Vitaminele Si Rolul Lor In Organism

MOTTO:

„MEDICUS CURAT, NATURA SANAT”

HIPOCRAT

„MEDICUL TRATEAZĂ, NATURA VINDECĂ”

INTRODUCERE

În aceasta lucrare de diplomă mi-am propus să sistematizez cele mai recente date din literatura de specialitate referitoare la rolul vitaminelor pentru metabolismul intermediar, știut fiind faptul că în afară de rolul vitaminic, aceste substanțe biologic active mai îndeplinesc și importante funcții coenzimatice.

Pentru a avea un organism sănătos, omul trebuie, în primul rând să-și furnizeze vitaminele necesare. Această grupă de medicamente este una dintre cele mai importante pentru desfășurarea funcțiilor organismului, motiv pentru care am ales studierea acestei grupe de medicamente.

Este greu de crezut câtă influență are alimentația asupra stării generale de sănătate. Unele substanțe sunt chiar adevărate… în lupta cu virușii.

Faptul ca o alimentație corectă poate contribui la evitarea și tratarea unor boli și de asemenea la menținerea unei stări generale optime a organismului nu este ceva nou – încă de acum 2500 de ani, Hipocrate a atras atenția asupra acestui lucru. Din păcate, în epoca modernă, mai ales după apariția medicamentelor chimice, oamenii parcă au uitat de rolul benefic pe care unele medicamente îl pot juca în menținerea sănătății. Puțini sunt cei care au rămas consecvenți vechiului concept, potrivit căruia hrana sănătoasă înseamnă viață lungă, lipsită de probleme majore de sănătate

În funcție de etapa vieții pe care o traversam, unele dintre vitamine și minerale devin esențiale pentru păstrarea vitalității corpului, trebuie sa treacă pe primul plan.

Mâncați mai multe vitamine!

Această cerere pe care ne-o fac experții nutriționiști se pare că este deja învechită. Au trecut timpurile în care porția zilnică de vitamine era satisfăcuta de vestitul măr.

În prezent, specialiștii ne sfătuiesc să mâncăm zilnic carne slabă, pește, produse din cereale integrale, precum și două porții de fructe și trei porții de legume pe zi.

Vitaminele și Rolul lor în organism

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

Vitaminele reprezintă o clasă de substanțe organice cu masă moleculară relativ mică, cu structuri chimice foarte variate care sunt absolut necesare pentru organismele heterotrofe în calitate de compuși complementari ai proteinelor, lipidelor, glucidelor și substanțelor minerale existente în hrană.

Cu alte cuvinte, vitaminele constituie componente vitale necesare pentru echilibrarea alimentației. În comparație cu ceilalți componenți ai hranei, vitaminele sunt necesare în cantități mult mai mici și îndeplinesc în organism funcții catalitice.

Vitaminele nu se sintetizează în organismul omului și al animalelor sau sunt sintetizate de țesuturi și microflora intestinală existentă în organism în cantități mici care nu sunt suficiente pentru activitatea vitală normală.

De aceea, pentru om sursa principală de vitamine o constituie plantele unde ele sunt sintetizate.

Omul primește acești compuși fie direct din produsele alimentare de origine vegetală, fie indirect, din produsele de origine animală unde vitaminele au fost în prealabil acumulate din hrana vegetală.

În aceste surse, ele pot exista ca atare – sub formă biologic activă, fie sub formă inactivă – de provitamine din care în organism se formează vitaminele active.

Absența sau aportul insuficient de vitamine cu hrana determină profunde dereglări ale metabolismului care se concretizează prin diverse stări patologice (boli prin carență), denumite avitaminoze (în lipsa totală a vitaminelor) și hipovitaminoze (în cazul unui aport insuficient de vitamine).

Pot exista concomitent insuficiențe în mai multe vitamine – poliavitaminoze sau polihipovitaminoze.

Sunt și situații când, utilizându-se fără control diverse preparate vitaminice, pot să apară modificări patologice care poartă denumirea de hipervitaminoze.

În condiții normale de alimentație, de regulă, necesarul omului sănătos este pe deplin acoperit printr-o hrană variată. Unul și același aliment, de obicei, este bogat numai intr-o singură vitamină; de exemplu, morcovul – în caroten, citricele – în vitaminele C și P, carnea – în acid nicotinic.

Prin urmare, pentru păstrarea sănătății omului, o mare importanță o are utilizarea unor produse variate de natură vegetală și animală.

Sunt și alimente care conțin aproape toate vitaminele necesare organismului în creștere (laptele, oul). Însă, chiar din acest produs „ideal” – laptele, lipsește vitamina E și se găsește puțină vitamină D.

Drojdiile conțin multe vitamine, însă utilizarea lor este posibilă numai după distrugerea celulelor, deoarece drojdiile vii nu sunt descompuse de enzimele digestive.

Deci, echilibrarea corectă a alimentației asigură organismului omului un complex de vitamine.

Importanța deosebită a vitaminelor pentru menținerea sănătății organismului animal a fost dovedită pentru prima dată de Eijkman care a stabilit experimental că păsările hrănite cu orez decorticat se îmbolnăvesc de polinevrită și că se vindecă dacă li se adaugă în alimentație tărâțe de orez. De aici s-a tras concluzia că substanța biologic activă se găsește în coaja boabelor de orez.

Ulterior, Funk a izolat din tărâțele de orez o substanță ce conține o grupă aminică ce a primit denumirea de vitamină (amina vieții) și cu care a vindecat porumbeii bolnavi de polinevrită.

Cercetările au lărgit apoi gama compușilor cu rol biologic neapărat necesari organismului; s-a constatat că nu toți conțin funcții aminice, însă s-a adoptat pentru întreaga grupă de substanțe care îndeplinesc în organism un rol biocatalitic denumirea de vitamine.

Vitaminele sunt necesare pentru activitatea vitală normală nu numai a omului și animalelor, ci și pentru plante și microorganisme. Astfel, rădăcinile plantelor nu se pot dezvolta normal fără unele vitamine.

Pentru dezvoltare și creștere normale, microorganismele necesită prezența în mediul nutritiv a mai multor vitamine. Unele microorganisme sunt chiar utilizate, în prezent, pentru identificarea și determinarea cantitativă a vitaminelor.

Există o strânsă legătură între vitamine și enzime. Pătrunzând în organism cu hrana, vitaminele iau parte activă la metabolismul substanțelor, deoarece majoritatea îndeplinesc un rol coenzimatic în reacțiile enzimatice.

Unindu-se cu proteine specifice, ele formează enzimele. Îm felul acesta, bolile care apar prin insuficient alimentar în una sau alta din vitamine sunt o consecință a faptului că în organism nu este destul de activă enzima corespunzătoare care catalizează o anumită verigă a transformărilor biochimice ce alcătuiesc metabolismul substanțelor.

Tot așa, frânarea creșterii țesutului vegetal sau a microorganismelor prin insuficiența unei anumite vitamine, se explică prin slaba activitate a enzimei în constituție căreia intră această vitamină.

Sunt și vitamine ce nu îndeplinesc funcția de coenzime însă ele pot influența anumite procese catalizate de enzime, acționând ca efectori enzimatici.

La ora actuală sunt cunoscute un număr mare de diverse vitamine și este clarificată natura lor chimică. Acea parte a biochimiei care se ocupă cu studiul vitaminelor și a rolului lor biologic poartă denumirea de vitaminologie.

Rolul important al vitaminelor în alimentația omului și a animalelor a determinat dezvoltarea unei ramuri industriale specifice – industria vitaminelor.

CLASIFICAREA ȘI NOMENCLATURA VITAMINELOR

Structura chimică a vitaminelor este extrem de eterogenă, fapt ce creează dificultăți în clasificarea lor pe baze științifice.

Un criteriu empiric încă acceptat de clasificare a vitaminelor îl constituie solubilitatea lor. După acest criteriu vitaminele se împart în două mari grupe:

vitamine liposolubile ( solubile în lipide și solvenți organici);

vitamine hidrosolubile ( solubile în apă).

Vitaminele au primit denumiri după literele alfabetului latin (A, B, C etc.), după acțiunea fiziologică (antiscorbutică – vitamina C, antixeroftalmică – vitamina A) precum și după structura chimică (acid ascorbic – vitamina C, tocoferol – vitamina E).

Datorită criteriilor de mai sus, aceeași vitamină are mai multe denumiri, de exemplu: vitamina C – acid ascorbic, vitamina antiscorbutică.

Denumirile după litere, structură chimică și acțiune fiziologică a vitaminelor hidrosolubile și liposolubile sunt următoarele:

Vitamine hidrosolubile:

B1 tiamina, antinevritică;

B2 riboflavina, vitamina creșterii;

B3 acid pantotenic, antidermatitică;

B5 sau PP acid nicotinic și nicotinamida, antipelagroasă;

B6 piridoxină, piridoxal și piridoxamină, antidermatitică;

B12 ciancobalamină, antianemică;

Bc acid folic, folacină, acid pteroilglutamic, antianemică;

H biotină, antiseboreică;

C acid ascorbic, antiscorbutică;

P bioflavone, rutina, întăritor al capilarelor.

Vitamine liposolubile:

A retinol, axeroftol, antixeroftalmică;

D calciferoli, antirahitică;

E tocoferol, antisterilității;

K filochinone, antihemoragică.

Pe lângă compușii care intră în aceste două grupe principale de vitamine, mai există o serie de substanțe cu acțiunea asemănătoare vitaminelor. În această categorie sunt incluse:

Colina

Acidul lipoic

Acidul orotic

Vitamina B15, acidul pangamic

Mio-Inozita

Acidul para-aminobenzoic

Carnitina

Vitamina U, S-metilmetionina, antiulceroasă

Ubichinone, coenzima Q

CAPITOLUL II

VITAMINELE LIPOSOLUBILE

Această grupă cuprinde vitaminele ce se caracterizează prin solubilitatea lor în lipide și solvenți ai lipidelor și insolubilitatea în apă.

Vitaminele A (retinolii)

Vitaminele A sunt derivați ai carotenilor. Ele se formează și se întâlnesc exclusiv în țesuturile animalelor și produselor de origine animală; în plante lipsesc.

În organismul animal însă, vitaminele A se formează din carotenii larg distribuiți în plante.

Sinteza are loc în intestin sau ficat, sub acțiunea unei enzime numită carotenază; prin urmare, carotenii reprezintă provitamine A.

Carotenii provitaminici sunt pigmenți de culoare roșie sau galben-portocalie care apar în plantele verzi unde se găsesc alături de clorofilă. Se găsesc, de asemenea, și la unele bacterii, alge.

Toți carotenii sunt derivați ai izoprenului; sunt hidrocarburi nesaturate care aparțin clasei polienilor și au suferit o ciclizare la una sau ambele extremități.

Pentru ca un caroten să funcționeze ca o provitamină trebuie să aibă:

un ciclu β-iononic;

un lanț alifatic din 18 atomi de carbon legați între ei prin 9 legături duble conjugate;

4 grupe metil substituite la 4 grupe metenice –CH=;

un rest etilenic –CH=CH- care se scindează hidrolitic în procesul de trecere de la provitamină la vitamină.

Funcționează ca provitamine: -carotenul; -carotenul; -carotenul și criptoxantinele, care au următoarele structuri:

În -caroten există un ciclu β-iononic și un ciclu α-iononic. -Carotenul are ambele cicluri terminale de β-iononă, γ-carotenul are unul din ciclurile terminale deschis, celălalt de β-iononă, iar criptoxantina reprezintă un derivat hidroxilat al β-carotenului.

În organismul animal, dintr-o moleculă de β-caroten rezultă o moleculă de vitamina A, iar din două molecule de α-caroten și γ-caroten tot numai o moleculă de vitamină A. Deci, β-carotenul este mai activ decât α- și γ-carotenul.

Procesul de transformare a provitaminelor A în vitamine A in vivo constă în scindarea oxidativă a carotenilor la mijlocul lanțului alifatic de 18 atomi de carbon.

Structura și proprietățile vitaminelor A.

Retinolii se prezintă sub două forme structurale denumite retinol (vitamina A1) și dehidroretinol ( vitamina A2).

Ambele forme sunt alcooli primari nesaturați care conțin un ciclu de -iononă – ce le conferă activitatea biologică – și o catenă laterală cu 9 atomi de carbon și 4 duble legături conjugate; dehidroretinolul posedă o dublă legătură suplimentară, în comparație cu retinolul; în catena laterală se găsesc două grupe metil ( C9 și C13):

Aldehida și acidul vitaminei A1 sunt denumite retinal și acid retinoic.

În țesuturile orarotenul are unul din ciclurile terminale deschis, celălalt de β-iononă, iar criptoxantina reprezintă un derivat hidroxilat al β-carotenului.

În organismul animal, dintr-o moleculă de β-caroten rezultă o moleculă de vitamina A, iar din două molecule de α-caroten și γ-caroten tot numai o moleculă de vitamină A. Deci, β-carotenul este mai activ decât α- și γ-carotenul.

Procesul de transformare a provitaminelor A în vitamine A in vivo constă în scindarea oxidativă a carotenilor la mijlocul lanțului alifatic de 18 atomi de carbon.

Structura și proprietățile vitaminelor A.

Retinolii se prezintă sub două forme structurale denumite retinol (vitamina A1) și dehidroretinol ( vitamina A2).

Ambele forme sunt alcooli primari nesaturați care conțin un ciclu de -iononă – ce le conferă activitatea biologică – și o catenă laterală cu 9 atomi de carbon și 4 duble legături conjugate; dehidroretinolul posedă o dublă legătură suplimentară, în comparație cu retinolul; în catena laterală se găsesc două grupe metil ( C9 și C13):

Aldehida și acidul vitaminei A1 sunt denumite retinal și acid retinoic.

În țesuturile organismului, de exemplu în ficat, vitaminele A se întâlnesc frecvent sub formă de esteri cu diverși acizi (acetic, palmitic, succinic etc.). Esterii au o activitate biologică mai puternică decât vitaminele libere. Derivații hidrogenați și cei cu grupe hidroxilice în ciclu sunt inactivi. Scurtarea catenei laterale nu micșorează activitatea. Acțiunea fiziologică nu dispare nici în urma înlocuirii grupei alcoolice primare cu alte grupe funcționale (de exemplu, -CHO, -COOH).

Retinolul este o substanță cristalină de culoare galbenă, optic inactivă, solubilă în majoritatea solvenților organici (benzen, eter, cloroform, acetonă), insolubilă în apă. Este foarte sensibilă la acțiunea luminii și la încălzire, este instabilă în prezența oxigenului; în absența oxigenului este stabilă chiar la 100oC și mai mult, lucru de care trebuie ținut cont la păstrarea sa. Vitaminele A sunt distruse de radiațiile ultraviolete și de razele luminoase.

Rolul biochimic și fiziologic.

Retinolii și derivații lor îndeplinesc funcții biochimice și fiziologice multiple. Astfel: stimulează procesul de creștere a animalelor tinere; previn apariția unor leziuni sale țesutului epitelial, cheratinizarea dermei și a mucoaselor; previn dereglarea formării scheletului, frânarea creșterii și scăderea rezistenței la infecții.

Mecanismul participării vitaminei A la menținerea stării normale a țesuturilor epiteliale nu este lămurit. O mare importanță o are participarea vitaminei A la procesele de oxido-reducere deoarece ea este capabilă de a forma peroxizi care accelerează oxidarea altor compuși.

În ultimii ani s-a menționat importanța retinolilor în reglarea permeabilității biomembranelor celulare, în sinteza hormonilor corticosteroizi, a mucopolizaharidelor și în metabolismul sulfului. Un număr mare de cercetări evidențiază rolul protector al vitaminei A față de acțiunea nocivă a xenobioticelor, în special față de cancerigeni.

Retinolii intervin în funcționarea normală a ochiului, respectiv în biochimia procesului vizual. Astfel, forma oxidată a vitaminei A – retinalul, sub forma izomerului cis constituie grupa prostetică a unei cromoproteide care se numește rodopsină ce are drept componentă proteică opsina.

Rodopsina este un pigment roșu, fotosensibil, ce se găsește în celulele fotoreceptoare sub formă de bastonașe din retină ce intervin în vederea nocturnă. Sub acțiunea luminii are loc descompunerea rodopsinei în opsină și retinal, care imediat trece în forma trans.

Într-o etapă următoare, trans-retinalul se transformă în trans-retinol sub acțiunea unor enzime de oxido-reducere. (Figura 1.)

Fig. 1. Schema participării vitaminei A la procesul vizual

O parte din trans-retinol se pierde, iar o parte, sub acțiunea unor enzime trece (prin stadiul de cis-retinol) în cis-retinal și se folosește pentru resinteza rodopsinei.

În felul acesta, este necesar un aport permanent de cis retinal care se realizează prin oxidarea cis-retinolului (vitamina A) furnizat de hrană.

Ca urmare, lipsa sau insuficiența în alimentație a vitaminelor A conduc la tulburări oculare, mai ales la dereglări ale adaptării la întuneric (hemeralopie sau orbire nocturnă) sau la dereglări degenerative ale ochiului (xeroftalmie).

Introducerea în organism a unor mari cantități de vitamină A (hipervitaminoză) poate, de asemenea, produce dereglări patologice. În intoxicația acută apar amețeli, cefalee, somnolență; în cea cronică: pierderi în greutate, tegumente uscate, galbene, leziuni osoase.

Surse de vitamină A.

Cele mai bune surse de retinoli în alimentația omului sunt legumele cu frunze verzi (salată, spanac, ceapă verde), morcovii, tomatele care furnizează provitaminele, precum și untul și gălbenușul de ou, care conțin vitamine active. Cantități foarte mari de retinoli se găsesc în ficatul peștilor marini și în grăsimea din acest ficat.

Vitaminele D (calciferoli)

Ca și vitaminele A, vitaminele D există sub mai multe forme. Cele mai răspândite sunt vitaminele D2 și D3. Pot fi privite ca derivați ai alcoolilor ciclici de natură steroidică – steroli, care funcționează în organism ca provitamine D.

Provitaminele D2 și D3 sunt, respectiv, ergosterolul și colesterolul care se transformă în forma activă în urma ruperii legăturii dintre atomii C-9 și C-10 din ciclul B al scheletului sterolic sub acțiunea radiațiilor ultraviolete (colesterolul în prealabil se dehidrogenează și trece în 7-dehidrocolesterol care reprezintă de fapt provitamina directă).

Pentru ca un sterol să îndeplinească rolul de provitamină D trebuie ca în ciclul B să aibă un sistem de duble legături conjugate în pozițiile 5-6 și 7-8.

În C-17 se găsește o catenă laterală care variază de la o provitamină D la alta și această deosebire se menține și pentru diversele vitamine D. Prin urmare, în prezența provitaminelor corespunzătoare și a radiațiilor solare vitaminele D se pot sintetiza în organism.

Structura și proprietățile vitaminelor D.

Toate vitaminele D au același schelet ciclic (A, B, C și D) și derivă de la steroli, diferă între ele prin catena laterală (numărul de atomi de carbon și gradul de nesaturare).

Orice modificare a acestui complex sterolic face imposibilă activarea sterolilor la vitamine.

Activitatea vitaminică este dependentă de existența celor trei duble legături conjugate în inelul deschis B al scheletului sterolic, iar intensitatea acțiunii sale este legată de structura catenei laterale.

Identitatea ciclurilor la toate vitaminele D le conferă caracterul fiziologic comun. Vitaminele D sunt active cât timp hidroxilul din poziția 3 este liber.

Vitamina D2 sau ergocalciferolul este izomeră cu ergosterolul din care derivă prin iradiere. Are 4 duble legături, din care 3 sunt în ciclul B, iar una în catena laterală, ce conține 9 atomi de carbon.

Vitamina D3 sau colecalciferolul are drept provitamină 7-dehidrocolesterolul. Conține numai dublele legături din ciclul B, catena fiind saturată și numai cu 8 atomi de carbon. La om, colecalciferolul se formează în piele.

Vitaminele D2 și D3 sunt substanțe cristaline, incolore, insolubile în apă dar ușor solubile în lipide și solvenți organici (cloroform, benzen, eter, acetonă, alcool), optic active. Ambele sunt puțin stabile și se distrug ușor sub acțiunea luminii, oxidanților și acizilor minerali.

Rolul biochimic și fiziologic.

Vitaminele D favorizează direct absorbția calciului și măresc indirect absorbția fosforului la nivelul intestinului, influențând procesul de osificare prin fixarea fosfatului de calciu; de asemenea, intervin în creșterea concentrației de acid citric în sânge și oase.

Lipsa vitaminei D3 din rația copiilor determină dezvoltarea rahitismului. La adulți apare osteomalacia.

Vitaminele D au acțiune și asupra metabolismului Mg și Fe, intervin în metabolismul glucidic și aminoacidic.

O supradozare a vitaminelor D determină apariția unor forme clinice ale hipervitaminozei D: anorexie, tulburări ale tractului gastrointestinal, dureri de cap sau calcifieri ale țesuturilor moi.

Surse de vitamină D.

Cu excepția unturii de pește, conținutul vitaminelor D în produsele alimentare este mic. Surse de calciferoli pentru om sunt ficatul de pește și animale, gălbenușul de ou, laptele și untul. Bogate în ergosterol sunt drojdiile.

Vitaminele E (tocoferolii)

Structură și proprietăți.

Tocoferolii sunt compuși ce derivă de la tocol al cărui nucleu este constituit din 6-oxicroman (un nucleu benzenic și un heterociclu cu 5 atomi de carbon și un oxigen) și o catenă laterală analogă fitolului, care substituie C-2 al heterociclului cu oxigen.

Diverșii tocoferoli sunt derivați metilați ai tocolului care au unul până la 4 radicali -CH3 în diverse poziții.

α-tocoferol : R1, R2, R3 = -CH3 (5,7,8-trimetiltocol)

β-tocoferol : R1, R3 = -CH3; R2 = H (dimetiltocol)

γ-tocoferol : R2, R3 = -CH3; R1 = H (7,8-dimetiltocol)

δ-tocoferol : R3 = -CH3; R1, R2 = H (8-metiltocol)

Activitatea vitaminică este funcție de integritatea catenei laterale de la C-2 și de numărul și poziția radicalilor metil substituiți în ciclul benzenic. Cel mai activ vitaminic este α-tocoferolul.

Tocoferolii au și acțiune antioxidantă care este în raport invers proporțional cu rolul de vitamină. Activitatea antioxidantă se datorează –OH din C-6 și se manifestă numai dacă această grupă funcțională este liberă.

Tocoferolii sunt lichide uleioase de culoare galben-slab. Se dizolvă bine în solvenți ai lipidelor și în uleiuri vegetale. Nu sunt solubili în apă. Sunt optic activi.

Tocoferolii formează ușor esteri cu acizii acetic, propionic, palmitic. Se disting printr-o mare stabilitate, rezistând la încălzire până la 170oC. În același timp, radiațiile ultraviolete sunt distructive pentru structura vitaminei E.

În absența oxigenului și luminii, în soluțiile uleioase, tocoferolii își păstrează activitatea mult timp.

Rolul biochimic și fiziologic.

Mult timp s-a considerat că importanța vitaminei E se datorează numai influenței ei asupra funcției de reproducere, deoarece în lipsă sau insuficiență de vitamină E la om și animale sunt dereglate spermatogeneza și embriogeneza și, de asemenea, se observă modificări degenerative ale organelor de reproducere. Însă, o serie de studii aprofundate asupra avitaminozei E au demonstrat greșeala unei astfel de considerații.

Avitaminoza E se manifestă printr-o dereglare a structurii și funcționării multor țesuturi: se produce distrofie musculară, degenerarea măduvei spinării și paralizia membrelor, infiltrația grasă a ficatului, anemia hemolitică la copii, adică o îmbolnăvire a întregului organism.

Mecanismul acțiunii vitaminei E în organism este dublu. Pe de o parte, tocoferolii constituie cei mai importanți agenți intracelulari care protejează de oxidare lipidele și alți compuși ușor oxidabili.

Vitamina E este unul din cei mai puternici antioxidanți naturali. De această latură a mecanismului de acțiune a tocoferolilor sunt legate diversele fenomene degenerative și consecințele lor care apar în avitaminoze E (intensificarea proceselor degenerative în paralel cu degenerarea țesuturilor, creșterea enzimelor lizozomale, frânarea sintezei de acid ascorbic etc.).

Carența în vitamină E provoacă peroxidarea lipidelor din membrane, ceea ce determină transformări profunde ale metabolismului celular. Astfel, în cazul mitocondriilor se poate înregistra o distrugere masivă a enzimelor și citocromilor, decuplarea fosforilării oxidative.

În microzomi are loc perturbarea sintezei proteinelor, iar lizozomii suferă o rupere a membranelor cu eliberarea hidrolazelor. Pe de altă parte, vitamina E funcționează sau ca un transportor de electroni în procesele de oxido-reducere, sau reglează sinteza coenzimei Q, sau influențează enzimele și coenzimele ce conțin grupe –SH.

Hipervitaminoza provoacă tulburări nervoase, insomnii, dureri ale membrelor inferioare.

Surse de vitamină E.

Tocoferolii sunt substanțe de origine exclusiv vegetală, cele mai bune surse fiind germenii cerealelor dar se mai găsesc și în legumele cu frunze verzi și în semințe. Animalele nu sintetizează vitamina E, ci o iau din vegetale prin alimentație.

Vitaminele K (Filokinona)

Sub această denumire este cuprinsă grupa factorilor antihemoragici necesari pentru coagularea normală a sângelui. Există mai multe substanțe naturale care au activitate fiziologică similară.

Vitaminele K sunt sintetizate numai de plante și microorganisme; în părțile verzi ale plantelor este sintetizată vitamina K1, iar vitamina K2 este produsă de microorganismele din microflora intestinală.

Flora microbiană constituie astfel o sursă importantă de vitamină K pentru organismul animal, care, în acest mod, devine puțin expus carenței vitaminice.

O serie de compuși cu activitate vitaminică au fost obținuți prin biosinteză, unii chiar cu proprietăți biologice superioare vitaminelor K naturale.

Structură și proprietăți.

Din punct de vedere chimic, toate vitaminele K sunt derivați de naftochinonă (2-metil-1,4-naftochinonă), la care este substituit în poziția C-3 un radical alifatic R ce diferă de la vitamină la vitamină.

Vitaminele K naturale sunt filochinona (vitamina K1) care au drept radical R radicalul fitil, de unde și numele său și menachinone (vitamina K2) care au drept radical R radicalul polipropenil:

Dacă n = 6, compusul se numește menachinona-6, pentru n = 7 – menachinona-7. În vitamina K3 obținută prin sinteză, denumită menadionă, R = H.

Vitamina K1 este un lichid uleios, de culoare galbenă care își datorează culoarea structurii sale chinonice. Este insolubilă în apă, solubilă în grăsimi și solvenți organici.

Vitamina K2 este solidă, cristalizată, galbenă, insolubilă în apă, solubilă în solvenți organici; vitamina K3 este o pulbere galbenă, cristalină, solubilă în apă.

Activitatea fiziologică a vitaminelor K este corelată cu prezența nucleului chinonic, deoarece o serie de compuși care au în comun cu vitaminele K1 și K2 numai acest ciclu, dar diferă prin radicalul R, au acțiune similară, însă cu intensitate diferită. Indispensabile activității vitaminice K sunt: prezența nucleului benzenic nesubstituit și a grupării 2-metil.

Rol biochimic și fiziologic.

Vitaminele K au un rol fundamental în procesul de coagulare a sângelui; ele participă la biosinteza protrombinei care ia parte la coagulare, precum și a factorilor VII, IX și X din sânge care, se asemenea, sunt necesari acestei reacții.

Nivelul scăzut al protrombinei, asociat cu diminuarea factorilor de coagulare menționați determină fenomene hemoragice datorită creșterii timpului de coagulare a sângelui (de la 12-15 s la peste 30s).

Deoarece protrombina este în cantitate scăzută nu se mai formează o cantitate corespunzătoare de trombină, enzima proteolitică implicată în etapa finală a procesului de coagulare.

Alături de sindromul hemoragic, în hipovitaminoză K are loc o scădere a rezistenței capilarelor, o diminuare a proceselor de biosinteză din organism, o micșorare a activității funcționale a țesutului muscular. Se apreciază că, stimularea biosintezei precoagulantelor reprezintă numai unul din aspectele funcțiilor biologice ale vitaminei K.

Vitamina K participă în procesele de respirație tisulară, în reacții legate de fosforilarea oxidativă și formarea ATP în organismul animal, precum și la procesul de fotosinteză din plante. I se atribuie rol în biosinteza proteinelor și a ARN mesager necesar sintezei protrombinei. Asemănător celorlalte vitamine liposolubile, vitamina K intră în constituția fracțiunii lipidice a biomembranelor celulare și subcelulare și în felul acesta are o importanță deosebită pentru buna lor funcționare.

Surse de vitamine K.

Cele mai bune surse de vitamine K sunt produsele vegetale verzi. Deosebit de bogate sunt spanacul, varza, dovleacul, iar dintre cele de origine animală, ficatul.

CAPITOLUL III

VITAMINELE HIDROSOLUBILE

Caracteristic acestei grupe de vitamine este solubilitatea lor în apă și participarea lor, sub formă de coenzime, la structura unor enzime.

Tiamina ( vitamina B1)

Sinonime: Tiamina, Aneurina, Betabion, Bataxin, Clorid de tiamină, Vit. Antineuritică, Antiberiberi.

Vitamina B1 este numită și vitamina antiberiberică. A fost izolată în anul 1912 de Funk, din tărâțele de grâu. Windaus și Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituția chimică.

Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei crește în mediu alcalin. Are un miros caracteristic și obișnuit este stabilă la o temperatură, iar peste 100 grade C se descompune.

Absorbția și metabolismul

Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subțire. Prin resorbția intestinală ajunge în sânge sub formă liberă.

Excreția vitaminei B1 se face pe cale renală în cantități de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carența vitaminei B1.

Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcțiile sistemului nervos central și periferic și a glandelor endocrine.

De asemenea, intervine în metabolismul apei și reglează funcțiile motorii, secretorii și de absorbție digestivă.

Structură și proprietăți.

Tiamina este un compus format din două nuclee: unul pirimidinic și altul tiazolic unite printr-o grupă metilenică. La ciclul pirimidinic sunt substituite un radical metil și o grupa aminică, iar la cel tiazolic sunt substituiți un radical metil și unul etil oxidat.

Tiamina este o substanță cristalină, incoloră, cu gust amar și miros caracteristic; se solubilizează bine în apă și acid acetic, ceva mai greu în alcool etilic și metilic și este insolubilă în cloroform, eter, acetonă.

Soluțiile în mediu acid sunt foarte stabile și rezistente la încălzire până la temperaturi înalte (până la 140oC). În mediu neutru și mai ales în mediu alcalin, tiamina se distruge foarte repede.

Prin oxidare în anumite condiții, de exemplu cu permanganat de potasiu, tiamina se transformă într-un compus denumit tiocrom care prezintă o puternică fluorescență albastră în ultraviolet și astfel servește pentru dozarea vitaminei B1.

O importantă deosebită o au esterii tiaminei cu acidul fosforic, în special tiaminpirofosfatul (TPP)care constituie forma coenzimatică a vitaminei:

Rolul biochimic și fiziologic.

Tiamina are rol deosebit în procesele biochimice de transformare a glucidelor în organismul animal, vegetal și la microorganisme.

Sub formă de tiaminpirofosfat (TPP), vitamina B1 intră în constituția enzimelor ce catalizează decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic și a cetoglutaratului în degradarea aerobă a glucidelor și în constituția enzimelor transcetolaze care iau parte la degradarea glucozei pe calea pentozelor.

În felul acesta, TPP participă la reacțiile cheie ale căilor de transformare a glucidelor, în reacțiile ciclului acidului citric și, datorită legăturii acestui ciclu cu metabolismul proteinelor prin intermediul transaminării -cetoglutaratului, în reacțiile de sinteză a bazelor azotate ale acizilor nucleici.

Pe lângă rolul catalitic al tiaminpirofosfatului, este posibilă participarea diferiților esteri fosforici ai tiaminei la transportul activ al fosfaților macroergici; participarea tiaminei la reacțiile de oxido-reducere, în biosinteza acizilor grași polinesaturați.

În hipovitaminoză și avitaminoză de tiamină nu se mai poate efectua decarboxilarea oxidativă in organism, fapt ce atrage o acumulare de acid piruvic în sânge și diferite țesuturi. În aceste condiții apar tulburări gastro-intestinale, polinevrite care duc la paralizii, tulburări ale sistemului nervos, tabloul clinic al bolii beri – beri.

Surse de tiamină.

Vitamina B1 se găsește în cantități mari în cereale, drojdia de bere, carne, ficat, ouă. Flora intestinală este capabilă să sintetizeze tiamină și, prin urmare, o parte din necesar este acoperită și pe această cale.

Proprietăți farmaco – toxicologice

Poate produce fenomene alergice, grețuri, vărsături, iritabilitate iar în administrarea intravenoasă poate produce șoc.

Indicații:

hipovitaminoza B1

tulburări de absorbție în boli gastrointestinale

arsuri intestinale

hipertiroidie

nevralgii

diabet

alcoolism

diete restrictive

Contraindicații:

in intoleranta sau alergie la tiamina

vitamina B1, soluție este incompatibilă cu riboflavina

Necesarul zilnic:

între 0-2 luni – 200 ug

între 2-6 luni – 400 ug

între 6-12 luni – 500 ug

între 1-3 ani – 600 ug

între 3-4 ani – 700 ug

între 4-6 ani – 800 ug

între 6-8 ani – 1 mg

între 8-10 ani – 1,1 mg

între 10-18 ani – 1,3-1,5 mg

peste 18 ani – 1,4 mg

în sarcină – 100 ug

în alăptare – 500 ug

Prezentare:

cutie cu 40 comprimate a 10 mg

fiole de 1 ml a 10 si 25 mg

fiole de 2 l a 100 mg

Mod de administrare:

adulti 30-100 mg/zi oral sau intramuscular

copii 5-29 mg/zi

Riboflavina (vitamina B2)

Sinonime: Riboflavinum (DCI), Lactoflavinum, Bleflavin, Flavixin.

Vitamina B2 se mai numește și vitamina hidrosolubilă de creștere. Este termostabilă (rezistă și la 120 de grade C), solubilă în apă și alcool, cu solubilitate crescută în mediul alcalin.

Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oara în anul 1933 și sintetizată de Kareer în 1935.

Absorbția și metabolismul

Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat și rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale și mai puțin prin urină.

Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funcțiile sistemului nervos, a aparatului vizual și are rol antitoxic (plumb, mercur).

Structură și proprietăți.

Riboflavina este un derivat dimetilat al izoaloxazinei (nucleu flavinic) la care se substituie ribitolul.

Riboflavina este o substanță solidă, cristalizată, de culoare galben-portocalie; se dizolvă în apă dând soluții galbene și fluorescente. Este solubilă în alcool și acid acetic, insolubilă în eter, cloroform.

În mediu neutru și acid rezistă la încălzire, însă în mediu alcalin se distruge imediat la cald. În prezența radiațiilor ultraviolete, riboflavina se distruge cu formarea unui compus biologic inactiv.

Molecula de vitamină B2 posedă proprietăți oxido-reducătoare. Legând doi atomi de hidrogen din pozițiile 1 și 10, riboflavina se reduce în leucoderivatul incolor care, oxidându-se, trece din nou în riboflavina galbenă.

În felul acesta, formându-se formele semichinonice ale riboflavinei, ea poate funcționa ca transportor de electroni.

Restul de ribitol al riboflavinei poate fi esterificat la atomul C-5’ cu acid fosforic rezultând un mononucleotid: flavinmononucleotid (FMN).

Flavinmononucleotidul, la rândul său se poate combina cu acidul 5’-adenilic formând un dinucleotid:flavinadenindinucleotid (FAD):

În general, în organism riboflavina se află sub formă legată cu proteinele constituind flavoproteide sau flavinenzime. Din totalul riboflavinelor existente în organism, 70 – 90% sunt reprezentate de FAD care deține rolul de coenzimă a flavoproteidelor.

Formarea FAD și FMN are loc cu ajutorul ATP în prezența unor enzime specifice.

Rolul biochimic și fiziologic.

Riboflavina are un rol deosebit de important în procesele biochimice. Absorbită în intestin, ea este supusă fosforilării cu formarea celor două forme coenzimatice: flavinmononucleotidul (FMN) și flavinadenindinucleotidul (FAD).

Flavoproteidele care include în calitate de component coezimatic FMN sau FAD sunt enzime de oxido-reducere și realizează transportul hidrogenului în procesele de respirație celulară.

O serie de flavoproteide participă în calitate de catalizatori în ciclul acidului citric, la -oxidarea acizilor grași, în procesul de fosforilare oxidativă, precum și în reacțiile de sinteză a bazelor purinice ale nucleotidelor, deci indirect, și a proteinelor.

În felul acesta, riboflavina participă la utilizarea substanțelor nutritive ale hranei și, asigurând o intensitate suficientă respirației celulare, contribuie la formarea compușilor macroergici care sunt folosiți în procesele de biosinteză , în special pentru sinteza proteinelor.

Rolul riboflavinei se extinde însă și asupra altor procese biochimice și fiziologice. Astfel, intervine în incorporarea fierului în hemoglobină, în chimismul procesului vizual (în asociere cu retinolii), în creșterea animalelor tinere.

Aportul insuficient de riboflavină cu hrana conduce la apariția unor modificări patologice. Lipsa totală a riboflavinei din hrană determină o avitaminoză severă care se caracterizează prin instalarea unei stări comatoase cu sfârșit letal. În hipovitaminoză B2, pe lângă oprirea creșterii, se înregistrează dermatite, stomatite, conjunctivite, anemie hipocromă, dereglări ale sistemului nervos.

În hipervitaminoza B2 nu apar dereglări evidente, deoarece riboflavina are o slabă toxicitate și nu produce reacții alergice.

Surse de riboflavină.

Riboflavina este larg răspândită în natură intrând în compoziția celulelor vegetale și animale. O serie de microorganisme și plantele sunt capabile de a sintetiza riboflavina, în timp ce, animalele nu au această capacitate și ca urmare necesită aportul riboflavinei prin hrană.

Surse de vitamină B2 pentru om sunt laptele și produsele lactate, oul, ficatul, rinichii și inima animalelor, drojdiile și, într-o mai mică măsură, cerealele și legumele. De asemenea, riboflavina este sintetizată și de microflora intestinală.

Proprietăți farmaco-toxicologice

De obicei, vitamina B2 poate produce dureri la locul injectiei.

Necesarul zilnic

– între 0-2 luni 400 ug

– între 2-6 luni 500 ug

– între 6 luni-2 ani 600 ug

– între 2-3 ani 700 ug

– între 3-4 ani 800 ug

– între 4-6 ani 900 ug

– între 6-10 ani 1,1-1,2 mg

– între 10-18 ani 1,2-1,5 mg

– peste 18 ani 1,6-1,7 mg

– în sarcina 1,8 mg

– în perioada de lactație 2 mg

Indicații

hipo si avitaminoza B2

keratite, conjunctivite, dermatite

eczeme, glosite, stomatite, enterocolite

tulburări de creștere la copii

insuficienta hepatică

Prezentare

fiole de 1 ml cu 5 mg fosfat de riboflavina

fiole de 2 ml cu 5 mg fosfat de riboflavina

Mod de administrare

adulți: intramuscular 5-10 mg/zi

copii: intramuscular 0,5-5 mg/zi

Vitamina B3

Cuprinde acidul nicotinic și amida acidului nicotinic cu proprietăți aproape identice precum și o serie de derivați ai acidului nicotinic.

Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon și un atom de azot. Acidul nicotinic și amida nicotinică sunt substanțe cristaline, incolore, solubile în apă, alcool, termostabile.

Organismul nostru poate produce niacinamida din triptofan, un aminoacid aflat în alimentele de origine animală, dar aceasta poate asigura doar o parte din necesarul de care avem nevoie. Organismul nostru poate transforma de asemenea niacina în niacinamidă.

Vitamina B3 se comporta ca o coenzima în multe dintre funcțiile biochimice, cu precădere în cele care necesită menținerea sănătății pielii și funcțiile specifice tractului gastrointestinal și ale sistemului nervos.

Aceasta substanță nutritivă este de asemenea implicată și în alte procese importante, precum metabolismul lipidelor (grăsimilor).

Vitamina B3 participă în metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizând funcția suprarenalelor. Ea atenuează riscul apariției unor tulburări cardiovasculare, diminuând colesterolul dăunător (LDL), crescând nivelul celui benefic (HDL) și scăzând nivelul trigliceridelor din sange.

De asemenea, moderează tensiunea arterială, ameliorează circulația sângelui – participă la metabolizarea proteinelor, glucidelor și lipidelor, protejează împotriva arterosclerozei, migrenei, amețelilor, previne apariția diareei.

Este indispensabilă funcționarii normale a aparatului digestiv, a sistemului nervos, menținerii integrității tegumentelor și mucoaselor, precum și sintezei normale a unor hormoni (testosteron, estrogeni, insulina). Ameliorează durerile ulceroase și combate halena (mirosul neplăcut al gurii).

Vitamina B3 este stabila la lumina, la caldura si rezistenta la oxidare, doza zilnică recomandată fiind de 20 mg.

Carența vitaminei B3, descrisă sub termenul de pelagră, rezultă fie prin aporturi alimentare insuficiente, fie prin interacțiuni medicamentoase (unele antituberculoase și antiparkinsoniene).

Deficienta în acid nicotic duce la bolile pelagra la om și limba neagră la câine. La începutul secolului 20, pelagra era endemică printre copii din sudul Statelor Unite. În 1915-1920, ca urmare a unor studii de nutriție întreprinse în azile de orfani de catre Joseph Goldberger s-a stabilit ca această boală era o boala de carenta alimentară.

Goldberger a arătat că boala nu era infecțioasă, ci era asociata unei alimentații cu amidon degradat și putea fi prevenită prin suplimentarea hranei cu carne, ouă și lapte.

Totuși, factorul alimentar responsabil nu putea fi recunoscut, până în 1937, ca fiind acidul nicotic. Aceasta s-a realizat prin cercetări complet independente, începute în 1904, când biochimiștii englezi A.Harden și W.J.Young au descoperit ca pentru fermentația alcoolică de către extractele de drojdie este nevoie de un cofactor termostabil, dializabil.

Acest cofactor, numit inițial coenzima sau coenzima I, a fost izolat de H. von Euler, în Suedia, in 1933. In 1934, Warburg și W.Christian au izolat o alta coenzima, foarte asemănătoare cu coenzima I, pe care au numit-o coenzima II.

Puțin după aceea, ei au găsit ca ambele coenzime au drept nicotinamida, amida acidului nicotinic. Aceasta descoperire i-a condus pe biochimiștii americani C.A.Elvehjem și D.W.Woolley la identificarea, în 1937, a acidului nicotinic drept factorul nutrițional care previne limba neagra la câini și pelagra la om. Numele acidului nicotinic vine de la faptul că el este un component al nicotinei, un alcaloid toxic din tutun; el mai este denumit și niacina fără vreo semnificație specială.

De fapt, plantele și majoritatea animalelor pot sintetiza acid nicotinic din alți precursori, în deosebi din triptofan, un aminoacid. Dacă animalele sunt hrănite din abundența cu proteine bogate în triptofan, ele nu manifestă nici o carență atunci când din alimentație li se scoate acidul nicotinic.

Dacă însă conținutul în triptofan al proteinelor alimentare este mic, nu se mai asigura cantitatea necesară pentru sinteza niacinei și astfel apar semnele de carență. Pelagra este, în primul rând, rezultatul lipsei acidului nicotinic, dar, de fapt, ea este consecința unei sume de carente în diferite vitamine și în acizii grași esențiali.

Acid nicotinic Nicotinamida

Insuficienta de vitamina B3 provoacă dereglări la nivelul sistemului nervos, al pielii.

Principalele surse alimentare bogate in vitamina B3 sunt : drojdiile alimentare și de bere, tărâțele de cereale, leguminoasele, ficatul, carnea, pestele, morcovul, conopida, tomatele, pâinea integrală, curmalele, smochinele, arahidele, piersicile, avocado, migdalele, nuci, ciupercile proaspete, ouăle.

Luarea de doze mari de acid nicotic permite reducerea eficace a nivelului sangvin de colesterol.

Vitamina B3 constituie un factor important în hrănire, participând activ la metabolismul proteinelor, glucidelor și lipidelor, deci la metabolismul general al organismului. De asemenea, niacina este esențială pentru corp deoarece :

este un factor antipelagros de prima importanta

are acțiune vasodilatatoare la nivelul pielii

servește la buna funcționare a sistemului nervos central

stimulează secreția gastrica

mărește glicemia și scade nivelul colesterolului

menține sănătatea pielii, a limbii si a țesuturilor digestive

favorizează circulația cerebrala si coronariană

scade tensiunea arterială

stimulează secreția gastrică si eliminarea bilei

înlesnește asimilarea fierului , etc.

Vitamina B3 este indicată în pelagra, herpes, acnee, prurit, tulburări circulatorii periferice, degerături, afte, inflamații bucale, enterocolita, diferite psihoze, stări depresive, în diaree, hipertensiune arterială și ateroscleroza, respirație dificilă, alcoolism, stres, insomnii, artrita, indigestii, cefalee, amețeli, iritabilitate, senzație de rău general, etc.

Previne și vindecă pelagra, caracterizata prin tabloul simptomatic a celor trei “D” (demența, diaree, dermatita). De asemenea, influențează sistemul nervos și activitatea unor glande cu secreție internă. Este binecunoscută și ca acțiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

Rolul si caracteristica vitaminei B3

Vitamina B3 se găsește în carnea de vită, de porc, în pește, lactate și brânzeturi, grâu integral, cartofi, porumb și produse din porumb, ouă, broccoli, roșii și morcovi. Totuși există forme ale vitaminei B3 care nu sunt absorbabile.

Deoarece vitamina B3 se pierde prin gătirea în apă a alimentelor care o conțin, este recomandabilă gătirea lor în abur sau la cuptor, amestecându-se legumele pentru a se păstra cat mai mult din conținutul vitaminic.

Drojdia de bere este un mare furnizor de vitamina B3. Ea conține nu numai vitamină B3 și B2, dar și alte vitamine ale complexului B, precum și oligoelementul crom, într-o combinație adecvata, capabilă să asigure un nivel echilibrat al zaharului în sânge.

Zahărul în sânge, respectiv glucoza, constituie principala sursă de energie a organismului și singura forma de carbohidrat acceptată de neuronii creierului nostru.

Cândva vitamina B3 a fost numită și “vitamina antipelagroasa”, deoarece era folosită la tratarea populației bolnave de pelagră din tările unde alimentația se baza în principal pe porumb, știut fiind că porumbul conține cantități infime de vitamina B3, într-o formă asimilabilă de către organismul uman.

Rapiditatea cu care niacina poate elimina neplăcerile și vindecă bolile este uimitoare – comparabile doar cu rezultatele fulgerătoare obținute prin administrarea vitaminei C.

Niacina mai are o funcție deosebit de însemnată în cadrul metabolismului nostru, ea reduce nivelul colesterolului. Un studio efectuat în SUA a pus în evidență faptul că simpla administrare a niacinei, fără un alt tratament, poate scădea valoarea colesterolului cu 22% și nivelul trigliceridelor cu 52%.

De asemenea, vitamina B3 dilată vasele de sânge, înlăturând tulburările de circulație la persoanele cu vasele sanguine îngustate. Datorita acestei acțiuni de dilatare a vaselor, niacina poate fi de ajutor si celor ce suferă de migrene.

Necesarul zilnic de vitamina B3

Corpul nu-și poate face rezerve de niacină. Surplusul este eliminat prin urină. De aceea, trebuie sa ne asiguram în permanență un aport îndestulător.

copiii și adolescenții – între 5 și 12 miligrame

adulții – circa 6,6 miligrame pentru 1000 de kilocalorii consumate

femeile – 13 pana la 15 miligrame

bărbații – între 15 și 20 miligrame

Cei ce prestează o muncă grea, femeile gravide și mamele care alăptează ar trebui să suplimenteze cu câteva miligrame cantitățile indicate mai sus.

Niacina și nicotinamida sunt disponibile într-o gamă largă de suplimente. Dacă tratați probleme circulatori sau o scădere a nivelului de colesterol și de trigliceride, se recomandă administrarea niacinei mai degrabă decât a nicotinamidei.

Există câteva suplimente cu niacină în prezent pe piață. Acestea includ niacina cu reacție imediată(IM), niacina cu acțiune în timp(SR) și inoitol hexiancianat(IHN), care conține niacină la care se adaugă și inositol.

Când se folosește un nivel crescut de niacina IM, în general subiecții încearcă o senzație de purpura, care deseori limitează utilizarea sa. Niacina SR este conceputa să elimine aceasta senzație, dar, deși încă mai produce purpură și tulburări gastrointestinale și este mai ușor tolerat de către unii utilizatori; la un nivel mai mare decât 1500 mg zilnic au fost raportate niveluri ridicate de enzime hepatice si toxicitate pentru ficat.

Pe de altă parte, IHN sau “flush-free” niacina este considerată complet sigura și fără nici un alt efect de purpura. Experimente efectuate pe pacienții umani, care au utilizat mai mult de 4000 mg zilnic, au arătat ca niacina IHN a fost evidențiată ca factor benefic în afecțiunile circulatorii, inclusiv în cazul maladiei Raynaud și în claudicație intermitentă.

Totuși, aceasta apare la unele persoane, iar IM sau SR pot fi mai eficiente decât IHN in reducerea nivelului colesterolului si al LDL în sânge. Pentru păstrarea unei sănătăți generale bune, doza zilnica optimă de bază pentru vitamina E (10% pana la 25% ar trebui sa fie niacina) este de 25-300 mg pentru bărbați și femei.

Luarea în doze mari de acid nicotic poate permite reducerea eficace a nivelului sangvin de colesterol; totuși, ea este în general prost suportată. Trebuie, deci, luate precauții, mai ales in caz de insuficiență renală.

Luarea de doze mari de acid nicotic este categoric contraindicat în caz de ulcer gastroduodenal sau de diabet.

Conținutul de vitamina B3 al unor alimente(mg)

drojdia de bere, 100 grame …………… 35,6

arahide, o ceașcă ……………………… 24,2

ficat, 100 grame ………………………. 12,2

ton, 100 grame ………………………… 10,3

pasare, 100 grame …………………….. 9,6

piersici uscate, 1 ceașcă ………………. 8,2

inima, 100 grame ……………………… 7,4

somon, 100 grame ……………………. 6,8

cereale integrale, 1 ceașcă ……………. 5,2

cotlet de mile, 1 bucată ……………….. 5,1

migdale, 1 ceașăa ……………………… 4,7

mazăre verde, 1 ceașca ………………… 3,8

cotlet de porc, 1 bucata ………………… 3,6

boabe de soia, 100 grame ……………… 2,9

Funcții și utilizări ale vitaminei B3

Boli cardiovasculare

Datorită rolului său în metabolismul lipidelor, numeroase utilizări terapeutice ale niacinei (nu ale niacinamidei) sunt prescrise în tratamentul nivelului crescut al colesterolului.

Un număr impresionant de lucrări evidențiază efectul niacinei în reducerea nivelului colesterolului “bun”. De exemplu, într-unul dintre studii, difuzia extinsă a niacinei a fost comparată cu efectul gemfibrozilului, niacina fiind considerată mult mai eficientă – in creșterea nivelului colesterolului HDL și a apolipoproteinei A-1 – decât tratamentul medicamentos.

Într-un alt studiu, cercetatorii au administrat pacienților simvastatin împreuna cu niacina obținând rezultate remarcabile – aproape 70% mai puține decese, atacuri de cord, palpitații și spitalizări pentru boli cardiovasculare în toata perioada de trei ani a experimentului.

Atunci când niacina a fost administrată împreuna cu lovastatinul, s-a constatat o eficiență și o siguranță sporită, în special în creșterea HDL. Un alt studiu a comparat eficacitatea niacinei cu aceea a clofibratului, un medicament prescris pe scara largă in scăderea nivelului colesterolului.

Niacina a fost cu mult mai eficienta decât medicamentul în reducerea colesterolului limfatic, a lipoproteinelor cu densitate foarte scăzută (VLDL) și a trigliceridelor. De asemenea, a mărit semnificativ nivelul lipoproteinelor cu densitate mare (HDL sau colesterolului “bun”).

Alte lucrări evidențiază difuzia extinsă a niacinei, chiar în doze crescute în condiții de siguranță – in tratamentul diabetului de tip 2 care deseori înregistrează un nivel scăzut de HDL.

Autorii acestor lucrări, precum și alți specialiști concluzionează că, datorită efectelor sale, precum și costului și nivelului de toxicitate scăzute, niacina poate constitui un tratament în cazul multor pacienți ce prezintă un nivel mărit al colesterolului.

Alții sugerează o combinație a niacinei cu medicamentele de reducere a nivelului colesterolului, ținând cont de eficacitatea niacinei și de acțiunea sa printr-un mecanism diferit fata de al medicamentelor utilizate în prezent. Opțiunea utilizării ca medicamente folosite în această afecțiune prezintă serioase efecte secundare inclusiv o incidență crescută a cancerului gastrointestinal și o mărire a riscului apariției unei afecțiuni biliare.

Niacina este extrem de eficientă în reducerea colesterolului și a trigliceridelor. Când pacienții utilizează niacina și aceștia se reintorc la medicii lor pentru examenele medicale, aceștia sunt încântați de rezultate. Niacina este in special utilă în cazul persoanelor care au o predispoziție ereditară și rezistentă la nivelul crescut de colesterol.

Vitamina B3 mai are și alte funcții în cadrul sistemului cardiovascular, în forma de niacină este un vasodilatator – un agent menit sa relaxeze si să lărgească vasele sanguine. Astfel, niacina este de asemenea, utilizată în tratamentul diferitelor probleme circulatorii.

Sistemul nervos

Unele dintre simptomele de început ale carenței niacinice include irascibilitatea, neliniștile, depresia, slăbiciunea și pierderea memoriei – toate acestea fiind disfuncționalități ale sistemului nervos.

Aceste simptome pot fi urmate de lipsa orientării, confuzie și isterie. Datorită importanței acestuia în sistemul nervos, mulți specialiști utilizează niacina și/sau niacinamida separate sau în combinație cu alte medicamente în tratamentul afecțiunilor mentale ca anxietatea, nervozitatea, depresia și chiar schizofrenia.

Poate acest tratament ar fi mult mai eficient dacă vom lua în considerare și alte substanțe nutritive. De exemplu, dacă avem o cantitate suficientă de acizi grași omega-3 pentru ca acțiunea vitaminelor B să fie mai eficientă.

Un studiu sugerează că o cauza majora a îmbolnăvirilor mintale în societatea de azi poate fi datorată nu numai carenței vitaminelor B și în special a niacinei, dar și a acizilor grași omega-3. Studiile sugerează ca niacianamida – ca și vitaminele E, B6 și pantotenatul de calciu – poate fi de asemenea utilă în tratamentul epilepsiei, împreună cu anticonvulsivele.

Probleme menstruale

Două studii despre utilizarea niacinei relevă crampe menstruale la aproape 90% dintre subiecți. În ambele lucrări, subiecților cu vârste cuprinse între 14-44 de ani le-au fost administrate 100 mg de niacina de doua ori pe zi, aceasta doza fiind majorată la două pană la trei ore în timpul crampelor.

Într-unul dintre studii au fost adăugate 60 mg de rutin și 300 mg de vitamina C, acestea amplificând efectul niacinei. Eficacitatea terapiei a durat câteva luni chiar și după ce a fost întrerupt. Femeile care au răspuns cel mai bine la tratament au înregistrat un ciclu normal, în timp ce celelalte nu.

Cercetătorii sugerează că acest fapt poate arăta că lipsa răspunsului la tratament indică necesitatea măririi dozei.

Cancer

Numeroase studii reliefează că niacinamida este eficientă împotriva mai multor tipuri de substanțe cancerigene. Astfel, această substanța nutritivă poate fi utilă în prevenirea câtorva forme de cancer. Deficiența severă de niacina constituie un factor major în dezvoltarea pelagrei – boala caracterizata prin cei trei D : dermatită, diaree și demență.

Pentru prevenirea acestui simptom al deficientei, RDI pentru vitamina B3 este de 20 mg pentru femei și bărbați. Simptomele evidente de carența a vitaminei B3 se manifestă în general în rândul persoanelor alcoolice și în cazul celor malnutrite.

Carenta de niacina este de asemenea aproape comună în rândul persoanelor care au o dietă bazată în special pe porumb, datorită faptului ca niacina din porumb este neabsorbabilă. Necesarul de vitamina B3 poate fi mai mare în rândul persoanelor cu cancer, persoanelor cărora li se administrează isoniazidă și care l-au folosit în tratamentul tuberculozei, femeilor care iau contraceptive orale și persoanelor cu deficiente proteice.

Toxicitate si efecte adverse

Nu se cunosc efecte toxice ale acestei vitamine în doze de pană la 2 g (2000 mg). În cazul persoanelor cu disfuncționalități la nivelul ficatului, terapia cu niacina necesită monitorizarea foarte atentă a unui medic, deoarece pot apărea tulburări ale funcției hepatice.

În cazul persoanelor sănătoase, singurul efect advers al suplimentarii niacinice este o ușoară purpură temporară, poate și o oarecare stare de neliniște.

Totuși, administrarea niacinei după o masă sau după o aspirină poate duce la dispariția sau prevenirea înroșelii fără a pierde efectele benefice.

Este nevoie de prudentă în cazul administrării niacinei SR cu acțiune în timp, deoarece administrarea dozelor crescute, chiar și sub monitorizare de specialitate, poate creea toxicitate hepatică. Noile forme, precum inositolul-hexancianat (IHN), par cea mai sigura variantă.

Utilitatea vitaminei B3

Niacina (vitamina B3) este deosebit de importanta pentru :

respirație celulară

energie celulară

metabolismul carbohidraților, lipidelor și proteinelor

metabolismul cerebral

starea de spirit

somn

activitatea inimii

controlul colesterolului

muțchi

țesutul conjunctiv

funcționarea tubului digestiv.

Forme de prezentare a Vitaminei B3

capsule

comprimate

Vitamina B4

Vitamina B4 (adenina) are funcții și indicații terapeutice, mai puțin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcțiile sistemului nervos cât și cele ale sistemului hematopoietic.

Carența vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei și granulopeniei.

Administrarea sulfamidelor ți a antibioticelor crește consumul de vitamina B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcțiile suprarenalelor și a proceselor creșterii.

Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere. Sintetizarea vitaminei B4 de către flora bacteriană intestinală este redusă la om.

Absorbția vitaminei B4 se realizează la nivelul intestinului subțire. În sânge, concentrația cea mai mare de vitamina B4, este în hematii. Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpirație.

Acidul pantotenic

Sinonime: ACID PANTOTENIC, CALCII PANTOTHENAS (D.C.I.), PANTOTENAT DE CALCIU.

Descoperită în anul 1933 de doctorul R.J.Williams și denumită după cuvântul grec “pantos” – “pretutindeni”, vitamina are o arie largă de răspândire, fiind omniprezentă în natură.

Biochimistul Williams a izolat în 1938 acest acid din ficat și l-a sintetizat ulterior în laborator, confirmându-i structura chimică. Este demn de amintit că din 250 kg ficat Williams a reusit sa izoleze doar 3g acid pantotenic.

Structura și proprietăți

Acidul pantotenic este format din acidul pantoic (,-dihidroxi-,’-dimetilbutiric) și -alanină, legate între ele printr-o legătură peptidică. Se prezintă sub formă lichidă, uleioasă, de culoare slab-gălbuie.

Este solubil în apă și etanol, greu solubil în eter și insolubil în cloroform și benzen. Sub forma sărurilor de Ca sau Na, este o substanță cristalizată.

Acidul pantotenic este puțin stabil, însă sărurile sale sunt mult mai stabile.

Printre derivații acidului pantotenic, o importanță deosebită o are pantoteina (acidul pantotenic + cisteamină) care intră în constituția unei proteine denumită proteina transportoare de grupări acil („Acil Carrier Protein” , ACP-SH) și a unei coenzime care participă la diverse reacții biochimice de sinteză și de degradare a unor metaboliți numită coenzima A (CoA-SH).

Rolul biochimic și fiziologic

Sub formă de ACP-SH și CoA-SH acidul pantotenic îndeplinește în organism funcția sa biologică. Prin grupa -SH a pantoteinei, molecula de ACP-SH și de CoA-SH funcționează ca transportator de grupări acil, formând tioesteri la grupa tiol. În felul acesta, ACP-SH deține un rol important în biosinteza acizilor grași.

Coenzima A joacă un rol fundamental în metabolismul substanțelor, luând parte la realizarea unor procese biochimice cum sunt oxidarea și biosinteza acidului citric, biosinteza sterolilor, steridelor, lipidelor neutre, fosfatidelor, porfirinelor, mucopolizaharidelor etc.

Hipovitaminoza pantotenică la om se întâlnește rar datorită largii răspândiri a acidului pantotenic în natură și a cantităților suficiente existante în alimentație. În carență de acid pantotenic au loc o serie de dereglări patologice: tulburări gastro-intestinale, tulburări musculare, leziuni cutanate, dermatite, stomatite, tulburări ale sistemului nervos central, anemii, scăderea capacității de a forma anticorpi.

Surse de acid pantotenic.

Acidul pantotenic este conținut de toate animalele, plantele și microorganismele. Țesuturile animale nu sunt capabile să sintetizeze acid pantotenic, dar sintetizează din acesta, coenzima A. Surse de acid pantotenic pentru om sunt: ficatul, rinichii, carnea, ouăle, icrele, varza roșie, cartofii, strugurii, drojdiile.

Conținutul de vitamina B5 al unor alimente(mg)

ficat……………………………….. 7,70

tarate de grâu……………………… 2,85

păstrăv…………………………….. 1,82

semințe de floarea soarelui………… 1,40

scrumbie, macrou…………………… 1,35

nuci………………………………… 0,90

cereale integrale……………………. 0,78

gălbenuș (de la un ou)……………… 0,75

crabi………………………………… 0,63

vânat……………………………….. 0,57

mușchi file…………………………. 0,40

lapte integral……………………….. 0,31

Doza zilnică recomandată de acid pantotenic (vitamina B5) este în jur de 5-15 mg. Drojdia conține 20 mg la 100g, gălbenușul de ou 7 mg la 100 g, tărâța 2,25 mg și varza aproape 1 mg.

Simptomele deficitului sunt oboseala, stresul cronic și depresia. Vitamina B5 este necesară pentru formarea hormonilor și pentru acetilcolina utilizată de creier pentru a preveni anumite tipuri de depresie.

Vitamina B5 ajută la depășirea mai ușoară a situațiilor stresante, combate inflamațiile în diferite zone ale corpului, este un aliat prețios în scăparea de kilograme, fiind un remediu excelent pentru curele de slăbire și în menținerea formei maxime.

Totodată, ea protejează inima, mărește capacitatea de concentrare, acțiunea vitaminei B5 previne îmbătrânirea premature și apariția ridurilor.

Alimentele rafinate, cum sunt orezul alb, pastele, produsele de panificație din făina albă, nu mai conțin decât cantități neînsemnate de acid pantotenic. Prelucrarea termică, de pilda prin prăjire, coacere, fierbere, etc., distruge vitamina B5.

De asemenea, prelucrarea industrială, ca și depozitarea îndelungată dăunează masiv acestei vitamine valoroase. De aceea, este indicat sa mâncăm hrana proaspătă, preparată cat mai sumar.

Și acizii sub diferite forme, de exemplu oțetul, castraveții acrii, murăturile de orice fel, condimentele iuți, muștarul iute, etc., descompun molecula de vitamină, în special atunci când mâncărurile se află în contact prelungit cu oțetul. La rândul lor, substanțele puternic alcaline dăunează de asemenea vitamine – de pilda, bicarbonatul de sodiu.

Utilitatea vitaminei B5

Acidul pantotenic (vitamina B5) este deosebit de importantă pentru :

producerea de energie, menținerea vitalității

prevenirea inflamațiilor și rezistența la stres

reducerea depozitelor de grăsime, valorificarea lipidelor în organism

vivacitate intelectuală, capacitate de concentrare

stimularea circulației locale și întreținerea nervilor din extremități piele sănătoasă și păr bogat.

Vitamina B5 are rol în catabolismul glucidelor și lipidelor și, prin aceasta, la generarea energiei necesare proceselor fiziologice. Are un rol important în desfășurarea multor reacții enzimatice.

Favorizează menținerea structurii și funcției normale a pielii și stimulează pozitiv creșterea și pigmentarea părului. Este indispensabilă funcționarii normale a glandelor suprarenale.

Particularitati biochimice si farmacodinamice:

Este grupul prostetic al coenzimei A, factor de acilare care intervine în sinteza acetilcolinei, colesterolului, fosfolipidelor, hormonilor steroizi, hemoglobinei.

Necesarul zilnic: 5-10 mg/zi

Indicații:

stomatite

glosite

colite

hepatite cronice

dermatite

arsuri

injectat in doze mari, stimuleaza mobilitatea gastro-intestinala

Prezentare: PANTOTENAT DE CALCIU – fiole de 5 ml cu 0,5 g

substanta activa

PANTENOL – comprimate a 500 mg care se sug

Mod de administrare, posologie:

injectabil, I.M. sau I.V. – adulti: 0,5 g/zi

– copii: 0,25-0,5 g/zi

comprimate: – adulti: 2-4/zi

– copii: 1-3/zi

VITAMINA B6

Sinonime: PYRDOXINUM (DCI), PIRIDOXOL; BECILAN; HEXOBION

Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul si piridoxamina. În mediu alcalin și acid sunt sensibile la lumină. Regnul vegetal oferă o importanță sursă de vitamina B6.

Sursele de obținere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din această grupă.

Absorbtia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă și mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomină piridoxamina.

Vitamina B6 intervine în metabolismul substanțelor organice și intră în compoziția unui mare număr de enzime cu funcție de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală și scade cu vârsta.

Particularitati fizico-chimice:

Clorhidratul de piridoxina se găsește sub forma de cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust ușor acru, ușor solubil în apă, greu solubil în alcool.

Particularitati farmacocinetice:

Piridoxina și piridoxamina se absorb digestiv și sunt transformate în piridoxalfosfat, forma activă.

Particularitati biochimice si farmacodinamice:

Esterul fosforic al piridoxalului este coenzima a amino-acid-decarboxilozelor, intervenind în metabolismul proteic.

Piridoxalul intervine în hematopoeza având efect favorabil în unele anemii. Este factorul de creștere pentru microorganisme, intervine în dezvoltarea celulelor tumorale și este slab sedativ al S.N.C.

Proprietati farmaco-toxicologice:

Piridoxina poate produce fenomene de nevrita senzoriala, somnolenta, mișcarea nivelului plasmatic al acidului folic sau poate provoca somnolenta.

Necesarul zilnic:

intre 0-2 luni…….200 ug

intre 2-6 luni……..300ug

intre 6-12 luni ……400 ug

intre 1-2 ani …….. 500 ug

intre 2-3 ani ………600 ug

intre 3-4 ani ……….700 ug

intre 4-6 ani ……….900 ug

intre 6-10 ani ……..1-1,2 mg

intre 10-18 ani ……1,4-1,8 mg

peste 18 ani ………..2 mg

in sarcina……. …….2,5 mg

in alaptare ………….2,5 mg

Indicații:

în pelagra, asociata cu vitamina Pp, tiamina, riboflavina

tulburări cutanate si ale mucoaselor

anemii

boala de iradiere

Contraindicații:

neoplasm

gripa

infecții

alergie la piridoxina

Prezentare:

flacon cu 20 comprimate a 0,25 grame

fiole de 5 ml cu 0,25 g

Mod de administrare, posologie: oral, I.M. sau I.V.

adulți: oral: 0,25-0,50 g/zi

injectabil: 0,15-0,25 g/zi, zilnic sau la 2 zile

copii: 0,1-0,25 (0,20) g/zi in funcție de vârstă

VITAMINA B7

Vitamina B7 este componentă a unor enzime care contribuie la metabolismul proteinelor, glucidelor și lipidelor. Ameliorează durerile musculare consecutive oboselii și contribuie la menținerea integrității pielii.

Împiedică încărunțirea și căderea părului, fiind utilizată cu rezultate bune și prevenirea alopeciei(cheliei). Sportivii necesită cantități mari din această vitamină. Avidina din oul crud întârzie absorbția acestei vitamine.

VITAMINA B8

Vitamina B8 este sintetizată și în organism, dar în cantități insuficiente. Împreună cu inozitolul (ambele substanțe sunt componente ale lecitinei) favorizează legarea acizilor grași liberi, prevenind steatoza hepatică, împiedică depunerea colesterolului pe pereții arteriali.

Contribuie la eliminarea substanțelor toxice și a metaboliților inutili acumulați în organism. Lipsa colinei duce la perturbarea activității cerebrale și la scăderea capacității de memorare. Se mai numește și biotina sau vitamina H; o substanță hidrosolubila, care nu este distrusă la căldură sau umiditate, dar lumina, alcalinitatea si oxigenul o afectează.

Alimentele (proaspete, de preferinta) și flora intestinală furnizează dozele necesare organismului. Vitamina B8 sau H este indispensabilă persoanelor cu unghii fragile și casante.

Doza zilnică recomandată: 0,3 mg (300 mcg). Copiii au nevoie de o cantitate de 50–90 mcg/zi

Surse:

carnea proaspătă

legumele și fructele crude (neprelucrate termic sau conservate) sunt necesare pentru aportul zilnic de biotina, ca și drojdia de bere

organele de vită

laptele, produsele lactate

gălbenușul de ou

conopida

cerealele integrale, porumbul

melasa

nucile.

Roluri si caracteristici

ajută la degradarea acizilor grași, glucozei, aminoacizilor;

intervine în sinteza acizilor grași și a proteinelor;

are capacitatea de a produce hidrații de carbon din molecule, reintregrând rezervele organismului;

stimulează creșterea părului și întârzie căderea acestuia;

împiedică încărunțirea prematură;

calmează durerile musculare.

VITAMINA B9

Vitamina B9 favorizează creșterea părului și previne aterosceloza. Împreuna cu colina participă la biosinteza fosfolipidelor, componente esențiale ale membranei celulei nervoase.

Ca urmare, este absolut indispensabilă transmiterii influxului nervos și, deci, activității cerebrale. Are si un efect calmant pronunțat.

VITAMINA B10

Vitamina B10 contribuie la metabolismul fierului și la formarea hematiillor (globulele roșii).

Favorizează sinteza acidului folic și absorbția acidului pantotetic. Lipsa vitaminei B10 duce la încărunțirea și apariția eczemelor.

Vitamina B10 are un rol important în sinteza proteinelor, în metabolismul glucidelor și acizilor grași, precum și în formarea globulelor roșii. Contribuie la dezvoltarea fizică, la creșterea poftei de mâncare și a greutății corporale.

Din aceste motive, este utilă în profilaxia și tratamentul anemiei. Se găsește în ficat și în preparatele din ficat. Vitamina B12 își aduce aportul și la menținerea funcționării normale a sistemului nervos, ameliorează irascibilitatea și contribuie la îmbunătățirea capacității de concentrare, de memorare și de păstrare a echilibrului psihic.

VITAMINA B12

Sinonime: CYANOCOBALAMINUM (D.C.I.), COBIONE, DAVITA-MON B12, RUBIVITAN.

Este indispensabilă pentru viața omului și a animalelor. Este unul dintre cei mai puternici factori antianemici cunoscuți, prezentând o oarecare analogie structurală cu hemoglobina.

Vitamina B12 este compusă din substanțe cristalizate, de culoare roșie, solubile în apă și alcool, stabile în aer și în mediu acid. Are o structură deosebit de complexă, conținând 4,5% cobalt și radicalul cian, de unde și denumirea de ciancobalamina.

Sunt semirele la acțiunea oxidanților, bazelor și acizilor puternici. Rezistă la 120 de grade C, timp de 20 minute. Vitamina B12 are formula moleculara C68H90N14O14Pco și masa moleculară 1490±140.

Vitamina este hidrosolubilă și joacă un rol în maturarea globulelor roșii plecând de la celulele-mamă și în sinteza unor acizi grași și anumitor acizi aminați.

Denumirea de cianocobamidă derivă din structura sa moleculară întrucât conține gruparea cian(-C≡N), un atom de Co și grupari amidice. Se mai numește (pe lângă cianocobalamină și cianocobamidă) antianemică, vitamina antipernicioasă, corinoidă, factor antipernicios, factor anemic extrinsec, factorul proteinelor la animale etc.

Denumirea de corinoidă provine de la inelul porfirinic modificat din molecula sa numit inel corinic.

Numele de cianocobalamină nu este riguros științific deoarece nu conține grupare aminică liberă sau legată de nucleul central (corinic), nici de atomul de Co și nici de ribonucleotidă, ci numai în componența grupărilor amidice, fapt pentru care este mai corecta denumirea de cianocobamidă decât cea de cianocobalamină.

Identificarea, izolarea, stabilirea structurii și a activității biologice a vitaminei B12 a necesitat colaborarea mai multor grupe de specialiști o perioada mai îndelungată de timp, reușindu-se în cele din urmă obținerea acestei vitamine pe cale industrială.

Prin anii 1950, imediat după descoperire, vitamina era extrasă din ficatul animal (cam patru tone de ficat prelucrat ofereau un gram de vitamina B12).

În 1952, Miner Laboratories din Chicago a identificat o tehnică de izolare a vitaminei B12 din… mocirla canalelor, folosind cca. 250 tone nămoluri culese zilnic.

Ca element exotic (între timp, tehnicile de izolare s-au mai perfecționat, așa încât nu mai aveți motive sa fiți îngrijorați), menționam ca în Indochina, băștinașii aveau obiceiul de a acumula peștii în mari recipiente, în care avea loc un proces accentuat de … fezandare / putrefacție.

Rezulta un lichid cu un miros și un aspect dezgustător, cunoscut amatorilor de bucătărie chinezească, bogat în acizi aminați și vitamine.

Vitamina B12 se găsește mai puțin în regnul vegetal și mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, mușchi). Principala sursa de vitamina B12 este sinteza microbiană.

Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acțiunea a numeroase bacterii din sol și a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

Absorbția și metabolismul.

Absorbția vitaminei B12 se realizează la nivelul mucoasei intestinale, în prezența unui factor intrinsec produs de mucoasa gastrică și cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

Vitamina B12 absorbită și reținută la nivelul intestinului pierde proprietatea de a difuza, reconstituind prima faza a absorbției intestinale. Factorul intrinsec are rol de protecție în absorbția intestinală prin formarea unor compuși de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrinsec activ fixează până la 264 de micrograme vitamina B12\mg.

Vitamina are rol în hematopoieză și mai ales în eritropoieză. De asemenea are o importanță deosebită în ceea ce privește creșterea, hematopoieza și funcționarea celulei nervoase.

Cea mai importantă acțiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biermer, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase. Carenta vitaminică afectează țesuturile în care se produc multiplicări celulare rapide.

Sunt afectate: măduva hematoformatoare (apare anemia megaloblastică), mucoasa bucala (glosita Hunter), mucoasa tubului digestiv, bolnavii prezentând inapetența, senzație de balonare, vărsături, diaree. Cea mai buna sursa este ficatul, dar și peștele, ouăle, laptele și derivatele lactate.

Necesități și Surse

Aporturile nutriționale recomandate, minime și ușor de acoperit printr-o alimentație echilibrată, sunt de 1 pana la 2 micrograme pe zi pentru copii, de 3 micrograme pentru adolescenți sau pentru adulți, și de 4 micrograme pentru femeile gravide sau care alăptează.

Vitamina B12 se găsește în toate produsele animale îndeosebi în ficat. Ea este relativ stabilă la căldură și la aer dar mai sensibilă la lumină și la radiațiile ultraviolete precum și la acizi și baze.

Metabolism și Carență

Absorbția intestinală a vitaminei B 12 are loc în ultima parte a intestinului subțire. Ea nu este posibilă decât în prezenta unei glicoproteine secretate de stomac, denumită factor intrinsec.

Carenta în vitamina B12, care nu este rară în țările industrializate, poate rezulta deci fie, în mod excepțional, prin aporturi alimentare insuficiente (regim vegetarian), fie dintr-o gastrectomie (ablație a stomacului) sau dintr-o boală responsabilă de o anomalie a secreției de factor intrinsec, precum boala lui Biermer; această carența poate, să mai provină dintr-o anomalie, dintr-o ablație a porțiunii terminale a intestinului subțire și, în mod excepțional, dintr-o infecție cronică a intestinului subțire.

În sfârșit, o carență în vitamina B12 nu este deloc rară la persoanele în vârstă. Ficatul, care stochează vitamina B12, poate disimula o insuficiență de aport sau o tulburare a absorbției timp de 3 sau 4 ani.

În continuare, apar primele semne ale carenței: oboseala generală, pierdere a apetitului, tulburări hematologice (anemie megaloblastică), neuropsihiatrice (senzație de arsură cutanată, nevrita optică inflamație a nervului optic, pierderi de memorie, labilitate a stării de spirit, depresie) și mucoase (limba depapilată). Hipervitaminoza se manifestă prin apariția unor stări alergice și prin hiperglobulie.

Utilizare Terapeutică

Vitamina B12, administrată în injecții intramusculare, este indicată în carența corespunzătoare. Ea este utilizată, de asemenea, în doze mari ca analgezic.

Injecțiile intravenoase cu unul dintre derivații ei, hidroxocobalamina, sunt practicate în caz de intoxicație cu cianura.

Administrarea medicamentoasă de vitamina B12 este contraindicată în rare cazuri (anumite cancere, indeosebi).

Particularități fizico-chimice:

Vitamina B12 are structură porfirică, asemănătoare pigmentului eritrocitar și clorofilei, dar conține cobalt (4%). A fost obținută cristalizată, are culoare roșu-închis și este solubilă în apă, cu reacție neutră.

Vitamina B12 se găsește în toate organele, mai ales în ficat, stomac, rinichi, creier și mușchi. A fost obținută inițial din ficat de bovina ( 25 mg dintr-o tona de ficat), iar în prezent se obține din culturile de Streptomyces griseus, ca un subprodus la fabricarea streptomicinei. Soluția apoasă are Ph=4 – 4,5.

Particularități farmaco-cinetice:

Pentru absorbție este necesară prezența așa numitului factor intrinsec secretat de mucoasa gastrică, de structură probabil mucoproteică.

Ciancobalamina, numită și factor intrinsec, s-ar absorbi numai sub forma unui complex cu factorul intrinsec.

La omul normal se absoarbe în intestinul subțire 70-90% din ciancobalamină. Absorbția este favorizată de Ph-ul alcalin. În intestinul gros absorbția este mai redusă, deși bacteriile saprofite sintetizează vitamina.

Administrarea orala a vitaminei B12 nu are efect in anemii, când mucoasa gastrica este atrofiata sau când există leziuni intestinale importante. Vitamina din alimente nu este distrusă în tubul digestiv, anemicii excretând zilnic cantități de ciancobalamină egale cu oamenii normali (50-250 ug).

Ciancobalamina este absorbită total și rapid după administrarea subcutanata sau intramusculară. Este depozitată în ficat, se elimină renal, sub forma nemodificată, prin filtrare glomerulară( 0,2 ug).

Particularități biochimice si farmacodinamice:

Ciancobalamina este indispensabilă procesului de maturare a eritrocitelor. Lipsa ei duce la hiperplazia megaloblastică a măduvei oaselor, datorită opririi evoluției maturării hematiilor.

Intervine în sinteza nucleoproteidelor, fiind necesară pentru transformarea timinei în timidină, substanța care intră în structura acizilor nucleici.

Ciancobalamina intervine și în transformarea acidului folic în acid fotenic și prin aceasta contribuie la metilarea uracilului, cu formarea timinei. Are acțiune neurotropă, fiind esențială în procesele de care depind integritatea funcțională a fibrelor mielinice.

Vitamina B12 are acțiune lipotropa și intervine în metabolismul proteic, prin favorizarea grupărilor metil labile, necesare sintezei metioninei din hemocisteină și transformării glicolului în serină.

Are rol în menținerea grupărilor sulfhidrice în formă redusă, necesară pentru funcționarea unor enzime.

Este cunoscută ca un factor esențial pentru creștere și nutriție, pentru unele microorganisme și pentru organisme superioare. De asemenea contribuie la troficitatea mucoasei digestive, lipsa ei producând glosita și gastrita atrofică.

Carenta vitaminei B12 poate avea drept cauze tulburări de aport, de absorbție, de utilizare și de creșterea nevoilor si pierderilor. Deficitul de vitamina B12 prin lipsa de aport se manifestă la persoanele cu dietă vegetariană severă.

Absorbția este diminuată la bolnavii cu insuficiență a formării factorului intrinsec datorata unor suferințe gastrice ( gastrite toxice, neoplasm gastric, gastrita atrofică, iritarea stomacului) și gastrectomie.

Absorbția insuficientă a vitaminei B12 din intestin se întâlnește în inflamații, disbacterioze intestinale, tumori, insuficiență pancreatică. Se cunosc situații cu consum crescut de vitamina B12, de exemplu la bolnavii paralizați de diohzllobathrium latum.

Semnele de hipovitaminoza B12 la om constau în tulburări ale hematopoezei, ale integrității fibrelor nervoase mielinice și ale celulelor epiteliale din tubul digestiv.

Indicații:

Ciancobalamina este indicată în anemii megaloblastice, unde are acțiune majoră. Efectele hematologice sunt primele care apar și anume, se observă la nivelul măduvei, după câteva ore de la injectare. După 2-3 zile se restabilește hematopoieza normaloblastică.

Reticulocitele apar în sânge periferic în zilele 5-12. În 4-8 săptămâni eritrocitele circulante ajung la nivelul normal. Concomitent se realizează valori normale pentru leucocite și trombocite.

În formele obișnuite de anemie megaloblastică, după prima săptămână de tratament se obțin ameliorări evidente. Dispar tulburările digestive, inclusiv cele localizate pe mucoasa linguală, diminuă astenia, anorexia. Se obține vindecarea clinică în câteva săptămâni.

Nu sunt influențate atrofia mucoasei gastrice, aclorhidria histamino refractară, capacitatea stomacului de a sintetiza factorul intrinsec. Rezultatele sunt mai slabe dacă bolnavul are concomitent o infecție, uremie sau primește cloramfenicol.

Tratamentul de substituție cu B12 trebuie continuat toată viața. Efectele ciancobalaminei sunt mai slabe în anemia megaloblastică din cursul sarcinii sau a copilăriei.

Se obțin rezultate parțiale în anemia datorată batricefalozei și în sindroamele de absorbție intestinală. Datorită acțiunii neurologice, vitamina B12 produce efecte favorabile asupra tulburărilor nervoase din timpul anemiei megaloblastice.

La bolnavii cu complicații ale S.N., ameliorarea se obține mai lent, însă nu se mai înregistrează avansarea leziunilor. Cu cât tulburările neurologice au apărut mai recent față de aplicarea tratamentului cu vitamina B12, cu atât se obțin rezultate mai bune.

Ciancobalamina ar avea unele efecte și în afecțiuni cu ar fi:

neuropatii (polinevrita alcoolica si diabetica, tulburările sensibilității profunde din scleroza în plăgi)

hepatita cronică și ciroza

nevralgii de trigemen

anorexie

întârziere în creștere

sterilitate

unele psihoze, senilitate

Nu exista dovezi certe de eficacitate în multe cazuri dintre diagnosticele menționate.

Contraindicații:

alergie la ciancobalamină

bolnavi de astma

poliglobulii

neoplasm

Reacții adverse: ciancobalamina poate produce reacții alergice: urticarie și chiar șoc anafilactic.

Prezentare:

ROMTRAT – fiole de 2 ml soluție injectabilă de extract de ficat având 20 micrograme ciancobalamină;

VITAMINA B12 – fiole de 2 ml cu extract de ficat având 200 micrograme ciancobalamină; fiole de 1 ml cu 50 micrograme sau 100 micrograme;

NEOHEPAR – fiole de 5 ml cu extract de ficat având 50 micrograme – ciancobalamină;

Mod de administrare, posologie:

Calea de administrare obișnuita este injectabilă I.M. sau S.C., calea orală nefiind recomandată în anemia megaloblastică, deoarece nu este posibilă absorbția. Această cale poate fi folosită la vegetarienii, lipsiți de aportul vitaminei B12 prin carne. La aceștia doza zilnică este de 1 microgram.

Doza de vitamina B12 este diferită în funcție de intensitatea anemiei megaloblastice, existența unei infecții sau a tulburărilor neurologice. Inițial, la formele medii, necomplicate se administrează zilnic 1 microgram timp de 10 zile. În formele complicate se administrează 30 microgrameg/zi, timp de 5-10 zile.

Tratamentul de întreținere se face cu doza de 30-100ug o data pe lună. În cazurile grave de anemie megaloblastică cu tromboalopenie, hemoragii, infecții, tulburări neurologice intense, tratamentul se face în prima zi 100 micrograme vitamina B12 I.M. și 5 mg acid folic, oral, zilnic. La copii se administrează 1-10 ug/zi.

În afecțiuni neurologice și hepatice cronice se injectează 1 mg/zi sau la 2-3 zile, iar în nevrite 1000 micrograme/zi.

Incompatibilități în soluție:

Vitamina B12 este incompatibilă în soluții cu acid ascorbic, clorpromazimă, soluții alcaline și reductoare, vitamina K soluție apoasă.

VITAMINA C – ACIDUL ASCORBIC

Sinonime: ACIDUM ASCORBICUM (D.C.I.), CANTAN, CEBION, CAROSCORBIS, REDOXON, VITASCORBOL

Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutică. Are o importanță capitală pentru organism, intervenind în procesele de oxido-reducere.

Are rol antiinfecțios, tonifiant, participă la detoxifierea organismului și la folosirea rezervelor de fier, protejează vitaminele A si E, economisește vitaminele din complexul B.

Vitamina este sensibilă la temperaturi ridicate, la acțiunea oxigenului și a luminii. Vitamina C catalizează formarea și menținerea colagenului (component de baza al substanței fundamentale intercelulare). În lipsa vitaminei C, substanța colagenică dintre celulele endoteliului capilarelor se degradează și apar hemoragii la nivelul gingiilor, mușchilor, tegumentelor, etc.

Ca urmare a pierderilor de sânge și a diminuării absorbției fierului apare anemia întâlnită în scorbut. Gingiile sângerează ușor, spontan sau la traumatisme minime, dinții devin mobili și cad.

Mineralizarea scheletului este alterată, fracturile se vindecă mai greu, cicatrizarea plăgilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de apărare a organismului față de infecții, putând apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonară.

Vitamina C mărește rezistența organismului față de efectul toxic al unor medicamente sau substanțe chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

Efortul muscular, frigul și febra măresc consumul și necesarul de vitamina C. S-a demonstrat că 10 miligrame zilnic reprezintă aportul necesar pentru prevenirea scorbutului.

Rația zilnică este estimată însă, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubilă și ușor oxidabilă, vitamina C se poate pierde ușor în timpul păstrării și preparării alimentelor.

Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursă naturală este constituită de legumele și fructele proaspete. În zonele cu climă temperată sau rece, unde producția de fructe este sezonieră, există riscul apariției hipovitaminozelor în perioada de iarnă – primăvară, când se recomandă un aport medicamentos de vitamina C.

Exemple de vegetale (100 grame) ce conțin vitamina C (miligrame):

pătrunjelul 200

napul 140

ardeiul 120

varza 120

mărarul 100

lămâia 065

portocala 060

conopida 060

spanacul 050

Vitamina C a fost descoperită de către savantul maghiar Albert. El a fost primul care a reușit să extragă din ardei vitamina C și pentru această descoperire a fost distins cu Premiul Nobel. Astăzi se pot procura ușor și în țara noastră produsele cu vitamina C obținute din surse naturale.

Deficitul de vitamina C conduce la apariția scorbutului. Acidul asorbic administrat în mod susținut simulează sistemul imunitar și crește rezistenta organismului față de bolile infecto – contagioase.

Participă la activarea multor sisteme enzimatice și are un rol important în respirația celulară. Accelerează vindecarea rănilor, regenerarea țesuturilor, participă la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor și oaselor, precum și la sinteza hormonilor corticosuprarenalieni.

Are efect antistres, facilitează absorbția fierului și împreună cu acidul folic și vitamina B12 stimulează maturarea globulelor roșii. Scade colesterolul sangvin și protejează organismul față de substanțele cancerigene.

Crește și menține randamentul fizic. În timpul suprasolicitărilor fizice crește necesarul de vitamina C și din această cauză se recomandat sportivilor un consum crescut înainte de competiții.

La fel ca majoritatea vitaminelor, vitamina C se descompune ușor și este sensibilă la lumină, căldură și vapori de apă. La depozitarea vitaminei C trebuie să avem în vedere toate acestea.

Preparatele moderne de vitamina C conțin și bioflavonoide. Aceste substanțe sunt denumite uneori vitamina P, însă nu sunt vitamine propriu-zise. Bioflavonoidele favorizează absorbția vitaminei C, fiind preferată, astfel, administrarea lor fiind concomitentă.

Organismul uman nu este capabil să sintetizeze bioflavonoidele și, din acest motiv, acestea sunt furnizate organismului doar prin aport alimentar. Această grupă de substanțe este frecvent utilizată în accidentele sportive, deoarece reduce durerea, atenuează efectele loviturilor, are efect hemostatic și ameliorează simptomatologia hipocalcemiei.

Împreuna cu vitamina C, bioflavonoidele mențin integritatea structurii interne a capilarelor. Participă la sinteza acizilor biliari, scad colesterolemia și, prin efectul reducător, previn formarea cataractei.

În preparatele de vitamina C din extracte naturale, acidul ascorbic se găsește sub forma de poliascorbat, care are un efect prelungit față de cel al acidului ascorbic simplu obținut pe cale sintetică.

Particularități fizico-chimice:

Vitamina C se prezintă sub formă de cristale incolore sau pulbere cristalină albă. Este ușor solubilă în apă, solubilă în alcool și practic insolubilă în uleiuri grase. Soluția apoasă are PH=5,5-7.

Particularități farmaco-cinetice:

Acidul ascorbic se absoarbe bine prin tubul digestiv la persoanele sănătoase, absorbția fiind diminuată la cei cu hipoaciditate sau cu tranzit intestinal accelerat.

Concentrația sanguină fiziologică este de 0,7-1 mg/100 ml în leucocite și plachete, concentrația fiind mai mare decât în hematii și ser. Se găsește în concentrații mari în corticosuprarenală, corp galben, placenta și în concentrații mici în mușchi, țesut conjunctiv și adipos.

Vitamina C nu este depozitată în organism, fiind necesar un aport exogen continuu. Prin administrare în doze mari, crește concentrația sanguină până la pragul renal, cantitățile suplimentare eliminându – se prin urină.

Particularități biochimice si farmacodinamice:

În organism formează împreună cu acidul dehidroascorbic, un sistem redox, responsabil de proprietățile vitaminice.

Acidul ascorbic intervine ca transportor de hidrogen în oxido-reducerile biologice și în respirația celulară, în menținerea sub formă redusă a grupărilor SH enzimatice, în formarea și menținerea substanței fundamentale a țesutului conjunctiv, a substanței proteice din os și a substanței intracelulare din peretele capilarelor, scăzând permeabilitatea și crescând rezistența acestora.

Vitamina C favorizează absorbția fierului din tubul digestiv și stimulează formarea hemoglobinei, intervenind în transformarea acidului folinic, favorizează depunerea calciului în oase contribuind la consolidarea fracturilor.

Vitamina C intervine în metabolismul normal al tirozinei și fenil alaninei, în metabolismul glucidic, stimulează formarea corticosteroizilor. Administrarea ACTH-ului diminuă acidul ascorbic din suprarenale.

Acidul ascorbic crește capacitatea de apărare a organismului fața de infecții prin accentuarea activității fagocitare a leucocitelor și stimularea proceselor imunologice, are acțiune antialergică.

Dozele mai mari de 500 mg cresc de 3-10 ori concentrația sanguină a tetraciclinelor administrate concomitent.

Necesarul zilnic:

copii până la 1 an 35 mg

între 1-12 ani 40 mg

între 12-14 ani 45 mg

între 14-18 ani 55 mg

peste 18 ani 60 mg

în sarcină și lactație 60 mg

Indicații:

profilaxia și tratamentul scorbutului;

surmenaj, astenie de primăvara;

profilaxia răcelii comune și a gripei;

infecții, plăgi, arsuri;

diateze hemoragice prin diminuarea rezistentei capilarelor;

osteoporoza;

gingivite;

sarcina;

Reacții adverse:

Uneori poate produce diaree, iar injectarea rapidă iv poate produce amețeli, chiar lipotimie.

Contraindicații:

litiaza renală;

stări de supraîncărcare cu fier,

poate favoriza precipitarea sulfamidelor în urina;

Prezentare:

flacon cu 40 comprimate a 50 mg

flacon cu 20 comprimate a 180 mg

tub cu 20 comprimate efervescente a 500 mg

fiole de 2 si 5 ml cu 200 si respectiv 500 mg acid ascorbic

Mod de administrare: oral, I.M. și I.V.

adulți 0,1-1 g/zi

copii 0,05-1,30 g/zi, în funcție de vârsta

Incompatibilități în soluție:

Vitamina C prezintă incompatibilități în soluție cu:

soluții alcaline oxidante

soluții de săruri și minerale grele

adrenalina

aminofilina

cloramfenicol

hemisuscinat

ciancobalamina

dextran

estrogenii conjugați

fitomenadiona

noradrenalina

penicilina G

sulfamide

vitamina K in soluție apoasă

Vitamina C+B complex prezinta incompatibilitati cu:

aminofilina

bicarbonat de sodiu

cefalatina

ciancobalamina

cloramfenicol hemisuscinat

eritromicina lactobrionat

fenitoina

hidrocortizon hemisuscinat

hidroxizina

nitrofurantoina

penicilina G

prometazina

promazina

tetraciclina

sulfizoxazol

vancomicina

Vitamina C se prezintă în fiole incolore de 1, 2, 5 ml conținând o soluție apoasă de acid ascorbic în concentrație de 10% și fiole de 5 ml în concentrație de 5%.

CONCLUZII

Din cele prezentate anterior rezultă ca vitaminele au o mare importanță deoarece ajută la vindecarea unor afecțiuni acute sau cronice. Ca urmare a perfecționării mijloacelor terapeutice și a diferitelor metode pentru asigurarea și supravegherea unor anumite doze, în prezent sunt evitate în marea majoritate accidentele.

Scopul acestei lucrări a fost de a prezenta terapia cu vitamine în lumina concepțiilor etico-patogenice și a achizițiilor recente.

Pentru a avea un organism sănătos, omul trebuie în primul rând să-ți furnizeze vitaminele necesare. Aceasta grupă de medicamente este una dintre cele mai importante pentru desfășurarea funcțiilor organismului, motiv pentru care am ales studierea acestei grupe de medicamente.

Pe parcursul elaborării acestei lucrări s-a constatat ca vitaminele sunt folosite în aproape toate afecțiunile, cu efect direct sau indirect, în doze mai mari sau mai mici.

Un lucru important este acela că ele se obțin pe cale industrială, dar multe sunt asimilate din fructe și legume, deși sunt naturale.

Trebuie acordată o importantă deosebită vitaminelor, cu atât mai mult cu cât cercetările continuă și se vor descoperi noi vitamine cărora trebuie sa se documenteze personalul farmaceutic.

Studiul datelor din literatura de specialitate referitoare la rolul vitaminelor pentru organismul uman și animal și implicarea acestora în derularea normala a diferitelor procese biochimice și fiziologice ne permite formularea următoarelor concluzii generale:

1. Vitaminele sunt compuși organici sintetizați de plante și microorganisme dar care nu se sintetizează în organismul uman și al majorității mamiferelor. Ele sunt absolut indispensabile desfășurării normale a tuturor proceselor biochimice și fiziologice ce au loc în organismele mamiferelor.

2. Din punct de vedere structural, vitaminele alcătuiesc o clasa de compuși naturali extrem de heterogenă, singurul criteriu logic de clasificare fiind cel al solubilității lor în solvenți organici și grăsimi (vitamine liposolubile) și respectiv în apă (vitamine hidrosolubile).

3. Vitaminele liposolubile au capacitatea de a se stoca în organismul animal în diferite organe atunci când aportul nutritiv îl depășește în anumite momente pe cel zilnic necesar, aceste rezerve putând fi utilizate atunci când, din diverse motive, organismul nu primește prin hrană cantitățile necesare.

4. Spre deosebire de vitaminele liposolubile, cele hidrosolubile nu au capacitatea de a se acumula în organism, excesul fiind eliminat. Din această cauza organismul uman și cel animal au nevoie de un aport zilnic al acestor vitamine.

5. În afară de rolul pur vitaminic, vitaminele hidrosolubile mai îndeplinesc în organism și importante funcții coenzimatice, jucând deci un rol esențial în toate căile metabolice.

6. Prin rolul lor coenzimatic, vitaminele hidrosolubile sunt implicate în toate procesele metabolice ale glucidelor, lipidelor, proteinelor și ale celorlalte biomolecule. Din această cauză, hipovitaminozele și avitaminozele cauzate de aportul scăzut sau absentă din alimente a vitaminelor hidrosolubile sunt însoțite de serioase perturbări metabolice.