța anchetatorului. Dacă examinarea corporală se efectuează asupra unei persoane de alt sex și este necesară dezbrăcarea acesteia, atunci, ofițerul de urmărire penală nu participă la examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de medic. La procesul verbal de examinare corporală după necesitate pot fi anexate fotografiile și desenele caracteristicilor individuale și a leziunilor.
15.Tactica obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă
15.1.Noțiunea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă
15.2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
15.5.Fixarea mersului și rezultatelor obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă.
1.Obținerea mostrelor pentru cercetarea comparativă este o acțiune procedurală independentă, ce constă în obținerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor ,partea vătămată a obiectelor, ce sunt produse ale vitalității
organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu corpurile delicte în scopul identificării sau determinarea apartenenței de grup.
2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este efectuată pe baza următoarelor principii:
– după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.
reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a urmelor picioarelor, uneltelor de spargere) și ereditare (modelele excrețiilor organismului uman, animal);
după timpul și condițiilor apariției: libere și experimentale. Cele libere sunt obiecte materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate, dar cel mai des, înainte de pornirea procesului penal.
Mostrele pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt obiecte materiale, obținute de anchetator după pornirea procesului penal și sunt create, colectate conform legislației procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la cunoștința persoanei până la începerea colectării lor.
3. Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă. constă din următoarele elemente:
rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru cercetarea comparativă și în ce cantitate este necesar de obținut;
stabilirea timpului și locului obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă;
stabilirea metodei și condițiilor de obținere a mostrelor pentru cercetarea comparativă;
stabilirea participanților la acțiunea de urmărire penală;
emiterea ordonanței de obținere a mostrelor de cercetarecomparativă de comparație și aducerea faptului dat la cunoștință persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză prezentarea benevolă a acestora;
pregătirea mijloacelor tehnice;
întocmirea planului (după necesitate);
pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor și procesul obținerii lor.
4. Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor de cercetarea comparativă :
obținerea mostrelor de cercetare comparativă de către persoane competente și în ordinea stabilită,
asigurare obținerii mostrelor de cercetare comparativă adevărate de la un obiect concret,
obținerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate necesară,
obținerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea
La condițiile ce asigură calitatea mostrelor de cercetare comparativă se referă:
comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de cercetare comparativă trebuie să corespundă caracteristicilor obiectului comparat,
plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare comparativă, ce constă în transmiterea maximal precisă a caracteristicilor obiectului supus identificării,
stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare comparativă timp îndelungat să-și păstreze caracteristicile identificatoare.
5. Procesul obținerii mostrelor de cercetare comparativă amănunțit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe lângă rechizitele generale a modelelor și cantitatea lor, se indică și de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare comparativă, condițiile în care au fost obținute mostrelor de cercetare comparativă, mijloacele tehnice ce au fost utilizate la extragerea și ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obținerii mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin fotografiere sau filmare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Vizibil Si Invizibil In Criminalistica (ID: 124816)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.