Virusul hepatitic B

Introducere

Hepatita este o inflamație a ficatului, cauzată de o infecție virală, deosebit de contagioasă. Se cunosc cinci tipuri de hepatite: Hepatita A, B, C, D și E. Aceste cinci tipuri generează cea mai mare îngrijorare, din cauza mortalițății și a ratei mari de îmbolnăvire la nivel mondial, dar și potențialului lor de a crea epidemii. Hepatita A și E sunt cauzate în principal de ingerarea de mâncăruri sau a unor lichide contaminate, pe când hepatitele B, C și D sunt cauzate de contactul cu anumite lichide corporale infectate. Majoritatea infecțiilor apar în urma unor transfuzii, după anumite intervenții medicale, sau chiar trasmiterea de la mama la făt. Hepatitele virale reprezintă un grup de afecțiuni ce se manifestă prin alterarea funcțiilor hepatice ca urmare a multiplicării virusurilor în celulele hepatice și prin prezența celulelor inflamatorii în țesut. La început boala se manifestă prin simptome nespecifice cum ar fi obosela, dureri abdominale, urina de culoare închisă, lipsa apetitului, febră ușoară, dar de regulă boala evoluează în ciroză. Lucrarea de față și-a propus să studieze rata incidenței infecțiilor cu virusul hepatitic B sau C din cadrul unui laborator privat din aria teritorială a orașului București pe perioada 15.12.2014- 15.12.2015. Am incercat să determinăm relația dintre vârstă si sex dar si coinfecțiile cu HVB si HCV.

Virusul hepatitic B

Hepatita B este o infecție virală a ficatului. Este o infecție cu potențial mortal determinată de virusul hepatitic B (VHB) și este o problemă de sanatate publică majoră. Global se estimează a fi peste 350 de milione de purtători de virus, aproximativ 5% din populația totală a Terrei, numărul anual de decese, din cauza hepatitei B ajungând la aproximativ 1,5 milioane. În anul 1963 a fost descoperit primul component viral, antigenul HB ( AgHB), si a fost denumit pe atunci antigen Australia deoarece a fost detectat în sângele unui aborigen australian. Mai târziu a fost identificat ca fiind antigen viral de suprafață. În 1970, Dane și colaboratorii săi au vizualizat pentru prima dată particula virală intr-un ser. Mai apoi datorită informațiilor asupra morfologiei, proprietăților morfostructurale, informațiilor biologice și patologice s-a ajuns la obținerea primului vaccin antihepatită. Momentan se încearcă controlarea cât mai eficientă a infecției cu VHB, la nivel mondial. Din punct de vedere al clasificării, virusul hepatitic B face parte din familia Hepadnaviridae, genul Orthohepadnavirus.

Caractere morfostructurale

În serul pacienților bolnavi cu hepatită B se găsesc trei tipuri de particule:

virion complet (particula Dane sau antigen de suprafață- Ag HBS)

Aceasta are o formă sferică , dublu contur, dimensiunile ei au aproximativ 42nm iar densitatea de 1,28 g/cm3 în CsCl. Nucleocapsida virală reprezintă centrul electrodens și are o dimensiune de 28 nm, iar la exterior se află învelișul viral cu o dimensiune de 7nm. Dacă în ser se găsesc virioni compleți, aceștia indică o multiplicare virală activă.

particule sferice ( 20-22 nm) – care sunt formate din structuri ale învelișului viral. Au o densitate de 1,18 g/cm3 în CsCl, fiind goale în interior.

formațiuni filamentoase: sunt realizate prin agregarea particulelor sferice, au diametru de 10-22 nm, 50- 230 nm lungime.

Genomul virusului Hepatitic B

Genomul virusului hepatitic B este o moleculă circulară, mica de ADN bicatenar, sau parțial monocatenar. Catena de sens negativ (L) este mai lungă și are o lungime de 3200 de nucleotide. Catena de sens pozitiv (S) este mai scurtă și are o lungime de 1100- 2600 de nucleotide, această diferență de nucleotide determină apariția segmentului monocatenar. La catena L ambele capete 3’ și 5’ sunt fixe, iar la catena S capătul 3’ poate fi variabil. În pozițiile fixe 5’ ( regiune coezivă) cele două catene sunt complementare, cee ace produce circularizarea genomului. Ambele capete coezive prezintă secvențe repetitive direct repeat (DR), formate din 11 perechi de baze (5’TTCACCTCTGC), denumite DR1 și DR2. Aceste secvențe sunt inițiatorii replicării și sunt comune tuturor virusurilor aparținând familiei Hepadnavirus. Acești inițiatori ai replicării sunt primeri pentru sinteza ADN-ului cărora le aparțin.

Extremitatea 5’ a catenei S se leagă de o secvență de ARN, care funcționează ca inițiator al sintezei celeilalte catene de ADN. La capătul 5’ al catenei lungi se găsește o secvență redundantă, care se leagă covalent de polimerază.

Genomul virusului hepatitic B este extracromozomial (epizom liber) dar poate fi și integrat în cromozomul gazdei.

Organizarea Genomică

Genomul virusului hepatitic B prezintă 4 gene exprimate : genele S, C, P și X. Aceste gene sunt deschise citirii – ORF ( open reading frames)și se suprapun parțial.

Gena S: aceasta codifică proteinele HBs. Aceasta aparține învelișului viral și este formată din 3 regiuni: regiunea S, regiunea pre- S1, și regiunea pre- S2.

Regiunea S este mai stabilă, in celelalte regiuni apar mutații punctiforme, rearanjamente și deleții. Aceasta codifică proteina HBs majoră. Cea care codifică proteina MHBS este regiunea pre – S2 și regiunea S. Proteina LHBS este codificată de toate cele trei regiuni.

Gena C: codifică proteinele core ( proteinele nucleocapsidei virale). ORF –ul genei C are doi codoni Start separați prin 87 de nucleotide. Așa rezulta regiunea pre-C și un codon comun Stop. Proteina precursoare HBe ( secretată in ser ca Ag. HBe) este codificată de primul codon Start. Cel care codifică proteina capsidală P22C/HBc este cel de al doilea codon stop.

Gena P : ADN polimeraza codificată de această genă capabilă să copieze ARN în ADN și invers ADN în ARN. Are mai multe roluri în reverstranscriptază si ribonuclează.

Gena X : codifică proteina HBX, prezentă numai la hepadnavirusurile mamiferelor.

Capsida

Capsida conține nucleocapsida ( genomul viral). Are o formă icosaedrică, 180 – 240 de capsomere, formate dintr- o singură proteină ( P22C- proteina centrului viral HBc). Proteina P22C relizează funcții de proteinkinaze si are rol de autofosforilare.

Capsida are în consistență ADN- polimerază virală, care funcționează și ca reverstranscriptază. ADN- polimeraza are trei roluri:

Inițiere a replicării

Reverstranscriere

Enzimă de tip RNA-ază care ajută la degradarea hibridului ARN-ADN.

Învelișul viral

Este o glicoproteină formată dintr-un dublu strat lipidic și proteine de suprafață HBs. Aceste proteine de suprafață se împart în :

Proteina mică S ( SHBs) care are trei segmente hidrofobe și doua segmente hidrofile

Proteina mijlocie M ( MHBs ) care are un domeniu S și un domeniu pre- S2.

Proteina mare L ( LHBs ) care are trei domenii : S, pre- S1 și pre – S2. Se crede că proteina L are un rol important în promozare infectivității dar și în asamblarea virusului.

Proteinele nestructurale

Proteinele de suprafață HBs sunt eliminate în exces în ser și pot fi considerate proteine secretate. Hiperexpresia cestor proteine poate fi considerată o strategie a virusului de blocare a receptorilor gazdei pentru acesta, ceea ce favorizează circulația in organism a particulelor infectante virale.

Proteina HBe se sintetizează in regiunea pre-C a genomului și nu face parte din structura virionului. Rolul acesteia este imunomodulator al răspunsului față de hepatocitele infectate. Este posibil ca proteina HBe să fie implicată în reglarea expresiei, secreției proteinelor și asamblării centrului viral.

Proteina HBX apare numai la hepadnavirusurile mamiferelor. Are funcții multiple, transactivator asupra activatorului I, rol atimulator al oncogenezei VHB.

Structura antigenică a VHB

Proteinele virale alcătuiesc un complex de antigene, care prin prezența sau absența lor în organism evoluează în diferite etape ale infecției hepatice. Aceste etape ale infecției sunt date de răspunsul imun dar și de forma clinică a îmbolnăvirii.

Antigenul de suprafață ( Ag. HBs) aparține proteinelor HBs și este are in componența sa următoarele domenii:

Specificitate antigenică comună: este localizată pe secvența aminoacizilor antigenului HBs. Formează două bucle și este ținta anticorpilor neutralizanți.

Două perechi de antigene subtip: prima pereche d sau y pentru aminoacidul 122, iar a doua pereche r sau w pentru poziția 160 de arginină sau lizină. Perechile antigenelor se exclud reciproc. Subtipurile antigenului Ag HBs au o distribuție grografică diferită.

Fig. 1: cele trei proteine de suprafață ale Ag HBs

Antigenele HBs sunt stabile, epitopul major se găsește in interiorul proteinei S, acesta fiind un inductor al neutralizări. Mutațiile punctiforme care apar în gena S reprezintă variațiile în antigenele învelișului virusului hepatitic B. Aceste mutații care apar în gena S se relizează sub presiunea anticorpilor.

Antigenul nucleocapsidic HBc de tip antigenic unic ( Ag. HBc)

Acesta se găsește în virionul complet dar și în nucleocapsidele din nucleul heptocitelor, nucleocapside neasamblate. Acest antigen nucleocapsidic poate fi detectat abia la 10 zile de la infecție. Ag HBc se găsește extrem de rar în ser, formându-se complexe imune Ag – Ac. Acesta se găsește exclusiv in hepatocit.

Antigenul nucleoplasmidic HBe

Există două tipuri de antigene HBe: Ag HBe 1 și Ag HBe 2. Anticorpii reacționează față de Ag HBe 1 doar cu proteina asamblată, pe când cei pentru Ag HBe 2 anticorpii recunosc proteina abia după ce este rupt centrul viral.

Ag HBe se găsește în ser în perioada de incubație, iar după 2 – 4 săptămâni se negativează. Dacă aceste antigene persistă mai mult în ser, atunci indică multiplicare virală internă la nivelul hepatocitului. Acesta este un pronostic sever pentru purtător , dar indică și un risc mare de transmitere a virusului.

Fig. 2: structura antigenică al VHB

Multiplicarea virusului VHB

Este foarte dificil de cultivat virusul hepatitic B, chiar și în culturi de hepatocite umane. Toate informațiile privitoare la multiplicarea VHB sunt obținute în urma transfecției in vivo la unele gazde susceptibile sau in- vitro a unor linii celulare de hepatom.

Multiplicarea virală se desfășoară în următoarele etape:

Atașarea și intrarea în celulă.

Nu sunt foarte bine cunoscute fenomenele asociate acestei etape. Se presupune că ligandul viral face parte din structura HBs a invelișului. Nu au fost încă identificați receptorii hepatocitelor pentru virusul hepatitic B, se presupune că ar fi implicată albumina umană, probabil din această cauză există această afinitate pentru hepatocit. Există anumite ipoteze, neconfirmate însă, care spun că endonexina 2 și apolipoproteina H funcționează ca și receptor.

Acesta pătrunde în hepatocit probabil prin endocitoză, , iar infecția depinzând probabil de activitatea proteazică celulară. Nucleocapsidele fiind transportate spre nucleul hepatocitului, după ce se semnalează localizarea nucleară dată de proteinele HBc la capătul C terminus. Acestea intră propriu zis în nucleu prin porii nucleari. Porii nucleari au dimensiuni mai mici față de dimensiunile capsidelor, ceea ce duce la dezasamblarea acestora pentru a permite intrarea lor în nucleu.

Biosinteze virale

După ce ADN-ul intră în nucleu se declanșează mecanisme de sinteză virale.

Intracelular ADN-ul viral care este monocatenar se convertește in ADN dublucatenar, inchis covalent, circular. Are loc transcrierea și translația. Catena de sens negativ L este transcrisă in 5 specii de ARNm . Această transcriere are loc cu ajutorul polimerazei ARN II.

Din cele 5 specii de ARNm se evidențiază :

ARNm de 2,1 Kb: codifică proteinele de suprafață ( regiunea pre-S și gena S) dar și proteina X.

ARNm de 3,5 Kb: are dimensiuni mai mari decât cele ale genomului viral. Este denumit ARN pregenomic. După ce este sintetizat, este transportat în citoplasmă, unde va iniția translația polimerazei virale, a proteinelor HBc și HBe dar va funcționa și ca matriță pentrul ADN- ul viral

Procesul de transcriere este controlat de niște promoteri: C, X, presS1 și presS2/S dar și de doi activatori ( Enh 1 și Enh 2). Pentru a putea fi inițiată transcrierea este nevoie de niște structuri tisulare specifice cum ar fi: factori de transcriere, factori hepatonucleari care se leagă de situsurile realizate de promoteri.

Replicarea genomului

Procesul de replicare a genomului începe o dată cu transportarea în citoplasmă și încapsidarea ARNm de 3,5 kb, ARN ce va fi retranscris în ADN. Polimeraza virală dirijează atât reverstranscrierea cât și maturarea genomică. Asamblarea dimerilor capsidali se face foarte rapid, având loc probabil în acelasi timp cu sintezele genomice, unde aceștia împreună cu ARN-ul progenic se încapsidează atât polimeraza cât și o proteinkinază.

Sintezele genomului au loc in felul următor:

Polimeraza se atașează la structura care are semnalul ɛ, care se află la capătul 5’ al ARN-ului pregenomic. Astfel se inițiază sinteza și se copie secvențele de aminoacizi

Apoi are loc o translocare a polimerazei la capătul 3’, acesta are DR1 complementar cu secvențele DR1 de pe polimerază.

Are loc sinteza catenei L de sens negativ. Această sinteză se face prin reverstranscriere și elongare. Sinteză care începe de la capătul 3’DR1 la 5’.

Concomitent cu sinteza catenei L se produce și digestia și eliminarea ARN-ului pregenomic matriță. Din acest ARN va rămâne doar un fragment mic, care va fi folosit ca primer, împreună cu DR1 de la capătul 5’, la sinteza catenei de sens pozitiv.

Are loc o nouă translocare a fragmentului ARN mic și a DR1 către capătul 5’ al catenei negative. De la DR2 are loc siteza catenei pozitive ADN.

După ce se termină copierea catenei negative, se produce o a treia translocare a polimerazei, catena pozitivă disociază secvența de la capătul 5’ și este înlocuită cu r de la capătul 3’. Ceea ce duce la circularizarea moleculei si permite extensia catenei pozitive în continuare.

Înmugurirea virală se corelează cu cel mai probabil cu oprirea sintezei catenei pozitive.

La Hepadnavirus genomul este reprezentat de ADN, iar în forma intermediară este ARN. Sinteza proteinelor este realizată cu ajutorul mai multor specii de ARN.

Asamblarea și eliberarea din celulă

Asamblarea nucleocapsidelor virale și îmbrăcarea lor cu proteine de suprafață este făcută doar de proteinele HBs. Acesta se realizează la nivelul membranelor celulare.

Proteinele S, care se sintetizează în reticulul endoplasmatic, sunt proteine integrale de membrană. Monomerii transmembranari înmuguresc în lumenul reticuluilui endoplasmatic. O caracteristică a virusului hepatitic B este aceea că pe lângă sinteza particulelor Dane, care sunt complet învelite, sunt sintetizate proteinele HBs, care sunt lipsite de conținut genomic.

Situsul de asamblare a virionului e un compartiment intermediar, situat între aparatul Golgi și reticulul endoplasmatic. Eliberarea din celulă a virionilor se face prin exocitoză.

Patogenitatea virusului hepatitic B

Virusul hepatitic B ajunge în organismul uman în urma unor manevre medicale necorespunzătoare, cum ar fi: instrumentar medical nesteril sau seringi infectate, în urma unor transfuzii de sânge contaminat, prin contact sexual.

Din sânge virusul ajunge în hepatocit, acesta folosind ca situs de replicare primară. Nu se știe încă exact care sunt receptorii care mediază intrarea virusului în celula hepatică.

Ciclul de replicare a acestuia are o durată medie de 10 până la 12 zile , iar propagarea virală se realizează prin cotinguitate de la o celulă la alta, dar și prin sânge, ajungându-se până la invadarea întregului parenchim hepatic. Virusul este eliberat în torentul sanguin, ceea ce produce o viremie masivă. Hepatotropismul specific nu exclude însă replicarea virală și în alte celule, țesuturi și organe.

Astăzi se admite că de răspunzul gazdei sunt dependente atât inițierea cât și evoluția patogenică. Severitatea bolii este dată de tipul și intensitatea răspunsului imun a purtătorului. Perioada de incubație a virusului ajunge de la 6 săptămâni până la 6 luni.

Răspunsul umoral

Răspunsul umoral constă în anticorpii care răspund față de învelișul viral.

Anticorpii HBs ( anti-HBs)

Sunt anticorpii neutralizanți, protectori față de antigenul HBs (Ag. HBs). Aceștia apar după dispariția Ag HBs, în covalescența bolii. Sunt absorbiți pe suprafața virală și împiedică atașarea pe receptorii hepatocitului. Împreună cu antigenele virale formează compleze imune care ajută la eliminarea virusului.

Anticorpii HBc ( anti- HBc)

Acesți anticorpi sunt sintetizați ca și răspuns pentru structurile HBc, care sunt exprimate pe suprafața celulelor hepatice sau care au fost eliberate după ce a avut loc liza hepatocitară.

Anticorpii HBc sunt de două tipuri:

Anti HBc IgM: arată o replicare activă, sunt detectați încă din faza tardivă perioadei de incubație. Aceștia dispar în perioada de convalescență.

Anti HBc IgG: au concentrația maximă în perioada de convalescență, persistând în ser toată viața.

Anticorpii HBe ( anti- HBe)

Apar după ce dispare antigenul HBe, acestia distingându-se după ce apar anticorpii HBc IgM.

Rezistența virală

” În hepatita autolimitantă, răspunsul imun major de tip celular restrictiv față de CMHI și CMHII este de tip policlonal, dirijat față de Antigenul de înveliș, nucleocapsidale și polimerazice. „ (Ciufecu, 2003, p. 358). Atunci când sunt eliminate din sânge antigenele virale iar din țesutul hepatic nu se mai găsește virusul se poate considera că a avut loc procesul de vindecare. Dacă se găsesc în sânge antigenele HBs mai mult de 6 luni atunci însemnă că boala s-a conicizat.

Încă nu se știe sigur de ce persintă virusul în hepatocit. Probabil această rezistență se datorează probabil gazdei dar și vârstei, s-a demonstrat că în cazul sugarilor care provin din mame infectate, 90% devin purtători cronici, imunodeficiența dobândită poate determina o hepatită cronică.

Hepatita acută

Prezintă două faze, una preicterică și una icterică. Faza preicterică durează în jur de trei până la șapte zile și se descrie ca o stare generală proastă. În faza icterică se instalează icterul, cresc transaminazele, fosfataza alcalină și albumina seric.

Hepatita cronică

Atunci când apar răspunsuri imune slabe, iar infecția persistă mai mult de șase luni în sange, apar distrugeri ale țesutului hepatic se poate spune că s-a instalat hepatita cronică.

Deși instalare hepatitei cronice este un pas greav în evoluția bolii, aceasta nu este întotdeauna letal. Un procent foarte mic dintre bacienții care au hepatită cronică ajung la ciroză hepatică.

Transmiterea virusului hepatitic B

Hepatita B este răspândită la nivel mondial. Virusul hepatitic B se transmite prin transfuzii de sânge, dacă nu a fost verificat înainte de Ag. HBs, instrumentar medical și seringi nesterile,tatuaje, contact sexual, și de la mamă la făt. Este foarte importantă verificarea periodică a antigenului de suprafață HBs. Perioada de incubație a virusului hepatitic B este de 60 până la 180 de zile.

În prezent există vacccinuri pentru imunizarea anti-VHB, vaccinuri obținute din plasmă sau din ADN viral recombinat. Este foarte importantă imunizarea copiilor în primul an din viață dar si a personalului medical care intră in contact direct cu pacienții bolnavi sau cu probele biologice ale acestora.

Virusul hepatitc C

O dată cu descoperirea virusului hepatitic B și A s-a crezut că se vor putea controla infecțiile/ îmbolnavirile cu hepatită. Dar au apărut infecții hepatitice chiar și în condiții de maximă igienă.

În 1989 Choo Q.L. și colaboratorii săi au descoperit hepatita C. Hepatita C este dată de virusul hepatitic C. Aceasta este o infecție asimptomatică, posttransfuzională, care rar se poate asocia cu o boală cu potențial letal.

Structura genomică

Genomul virusului hepatitic C este de tip ARN monocatenar, de sens pozitiv care conține 9400 de nucleotide. ARN- ul viral prezintă un singur ORF care poate să codifice o poliproteină de aproximativ 3000 de aminoacizi, care se va desface în proteine nestructurale și structurale.

ARN-ul viral prezintă mai multe regiuni: regiunea 5’ necodificată; regiunea core numită și regiunea C; regiunile E1 și E2NS1; regiunile NS2, NS3, NS4 și regiunea 3’ necodificată. Aceste regiuni codifică specific. Proteina capsidei este codificată de regiunea C, glicoproteinele învelișului sunt codificate de regiunile E1 și E2NS1, regiunile NS pentru proteinele funcționale.

Capsida are o formă icosaedrică și este formată din proteina C”PC”. Proteina de la capătul terminal apare după acțiunea proteazelor celulare. Se găsește intracelular în nucleo și in reticulul endoplasmatic. Aminoacizii pe care îi conține proteina capsidală îi conferă acesteia un caracter bazic , are un rol imunomodulator.

Învelișul viral este de natură lipidică, format din două glicoproteine E1 și E2. Glicoproteina E1 este rezultată în urma clivajului proteolitic, este hidrofobă. Glicoproteina E este asociată membranei celulare .

Antigenele virale sunt obținute prin distrugerea virionilor și prin studierea componentelor virale. Antigenele virusului hepatitic C sunt obținute sintetic, prin inginerie genetică. SE deosebesc cinci tipuri de antigene: Ag C100-3; Ag C 22-3; Ag C 33-c ; Ag C-200 și Ag NS5.

Fig. 3- structura virusului hepatitic C

Multiplicarea virala a VHC

Se cunosc puține aspecte ale multiplicării virale , deoarece nu se pot cultiva in vitro. Această multiplicare are loc în urmatoarele etape:

Intrarea în celulă

În urma cercetărilor s-a demonstrat că receptorul specific al virusului hepatitic C este CD81, iar cea care mediază atașarea de celulă este proteina E2. Se pare că pătrunderea în celulă a virionului se face prin endocitoză.

Biosinteze virale

După modelul altor virusuri ARN de sens pozitiv, se presupune că ulterior pătrunderii în citoplasmă au loc următoarele procese: Translația și replicarea genomului

Asamblarea și eliminarea din celulă

Eliminarea din celulă se face cel mai probabil prin înmugurire.

Patogenitatea VHC

Din momentul intrării virionului în celulă si până se instalează infecția hepatitică au loc mai multe reacții. Perioada de incubație a virusului este de șase până la șapte săptămâni, dar poate ajunge chiar și la 26 de săptămâni. Infecția se instalează asimptomatic și lent. Se consideră că cea care se face responsabilă de alterările hepatice este chiar modul în care reacționează gazda.

Răspunsul umoral este slab, anticorpii apărând la 5-6 săptămâni. Variabilitatea mare a VHC a dus la apariția unor mutații și astfel nu s-a mai putut supraveghea imunologic, cu atât mai mult cu cât numarul tranfuziilor este foarte mare.

Principala caracteristică a infecției este aceea că răspunsul imun este slab, iar evoluția infecției este lentă

Forme clinice ale Hepatiei C

Hepatita acută

Are o perioadă de incubație lungă, si este strict dependentă de modul de transmitere a virusului, s-a observat că la pacienții infectați post tranzacțional este mai scurtă. Prezintă o formă icterică clasică, care s-a demonstrat că apare doar la 20 % din cazuri, la marea majoritate a pacienților infecția trecând neobservată.

Hepatica Cronică

Este asimptomatică, infecția evoluază foarte lent, ciroza dezvoltându-se abia în 5- 20 de ani de la instalarea bolii. Vârsta bolnavului sau starea imunologică a acestuia influențează negativ evoluția bolii. Insuficiența hepatică apare târziu .

Carcinomul hepatocelular este asociat cu ciroza hepatică, apare abia după 15-30 de ani de la instalarea bolii. Nu se cunoaște încă ce determină apariția carcinomului hepatocelular deoarece nu sunt cunoscute încă structuri ale VHC care să fie oncogene

Epidemiologie

Hepatita C este o problemă majoră de sănătate, fiind infecția Non A Non B cea mai răspândită la nivel mondial. Gravitatea acestei infecții este că trece neobservată, majoritatea cazurilor fiind deja descoperite când ajung in stare foarte avansată, evoluând spre ciroză sau carcinom.

S-a observat că la toxicomani incidența infecțiilor este mult mai mare decât în cazul pacienților hemodializați, sau a celor care intră în contact accidental cu infecția.

Transmiterea infecției

Modul principal de transmisie este cel al transfuziei de sânge, manipularea de seringi și instrumentar medical nesterilizat corespunzător, transplantul de organe.

Un alt mod de transmisie poate fi acela pe cale sexuală, mai ales în cazul partenerilor multipli, dar incidența infecțiilor nu le depășește pe cele ale infecțiilor cu HIV sau VHB. Mai rar ale loc transmisia de la mamă la făt, deși nu se cunoaște sigur cauza.

Partea aplicativă

Importanța problemei

Infecția cu virus hepatitic B și C constituie o problemă importantă de sănătate publică in ultimii 30 de ani și mai constituie o cauză importantă de afecțiuni hepatice cronice cu potențial letal.

Fig. 3: structura virusului hepatitic B

Fig. 4: structura virusului hepatitic C

Lucrarea de față și-a propus să studieze rata incidenței infecțiilor cu virusul hepatitic B sau C din cadrul unui laborator privat din orașul București pe perioada 15.12.2014- 15.12.2015. Am incercat să determinăm relația dintre vârstă si sex dar si coinfecțiile cu HVB si HCV.

Materiale și metode

Am folosit ca și material clinic probele biologice ale pacienților care au venit pentru investigații în perioada studiului nostru. Ca si metode de depistare a paciențiilor infectați cu virusul hepatitic B sau C s-au facut în primă fază teste screening ( teste calitative/ teste rapide), iar apoi teste de confirmare cantitativă prin metoda ECLIA.

Testele screening

Testele screening sau testele rapide sunt teste cromatografice ce permit depistarea calitativă a antigenului de suprafață a antigenului virusului hepatitic B, a anticorpilor HBs, HBc și a anticorpilor anti- HCV.

Principiul metodei:

Testele rapide vin sub formă de casete de depistare a antigenelor, anticorpilor specifici a virusului hepetitic B sau C. Aceste casete au o membrană absorbantă care este tratată cu anticorpi anti- Ag. HBs pentru depistarea calitativă a antigenului de suprafață a virusului hepatitic B; anticorpi anti- HBs sau anti- HBc pentru depistarea anticorpilor HBs și HBc sau antigene anti- HCV pentru depistarea anticorpilor HCV.

Caseta de testare prezintă două zone: o zonă d e pipetare și o zonă de migrare( împărțită în doua subzone una de control și una de testare). Se depun 2-3 picături de ser sau plasmă în zona de pipetare, iar apoi proba migreaza prin membrana impregnată in antigene/ anticorpi specifici și se va forma un răspuns cromatografic ( se va forma o linie roșie). Zona de migrare este imparțita în două subzone zona de control și ce de test. Dacă pacientul prezintă antigene/ anticorpi specifici virusului hepatitic B sau C in zona test se va forma un raspuns cromatografic, acea linie roșie dar trebuie sa se formeze o line și în dreptul controlului. Dacă se formează o linie doar în zona de test atunci rezultatul este invalid si trebuie repetată procedura. La pacienții cu rezultat negativ se va forma o linie roșie dor in regiunea test.

Fig. 5 – rezultat pozitiv test screening Fig. 6 – rezultate negativ test screening

Metoda ECLIA

Metoda ECLIA- Principii

Metoda ECLIA este destinată pentru determinarile cantitative imunologice folosind trei proceduri de măsurare și anume:

PROCEDURA DE MĂSURARE – PRINCIPIUL „SANDWICH”

PROCEDURA DE MĂSURARE –PRINCIPIUL „COMPETITIEI”

PROCEDURA DE MĂSURARE-PRINCIPIUL TESTULUI CU „µ – CAPTURĂ”.

La majoritatea testelor procedura de măsurare durează 18 minute,însă sunt și alte teste care au un timp de măsurare mai scurt sau mai mare. Există calibratori specifici pentru fiecare test. Sunt mai multe tipuri de controale ce includ unul sau mai multe teste.

Testarea se face automat pe aparatul COBAS 601 folosind anticorpi monoclonali sau policlonali specifici si anticorpi marcați cu complex de ruteniu format dintr-o construcție chimică ce îmbina atât compuși umani cat și specifici șoarecelui,iepurelui,oii sau compuși vegetali.Aceasta asigură eliminarea în mare parte e interferențelor.

În continuare se vor descrie procedurile de măsurare care sunt folosite în cadrul metodei ECLIA.

Procedura de masurare –Principiul ” Sandwich”

Această metodă poate fi descrisă dupa cum urmeaza:

la prima incubare: o anumită cantitate din proba de analizat, un anticorp monoclonal specific biotinilat și un anticorp monoclonal specific marcat cu un complex de ruteniu reacționează și formează un complex de tip „sandwich”.

a doua incubare: după adăugarea microparticulelor învelite în streptavidina,complexul se leagă de faza solidă prin interacțiunea biotinei cu streptavidina.

Amestecul de reacție este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate pe suprafața electrodului.

Substanțele nelegate sunt apoi îndepartate cu Sol.ProCell.

Aplicarea unui voltaj electrodului, induce apoi emisia chemiluminiscenta care este măsurata cu un fotomultiplicator.

Rezultatele sunt determinate printr-o curba de calibrare care este generată specific aparatului prin calibrare în 2 puncte și o curba etalon furnizataă prin codul de bare al reactivului.

Procedura de masurare –Principiul Competitiei

Acesta procedura de masurare se descrie astfel:

Prima incubare: are loc dintr-o anumită cantitate din probă și un anticorp specific anti-(..) marcat cu un compex de ruteniu.

A doua incubare: după adăugarea de biotinilat și de microparticule învelite în streptavidina,spațiile de legare încă libere ale anticorpului marcat vor fi ocupate, cu formarea unui complex anticorp-hapten.

Intregul complex se leagă de faza solidă prin interacțiunea între biotină si streptavidină.

Amestecul de reacție este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate magnetic pe suprafața electrodului.

Substanțele nelegate sunt apoi îndepartate cu ProCell.

Aplicarea unui voltaj electrodului,induce apoi emisia chemiluminiscenta care este măsurată cu un fotomultiplicator.

Rezultatele sunt determinate printr-o curbă de calibrare care este generată specific aparatului prin calibrare în două puncte și o curbă etalon furnizată prin codul de bare al reactivului.

Procedura de masurare –Principiul testului cu „µ-captura”

Această procedură de măsurare este specifică urmatoarelor teste: Toxoplasma gondii IgM, Rubella IgM și Citomegalovirus IgM. Dat fiind faptul ca acest principiu nu ne interesează, nu voi intra în detalii.

Determinari cantitative în cazul infecțiilor cu virusul hepatitic B

Determinarea cantitativă a antigenului de suprafață al virusului hepatitic B ( Ag. HBs)

Antigenul de suprafață al virusului hepatitic B,este o componenta a anvelopei externe a particulei virusului hepatitei B(HBV).

După infectare, AgHBs este primul marker imunologic detectabil în ser și este de obicei prezent săptămâni sau luni înainte de debutul simptomatologiei clinice și de apariția altor markeri biochimici.

În cazul unei infecții acute cu HBV cu recuperare, AgHBs nu mai este detectabil în ser la 6 luni după ultima sa apariție.

Dacă AgHBs persistă în ser mai mult de 6 luni, hepatita acută trebuie considerată hepatită croniceă cu virus B (BC).

Pacientul cu HBC si transaminaze crescute,viremie ADN HBV crescuta si modificari histologice va fi luat in considerare pentru tratament.

Procedura de măsurare:

Durata procedurii de măsurare este de 18 minute, timp în care au loc două incubări:

La prima incubare: 50 µL din proba de analizat, doi anticorpi monoclonali biotinilati anti- AgHBs și un amestec de anticorpi anti- AgHBs monoclonali si policlonali marcați cu un complex de ruteniu reacționeaza formând un complex de tip „sandwich”.

A doua incubare: după adăugarea microparticulelor învelite in streptavidina, complexul se leagă de faza solidă prin interacțiunea biotinei cu streptavidină .

Amestecul de reacție este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate pe suprafața electrodului.Substantele nelegate sunt apoi indepartate cu ProCell. Aplicarea unui voltaj electrodului, induce apoi emisia chemiluminiscenta care este măsurată cu un fotomultiplicator. Rezultatele sunt determinate printr-o curbă de calibrare care este generată specific aparatului prin calibrare in două puncte și o curba etalon furnizată prin codul de bare al reactivului.

Reactivi- solutii de lucru

Reactivul de lucru AgHBs este compus dintr-un complex de trei recipiente, în care se află:

Reactiv M : în care se găsesc microparticule învelite în streptavidină (capac transparent), 1flacon de 6.5 mL : microparticule învelite în streptavidină 0.72 mg/mL;conservant.

Reactiv R1: care conține anticorpi anti- AgHBs; biotina( capac gri),1 flacon 8.0 mL ce conține doi anticorpi monoclonali anti- AgHBs –biotinilați (șoarece) > 0.5 mg/L și soluție tampon fosfat 100 mmol/L; pH 7.5; conservant.

Reactiv R2 : care conține : Anticorpi anti- AgHBs -Ru(bpy)32+ (capac negru) 1 flacon,7.0 mL care are in componență: anticorp monoclonal anti- AgHBs (șoarece); anticorpi policlonali anti- AgHBs (oaie) marcați cu complex de ruteniu ≥ 1.5 mg/L și o soluție tampon fosfat 100 mmol/L , pH 8.0; conservant.

Soluția de spălare Pro Cell

Stabilitatea si depozitarea reactivului

Kitul de reactiv trebuie păstrat în poziție verticală pentru a asigura o disponibilitate completă a microparticulelor în timpul amestecării automate de dinainte de utilizare. În ce privește disponibilitatea reactivului, acesta se pastrează la temperaturi de 2-8 0C până la data expirării sau 8 saptămâni dacă a fost deschis tot la o temperatură de 2-8 0C.

Limitări si interferențe

Testul nu este afectat de icter (bilirubina< 684 µmol/L sau < 40 mg/dL), hemoliză (Hb< 0.311 mmol/L sau 0.500 g/dL), lipemie (intralipid < 2000 mg/dL) sau biotină (< 164 nmol/L sau < 40 ng/mL). De la pacienții care primesc tratament cu doze mari de biotină ( adica < 5 mg/zi), nu trebuie recoltată nici o probă timp de 8 ore de la ultima administrare de biotină. Nu au fost observate interferențe cu factorul reumatoid pană la concentrația de 1200 IU/mL și in probele de la pacienții dializați. Nu s-a constatat nici o interferența cu testul.În vederea unui diagnostic corect, evaluarea rezultatelor trebuie întotdeauna corelată cu istoricul pacientului, examenul clinic și rezultatul altor examinari și alte constatari. Pre-diluția probelor este obligatorie, conform algoritmului de testare .

Interval de măsurare

Limita de detecție: 0.05-130.0 IU/mL – (limita minimă si maximul curbei etalon). Valorile ce depășesc pragul maxim de detecție se exprimă ca fiind > 130.0 IU/mL sau până la 52000 IU/mL pentru probele diluate de 1/400 – dilutie recomandata de producator (automat pe aparat cu Diluent specific acestui test,regăsit in kitul de reactiv).

Determinarea de Anticorpi anti antigen de suprafață al virusului hepatitei B (anti – HBs)

Anti-HBs este un anticorp specific (in general IgG) care este direcționat împotriva antigenului de suprafață al virusului hepatitic B. Anti-HBs poate fi eliberat in organism după o hepatita B sau după vaccinarea împotriva hepatitei B.

Anticorpii se formeaza împotriva determinantului a al antigenului HBs, care este comun tuturor subtipurilor și împotriva determinanților specifici al diferitelor subtipuri.

Testele Anti-HBs sunt utilizate în contextul vaccinării împotriva hepatitei B, pentru a verifica necesitatea ravaccinării sau succesul vaccinării.

In plus testele HBs sunt utilizate pentru a monitoriza evoluția bolii după infecția cu virusul hepatitic B.

Acest test Anti-HBs utilizează un amestec de antigene purificate ale subtipurilor de antigen HBs ad și ay din serul uman.

Proceduri de masurare a Anti- HBs:

Durata testului este de 18 minute. Ca și în cazul determinării Antigenului HBs această procedură are tot douăa incubăriȘ

La prima incubare: Anti-HBs din probă (40 µL) cu antigenul HBs biotinilat (ad/ay) și antigenul HBs(ad/ay) marcat cu un complex de ruteniu reacționează și formează un complex de tip „sandwich” („ COMPLEX TRIS (2.2’-BIPIRIDIL)RUTENIU(II)(Ru(bpy)3 2+ „)

A doua incubare: după adăugarea microparticulelor învelite în streptavidină, complexul se leagă de faza solidă prin interacțiunea biotinei cu streptavidina.

Amestecul de reacție este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate pe suprafața electrodului. Substanțele nelegate sunt apoi îndepartate cu ProCell.

Aplicarea unui voltaj electrodului, induce apoi emisia chemiluminiscentă care este masurată cu un fotomultiplicator.

Rezultatele sunt determinate tot printr-o curbă de calibrare care este generată specific aparatului prin calibrare in 2 puncte și o curba etalon furnizată prin codul de bare al reactivului.

Reactivi- solutii de lucru

Reactivul de lucru Anti-HBs este compus dintr-un complex de trei recipiente, in care se afla:

Reactiv M: unde se găsesc microparticule învelite în streptavidina(capac transparent) și conservant.

Reactiv R1: Antigen-HBs–biotinilat(ad/ay) uman,> 0.5 mg/L; soluție tampon MES 85 mmol/L(pH 6.5) și conservant.

Reactiv R2 : Antigen-HBs ~Ru(bpy)32+; Antigen-HBs (ad/ay) uman marcați cu complex de ruteniu ≥ 0.3mg/L; Soluție tampon MES( pH 6.5); conservant.

Soluția de spălare : Pro Cell

Stabilitatea și depozitarea reactivului

Kitul de reactiv trebuie păstrat in poziție verticală pentru a asigura o disponibilitate completa a microparticulelor in timpul amestecarii automate dinainte de utilizare.

In ceea ce priveste stabilitatea reactivului,aceasta este prezentata in tabelul urmator:

Limitări și interferențe

Testul nu este afectat de icter (bilirubina< 513 µmol/L sau < 30 mg/dL),

hemoliza (Hb< 0.93 mmol/L sau 1.5 g/dL) lipemie (intralipid < 1500 mg/dL) sau biotina (< 123 nmol/L sau < 30 ng/mL).

De la pacientii care primesc tratament cu doze mari de biotina( adica < 5 mg/zi),nu trebuie recoltata nici o proba timp de 8 ore de la ultima administrare de biotina.

Nu au fost observate interferente cu factorul reumatoid pana la concentratia de 2100 IU/mL si in probele de la pacientii dializati.

Interval de masurare

Limita de detectie:2.00-1000 IU/L – (limita minima si maximul curbei etalon).

Valorile ce depasesc pragul maxim de detectie se exprima ca fiind > 1000 IU/L sau pana la 100000 IU/L pentru probele diluate de 1/100 – dilutie recomandata de producator

(automat pe aparat cu Diluent Universal).

Interpretarea rezultatelor: < 10 IU/L sunt considerate Nonreactive

≥ 10 IU/L sunt considerate Reactive.

Determinarea Anticorpilor anti antigenul central („core”) al virusului hepatitei B (anti-HBc)

Testul pentru determinarea „in vitro” a anticorpilor IgG și IgM anti antigenul central al virusului hepatitic B în serul și plasma umană.

În timpul unei infecții cu virusul hepatitic B, în general se formează anticorpi anti antigen HBc, care adesea persistă toată viața. Anticorpii anti HBc apar la scurt timp după debutul infecției cu virusul hepatitei B și pot fi în mod obișnuit detectați în ser la scurt timp după apariția antigenului HBs.

Anticorpii anti-HBc persistă atât la persoanele care sunt în covalescență după o hepatită B cât și la persoanele care dezvoltă starea de antigen HBS.

Prin urmare, reprezintă un indicator de hepatită B curentă sau în antecedente.

In rare situații, o infecție cu HBV iși poate urma cursul fără apariția unui nivel decelabil imunologic de anticorpi anti HBc ( de obicei la pacienții imunodeprimați).

Datorită persistenței îndelungate a anticorpilor anti HBc după o infecție cu virusul hepatitic B, screening-ul anticorpilor anti HBc furnizează cele mai bune informații asupra prelevanței hepatitei B intr-u anumit grup de persoane.

Determinarea anticorpilor anti HBc în asociere cu alte teste pentru hepatita B permite diagnosticul și monitorizarea infectiilor cu HBV.

In absența altor markeri ai hepatitei B (persoane cu rezultat negativ la Ag HBs), anticorpii anti HBc pot prezenta singurul indiciu cu privire la existența unei infecții cu virusul hepatitic B.

Procedura de masurare

Durata testului este de 27 de minute și prezintă trei incubări:

Prima incubare: tratarea prealabilă a 40 uL de probă cu agenți de reducere

(Patent Nr.US 6150113 pentru SUA sau EP 0 341 439 B1 pentru Europa);

A doua incubare: după adăugarea antigenului HBc, se formează un complex cu anticorpii anti HBc din probă.

A treia incubare: după adăugarea de anticorpi biotinilați și de anticorpi marcați cu complex de ruteniu specifici pentru Ag HBc ,impreună cu microparticule învelite în streptavidina, siturile de legare încă libere de pe antigenele HBc sunt ocupate.4

Complexul se leagă de faza solidă prin interacțiunea între biotina si streptavidina. Amestecul de reacție este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate pe suprafața electrodului. Substanțele nelegate sunt apoi îndepărtate cu ProCell. Aplicarea unui voltaj electrodului, induce apoi emisia chemiluminiscentă care este măsurată cu un fotomultiplicator. Rezultatele sunt determinate tot printr-o curbă de calibrare generată specific aparatului prin calibrare in 2 puncte si o curbă etalon.

Reactivi- solutii de lucru

Reactivul de lucru anti-HBc este compus dintr-un complex de 3 recipiente în care se află:

Reactiv M – Microparticule învelite în streptavidina și conservant.

Reactiv R0 – DTT (1.4 dithiothreitol 110 mmol/L);solutie tampon citrat 50 mmol/L

Reactiv R1 –antigen HBc

– antigen HBc (E.Coli,ADNr), > 25 ng/mL; tampon fosfat 100 mmol/L,pH 7.4; conservant.

Reactiv R2 – anticorpi impotriva Ag HBs~biotina;

– anticorpi impotriva Ag HBc~ Ru(bpy)32

Anticorp monoclonal anti HBc biotinilat(șoarece) > 800 ng/mL;

Anticorp monoclonal anti HBc (șoarece) marcat cu un complex de ruteniu> 130 ng/mL;

Solutie tampon fosfat 100 mmol/L, pH 7.4;conservant.

Stabilitatea si depozitarea reactivului

Kitul de reactiv trebuie păstrat in poziție verticală pentru a asigura o disponibilitate completă a microparticulelor în timpul amestecării automate dinainte de utilizare.

Stabilitatea reactivului este prezentata in tabelul urmator:

Limitări și interferențe

Testul nu este afectat de icter ( bilirubina < 428 µmol/L sau < 25 mg/dL),

hemoliza (Hb < 1.0 mmol/L sau < 1.6 g/dL),lipemie( trigliceride < 1000 mg/dL) si

biotina < 123 nmol/L sau < 30 ng/mL.

In cazuri rare poate aparea interferența datorată titrurilor extrem de mari de anticorpi specifici analiților ( cum ar fi HAMA) sau ruteniului.

Aceste efecte sunt diminuate printr-un design de test adecvat.

In putine cazuri poate aparea interferența datorată titrurilor extrem de mari de anticorpi anti streptavidina.

In vederea unui diagnostic corect,evaluarea rezultatelor trebuie intotdeauna corelata cu istoricul pacientului,examenul clinic si rezultatul altor examinari si alte constatari.

Interval de măsurare

Limita de detecție: ≤ 8.0 PEI U/mL (limita minima si maximul curbei etalon).

Interpretarea rezultatelor: > 1.0 sunt considerate Nonreactive;

≤ 1.0-sunt Reactive,probele fiind accesate cu indice de cutoff.

Sensibilitatea declarată a fost determinata prin citirea concentratiei anticorpilor anti HBc corespunzatoare semnalului valorii de cutt-off din curbele standard obtinute prin diluțiile seriate ale materiei de referința anti HBc ( PEI-.Paul-Ehrlich-Institute- in serul uman) fară hepatita B.

Determinarea Anticorpilor anti virus hepatitic C (anti –HCV)

Determinarea cantitativă a anticorpilor HCV

Din cauza ratei ridicate de infecții asimptomatice diagnosticul clinic este dificil și astfel, testele de screening sunt de o importanța majoră.

Testul folosește peptide și antigeni recombinați care reprezintă proteine core, NS3 și NS4 pentru determinarea anticorpilor anti- HCV.

Procedura de masurare

Durata testului este de18 minute.

La prima incubare: 50 µL din proba de analizat, 55 µL de reactiv conținand antigeni biotinilați specifici HCV și 55 µL dintr-un reactiv conținând antigeni specifici HCV marcați cu un complex de ruteniu reacționează formând un complex de tip „sandwich”.

A doua incubare: după adăugarea microparticulelor învelite in streptavidina, complexul se leagă de faza solidă prin interactiunea biotinei cu streptavidina .

Amestecul de reactie este aspirat în celula de măsurare unde microparticulele sunt captate pe suprafața electrodului.

Substanțele nelegate sunt apoi îndepartate cu ProCell.

Aplicarea unui voltaj electrodului,induce apoi emisia chemiluminiscenta care este măsurată cuun fotomultiplicator.

Rezultatele sunt măsurate automat de soft prin compararea semnalului electrochemiluminiscent obtinut de la prdusul de reacție al probei cu semnalul valorii de „cutt-off” obținută anterior prin calibrarea cu anti- HCV.

Reactivi- solutii de lucru

Reactivul de lucru anti- HCV este compus dintr-un complex de trei recipiente, în care se află:

Reactiv M: Microparticule învelite în streptavidina;conservant.

Reactiv R1 – Antigeni specifici HCV ~biotina

– Antigeni specifici – HCV –biotinilati;

– Soluție tampon HEPES ,pH 7.4; conservant.

Reactiv R2 – Antigeni specifici HCV ~Ru(bpy)32

– Antigeni specifici HCV marcati cu complex de ruteniu ≥ 0.3mg/L;

– Soluție tampon HEPES , pH 7.4; conservant.

In ceea ce priveste stabilitatea reactivului,aceasta este prezentata in tabelul urmator:

Limitări și interferențe

Testul nu este afectat de icter (bilirubina< 1129 µmol/L sau < 66 mg/dL),

hemoliza (Hb< 0.621 mmol/L sau 1.00 g/dL) lipemie (intralipid < 2000 mg/dL) sau biotina (< 172 nmol/L sau < 42 ng/mL).De la pacienții care primesc tratament cu doze mari de biotina( adica < 5 mg/zi),nu trebuie recoltată nici o probă timp de 8 ore de la ultima administrare de biotina.In vederea unui diagnostic corect,evaluarea rezultatelor trebuie intotdeauna corelata cu istoricul pacientului,examenul clinic si rezultatul altor examinari si alte constatări. Datorită intervalului mare de timp de la infectare la seroconversie,putem avea rezultate negative la testarea anticorpilor anti-HCV la scurt timp după infectare.

Determinarea anticorpilor anti- HCV indică prezența unei infecții prezente sau trecute cu virusul hepatitei C, dar nu diferențiaza intre infecție acută, cronică sau in rezoluție.

Interval de măsurare

Probele cu indice cutoff < 0.9 sunt Nonreactive în testarea anti – HCV.

Probele cu un indice ce cutoff ≥ 0.9 – < 1.0 sunt considerate la limită în această testare-Echivoc.

Însă probele ce au ca indice de cutoff > 1.0 sunt Reactive

Rezultate și interpretări

În perioada 15.12.2014 – 15.12.2015 au fost înregistrați un numar total de 7575 de pacienți din care 407 pacienți au fost depistați infectași cu virusul hepatitic B sau C. Din acești 407 pacienți bolnavi 226 sunt purtatori de virus hepatitic B și 181 purtatori de virus hepatitic C. Din totalul de 407 pacienți bolnavi 14 pacienți sunt copurtători de virus hepatitic B și C.

Diagrama nr.1 – rata paciențiilor bolnavi

Din diagrama 1 se poate observa că din numărul total de 7575 de pacienți investigați doar 5 % au fost depistați ca fiind purtători de virus hepatitic B sau C. Iar conform diagramei nr. 2 doar 3% din numărul de pacienți bolnavi sunt purtători ai ambelor virusuri.

Diagrama nr. 2 – rata paciențiilor cu coinfecții

Diagrama nr. 3 – rata infecțiilor cu HBV

Diagrama nr. 4 – rata infecțiilor cu HCV

Conform diagramelor 3 și 4 se poate observa că rata infecțiilor cu HBV este mai ridicată decât cea cu HCV.

Infecții cu virsul hepatitic B – VHB

În urma studiului realizat s-au depistat un număr de 226 de pacienți care prezintă infecții cu virusul hepatitic B, nu s-a depistat nici un pacient cu vârsta mai mică de 15 (1%), 69 de pacienți au vârste cuprinse intre 16 și 40 de ani (24%), si 157 de pacienți au vârste mai mari de de ani(75%).

Diagrama nr.5 – gruparea pacienților pe grupe de vârstă

Au fost depistați 95 de pacienți de sex masculin (48% ) și 131 de pacienți de sex feminin ( 52%).

Diagrama nr. 6 – gruparea pacienților după sex

În graficul următor se poate observa corelația dintre pacienții investigați și cei bolnavi așezati pe grupe de vârstă. Ca și in diagrama numărul 5 se observă că rata îmbolnăvirii la pacienții cu vârste mai mari de 40 de ani este mai ridicată.

Grafic nr. 1- corelație pacienți investigați – pacienți bolnavi pe grupe de vârstă

Grafic nr. 2 – corelație pacienți investigați – pacienți bolnavi după sex

Infecții cu virus hepatitic C – VHC

În urma studiului realizat s-au depistat un număr total de 181 de pacienți purtători ai virusului hepatitic C: din care un pacient are vârsta mai mică de 15 ani (2%) , 67 de pacienți cu vârste cuprinse intre 16 și 40 de ani (46%) si 113 de pacienți cu vârste mai mari de 40 de ani. La fel ca în cazul infecțiilor cu HBV se poate obseva că la pacienții cu vârste de peste 40 de ani incidența infecțiilor cu HCV este mai ridicată.

Diagrama nr. 7 – gruparea paciențiilor pe grupe de vârstă

Au fost depistați 49 de pacienți de sex masculin ( 27%) si 132 de pacienți de sex feminin (73%). La fel ca și în cazul infecțiilor cu HBV, rata infecțiilor este mai ridicată la pacienții de sex feminin.

Diagrama nr. 8 – gruparea pacienților după sex

În graficele nr. 3 și 4 s-a făcut o corelație între numărul total de pacienți investigați si numărul total de pacienți purtători de HCV pe grupe de vârstă( graficul nr.3) si o corelație între numărul total de investigații și numărul total de pacienți purtători pe grupe de sex.

Grafic nr. 3 – corelație pacienți investigați – pacienți bolnavi pe grupe de vârstă

Grafic nr.4 – corelație pacienți investigați – pacienți bolnavi după sex

Coinfecție VHB – VHC

În urma studiului s-a descoperit un număr de 14 pacienți(3%) dintre pacienții bolnavi care prezintă infecții cu ambele virusuri hepatitice.

Diagrama nr. 9 – rata coinfecțiilo cu HBV – HCV

Diagrama nr. 10 – gruparea paciențiilor cu coinfecții după vârstă

În diagrama nr.10 se poate observa că la pacienții cu vârste mai mari de 40 de ani rata infecțiilor este mai mare ( 86%) față de cea a celor cu vârste mai mici de 40 de ani (14%).

În diagrama următoare este evidențiata rata incidenței coinfecțiilor in funcție de sex și se obervă că în cazul pacienților de sex feminin este mai ridicată.

Diagrama nr. 11 – rata coinfecțiilor pe grupe de sex

În graficul următor avem o corelație in funcție de vârstă si sex la pacienții cu coinfecții, si se observă la fel ca și în cazul diagramelor 9 și 10 că in cazul pacienților de sex feminin incidența imbolnăvirilor este mai mare.

Grafic nr. 5 – corelație intre pacienții cu coinfecții în funcție de vârstă si sex

Grafic nr. 6 – comparație intre pacienții bolnavi în funcție de vârstă, sex și virusul purtător

În graficul numărul 6. s-a făcut o comparație intre pacienți bolnavi în funcție de sex, vârstă si de virusul cu care au fost depistați in timpul studiului. După cum se poate observa și în acest grafic s-a descoperit că atât in cazul virusului hepatititc B cât și în cazul virusului hepatitic C rata incidenței de pacienți purtători este mare in cazul populației de sex feminin cât și in cel al persoanelor cu vârste mai mari de 40 de ani. La persoanele cu vârste mai mici de 15 ani rata de imbolnăviri este aproape nulă. În cazul virusului hepatitic B nu s-a depistat nici un pacient purtător cu o vârstă mai mică de 15 ani, aceasta datorându-se probabil și programului de imunizării copiilor în primii ani de viată.

Concluzii

În urma studiului realizat în perioada 15.12.2014 – 15.12.2015 s-au testat un număr total de 7575 de pacienți. În urma acestui studiu s-au evidențiat următoarele:

Din totalul de 7575 de pacienți investigați 226 de pacienți au fost găsiți pozitivi pentru antigenul HBs și 181 de pacienți au fost confirmați ca purtători ani virusului hepatitic B.

Din cei 226 de pacienți infectați cu virusul hepatitic B, 69 de pacienți au vârste cuprinse intre16 – 40 de ani și 157 au vârste de peste 40 de ani.

În cazul pacienților cu virus hepatitic B 131 de pacienți au fost de sex feminin și 95 de pacienți de sex masculin.

Din cei 181 de pacienți depistați ca purtători ai virusului hepatitic C, un pacient are o vârstă mai mica de 15 ani, 67 de pacienți au vârste cuprinse intre 16 – 40 de ani și 113 pacienți au peste 40 de ani.

În cazul pacienților cu virus hepatitic C au fost evidențiați 49 de pacienți de sex masculin și 132 de pacienți de sex feminin.

S-a observat că atât in cazul virusului hepatitic B cât și in cazul virusului hepatitic C incidența de infecții este mai ridicată in cazul pacienților cu vârste mai mari de 40 de ani.

De asemenea s-a observat că gradul de infecții este mai mare în categoria de pacienți de sex feminin.

Gradul de infecții cu ambele virusuri a fost de 3% ( 14 pacienți ), dintre care 10 pacienți au fost de sex feminin și 4 de sex masculin.

În cazul pacienților cu vârste mai mici de 15 ani incidența imbolnăvirilor este aproape nulă ( nici un pacient depistat cu HBV și doar un pacient cu HCV).

În anul 1995 s-a introdus în Romania vaccinarea anti- HBV la copii, in primii ani din viață, probabil aceasta fiind cauza incidenței scuzute la pacienții cu vârste mai mici de 15 ani.

Incidența bolnavilor purtători ai virusului hepatitic B este mai ridicată decat cea a virusului hepatitic C.

Un număr mare de infecții se datorează unor intervenții infectante, efectuate în mediul spitalicesc cum ar fi : hemodializa, tratamente stomatologice și intervenții chirurgicale.

Bibliografie

Cernescu, Costin, Virusologie medicala, București, Ed. Medicală, 1998

Ciufecu, Elvira Sînziana, Virusologie medicală, București, Ed. Medicală națională, 2003

Madalena I. Dragan, Boli infecțioase pentru Studenții facultaților de stomatologie, Ed. Didactică și pedagogică, RA București, 1998

Mircea Chiotan – Boli infecțioase – curs universitar, Ed. Shik, București, 1997

Florin Cãruntu, Veronica Cãruntu – Vademecum de boli infecțioase, Ed. Medicalã, București,1978

Madelena I. Drãgan, Actualitãți în boli infecțioase, Ed. Viața medicalã româneascã, București,1998

Gerald L. Mandell, John E. Bennett, Raphael Dolin – Mandell, Douglas and Bennett’s Principles and practice of Infectious Diseases 4th ed., Churchill Livingstone, 1995

BabesV, Berca C, Hepatitele virale acute. Ghid de diagnostic si epidemiologie, Ed. Facla, 1998

Cuthbert Aj, Hepatitis C: progress and problems, Clin Microbiol Rev, 1994

Mahaney Fj. Update and diagnosis, management and prevention of hepatitis B virus infection. Clin Microbiol Rev, 1999

Uchida, T. Genetic variations of the Hepatitis B virus and their clinical relevance, Microbiol Immunol, 1993

Wallace LA, Carmam WF, Clinical implications of hepatitis B virus envelope protein variation. Int J Clin & Lab Res.1994

Yaginyuma K, Shirakata Y, Kobayashi M, Koike K. Hepatitis B virus ( HBV) particles are produced in a cel culture system by transient expresion of transfected HBV DNA. Proc Natl Acad Sci, 1987

Chisari Fu, Ferrari C. Hepatitis B virus immuno pathogenesis. Ann Rev Immunol, 1995, 29- 50

Chowther RA, Kiselev NA, Bottcher B, Berriman JA, Borisova GP, Ose P, Pumpens P. Three dimensional structure of Hepatitis B virus core particles determinated by electron criomicroscopy. Cell 1994

Clarke B. Molecular virology of hepatitis C. J Gen Virol 1997

Feintelson M, Hepatitis B virus infection and primary hepatocellular carcinoma. Clin Microbiol Rev 1992; 270- 290

Freymuth F. Les autres virus hepatotropes. Les hepatites virales. Centre Int Jaques Monod Instit Cantacuzino 1995;

Fujie H, Yotsuyanagi H, Moriya K, Shintani Y et col. Steatosis and intrahepatic hepatitis C virus in chronic hepatitis. J Med Virol 1999, 141-145

Alter JH. The cloning and clinical implications of HGV and HGBV- C. New Engl Med L 1996; 23, 334

Argos P, Fuller SD. A model for the hepatitis B virus core protein: prediction of antigenic sites and relationship to RNA virus capsid proteins. EMBO J, 1988

Dane DS, Cameron CH, Bkiggs M. Virus- like particles in serum ao pationts with Australia antigen associated hepatitis. Lancet 1970

Eddleston AL, Mondelli M. Immunopathological mechanisms of liver cell injury in chronic hepatitis B virus infection, J Hepatol 1986

Fan Z, Qi Rui Yamg, JR Shin Twu, Sherker HA. Specific in vitro associations betweem the hepatitis C viral genome and core protein.J Med Virol 1999:

Gripon P, Diot C, Guguen- Guillouzo C. Reproducible high-level infection of cultured human hepatocytes by hepatitis virus B. Virus- effect of polietilenglicol on adsorbtion and penetration. Virology 1993

Knutsson M, Ljunggren KK. Urine from chronic hepatitis B carriers: implications for infectivity. J Med Virol 2000;

Mancini M, Hadchouel M, Tiollai SP, Pourcel C, Michel ML. Induction of anti hepatitis B surface antigen ( HBs Ag) antibodies in HBs Ag producing trangenic mice: a possible way of circumventing „ non- response „ to HBs Ag. J Med Virol 1993

Netter JH, Kajino K, Taylor MI. Experimental tranmission of human hepatitis virus to the laboratory mouse. J Virol 1993

Prince MA, Brotman B, Huima T, Pascual D, Jaffery M, Inshauspe G. Immunity in hepatitis C in infection. J Infect Dis 1992

E. Pilly – APPIT – Maladies Infectieuses, Ed. 2M2, Montmorency, 1997

SchlosberG A.D., Schulman A.J. – Differential diagnosis of Infectious Diseases, Ed. Williamsand Wilkins, Baltimore, 1996

Marin Voiculescu – Boli infecțioase, Vol. I și II, Ed. Medicalã, București, 1989 și 1990

Mihai Voiculescu – Actualitãți în hepatologie, Ed. Infomedica, București, 1996

http://www.who.int/en/

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/

http://microbio.ucoz.com/Prelegeri/Romana/HEPATITELE_VIRALE_10.pdf

https://ro.scribd.com/doc/24068580/hepatite-virale

http://www.hepatologytextbook.com/