Viticultura 2

CUPRINS

[NUME_REDACTAT]

Capitolul I

Importanță, caracteristici, istoric și dezvoltare

Importanța alimentară și terapeutică

Importanța social-economică

Particularitățile și caracteristicile viticulturii

Istoric și dezvoltare

Scurt istoric al viticulturii pe plan mondial

Evoluția suprafețelor viticole și producțiile pe plan mondial

Dezvoltarea viticulturii în [NUME_REDACTAT] II

Caracterizarea ecosistemului viticol de pe nisipurile din sudul [NUME_REDACTAT] de soiuri cultivate pe nisipurile din [NUME_REDACTAT] prezentare a SCCCPN [NUME_REDACTAT] de cultivare a viței de vie pe nisipurile ameliorate

Organizarea teritoriului

Combaterea deflației

Plantarea butașilor

Capitolul III

Materialul biologic utilizat și metoda de cercetare

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] reflectă gradul de cunoaștere a morfologiei, fiziologiei viței de vie, gradul de îmbinare a tehnologiilor de cultură, a cunoștințelor biologice și posibilităților tehnice și de organizatorice de intervenție asupra plantei.

La începutul celui de-al treilea mileniu, viticultura românească este chemată la o profundă modernizare, printr-o perfecționare continuă a tehnologiei de cultură, restructurarea sortimentelor de soiuri în scopul diversificării produselor viti-vinicole și al îmbunătățirii calității acestora, extinderea în producție a soiurilor noi și clonilor omologați în țara noastră care sunt adaptați la condițiile pedoclimatice de la noi și îndeosebi la perioadele de secetă se manifestă din ce în ce mai des în ultima perioadă.

O asemenea modernizare este însă strâns legată de adoptarea unei concepții și strategii unitare privind zonarea soiurilor de viță de vie, pe podgorii și centre viticole, ca o acțiune de mare interes în creșterea eficienței tehnologiilor de cultură, a economisirii energiei și a prevenirii poluării mediului ambiant.

Țara noastră deține condiții ecologice și sortimente de soiuri tot atât de valoroase ca orice altă țară cu o viticultură dezvoltată și prezintă posibilități reale de obținere a unor produse viti-vinicole cu o valoare comercială ridicată.

De aceea este firesc ca viticultura să facă și în viitor obiectul unor preocupări economico-sociale de mari dimensiuni, al unor cercetări științifice dezvoltate și a unei calificări superioare a celor care activează în acest domeniu.

Este de asemenea importantă dezvoltarea în continuare a culturii viței de vie atât pe terenurile degradate și pe cele supuse eroziunii solului cât și pe cele nisipoase, îndeosebi în zonele unde se pot asigura irigații, așa cum este cazul nisipurilor din stânga Jiului și până la Dunăre. Aceste nisipuri trebuie plantate cu soiuri de viță de vie de mare producție, perfect adaptate la condițiile de secetă.

Capitolul I

Importanță, caracteristici, istoric și dezvoltare

Viticultura reprezintă o îndeletnicire tehnică prin care se asigură produse cu valoare alimentară și terapeutică, iar pozițiile pe care le ocupă ca importanță sunt determinate de funcțiile ei, care constau în măsura și genul contribuției pe care o are la alimentația omului și obținerea de profit economic și cultural.

Importanța alimentară și terapeutică

Produsele viței de vie, cu întreaga lor gamă de caracteristici proprii, formează un complex de substanțe cu însușiri alimentare cu absolut necesare omului, pregătite cu mare artă în laboratoarele podgoriilor. De aceea, viticultura constituie o veritabilă sursă de îmbunătățire a hranei. Există, încă din cele mai îndepărtate timpuri, dovezi că produsele viti-vinicole au ocupat un loc important în alimentația oamenilor (Teodorescu I.C. și colaboratorii, 1966).

Strugurii fac parte din categoria produselor alimentare bogate în principii nutritive. La maturare strugurii conțin mari cantități de zaharuri (150-300 g/l î must), valoare alcalinizată (prin existența acizilor care determină formarea de carbonați și fosfați contribuind la menținerea echilibrului acido-bazic), valoare remineralizatoare, iar fondul bogat de vitamine (C, B2, provitamina A ș.a.) imprimă proprietăți vitaminizante, la acestea adăugându-se și valoarea lor terapeutică.

Ampeloterapia (cura intensivă de struguri), se folosește pentru a potența acțiunea medicamentelor în afecțiuni hepatice, intestinale, renale, pulmonare și cardio-vasculare.

Cura de must are aceleași efecte ca și cea de struguri, iar consumul moderat de vin contribuie la o digestie și o asimilare mai bună. Funcții alimentare mai reduse, dar valori igienice mai ridicate, au și distilatele din vin.

De aceea, prin produsele ei, viticultura se plasează pe unul din primele planuri în activitatea de realizare a producției alimentare, alături de fitotehnie și panificație, industria zahărului și a uleiului, legumicultură și industria conservelor, în același plan cu pomicultura și industria de conservare a fructelor și de preparare a băuturilor alcoolice din fructe, dar și alături de alte ramuri ale agriculturii: zootehnie și industria preparării conservelor de carne, lapte, brânzeturi.

Continuând analiza privind importanța alimentară a viticulturii se poate explica de ce produsele viticulturii pot, și ar fi bine, să însoțească toate celelalte produse ale tuturor celorlalte ramuri ale producției alimentare. Așadar, prin variatele produse alimentare ale viticulturii, prin bogăția acestora în principii hrănitoare și de însoțitor al petrecerilor, consumul lor la mese poate avea loc în tot timpul anului.

Importanța social-economică

Sursă de experiență. Cultura viței de vie oferă unui însemnat număr de producători o reală sursă de realizare de experiență și chiar de dobândire a unei puteri economice sporite. Numărul celor care activează în acest domeniu oscilează foarte mult de la o țară la alta, în funcție de suprafața cultivată, direcțiile principale de producție, tehnologia de cultură, dotarea tehnică, nivelul de productivitate etc. Datorită mecanizării reduse a unor lucrări (tăierile și legatul), viticultura necesită un consum ridicat de forță de muncă anual (în Franța 257-729 ore/ha; în România 1800-200 ore/ha). De aceea, raportat la țările cu tradiție în viticultură se poate observa că în țara noastră o mare parte din populația din zonele viticole își asigură existența din această activitate.

Sursă de profit. Un hectar de viță-de-vie poate asigura obținerea unui profit ridicat. Acest profit este variabil de la un an la altul, în funcție de condițiile pedoclimatice, sistemul de cultură, zona de cultură, precum și însușirile biologice și agroproductive ale soiurilor cultivate. Succesiunea rațională a tehnicilor culturale pe criterii economice și folosirea unor soluții de mecanizare ameliorează productivitatea la vița de vie. pragul economic de utilizare a lor depinde de mărimea exploatației viticole. De aceea, strugurii și vinul reprezintă o apreciabilă sursă de acumulatori și de stimulare a schimburilor economice internaționale.

Dezvoltarea industriei. Pentru cultivarea viței de vie se folosesc cantități importante de materiale, substanțe chimice, mașini și utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluția tehnologică a industriilor de vârf. Prin consumurile ridicate de produse din industrie se constituie într-un „motor” al dezvoltării industriei naționale din statele cu tradiție în cultivarea viței de vie.

Furnizor de materii prime. Principalul produs al viței de vie este strugurele. Strugurii pot fi consumați în stare proaspătă sau pot fi folosiți ca materie primă în alimentație și pentru obținerea vinului. Vinul, la rândul său, reprezintă materia primă pentru obținerea de: vermuturi, vinuri spumoase și vinuri spumante de tip Champagne, distilate de vin învechit, etc. tescovina în amestec cu îngrășămintele chimice se poate administra ca îngrășământ organo-mineral. Coardele eliminate prin efectuarea tăierilor se pot folosi atât la înmulțirea viței de vie dar și ca îngrășământ sau poate doar ca lemn de foc.

Valorificarea terenurilor slab productive. Vițele sunt plante bine echipate morfo-fiziologo-biochimic, cu posibilități de a folosi condițiile naturale. Ele pot fi cultivate chiar și pe terenurile mai puțin fertile. Nu sunt rare cazurile în care pe aceste terenuri, slab productive pentru alte culturi, vița de vie dă producții de producții ridicate atât cantitativ cât și calitativ. O dovadă grăitoare în acest sens o furnizează producțiile obținute de pe pantele de la Pietroasa (Buzău), cele de la [NUME_REDACTAT], de la SDE [NUME_REDACTAT] a Universității din Craiova etc. Însușirea vițelor de a folosi bine condițiile naturale, improprii pentru alte culturi, a determinat ca viticulturii în general să i se rezerve de obicei terenurile în pantă, terenurile erodate și cele nisipoase (terenuri mai puțin fertile). Valorificarea superioară a condițiilor naturale a acestor terenuri o realizează vița de vie. [NUME_REDACTAT], de exemplu, nici o altă specie nu ar putea valorifica mai bine condițiile naturale decât vița de vie. și ca să se înțeleagă mai bine acest aspect este necesar să ne imaginăm înlocuirea soiurilor de viță-de-vie: Grasă de Cotnari (de la Cotnari), Tămâioasa românească (de la Drăgășani) sau [NUME_REDACTAT] (de la Jidvei și Crăciunel) cu alte specii. În condițiile în care strugurii nu se condiționează prin vinificare ci se consumă ca fruct, în stare proaspătă, nu valorifică decât foarte puțin potențialul condițiilor naturale, „vocația” zonelor date ca exemplu. Perioada scurtă de păstrare a strugurilor, datorată în general sortimentului redus și neuniform echilibrat pe parcursul epocilor de maturare.

Protecția terenurilor și combaterea eroziunii solurilor. La înființarea plantațiilor este necesară mobilizarea adâncă a solului, de aceea se impun măsuri de combatere a eroziunii solului. Acestea impun realizarea de terase, care la rândul lor pun probleme legate de neuniformitatea fertilității plantației pe platformele rezultate prin terasare. Pentru reducerea cheltuielilor la înființarea plantațiilor viticole necesitățile care trebuie avute în vedere sunt: gradul de mecanizare a lucrărilor de amenajare antierozională a terenului, creșterea proporției de suprafață utilă, plantată, folosirea mijloacelor ieftine și durabile de susținere a vițelor și reducerea la minim a îngrășămintelor chimice aplicate pe terenurile în pantă. Soluționarea tuturor acestor probleme implică pe lângă folosirea unor mijloace tehnice adecvate și o cercetare științifică activă, bine dezvoltată, care să aibă în vedere toate aceste probleme care se desprind din practică, în condițiile acestor ultimi ani care au oferit condiții climatice deosebit de vitrege pentru cultivarea viței de vie. Temperaturile înregistrate în ultimii ani au atins deseori pragurile biologice de rezistență pentru cultura viței de vie, uneori local, dar de cele mai multe ori pe suprafețe relativ însemnate. Acest fapt constituie o problemă importantă ce trebuie avută în vedere în cercetarea științifică.

Rol peisagistic. Ordinea, care caracterizează podgoriile, în general, dar și acoperirea pantelor, altfel golașe, cu un verde odihnitor are nu numai o funcție odihnitoare ci se constituie într-o senzație de plăcere și admirație care se resimte la fel ca în orice parc natural. Prima impresie pe care o lasă o plantație viță de vie corect întreținută în exploatare este aceea de ordine, ea oferind astfel unui turist, călător informații despre oamenii care întrețin aceste plantații. Dacă rezultatul muncii lor arată atât de bine înseamnă că și acești oameni au dorință de a realiza frumosul în tot ceea ce ei întreprind. Podgoriile strecoară în sufletul privitorului dorința de a realiza și curajul de a acționa.

Particularitățile și caracteristicile viticulturii

Viticultura se deosebește de celelalte activități tehnico-horticole prin:

-produsul principal al viței de vie

-longevitatea viței de vie

-habitusul lor natural și posibilitatea lor de a-l modifica

-rezistența redusă la ger

-necesitatea înmulțirii și dirijării creșterii și rodirii vițelor

-valorificarea condițiilor ecologice și sociale.

Principalul produs al viței de vie este strugurele. Strugurii și produsele viței de vie se folosesc în alimentația omului, de aceea, viticultura este considerată ca fiind o cultură cu valoare alimentară ridicată. Durata de păstrare a unor soiuri de struguri este redusă, strugurii sunt foarte perisabili, fiind necesară transformarea acestora în must sau vin. Produsele cu valoare secundară sunt coardele care se folosesc la înmulțirea vițelor (fără altoire, pe nisipuri) dar și ca îngrășământ sau ca lemn de foc.

Longevitatea vițelor este o particularitate determinată de faptul că vița de vie est o plantă perenă capabilă să producă timp de mai mulți ani. Particularitatea culturii viței de vie este impusă și de timpul pe care îl ocupă plantațiile de viță de vie, orice greșeală în exploatare având consecințe catastrofale pentru cultură. Dacă la alte ramuri ale agriculturii, respectiv horticulturii, există specii de plante cu durată de vegetație mai redusă, care dau posibilitatea înlocuirii cu alte specii în caz de accidente climatice sau atac masiv de boli sau dăunători, în schimb la viticultură acest lucru nu este posibil fără cheltuieli foarte mari.

Habitusul natural al viței de vie este forma de liană. În cultură acest habitus este dirijat prin lucrări de tăiere și formare la forma de arbust. Diferența dintre forma naturală și cea folosită în cultivarea viței de vie determină tendința vițelor de a reveni la forma naturală de creștere. De aceea, forma pe care o impunem vițelor în plantații este nestabilă, ea trebuie menținută prin lucrări speciale de tăiere executate anual.

Rezistența redusă la ger. Vița de vie are o relativă sensibilitate la ger (-150C; -200C; -220C). De aceea, în arealele în care pot apare astfel de temperaturi în mod frecvent nu se cultivă vița de vie, iar în arealele în care astfel de temperaturi minime absolute apar în 1-2 ani din 10 se realizează cultura viței de vie în sistem protejat prin acoperirea cu pământ pe perioada de iarnă. Faptul că temperaturile scăzute nu au determinat oprirea înființării plantațiilor viticole dovedește că vița de vie valorifică superior condițiile ecologice din aceste areale.

Înmulțirea viței de vie. În funcție de zona în care se vor cultiva vițele de vie se înmulțesc prin generativ prin semințe, vegetativ prin marcotaj, butășire și altoire. Înmulțirea prin marcotaj sau butășire se realizează cu ușurință datorită bunei înrădăcinări adventive. După apariția filoxerei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înmulțirea se face prin altoire. Tehnica de altoire este relativ mai complicată și solicită costuri mai ridicate de înființare a plantațiilor. Altoirea nu este recomandată pentru vițele plantate pe terenurile nisipoase, cu mai mult de 60 % nisip în compoziția solului, deoarece pe aceste terenuri filoxera nu se poate manifesta.

Dirijarea creșterii și rodirii vițelor se realizează prin lucrări speciale aplicate în scopul de a forța vița de vie să crească sub formă de arbust și să de-a producții ridicate atât cantitativ cât și calitativ. Vița de vie poate rodi în unele cazuri din anul al doilea, dar în general rodește în anul al treilea de la plantare. Execuția lucrărilor de dirijare a creșterii și rodirii este determinată de tendința viței de vie de a reveni la forma naturală dar și de unele particularități biologice (producerea de copili, flexibilitatea ramurilor, realizarea de creșteri vegetative care nu se pot matura, etc.). La toate acestea, se adaugă necesitatea execuției lucrărilor respective în mod diferențiat de la o plantă la alta, necesitate care obligă la o calificare corespunzătoare a cultivatorului din acest sector.

Valorificarea superioară a condițiilor ecologice și sociale. Vița de vie are un puternic sistem radicular (la suprafață și în adâncime) și de aceea valorifică mai bine resursele solului și pe această bază s-a luat măsura extinderii cultivării viței de vie pe terenuri nesolificate (nisipuri), dar și pe pantele erodate. În aceeași măsură prin masivul aparat foliar pe care îl formează în perioada de vegetație activă utilizează bine lumina. Gustul plăcut al strugurilor, mustului și apoi al vinului a contribuit la luarea în cultură a viței de vie, la trecerea oamenilor primitivi de la preocuparea de culegători la aceea de cultivatori de viță de vie. la început ea a fost îngrijită prin degajarea de plantele care o sufocau în luminișurile pădurilor, apoi a fost luată spre cultivare pe lângă locuință. De aceea este firesc ca viticultura să facă și în viitor obiectul unor preocupări economico-sociale de mari dimensiuni, al unor cercetări științifice dezvoltate și a unei calificări superioare a celor care activează în acest domeniu.

Dreptul de a planta vița de vie, intervenind în creșterea naturală a ei, obligă pe cei care o îngrijesc să fie în posesia unui minim bagaj de cunoștințe necesare pentru a putea obține producții ridicate cantitativ cât și calitativ. Respectarea tuturor legilor referitoare la cultivarea viței de vie trebuie să constituie un deziderat permanent al persoanelor din domeniu, care sunt obligate să ducă o muncă susținută de lămurire și a celorlalți profani care cultivă hibrizi producători direct în locul înființării de plantații cu soiuri recomandate și autorizate pentru plantare în acele areale, aducând astfel grave deservicii viticulturii noastre pe plan mondial în perspectiva aderării la [NUME_REDACTAT].

Istoric și dezvoltare

Studiind trecutul, și legendele și alte surse și izvoare istorice, constatăm că omul a descoperit, folosit și acumulat cunoștințe tehnice, parcurgând traseul culegător-cultivator. Documentele descoperite până acum atestă că primele începuturi de cultivare a viței de vie și de valorificare a strugurilor sunt situate în ținuturile din [NUME_REDACTAT], cu aproape 8-9 mii de ani înainte de epoca pe care o trăim (Teodorescu I.C. și colaboratorii, 1966). Mai apoi, informațiile care s-au transmis de-a lungul secolelor scot la iveală preocupările permanente ale cultivatorilor pentru dezvoltarea viticulturii.

Priceperea profesională necesară pentru cultivarea viței de vie există la poporul român din timpuri străvechi fiind atestată de numeroasele monede și însemne care aveau pe efigiile lor vița de vie alături de alte bogății de pe aceste meleaguri.

Scurt istoric al viticulturii pe plan mondial

Epocile istorice de dezvoltare ale societății omenești și-au pus pregnant amprenta și asupra istoricului activităților din viticultură.

La început, în orânduirea primitivă, omul a fost culegător și mai apoi el a trecut la etapa de cultivare a viței de vie în jurul bordeielor. În orânduirea sclavagistă, plantarea viței de vie s-a extins în ținuturile euro-asiatice, fiind cunoscută la sumerieni, egipteni, asirocaldeeni, evrei, traci (Alexandrescu I. și colaboratorii, 1994). Contopirea practicilor dobândite de geto-daci cu cele ale romanilor au determinat dezvoltarea viticulturii. Pentru această epocă dispunem și de informații scrise: Aristotel (372-287 î.e.n.), Pliniu cel Bătrân (23-24 î.e.n.), Columela (21 î.e.n.-65 e.n.), etc. În aceste scrieri întâlnim informații privind desfundarea terenurilor, modurile de tăiere, operațiile în verde etc.

În orânduirea feudală tehnicile viticole au cunoscut stări de regres. Astfel, a fost micșorată adâncimea de desfundare, a fost redus numărul de prașile la 1-2, etc. Au urmat, mai apoi, stări de avânt, ca rezultat al apariției școlilor agricole naționale din țările dezvoltate: din Spania (Herrera, 1513), din Franța (Olivier de Seres, 1600), etd. Au fost introduse tehnici noi: terasarea artificială (secolul XII-XIII), combaterea buruienilor prin prașile (secolul XV-XVI), utilizarea ca îngrășământ a salpetrului natural și a făinei de oase (secolul XVI).

Trecerea la capitalism a constat și în perfecționarea tehnicilor de cultură. Această societate capitalistă și-a pus amprenta și asupra cultivării viței de vie, marcând sporirea și diversificarea producției și ridicarea calității vinurilor. De aceea viticultura s-a extins în această perioadă pe cinci continente, sporindu-se suprafețele viticole. Au fost perfecționate tehnicile de cultură și sau dezvoltat bazele științifice ale acestora.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea (în anul 1863 în Franța) a fost semnalată filoxera, care, în perioada 1863-190 a distrus întreaga viticultură a Europei. Pentru combaterea filoxerei s-a procedat inteligent, folosindu-se specii la filoxeră (portaltoi) și s-au refăcut plantațiile de viță de vie cu vițe europene (Vitis vinifera) altoite pe portaltoi de origine americană, rezistenți la atacul de filoxeră.

Refacerea patrimoniului viticol de la sud și est de Carpați a început după 4 ani de la data când a fost sesizată oficial filoxera, adică în anul 1888. țara era la numai 10 ani de la dobândirea independenței, dispunea de doar 2 specialiști în această problemă, iar ministerul de resort nu putea influența prea mult situația, lipsindu-i creditele necesare, experiența și posibilitatea de a produce material săditor rezistent la filoxeră, verificat în condițiile pedoclimatice de la noi și controlat. De aceea, primul material săditor întrebuințat provenea din import și era în principal constituit din hibrizi producători direct în prima etapă și apoi de vițe altoite din soiuri străine, iar viticultorii au fost lăsați să se descurce cum puteau.

Din nevoia de a cultiva vițe altoite adaptate la condițiile de mediu de la noi din țară, un an mai târziu, în anul 1889, s-au înființat 2 pepiniere: la Strehaia (pentru regiunea Oltenia) și la Tintea (pentru regiunea Muntenia – Ploiești), care pe lângă rolul de a produce material săditor îl mai aveau și pe acela de a urmări comportarea hibrizilor producători direct și a portaltoilor importanți în condițiile de cultură de la noi din țară.

A urmat apoi dezamăgirea determinată de calitatea recoltelor obținute de la hibrizi, care a provocat o stare de nemulțumire. Această rezervă a putu fi manifestată numai de cei care dispuneau de puterea economică de a-și procura, cu sau fără credite, vițe altoite. Ceilalți, fie au continuat să înființeze plantații cu hibrizi producători direct, fie au renunțat la a mai reface plantațiile viticole distruse de filoxeră. Deci, la puțin timp după ce s-a început refacerea patrimoniului viticol distrus de filoxeră, s-au profitat trei atitudini diferite. Cei mai mulți au renunțat la acțiunea de refacere a plantațiilor distruse de filoxeră. În locul a 128.428 ha existente în 1889 (inclusiv cele distruse de filoxeră), în anul 1916 erau numai 82.349 ha, cu mult sub cel 95.876 ha cât era suprafața viticolă în anul 1864, înainte de votarea primei legi pentru împroprietărirea țăranilor. De aici se poate trage concluzia că tocmai cei care au fost împroprietăriți în anul 1864, cărora li se datorează cel mai mult creșterea suprafeței viticole între 1864 și 1899, fiind cei mai lipsiți de forța economică și fără tradiție în cultivarea viței de vie au renunțat la acțiunea de refacere. Ceilalți, dispunând de o mai mare putere economică și fiind legați de viticultură prin tradiție, n-au renunțat, și în cele mai multe cazuri, la refacere au întrebuințat vițe nobile altoite, pentru că cele 82.349 ha câte existau în 1916, erau „în majoritate” ocupate cu viță de vie altoită (Teodorescu I.C., 1937-1948).

După primul război mondial, la viticultura de la sud și est de Carpați s-a adăugat cea din Transilvania. Aceasta a venit și ea cu hibrizii producători direct deja plantați și cu factorii care au cauzat extinderea exagerată a plantațiilor cu hibrizi. De aceea, suprafața de hibrizi producători direct înregistrată în anul 1939 nu poate fi cea care a fost plantată între anii 1864 și 1899. Suprafețele noi de hibrizi producători direct nu au apărut în incinta vechilor podgorii ci au invadat câmpia unde nu formau masive compacte.

Viticultura postfiloxerică. Împroprietăririle care au avut loc după reforma agrară din anul 1919, imediat după încheierea primului război mondial, ca urmare a demagogiei politice, deveneau definitive numai după ce într-un cadru festiv, ministrul agriculturii sau subsecretarul său de stat înmânau titlurile definitive. Până atunci erau valabile titlurile provizorii, dar acestea nefiind definitive, împroprietăriții erau mereu deplasați de pe loturile stabilite inițial, în funcție de apartenența lor politică și de partidul care guverna. De aceea împroprietăriții, care nu primiseră titluri definitive, n-au găsit altă posibilitate de a reacționa decât plantând vițe din soiurile de hibrizi producători direct, aceasta fiind cea mai ieftină și mai rapidă cale de definitivare a împroprietării. Deci, marea majoritate a suprafețelor de hibrizi producători direct apărute după dezastrul produs de filoxeră nu sunt rezultatul acțiunii de refacere a celor distruse, deoarece cei care au extins viticultura între anii 1864-1899, în general au abandonat această preocupare. Apoi, este necesar să se sublinieze că, cei mai mulți viticultori care și-au refăcut viile au întrebuințat soiurile nobile altoite, importante sau produse în țară. De aceea, viticultura noastră a apărut după dezastrul produs de filoxeră ca un mare organism multicolor, împestrițat cu o valoare economică mult sub cea care a fost și ar fi putut să fie, iar situația creată atunci nu s-a putut șterge încă în întregime.

La situația prezentată se adaugă efectul crizei economice din anii 1929-1933, care a generat decăderea viticulturii românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX. O asemenea situație a impus pentru prima dată intervenția statului, concretizată prin înființarea în cadrul [NUME_REDACTAT] și Domeniilor a [NUME_REDACTAT] (1926), organism care a militat în prima etapă pentru completarea și unificarea legislației viticole, înființarea primelor stațiuni de cercetare în domeniu, având ca obiect de început precizarea sortimentului de soiuri pentru fiecare zonă de cultură și podgorie, prin înființarea de colecții ampelografice și studierea acestora.

În etapa postfiloxerică viticultura românească a fost refăcută, tehnicile viticole s-au dezvoltat prin introducerea de noi soiuri, prin mecanizare și folosirea îngrășămintelor, pesticidelor, erbicidelor și utilizarea rezultatelor cercetării științifice. A luat ființă secția de viticultură în cadrul ICAR-ului, și a fost fondată prima revistă de știință și practică viticolă „România viticolă”, au fost înființate unitățile mari de producție viticolă, s-a lărgit baza de cercetare și îndrumare tehnico-științifică prin noi stațiuni de cercetare, coordonate de Institutul de Cercetări pentru Viticultură și [NUME_REDACTAT] Călugărească (1968). S-a lărgit rețeaua de unități specializate pentru pregătirea cadrelor de tehnicieni și s-au înființat cinci facultăți pentru pregătirea inginerilor horticultori la: Iași, București, Craiova, Timișoara și Cluj-Napoca.

Evoluția suprafețelor viticole și producțiile pe plan mondial

Vița de vie este o plantă perenă, cu mari valențe ecologic, se cultivă pe toate continentele, în ambele emisfere ale Pământului, între izoterma medie anuală de 90C din emisfera Nordică și cea a mediei de 100C din emisfera Sudică. Cultura este însă mai dezvoltată, cu produse de calitate, între izotermele de 90C și 250C, în ambele emisfere, fiind o cultură profitabilă în climatele: temperat, subtropical și tropical (Olteanu I., 1994). De aceea, pentru vița de vie, plantă multianuală cu caracteristici de monocultură „oferta ecologică” are mare importanță în obținerea unor produse de calitate.

Condițiile ecologice și puterea tradiției au condus la o specializare a direcțiilor de producție, în țările din Europa, America, Africa și Australia, predominând cultivarea soiurilor pentru vin, iar în cele din Asia cultivarea soiurilor pentru masă și stafide.

Evoluția suprafețelor viticole se caracterizează prin creșteri mai lente în perioada 1910-1930 (datorită dezastrului produs de filoxeră și primului război mondial). În perioada 1950-1980 suprafața viticolă este prezentată în tabelul nr., aceasta fiind în anul 1980 de 10,2 milioane ha. De la acest nivel suprafața viticolă înregistrează o tendință de scădere. În ultimii ani se constată o scădere a suprafețelor viticole și în unele țări cu tradiție în producerea de vinuri, iar transformarea economiilor planificate ale țărilor din [NUME_REDACTAT] și de Est nu a avut efecte pozitive în privința dezvoltării viticulturii. În anul 1998 spațiul viticol mondial ocupa 7.799 mii de ha.

Tabelul 1.1.

Evoluția spațiului viticol și a producțiilor viticole mondiale*

(perioada 1951-1998)

*după Supplement au Bulletin de l'OIV, 2001.

Tabelul 1.2.

Situația suprafețelor viticole în anul 1998*

*după Supplement de l'OIV, 1998

Producția de struguri pentru masă. Aceasta manifestă o oarecare stabilitate globală. Producția mondială de struguri pentru masă a fost în anul 1998 de circa 131,1 mil q. Principalele țări producătoare au fost: Turcia, China, Iran și Italia (tabelul nr. ).

Tabelul 1.3.

Producția de struguri pentru masă în unele țări viticole în anul 2001*

*după Supplement de l'OIV, 1998

Producția de stafide nu prezintă evoluții semnificative. În anul 1998 principalele țări producătoare au fost: Turcia (3,5 mil. q), California (2,5 mil. q), Iran (0,9 mil. q), Grecia (0,87 mil. q), Australia (0,38 mil. q), Chile (0,34 mil. q).

Producția vinicolă. În anul 1998 la nivel mondial aceasta a fost de 258,776 mil. hl. Anul record privind producția de vin a fost anul 1982 cu 366.021 mil. hl. La nivelul anului 1999 producția vinicolă era estimată între 274 și 282 mil. hl, respectiv un plus de 6,1 mil. hl. (9,2 %) raportat la anul 1998. Ierarhizarea țărilor pe baza producțiilor de vin a fost : Italia (54,18 mil. hl), Franța (52,67 mil. hl), Spania (30,32 mil. hl.), SUA (20,45 mil. hl.), Argentina (12,67 mil. hl.).

Consumul de struguri în stare proaspătă, stafide și suc a fost redus. De aceea, este necesară o politică mondială pentru sensibilizarea consumatorilor și producătorilor. Remarcăm existența unui mare spațiu viticol mondial care oferă condiții ecologice favorabile pentru solurile existente. Cu toate acestea nu se întrevăd schimbări semnificative pe termen mediu.

La nivelul anului 1998, se ierarhizează: după consumul de struguri pentru masă astfel: Turcia, SUA, Italia, Brazilia, Germania, Spania, Franța, Maroc, Mexic, Grecia; după consumul de suc de struguri: SUA, Spania, Germania, Chile, Franța, Canada, Brazilia, Cehia, [NUME_REDACTAT], Germania, Australia, Canada, Franța, Japonia, Grecia, Brazilia.

Consumul de vin. În perioada 1950-1980 a prezentat creșteri, iar după anul 1980 s-au înregistrat scăderi și creșteri. În anul 1998 se înregistrează o creștere de aproape 3,8 mil. hl., adică un spor de 1,7 % în raport cu anul precedent. La nivelul anului 1999 consumul mondial de vinuri era estimat între 217,6 și 228,0 mil. hl. (Bulletin de l'OIV, vol. 73 – 2000). În ceea ce privește consumul de vin pe locuitor, Luxemburgul ocupa primul loc cu 64,5 l pe an, urmat de Franța cu 58,8 l pe an, Italia cu 55,6 l pe an, Portugalia cu 50,2 l pe an, iar în România se consumau aproximativ 19,3 l pe an.

Comerțul de struguri pentru masă și stafide. Global comerțul cu struguri pentru masă înregistrează o progresie în volum.

Germania și SUA își dispută primul loc ca importator mondial cu aproape 4.050 mil. q, respectiv 3.39 mil. q. Primul exportator este Chile cu 5,06 mil. q. [NUME_REDACTAT] care a exportat 4,471 mil. q struguri de masă și SUA 2,493 mil q.

La nivelul Europei, Germania rămâne cel mai mare importator urmată îneaproape de [NUME_REDACTAT] și Franța. Primul exportator de stafide este Turcia (1.809.000 mil. q), urmată de SUA (1.178.000 mil q) și Grecia (587.000 mil. q).

Comerțul de vin. Comerțul mondial de vin se situează la valori ce se învârt în jurul a 65,4 mil. hl. În 1998, cu 4,7 % mai mare față de 1997, schimburile intracomunitare reprezentând 35 mil. hl. În anul 1998 prima exportatoare a fost Franța (16,44 mil. hl), urmată de Italia (15,57 mil. hl). Țările importatoare au fost: Germania, Rusia, [NUME_REDACTAT], Franța, SUA, Belgia, Danemarca, Elveția, Suedia ș.a.

Comerțul mondial de vinuri în anul 1999 a înregistrat un regres, acest regres estimându-se la 61,6-62,8 mil. hl. Italia redevine în anul 1999 primul exportator (16,5 mil. hl.), situându-se înaintea Fanței (16 mil. hl.) și a Spaniei (8-8,7 mil. hl.), estimări conform Bulletin de l'OIV, vol. 73 – 2000.

Măsurile de gestiune a plății vinului nu și-au atins obiectivele deoarece în timp ce consumul de vin a scăzut, producția a crescut. De aceea, experții în domeniu au propus dezvoltarea producției de vinuri de calitate și evitarea supraproducției deoarece plata este foarte concurențială. Pentru reducerea consumului de vin, viticultorii vor fi atenți la: reconversia unor sortimente în altele (de exemplu trecerea de la strugurii pentru vin la cei de masă și stafide); dezvoltarea producției de băuturi pe bază de suc de struguri; alte folosiri industriale, etc.

Dezvoltarea viticulturii în [NUME_REDACTAT] spațiului viticol românesc a înregistrat în timp modificări cantitative. De la dezastrul produs de filoxeră până în prezent, dimensiunile și calitatea spațiului nostru viticol se înscriu pe o linie ascendentă, iar produsele viticulturii și vinificației românești se plasează pe o traiectorie definită de multiplele distincții (medalii, diplome) câștigate la concursurile internaționale. Ascensiunea este justificată prin favorabilitatea ecologică a ținuturilor românești, prin economicitatea culturii și valorificarea superioară a terenurilor improprii altor culturi.

[NUME_REDACTAT] suprafața plantată cu viță de vie a fost, la începutul anului 1971 de 346.739 ha. Această suprafață nu a crescut față de anul 1969 deși s-au înființat noi plantații viticole, pentru că multe din viile de hibrizi de la șes au fost defrișate, iar terenul a fost destinat culturilor agricole anuale. Din același motiv suprafața viticolă a țării a crescut cu 35.000 ha în perioada 1960-1970. În anul 1980 existau 259,2 mil ha viță de vie pe rod, din care 62,6 mil. ha hibrizi producători direct, care reprezentau (39,5 %); în anul 1999 suprafața ocupată cu viță de vie a fost de 251,170 mil. ha, din care 117,813 mil. ha hibrizi producători direct (Tabelul nr. ). Suprafața de viță de vie pe rod aflată în proprietate privată era în anul 1999 de circa 198,359 mil. ha.

Tabel 1.4.

Suprafața viticolă a României (2000-2002)

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] România arealele viticole sunt bine definite prin numeroase studii și lucrări de raionare (1952-1953), cele de microraionare (1962) și definitivare a soiurilor recomandate și autorizate pe podgorii și centre viticole (1979). Spațiul viticol al României se compune din 8 regiuni viticole cu 40 de podgorii și 145 de centre viticole și 16 centre răzlețe, grupate în jurul marilor podgorii sau centre viticole.

Viticultura țării noastre este situată în emisfera nordică aproape de limita nordică din [NUME_REDACTAT] a culturii viței de vie, mai exact la jumătatea nordică a zonei din această emisferă. Ca urmare, partea sudică a viticulturii noastre din Oltenia, Muntenia și mai ales Dobrogea, tinde spre caracteristicile viticulturii din jumătatea sudică-mediteraneeană și caucaziană – a emisferei nordice, iar cea centrală din sudul Moldovei, al Transilvaniei și al Crișanei, este tipică centrului acestei zone. În ceea ce privește partea nordică, aceasta are caractere ale limitei nordice a culturii neprotejate a viței de vie.

Datorită condițiilor prielnice din sudul Carpaților, viticultura din zona Olteniei și Munteniei, deși nu se prezintă sub forma unui lanț continuu, poate lua acest aspect. În viitor el poate fi aproape continuu, pentru că pot fi cultivate cu vițe și expozițiile nordice, dacă sunt suficient de adăpostite.

Lanțul viticulturii de pe colinele de la sudul [NUME_REDACTAT] se continuă spre nord, pe dealurile și colinele pericarpatice, Orientale, în moldova. Spre est, după ce este întrerupt de [NUME_REDACTAT], se leagă cu viticultura Dobrogei de pe versanții dealurilor și colinelor malului drept al Dunării.

[NUME_REDACTAT], dealurile și colinele pericarpatice oferă un mediu favorabil viticulturii până la nord de Cotnari.

Viticultura lanțului dealurilor pericarpatice din sud se continuă până la Dunăre atât în Oltenia cât și în Muntenia, prin plantații de hibrizi producători direct, și mai rare, plantații nobile, răspândite pe întreaga câmpie a Dunării, inclusiv pe terenurile nisipoase.

Excluzând însă câmpia, care trebuie cedată agriculturii, în această parte a țării viticultura este cea care ocupă versanții dintre terasele Dunării, ale râurilor și pâraielor mai mari care brăzdează din loc în loc câmpia. Aceste poziții se constituie însă în „insule” viticole diseminate în zona de câmpie.

În afara insulelor viticole din [NUME_REDACTAT], în Oltenia și anume de-a lungul Dunării, pe porțiunea dintre Scăpău și izvoarele, Cetate și Rast și în lungul Jiului de la Craiova la Bechet și apoi pe lângă Dunăre, de la Bechet, până nu departe de Corabia, se întinde viticultura nisipurilor. Nisipurile, ca sector viticol, se mai găsesc apoi în sud-estul Munteniei, la sud de râul Calmațui, între Rușețu și Însurăței, și în [NUME_REDACTAT], la Ivești, [NUME_REDACTAT], precum și în nord-vestul Transilvaniei.

Tabelul 1.5.

Suprafețele viticole pe regiuni (ha) la nivelul anului 2002

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din sudul Transilvaniei ca și cea din centrul Moldovei este așezată insular, dar cu mari posibilități de a se lega și a se întinde de-a lungul aproape a întregii văi a Mureșului, exceptând partea dealurilor înalte de pe cursul superior și cel mijlociu. În valea Mureșului, pe versanții ei sudici va fi îmbrăcată cu viță de vie, versanții de pe Târnave, cel de pe cursul inferior al Frumoasei, al Secașului, ca și cel dinspre Lipova, Recaș, buziaș, Lugoj, în partea de sud vor apare ca ramificații ale coloanei mureșene. Atunci numai suprafețele viticole din partea sud-vestică a Banatului, ca și cele din centrul și nordul Crișanei vor apare la nord și vest de Carpați ca niște insule.

Tabelul 1.6.

Producțiile de struguri obținute în regiunile viticole din România

după [NUME_REDACTAT] Alimentației și [NUME_REDACTAT] nivelul producției obținute (raportat la sfârșitul anului 2002), țara noastră ocupă unul dintre locurile fruntașe în ierarhia mondială, loc care nu exprimă totuși pe deplin potențialul viticol existent al spațiului românesc.

Cauzele acestei situații sunt multiple: suprafața mare ocupată de hibrizii producători direct, neaplicarea la timp sau în număr suficient a tratamentelor fito-sanitare, aplicarea defectuoasă a tăierilor, folosirea insuficientă a îngrășămintelor, neaplicarea selecției în producerea materialului săditor ș.a. De aceea este necesar a se folosi o strategie într-un concept de dezvoltare durabilă, pe termen mediu și o valorificare superioară a patrimoniului nostru viticol. Este de neîngăduit ca într-o țară ca a noastră, cu tradiție în cultura viței de vie și posibilități de a se obține produse viti-vinicole de calitate superioară, să se obțină o asemenea producție.

Capitolul II

CARACTERIZAREA ECOSISTEMULUI VITICOL

DE PE NISIPURILE DIN SUDUL OLTENIEI

Pentru caracterizarea ecosistemului viticol de pe nisipurile din sudul Olteniei s-au studiat factorii ecoclimatici și factorii ecopedologici care influențează cultura viței de vie și cantitatea și calitatea producțiilor obținute.

Factorii ecoclmatici. Factorii ecoclimatici au fost analizați pe baza datelor înregistrate la stația meteorologică Călărași și stația meteorologică Bechet, care sunt amplasate în mijlocul plantațiilor viticole, la 65 m altitudine, 23057' longitudine și 430 46' latitudine.

Vița de vie este una dintre puținele specii de plante care au reușit să se adapteze condițiilor pedoclimatice mai vitrege de pe nisipuri. A fost și este cultivată pe nisipurile cele mai mobile, cele mai sărace. Datorită rezistenței sporite la secetă și mai ales la „ploaia de nisip”, vița de vie s-a folosit ca plantă fixatoare a nisipurilor.

Temperaturile minime absolute ale aerului în perioada 2000-2002 au coborât frecvent sub –150C, temperaturi la care pot îngheța mugurii de iarnă.

Din punct de vedere al temperaturii, acești ani s-au caracterizat ca ani favorabili într-o mai mică măsură pentru cultura viței de vie, pierderile de muguri fiind reduse.

Anul 2000 a fost mai puțin favorabil pentru cultura viței de vie, în luna februarie înregistrându-se temperaturi minime negative de –17,30C în aer care au provocat pierderi de muguri principali în special pe înălțimea de 70-80 cm. Astfel producția de struguri a fost afectată în mare măsură, înregistrându-se pierderi la soiurile de struguri pentru consum în stare proaspătă. În anul 2001 s-au obținut producții foarte mari, atât la soiurile de struguri pentru consum în stare proaspătă cât și la soiurile de struguri pentru vinuri de consum curent. Astfel se poate spune despre anul 2002 că a fost un an favorabil pentru vița de vie. Cantitatea de zahăr acumulată de struguri a oscilat între 119 g zahăr /l la soiul Italia și 204 g/l la soiul Riesling italian.

Precipitațiile medii anuale au oscilat între 339,5 mm (1999-2000) și 512 mm (2000-2001), luna septembrie fiind bogată în precipitații – 107,9 mm cu 15 zile cu ploaie, ceea ce a făcut ca strugurii să acumuleze o cantitate mare de apă, fapt care a condus la diluarea mustului din boabe, la crăparea pieliței boabelor, sporind astfel condițiile de atac al putregaiului cenușiu al strugurilor.

Seceta severă care s-a produs în anul 2000, a afectat în procent de 25-40 % producția de struguri.

Grindina a venit și ea să completeze pierderile care au avut loc în nul 200.

Brumele care au avut loc în acești ani de studiu nu au fost semnificative.

Factorii ecopedologici. Solul – constituie substratul material pe care crește, se dezvoltă și rodește vița de vie. Spre deosebire de solul agricol pe care se cultivă plantele de câmp, în viticultură se ia în considerare stratul de pământ până la adâncimea de peste 50-60 cm, ajungând până la 100-120 cm.

În viticultură procesul de trecere de la fertilitatea naturală, care este aceeași cu cea potențială, la fertilitatea economică se resimte în cel mai înalt grad mai ales în ccazul soiurilor irigate.

Nisipurile fac parte din categoria terenurilor nesolificate, deci din categoria solurilor cu fertilitatea naturală cea mai scăzută.

Prin cultura viței de vie, nisipurile se află într-o continuă variație și schimbare cauzată de pregătirea lor înainte de plantare (nivelare, desfundare, îngrășare de bază, lucrări de stăvilire a eroziunii), lucrările anuale (irigare, fertilizare), sau ca urmare a unui șir de alți factori naturali.

Însușirile fizice și hidrofizice ale nisipurilor. Solul din podgoria Dăbuleni este format din nisipuri cu următoarea compoziție granulometrică.

-nisip grosier – 74,2 %;

-nisip fin – 20,1 %;

–argilă – 3,4 %;

-mâl – 2,3 %.

Greutatea volumetrică a nisipurilor este de 1,37 g/cm3, coeficientul de higroscopicitate 1,60 %, coeficientul de ofilire 1,95 %, capacitatea de câmp 9,5.

Porozitatea totală este cuprinsă între 48,49 %, date extrase din lucrările științifice ale SCCCPN Dăbuleni, 1971.

Proprietățile chimice

Gradul de aprovizionare cu humus al nisipurilor din țara noastră este scăzut. Acesta variază în strânsă legătură cu procentul de argilă fizică.

Pe nisipurile din sudul Olteniei, cantitatea de humus este cuprinsă între 0,05-0,48 % pe dună și 0,20-1,84 % pe interdună. Humusul se află pe întreaga adâncime a profilului. Pe cea mai mare parte a suprafețelor de nisip din sudul Olteniei, cantitatea de humus este sub 1 %.

Conținutul de materie organică din sol este în strânsă dependență cu cantitatea resturilor organice și a activității microorganismelor din sol.

Aprovizionarea cu azot, fosfor și potasiu este foarte săracă, până la submediocră.

Compoziția chimică a nisipurilor

Pe nisipurile din stânga [NUME_REDACTAT] în N, P, K este de 0,015-0,045 %; azot total (foarte slab aprovizionat), 0,04-0,07 % fosfor (aprovizionare slabă sau mijlocie), 1,1-6,8 mg/100 g sol, fosfor asimilabil și 12-13 mg K2O/100 g sol (mijlociu aprovizionat).

Reacția nisipurilor (pH-ul) din stânga Jiului este slab acidă.

Aprovizionarea slabă cu azot, fosfor și potasiu, ca și prezența unei cantități reduse de humus în sol, nu satisface nevoia de substrat organic necesar plantelor, ceea ce impune folosirea unor însemnate cantități de îngrășăminte organice și chimice.

Sortimentul de soiuri cultivate pe nisipurile din [NUME_REDACTAT] vechi cultivat pe nisipuri a fost restrâns, fiind format din soiuri rezistente la condițiile ecopedologice de pe nisipurile din țara noastră. Aceste condiții naturale sunt oarecum particulare și constau din: precipitații reduse, temperaturi care în cursul iernii ajung frecvent la –210C și chiar –300C, iar în timpul verii de +350C, +400C în aer și peste +600C la suprafața nisipului.

Vântul suflă cu putere în zilele de vară, evapo-transpirația atingând valori maxime.

Sortimentul vechi de pe nisipurile uscate din sudul Olteniei era format din soiurile Roșioară, Berbecel și parmac pentru obținerea de vinuri albe și roze, soiurile Negru moale, Negru vârtos (corb) și Băbească neagră pentru vinuri roșii.

[NUME_REDACTAT] se prezenta în plantații sub formă de populații de biotopuri. Cele mai frecvente biotopuri sunt: Roșioara cu bob roz deschis – care este cel mai productiv și cu concentrația în zaharuri din struguri cea mai scăzută și Roșioara cu bobul roz închis – care este mai puțin productiv și cu concentrația în zaharuri mai ridicată. Roșioara cu bobul roz este biotopul cu cei mai mulți butuci și se numește „Roșioara comună”.

Vinurile de Roșioară se păstrează greu în timpul verii, de aceea, în mod obișnuit, se consumă până la sfârșitul lunii aprilie.

[NUME_REDACTAT] în sortimentul vechi avea rolul de a spori gradul alcoolic al vinurilor obținute printr-un conținut ceva mai ridicat de zaharuri în boabe. Producția cantitativă de struguri se apropie de cea de la soiul Roșioară.

Sortimentul pentru vinuri roșii era format din Negru moale (seină), Negru vârtos (Corb) și Băbească neagră (sarcină). Din strugurii acestor soiuri se puteau obține vinuri roșii colorate destul de intens.

În podgoriile Calafat și Dacilor, pe nisipurile situate de-a lungul Dunării, pe lângă soiurile de viță nobilă, se găsesc și soiuri de hibrizi direct producători cum ar fi: Noah, Dalaware, Othello, Elvira.

Pe nisipurile din podgoria Valea lui Mihai vița de vie a început să se cultive după anul 1875, folosindu-se soiurile Erdei, Bacater, Ezerjo și Cadarcă.

În podgoria Ivești se cultivă soiurile băbească neagră și Oporto.

Pe nisipurile de la [NUME_REDACTAT] se cultivă de multă vreme soiurile: Majarcă, Creață, Steinschiller.

În ultimii 25 de ani s-au intensificat cercetările pe nisipurile amenajate (nivelate și irigate) în scopul îmbunătățirii sortimentului de soiuri de vițe roditoare, care se pot cultiva pe nisipuri cu eficiență economică ridicată.

[NUME_REDACTAT]-Corabia – cuprinde viile de pe nisipurile din județele Dolj și olt, în centrele viticole Dăbuleni și Tâmburești.

Nisipurile din stânga Jiului ocupă o suprafață de circa 90.000 de ha din care 36.000 de ha sunt cuprinse în sistemul de irigații Sadova-Corabia. Din cele 90.000 de ha nisipuri, vița de vie ocupă 6.000 ha, iar în perspectivă se va ajunge la 11.000 de ha.

Din viile existente 5.000 de ha sunt irigate, iar 2.000 de ha se cultivă în continuare după metodele tradiționale.

Nisipurile din stânga Jiului sunt caracterizate de dune și interdune orientate de la vest spre est paralel cu direcția vântului dominant (Austrul). Înălțimea dunelor variază între 5 și 15 m, iar lățimea între 100 și 500 m.

Cercetările au scos la iveală că nisipurile au o origine fluvială, fiind constituite din depuneri ocazionate de revărsările ocazionale ale fluviului Dunărea și ale râului Jiu, în prezent având un oarecare grad de fixare.

Nivelul apelor freatice este cuprins între 5 și 13 m (Martin, 1964, Maxim, 1968) cu tendințe de scădere sau ridicare la intervale de 100 de ani. În prezent este perioada când nivelul apelor freatice a crescut mult ajungând în multe centre până la suprafață.

Asupra biotipului local din podgoria Sadova-Corabia, o influență mare exercită Dunărea și Jiul, pădurile de salcâm și perdelele antieoliene, precum și Austrul care mărește evapo-transpirația, scăzând umiditatea relativă a aerului și mărind efectul secetei.

Vița de vie a fost folosită din cele mai vechi timpuri ca plantă fixatoare pentru nisipurile mobile. Plantațiile viticole vechi s-au înființat după două procedee:

-plantarea de butuci înrădăcinați la 60-70 cm adâncime (procedeul obișnuit);

-plantarea în șanțul tip „Dăbuleni” de 3-4 m adâncime.

Butucii plantați după al doilea procedeu, dădeau roade după 7-10 ani de la plantare. Distanțele de plantare erau foarte mici (1,0-1,4 m între rânduri și 0,8-1,0 m între butuci pe rând), la viile care se plantau mai la suprafață. La viile plantate la adâncime mare în șanțuri tip „Dăbuleni” prin marcotaj nu se urmărea formarea unor rânduri ci o densitate care să depășească 10.000 de butuci recoltabili la ha.

Sistemul de tăiere practicat este cel scurt, în cepi de 1-4 muguri și conducerea sub formă de tufă. Butucii fiind deși, umbreau nisipul, împiedicând ridicarea temperaturii în cursul verii și oprind spulberarea nisipului de către vânturile puternice.

Producția de struguri oscilează în medie între 10-15 t/ha cu un consum de 600-700 z.o./ha.

În momentul de față în podgorie, la înființarea noilor plantații viticole se respectă tehnologia elaborată de SCCCPN Dăbuleni.

În podgoria Sadova-Corabia direcția principală de producție este producerea de struguri destinați obținerii vinurilor de consum curent roze și roșii din soiurile: Băbească neagră, Sangiovese, [NUME_REDACTAT], Merlot etc.

Ca direcție secundară de producție se înscrie obținerea vinurilor de consum curent din soiurile: [NUME_REDACTAT], Roșioară, Rkațiteli ș.a., a strugurilor de masă din soiurile: [NUME_REDACTAT] de Csaba, [NUME_REDACTAT] de București, Chasselas doré, Cardinal și Muscat de Hamburg.

Scurtă prezentare a SCCCPN [NUME_REDACTAT] ocupată de nisipurile din sudul Olteniei are o formă triunghiulară, delimitată spre sud de [NUME_REDACTAT], între localitățile Bechet și Corabia, iar spre nord de valea râului Amaradia. Luarea în cultură a acestor nisipuri a fost dificilă din cauza particularităților fizico-chimice deosebite în comparație cu celelalte tipuri de sol. De aceea, până acum două decenii și jumătate suprafețe mari de nisipuri erau nefolosite.

Cercetările efectuate de către cadrele didactice din învățământul superior agronomic și horticol de la centrul experimental Tâmburești, începând cu anul 1965 au fost amplificate prin înființarea în anul 1959 a [NUME_REDACTAT] Bechet în cadrul [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] al României.

În primii ani, n cadrul acestui centru, s-au făcut cercetări intense în legătură cu valorificarea nisipurilor prin cultivarea cu viță de vie și pomi fructiferi, cercetările extinzându-se și la plantele anuale.

În anul 1965, studiile s-au efectuat pe nisipurile ameliorate (nivelate, fertilizate, irigate) la cereale, plante tehnice, legume, pomi fructiferi și viță de vie.

Datorită rezultatelor foarte promițătoare obținute în câmpurile experimentale s-a acordat o atenție sporită acestei unități de către organele de stat, iar în 1979 a fost înființată [NUME_REDACTAT] de cercetare pentru ameliorarea nisipurilor care din 1977 se numește SCCAN Dăbuleni, apoi SCCCPN Dăbuleni.

SCCCPN Dăbuleni își are sediul în orașul Dăbuleni, județul Dolj și este situată pe terasa a III-a și a IV-a a Dunării, respectiv în centrul podgoriei Sadova-Corabia, la 40 de km vest de orașul Corabia și respectiv 80 km sud de orașul Craiova și 10 km nord de fluviul Dunărea.

Unitatea are contracte cu Universitatea din Craiova, Institutul de Pedologie ICPA București, ICCPT Fundulea, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Perieni, SEA Oradea, IMA București, Institutul politehnic București.

Studiile se efectuează în cadrul programului „Cultura plantelor pe nisipuri” în sectoarele: agricultură, legumicultură, pomicultură, viticultură, pedologie, irigații, mecanizare, economie-agrară ș.a.

În cadrul programului „Producerea și folosirea îngrășămintelor organo-minerale la diferite culturi pe nisipuri și alte soluri cu fertilitate redusă” se testează tipurile de îngrășăminte neomologate.

Activitatea de cercetare se desfășoară pe circa 143 de ha nisipuri în cadrul stațiunii. Pe baza rezultatelor experimentale obținute, s-au elaborat 26 de tehnologii pentru principalele plante care se pot cultiva pe nisipurile din țara noastră. Aceste tehnologii au fost însușite de MAAP și au fost difuzate în producție.

Activitatea de producție a SCCCPN Dăbuleni, se desfășoară după următorul mod de folosință:

-suprafața totală – 2956 ha;

-suprafața agricolă – 2805 ha;

-suprafața arabilă – 1448 ha;

-suprafața cultivată cu vii – 785 ha;

-pepiniere viticole din care vii pe rod – 582 ha.

-suprafața cu livezi – 572 ha din care livezi pe rod – 419 ha;

-pășuni naturale – 57 ha.

Activitatea pe sectorul de producție se desfășoară în cadrul a 10 ferme de producție.

Sectorul de producție al Stațiunii servește ca stație pilot pentru aplicarea în producție a celor mai bune rezultate științifice obținute în sectorul de cercetare.

Activitatea de pregătire a cadrelor SCCCPN Dăbuleni, se desfășoară prin diferite forme de pregătire a specialiștilor din producție (fermieri, muncitori necalificați, etc.), prin organizarea de centre model pentru studenții din învățământul superior agronomic și horticol și prin patronarea Liceului agro-industrial Dăbuleni.

[NUME_REDACTAT] este o unitate de cercetare și producție cu un pronunțat caracter viticol și are rolul de a executa și dirija întreaga activitate de cercetare de pe nisipurile din România.

Tehnologia de cultivare a viței de vie pe nisipurile ameliorate

La alegerea terenului nisipos și a nisipurilor pentru înființarea unei plantații viticole s-a ținut seama de nivelul la care se găsește apa freatică, de compoziția chimică a nisipurilor.

Nisipurile puternic denivelate înainte de a fi plantate cu viță de vie, au fost nivelate. Apa freatică a fost la minim 1,5 m de la suprafața solului.

Organizarea teritoriului

Pe nisipurile mobile și uscate perdelele de protecție forestiere micșorează eroziunea eoliană când se irigă prin aspersiune. În acest caz perdelele contribuie la uniformizarea udării în timpul vânturilor ușoare (sub 4 m/s). Distanțele dintre perdele oscilează între 173 m pe nisipurile zburătoare și 250 m pe nisipurile care au un grad de solificare mai avansat. Lățimea perdelelor trebuie să fie de 8-10 m. pregătirea nisipurilor pentru plantare a constat din nivelare, desfundare și fertilizare. Nivelarea a fost lucrarea de umplere a interdunelor cu nisipul luat din dune, astfel ca terenul să devină plan sau cu o pantă continuă de cel mult 3 %. În cadrul parcelei a fost necesar ca panta să fie continuă. Ruperea pantei s-a făcut la capătul parcelei.

Experiențele efectuate timp de mai mulți ani la [NUME_REDACTAT], demonstrează că mobilizarea prin desfundare pe o adâncime cât mai mare a nisipului favorizează creșterea unui sistem radicular puternic și obținerea de plantații viguroase. Pe nisipuri, cu utilajele actuale se pot realiza desfundări la 60-70 cm adâncime.

Lucrarea de desfundare s-a efectuat vara. Fertilizarea la desfundare s-a realizat prin administrarea a 60 t/ha gunoi de grajd pe talpa desfundăturii, 600-800 kg/ha superfosfat, 300-400 kg/ha sare potasică și 300 kg/ha azotat de amoniu.

La desfundare s-au mai folosit 80-100 kg Helotox sau alte insecto-fungicide, pentru combaterea diferiților dăunători din sol Gunoiul de grajd s-a folosit la plantarea fiecărui butaș. Lucrările de pichetare, plantare a butașilor s-au executat prin cultura de secară.

Combaterea deflației

Pentru combaterea deflației s-a însămânțat secară pe întreaga suprafață de nisipuri zburătoare sau numai pe intervalele fără sol, pe nisipurile mai solificate, la sfârșitul lunii august cel mult la 10 septembrie.

În situația când secara a fost însămânțată pe întreaga suprafață, primăvara s.au prășit manual toate rândurile de vie pe o bandă de cel puțin 40 cm de o parte și de alta a rândului. După efectuarea acesteia intervalele cu soț s-au arat semănând secara numai pe intervalele fără soț, ca în situația nisipurilor mai solificate.

Pe conurile de deflație, un de secara a fost spulberată s-a însămânțat iarba de Sudan.

În această perioadă s-a controlat umiditatea din sol pentru a se menține la 50% din intervalul umidității active (IUA), pe adâncimea de 1 m.

Plantarea butașilor

Distanța de plantare a fost de 2,5 m între rânduri și de 1,2 m între butuci pe rând. Orientarea rândurilor de vie s-a făcut pe direcția nord-sud sau paralel cu perdelele de protecție. Plantarea butașilor înrădăcinați s-a efectuat toamna. Plantarea în primăvară se face cel târziu la 15 aprilie. Butașii înrădăcinați folosiți la plantare au fost de un an.

Înainte de plantare butașii s-au fasonat, scurtându-se rădăcinile de la bază, la 10-15 cm. Cordița s-a scurtat astfel încât lungimea totală a butașului de la bază până unde s-a secționat, fie de 50-55 cm, pentru asigurarea la suprafața solului a 4-5 muguri.

Porțiunea de 10-15 cm din cordiță care a rămas neacoperită cu nisip la plantare, s-a introdus în parafină încălzită la 800C. Plantarea butașilor s-a făcut în gropi individuale deschise manual sau mecanic la 50-55 cm adâncime. După prăfuirea cu Heclotox (5-10 g pe fundul gropii), s-a administrat 6-5 kg gunoi de grajd peste care s-a tras un strat de nisip de circa 10 m grosime. S-a tasat bine, s-a așezat butașul fasonat în fundul gropii cu rădăcinile răsfirate uniform iar cordița în dreptul pichetului.

Peste rădăcinile butașului s-a așezat un strat de 10 cm nisip, care s-a tasat bine prin călcarea cu picioarele S-a administrat cel de-al doilea strat de gunoi de grajd în cantitate de 2-3 kg. Peste al doilea strat de gunoi de grajd, s-a pus nisip care s-a tasat, apoi groapa s-a astupat până la nivelul solului. Nisipul de la suprafață s-a afânat pentru a nu forma crustă. Pentru stimularea prinderii, la plantare s-au amestecat gunoiul d grajd din groapă și 100 g superfosfat.

ANUL I

Lucrările solului

Pe rândurile de viță de vie solul trebuie să fie tot timpul fără buruieni. În acest scop s-au efectuat 5-6 prașile anuale pe rând în timpul perioadei de vegetație, iar intervalele dintre rânduri s-au discuit de 4-5 ori. Pe rândul de secară s-a executat la începutul lunii mai o arătură sub formă de coamă, rămânând la mijloc o bandă de 50-60 cm secară protectoare între cele două brazde răsturnate la cormană.

După 15 zile banda de secară s-a discuit. La începutul lunii septembrie s-au administrat îngrășămintele din două în două intervale apoi s-a arat sau s-a discuit în vederea însămânțării cu secară până la 10 septembrie. După căderea frunzelor s-a făcut arătura adâncă pe intervalele neînsămânțate cu secară, după ce în paralel acestea au fost fertilizate.

[NUME_REDACTAT] primul an, într-un ciclu de vegetație s-a administrat N:P:K = 160kg:160kg:160kg s.a./ha. Prima fertilizare s-a făcut la pornirea vârfului de creștere a vițelor (iunie) cu îngrășăminte pe bază de azot această fertilizare fiind corespunzătoare încorporării secarei în sol. A doua fertilizare s-a efectuat la copcit cu N-30-40 kg s.a./ha, P-50-55 kg s.a./ha și H-80-85 kg s.a./ha, revenind pe butuc 30-40 g azotat de amoniu, 50-60 g superfosfat și 50-60 g sare potasică.

Ultima fertilizare s-a efectuat în luna august pe intervalele care s-au semănat cu secară și în luna octombrie după căderea frunzelor pe intervalele care nu s-au cultivat cu secară.

Lucrarea de copcit s-a efectuat cu mare atenție pentru a evita rănirea butașilor la efectuarea gropii în jurul lor. Pe porțiunea dezgropată de 30-40 cm a butașului rădăcinile s-au tăiat cu briceagul.

Toamna, după tăierea frunzelor, s-a executat completarea cu butași din soiul predominant a golurilor din cadrul parcelelor. Tot acum s-a făcut mușuroitul butucilor pentru a-i feri de ger, mușuroitul având înălțimea de 30-40 cm.

[NUME_REDACTAT] consumului de apă mai scăzut al plantelor, norma de irigare a fost de 1200-1700 m3/ha. Irigarea s-a făcut când în sol umiditatea a ajuns la 50 % din intervalul umidității active (IUA) pe adâncimea de 1m. Aceasta a corespuns cu 3-4 udări în timpul perioadei de vegetație, cu o normă de udare de 400-500 m3/ha.

Combaterea bolilor și a dăunătorilor

Pentru combaterea gărgăriței mugurilor viței de vie, primăvara spre sfârșitul lunii aprilie, sau prima jumătate a lunii mai, s-au aplicat stropiri cu Parathion 0,1 %. În această zonă datorită condițiilor favorabile dezvoltării manei, infecțiile se produc des, încât stropitul contra manei trebuie făcut riguros.

În prima parte a perioadei de vegetație s-au folosit substanțe acuprice de tip Dithane M-45- 0,2-0,3 %, Zineb 0,4 %, Faltan 0,2 % Ortophaltan 0,2 % și Captan 0,25 %.

Ultimele 2-3 tratamente s-au făcut cu zeamă bordeleză în concentrație de 0,75 % sau oxiclorură de cupru 50 în concentrație de 0,5 %.

În lunile iunie și iulie când atacul este puternic, stropirea contra manei s-a făcut din 4 în 4 zile, într-o perioadă de vegetație efectuându-se 15-16 stropiri contra manei.

Dacă la stropit se folosește Ridomil plus – insectofungicid sistemic – aceastălucrare se poate executa din 10 în 10 zile în plantațiile viticole viguroase sau din 15 în 15 zile dacă butucii au un ritm de creștere mai redus.

Instalarea mijloacelor de susținere

S-a efectuat în toamna anului I. Ca mijloc de susținere s-au folosit bulumaci de beton, lungi de 3,20 m din care 100 cm s-au îngropat în nisip. Distanța dintre bulumaci pe rândul de viță de vie este de 7-8 m.

Toamna după căderea frunzelor eventualele goluri care au mai apărut în anul II s-au compensat prin marcotarea adâncă la 50-60 cm cu butași înrădăcinați din școala de vițe.

Irigarea

S-a făcut când umiditatea în sol a ajuns la 50 % din intervalul umidității active pe adâncime de 1 m. Ca normă de irigare s-au folosit 1500-200 m3/ha repartizați în 4-5 udări.

Combaterea bolilor și dăunătorilor

Principala boală pentru vița de vie este mana. Combaterea s-a făcut prin 14-15 stropiri cu substanțe acuprice și zeamă bordeleză. Pentru substanțele acuprice concentrațiile au fost de 0,3 până la 0,4 % iar pentru zeama bordeleză 0,7-1,0 %. Stropirile cu Ridomil plus, reduc numărul tratamentelor. În anii favorabili pentru mană, stropitul s-a făcut la acoperire și s-au depășit 15 tratamente. Combaterea făinării cu sulf muiabil 0,3 %, care s-a administrat odată cu zeama bordeleză contra manei.

ANUL III

Lucrările solului

În anul al II-lea au fost identice cu cele din anul al II-lea descrise anterior.

[NUME_REDACTAT] de îngrășăminte folosite în anul al III-lea au fost asemănătoare cu cele din anul II, însă repartizarea fazială s-a modificat deoarece în anul al II-lea nu s-a făcut copcitul în luna iulie, ca atare nu s-a mai fertilizat. Prima fertilizare s-a executat în mustul zăpezii cu 200 kg/ha azotat de amoniu. A doua fertilizare s-a aplicat la începutul lunii aprilie odată cu încorporarea secarei din sol, folosindu-se 200 kg/ha azotat de amoniu.

După înflorire s-a executat a treia fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu, iar toamna la începutul lunii septembrie, pe intervalele care s-au semănat cu secară s-a fertilizat cu azotat de amoniu 150 kg/ha, superfosfat 500 kg/ha și sare potasică 200 kg/ha. După căderea frunzelor s-a executat îngropatul de iarnă. S-au îngropat 3-4 coarde de rod, iar restul coardelor s-au mușuroit la bază.

Irigarea

S-a executat la un plafon de 50 % din intervalul umidității active pe adâncimea de 1 m. Norma de irigare a fost de 2000 – 2500 m3/ha pentru strugurii de vin repartizată în 5-6 udări și 1500 – 2000 m3/ha pentru strugurii de masă.

Combaterea bolilor și dăunătorilor

S-a executat la fel ca în anul II. O atenție deosebită s-a acordat însă stropirilor contra cochilisului, făinării și putregaiului. În soluția de stropit contra manei s-a adăugat și 0,4 % sulf muiabil la fiecare tratament. Când azotatul de amoniu s-a administrat fazial obligatoriu s-au executat preventiv tratamentele indicate contra putregaiului cenușiu al strugurilor.

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Precipitații medii anuale

[NUME_REDACTAT] de strălucire a [NUME_REDACTAT]

Umiditatea relativă a aerului

CAPITOLUL III

MATERIALUL BIOLOGIC UTILIZAT

ȘI METODA DE CERCETARE

MATERIALUL BIOLOGIC UTILIZAT

Experiențele s-au efectuat în câmpurile de Concurs de la SCCCPN Dăbuleni, pe un teren nisipos – peste 50 % nisip grosier cu 0,1-0,5 % humus, nivelat la cota zero.

Plantația a fost înființată în anul 1967, cu o distanță de la plantare a vițelor de 2 m între rânduri și 1,2 m între vițe pe rând, cu densitatea de 4166 butuci pe hectar.

Sistemul de tăiere aplicat în experiențe este mixt cu coarde de rod.

Conducerea vițelor se face pe spalieri din beton cu sârme duble.

Tehnologia aplicată în câmpurile experimentale este cea descrisă mai amănunțit în capitolul anterior.

Cele 6 soiuri studiate au fost amplasate în două experiențe după cum urmează:

EXPERIENȚA NR. 1

„Comportarea unor soiuri de viță roditoare pentru vinuri albe”

Soiuri studiate:

-Roșioară

-Riesling italian

-[NUME_REDACTAT]

Experiența NR. 2

Soiuri studiate:

-Băbească neagră

-Sangiovese

-[NUME_REDACTAT] obținute

Experiența nr. 1

„Comportarea unor soiuri de viță de vie pentru vinuri albe”

Observațiile și determinările cuprind principalele faze de creștere și rodire:

-Dezmuguritul;

-Înfloritul;

-Pârga – maturarea strugurilor;

-Căderea frunzelor.

Dezmuguritul – la soiul Riesling italian a început mai de timpuriu pe data de 2.05.2000 și mai târziu, pe data de 3.05.2000 la soiul [NUME_REDACTAT] în anul 2002. soiul cu durata de dezmugurire cea mai mare a fost soiul [NUME_REDACTAT] – de 5 zile (în anul 2002), durată mare a dezmuguritului s-a înregistrat și la soiul Roșioară – de 12 zile în anul 2000.

Înfloritul – la toate trei soiurile înfloritul s-a desfășurat în jurul aceleiași date, și anume în anul 2000 a avut loc în perioada 23-25 mai, în anul 2001 între 26-28 mai, iar în anul 2002, la soiul Roșioară a oscilat între 3-7 iunie. Ca durată a înfloritului s-a înregistrat între 8-9 zile în 2001 și 2002, iar în 2000 între 15 zile la soiul [NUME_REDACTAT] și 18 zile la soiul Roșioară.

Pârga – maturarea strugurilor

În anul 2000 mai devreme a intrat în pârgă soiul [NUME_REDACTAT] pe 26 iunie, urmat de soiul Roșioară pe data de 27 iunie, iar cel mai târziu soiul Riesling italian pe data de 2 august.

În anul 2001, au intrat în pârgă în perioada 5 iunie soiul Roșioară și pe data de 13 iunie soiul [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], în anul 2002, a intrat în pârgă cu 8 zile înaintea soiului Riesling italian pe data de 4 august, și cu 10 zile înaintea soiului [NUME_REDACTAT].

Această fenofază s-a desfășurat între 3-7 zile la soiul Riesling italian (2001) și 61 zile la soiul [NUME_REDACTAT] (2000).

Pârga a fost notată prin aprecieri vizuale, iar maturitatea deplină prin determinări de laborator, urmărindu-se în dinamică din 5 în 5 zile.

Căderea frunzelor

S-a declanșat în perioade apropiate la toate trei soiurile și anume, în anul 2000, în perioada 28-30.10, în anul 2001 între 28-30.10, iar în anul 2002 între 18-20.10. Durata acestei fenofaze este cuprinsă între 10-12 zile.

Perioada de vegetație

În perioada anilor 2000-2002, perioada de vegetație a fost cuprinsă între 182 zile la soiul [NUME_REDACTAT] în anul 2002, și 219 zile la soiul Riesling italian în anul 2000.

Soiul cu intrarea mai timpurie în vegetație, a fost soiul Riesling italian pe data de 02.04.2000, urmat de soiul Roșioară pe data de 03.04.2000.

[NUME_REDACTAT] Emilion a încheiat mai târziu perioada de vegetație pe data de 11 noiembrie 2001.

Viabilitatea mugurilor

Numărul de muguri porniți în vegetație în anul 2000 a fost cuprins între 18 la soiul Roșioară și 21 la soiul [NUME_REDACTAT], în anul 2001, între 27 la soiul Roșioară și 40 la soiul Riesling italian, iar în anul 2002, numărul mugurilor porniți în vegetație a oscilat între 31 la soiul Roșioară și 38 la soiul [NUME_REDACTAT].

Procentul de muguri viabili în toți acești trei ani este cuprins între 46 și 50 % în anul 2000; între 73 și 85 % în anul 2001, iar în anul 2002 între 81 și 86 %.

Fertilitatea lăstarilor

Procentul de lăstari fertili pe butuc oscilează între 61 % la soiul Riesling italian în anul 2000 și 80 % la soiul Roșioară.

În anul 2001, acest procent cuprinde valori între 21 % la soiul [NUME_REDACTAT] și 42 % la soiul Roșioară, iar în anul 2002 valorile sunt cuprinse între 39 % la soiul Riesling italian și 48 % la soiul [NUME_REDACTAT].

Creșterile anuale

În anul 2000 creșterile maturate în cm/butuc au fost cuprinse între 572 cm/butuc la soiul Roșioară și 870 cm/butuc la soiul Riesling italian, iar procentul de maturare a fost cuprins între 54 % la soiul [NUME_REDACTAT] și 63 % la soiul Riesling italian. Creșterile nematurate din acest an (2000), au cuprins valori între 37 % și 46 % la soiurile Riesling italian și [NUME_REDACTAT].

Un procent mare de maturare a lemnului s-a înregistrat în anul 2001 la soiul Roșioară de 93,53 %; și tot la acest soi creșterile nematurate au avut un procent de 6,47 %.

În anul 2002 creșterile maturate au fost cuprinse între 967 cm/butuc la soiul Roșioară și 1564 cm/butuc la soiul [NUME_REDACTAT] din nou soiul Roșioară având și cel mai înalt grad de maturare, de 90 %, iar creșterile nematurate fiind în procent de 10 %, față de soiul [NUME_REDACTAT] – 16 %.

Producția și calitatea strugurilor

În perioada anilor 200-2002, cantitatea de struguri pe hectar este diferită la aceste soiuri.

-[NUME_REDACTAT] înregistrează în această perioadă cantități mari de struguri. Deși au fost accidente climatice în anul 2000, producția de struguri a fost totuși de 16.675 kg/ha, iar în anul 2002 producția a fost de 21.350 kg/ha. Cantitatea de zahăr/l must a fost cuprinsă între 138 g/l în 2002 și 174 g/l în 2001 când s-a realizat o producție de 20.900 kg/ha. Aciditatea a fost cuprinsă între 2,40 și 3,34.

-[NUME_REDACTAT] italian, în anul 2000, a realizat o producție de 9.766 kg/ha cu 194 g zahăr /l must și o aciditate de 3,18 g H2SO4/l must. O producție mai mică s-a înregistrat în anul 2001 datorită grindinei din acela n, 7600 kg/ha cu 206 g zahăr/l must. În anul 2002 producția de struguri a fost de 8.200 kg/ha cu o cantitate de zahăr de 204 g zahăr/l must.

-[NUME_REDACTAT] Emilion – a realizat cantități între 6.850 kg/ha în anul 2000 și 11.960 kg/ha în anul 2002, cantitatea de zahăr acumulată fiind la rândul ei cuprinsă între 146 g zahăr/l must în anul 2002 și 210 g zahăr/l must în anul 2000. Aciditatea totală a fost cuprinsă între 2,94 în anul 2000 și 6,10 în anul 2002.

Experiența 2

„Comportarea unor soiuri de viță roditoare pentru vinuri roșii”

Dezmuguritul – a început la toate cele trei soiuri studiate la intervale de 1-2 zile între ele, iar durata dezmuguritului a oscilat între 9-12 zile în 2000, 6-7 zile în 2001 și 2002. În anul 2000 dezmuguritul a început mai înainte cu 26-28 zile față de anii 2001 și 2002.

Înfloritul – s-a desfășurat în jurul acelorași date, și anume în anul 2000 în perioada 20-22 mai, în anul 2001 a avut loc între 24-27 mai, iar în anul 2002 înfloritul a început mai târziu față de anii precedenți cu 10-12 zile în perioada 2-4 iunie. Durata înfloritului oscilează între 8-18 zile.

Pârga – maturarea strugurilor

În anul 2000 mai devreme a intrat în pârgă soiul Băbească neagră pe data de 20.07, urmat de soiul Sangiovese și Merlot pe data de 26-27.07.

În anul 2001, intrarea în pârgă a soiurilor s-a desfășurat între 30 și 31.07, iar în anul 2002 între 05.08 la soiul Băbească neagră și 07.08 la soiul Merlot.

Această fenofază a cuprins un număr de 55-63 de zile în anul 2000, iar în anii următori de 38-44 zile.

Căderea frunzelor

S-a declanșat în perioade apropiate la toate trei soiurile și anume: în anul 2000 în perioada 21-23.10, în anul 2001 între 22-27.10, iar în anul 2002 a avut loc pe 18.10, fenomen provocat de o brumă nesemnificativă. Durata acestei fenofaze este cuprinsă în medie între 10-15 zile.

Perioada de vegetație

Numărul de muguri porniți în vegetație în anul 2000 este cuprins între 12 la soiul Băbească neagră și 14 la soiul Merlot; în anul 2001 numărul lor a crescut mai mult fiind de 28 și 31 muguri, în anul 2002 fiind de 29-36 muguri.

Procentul de muguri viabili în acești ani oscilează între 30-40 % în anul 2000, între 86-89 % în anul 2001 și între 85-86 % în anul 2002.

Fertilitatea lăstarilor

Procentul de lăstari fertili pe butuc oscilează între 42 % la soiul Băbească neagră și 65 % la soiul Sangiovese în anul 2000, în anul 2001 cuprinde valori între 15 % la soiul Merlot și 22 % la soiul Băbească neagră, iar în anul 2002 între 16-22 %. Soiul cu procent mai mare de lăstari fertili pe butuc a fost soiul Băbească neagră cu 65 % în anul 2000.

Creșterile anuale. În anul 2000 creșterile maturate în cm/butuc au fost cuprinse între 320 cm/butuc la soiul Merlot și 410 cm/butuc la soiul Sangiovese iar procentul de maturare a avut valori de 67-75 %, creșterile nematurate din anul 2000 au avut un procent de 25-33 %.

În anul 2001, un procent mare de creșteri nematurate l-a avut soiul Sangiovese de 88,34 %, iar creșterile nemature au fost cuprinse între 11,66 % la soiul Sangiovese și 22,50 % la soiul Merlot.

Toate trei soiurile au înregistrat un procent mai ridicat de maturare a lemnului în anul 2002 și anume de 92-94 %. Procentul creșterilor nematurate este de 6-8 %.

Producția și calitatea strugurilor

În perioada anilor 2000-2002, cantitatea de struguri pe hectar este diferită.

-[NUME_REDACTAT] neagră înregistrează în anul 2000 cantitatea de 24 kg/ha, datorată accidentelor climatice care au avut loc, dar în anul 2002 când a fost un an favorabil pentru cultura viței de vie, producția a fost de 10.400 kg/ha. Conținutul de zahăr/l must este cuprins între 178-200 g, iar aciditatea totală între 4,46 și 4,90 g/l H2SO4.

-[NUME_REDACTAT] – înregistrează cantități între 1.000 kg/ha în anul 2000 și 6.900 kg/ha în anul 2002. Producția în anul 2001 fiind de 4.600 kg/ha. Conținutul în zaharuri este de 198-227 g/l must, iar aciditatea este de 3,52-4,90 g/l H2SO4.

Tabelul

PRINCIPALELE FENOFAZE LA SOIURILE DE VIȚĂ DE VIE PENTRU VINURI ALBE

Tabelul

CREȘTERILE ANUALE LA SOIURILE PENTRU VINURI ALBE

Tabelul

VIABILITATEA MUGURILOR ȘI FERTILITATEA LĂSTARILOR LA SOIURILE PENTRU VINURI ALBE

Tabelul

PRODUCȚIA DE STRUGURI ȘI CALITATEA ACESTEIA LA SOIURILE PENTRU VINURI ALBE

Tabelul

VIABILITATEA MUGURILOR ȘI FERTILITATEA LĂSTARILOR LA SOIURILE PENTRU VINURI ROȘII

Tabelul

PRINCIPALELE FENOFAZE LA SOIURILE DE VIȚĂ DE VIE PENTRU VINURI ROȘII

Tabelul

CREȘTERILE ANUALE LA SOIURILE PENTRU VINURI ROȘII

Tabelul

PRODUCȚIA DE STRUGURI ȘI CALITATEA ACESTEIA LA SOIURILE PENTRU VINURI ROȘII

[NUME_REDACTAT] baza cercetărilor efectuate timp de trei ani, 2000-2002, privind comportamentul unor soiuri de viță de vie roditoare cultivate pe nisipurile ameliorate (colecția ampelografică a SCCCPN Dăbuleni), se pot evidenția următoarele concluzii:

1. Nisipurile din stânga Jiului asigură condiții corespunzătoare creșterii și rodirii, atât soiurilor de struguri pentru vinuri albe cât și soiurilor de struguri pentru vinuri roșii.

2. Soiurile de struguri pentru vinuri albe, luate în studiu s-au ierarhizat astfel:

-soiul Roșioară a realizat cele mai mari producții (21.350 kg/ha în 2002);

-soiul [NUME_REDACTAT] a asigurat producții de până la 11.960 kg/ha în anul 2002.

-la soiul Riesling italian s-au realizat producții cuprinse între 7.600 kg/ha și 976 kg/ha.

3. Viabilitatea mugurilor a variat în funcție de condițiile climatice ale anului de cultură, putându-se evidenția totuși un procent mai redus de muguri viabili la soiul Roșioară și mai ridicat la soiurile Riesling italian și [NUME_REDACTAT], în timp ce fertilitatea este superioară în toți anii luați în studiu la soiul Roșioară și este mai redusă la soiul [NUME_REDACTAT] și Riesling italian.

4. Din strugurii soiului Riesling italian recoltați la maturitate deplină se pot obține vinuri albe de calitate superioară, iar din strugurii soiurilor Roșioară și [NUME_REDACTAT] se pot obține vinuri albe de consum curent.

Soiurile pentru vinuri roșii luate în studiu s-au ierarhizat astfel:

-soiul Sangiovese a asigurat producții de 16.200 kg/ha (în anul 2002), urmat apoi de soiul băbească neagră cu 10.400 kg/ha și de soiul Merlot.

6. Din strugurii soiurilor Sangiovese recoltați la maturitatea deplină se obțin vinuri roșii de calitate superioară, iar din strugurii de Băbească neagră recoltați la maturitatea deplină se obțin vinuri roși de consum curent.

7. În ceea ce privește gradul de viabilitate al mugurilor, oscilațiile înregistrate între soiuri sunt reduse, un coeficient de fertilitate superior prezintă soiul Sangiovese urmat de soiul Băbească neagră și de soiul Merlot. Procent mare de creșteri maturate prezintă soiul Sangiovese urmat de soiul Merlot și soiul Băbească neagră.

8. Din analizele efectuate rezultă că cel mai bine adaptat la aceste condiții și care valorifică superior aceste nisipuri ameliorate este soiul Roșioară, urmat de [NUME_REDACTAT], Sangiovese, Băbească neagră ș.a.

BIBLIOGRAFIE

1.Baniță P., 1983 – Viticultura pe nisipuri. [NUME_REDACTAT], București.

2.[NUME_REDACTAT], Chira A., [NUME_REDACTAT], 1995 – Hortiviticultură și protecția mediului. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică.

3.Olteanu I., 1994 – Viticultură (I) – Baze biologice. [NUME_REDACTAT] din Craiova.

4.Olteanu I., [NUME_REDACTAT]., 1997 – Viticultură (II) – Baze tehnologice. [NUME_REDACTAT] din Craiova.

5.Oșlobeanu M. și colaboratorii, 1981 – Viticultură generală și specială. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică.

6.Popa A., 1987 – [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT].

7.Stoev K., 1973 – Fiziologia viței de vie. [NUME_REDACTAT].

8.Lucrări științifice ale SCCPN Dăbuleni, 1971.

9.Lucrări științifice ale SCCCPN Dăbuleni 1997.

10.Olteanu I., 2000 – Viticultura. [NUME_REDACTAT] Craiova.