Viticultura

Capitolul 1

INTRODUCERE

Definiția,obiectul și scopul viticulturii

Viticultura este o știința aplicativǎ, care studiazǎ însușirile biologice și mǎsurile tehnologice de cultivare a vitei de vie.Scopul urmǎrit il constituie stabilirea de tehnologii moderne,eficiente din punct de vedere economic,care sa asigure sporirea continuǎ a producției de struguri și a calitații ei.

Denumirea de viticulturǎ provine din limba latinǎ (vitis=vițǎ de vie,cultura=cultivare, îngrijire).(VITICULTURĂ: C. ȚȂRDEA, L. DEJEU).

Biologia viței de vie este studiatǎ și de cǎtre alte științe cum sunt:botanica ecologia plantelor,genetice și ameliorarea etc. Ele abordeazǎ însa biologia vitei de vie, parțial și din punct de vedere particular al fiecareia dintre ele. Viticultura însǎ studiazǎ biologia viței de vie în extenso, selectând din totalitatea materialului informațional, pe acela care fundamenteazǎ teoria ei practicǎ aplicǎrii diferitelor mǎsuri culturle.

Obiectivul viticulturii îl constituie, în primul rând, studiul biologiei viței de vie cu toate soiurile cultivate și apoi al mǎsurilor agrofitotehnice specifice acestor soiuri, însumate în tehnologii de culturǎ.

Scopul viticulturii constǎ în obținerea unor producții ridicate, de calitate superioarǎ de la un an la altul, in cadrul unor condiții optime de mecanizare și de eficiențǎ economicǎ.(VITICULTURĂ GENERALĂ ȘI SPECIALĂ: Prof.dr. M. OȘLOBEANU, Prof. Dr. Doc. M. OPREA, Prof. Dr. I. ALEXANDRESCU, Conf. Dr. MAGDALENA GEORGESCU, Prof. Dr. P. BĂNIȚĂ, Șef lucr. Dr. L. JIANU).

1.2.Importanța viticulturii

Viticultura, ramurǎ tradiționalǎ a agriculturii, a însoțit formarea și dezvoltarea civilizației umane de-a lungul timpului, reprezentând și astǎzi o ocupație de bazǎ, datoritǎ avantajelor economice si sociale pe care le reprezintǎ.

Valorifica superior fondul funciar.Vița de vie realizeazǎ rezulltate foarte bune pe terenurile în pantǎ, erodate, nisipuri și soluri nisipoase, mai putin favorabile sau chiar improprii altor culturi.Pe plan mondial, 47%din plantatiile viticole sunt amplasate pe terenuri in pantǎ, ajungandu-se panǎ la 60% in Elveția și Germania.Pe aceste terenuri, gasesc cele mai bune condiții pedologice și climatice și realizeazǎ produse viti-vinicole de o calitate deosebitǎ, in special soiurile pentru struguri de vin.Prin cultura viței de vie se realizeazǎ stabilizarea terenurilor în pantǎ, reducerea eroziunii solului și continuarea proceselor de solificare.

Sursǎ de profit.Cultura viței de vie asigura obtinerea unor venituri importante.Valoarea productiei obținute la 1 ha echivaleazǎ cu cea obținutǎ de pe circa 10 ha culturi de cereale. Produsele viti-vinicole (struguri,stafide,sucul de struguri,vinul,distilatele din vin etc.)sunt cǎutate și apreciate atat pe piața internǎ cât și pe cea externǎ, prin desfacerea acestor produse obținându-se profituri însemnate.Pentru populatia din zonele de deal, cultura viței de vie reprezintǎ principala, uneori, singura sursǎ de venit.Țarile mari cultivatoare de vița de vie (Franța,Italia,Spania etc.) realizeaza prin exportul unor astfel de produse resurse financiare importante.

Venituri importante se obțin in special în cazul soiurilor pentru struguri de masǎ,care realizeazǎ producții mari de struguri, ce sunt valorificate rapid, farǎ cheltuieli suplimentare pentru prelucrare si depozitare, la prețuri avantajoase.

Importantǎ sursǎ de hranǎ.Produsele viti-vinicole, în special strugurii si vinul, au o contribuție însemnatǎ în alimentația umanǎ.Strugurii și mustul,datoritǎ conținutului bogat în zaharuri simple, acizi organici, sǎruri minerale, compuși azotați, vitamine, polifenoli, substanțe pectice, etc., exercitǎ asupra organismului uman un efect energizant, mineralizant, reconfortant și chiar terapeutic.Datoritǎ conținutului ridicat în zaharuri ușor asimilabile (glucozǎ,fructozǎ) de 13-25%, strugurii și mustul au un efect energizant muscular și nervos;un kilogram de struguri proaspeți furnizezǎ 600-1200 calorii ,iar un kilogram de stafide pana la 2600 calorii,valoarea alimentarǎ fiind superioarǎ majoritații fructelor și se apropie sau chiar o depașește pe cea a unor alimente de bazǎ:1kg de struguri echivaleazǎ cu 1,5-2,0kg de mere,2kg pere,1,5-2kg prune,3-5kg tomate, 0,9-1kg cartofi, 0,9-1,1 l lapte, 0,5-0,8kg carne vitǎ etc.(Gh. Bernaz, 1997). Acizii organici (tartric, malic, citric) favorizează diureza, tartratul acid de K stimulează secreția bilei. Sărurile minerale (K, Ca,Mg, Fe, Na, P etc.) asigură remineralizarea organismului; sărurile de Ca fortifică oasele, cele de Fe și Mg intensifică circulația sângelui, iar cele de P stimulează sistemul nervos. Conținutul ridicat în vitamine (C, B1, B2, B6, PP, provitamina A etc.) conferă acestor produse un important rol vitaminizant. Datorită conținutului complex, cura de struguri (must) are efecte remarcabile, atât pentru menținerea sănătății organismului uman, cât și pentru ameliorarea și chiar vindecarea unor boli ale căilor respiratorii, digestive, leziuni ale aparatului urinar, afecțiuni ale ficatului și ale splinei, slăbirea organismului datorită unor boli (rahitism, anemie, malnutriție, etc.), unele boli nervoase, intoxicații, artritism, dermatoze, pentru îngrijirea tenului etc. Vinul, principalul produs rezultat din struguri, este „cea mai sănătoasă și igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat rațional (în special vinul roșu) are un efect benefic asupra organismului uman, fiind considerat un aliment și un medicament. Cercetările din ultimii ani arată că vinul, în cantități moderate, are proprietăți antibiotice și de protecție a organismului uman, în special asupra sistemului cardiovascular, putând contracara efectele unor factori de risc din alimentație, în special al grăsimilor saturate, proteinelor animale în exces, insuficienței de fibre alimentare etc., factori asociați, de regulă, bolilor cardiovasculare. Efectul benefic se datorează, în special, compușilor fenolici, polifenolici și derivaților, care au proprietatea de a capta și neutraliza radicalii liberi, oxigenați, care determină alterarea țesuturilor și favorizează dezvoltarea cancerelor, aterosclerozei, îmbătrânirea țesuturilor și numeroase patologii metabolice, astfel încât, în țarile (regiunile) în care băutura tradițională este vinul, crește longevitatea populației.

Asigura locuri de muncǎ.Viticultura asigurǎ un volum mare de forțǎ de muncǎ (80-100 z.o./ha),la care se adaugǎ forța de munca necesarǎ în sectorul pepinieristic și în cel de prelucrare a strugurilor,asigurând ocuparea forței de munca din regiunile viticole,unde o mare parte din populație își caștiga existența din aceasta activitate.

Bazǎ de materii prime pentru economia naționalǎ si beneficiar al produselor acesteia.Strugurii reprezinta materia primǎ pentru o gama largǎ de produse viti-vinicole, prelucrate în industria alimentarǎ: stafide, sucuri de struguri,vinuri, compoturi, gemuri etc., stimulând dezvoltarea acestor sectoare. De asemenea viticultura este beneficiara unor cantitǎți importante de materiale, substanțe chimice, mașini și utilaje, rezultate din diferite sectoare ale industriei.

Rol peisagistic. Pe lângǎ scopul practic, de a obtine diverse produse viti-vinicole, plantațiile viticole au și un rol peisagistic, înfrumusețând cadrul natural, deseori rustic, in care este cultivatǎ vița de vie. Rolul peisagistic este mult mai accentuat când vița de vie este cultivatǎ in gospodǎriile populației, în jurul locuințelor, prin conducera în diverse forme, care sǎ corespundǎ criteriilor estetice.(M. Mustea, 2004).

1.3. Situația viticulturii pe plan mondial

Vița de vie are o mare plasticitate ecologică, arealul ei de cultură formează două benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafețelor cultivate cu vița de vie (cca. 90 %), cuprinsă între izotermele de 9-25°C (35-51° latitudine nordică) și a doua, mai redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele de 0-25°C (25-38° latitudine sudică). Vița de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele: temperat, subtropical și tropical.

Evoluția suprafețelor viticole de-a lungul timpului a fost determinată de apariția unor probleme importante în cultura viței de vie (atacul unor boli și dăunatori: filoxera, mana, fainarea), modificarea tehnologiilor de cultură (introducerea pe scară largă a chimizării, mecanizării, irigării), care au condus la creșterea semnificativă a producțiilor de struguri, intensificarea schimburilor comerciale, creșterea populatiei. Exceptâd perioada filoxerică suprafețele ocupate cu viță de vie au realizat o creștere constantă până în 1970, când ajung la 10,2 milioane ha, după această perioadă înregistrându-se o scădere determinată de apariția unei supraproducții de struguri. Această situație duce la diminuarea suprafeței cultivate cu viță de vie (cu 30% în Europa, 3% S.U.A., 20% Argentina, 2% Chile și în Africa), în special datorită unor măsuri luate de marile tări cultivatoare, membre ale U.E. (interzicerea înființării de plantații noi, limitarea dreptului de replantare la 8 ani, instituirea unor prime de defrișare si de abandon definitiv), dar și practicării unei viticulturi noncompetitive în [NUME_REDACTAT] și de Est, unde schimbările politice și economice majore din aceste țări au condus la îmbătrânirea plantațiilor viticole, abandonarea acestora, dezorganizarea circuitelor comerciale, modificări necompensate de restructurare a plantațiilor, sau de înființarea altora noi, datorita dificultaților financiare. După o perioadă de stabilizare, în jur de 7,8 milioane ha, între anii 1994-1997, începând cu anul 1998 se observă o tendință de creștere ușoară a suprafețelor cultivate cu viță de vie, ajungându-se în anul 2004 la 7.943 mii ha.

Pe continente, cea mai mare pondere a suprafeței viticole o are Europa, cu 5,2 milioane ha (63,4%) din care [NUME_REDACTAT] deține 3,55 milioane ha, adică 45%, urmează Asia, cu 0,327 milioane ha (4,1%), Oceania, cu 0,159 milioane ha (0,2%). Printre țarile mari cultivatoare de viță de vie se numară: Spania (1228 mii ha), Franța (912 mii ha), Italia (898mii ha), Turcia (530mii ha), SUA (415 mii ha), China (326 mii ha), Iran (270 mii ha), Portugalia (262 mii ha), Moldova (160 mii ha), Ucraina (125 mii ha), Uzbekistan (130 mii ha), Rusia (85 mii ha). România, cu 228 mii ha se află pe locul 9 in lume si 6 în Europa, dar la producția de vinuri este doar pe locul 10, cu o producție anuală de circa 5 milioane hl. Un salt spectaculos privind suprafața viticolă inregistrează China, de 212%, de la 154 mii ha în 1995, la 326 mii ha în 2005.

Pentru perioada următoare se estimează o creștere a suprafețelor viticole, care în 2010 ar putea ajunge la 8,5 milioane ha.

Producția mondială de struguri a oscilat în funcție de sortimentul de soiuri, politicile economice etc. Aceasta realizează o creștere importantă până în 1980, când a înregistrat un maxim de 66.546.914 tone, se reduce ușor până la începutul anilor '90, datorită în special diminuării suprafețelor cultivate, se menține relativ constantă până în 1998, după care se remarca o tendință de creștere a acesteia, producția mondială de struguri în anul 2000 fiind de 61.018.250 tone.

Principalele țări viticole realizează circa 2/3 din producția mondială de struguri. Cele mai mari producții de struguri se obțin în Italia, Franța, S.U.A., Spania și China. Importante creșteri au înregistrat, de asemenea, Australia, Germania și Africa de Sud. Țările europene mari cultivatoare au înregistrat, în ultima perioadă, un regres în producția viticolă; totuși tendința actuală este de stabilizare și chiar de ușoară creștere.

Raportat la populația de pe glob, producția de vin pe cap de locuitor este de 5 litri, cea de struguri de masa este de 1,6 kg și 0,2 kg stafide. Dintre țările mari consumatoare de vin pe primele locuri se afla Luxemburg, cu 64,5 litri pe cap de locuitor, Franța cu 58,8 litri, Italia cu 55,6 litri, Portugalia cu 50,2 litri. [NUME_REDACTAT] consumul anual pe cap de locuitor se cifreaza la 22 litri.

1.4. Situația viticulturii în [NUME_REDACTAT].1.1 Regiunile citicole din România (http://drumulvinului.blogsport.ro)

Condițiile deosebit de favorabile de climă și relief pe care vița de vie le întrunește aproape în toate regiunile țării, au determinat ca viticultura și vinificația să reprezinte o ocupație tradițională în România. Suprafața ocupată cu viță de vie, soiurile cultivate, producțiile obținute, tehnologiile de cultură aplicate au fost diferite, în funcție de condițiile social-economice ale perioadelor istorice parcurse, evoluția cunoștințelor despre viticultură, problemele întâmpinate.

Cultivarea viței de vie și prepararea vinului, pe teritoriul țării noastre a fost atestată încă din neolitic (circa 3.000 de ani î.Hr.), când triburile de culegători și vânători, care s-au așezat în locuințe stabile, încep practicarea agriculturii și creșterea animalelor, în aceeași perioadă fiind descoperită și fermentația alcoolică, care a dus la cultivarea vițelor, la selecționarea în timp a lor, și obținerea soiurilor autohtone.

Existența culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre este dovedită și lingvistic, prin termenii fundamentali legați de cultura viței de vie și prelucrarea strugurilor care sunt de origine dacă (strugure, butuc, curpen, cotor), precum și alții moșteniți din latină: vie (vinea), din care au derivat – ,,vier", cu sensul de viticultor, ,,a vieri", a îngriji via și ,,vierit", ansamblul operațiunilor de îngrijire a viei; vin (vinum); viță (vitea); must (mustum); cep (cippus); coardă (chorda); uva, cuvânt dialect folosit pentru strugure (uva) etc.; ulterior, de la popoarele slave au fost împrumutați câțiva termeni cu utilizare viticolă: tease (tesku); drojdie (drozdijea); podgorie (pudugorie); pivnița (pivnica) etc. Această îndeletnicire este atestată și prin toponimiile cu rezonanță viticolă: [NUME_REDACTAT] Viilor, Viișoara, Viile etc.

În perioada migrației popoarelor, cultura viței de vie a continuat, dar s-a retras în regiunile de deal și în depresiunile intramontane, constituind chiar „ … fundamentul rezistenței daco-romane în regiunule carpatice" dupa cum scrie V. Pârvan în 1926.

Referiri privind tehnica viti-vinicolă apar în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în prirnele tipărituri românești de profil agricol. Dintre acestea, rernarcabile sunt publicațiile lui Ion lonescu de la Brad, considerat cel dintâi agronom român, care și-a făcut studiile în Franța și care, a început să predea la [NUME_REDACTAT] din Iași primele cunoștințe despre cultura viței de vie. În vasta sa operă, care cuprinde abordări ale multor domenii, în special a celor ce țin de găsirea soluțiilor viabile pentru dezvoltarea agriculturii, un loc important îl ocupă aspectele legate de viticultură și vinificație. Interesante sunt aprecierile sale privind soiurile cultivate arătând că ,,…în fiecare podgorie este câte o varietate ce se deosebește de toate celelalte prin calitatea vinului ce o produce". În monografia județului Mehedinți (1868), autorul menționează și caracterizează sumar soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă albă, Coarnă roșie, Tămâioasă și Gordină. În monografia județului Putna (1869) sunt consemnate, pentru podgoria Odobești, soiurile: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creață, Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească și Tămâioasă. Referiri interesante sunt făcute și asupra tehnologiei de cultivare a viței de vie. După cum scria Ion lonescu de la Brad, „…poziția cea mai bună pentru o vie este aceea dinspre amiazăzi și dinspre apus; aceea spre răsărit este foarte nepotrivită. Viile de pe dealuri sunt mai puțin bătute de brumă decât acele după șesuri, care nici vinul nu-1 fac bun și tare." Observând că lăstarii purtători de rod apar pe lemnul de un an crescut, la rândul său pe lemn de doi ani, el formează primul acest principiu de care trebuie să se țină seama la tăiere. În anul 1874 apare lucrarea lui P.S.Aurelian intitulată ,,Les essais ampélografigues", iar în 1880 V.S. Moga descrie în lucrarea sa ,,micul manual de viticultură", cele mai importante soiuri de viță de vie cultivate în țara noastră, în numar de 16.

[NUME_REDACTAT], dezvoltarea viticulturii s-a făcut mai rapid datorită dominației habsburgice, când s-au adus soiuri noi din apusul europei, selecționate, se pun în aplicare tehnici noi de cultură, se înființează primele colecții ampelografice etc.

În perioada postfiloxerică s-au format podgoriile vechi românești (Odobești, Huși, Nicorești, Cotnari, [NUME_REDACTAT], Drăgășani etc.); s-au obținut soiurile locale, s-au alcătuit, pentru fiecare podgorie, sortimente proprii de soiuri. Tehnologia de cultură era simplă, înmulțirea se realiza prin butași neînrădăcinați, plantați câte doi la o groapă; sistemul de tăiere folosit era scurt sau lung, în funcție de soiurile cultivate și condițiile pedoclimatice, densitatea plantației și specificul zonei. Solul se lucra printr-o sapă mare, aplicată primăvara, urmată de 2-3 prașile, iar peste iarnă vițele se îngropau; prevenirea și combaterea bolilor nu ridicau probleme deosebite.

Perioada filoxerică începe în România în jurul anului 1880, fiind semnalată prima dată în zona Aradului, iar în [NUME_REDACTAT], în mod oficial, la 13 iunie 1884, în comuna Chițorani (Bucov, [NUME_REDACTAT]) din podgoria [NUME_REDACTAT]. După cum afirmă V.Brezeanu (1912), probabil, filoxera a fost introdusă de un botanist (profesorul Ananescu), care a adus, din Franța, între anii 1877-1878, câțiva butași de vițe americane, pe care i-a plantat în via sa de la Chișorani-Prahova. În perioada 1884-1897 filoxera a distrus 49.793 ha (cca. 1/3 din suprafața viticolă a țării), cu o rată anuală de 3557 ha. În jurul anilor 1897-1898, filoxera era prezentă nu numai în podgoriile principale, pe care aproape le exterminase, dar și în toate podgoriile secundare. Dezastrul determinat de atacul filoxerei și apariția aproape simultană a făinării (Uncinula necator) și a manei (Plasmopara viticola) a determinat ca statul să instituie Comisia filoxerică (1884) pentru ca aceasta să cerceteze evoluția atacului și să coordoneze măsurile ce trebuiau luate, folosindu-se experiența franceză, pentru reconstrucția patrimoniului viticol. Comisia propune distrugerea viilor filoxerate, dar aceasta nemulțumește pe țărani; drept urmare, recomandă tratarea viilor filoxerate cu naftalină, sulfură de carbon, executarea unor șanțuri despărțitoare, umplute cu produse petroliere, între viile filoxerate și cele nefloxerate, dar acestea nu au dat rezultate.

La început, sa apelat la specialiștii străini din Franța și Austria dar mai târziu au fost trimiși la specializare ingineri români în Franța la Montpellier, în Germania la Gaisenheime, în Austria la Klosterneuburg, în Italia la Conegliano. Ca urmare a experienței acumulate, în anul 1888 se propune folosirea vițelor americane, iar în anul 1889 se face primul import de vițe portaltoi ([NUME_REDACTAT], Vitis rupestris, Vitis riparia, Vitis cordifolia și Riparia x rupestris) și hibrizi direct producători (Jaquez, Herbemont, Othello, Tazlor, Noah etc.), pentru a fi studiați, scop în care, în același an, au fost înființate primele două pepiniere viticole de stat la Strehaia (Mehedinți) și Țintea (Prahova).

În aceeași perioadă, pe lângă pepinierele statului, se înființează școli de ucenici și apoi școli inferioare de viticultură, pentru ca, apoi să se înființeze [NUME_REDACTAT] de Agricultură de la Herăstrău, Academia de [NUME_REDACTAT] Agronomice (București și Cluj) și Secția de [NUME_REDACTAT], de pe lângă Universitatea din Iași. În 1891, în locul Comisiei filoxerice este înființat serviciul viticol, condus de Gh. Nicolau, specializat la Montpellier, care propune altoirea soiurilor vinifera pe portaltoi americani și refacerea plantațiilor viticole pe baza vițelor altoite. Primele vițe altoite au fost aduse din Franța, iar în perioada 1889-1903 au fost înființate pepiniere viticole românești la Țintea (Prahova), Istrița și Pietroasele (Buzău), Petrești-Putna (Vrancea) și Strehaia (Mehedinți). Folosirea vițelor altoite a fost primit cu reticență la început de către producători, datorită prețului ridicat și părerilor existente, cum ar fi că portaltoiul ar influența negativ calitatea soiului altoi, dar până la urmă s-a dovedit a fi singura soluție de menținere în cultură a soiurilor ,,nobile". Datorită faptului că materialul săditor produs de stat era în cantități insuficiente, s-au importat vițe altoite din diferite țări, introducându-se numeroase soiuri străine (peste 150), fără a fi în prealabil încercate, fapt ce a dus la modificarea sortimentelor tradiționale din podgoriile noastre, la crearea unui adevărat mozaic de soiuri, multe dintre ele având valoare economică scăzută, nefiind adaptate la condițiile pedoclimatice ale țarii noastre.

Totuși, pe lângă acestea, au fost introduse și unele soiuri valoroase: Pinot, Riesling italian, Traminer, Sauvignon, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Chasselas, [NUME_REDACTAT] etc. După anul 1926 își fac apariția pepinierele private, fenomen ce are drept consecință, în perioada 1928-1938, creșterea producției de vițe altoite, importul înregistrând valori din ce în ce mai scăzute. Deoarece statul nu susținea cu credite reconstrucția plantațiilor viticole, folosirea vițelor altoite fiind costisitoare, a fost adoptată doar de categoriile sociale bogate (moșierii); categoriile sociale sărace (țăranii și muncitorii) folosind hibrizii direct producători, mai accesibili, pe care îi extind cu repeziciune, atât în cadrul podgoriilor, cât și în afara acestora, ajungându-se ca în 1930 aceștia să egaleze suprafața ocupată cu vii nobile și chiar să o depășească în 1955, astfel încât statul a trebuit să întreprindă măsuri pentru limitarea și restrângerea suprafețelor cultivate cu hibrizi direct producători.

În perioada postfiloxerică (după 1900) se refac plantațiile viticole distruse de filoxeră și se pun bazele viticulturii ca știință. Se înființează plantații experimentale și colecții ampelografice, se fac numeroase studii privind soiurile cultivate, condițiile pedoclimatice, tehnologiile de cultură și calitatea vinurilor din principalele podgorii ale țării, concretizate în numeroase publicații. Gh. D. Druțu publică în 1895 lucrarea ,,cultivarea viței de vie și prepararea vinurilor în Romania". În plină perioadă filoxerică (1896), apare la București ,,Revista viticolă și horticolă", pentru îndrumarea tehnică a podgorenilor. De asemenea, se fac multe cercetări și sunt descrise și catalogate principalele soiuri de viță cultivate în România, sunt înființate noi școli de ucenici, școli inferioare și medii de viticultură și ampelografie ca cele din București, Huși, Pietroasele, Istrița.

Un lucru important îl reprezintă înființarea facultăților de horticultură din București (1948), lași (1951), Craiova (1962) și Cluj (1967), care duce la apariția unor personalități deosebite prin activitatea de cercetare din acest domeniu, cum ar fi: Gh. Constantinescu, Th. Martin, M. Oprean, D.D. Oprean, V. Juncu, Gh. Bălțatu. I. Alexandrescu etc., facultățile publicându-și cercetările în buletine proprii. În anul 1971 se constituie [NUME_REDACTAT] al Viei și Vinului (ONVV), organism care coordonează activitatea de producție, învățământ și cercetare, asigură legatura cu OIV și alte organisme Internaționale: FAO, UE, OMS etc. Rezultatele experimentale sunt de asemenea valorificate prin diversele reviste de specialitate care apar, dintre care enumerăm: ,,Pomicultură și Viticultură" (1951-1952), devenită ,,Grădina, Via și Livada" (1953-1966) apoi ,,Horticultură și Viticultură" (1967-1973), iar în prezent ,,Horticultura". Numeroase lucrări sunt publicate în paginile unor anale, buletine și reviste Internaționale: ,,Buletin de 1'OIV", ,,[NUME_REDACTAT] della Vite e del Vino (AIVV)" etc. Tot în această perioadă apar cărți de specialitate, ca rezultat al cercetărilor efectuate: „ [NUME_REDACTAT]", editată în opt volume, apărută între anii 1962-1971, coordonarea academicianului Gh. Constantinescu, „Viticultura generală" de M. Oprean (1965), „ Viticultura generală și specială" de M. Oșlobeanu și colab (1980), ,,[NUME_REDACTAT]" de Șt. Teodorescu și colab (1987) etc.

Patrimoniul viticol al României cuprinde plantațiile de vii roditoare, terenurile în pregătire, pepinierele viticole, centre de vinificație, depozite de vinuri. Suprafața maximă cultivată de viță de vie a fost de 305.000 ha în 1987, după care a scazut în 2000 la 250.000 ha. După legea 18 din 1991, au luat amploare în detrimentul viilor nobile, suprafețe mari acoperite cu hibrizi direct producători, suprafața care a crescut în perioada 1992-2002 cu 58,5%. În anul 2002, patrimoniul viticol, era de 254.400 ha, reprezentând 1,7% din suprafața agricolă, din care sectorului privat îi revine 225.400 ha (88%). Plantațiile cu soiuri nobile pe rod ocupă 120.200 ha (47,2%), din care 96.700 ha (81%) se află în sectorul privat.

Produsele viti-vinicole însumează valoric circa 250 milioane euro anual, ponderea acestui sector în valoarea producției vegetale este de circa 7,6% și de 4,1% din valoarea producției agricole totale, iar vinul este situat pe locul trei dintre produsele agricole exportate.

Din punct de vedere al soiurilor cultivate, România constituie un adevărat mozaic viticol: peste 130 de soiuri de viță de vie, cu epoci de maturare diferite (I-VII), începând cu 15 iulie și până pe 30 octombrie. Sortimentul soiurilor pentru struguri de vin este cel mai însemnat, având în jur de 90 de soiuri, din care doar 10 hibrizi producători direcți.

Din suprafața ocupată cu soiuri nobile, soiurile pentru struguri de masă reprezintă 15.400 ha (12,8%), iar soiurile pentru struguri de vin 104.800 ha (87,2 %). Sortimentul soiurilor nobile pentru struguri de masă este format din Chasselas doré, (59,7 %), Muscat de Hamburg (8,4%), [NUME_REDACTAT] (7,8%), Italia (5,8%), dar și unele soiuri noi de perspectivă, cum ar fi Victoria (0,3%), Gelu. Din suprafața ocupată cu soiurile nobile pentru struguri de vin, 77.100 ha (73,6%) îl reprezintă soiurile pentru vinuri albe și 27.700 ha (26,4 %) soiurile pentru vinuri roșii. Sortimentul pentru vinuri albe este alcătuit din Fetească regală (17,9%), Fetească albă (10,9%), Riesling italian (10%), Aligoté (6,5%) etc., iar al celor pentru vinuri roșii cuprinde Merlot (8,2%), Băbească neagră (6,2%), [NUME_REDACTAT] (3,5%), Fetească neagră (0,4%) etc.

Semnificativ pentru viticultura românească este situația pepinierelor viticole, cu numai 121 ha (0,05%), a plantațiilor de portaltoi cu circa 300 ha (0,12%) și a suprafeței ocupate de plantațiile tinere de 2151 ha (0,8%). După anul 1992 producerea materialului săditor viticol a înregistrat o reducere drastică. Astfel, în anul 2002,comparativ cu anul 1992 numărul unităților pepinieristice a scăzut de la 54 la 12, suprafața ocupată cu școli de vițe de la 825 la 25 ha, volumul altoilor de la 124 milioane la 5 milioane, iar producția de vițe altoite STAS de la 25,6 milioane, la numai 1.2 milioane.

Patrimoniul viticol se află într-un proces de îmbătrânire evidentă. Din totalul plantațiilor viticole roditoare de 242.700 ha, 57.739 ha (23,8%) au vârsta până la 20 de ani, iar 132.387 ha (54,6%) au vârsta de peste 20 ani.

Pentru menținerea potențialului de producție a plantațiilor viticole este necesară o rată anuală de reînnoire a plantațiilor viticole de circa 5% (în jur de 10.000 ha). [NUME_REDACTAT] acest indicator prezinta valori de 10, până la 40 de ori mai mici.

Producția totală de struguri înregistrează creșteri în anul 2005 atingand nivelul de 1290,3 mii tone, dar începe să scadă începând cu anul 2006 cand se realizeaza 1121,7mii tone. In anul 2007 productia de struguri scade ajungand la valoarea de 1070 mii tone. Productia medie de struguri este de 5213kg/ha in 2005, de 4590kg/ha in 2006 si de 4409kg/ha in 2007. Menținerea și dezvoltarea patrimoniului viticol național necesită replantarea suprafețelor defrișate, extinderea suprafețelor actuale în cadrul arealelor delimitate, folosirea la plantare a unui material săditor cu valoare biologică ridicată din soiuri și clone valoroase.

1.5.Comportarea soiurilor pentru struguri de vin la temperaturile negative din timpul iernii

Ca plantă lemnoasă perenă, vița de vie este slab rezistentă la ger: soiurile pentru struguri de vin rezistǎ până la –200C . . . –220C. Mugurii au o limită și mai scăzută de rezistența, pragul de sensibilitate începe la -80C.

Cercetările întreprinse în Franța de către BRUN OLIVER, ALT BARKA, OLIVER LEDET (1997), au stabilită că efectul distructiv se datorește formării cristalilor de gheață în interiorul mugurilor. Temperaturile scăzute acționează foarte diferit, datorită heterogenității biologice a țesuturilor care alcătuiesc ochiul de iarnă, anumite zone îngheață mai repede decât altele. Au fost detectate în condiții de laborator, trei nivele termice la care se formează cristalii de gheață în interiorul ochiului de iarnă

-primul, la temperaturile de -100C . . . -120C, când cristalii de gheață încep să afecteze celulele de la baza mugurelui principal al ochiului de iarnă;

-al doilea, la temperaturile de –150C . . . -200C, când fenomenul se extinde progresiv pe axul mugurelui principal, în timp ce mugurii secundari și terțiari rămân neatinși;

-al treilea, între -250C . . . -300C, când cristalii de gheață afectează ansamblul mugural principal din ochiul de iarnă, care este în întregime distrus. în plus, baza mugurelui secundar este și ea afectată. Aceste valori ale temperaturilor minime absolute afectează și diafragma nodurilor și lemnul secundar al scoarței. Rezultatul, distrugerea coardelor și a cordoanelor ce alcătuiesc scheletul butucului.

Rezistența la temperaturile scăzute (cod OIV -; UPOV -; IBPRG 7.1.). Se stabilesc pierderile de muguri prin secționare, în urma temperaturilor mai scăzute de –150C. Scara de interpretare este următoarea:

Tabelul 1.1

1.6. Istoricul podgoriei [NUME_REDACTAT] din Podgoria lași, în veacurile trecute, nu au avut renumele acelora de la Cotnari, Huși, Odobești sau Nicorești, cercetările efecuate de către istorici dovedesc că această apreciere trebuie reconsiderată (M. Ciubotaru, V. D. Cotea, 1998). Vechimea viilor, suprafețele considerabile, numărul proprietarilor și al tranzacțiilor, prețurile produselor și alte indicii arată că, importanța vechiului târg, devenit principală reședință domnească (în a doua jumătate a secolului al XVI-lea) și apoi capitală a Moldovei, ca și condițiile naturale fac din Iași o zonă viticolă de valoare egală și, în anumite perioade, chiar superioară unora dintre podgoriile mai sus mentionate. .

În catastifele averilor mănăstirești, precum și în alte documente de arhivă, se găsesc înscrisuri din care reiese că suprafețe însemnate de vii aparțineau acestor lăcașuri, domnitorilor și boierilor. Așa de exemplu, în 1469 Ștefan cel Mare dăruia Mitropoliei de la Suceava o vie la Socola lângă Bucium, pe care a cumparat-o cu 60 zloți …, împreună cu eleșeul care se află la Bucium în hotarul Iașului.

Cea dintâi mențiune documentară a viilor de la Copou este din 5 mai 1575 , prin care „[NUME_REDACTAT], fost mare vistier dăruiește [NUME_REDACTAT]. Sava 4 fălci de vie din hotarul Iașului , în dealul Copoului cu grădini și case pentru a i se face pomenire , lui și neamului său…”

Zona viticolă din partea de sud a hotarului târgului Iașilor pare a fi cea mai veche. În 1469, Ștefan cel Mare dăruia Mitropoliei din Suceava o vie de la Socola, lângă Bucium. Plantațiile s-au extins mult, în 1583, viile Buciumilor ajunseseră pe muchia dealului, pe marginea drumului vechi, care urcă spre satul actual Păun.

Într-un catastif al averii mănăstirii Galata din Iași, ctitorită și înzestrată de către domnitorul [NUME_REDACTAT] în anul 1584, sunt înscrise și „…cinci falce de vie la Vorovești”, pe atunci sat al acelei mănăstiri.

În anul 1626 domnitorul [NUME_REDACTAT] miluiește mănăstirea Sf. Sava cu moșia și via satului Uricani. Asemenea exemple se pot da și pentru celelalte mănăstiri și schituri (Cetățuia, Golia, [NUME_REDACTAT], Bârnova, Aroneanu, Hilița, Vlădiceni, Dancu ș.a.). Ele atestă mai ales faptul că plantațiile viticole care făceau obiectul daniilor sau vânzărilor se aflau în toate cele patru puncte cardinale ale Iașului: Bucium, Vișani, Socola, Galata, la sud, Copou și Șorogari, la nord, Uricani și Miroslava, la vest și Aroneanu, la est.

Între viile de la Copou, voievodul [NUME_REDACTAT] a ctitorit (1638) o mănăstire, pe care în 1641 a închinat-o ca metoh mănăstirii [NUME_REDACTAT], cu toate moșiile ei. Cele două așezăminte încep să primească danii, să cumpere sau să vândă și să arendeze vii "la Tanga", "în Fundătură", la Copou în anul 1657 și în [NUME_REDACTAT] în 1669.

Ultima zonă viticolă a Iașilor din partea de nord-este a moșiei târgului este aceea de la Șorogari. Aici erau dăruite în anul 1626 două fălci de vie călugărilor de la mănăstirea lui [NUME_REDACTAT]. Tot la Șorogari mai au vii: biserica Nicorița din Tătărași (după 1629), mănăstirea Dancului (1713, 1738), mănăstirea Golia (în 1639, 1663), mănăstirea Pângărați (1647), mănăstirea Sf, Vineri din Iași (în 1647, 1669), mănăstirea Galata (în 1663, 1669), biserica Bărboi din Iași (în 1669).

Un rol important în refacerea plantațiilor viticole după dezastrul filoxeric l-au avut pepiniera și Școala de [NUME_REDACTAT] de la Vișan, înființate în 1893, precum și constituirea, la Iași în anul 1900, a unei societăți viticole, care premia pe podgorenii care obțineau rezultate bune și contribuiau la promovarea soiurilor de viță de vie.

[NUME_REDACTAT] Cantemir împuternicește, la 14 aprilie 1687, pe egumenul mănăstirii Galata „… să facă cunoscut celor care au vii pe locul mănăstirii, la Miroslava, și au fugit, pustiindu-le viile, încă din zilele lui [NUME_REDACTAT], să meargă să-și lucreze viile până la [NUME_REDACTAT], iar pentru cei care nu vor veni, să le lucreze mănăstirea sau să le dea cui va dori sa le lucreze". Preocuparea mănăstirii Galata pentru refacerea viilor de pe moșia ei de la Miroslava continuă și în anii următori, după cum atestă un act emis de domnitorul [NUME_REDACTAT], la 1 octombrie 1693, prin care împuternicirea dată de domnii anteriori egumenului mănăstirii „… de a lua viile de pe moșia de la Miroslava, din ocolul târgului Iași, dată de ctitorul ei, [NUME_REDACTAT], de la cei care le-au lăsat nelucrate până în al treilea an și să le dea celui care va vrea să le lucreze, luându-și rodul din vii și din pomeți și dând zeciuială mănăstirii". Mai târziu, în anul 1748, un curier englez, în trecere prin Iași, socotea că produsul viilor de aici era slab, dar era exportat în Polonia. Un alt cunoscător al Iașului de la mijlocul veacului al XVII-lea, italianul [NUME_REDACTAT], descria cu exactitate amplasamentul viilor pe teritoriul Iașilor în evul mediu, viile de la nord (zona Copou), de la sud (zona Buciumi) și la vest (zona Galata – Miroslava). [NUME_REDACTAT] nu rămâne multă vreme proprietate a mănăstirii Sf. Sava. La 12 octombrie 1741, drept proprietar al satului este [NUME_REDACTAT], iar la 10 martie 1749 era în proprietatea domniței [NUME_REDACTAT], care îl stăpânea și în anul 1772. În anul 1816 era proprietatea vornicului [NUME_REDACTAT], menționat ca atare și în statistica din anul 1820. În anul 1832 era în proprietatea ,,brigadierului" [NUME_REDACTAT].

Zona viticolă din partea de sud a hotarului târgului Iașilor pare a fi cea mai veche, oricum este cea dintâi atestată documentar. În 1469, Ștefan cel Mare dăruia Mitropoliei din Suceava o vie de la Socola, lângă Buciumi. Plantațiile s-au extins atât de mult în perioada următoare încât, în 1583, viile Buciumilor ajunseseră pe muchia dealului, pe marginea drumului vechi, care urca spre satul actual Păun.

Spre vest și sud-vest, pe teritoriul comunei Buciumi (astăzi Bucium), numeroase documente atestă în [NUME_REDACTAT] (1654), în [NUME_REDACTAT] (1654), în [NUME_REDACTAT] (1685, 1686), unele dăruite mănăstirii Clatea a vameșului Paun și ajunse, după ,,risipirea" acelui lăcaș, în proprietatea mănăstirilor Dancu și apoi Sf. loan Gură de Aur (Zlataust) din Iași (1685, 1702, 1710). Aceasta din urma va zidi la Bucium un metoh, care va administra și îngriji viile din perimetrul cartierului actual Bucium.

La vest de Buciumi se întâlneau proprietățile mănăstirii Socola, pe [NUME_REDACTAT] și pe [NUME_REDACTAT], unde, în anul 1688, se vindea o vie de 10 pogoane a stolnicului Dumitrașcu, moștenitor al vornicului [NUME_REDACTAT], plantația fiind așadar mai veche. Terenul era al mănăstirii și podgorenii plăteau bzmen (arenda). Cu acest prilej, se arată că via era situată în podgoria târgului Iași. [NUME_REDACTAT] se vor extinde spre sud pe [NUME_REDACTAT], unde un cătum, podgoria Vișan, din secolul al XVIII-lea este atestat cu acest nume între 1838 și 1860.

La sfârșitul secolului XIX, un dicționar geografic consemna că toate aceste locuri din comuna Buciumi formau o podgorie mare, care producea vinuri bune.

Spre apus de Socola erau viile de pe Valea lui leremia, menționate începând din anul 1640. Aici, o vie cumpărată de vistiernicul [NUME_REDACTAT] va fi numită mai tarziu ,,via domnească". Același domn cumpără în 1666 și apoi în 1669 aproximativ 40 de fălci de vii de la diferiți târgoveți pentru mănăstirea de pe [NUME_REDACTAT], pe care o construia în acei ani. Uneori apare cu vii pe acest deal și mănăstirea [NUME_REDACTAT] (1725). Din toate aceste vii se va dezvolta în secolele XIX-XX marile și valoroasele plantații de pe dealul [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] din vestul târgului Iași, voievodul [NUME_REDACTAT] a ctitorit mănăstirea Galata din Deal, înainte de 1589, când îi daruia hotarul și braniștea de la Miroslava, din jurul mănăstirii. Aici, în locurile numite Dealul lui [NUME_REDACTAT] (1627-1677), Valea lui [NUME_REDACTAT] (1665, 1669, 1695), Valea leremia (1979, 1689, 1694), mănăstirea Galata arendase terenuri unde apar numeroși proprietari de vii, între care și mănăstirea Trei lerarhi(1627,1677). Foarte veche este zona viticola din nordul Iașilor. [NUME_REDACTAT]. Nicolae din Țarină, construită de Aron-Vodă în 1594, avea o vie în Copou, dată de ctitor în 1608, când apare prima mențiune a viilor din această parte a moșiei târgului. Din același an, apare si mănăstirea Sf. Sava ca proprietară de vii la Copou.

Principala caracteristică a viticulturii de pe vechea moșie a Iașilor din secolul al XVII-lea și până la mijlocul veacului XlX-lea o constituie proprietatea mănăstirească, formată prin danii și cumpărături și exploatată prin arendă. Suprafețele acoperite cu vii erau mari și nu puteau fi lucrate numai de oamenii mănăstirilor, de aceea, erau aduși lucrători din alte zone care erau scutiți de la dări în cazul în care se stabileau în satele care s-au format în podgorii. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în secolul următor, din cauza unor vremuri tulburi (îndeosebi incursiuni prădalnice ale cazacilor, tătarilor și polonezilor) mari suprafețe de vii rămâneau în paragină ani de-a rândul și mănăstirile le ofereau spre lucrare localnicilor, în condiții foarte avantajoase. În perioadele de stabilitate și prosperitate, viile erau îngrădite și protejate de plantații cu pomi, se construiau crame și erau angajați vieri specialiști. O schimbare majoră în regimul proprietății asupra viilor se produce în anul 1863, când sunt secularizate averile mănăstirilor închinate unor centre religioase din afara țării (în special de la Athos, din Palestina și Siria).

Moșiile acestor mănăstiri au trecut în proprietatea statului și au fost administrate de Ministerul agriculturii și Domeniilor. Pe aceste moșii s-au făcut numeroase împroprietăriri, iar pe suprafețele viticole, mult micșorate, au fost create

ferme și pepiniere, după ce la sfârșitul secolului al XlX-lea filoxera a distrus vechile plantații și s-a trecut la înființarea de noi plantații cu vițe altoite. Între anii 1863-1949, proprietarii particulari din podgoriile Iașilor sunt, în marea lor majoritate, orășeni (ingineri, avocați, medici, profesori, militari), dar și viticultori recunoscuți.

Pentru modernizarea viticulturii în podgorii Iașilor sunt semnificative pepinierele viticole și pomicole înființate în 1893, de la Vișan, o școală de maieștri viticoli și altoitori și construirea în anul 1900 a unei societăți viticole, care premia pe podgorenii care obțineau rezultate bune și contribuiau la promovarea soiurilor de viță de vie.

În anul 1938, se delimitează zonele viticole din jurul Iașilor, constituindu-se următoarele: zona Bucium – 902,43 ha (cu suprafețele de la Vladiceni, Bucium, Petrăria și Vișan), cu 99 % viță nobilă altoită; zona Miroslava – 185,52 ha (în satele Galata și [NUME_REDACTAT]) cu 80 % vie altoită; zona Copou – 316,21 ha cu 95 % viță altoită; zona Șorogari – 148,49 ha, cu 60 % vie altoită.

Capitolul 2

CONDITIILE PEDOCLIMATICE DIN PODGORIA IASI

2.1. Așezarea geografică

[NUME_REDACTAT] este situatǎ în nord-estul României, pe impunǎtoarea Coastǎ a Iasului ce face racordul intre [NUME_REDACTAT] Moldovenesc si [NUME_REDACTAT] a Moldovei. Conditiile naturale oferite de ”cuesta” si cele uman economice oferite de municipiul Iasi, cu infra si suprastructura sa de fosta capitala a Moldovei si de actual mare centru urban al țarii, au constituit premisele fizico-geografice si social-economice ale dezvoltǎrii acestei renumite podgorii, incât Iasul-patriarhal Iasul-cultural Iasul-modern a devenit prizonierul si principalul beneficiar al acestei centuri viticole.

Condițiile naturale favorabile, prezența municipiului lași, acest mare centru polarizator, consumator și distribuitor al produselor viticole, densa rețea a căilor de comunicații si tradiția multiseculară a populației locale, conjugată cu aportul unor specialiștilor de înaltă calificare și cu dotări tehnologice moderne, constituie premisele geografico-fizice, sociale si economice ale dezvoltării și renumelui de care se bucură această podgorie.

După poziția lor fizico-geografică, plantațiile viticole sunt amplasate in [NUME_REDACTAT] a Moldovei (sectorul de sud-est) si pe Coasta ,,de Tranziție" spre [NUME_REDACTAT] Moldovenesc de la sud, respectiv Coasta lașului (reprezentată prin sectorul său estic: [NUME_REDACTAT]) și [NUME_REDACTAT] (sectorul Tomești-Bohotin).

Coasta lașului (prin sectorul ei „ [NUME_REDACTAT]") și fața cuestiformă a Prutului (Tomești-Cozmești), reprezentând limita nordică și respectiv, nord-estică a [NUME_REDACTAT] Moldovenesc, dețin cele mai mari suprafețe viticole. Energia mare de relief (peste 300-350 m) între nivelul coborat al șesurilor Bahluiului (40-50 m) sau Prutului (30-35 m) și nivelul platourilor înalte ale dealurilor Repedea, Păun (404 m), Schitului, Crasnei, se trădează prin pante accentuate, cu o frecvență mai mare și posibile utilizări viticole între 5° și 25°.

[NUME_REDACTAT] cuprinde urmatoarele centre viticole:centrul viticol Copou-Șorogari; centrul viticol Uricani; centrul viticol Galata; centrul viticol Bucium; centrul viticol Tomești; centrul viticol Comarna; centrul viticol Covasna și centrul viticol Bohotin.

2.2. Factorii ecologici

2.2.1. [NUME_REDACTAT], împreună cu umiditatea, determină aria de răspândire și de cultură economică a viței de vie pe glob, declanșarea și parcurgerea fenofazelor de vegetație, cantitatea și calitatea producției.

Sursa principală de energie termică este soarele. La nivelul scoarței terestre radiația solară este transformată în energie calorică, care influențează vița de vie atât prin nivelul temperaturii, cât și prin durată.

Temperatura aerului la Iași ne indică o valoare medie de 9,3°C, media lunii iulie fiind de +21°C, iar a lunii ianuarie de -4°C, deci o amplitudine medie termică anuală de 25°C. Acestă ultimă valoare colaborată cu amplitudinea extremelor absolute de aproape 75 °C (între -35°C și +39,6°C), evidențiază gradul accentuat de continentalism termic. Pentru vița de vie, atrag atenția frecvența și persisitența relativ mare a temperaturilor coborâte sub -25°C, ce produc înghețarea solului până la 60-70 cm și a organelor vegetative aeriene neîngropate.Tot nocive se dovedesc înghețurile timpurii de toamnă și, mai ales, cele târzii de primăvară. Podgoriile ieșene sunt situate, în majoritatea cazurilor, pe versanți și platforme bine însorite, fără o înclinare accentuată, ori în bazinele de recepție ale văilor secundare; chiar dacă unele sunt expuse spre nord, ele sunt adăpostite de aerul mai rece dinspre nord și încălzite de masele de aer dinspre sud și vest cu aspect și efect foenic.Datorită schimbărilor climatice ce au avut loc în ultimii 10 ani, temperaturile înregistrate în centrul viticol [NUME_REDACTAT] au fost mai mari decât valoarea medie de 9,3°C. De remarcat sunt temperaturile anilor 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, care au o medie anuală de peste 10,2°C, ceea ce duce la o medie pe ultimii 10 ani (2002-20011) de +10°C. Acest fapt indică o creștere a temperaturii medii anuale cu 0,8°C. Pe parcursul celor 10 ani, temperaturile au avut fluctuații importante, de la 8,7°C în 2002, pînă la 11,9°C în anul 2008. De asemeni, în 2010 s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de –26,9°C în aer, iar la nivelul solului, de pînă la -34,9°C în data de 26 ianuarie 2010. Temperatura maximă a aerului pe ultimii 10 ani s-a înregistrat în anul 2004, pe 22 august, de 39°C în aer. Se observă astfel o schimbare a intervalelor de temperatură față de media normală a zonei podgoriei Iași.

Temperaturile medii lunare (2001-2011) în centrul viticol [NUME_REDACTAT] 2.1

Media anuală a temperaturii aerului în zona de referință în centrul viticol Copou pe perioada 2001-2011 este, așa cum reiese din tabel, cât și din desfășurarea pe luni, propice vegetației viticole.

Temperaturile medii anuale (2001-2011) în centrul viticol Copou- Iași(°C)

Tabelul 2.2

Temperaturile minime absolute înregistrate în perioada 2001-2011

în centrul viticol [NUME_REDACTAT] 2.3

În condițiile climatului temperat din țara noastră, nivelul (– 22 .. – 30 ºC) și frecvența temperaturile minime absolute au o importanță majoră pentru cultura viței de vie. Astfel, în centrul viticol [NUME_REDACTAT], în perioada 2001 – 2011, temperaturile minime absolute din timpul iernii au avut valori cuprinse între – 17,0 și – 26,9 ºC în aer și de – 19,0 și – 34,9 ºC la suprafața solului (tabelul 2.3).

Față de aceste valori, soiurile din sortiment au reacționat diferit, în funcție de specificul genetic al fiecăruia, dar și de măsurile culturale aplicate, poziționarea butucilor în teren (bază, mijloc sau amonte), mărimea producțiilor anilor anteriori și gradul de maturare al coardelor anuale.

Data medie și extremă a primului îngheț: minima < 0° C

Durata medie în zile a intervalului fără îngheț în centrul viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.4

Începutul, sfârșitul și durata medie în zile a intervalului cu temperaturi

medii zilnice

Tabelul 2.5

Numărul de zile cu îngheț (minima < 0° C) și zile de vară (maxima > 25° C) în

central viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.6

Cea mai redusă maximă lunară și anuală (0° C) în perioada de vegetație

în centrul viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.7

Cea mai ridicată maximă lunară și anuală (0° C) în perioada de vegetație în centrul viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.8

Începutul, sfârșitul și durata medie a intervalului cu temperaturi medii zilnice > 0°C,5 ° C, 10 ° C, 15 ° C, 20 ° C la centrul viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.9

Temperaturile minime absolute în perioada 2002-2011 în centrul viticol [NUME_REDACTAT] 2.10

Temperaturile maxime absolute în perioada 2002-2011

la centrul viticol Copou –[NUME_REDACTAT] 2.11

Bilantul termic global (Σt°g) obținut prin însumarea mediilor diurne mai mari de 0°C din timpul perioadei de vegetație, are valoarea medie a ultimilor 7 ani de 3589,1 °C, fapt ce ne arată că în centrul viticol Copou-Iași sunt asigurate condițiile de maturare a strugurilor din epocile I-IV, iar uneori și pentru cei din epoca V.

Prin însumarea temperaturilor medii diurne mai mari de 10°C, pragul biologic al viței de vie, am calculat bilantul termic activ (Σt°a), al cărui valoare este de 3424,4 pe perioada analizată, fiind favorabilă maturării strugurilor din epoca a V-a și chiar a VI-a.

Bilantul termic util (Σt°u), rezultat din însumarea temperaturilor medii diurne, din care s-a scăzut în prealabil pragul biologic de 10°C, din podgoria Iași, în perioada 2004-2010 este de 1602,1, cu un maxim de1778,4°C în 2004. Deci centrul viticol Copou-Iași se află situat într-un cadru natural cu resurse termice medii satisfăcătoare dezvoltării în condiții optime a viței de vie

Bilanțul termic global în centrul viticol Copou-Iași în perioada 2004-2011

Tabelul 2.12

Bilantul termic activ în centrul viticol Copou-Iași în perioada 2004-2011

Tabelul 2.13

Bilantul termic util în centrul viticol Copou-Iași în perioada 2005-20011

Tabelul 2.14

Cu ajutorul acestor indicatori, pot fi evaluate fie resursele calorice ale diferitelor podgorii fie cerințele specifice ale soiurilor de viță de vie. Bilanțul termic global minim pentru cultura viței de vie este de 2900°C, iar bilanțul termic util este de 1000°C acumulat în perioada de vegetație. Din determinările efectuate în centrul viticol Copou-Iași reiese ca acesta este o zona favorabilă cultivării viței de vie, astfel că media bilanțului termic global este de 3589.1°C și media bilanțului termic util este de 1602,1°C.

2.2.2 [NUME_REDACTAT] de vie face parte din grupa plantelor iubitoare de lumină și, de aceea, cultura acesteia nu reușește decât pe terenurile bine însorite și luminate. Cerințele viței de vie față de lumină, de-a lungul perioadei de vegetație, sunt diferite, fiind mai mari în timpul înforitului și maturării strugurilor și mai mici în fenofaza de maturare a lemnului .

Influența luminii se manifestă prin intensitate, durată și calitate .În centrul viticol Copou, radiația solară globală are o medie anuală de 112 kcal/cm², iar în perioada de vegetație, aceasta variază între 83-91 kcal/cm². Fotosinteza se realizează în condiții optime la o intensitate lumi-noasă de 30.000-50.000 lucși, dar aceasta poate avea loc și la intensități mai mici, de 15-17 mii de lucși și chiar 1000 lucși (pe timp noros), dacă temperatura mediului ambiant este corespun-zatoare (circa 20°C); dar în acest caz, fotosinteza este încetinită. La peste 100000 de lucși stomatele se închid, blocându-se fotosinteza.

Durata orelor de insolație oferă posibilitatea evaluării resurselor de lumină existente într-un areal de cultură, precum și stabilirea gradului de favorabilitate pentru vița de vie, care este prin excelență o plantă heliofilă.

Resursele de lumină ale podgoriei se apreciază după suma orelor de strălucire a soarelui (insolație) din perioada de vegetație.

Numărul mediu anual al zilelor cu cer senin la Iași este de 106,7, cel al zilelor cu cer noros ajunge la 114,4, iar cu cer acoperit la 143,9. Durata totală de strălucire a soarelui este, în medie de 2051 ore pe an .

Suma orelor de strălucire a soarelui dă posibilitatea evaluării resurselor de lumină existente într-un areal de cultură, ca și stabilirea gradului de favorabilitate pentru vița de vie. Din acest punct de vedere, în centrul viticol Copou-Iași în perioada analizată (2002-2011) s-au înregistrat resurse bogate, cu maximum în anul 2006 de 1832,2 ore, comparativ cu media obținută în această perioadă de peste 1651,4 ore (tab.2.17.)

Suma orelor de stralucire a soarelui in centrul viticol Copou-Iași in perioada 2006-2011

Tabelul 2.15

Pentru o mai bună apreciere a resurselor de lumină ale centrului viticol Copou-Iași se folosește coeficientul de insolație (Ci), definit ca media zilnică a orelor de strălucire a soarelui. Coeficientul de insolație este calculat ca raportul dintre suma orelor de insolație reală (Σir) și numărul de zile din perioada de vegetație (Nzv). În condițiile țării noastre până în anul 1992 coeficientul de insolație avea valori între 7 și 9, în centrul viticol Copou-Iași media coeficientului de insolație fiind de 8,5 cu o creștere graduală de până la 10 în ultimii ani ai studiului de față.

Urmărind evoluția în cursul anului 2010 a gradului de acoperire a cerului cu nori, am constatat respectarea regularității mediei anuale, cu un maxim în timpul iernei și un minim la sfârșitul verii-începutul toamnei, când vița de vie are nevoie de lumină pentru maturarea strugurilor, dar și pentru acumularea de amidon în coarde, ceea ce duce la o mai bună rezistență în cursul iernii.

Nebulozitatea medie (zecimi din bolta cerească ) (0-10) în centrul viticol Copou-Iași în perioada 2002-2011

Tabelul 2.16

Numărul zilelor cu cer senin variază în raport invers cu cel al zilelor cu cer acoperit, luna august fiind luna cu cel mai frecvent cer senin și cu numărul cel mai mic de zile acoperite. Se constată, de asemenea, că numărul zilelor noroase înregistrează maximum de frecvență în centrul viticol Copou- Iași, la fel ca în majoritatea teritoriului țării noastre, în lunile mai-iulie. În general, conform rezultatelor obținute de cercetători, pe toate arealurile țării se constată, începând cu anul 1950, o scădere a zilelor cu cer senin, cauza majoră fiind considerată poluarea industrială în relație directă cu mărirea continuă a perimetrelor de viețuire urbană și intrarea acestora, în unele situații, în interiorul sau în apropierea marilor podgorii. Faptul este relevant și în conditiile podgoriei Iași, așezată în jurul unuia dintre cele mai dezvoltate nuclee urbane ale țării, municipiul Iași.

Caliatea luminii este dată de categoria radiațiilor din spectrul solar, care acționează asupra viței de vie.

Radiațiile ultraviolete stimulează asimilarea substanțelor azotoase și a vitaminei D și, prin aceasta, creșterea lăstarilor cu meritale scurte și groase. Radiațiile violete și albastre favorizează formarea pigmenților antocianici, carotenoizi (provitamina A) și vitamina C, au importanță în reacția fotoperiodică a diferitelor soiuri sau grupe de soiuri. Radiațiile galbene-portocalii determină alungirea și etiolarea lăstarilor și slăbesc pigmentația antocianică a strugurilor. Radiațiile infraroșii inhibă asimilarea fosforului, determină etiolarea lăstarilor și chiar distrugerea pigmentului clorofilian, datorită temperaturilor ridicate pe care le dezvoltă.

Ihr- în centrul viticol [NUME_REDACTAT] în perioada 2004-2011

Tabelul 2.17

Indicele heliotermic real (Ihr) este calculat după formula:

Ihr = ∑tou x ∑ir x 10 –6

În care : ∑tou – suma temperaturilor utile din perioada de vegetație;

∑ir – suma insolației reale din perioada de vegetație.

Acest indice evaluează mai exact resursele heliotermice ale unei podgorii. Pentru centrul viticol [NUME_REDACTAT], acesta are valori între 2,5 și 3,2.

CH – în centrul viticol [NUME_REDACTAT] în perioada 2004-2011

Tabelul 2.18

Coeficientul hidrotermic (CH) se calculează după formula:

în care: ∑p – suma precipitațiilor din perioada de vegetație (mm);

∑toa – suma temperaturilor active din perioada de vegetație.

După valorile înregistrate la Iași, în general, coeficienți între 1 și 2 se indică o umiditate suficientă, corelată favorabil cu temperatura. Valori de 0,5 reprezintă regimul de semideșert, iar valorile de 0,7 reprezintă limita de stabilitate a producției viticole

Ibcv – în centrul viticol [NUME_REDACTAT] în perioada 2004-2011

Tabelul 2.19

Acest indice integrează acțiunea a trei factori climatici: temperatura (∑toa), insolația (∑ir) și precipitațiile (∑p).

Vița de vie se poate cultiva cu rezultate favorabile în arealele în care acest coeficient este cuprins între 5-15. Valori de 5-7 indică resurse hidrice bogate, dar cu resurse helioterme scăzute, iar valori între 12-15 arată, dimpotrivă resurse heliotermice bogate, în contextul unui deficit de precipitații care trebuie completat prin irigare, valoarea optimă fiind de 10±2.

2.2.3 [NUME_REDACTAT] atmosferice dețin la Iași o medie satisfăcătoare cultivării viței de

vie, cu principalul maxim în iunie și două minime, în martie și august-septembrie, numarul mediu al zilelor cu ninsoare fiind în general de 40, iar al celor cu strat de zăpadă de 65, comparativ cu evapotranspirația potențială medie, există un deficit potențial anual, care devine cel puțin dublu în perioada minimului precipitațiilor de vară-toamnă, ceea ce favorizează starea fitosanitară și maturarea strugurilor, fără însa a exclude un aport de apă prin irigație în timpul secetelor prelungite.

Dintre fenomenele hidrometeorice, roua se produce la Iași în 110 zile (medie/an),
bruma, cu o medie de 45 de zile; lapovița, cu 7,6 zile; chiciura, cu 7,1 zile; poleiul, cu
2,9 zile; grindina, cu 0,9 zile. La toate acestea se adaugă și fenomenele negative, cum ar fi înghetul (110 zile) și viscolul (6,1 zile), umezeala relativă a aerului având valori medii anuale de 70 %.

Apele freatice sunt prezente în diferite areale și chiar dacă au debite relativ reduse, alături de izvoarele aflate în diferite niveluri, duc la optimizarea regimului deapă. De asemenea, la îmbogățirea regimului hidric participă râurile Bahlui, Prut, împreună cu pâraiele care sunt colectate de acestea. Lacurile din zonă sunt creații antropice, cu scopuri multiple, inclusiv pentru irigație. Cele mai importante sunt: Chirița (pe [NUME_REDACTAT]), Aroneanu I și II, Ciric I, II si III, Cârlig, Iezăreni, Ciurbești ( în bazinul Nicolinei). Proprietățile lor hidrochimice sunt aproape de cele ale râurilor care le alimentează, putând fi utilizate și pentru necesități viticole.

În funcție de înălțimea reliefului, cantitatea totală de precipitații oscilează între 460-600 mm anual; vara cad ploi torențiale și sub formă de averse, iar toamna, burnițe de lungă durată.

După cum se poate observa urmărind valorile înregistrate între anii 2002-2011 în central viticol [NUME_REDACTAT] în ceea ce privește precipitațiile, unii ani prezintă o scădere accentuată, de până la 259,4 mm în anul 2005, iar în 1994, de 409,6 mm. De asemeni, printre anii bogați în precipitații sunt 2010 cu 548,2 mm,(148,5 mm in luna mai)și 2006 cu 524,7 mm(179 mm in luna septembrie).

Remarcăm că deficitul de umiditate caracterizează tocmai lunile de vară, când vegetația are nevoie de precipitații. În afară de acestea , în mulți ani, valoarea deficitului real de umiditate este mult mai mare decât cel amintit. Drept urmare, se impune dezvoltarea culturilor irigate, ce reprezintă un imperativ de prim ordin.

Evapotranspirația (mm) potențială și reală după metoda

[NUME_REDACTAT] 2.20

Valori multianuale ale evapotranspiraței (mm) în centrul viticol [NUME_REDACTAT] calculate prin metoda [NUME_REDACTAT] 2.21

Precipitațiile (mm) căzute în perioada de vegetație în centrul viticol Copou-Iași în perioada 2002 -2011

Tabelul 2.22

După cum se poate observa și în tabelul anterior, cantitatea cea mai mare de precipitații căzute între 2002-2011 a fost în luna iulie, cu un maxim în anul 2007 de 171,8 mm și un minim de 6,2 mm în luna martie 2002. Anul 2006 a fost un an cu o toamnă rece și foarte umedă, ce a dus la un atac puternic al putregaiului cenușiu, în special la sfârșitul verii și începutul toamnei.

Umiditatea relativă a aerului

Umiditatea atmosferică este în general ridicată, asigurând condiții optime de creștere și de dezvoltare a viței de vie, seceta atmosferică fiind relativ scurtă, neinfluențând negativ vegetația.

Pentru ca vița de vie să își desfășoare normal procesele de creștere și fructificare, acestea trebuie corelate cu umiditatea relativă a aerului, factor ce este indicat să se încadreze ca valoare între 50-80%. În funcție de fenofazele de vegetație a viței de vie, umiditatea relativă a aerului are următoarele valori:

-pentru creșterea lăstarilor și a boabelor 70-80%;

-pentru maturarea boabelor 50-60%;

-pentru înflorit de peste 55%.

Valori mai mici de 40% stânjenesc fotosinteza, iar sub 20% fotosinteza încetează. Variația diurnă a umidității aerului în podgoria Iași este mare seara, cu un maxim la orele 3-5 dimineața (90%) și minimă la orele după-amiezii.

Analizând valorile umidității relative din ultimii ani, se constată că nu sunt variații mari de la an la an, valorile fiind cuprinse între 70-80%, media lunară a umidității relative a aerului variază în limite largi, maxima fiind de 93% în ianuarie 2006 și în decembrie 2002, iar minima de 50% în mai 2002. Se constată că lunile de iarnă au o umiditate atmosferică mai ridicată datorită prezenței la suprafața solului a stratului de zapada.

Factorii accidentali se manifestă, de regulă, cu o frecvență redusă, dar au un impact nefavorabil asupra viței de vie. Exemple: brumele și înghețurile de primăvară care survin după pornirea în vegetație a viței de vie, precum și cele timpurii de toamnă, care apar înainte de încheierea perioadei de viață activă. Pentru prevenirea efectelor negative se vor exclude de la plantare arealele frecventate de brume și înghețuri târzii de primăvară și timpurii de toamnă.

Având în vedere determinările efectuate privind datele climaterice asupra centrului viticol [NUME_REDACTAT], s-a constatat o arie favorabilă cultivării viței de vie. În funcție de așezământul pe firul văilor, unde stagnează aerul rece, se vor folosi la plantare soiuri cu dezmugurire târzie. De asemeni, umiditatea relativă a aerului, și frecvența mai redusă a precipitațiilor din august induc o maturare optimă a strugurilor, acumularea zaharurilor, se micșorează pericolul apariției putregaiului cenușiu.

Umiditatea relativă a aerului (%) în centrul viticol [NUME_REDACTAT]

în perioada 2002-2011

Tabelul 2.23

2.2.5. Regimul eolian

Întreaga dinamică a atmosferei este dominată de masele de aer dinspre nord-vest, sud-est și nord, care au o frecvență de 20-29 % (N-V), 8-15 % (S-E) si 8-12 % (N). Calmul se situează între 18 si 39 %, la centrul viticol [NUME_REDACTAT] fiind înregistrată, între anii 2002-2004 o valoare de 10,7 %. Celelalte direcții și intensități sunt mai slab reprezentate în roza vânturilor, cum ar fi cele din direcția sud și nord-est, cu 5, respectiv 5,7 %.

Analizând repartiția în timp a vitezei vântului, se constată ca valorile cele mai ridicate corespund perioadei de iarnă și primavară, iar la suprafață, acestea descresc din sud spre centrul și nord-estul județului, ca urmare a înfățișării de ansamblu a reliefului.

În timpul anului se înregistrează un numar mare de zile cu vânt tare (peste 11 m/s: 76 la Iași).

De remarcat este faptul că în centrul viticol [NUME_REDACTAT], frecvența cea mai mare a vântului este din direcția N-V, cu 17,5 %, secondată de cea din direcția estică, cu 17,4%.

Cu toate că vânturile din nord, nord-est și est au o frecvență mai redusa, ele se manifestă destul de activ, mai ales în timpul iernii, sub forma Crivățului rece, care își are originea în anticiclonul euroasiatic. Originea continentală acestui aer siberian face ca lunile de iarnă și, în special, ianuarie sa fie de obicei friguroase și uscate, uneori cu viscole accentuate, ceea ce impune folosirea unor tăieri speciale a viței de vie. În centrul viticol [NUME_REDACTAT], calmul reprezentat de frecvența vântului atinge valoarea de 10,7 %.

Experiența demonstrează efectul și influența curenților de aer asupra culturii viței de vie prin viteza și direcția acestora, prin perioada de acțiune sau în funcție de etapa din viața plantei.

Intensificarea sau diminuarea evapotranspirației este determinată de micșorarea pe orizontală sau verticală a vânturilor. Caracterul moderat sau nu al vânturilor (curenților de aer) în perioada înfloritului își pune amprenta asupra procesului de fecundare și fructificare a viței de vie, ca urmare a transportului polenului.

Atât la înființarea plantațiilor cât și pe parcursul dezvoltării plantației viticole, alături de poziționare, un loc important trebuie acordat cunoașterii regimului eolian, dar și a direcției vânturilor. Regimul eolian este caracterizat de frecvența și viteza vântului.

Frecvența (%) și viteza medie (m/s) a vântului pe direcții (2002-2011)

în centrul viticol [NUME_REDACTAT]

Tabelul 2.24

2.3.Factorii edafici

2.3.1 Orografia terenului

Relieful se dispune în două trepte mari, corespondente celor două subunități geomorfologice ale [NUME_REDACTAT] care se contactează în aria podgoriei, respectiv [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Moldovenesc, separate altitudinal pe [NUME_REDACTAT], la care se adaugă [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] sau Jijia-Bahlui reprezentată doar prin sectorul său sudic, ocupă aproape jumătate din teritoriul județului, suprapunându-se părții centrale și nord-estice a acestuia. Se caracterizează printr-un relief larg, vălurit, cu interfluvii colinare și deluroase sau sub formă de platouri joase, cu altitudini obișnuite de 125-150 m, ce se repetă pe spații întinse. Formele cu contururi domoale, cu înclinări prelungi către sud-est, având doar câte o coastă mai abruptă spre N și NV, ca și văile largi, cu lunci inundabile și versanți afectați de alunecări, spălați de apele provenite din ploile repezide vară, constituie trăsăturile morfologice cele mai reprezentative. [NUME_REDACTAT] Moldovei sunt amplasate plaiurile viticole ale centrelor Copou-Șorogari, Uricani și Galata.

[NUME_REDACTAT] Moldovei cu unitățile mai înalte din S și V se face prin intermediul unor abrupturi cu energie până la 200-300 m, începând de la nord de pe la Cotnari, în vest [NUME_REDACTAT], Strunga, Sinești-[NUME_REDACTAT], până la Tomești (sud-est de Iași).

De remarcat că plantațiile viticole se localizează îndeosebi în bazinele văilor spațiul acestor mari coaste. În plus, [NUME_REDACTAT] constituie un obstacol important și limita orografică pentru depresiunea Hușului de la sud.

2.3.2 [NUME_REDACTAT] reprezintă unul dintre cele mai răspândite tipuri de sol zonal din podgorie, caracterizându-se printr-o fertilitate ridicată și o folosire intensă în agricultură. Împreună cu cernoziomurile levigate, au o largă răspândire în cuprinsul [NUME_REDACTAT] și chiar în [NUME_REDACTAT], caracterizându-se printr-o fertilitate ridicată, fiind intens folosite în agricultură.

Cele mai dificile probleme de utilizare viticolă le pun însă solurile de pe versanții puternic înclinați și degradați prin procesele deluviale,soluri ale caror areale dispersate insumeaza 30-40% din suprafata marii cueste si a versantilor colinari. Regosolurile și erodisolurile, cu evident mai scăzut potențial de fertilitate, sunt totuși valorificabile viticol și chiar preferate de om în raport cu alte culturi nestabilizante, dar , pe cât posibil, în regim susținut de terasare și fertilizare-irigare.

Substratul litologic este reprezentat prin sedimentele sarmațianului mijlociu și superior (marne, argile, nisipuri, gresii calcaroase și calcare fosilifere), din a căror dezagregare-alterare și amestec gravitațional rezultă acea mantie deluvio-coluvială aproape continuă pe versanți și atât de valoroasă ca substrat chimic și granulometric pentru dezvoltarea viței de vie.În final, se poate conclude că majoritatea componentelor ecosistemului natural pledează, alături de interesele social-economice, în favoarea menținerii și dezvoltării acestei podgorii, în spațiul căreia se realizează vinuri îndreptățite la denumire de origine controlată cum ar fi Iași, Bucium, Copou, Uricani, Tomești, Bohotin ș.a., cu recunoaștere națională și internațională.

.Dat fiindcă centrul viticol Copou este situat în zona de silvostepă, solurile care predomină sunt reprezentate de:

– cernoziomuri cambice de silvostepă, degradate, cu morfologia A,B,C,D, având orizonturile A și B în diferite faze de evoluție:

– soluri cenușii de pădure cu morfologia A,B,C,D, orizontul D fiind pigmentat feruginos și ferimanganos, iar orizontul A cenușiu.

– soluri salifere care apar în unele locuri la suprafață ca sol intrazonal, caracterizându-se morfologic dupa cum urmează: A, A/C, C, D, cu orizontul salinizat suprapus.

Cernoziomurile reprezintă unul dintre cele mai răspândite tipuri de sol zonal din județ, caracterizându-se printr-o fertilitate ridicată și o folosire intensă în agricultură. Împreună cu cernoziomurile levigate, au o largă răspândire în cuprinsul [NUME_REDACTAT] și chiar în [NUME_REDACTAT].

Solurile cernoziomice se dovedesc de a fi de mare pretabilitate pentru viticultura Iașului, ca și pentru alte culturi agricole. Fertilitatea lor, potențial ridicată, este plenar valorificată în anii cu cantități și regim favorabil al precipitațiilor.

Cernoziomul cambic prezent în centrul viticol Copou–[NUME_REDACTAT] are o structură lutoasă, este slab diferențiat structural pe profil, indice de diferențiere texturală are valoarea de 1,1, este bine structurat în orizontul Ap și Am, structura solului este granulară moderat și bine dezvoltată. Pe urmele roților de tractor, structura este poliedrică subangulară datorită tasării solului.

In podgoria Iași aceste soluri sunt raspandite pe majoritatea culmilor și platourilor interfluviale și a versanților slab înclinați din [NUME_REDACTAT](Dl. Breazu-Copou, Dl. Șorogari, Dl. Ciricului etc.), ca și a culmilor secundare di partea inferioara a [NUME_REDACTAT] și a Prutului (Dl. Balan, Dl. Cǎprița, Vișani, Cetațuia, platoul Miroslavei etc), între altitudinile de aproximativ 100-160 m (9;89).

Densitatea apărentă din orizonturile Ap și Am pe rând și pe intervalul dintre rândurile de viță de vie înregistrează valoarea medie de 1,3 , iar pe urmele roților de tractor-1,6.

Porazitatea totală este bună; are valori cuprinse între 47 și 57 %. Din punct de vedere al însușirilor fizice(textura, structura, volumul edafic, grosimea solului etc.), cernoziomul cambic se încadrează în clasa 1, foarte pretabil pentru cultura viței de vie, fără nici o restricție.

Carbonatul de calciu este prezent în orizontul Bv în proporție de 1,88 %.Carbonatarea orizontului Bv se datorează precipitării carbonatului de calciu care este antrenat de curentul de apă ascendent în condițiile unor ani secetoși din ultimul deceniu. În primii 50 cm, carbonatul de calciu lipsește, deci nu se pune problema clorozei calcare.

Reacția solului determinată în suspensie apoasă, este neutră în orizonturile Ap și Am și slab alcalină în orizonturile subiacente, unde pH-ul atinge valori de 7,9 în orizontul Cca1.

Rezerva de humus din primii 50 cm este mijlocie, conținutul în humus fiind cuprins între 4,03–4,28 % , mijlociu de azot total, mic de fosfor mobil extractibil în acetat–lactat și un conținut mare de potasiu mobil, cu valori de peste 200 ppm.

Valorile raportului C/N cuprinse între 10,3 și 11,4 indică faptul că în sol activitatea biologică este intensă, descompunerea materiei organice are loc sub influența bacteriilor, iar hu-musul format este de tip mull calcic.

Cernoziomul cambic nu este afectat de procese de salinizare, alcalizare, gleizare, pseu-dogleizare, eroziune, alunecări și aparține grupei de terenuri fără restricții pentru plantațiile viticole.

Terenul pe care a fost amplasată experiența este slab înclinat, cu o pantă de 5-6 % și permite efectuarea lucrărilor mecanice de întreținere.

Caracteristicile chimice ale cernoziomului cambic

Tabelul 2.25