Virtu țile petrecerii [624902]
ȘCOALA NA ȚIONAL Ă DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
CURSUL:
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă
Prof. univ. dr. Septimiu CHELCEA
Bucure ști – 200 1
Cuprins
Cuvânt înainte………………………………………………………………………………………………….. ……………………. 7
Capitolul 1. Cunoa șterea comun ă și cunoa șterea științifică a vie ții sociale ………………………………… 9
Capitolul 2. Probleme metodologice în cercet ările socioumane empirice………………………………… 23
l. Metodologia cercet ăriilor socioumane empirice…………………………………………….. 23
2. Analiza ipotezelor în cercet ările socioumane empirice …………………………………… 35
Capitolul 3. Analiza conceptelor sociologice ……………………………………………………………………… 45
Capitolul 4. M ăsurarea în științele sociale și comportamentale …………………………………………….. 55
Capitolul 5. Tipuri de cercet ări socioumane……………………………………………………………………….. 65
Capitolul 6. Chestionarul în cercetarea sociologic ă……………………………………………………………… 73
Capitolul 7. Interviul ca tehnic ă de cercetare științifică……………………………………………………… 125
Capitolul 8. Metoda observa ției………………………………………………………………………………………. 145
Capitolul 9. Experimentul în științele socioumane…………………………………………………………….. 159
Capitolul 10. Studiul documentelor sociale………………………………………………………………………… 197
Capitolul 11. Tehnicile de analiz ă a con ținutului comunic ării ………………………………………………. 2 19
În loc de încheiere ……………………………………………………………………………………………… ………………. 233
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………. ………………….. 235
Cuvânt înainte
Punem la dispozi ția studen ților care se sepecializeaz ă în alte domenii decât cel al sociologiei o
selec ție de teme de metodologie a cercet ării sociologice și prezentarea succint ă a principalelor metode și
tehnici de investigare a realit ății sociale. Cei dornici de însu șirea în profunzime a problematicii
cunoa șterii vie ții sociale și de dobândirea competen ței de cercet ător științific pot consulta manualul nostru
Metodologia cercet ării sociologice . Metode cantitative și calitative (Bucure ști, Editura Economic ă, 200 1,
656 p.), destinat viitorilor sociologi.
Prezenta versiune a manualului acoper ă programa cursului universitar Tehnici de cercetare
sociologic ă (un semestru), prev ăzut pentru studen ții anului al II-lea (cursuri de zi și IDD) de la Facultatea
de Comunicare și Rela ții Publice “David Ogilvy” (SNSPA).
În prima parte manualul prezint ă notele distinctive ale cunoa șterii științifice, încercând s ă punem
în eviden ță necesitatea fundament ării metodologice a investiga țiilor sociologice de teren, concrete,
empirice. Dac ă este adev ărat c ă “cel mai practic lucru este o bun ă teorie”, tot atât de adev ărat este și
faptul c ă “nu exist ă cercetare sociologic ă mai bun ă decât metodologia și teoria pe care se fondeaz ă”.
Teorie, metodologie, metode, tehnici și procedee – iat ă o înl ănțuire la fel de puternic ă ca si fiecare verig ă
ce o compune. Nu ne este permis s ă scurtcircuit ăm demersul cercet ării sociologice: s ă începem cu
alcătuirea și aplicarea instrumentelor de investiga ție, fără să alegem paradigma explicativ ă cea mai
adecvat ă. Este, de asemenea, sortit ă eșecului tentativa de cercetare empiric ă, de teren, care nu porne ște de
la analiza conceptual ă și de la ipoteze valide.
Partea a doua a cursului este alc ătuită dintr-o suit ă de monografii vizând metodele anchetei (cu
tehnicile chestionarului și interviului de cercetare), observa ției (cu tipurile ei), experimentului (de
laborator, de teren, invocat, mintal etc.) și analizei documentelor (biografii sociale, statistici ș.a.m.d.).
Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior men ționate, beneficiaz ă de numeroase tehnici și
proceedee de culegere a informa țiilor și de prelucrare a datelor. Ne-am oprit doar la cele mai frecvent
utilizate. Nu am adus în discu ție prelucrarea datelor (analiza lor statistic ă) și nici nu ne-am referit la
exigen țele redact ării raportului de cercetare. (Am f ăcut acest lucru în Cum s ă redact ăm în domeniul
științelor socioumane , Bucure ști, Editura SNSPA, 2000, 150 p.).
Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucr ării, am folosit inter șanjabili termenii de
“sociologie”, “ științe socioumane”, “ științe sociale și comportamentale”. Vreau s ă cred c ă cititorul sagace
nu va c ăuta “ceart ă de cuvinte”. Și mai vreau s ă cred c ă studen ții vor completa cu lecturi extinse și
fundamentale acest text, pe care îl consider introductiv.
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
Capitolul 1
Cunoa șterea comun ă și cunoa șterea științifică a vie ții sociale
• Cunoa șterea comun ă: caracteristici
• Caracteristicile cunoa șterii științifice
• Rolul paradigmelor în cercetarea științifică
• Cunoa șterea științifică și valorile sociale
• Termeni cheie
• Probleme recapitulative
Primul mare precursor al investiga ției sociologice empirice, Aristotel (383 – 322 î.e.n.), scria în
cartea întâi a Metafizicii că filosofia s-a n ăscut din uimire. Acela și lucru se poate spune și despre
sociologie. Dac ă filosofii și-au îndreptat privirea spre stele, punându- și întreb ări despre originea
Universului și, apoi, despre caracterul cunoa șterii înse și, sociologii au privit Terra întrebându-se despre
existen ța omului în societate și, mai târziu, despre modalit ățile de cunoa ștere a traiului laolalt ă al
oamenilor. Claude Javeau ( 1988) apreciaz ă că sociologia nu a dep ășit, ca alte științe, „stadiul discu țiilor
despre fundamentele cunoa șterii în domeniu”. V om comenta aceast ă problem ă într-un alt capitol al
lucrării; acum s ă vedem ce întreb ări au formmulat „anali știi clasici” ai vie ții sociale.
Așa cum preciza C. Wright Mills ( 1916 – 1962), ei au încercat s ă răspund ă la trei grupe de întreb ări,
și anume:
• „Care este structura acestei societ ăți particulare ca întreg? Cum difer ă ea de alte orânduiri sociale?
Care este, în interiorul societ ății, semnifica ția fiec ărei tr ăsături particulare pentru continuitatea ei și pentru
transformarea ei?” (Mills, 1959/1975, 35).
Promotorul sociologiei contestatare din America anilor 1950– 1960 remarca faptul c ă sociologia se
preocup ă în primul rând de „interrela țiile și interdependen țele componentelor societ ății, precum clasele
sociale, formele fundamentale ale muncii, for țele de socializare majore (structura familiei, educa ția,
organiza țiile sociale), regulile și formele controlului social care organizeaz ă o societate” (Baker, 1988, 6).
• Cel de-al doilea grup de probleme care au stat și rămân în aten ția sociologiei îl constituie întreb ările
de tipul: „Ce loc ocup ă aceast ă societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc la schimbarea ei? Care
este locul acesteia în dezvoltarea umanit ății în ansamblul ei și care este semnifica ția ei pentru aceast ă
dezvoltare? Care sunt influen țele pe care le sufer ă și pe care le exercit ă aspectele studiate în cadrul
perioadei istorice în care se manifest ă? și, în ce prive ște aceast ă perioad ă, care sunt tr ăsăturile ei
esențiale? Prin ce se deosebe ște ea de alte perioade? Care sunt modurile ei caracteristice de f ăurire a
istoriei?” (Mills, 1959/1975, 35).
Dacă primul grupaj de întreb ări viza structura social ă, acest al doilea grupaj are în vedere
schimbarea social ă.Sociologii încearc ă să înțeleag ă și să explice științific schimb ările din societate de-a
lungul istoriei: schimb ările din structura familiei, modificarea formelor de socializare,
transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vie ții sociale spre organiza țiile formale etc.
• În fine, al treilea grup de întreb ări se concentreaz ă asupra studiului personalit ății și a raporturilor
individ-societate: „Ce tipuri de b ărbați și femei predomin ă în aceast ă societate și în aceast ă perioad ă? și
ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate și formate, emancipate și reprimate, senzibilizate
și opacizate? Ce tipuri de natur ă uman ă se reveleaz ă în conduit ă și caracter în aceast ă societate, în aceast ă
perioad ă? și ce semnifica ție are pentru natura uman ă fiecare dintre tr ăsăturile societ ății pe care le
examin ăm?” (Mills, 1959/1975, 35-35).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 5
Cele trei grupuri de întreb ări identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi, indiferent de
problemele specifice pe care le-au abordat, reflect ă concep ția autorului despre obiectul sociologiei ca
studiu al influen țelor reciproce dintre om și societate, dintre biografie și istorie .
Imagina ția sociologic ă permite în țelegerea rela ților dintre istorie și biografie, pornind de la premisa
că fiecare individ î și trăiește biografia într-o perioad ă istoric ă determinat ă, contribuind la configurarea
societ ății și fiind, în acela și timp, un produs al societ ății.
Întreb ările care și le-au pus și le pun în continuare anali știi sociali îi fr ământ ă și pe oameni obi șnuiți,
fără o imagina ție sociologic ă educat ă, sistematic ă. Cine nu s-a întrebat dup ă evenimentele din decembrie
1989: ce societate edific ăm? Prin ce se diferen țiază aceasta de societatea totalitar ă de care ne-am
desp ărțit? Cum influen țează economia de pia ță asigurarea drepturilor omului? Oamenii se întreab ă: de ce
a crescut exploziv infrac ționalitatea? De ce au sc ăzut produc ția și nivelul de trai? Care sunt cauzele
extinderii ca o plag ă a corup ției? Ce fel de oameni sunt cei care și-au schimbat instantaneu convingerile
politice declarate? Prin ce se caracterizeaz ă întreprinz ătorul ca tip uman impus de societatea în tranza ție
de la totalitarism la democra ție? Cum se exercit ă justi ția social ă în perioada de tranzi ție postcomunist ă?
Neavând calitatea spiritual ă a imagina ției sociologice, „forma cea mai fertil ă a con științei de sine”,
oamenii necultiva ți sociologic nu reu șesc s ă vadă legătura inseparabil ă dintre via ța individului și istoria
societ ății, nu în țeleg seismele sociale, evolu ția social ă rapid ă și faptul c ă vechile norme și valori nu îi mai
pot orienta într-o lume a concuren ței și confliectelor.
Este scopul cercet ării din domeniul științelor sociale comportamentale de a explica necazurile
personale și conflictele sociale, de a propune modalit ăți de dep ășire a nelini ștei, anxiet ății, panicii sau
indiferen ței și apatiei. „Epoca noastr ă este cea a nelini ștei și a indiferen ței” – spunea C. Wright Mills în
urmă cu mai mult de patru decenii. Aceast ă caracterizare este de o mare actualitate pentru societatea
romîneasc ă de azi. De aceea cercetarea sociouman ă trebuie s ă eviden țieze care sunt valorile amenin țate și
cine le amenin ță; ea trebuie s ă contribuie la dep ășirea „necazurilor personale generate de mediu” și la
soluționarea „conflictelor publice ale structurii sociale”.
Cunoa șterea comun ă: caracteristici
Trăind în societate, fiecare individ î și însu șește în cursul existen ței sale o sum ă de cuno ștințe despre
traiul laolalt ă al oamenilor. Aceste cuno ștințe se bazeaz ă pe experien ța direct ă a indivizilor. Este ceea ce
numim „cunoa șterea comun ă” (sau „spontan ă”, „cotidian ă”, „la nivelul sim țului comun”, „la nivelul
bunului sim ț”).
Cunoa șterea comun ă „nu este altceva decât însusirea de c ătre agentul cunosc ător a unei informa ții
legate nemijlocit de condi țiile praxiologice în care ac ționeaz ă” (Popa, 1972, 29). În activitatea lor practic ă
oamenii, ca agen ți cunosc ători individuali sau colectivi, utilizeaz ă cuno ștințele dobândite anterior,
transmise cu ajutorul limbajului natural de la o genera ție la alta în procesul socializ ării. Structura și
configura ția activit ăților practice contemporane, modul de raportare la mediul natural și social, sistemul
de valori, orizontul cuno ștințelor anterioare alc ătuiesc – a șa cum preciza Cornel Popa – ”situa ția
praxiologic ă determinat ă” în care se realizeaz ă actul cunoa șterii.
Serge Moscovici și Milles Hewstone ( 1983) definesc sim țul comun ca pe un „corpus de cuno ștințe
fondat pe tradi țiile împ ărtășite și îmbog ățite de mii de observa ții și experien țe sanc ționate de practic ă”
(apud Fischer, 1990, 56). Sim țul comun, la care apel ăm cu to ții pentru a explica ceea ce se întîmpl ă și
pentru a prevedea ce se va întîmpla, se deruleaz ă în dou ă etape. În prima etap ă, în mod spontan, ne facem
o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecis ă produs ă de mecanisme psihice necontrolate
rațional. Sim țul comun se bazeaz ă pe metode informale. Se vorbe ște astfel despre intui ția excep țional ă
a unor persoane ca ceva dat, înn ăscut. Astfel de persoane „simt”, intuiesc, dac ă cineva spune adev ărul sau
nu. Dac ă sunt întrebate, îns ă, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte
persoane sunt capabile s ă „diagnosticheze” dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se
vorbe ște astfel despre proverbiala „intui ție feminin ă”. Cea de-a doua etap ă în cunoa șterea la nivelul
simțului comun const ă în extrapolarea explica țiilor de la situa țiile trecute la cele prezente sau viitoare.
Evident, aceast ă extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate mecanicist ă de
transpunere a explica țiilor de la o situa ție la alta. Dup ă modul de dobândire a
6 Septimiu CHELCEA
cuno ștințelor, sim țul comun are dou ă forme esen țiale: simț comun de prim ă mân ă și simț comun de mân ă
a doua (Moscovici și Hewstone, 1983). Sim țul comun de prim ă mân ă reprezint ă ansamblul cuno ștințelor
spontane fondate pe experien ța direct ă a agen ților cunosc ători. Un jurist cu experien ță de multe ori î și
dă seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan „simte” c ă o m ărturie este fals ă. Dac ă
respectivul jurist a citit lucr ări de psihologie și sociologie judiciar ă, va utiliza cuno ștințele
dobândite, f ăcând apel la ceea ce se nume ște „sim ț comun de mân ă a doua”, adic ă „ansamblul
cuno ștințelor științifice transformate în imagini și folosite în practic ă. În procesul judiciar, dep ășindu-se
cunoa șterea la nivelul sim țului comun, se face apel la cunoa șterea științifică, respectiv la expertiza
psihologic ă. Dintotdeauna activit ățile practice (vân ătoarea și pescuitul, culegerea și cultivarea plantelor,
meșteșugurile etc.) s-au realizat pe baza cuno ștințelor dobândite de cei ce realizau aceste activit ăți și
transmise apoi verbal din genera ție în genera ție. Ini țial, aceste cuno ștințe reduse ca volum, nesistematice,
cu caracter prescriptiv (nu explicativ), r ămânând la nivelul fenomenal, f ără a surprinde raporturile
cauzale, de esen ță, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, produc ția a
început a fi din ce în ce mai mult ghidat ă de știință, de cunoa șterea teoretic ă, iar în prezent știința a
devenit un instrument decisiv în optimizarea ac țiunilor umane.
Rezult ă din cele ar ătate c ă între activitatea practic ă a oamenilor și activitatea de cunoa ștere exist ă o
largă interferen ță, că tipul cunoa șterii comune a fost în decursul evolu ției societ ății dep ășit de cunoa șterea
științifică. și în ceea ce prive ște cunoa șterea societ ății, a traiului laolalt ă al oamenilor, asist ăm la acela și
proces de dep ășire, prin apari ția și evolu ția sociologiei și a celorlalte discipline socioumane, a
cuno ștințelor la nivelul sim țului comun de c ătre cunoa șterea teoretic ă. A r ămâne în cunoa șterea societ ății
la nivelul sim țului comun ”înseamn ă a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de mult ă
vreme în celelalte științe” (Durkheim, 1895/1974, 35).
Sociologia, atr ăgea aten ția întemeietorul școlii sociologice franceze, Émile Durkheim ( 1858– 1917),
în prefa ța la edi ția I ( 1895) a lucr ării Regulile metodei sociologice , „nu trebuie s ă consiste într-o simpl ă
parafraz ă a prejudec ăților tradi ționale, ci s ă ne fac ă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rînd;
căci obiectul fiec ărei științe este de a face descoperiri, și orice descoperire deconcerteaz ă mai mult sau
mai pu țin opiniile acceptate”. Analizând trecerea de la cunoa șterea spontan ă a fenomenelor și proceselor
sociale la cea științifică, Henri H. Stahl ( 1901–1991) arăta în Teoria și practica investiga țiilor sociale
(1974, 75) c ă la nivelul sim țului comun cunoa șterea are un caracter iluzoriu datorit ă unei serii de factori.
Encultura ția, transmiterea culturii de la o genera ție la alta, are efecte limitative asupra cunoa șterii. Limba
ca element al culturii, prin bog ăția vocabularului și prin sintax ă, condi ționeaz ă modul de a judeca al
oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezint ă matricea intern ă pe care se
structureaz ă și se dezvolt ă întreaga organizare psihic ă a individului. Cercet ările comparative interculturale
au relevat modul în care anumite caracteristici lingvistice influen țează procesul gândirii. În limba hopi
(vorbit ă în nord-estul statului Arizona, SUA) nu exist ă un substantiv pentru timp și nici un sistem
temporal-verbal (trecut, prezent, viitor). Procesul de gîndire se realizeaz ă în categoriile lingvistice
existente. Lingvistul și antropologul Benjamin Lee Whorf aprecia c ă percep ția lumii înconjur ătoare este
condi ționat ă de caracteristicile gramaticale și semantice ale limbii subiectului cunosc ător. Limba hopi se
diferen țiază de limba englez ă prin tendin ța de a implica individul în mediul s ău de via ță, limba englez ă
detașîndu-l (Beryl Lieff Benderly, 1981).
Într-o serie de experimente s-a demonstrat influen ța limbajului, ca element al culturii, asupra
procesului de memorare: un lucru este mai u șor readus în memorie dac ă pentru el exist ă un termen
lingvistic corespunz ător. Acest fapt a fost pus în eviden ță comparându-se performan țele popula ției de
limb ă englez ă și de limb ă zuni (pentru care exist ă un singur termen desemnând atât culoarea portocaliu,
cât și culoarea galben) într-un test de recunoa ștere a culorilor. Cercet ări asem ănătoare, care eviden țiază
modelarea gândirii de c ătre limb ă, ca element al culturii, au fost realizate pe popula ția navaho și euro-
american ă (J. B. Caaroll și J. B. Casagrande, 1958).
Pe Terra se vorbesc între 2000 și 3000 de limbi (num ărul lor nu poate fi bine precizat pentru c ă mai
exist ă încă teritorii neexplorate, dar și pentru c ă este foarte greu de stabilit dac ă o popula ție vorbe ște o
limb ă aparte sau un dialect). Nu toate aceste limbi au ajuns la acela și grad de dezvoltare în ceea ce
prive ște vocabularul, volumul lui. Am ar ătat deja c ă în unele limbi lipsesc termenii care definesc
propriet ăți ale lucrurilor și fenomenelor din lumea înconjur ătoare. În alte limbi, pentru aceea și realitate
exist ă nu unul ci mai multe cuvinte. De exemplu: la eschimo și exist ă cuvinte diferite care denumesc
zăpada (înghe țată, apoas ă, zgrum țoasă, imaculat ă, învechit ă ș.a.m.d.). La popula ția din zonele de șertice
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 7
ale Africii exist ă mai multe cuvinte care denumesc nisipul (fin, str ălucitor, mare, m ărunt, sf ărâmicios,
etc.) In limba marathi, vorbit ă de circa 40 de milioane de oameni din vestul Indiei, exist ă opt cuvinte
onomatopeice pentru a designa râsul: hudu-hudu = râsul ginga ș al bebelu șului: hadahada = râsul
zgomotos al acestuia: faidi-faidi = râsul vulgar: has-has = râsul aprobator: hohohoho = râsul în hohote: hi-
hi = râsul nechezat: fâs-fâs = râsul batjocoritor: haia-haia = râsul de complezen ță (Apte, 1985).
Un alt factor care limiteaz ă cunoa șterea spontan ă este socializarea , procesul de formare a
personalit ății în acord cu normele și valorile societ ății în care individul se na ște și trăiește.
Socializarea primar ă are un rol primordial în formarea personalit ății pentru și într-o anumit ă cultur ă.
Socializarea primar ă începe înc ă din primele s ăptămîni de via ță ale copilului și își pune amprenta
generând personalitatea de baz ă, caracteristic ă unei arii culturale determinate. În cadrul acestui tip de
socializare, p ărinții sunt principalii transmi țători de cultur ă. Socializarea secundar ă se realizeaz ă în
cadrul institu țiilor specializate ( școală, biseric ă, armat ă, organiza ții profesionale sau politice etc.) prin
transmiterea de cuno ștințe și formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.
Atât socializarea primar ă, cât și cea secundar ă se desf ășoară diferit de la un grup la altul, astfel c ă
însușirea culturii poate fi mai mult sau mai pu țin realizat ă. Se vorbe ște chiar de o socializare incomplet ă.
În aceste condi ții indivizii în cadrul aceleia și culturi î și formeaz ă foarte diferen țiat abilit ățile de
cunoa ștere spontan ă.
Experien ța direct ă a oamenilor este limitat ă atât spa țial cât și temporal. Din aceast ă cauz ă
cunoa șterea comun ă este parcelar ă, incapabil ă să eviden țieze evolu ția istoric ă a societ ății, caracteristicile
generale ale colectivit ății umane, legitatea schimb ărilor sociale. În ciuda adev ărului incontestabil c ă
„nimeni nu a tr ăit cât lumea”, mul ți oameni se consider ă „sociologi prin na ștere” și manifest ă un
scepticism nedisimulat fa ță de efortul sociologilor de a explica științific ceea ce ei cunosc la nivelul
bunului sim ț. Caracterul iluzoriu al cunoa șterii spontane decurge și din implicarea subiectiv ă a oamenilor
în via ța social ă în func ție de scopurile și interesele lor particulare, ceea ce îi face s ă se în șele adesea „cu
bună credin ță”. Nu numai societatea în evolu ția ei, dar și structura propriei personalit ăți, motiva ția
propriului comportament r ămân par țial necunoscute celui care se bazeaz ă numai pe cunoa șterea spontan ă.
Mecanismele psihoneurologice și condi ționările socioculturale ale gândirii, memoriei, activit ății voluntare
etc. nu pot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce gândesc și acționeaz ă într-un anume
fel înseamn ă a colec ționa opinii, nu cuno ștințe științifice. Este datoria științelor sociale și
comportamentale de a da r ăspuns la astfel de întreb ări, explicând în acela și timp limitele al cunoa șterii
spontane. Dup ă Petru Ilu ț (1997, 15-17) peincipalele limite ale sim țului comun sunt subiectivitatea ( cu
tipul ei special, viziunea de tunel , suprageneralizarea , confundarea legăturilor aparente cu cele reale,
lipsa preciziei , încrederea în falsul consens și neluarea în considera ție a efectului încadr ării.
“Ruptur ă” sau “continuitate” ?
La sfîr șitul secolului trecut Émile Durkheim cerea ca sociologia s ă devin ă ezoteric ă asemenea
oricărei științe, îndemnînd astfel la desp ărțirea de cunoa șterea spontan ă. Mul ți sociologi se pronun ță
pentru distan țarea cunoa șterii teoretice de cunoa șterea spontan ă. Prima parte a lucr ării Le Metier de
sociologue de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon și Jean-Claude Passeron ( 1968) este
consacrat ă acestei probleme. De la început, autorii subliniaz ă faptul c ă familiaritatea cu universul social
reprezint ă, pentru sociolog un principal obstacol în cunoa șterea obiectiv ă a societ ății. Ca actor social,
sociologul este tentat s ă considere c ă experien ța trăită de el constituie explica ția faptelor și proceselor pe
care le cerceteaz ă. De remarcat este c ă cercet ătorul fie el sociolog, psiholog sau antropolog, nu reu șeste s ă
se deta șeze definitiv de cunoa șterea spontan ă.
Donald McBurney ( 1983, 3) consider ă că sim țul comun are dou ă limite fundamentamentale: în
primul rând, standardele cunoa șterii la acest nivel difer ă dintr-un moment în altul și dintr-un loc în altul în
funcție de atitudini și de casracteristicele culturii și, în al doilea rând, cunoa șterea comun ă este limitat ă de
faptul ca singurul criteriu al recunoa șterii adev ărului credin țelor const ă în practicarea lor. “Pentru c ă la
nivelul sim țului comun doar succesul practic func ționeaz ă drept criteriu al adev ărului, nu pot fi
promovate cuno ștințe noi”(McBurney, 1984, 4). În sprijinul acestor afirma ții, autorul citat aduce
următorul exemplu: proba vinov ăției la unele popoare primitive consta în dificultatea celui învinuit de a
8 Septimiu CHELCEA
mânca o anumit ă cantitate de cereale (gr ăunțe). Dac ă nu reu șea, era considerat vinovat. Pe ce se baza
aceast ă prob ă? Pe observa ția la nivelul sim țului comun c ă, în fa ța judec ătorilor, persoanelor vinovate li se
„usuc ă gura”. Într-adev ăr, datorit ă emo ției se produce o dereglare a activit ății glandelor salivare. De aici
dificultatea de a înghi ți o cantitate mai mare de cereale. Ceea ce se pierde din vedere la nivelul sim țului
comun este faptul c ă exist ă persoane foarte emotive care au manifest ări neurovegetative puternice chiar și
numai pentru c ă au fost b ănuite de comiterea unor ac țiuni reprobabile. Deci, neconfruntarea cu practica
poate conduce cunoa șterea spontan ă la concluzii false.
În ultimele decenii în psihosociologie s-a conturat un nou domeniu de cercetare, cel al cogni ției
sociale , având ca obiect de studiu tocmai cunoa șterea spontan ă a opiniilor, atitudinilor și
comportamentelor noastre și ale altora, explicarea evenimentelor din via ța social ă(vezi Iluț, 2000;
Sanitioso, Bown și Lungu, 1999).
Prelu ăm din lucrarea lui Gustave-Nicolas Fischer ( 1990) acele experimente și concluzii care pledeaz ă
pentru „ruptura” cu cunoa șterea la nivelul sim țului comun. Dar, mai întâi, o precizare: „Senzorialul nu ne
relev ă misterul realului” (Bernard Lacroix, 1975). De și vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cereasc ă, nu
Soarele, ci P ământul se învîrte ște. La nivelul sim țului comun, ne este greu s ă accept ăm că materia este
„plin ă de vid”, c ă un lingou de aur are mai multe spa ții goale decât atomi de aur, c ă în interiorul atomului
particolele sunt separate în spa țiu. Fotografierea structurii interne a atomului de aur, cu ajutorul
microscopului electronic ce a m ărit de 750.000 de ori o pl ăcuță de 160 de angstromi ( 1 angstrom = 10-
10m), a confirmat aceast ă imagine despre realitate la care cunoa șterea spontan ă nu putea s ă ajung ă
(Matsujiro, 1976). Si în domeniul cogni ției sociale lucrurile stau la fel: indivizii au tendin ța de a nega o
realitate care contravine convingerilor lor. Si aceasta, datorit ă „perseveren ței credin ței” (C. G. Lord,
1979). T. R. Carretta și R. L. Moreland ( 1982) au demonstrat printr-un studiu de teren c ă, dup ă ce
„afacerea Watergate” fusese denun țată fără putin ță de t ăgadă, sus ținătorii pre ședintelui Nixon continuau
să-și arate stima fa ța de acesta, în timp ce adversarii exprimau opinii foarte negative, dat fiind faptul c ă
încuvin țase înc ălcarea democra ției prin montarea unor microfoane de ascultare a discu țiilor la sediul
contracandidatului s ău la func ția de pre ședinte al SUA. Numeroase experimente au eviden țiat c ă
prejudec ățile influen țează puternic cunoa șterea la nivelul sim țului comun. Aprecierea expresiei faciale a
unei persoane variaz ă în func ție de informa țiile care sunt date despre respectiva persoan ă. Prezentându-se
fotografia unui b ărbat, s-a spus unui grup de studen ți că este vorba despre un șef nazist, vinovat de
experimente medicale pe de ținuții din lag ărele de concentrare, iar altui grup de studen ți că fotografia îl
reprezint ă pe șeful unei forma ții secrete de lupt ă antinazist ă, care a salvat mii de evrei. Primul grup de
studen ți au apreciat c ă expresia fe ței exprim ă cruzime și amenin țare: cel de-al doilea grup de studen ți că
exprim ă căldura uman ă și amabilitatea (P. Rothbart și M. Birrell, 1977).
Gustave-Nicolas Fischer ( 1990, 69-75), analizând mecanismele cunoa șterii sociale (cunoa șterea
spontan ă), arăta că tendin ța de a vedea interdependen ța acolo unde acestea nu exist ă și convingerea c ă
putem controla desf ășurarea unor evenimente în fa ța cărora suntem în realitate neputincio și introduc erori
fundamentele în psihologia spontan ă, ca și în cunoa șterea sociologic ă la nivelul sim țului comun. În mod
spontan indivizii umani au tendin ța de a filtra informa țiile disonante și de a re ține informa țiile
consonante , adic ă prefer ăm informa țiile care confirm ă opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic.
La nivelul sim țului comun, suntem tenta ți să stabilim o leg ătură între fenomene care în realitate se
produc simultan prin hazard . Dac ă, mergând pe strad ă,ne gândim la o persoan ă și imediat ne întîlnim cu
ea, suntem tenta ți să credem c ă exist ă premoni ție, deși de atâtea ori ne-am gândit la diferite persoane f ără
a le fi întâlnit ulterior. Supraestim ăm coinciden țele și dăm uit ării situa țiile care contrazic leg ătura dintre
fenomenele ce se produc independent unele de altele. A șa cum remarcau Pierre Bourdieu, Jean-Claude
Chamboredon și Jean-Claude Passeron ( 1968), cercetarea științifică conduce la reunirea fenomenelor pe
care sim țul comun le separ ă și la separarea fenomenelor pe care cunoa șterea spontan ă nu le diferen țiază.
Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care în realitate nu le putem influen ța a fost remarcat ă de
antropologi într-o serie întreag ă de rituri: de exemplu, dansul ploii sau paparuda din cultura popular ă
româneasc ă. Colectivit ățile arhaice apelau la dansuri ritualice ca instrument pentru aducerea ploii când
seceta se prelungea. Din punctul de vedere al chem ării ploii, func ția acestor dansuri era nul ă. Ele aveau
însă alte func ții pozitive: reafirmarea solidarit ății sociale într-un moment dificil pentru existen ța
respectivei comunit ăți, manifestarea unei atitudini colective active, manifestarea estetic ă, facilitarea
contactului între tineri în vederea alegerii partenerului de via ță (Zamfir, 1987, 73).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 9
O serie de experimente psihosociologice au eviden țiat iluzia controlului în cazul jocurilor de noroc.
Când juc ătorii la loterie î și aleg ei în șiși numerele, tind s ă investeasc ă mai mul ți bani decât atunci când
numerele de loterie le sunt atribuite de experimentator, de parc ă nu hazardul ar interveni și într-un caz și
în cel ălalt (E.- I. Langer, 1977).
Vom spune și noi, împreun ă c u L . R o s s și R. E. Nissbett ( 1991, 7) c ă “multe din principiile și
intui țiile prin intermediul carora omul obi șnuit explic ă și prezice comportamente4le sunt inadecvate.
Aceasta înseamn ă că omul obi șnuit face adesea predic ții incorecte pe baza credin țelor gre șite și a
strategiilor de predic ție defectuoase” ( apud Dîrțu, 2000, 9). Dar mai înseamn ă și că unele din principiile
simțului comun, ca și unele intui ții sunt adecvate, c ă nu toate predic țiile bazate pe cunoa șterea spontan ă
sunt defectuoase. Pornind de la acest adev ăr, unii savan ți au absolutizat inportan ța sim țului comun pentru
cunoa șterea personalit ății și societ ății. Este cazul, de exemplu, al reputatului psihosociolog american Fritz
Heider ( 1896– 1988), care considera c ă științele socioumane nu ar trebui s ă facă altceva decât s ă
sistematizeze enun țurile psihologiei naïve, a șa-numita “psihologie a bunicii” ( bubba psychology ), pentru
a “omul obi șnuit poate oferi explica ții pertinente la de ce –urile ridicate de multe din comportamentele și
sentimentele sale. Cu alte cuvinte, omul obi șnuit posed ă o în țelegere profund ă și bogat ă a lui însu și și a
altor oameni, care, desi neformulat ă sau numai vag conceput ă, îl face capabil s ă interac ționeze cu ceilal ți
în moduri mai mult sau mai pu țin adaptate (Heider, 1958, 2, apud Dîrțu, 2000, 11). Petru Ilu ț (1997, 10–
14) enumer ă virtu țile cunoa șterii comune astfel: 1) este adecvat ă nivelului “mezo” al existen ței, care nu
impune aparate și instala ții speciale spre a fi cunoscut; 2) este facilitat ă de familiaritatea cu obiectul
cunoasterii; 3) beneficiaz ă de strategii cognitive complexe, felxibile, subtile; 4) utilizeaz ă stratgegii de
cunoa ștere asem ănătoare celor utilizate de savan ți; 5) nefiind omogen ă, ci puternic stratificat ă,
cunoa șterea comun ă, în cazul persoanelor cu mult ă experien ță, se apropie adesea de adev ăr.
Fără a nega rolul sim țului comun în ini țierea cercet ărilor psihologice sau sociologice – multe studii
științifice au pornit de la observa țiile cotidiene sau de la situa ția concret ă a cercet ătorului –, f ăra a
contesta posibilitatea formaliz ării și structur ării teoretice a propozi țiilor generate de cunoa șterea comun ă
– vezi teoria echilibrului (Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de identitate (Erik H. Erikson, 1968) –
consider ăm că știința ofer ă o cunoa ștere ce dep ășește perfor5man țele sim țului comun. Suntem de acord
că: “că și în perimetrul socioumanului, al ături de continuitate, pe anumite dimensiuni, între cunoa șterea
de tip comun (cotidian ă) și cea sistematic ă (științifică) exist ă – și este de dorit s ă fia a șa – deosebiri de
esență” (Ilu ț,1997, 10). A șadar, rela ția dintre cele dou ă tipuri de cunoa ștere ewste dialectic ă, de negare și
de preluare, implicând “ruptura”, dar și “continuitatea”.
Caracteristicie cunoa șterii științifice
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalit ăți de generare și testare a adev ărului enun țurilor
despre realitate. Walter Wallace ( 1971) ia în discu ție patru astfel de modalit ăți.
Modul autoritarian s-a afirmat în antichitate, dar a continuat pân ă în contemporaneitate. Preo ți, regi,
președinți sau savan ți se considera c ă ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adev ărul.
Deci, adev ărul era garantat de calit ățile de excep ție ale produc ătorului enun țurilor. Modul autoritarian se
întâlne ște azi sub apelul la argumentul autorit ății. Foarte apropiat de modul autoritarian prin mecanismul
de producere a adev ărului este modul mistic , în care starea de gra ție confer ă profe ților, prezic ătorilor,
marilor mistici calitatea cunoa șterii adev ărate.
Modul logico-ra țional se centreaz ă pe logica formal ă. Se face apel la „primele principii” și prin
deduc ție se stabile ște adev ărul. Principala grij ă const ă în rigoarea judec ății logice, f ără a se urm ări
coresponden ța cu realitatea.
În fine, modul științific de determinare a adev ărului îmbin ă preocuparea pentru aplicarea corect ă a
metodei de cunoa ștere cu observa ția riguroas ă a fenomenelor. Metoda științifică asigur ă desubiectivizarea
cunoa șterii, oferindu-se o imagine despre lumea înconjur ătoare a șa cum este ea în realitate, și nu a șa cum
îi apare unui individ la nivelul sim țului comun. Modul științific reprezint ă astăzi principala cale de
cunoa ștere a comportamentelor individuale și de grup, a faptelor, a fenomenelor și proceselor sociale.
Pe baza observa ției obiective , utilizându-se metode adecvate , sunt ob ținute enun țuri empirice cu
valoare de adev ăr. Ini țiatorul empirismului și senzualismului modern care sus ține c ă prelucrarea ra țional ă
10 Septimiu CHELCEA
a datelor senzoriale conduce la știința adev ărată, filosoful englez Francis Bacon ( 1561-1626), ar ăta foarte
plastic rolul metodei în cunoa ștere: „Schilodul care șchioap ătă pe un drum bun poate întrece tr ăpașul care
alearg ă pe un drum gre șit. Mai mult, cu cât tr ăpașul care a gre șit drumul alearg ă mai repede, cu atât
schilodul îl las ă mai în urm ă”.
Cunoa șterea științifică se fondeaz ă pe câteva postulate sau enun țuri despre lume, al c ăror adev ăr este
acceptat de majoritatea cercet ătorilor din științele sociale și comportamentale. James W. Vander Zanden
(1988) consider ă că enun țurile fundamentale pe care se bazeaz ă cunoa șterea științifică sunt:
• lumea înconjur ătoare exist ă independent de observa ția noastr ă, nu este creat ă de sim țurile noastre
(principiul realismului );
• relațiile din lumea înconjur ătoare sunt organizate în termeni de cauz ă-efect (principiul
determinismului );
• lumea înconjur ătoare poate fi cunoscut ă prin observa ții obiective (principiul cognoscibilit ății).
În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt men ționate și principiile
raționalit ății și regularit ății, potrivit c ărora lumea extern ă poate fi cunoscut ă pe cale logic ă și fenomenele
din lumea înconjur ătoare se produc în mod logic (McBurney, 1983, 12). Consider ăm că ultimele dou ă
principii pot fi subsumate principiilor cognoscibilit ății și determinismului. Iar în ceea ce prive ște
principiul determinismului, consider ăm că, mai ales pentru cunoa șterea sociologic ă, trebuie s ă înțelegem
determinismul nu în sens strict laplaceean (respingând existen ța fenomenelor intrinsec aleatoare), ci în
sensul empirismului probabilist promovat de Patrick Suppes.
Principiile metafizicii probabiliste postuleaz ă că:
• legile producerii fenomenelor naturale au în esen ță caracter probabilist;
• cauzalitatea are un caracter probabilist;
• certitudinea cunoa șterii, în sensul preciziei absolute a m ăsurilor, este irealizabil ă;
• științele, ca terminologie, obiect și metod ă, se caracterizeaz ă prin pluralism.
Am re ținut aceste principii l ăsând de o parte principiile de interes pentru construc ția episenologiei
generale, pentru c ă ele se opun principiilor metafizicii neotradi ționale ce se reg ăsesc în versiunile
contemporane ale empirismului sau pozitivismului logic ce au penetrat și în cunoa șterea sociologic ă:
• viitorul este determinat de trecut;
• orice eveniment are o cauz ă determinat ă suficient ă;
• cunoa șterea trebuie s ă se întemeieze pe certitudine;
• cunoa șterea științifică poate, în principiu, s ă fie adus ă pân ă la nivelul de cunoa ștere au diferite
niveluri de generalitate.
• cunoa șterea și metoda științifică pot fi, în principiu, unificate (Suppes, 1990, 60).
Patrick Suppes, recunoscut pe plan mondial pentru lucr ările logico-metodologice ( Introduction to
Logic , 1957: A Probabilistic Theory of Causality , Logique du Probable , 1981; Foundations of
Measurements , 1971), considera c ă principiile metafizicii neotradi ționale sunt false. În ceea ce ne
prive ște, apreciem c ă aplicarea principiilor empirismului probabilist în cunoa șterea sociologic ă este foarte
fertil ă, dat fiind faptul c ă fenomenele sociale prin complexitatea lor se preteaz ă cel mai bine analizei
probabiliste sau statistice.
Cunoa șterea științifică a proceselor sociale, precum și a comportamentelor individuale și de grup se
realizeaz ă totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adev ărate de c ătre comunitatea cercet ărilor,
la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria , acțiunea de observare, figurat: specula ția intelectual ă)
înțelegem „o construc ție intelectual ă prin care un anumit num ăr de legi sunt asociate unui principiu din
care ele pot fi deduse în mod riguros”(Foulquie și Saint-Jean, 1962, 723).
În sens restrâns, teoria reprezint ă un ansamblu de enun țuri cu valoare de dev ăr, privind rela țiile dintre
fenomene. Dac ă avem în vedere teoriile din științele sociale și comportamentale, vom spune c ă aici
teoriile au diferite niveluri de geralitate.
Încă la jum ătatea secolului nostru Robert K. Merton ( 1950) atr ăgea aten ția asupra necesit ății de a se
elabora teorii cu rang mediu de generalitate , adic ă enun țuri intim legate între ele și verificabile empiric
privind comportamentul omului în rela țiile sale cu al ții oameni. Sociologia, incluzînd și psihologia
social ă, se prezint ă astăzi cu o structur ă teoretic ă: multinivelar ă extrem de complex ă, cuprinzînd mari
teorii (structuralismul, func ționalismul, materialismul dialectic și istoric, fenomenologia etc.), dar și teorii
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 11
medii (teoriile mobilit ății sociale, ale grupurilor mici, disonan ța cognitiv ă etc.), precum și teorii cu nivel
de generalitate minim (enun țuri empirice adev ărate „aici și acum”).
Teoriile constau din enun țuri referitoare la rela țiile dintre variabile și explicarea acestor rela ții cu
ajutorul unor concepte nereferen țiale (al c ăror denotat nu este direct observabil).
Să luăm ca exemplu teoria durkheimian ă despre sinucidere. În lucrarea La Suicide. Etude de
Sociologie (1897) sinuciderea este definit ă ca „orice caz de moarte care rezult ă direct sau indirect dintr-un
act pozitiv sau negativ, s ăvîrșit de c ătre victima îns ăși și despre care știe ce rezultat va produce
(Durkheim, 1897/1993, 12). Analizând statisticile vremii, Émile Durkheim a constatat c ă în principalele
țări europene num ărul prezint ă de la un an la altul o mare stabilitate (Tabelul 1.1). Aceasta l-a condus la
concluzia condi ționării sociale a sinuciderilor, respingând ideea dominant ă la acea dat ă potrivit c ăreia
sinuciderea ar avea cauze psihologice sau psihopatologice.
Tabelul 1.1. Constan ța sinuciderilor în principalele țări europene (cifre absolute)
(după Durkheim, 1897/1993, 15)
țara Fran ța Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca
Anul
1866 5.119 2.485 1.329 704 4 10 443
1867 5.011 3.625 1.316 752 47 1 469
1868 5.547 3.658 1.508 800 453 498
1869 5.114 3544 1.588 7 10 425 462
Încercând s ă găseasc ă o explica ție a ratelor de sinucidere (nr. sinuciderilor anuale, raportate la nr.
mediu al popula ției X 1.000.000) diferite de la o țară la alta, a pus în rela ție aceste rate cu o serie de
variabile: vârst ă, sex, stare civil ă, religie. A constatat c ă în țările în care predomin ă religia catolic ă (Italia,
de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai mic ă decât în țările în care predomin ă religia protestant ă (de
exemplu: Prusia, Danemarca, Suedia). Diferen țele privind rata sinuciderilor se men țin constante în
intervalul de timp studiat (Tabelul 1.2).
Tabelul 1.2. Rata sinuciderilor la un milion de locuitori în unele țări europene
(după Durkheim, 1897/1993, 19)
Rata sinuciderilor Rangul țara
1866-70 1871-75 1874-78 1866-70 1871-75 1874-78
Italia 30 35 38 1 1 1
Belgia 66 69 78 2 2 2
Anglia 67 66 69 3 3 3
Norvegia 76 73 7 1 4 4 4
Austria 78 94 130 5 5 5
Suedia 85 8 1 9 1 6 6 6
Bavaria 90 9 1 100 7 7 7
Fran ța 135 150 160 8 8 8
Prusia 142 134 160 9 9 9
Danemarca 277 258 255 10 10 10
Saxonia 293 267 334 11 11 11
12 Septimiu CHELCEA
Pentru a verifica rela ția dintre religie și sinucidere, Émile Durkheim a cercetat statisticile din fiecare țară,
separat pe confesiuni (Tabelul 1.3). Din aceste statistici, rezult ă fără echivoc faptul c ă în rândul popula ției
de confesiune protestant ă rata sinuciderilor este mai mare decât la popula ția de religie catolic ă.
„Aruncând o privire pe harta european ă a sinuciderilor, observ ăm imediat c ă în țările catolice, ca Spania,
Portugalia, Italia, sinuciderea este pu țin dezvoltat ă, ea atingînd valoarea maxim ă în țările protestante:
Prusia, Saxonia, Danemarca (Durkheim, 1897/1993, 113).
Tabelul 1.3. Sinuciderile, în diferite țări, la un milon de persoane din fiecare confesiune
(după Durkheim, 1897/1993, 116)
țara Perioada Confesiunea
Protestan ți Catolici Evrei
Austria 1852 – 59 79,5 5 1,3 20,7
Bavaria 1844 – 56 135,4 49, 1 105,9
Prusia 1849 – 55 159,9 49,1 46,4
Baden 1852 – 62 139 117.0 87,0
Würtenberg 1846 – 60 113,5 77,9 65,6
Variabilele puse în rela ție (apartenen ța religioas ă și sinuciderile) sunt direct observabile (din
statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie sociologic ă a sinuciderii s-a introdus între cele dou ă
variabile un al treilea factor (neobservabil direct) și anume „gradul de integrare social ă”. Prin ata șamentul
față de biseric ă, religia catolic ă asigur ă individului un grad de integrare social ă mai mare decât religia
protestant ă; aceasta explic ă de ce în țările cu popula ție predominant protestant ă rata sinuciderilor (de tip
egoist) este crescut ă. Integrarea social ă a indivizilor, ca explica ție cauzal ă a sinuciderii, intervine și în
relația dintre acest act predominant de autosuprimare a vie ții și profesiune, situa ție marital ă sau situa ție
social ă: militarii sunt mai înclina ți spre sinucidere decât civilii, rata sinuciderilor este mai mare la
celibatari decât la persoanele c ăsătorite,în timp de pace decât în perioadele de r ăzboi, în etapele de
prosperitate sau recesiune economic ă decât în cele de stabilitate economic ă.
Lucrarea Sinuciderea rămâne de referin ță în metodologia cercet ării sociologice, eviden țiind rolul
teoretic în investiga țiile empirice (concrete). În acela și timp, ea ar ătă importan ța definirii clare a
conceptelor (sinucidere egoist ă, altruist ă, anomic ă etc.), necesitatea introducerii variabilelor test în
verificarea rela ției dintre dou ă fenomene, valoarea analizei multivariate și a analizei contextului. Cu
ajutorul studen ților și colaboratorilor s ăi, în special al lui Marcel Mauss ( 1872– 1950), creatorul școlii
sociologice franceze a dat un model inegalat în istoria de pân ă azi a sociologiei, demonstrând c ă
sinuciderea este un fapt social explicabil prin factori sociali . Cunoa șterea științifică a faptelor,
fenomenelor și proceselor sociale se realizeaz ă – așa cum am v ăzut – cu ajutorul conceptelor clar definite,
utilizându-se metode și tehnici de cercetare riguroase, verificându-se ipotezele sau urm ărindu-se
descrierea obiectiv ă a vie ții sociale.
Martyn Hammersley ( 1993) identific ă un num ăr de tr ăsături care diferen țiază cercetarea social ă de
alte activit ăți. În primul rînd, investiga ția în domeniul științelor sociale și comportamentale, ca oricare
cercetare științifică, are ca scop descoperirea adev ărului , nu producerea dovezilor pentru sus ținerea unei
poziții deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologic ă, psihologic ă sau psihosociologic ă se distinge de
activitatea ideologic ă, de propagand ă și advertising (reclam ă, publicitate). Apoi, cercetarea sociouman ă
este mai degrab ă preocupat ă de producerea informa țiilor referitoare la fapte , nu de enun țul judec ăților de
valoare. Ea are un scop teoretic , nu unul practic, de și – a șa cum se va vedea – problemele teoretice în
domeniul științelor sociale și comportamentale au prin natura lor și o dimensiune practic-aplicativ ă. Pe
baza analizei aprofundate a realit ății, cercetarea sociologic ă, psihologic ă ș.a.m.d. tinde spre formularea
unor legi , spre g ăsirea invarian ților, a rela țiilor de profunzime dintre variabile. În fine, măsurarea și
controlul variabilelor sunt esen țiale în cercetarea științifică a vie ții sociale și comportamentelor, cercet ării
științifice în general, care se reg ăsește din plin în domeniul nostru este stilul de prezentare a rezultatelor
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 13
anchetelor sociologice, sondajelor de opinie public ă, experimentelor psihosociologice. F ără a fi schematic
și rigid stilul rapoartelor de cercetare se deosebe ște radical de stilul lucr ărilor beletristice.
Rolul paradigmelor în cercetarea științifică
Termenul de „paradigm ă” are sensuri multiple. În lucrarea Structura revolu țiilor științifice
(1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai pu țin de dou ăzeci și trei de
sensuri, de la „o realizare științifică concret ă” pân ă la „un set caracteristic de convingeri și preconcep ții”.
Totu și, cel mai frecvent termenul de „paradigm ă” este utilizat cu sensul de model, exemplu sau pattern .
Paradigmele reprezint ă „realiz ările științifice exemplare”, „exemplele standard” sau „exemplele comune”
împărtășite de o comunitate științifică pentru formularea și rezolvarea problemelor de cercetare. “Aceste
exemple împ ărtășite în comun pot îndeplini func ții de cunoa ștere atribuite în mod obi șnuit regulilor
împărtășite în comun” (Kuhn, 1877/1982). Cunoa șterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoa ștere
tacită”, nu e cuprins ă în reguli, ci asem ănătoare „înv ățării observa ționale”, „precum ucenicul fur ă
cuno ștințele de la me șter” – ca s ă folosim compara ția utilizat ă de Mircea Flonta ( 1982) în studiul
introductiv la lucrarea Tensiunea esen țială a lui Thomas S. Kuhn.
In sociologie, a șa cum remarcau Gilles Ferréol și Philippe Deubel ( 1993, 98), unele dintre cele mai
cunoscute paradigme sunt: paradigma na șterii capitalismului (M. Weber), paradigma prejudec ăților
rasiale (A. Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J. Baudrillard), paradigma familiei nucleare (T.
Parsons). Conform paradigmei lui Max Weber depre na șterea capitalismului, burghezii se treamsform ă în
antreprenori când investesc productiv, nu când fac din bog ătia lor o ocazie de specula ție sau când o
folosesc pentru a duce o via ță somptuoas ă. Capitalismul const ă într-o “activitate capitalist ă continu ă,
rațional ă, spre un câ știg mereu reînnoit, spre rentabilitate ”, iar “dorin ța de câ știg b ănesc cât mai mare nu
are în sine nimic de a face cu capitalismul ș…ț. Lăcomia de câ știg neînfrânat ă nu este nici in cea mai
mica m ăsura egal ă cu capitalismul și cu atât mai mult cu spiritul său” (Weber, 1922/1993, 8–9).
Paradigma prejudec ăților rasiale – formulat ă de Albert Memmi – ia în considerare faptul c ă valorizarea
diferen ței biologice, reale sau imaginare, serve ște ca justificare pentru dominarea unei categorii de
popula ție de c ătre o alta. Jean Baudrillard consider ă că în societ ățile opulente consumul constituie un
semn social. Paradigma logicii semnelor sociale, pe care a creat-o, subliniaz ă substituirea logicii
satisfacerii trebuin țelor prin logica consumului ostentativ. In fine, Talcott Parsons propune paradigma
familiei nucleare: dezvoltarea socet ății industriale impune mobilitatea popula ției. Astfel se explic ă
independen ța crescut ă a copiilor și tendin ța de “nuclearizare” a familiei.
Ilustr ăm în continuare rolul paradigmelor în cercetarea sociologic ă printr-un exemplu împrumutat din
lucrarea Methods of Social Research a lui Kenneth D. Bailey ( 1982): fenomenul suprapopula ției analizat
atât prin paradigma malthusianist ă,cât și prin paradigma marxist ă. Thomas R. Malthus
(1766 – 1834) aprecia în Eseu asupra legii popula ției (1798) c ă popula ția cre ște în propor ție geometric ă
în timp ce mijloacele de subzisten ță cresc în propor ție aritmetic ă, stabilind „legea natural ă” a
suprapopula ției absolute. Teologul și economistul englez men ționat, respingând ideea c ă limitarea
numărului popula ției ar fi imoral ă, considera c ă o serie de factori naturali și sociali (seceta, r ăzboaiele
etc.) restabilesc echilibrul dintre volumul popula ției și cantitatea mijloacelor de subzisten ță. De asemenea,
indivizii morali pot lua decizia de limitare a num ărului descenden ților.
Thomas R. Malthus respingea socialismul, acuzându-l c ă distruge ini țiativa individului. Karl Marx
(1818 – 1883), fondatorul utopiei „comunismului științific”, utilizeaz ă o alt ă paradigm ă, considerând
capitalismul vinovat de pauperizarea clasei muncitoare. În concep ția sa, legea natural ă a suprapopula ției
nu reprezint ă decât o justificare a rela țiilor de exploatare, c ă trecerea la socialism rezolvând problema
sărăciei și suprapopul ării. Acceptarea unei paradigme sau a alteia conduce la evalu ări diferite ale aceleia și
realit ăți. Cercet ătorii ata șați unei paradigme vorbesc o limb ă diferit ă de cea a oamenilor de știință care
împărtășesc în comun convingerile și toate angajamentele altei paradigme. Paradigma malthusian ă
utilizeaz ă concepte le de: rat ă geometric ă, rată aritmetic ă, întrerupere pozitiv ă, întrerupere preventiv ă,
mizerie, în timp ce paradigma marxist ă are drept concepte de baz ă pe cele de: clas ă social ă, con știință de
clasă, exploatare, supramunc ă, plusvaloare, dictatura proletariatului.
14 Septimiu CHELCEA
Desf ășurarea cercet ărilor științifice în baza unei paradigme este considerat ă cercetare normal ă, ea
contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Dac ă într-o perioad ă mai mult sau mai
puțin îndelungat ă nu se acumuleaz ă progrese în rezolvarea problemelor puzzle importante, survine o
situa ție de criză a cunoa șterii din respectivul domeniu. Oamenii de știință care s-au condus dup ă acea
paradigm ă își pierd încrederea în ea și caut ă paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea
cercetarea extraordinar ă. Astfel începe o revolu ție științifică, ce inaugureaz ă o nou ă tradi ție de cercetare.
Între paradigmele vechi și cele noi se desf ășoară o adev ărată competi ție: poate învinge tendin ța
conservatoare sau, dimpotriv ă, orientarea revolu ționar ă. Aceast ă competi ție stimuleaz ă fără îndoial ă
imagina ția sociologic ă. Problema este de a în țelege c ă fiecare paradigm ă a contribuit într-o m ăsură mai
mare sau mai mic ă la dezvoltarea științei.
Orientat ă timp de mai multe decenii de paradigma marxist ă, cercetarea sociouman ă din România se
află azi într-o situa ție de criz ă. Dep ășirea ei impune crearea unor noi paradigme care s ă satisfac ă într-o
mai mare m ăsură cerin țele cunoa șterii științifice. De re ținut este faptul c ă “situa ția normal ă a sociologiei
nu este cea în care predomin ă cu autoritate o paradigm ă unic ă, ci mai degrab ă cea în care coexist ă tot
timpul, dac ă nu cumva se confrunt ă, abord ări ale socialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de
altele” (Lallement, 1994/1998, 9). C ătălin Zamfir ( 1999, 9) aprecia c ă “sociologia, la nivelul ei teoretic și
metodologic cel mai abstract, reprezint ă nu o paradigm ă comun ă de gândire, ci o colec ție de clasici care
propun proiecte de construc ție a sociologiei mai degrab ă divergente”.
Dacă lucrurile stau a șa, atunci avem temei s ă consider ăm că istoria sociologiei nu este altceva decât
un cimitir de paradigme.
Cunoa șterea științifică și valorile sociale
Paradigmele nu difer ă numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar și în func ție de
valorile c ărora li se subordoneaz ă. Fără a intra într-o discu ție aprofundat ă, vom spune doar c ă valorile
reprezint ă „rela ția social ă prin care comunit ățile umane exprim ă concordan ța dintre lucruri, idei, fapte sau
procese și necesit ățile sociale istorice ște condi ționate de praxis” (Chelcea și Mamali, 1981, 251).
Valorile apar ca un rezultat al interac țiunii mai mult sau mai pu țin conflictuale dintre indivizi și
mediul lor de via ță, ca o realitate sociocognitiv ă prin care indivizii determin ă ceea ce este acceptabil sau
inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau r ău pentru ei. Antropologul american Clyde Kluckhohn
(1951, 388) define ște valoarea ca reprezentînd „o concep ție explicit ă sau implicit ă despre ceea ce este
dezirabil, distinctiv ă pentru individ sau grup, care influen țează alegerea modurilor, mijloacelor și
scopurilor ac țiunii”. A șadar, valorile reprezint ă ceea ce este dorit de indivizi sau grupuri. Referindu-se nu
numai la realit ățile prezente, ci și la ceea ce ar trebui s ă fie, paradigmele includ judec ăți de valoare,
reflect ă valorile la care cercet ătorul a aderat. Astfel, paradigma malthusian ă la care ne-am referit reflect ă
valorile religiei protestante, care îndeamn ă la munc ă și sârguin ță, la independen ța individului: paradigma
marxist ă, pe de alt ă parte, con ține ca valori lupta de clas ă, îndemnînd la distrugerea capitalismului și la
instaurarea socialismului. Dac ă paradigmele sunt penetrate de valorile sociale, se pune problema: mai
poate fi realizat ă cunoa șterea obiectiv ă a socialului? La aceast ă întrebare s-au conturat dou ă tipuri de
răspunsuri: unul care pledeaz ă pentru neutralitate axiologic ă și altul care sus ține necesitatea afirm ării
deschise a valorilor adoptate de cercet ători.
Sociologul german Max Weber ( 1864 – 1920) cerea în Sensului “neutralit ății axiologice” în științele
sociologice și economice (1917) ca cercet ătorii vie ții sociale s ă se dispenseze în studiile lor de valorile lor
morale, etice, politice, sociologii identificându-se din acest punct de vedere cu fizicienii. În finalul eseului
său, Max Weber conchidea: “dac ă exist ă o virtute care I s-ar putea pretinde unui <intelectual de
profesie>, aceasta este obliga ția expres ă de a gândi întotdeauna la rece, în sensul unei autorit ăți personale
în fa ța idealurilor, chiar și a celor mai m ărețe, care domin ă vremelnic o anumit ă epoc ă și, dac ă este
nevoie, de <a înota contra curentului>„ (Weber, 1917/200 1, 180).
În aceea și direc ție a neutralit ății, sociologul american Robert Bierstedt ar ăta în lucrarea Ordinea
social ă (1957) c ă sociologia este o știință categorial ă, nu normativ ă, neavând astfel leg ătură cu valorile
sociale. Ea se refer ă la ceea ce este nu la ce trebuie s ă fie; ea presupune cunoa șterea obiectiv ă
independent ă de dorin țele și opțiunile cercet ătorilor. Apartenen ța na țional ă, religioas ă, rasial ă, ca și
opțiunile politice și morale ale cercet ătorilor nu trebuie s ă influen țeze rezultatele studiilor socioumane.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 15
În studiul Judecata moral ă și ac țiunea politic ă (1988), Peter L. Berger, discutând problema
neutralit ății axiologice, considera sociologia ca o „disciplin ă a deta șării”, sociologul fiind calificat s ă
evalueze dovezile empirice, oferind o imagine a realit ății așa cum este ea, nu cum ar dori s ă fie.
Profesorul american îl compar ă pe sociolog cu un cartograf: el ofer ă o hart ă care arat ă cum se poate
ajunge dintr-un loc în altul. Harta îl ajut ă și pe ho ț și pe poli țist. Este neutr ă!
Dar este dezideratul neutralit ății posibil de realizat în științele socioumane? Cei mai mul ți speciali ști
consider ă că cercetarea în științele sociale și comportamentale liber ă de valori este un mit, dup ă cum
aprecia Alvin W. Gouldner ( 1962).
Savan ții sunt actori sociali și așa cum nu se pot desp ărți de cunoa șterea comun ă nu se pot deta șa
definitiv nici de valorile lor din via ța de zi cu zi. Este, deci, preferabil s ă se recunoasc ă deschis valorile
împărtășite de cercet ători, decât s ă se afirme neutralitatea axiologic ă imposibil de atins. Apoi, chiar dac ă
sociologia ar ajunge ca fizica, aceasta nu ar însemna deloc renu țarea la valori, pentru c ă dup ă lansarea
bombei atomice la Hiro șima fizicienii și au pus dramatic problema responsabilit ății sociale a utiliz ării
descoperirilor lor științifice.
Așadar, nici în științele naturii și cu atât mai pu țin în științele sociale și comportamentale nu este nici
posibil ă nici dezirabil ă deta șarea de valorile sociale. Etica responsabilit ății (concept introdus de Max
Weber în prelegerea Politica drept voca ție, 1919), trebuie s ă orienteze activitatea de cercetare științifică și
disciplinele socioumane. Declara ția universal ă a drepturilor omului , adoptat ă și proclamat ă la 10
decembrie 1948 de Adunarea General ă a O.N.U ., constituie, dup ă opinia noastr ă, veritabila tabl ă de
valori a cercet ărilor în științele sociale și comportamentale. Fiecare din cele treizeci de articole ale
Declara ției propune valori fundamentale, pe care omul de știință fie el sociolog, psiholog, antropolog sau
psihosociolog, trebuie s ă le afirme deschis în studiile sale. „Toate fiin țele umane se nasc libere și egale în
demnitate și în drepturi. Ele trebuie s ă se comporte unele fa ță de altele în spiritul fraternit ății (indiferent)
de ras ă, culoare, sex, limb ă, religie, total opinie politic ă sau orice alt ă opinie, de origine na țional ă sau
social ă, avere, na ștere sau orice alte împrejur ări”. Acesta trebuie s ă fie crezul fiec ărui om, crez afirmat și
în studiile și cercet ările sociologice și psihologice.
De asemenea, cercetarea sociouman ă româneasc ă trebuie s ă își fixeze drept cadru axiologic
Conven ției pentru protec ția drepturilor omului și a libert ăților fundamentale elaborata pe baza
Declara ției universale a drepturilor omului și intrat ă în vigoare la 3 septembrie 1953 prin semnarea ei de
statele contractante, membre ale Consiliului Europei . În Conven ția european ă a drepturilor omului se
specific ă faptul c ă: „Dreptul oric ărei persoane la via ță este protejat de lege” (art. 2). „Orice persoan ă are
dreptul la libertate și la siguran ță” (art. 5); „Orice persoan ă are dreptul s ă i se respecte via ța sa privat ă și
de familie, domiciliul și coresponden ța sa (art. 8);”Orice persoan ă are dreptul la libertate de gîndire, de
conștiință și de religie” (art. 9). De și Conven ția european ă a drepturilor omului nu consacr ă decât 14
drepturi și libert ăți fundamentale, fiind mai pu țin extins ă decât Declara ția universal ă a drepturilor
omului , ea are o importan ță deosebit ă pentru România ca țară membr ă cu drepturi depline în Consiliul
Europei .
Termeni-cheie
• afirmarea deschis ă a valorilor
• cercetare extraordinar ă
• cercetare normal ă
• cogni ție social ă
• criză a cunoa șterii
• cunoa șterea comun ă (spontan ă,
cotidian ă, la nivelul bunului sim ț)
• cunoa ștere științifică
• drepturile și libert ățile fundamentale ale
omului
• encultura ție
• imagina ție sociologic ă
• intui ție • metafizic ă neotradi țional ă
• metafizic ă probabilist ă
• neutralitate axiologic ă
• paradigm ă
• problem ă puzzle
• revolu ție științifică
• „ruptura” de cunoa ștere comun ă
• simț comun
• socializare
• teorie
• valoare
Probleme recapitulative
1. Ce este imagina ția sociologic ă?
2. Care este deosebirea între „necazurile personale” și „conflictele publice ale structurii sociale”?
3. Care sunt caracteristicile cunoa șterii comune?
4. Pentru orientarea activit ăților lor oamenii apeleaz ă mai mult la”sim țul comun de mâna întâi” sau
la „sim țul comun de mâna a doua”?
5. Cum influen țează encultura ția cunoa șterea comun ă?
6. Dar socializarea ? 7. Prin ce se justific ă necesitatea „rupturii” de cunoa șterea comun ă?
8. Cum influen țează „perseveren ța credin ței” cogni ția social ă?
9. Compara ți modurile: autoritarian, mistic, logico-ra țional și științific de producere a adev ărului.
10. Care sunt postulatele cunoa șterii științifice?
11. Care sunt principiile „metafizicii probabiliste”?
12. De ce studiul lui Émile Durkheim despre sinucidere este considerat o „realizare științifică
exemplar ă”?
13. Ce se în țelege prin paradigm ă?
14. Analiza ți comparativ diferite paradigme din sociologie și psihosociologie.
15. Cum pot influen ța valorile sociale cercetarea rela ției dintre coeficientul de inteligen ță și rasă?
16. Identifica ți valorile sociale din Declara ția universal ă a drepturilor omului care trebuie s ă
ghideze cercetarea în domeniul științelor sociale și comportamentale.
Capitolul 2
Probleme metodologice în cercet ările socioumane empirice
1. Metodologia cercet ărilor socioumane empirice
• Preciz ări terminilogice: metod ă, tehnic ă, procedeu, instrument de investigare
• Conținutul conceptului de „metodologie”
• Principii metodologice în cercet ările socioumane empirice
2. Analiza ipotezelor
• Preciz ări terminologice
• Defini ția ipotezei
• Dimensiunile ipotezei
• Tipuri de ipoteze
• Modalit ăți de elaborare a ipotezelor
• Structura logic ă a ipotezelor
• Validitatea ipotezelor
• Structura enun țurilor
• Explica ția teoretic ă
Termeni-cheie Probleme recapitulative
1. Metodologia cercet ărilor socioumane empirice
Preciz ări terminologice
Înainte de a prezenta con ținutul și principiile metodologiei cercet ărilor socioumane empirice se
impun câteva preciz ări terminologice: ce se în țelege prin „metod ă”, „tehnic ă”, „procedeu” și „instrument
de investigare”?
Prin „metod ă” (gr. methodos , cale, mijloc, mod de expunere), ca și în celelalte științe și în filosofie,
se în țelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoa ștere și de transformare a realit ății
obiective. Metoda reprezint ă – așa cum se precizeaz ă în Dicționar de filozofie (1978, 457) – „aspectul
teoretic cel mai activ al științei, care jaloneaz ă calea dobândirii de cuno ștințe noi”. Gândirea metodic ă
asigur ă adequatio intellectus ad intellecti (coeren ța logic ă intern ă) și adequatio intellectus ad rei
(concordan ța imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectiv ă).
În științele socioumane, termenul de „metod ă” se utilizeaz ă în accep țiuni foarte variate, asociindu-i-
se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbe ște astfel de metoda statistic ă, istorico-
comparativ ă, dialectic ă, experimental ă, dar și de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici p ătrate etc.
Nu este de mirare faptul c ă speciali știi au remarcat faptul c ă în științele sociale și comportamentale
noțiunea de „metod ă” este ambigu ă (Grawitz, 1972, 18). Se utilizeaz ă când la singular (metoda
comparativ ă, metoda stimulilor constan ți etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare
a informa țiilor).
Din ra țiuni didactice vom utiliza în continuare termenul la plural, în țelegând c ă metodele din științele
socioumane pot fi clasificate dup ă multiple criterii. Dup ă criteriul temporal , facem distinc ție între
metodele transversale , urm ărind descoperirea rela țiilor între laturile, aspectele, fenomenele și procesele
18 Septimiu CHELCEA
socioumane la un moment dat (observa ția, ancheta, testele psihologice și sociometrice etc.), și metodele
longitudinale , studiind evolu ția fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt
criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea , gradul de interven ție a cercet ătorului asupra
obiectului de studiu. În experiment, cercet ătorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre
deosebire de observa ție, în care ideal ar fi ca cercet ătorul s ă nu produc ă nici o modificare a
comportamentelor sau situa țiilor studiate. Dup ă reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode
experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de
opinie, biografia social ă provocat ă etc.) și metode de observa ție (studiul documentelor sociale, observa ția
și altele). Metodele în științele sociale și comportamentale mai pot fi clasificate și dup ă num ărul unit ăților
sociale luate în studiu. Exist ă metode statistice , desemnând investigarea unui num ăr mare de unit ăți
sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice), și metode
cazuistice , semnificând studiul integral al câtorva unit ăți sau fenomene socioumane (biografia, studiul de
caz, monografia sociologic ă etc.). În fine, dup ă locul ocupat în procesul investiga ției empirice, metodele
pot fi: de culegere a informa țiilor (înregistrarea statistic ă, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a
informa țiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercet ării (metode
comparative, interpretative etc.). și termenul de „tehnic ă” (gr. tekne , procedeu, vicle șug), desemnând
„ansamblul de prescrip ții metodologice (reguli, procedee) pentru o ac țiune eficient ă, atât în sfera
produc ției materiale, cât și în sfera produc ției spirituale (tehnici de cunoa ștere, de calcul, de crea ție),
precum și în cadrul altor ac țiuni umane (tehnici de lupt ă, sportive)” – a se vedea Dicționar de filozofie
(1978, 692) –, utilizat în științele sociale și comportamentale, este ambiguu, nef ăcându-se totdeauna
distinc țiile cuvenite între metode și tehnici sau între tehnici și procedee. Unele lucr ări apar sub titlul
Metode și tehnici încercându-se astfel dep ășirea dificult ății de identificare a metodelor și, respectiv, a
tehnicilor de cercetare. Ocolind discu țiile o țioase, vom spune c ă tehnicile de cercetare, subsumate
metodelor se refer ă la demersul opera țional al abord ării fenomenelor de studiu. Astfel, dac ă ancheta
reprezint ă o metod ă, chestionarul apare ca tehnic ă, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare
– ca un procedeu, iar lista propriu-zis ă de întreb ări (chestionarul tip ărit) ca instrument de investigare.
Observ ăm că aceleia și metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (exist ă anchete pe baz ă de
chestionar, pe baz ă de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnic ă putând fi
aplicat ă în modalit ăți variate. În afara autoadministr ării, într-o anchet ă, chestionarele pot fi aplicate cu
ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin po ștă sau tip ărite în ziare și
reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.
Procedeul reprezint ă, așadar, „maniera de ac țiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare , care
nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observa ție, fi șă de înregistrare, ghid de interviu, test
creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se sluje ște cercet ătorul pentru cunoa șterea științifică a fenomenelor
socioumane. Uneori se utilizeaz ă termenul de „procedur ă” ca echivalent al celui de „metod ă”, iar în
categoria instrumentelor de investigare sunt incluse și aparatele de înregistrare a comportamentelor
(aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de m ăsurare a senza țiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru
etc.), de declan șare a reac țiilor comportamentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar dac ă nu exist ă
un acord unanim în ceea ce prive ște utilizarea termenilor de „metod ă”, „tehnic ă”, „procedeu”,
„instrument de investigare”, se accept ă că între metode, tehnici și procedee – ca s ă nu mai vorbim de
instrumentele de investiga ție, care reprezint ă materializarea metodelor și tehnicilor – exist ă legături de
supraordonare și de subordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care opereaz ă (abstract,
concret), ca și de raportul în care se afl ă cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele și chiar
instrumentele de investigare se subsumeaz ă perspectivei teoretico-metodologice, astfel c ă autonomia lor
nu este decât relativ ă.
Cunoscând semnifica ția termenilor de „metod ă”, „tehnic ă”, „procedeu”, „instrument de investigare”,
putem preciza acum con ținutul conceptului de „metodologie”, a șa cum este utilizat cu referire la
cercet ările socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos ) desemneaz ă
„știința metodelor”. În sens literal, metodologia este știința integrat ă a metodelor, metoda fiind demersul
rațional al spiritului pentru descoperirea adev ărului sau rezolvarea unei probleme” (Caude, 1964, 4).
Metodologia în științele sociale și comportamentale are dou ă laturi: analiza critic ă a activit ății de
cercetare și formularea unor propuneri pentru perfec ționarea acestei activit ăți. Paul Lazarsfeld ( 1959)
considera c ă metodologia are șase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în cercet ările
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 19
empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor și tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre
metodele și tehnicile utilizate, și stematizarea datelor ob ținute în cercetarea empiric ă și formalizarea
raționamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor și proceselor socioumane, în cercet ările empirice
se procedeaz ă, pornind de la teorie, la abstragerea obiectului de studiu din țesătura rela țiilor în care se
află. „Înc ă Platon compara cunoa șterea cu disec ția unui animal: dup ă el, un bun dialectician g ăsește
articula țiile, iar unul prost osul: îns ă orice cunoa ștere r ămîne un decupaj” (Pelletier și Gablot, 1973, 27).
Acest decupaj, în investiga țiile sociologice, se justific ă prin aceea c ă nu toate elementele structurii și
acțiunii sociale se situeaz ă pe acela și plan, c ă nu toate au o contribu ție egal ă la explicarea fenomenelor.
Acela și lucru se poate spune și despre investiga țiile psihologice, antropologice ș.a.m.d. Cercet ătorul
trebuie s ă procedeze ca „un doctor perspicace care las ă la o parte zece fapte secundare și reține pentru
studiu și diagnostic un simptom hot ărîtor” – afirm ă autorii anterior cita ți. De asemenea, reconstituirea în
plan teoretic a realit ății sociale, integrarea fenomenului studiat, presupune o riguroas ă analiz ă
metodologic ă. Obiectivitatea cercet ării empirice nu se dobânde ște prin acumularea și juxtapunerea datelor
obținute în investiga ția de teren. Adev ărul: „Dac ă totul este esen țial, atunci nimic nu mai este esen țial” ne
oblig ă la analiza metodologic ă a modului de delimitare a obiectului de studiu.
Metodologia are în vedere și clarificarea înțelesului conceptelor , corectitudinea definirii lor, analiza
limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcin ă a metodologiei, dar și cea mai
actual ă. Să ne gândim la faptul c ă unii termeni pe care-i folosim în mod curent circul ă cu accep țiuni foarte
diferite. De exemplu, termenul de „ideologie” are peste 150 de accep țiuni, iar cel de „cultur ă” peste 250
de în țelesuri oarecum diferite (Moles, 1967/1974, 37). Pentru c ă analizei conceptelor îi este consacrat un
loc aparte în cadrul manualului nostru, nu mai insist ăm acum asupra acestui domeniu de interes
metodologic. De asemenea, semnal ăm doar – întrucât în alt ă parte se trateaz ă problema evalu ării
cercet ărilor empirice – c ă metodologia se preocup ă de analiza metodelor și tehnicilor de cercetare, de
respectarea regulilor de alc ătuire a chestionarelor, de construc ția scalelor, a e șantioanelor etc., cu scopul
elimin ării distorsiunilor și asigur ării reprezentivit ății concluziilor. Analiza metodologic ă vizeaz ă punerea
în rela ție a metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de investiga ție, adecvarea lor la obiectul
de studiu. René Caude ( 1964, 5) aprecia c ă în metodologie prima problem ă este de a vedea dac ă toate
metodele sunt la acela și nivel de abstractizare sau nu.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca și de teoria de
la care se revendic ă studiul. Alegerea depinde, îns ă, și de accesibilitatea metodelor și tehnicilor, de
existen ța sau nu a instrumentelor de investiga ție adecvate, de resursele financiare, de intervalul de timp pe
care îl avem la dispozi ție pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorit ă a concluziilor. știut fiind c ă
fiecărei metode și tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în cercet ările empirice se impune
aplicarea convergent ă a cât mai multor modalit ăți de investigare, care corelate s ă conduc ă la aflarea
adev ărului. Limitele proprii fiec ărei metode și tehnici pot fi dep ășite prin utilizarea convergent ă a cât mai
multora dintre ele. Analiza metodologic ă verific ă respectarea acestui principiu și, mai ales, încearc ă să
stabileasc ă articularea optim ă a metodelor, tehnicilor și instrumentelor de cercetare într-o strategie
eficient ă.
În fine, verificarea modului de sistematizare și prelucrare a datelor din cercet ările de teren
(alcătuirea seriilor de date, reunirea informa țiilor cifrice în clase statistice, valabilitatea aplic ării testelor și
coeficien țelor statistici în func ție de nivelul de m ăsurare cu care s-a operat etc.), ca și încercarea de
formalizare a enun țurilor (despre care vom vorbi în continuare) contureaz ă câmpul de interes al studiilor
metodologice.
Vizând cunoa șterea în domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.), metodologia
cercet ărilor empirice se subordoneaz ă metodologiei generale a științei în strâns ă corela ție cu metodologia
preconizat ă de filosofie. Astfel, în metodologia sociologic ă întâlnim tot atâtea orient ări câte pozi ții
teoretice s-au afirmat în știința despre societate. A se vedea în acest sens lucrarea Metodologia cercet ării
sociologice de Laz ăr Vlăsceanu ( 1982), în care sunt analizate principalele orient ări metodologice din
sociologia contemporan ă.
Fără a contesta importan ța studiilor metodologice, unii sociologi manifest ă scepticism fa ță de
finalitatea lor. Karl-Dieter Opp ( 1970, 13) sistematizeaz ă obiec țiile ce se aduc cel mai frecvent
preocup ărilor metodologice în cercet ările socioumane empirice. Astfel, argumentul „celor o mie de pa și”
invocat de unii sociologi atrage aten ția cercet ătorilor c ă rostul lor este s ă cerceteze, nu s ă reflecteze asupra
cercet ării. Cine a f ăcut o mie de pa și este capabil s ă îl fac ă și pe al o mie unu-lea. A șa să fie? Chiar în
20 Septimiu CHELCEA
legătură cu mersul – o activitate automatizat ă – pentru a p ăși frumos și eficient trebuie s ă conștientizezi
fiecare pas. Dac ă te împiedici, cu atât mai mult î ți analizezi mersul. F ără analiza activit ăților nu se ob ține
nici un progres. Acest lucru este cu atât mai mult adev ărat pentru activit ățile intelectuale, cum este
cercetarea științifică. Nici argumentul c ă în științele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile,
oamenii de știință se ocup ă mai pu țin decât cei din domeniul științelor sociale și comportamentale de
probleme metodologice nu rezist ă analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes sunt
contraexemple str ălucite: științele sociale datoreaz ă mult reflec ției metodologice și epistemologice a unor
filosofi cu o bun ă specializare în științele exacte. Al treilea argument împotriva preocup ărilor
metodologice pare, la prima vedere, imposibil de respins: dac ă s-ar respecta toate cerin țele metodologice,
nu ar mai exista cercet ări socioumane empirice. Într-adev ăr, cercet ările empirice se dep ărteză mai mult
sau mai pu țin de la prescrip țiile metodologice, dar cunoa șterea acestor abateri constituie garan ția
apropierii continue de standardele metodologice recunoscute de speciali știi din științele sociale și
comportamentale.
Principii metodologice în cercet ările socioumane empirice
Desf ășurarea cu succes a cercet ărilor empirice privind comportamentele individuale și colective,
personalitatea și societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice precum:
unitatea dintre teoretic și empiric, unitatea dintre în țelegere și explica ție, unitatea dintre cantitativ și
calitativ, unitatea dintre judec ățile constatative și cele evaluative.
Principiul unit ății dintre teoretic și empiric are valoare general ă în metodologia științelor.
Modelul propus de Walter Wallace ( 1971) include atât teoria, cât și observa țiile de teren, atât
deduc ția, cât și induc ția. Ciclul procesului cercet ării eviden țiază etapele principale, de care va trebui s ă se
țină seama în planificarea investiga țiilor preponderent cantitative.
Catherine Marshal și Gretchen B. Rossman ( 1989, 23) propun un model al cercet ării calitative. Și în
acest model unitatea teoretic-empiric este central ă, chiar dac ă apar elemente noi. Cercet ătorul nu mai
porne ște, ca în tradi ția pozitivist ă a cercet ărilor cantitative, de la teorie, ci începe cu observarea
fenomenelor care îi de șteapt ă curiozitate, a fenomenelor interesante, anormale. De aici, cercet ătorul
dezolt ă o cercetare sistematic ă, de construire a unei teorii inovative. Procesul cunoa șterii, ca o spiral ă fără
sfârșit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuan țată și mai bogat ă a realit ății, analiza conceptelor și
a indicatorilor, stabile ște generalizabilitatea rezultatelor și necesitatea schimb ării teoriilor formale .
Principiul unit ății dintre în țelegere (comprehensiune) și explica ție pune în discu ție rela ția dintre
subiectul și obiectul cunoa șterii în științele sociale și comportamentale.
Filosoful german Karl Jaspers ( 1883 – 1969), autorul celebrei lucr ări Filosofia existen ței (1938),
dădea urm ătorul exemplu pentru a sublinia importan ța înțelegerii în științele sociale: când asist ăm la
pedepsirea unui copil de c ătre p ărinții lui, ne explic ăm imediat ce s-a întâmplat, pentru c ă noi în șine am
trecut prin astfel de experien țe. Dar cunoa șterea intuitiv ă a socialului nu este suficient ă. Uneori intui ția ne
conduce la rezultate eronate.
Într-o anchet ă sociologic ă desf ășurată în Fran ța (1961) în rândul popula ției de origine polonez ă s-a
constatat c ă între ata șamentul fa ță de tradi țiile poloneze și integrarea în societatea francez ă exist ă o
corela ție direct ă. Prin comprehensiune am fi fost tenta ți să credem c ă atașamentul fa ță de tradi țiile din țara
de origine reprezint ă un semn al slabei integr ări în societatea de adop țiune. Explica ția este alta: succesul
integr ării imigran ților depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc).
Atașamentul fa ță de tradi țiile societ ății de origine arat ă că persoanele respective apar țin grupelor primare,
care sunt capabile s ă susțină efortul de integrare a individului în societatea de primire.
Chiar din cercetarea relatat ă deducem c ă a explica înseamn ă “a atribui un fapt principiului s ău sau o
teorie unei teorii mai generale” (Veyne, 1971/1999, 118). In cazul nostru faptul este integrarea , iar
principiul dependen ța individului fa ță de grupul primar . Raymond Boudon ( 1969) conchide c ă metoda
comprehensiv ă, singur ă, nu este suficient ă în cercetarea sociologic ă, dar ea î și are aplicabilitate în științele
socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta.
Principiul unit ății dintre cantitativ și calitativ impune utilizarea convergent ă a metodelor statistice și
cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotriv ă cantitative și calitative (de exemplu, analiza
conținutului). In cercet ările empirice cazurile analizate sunt ordonate în serii mai mult sau mai pu țin
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 21
extinse, sunt clasificate și tratate statistic. Pe de alt ă parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri
dădătoare de seam ă, relevante. În acest fel imaginea despre realitate se întrege ște. Despre acest principiu
vom discuta mai pe larg în subcapitolul urm ător.
În fine, principiul unit ății dintre judec ățile constatative și cele evaluative presupune angajarea
moral ă a cercet ătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste și a idealurilor na ționale, sociologia liber ă de
valori fiind – dup ă opinia noastr ă – mai degrab ă un deziderat decât o realitate ( vezi subcapitolul
Cunoa șterea științifică și valorile sociale ).
Cercetarea calitativ ă versus cercetarea cantitativ ă
La sfâr șitul anilor ’60, în spa țiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research , semnificând o
form ă de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigm ă sau un stil de cercetare în științele socioumane.
In prezent, cetcetarea calitativ ă, nu numai c ă a dobândit notorietate, f ăcând necesar un dic ționar de
metode calitative (Mucchielli, 1996), dar a Inceput s ă fie contrapus ă rigid cercet ării cantitative, în loc de a
privi cele dou ă modalit ăți de abordare a socioumanului în unitatea și complementaritatea lor. Dar ce se
înțelege prin cercetare calitativ ă? și prin ce se deosebe ște aceasta de cercetarea cantitativ ă?
Definirea cercet ării calitative. Ca orice paradigm ă î n c u r s d e a f i r m a r e , și cercetarea calitativ ă, în
confruntarea cu paradigma predominant ă (cercetarea cantitativ ă), nu se prezint ă deplin cristalizat ă, cu un
sistem de concepte coerent și cu un num ăr însemnat de cercet ări exemplare. De aici si dificultatea de a da
un singur în țeles termenului de “cercetare calitativ ă”. Dat ă fiind aceast ă situa ție, vom începe prin a
compara mai multe defini ții propuse în lucr ări de referin ță, pentru ca în cele din urma s ă relev ăm prin ce
se diferen țiază și prin ce completeaz ă noua paradigm ă procesul unitar de cunoa ștere a vie ții sociale.
Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln, în coordonarea c ărora, în 1994, a ap ărut primul tratat din
domeniu, considerau c ă: “Cercetarea calitativ ă este concentrarea mai multor metode, implicând o
abordare interpretativ ă, naturalist ă a subiectului studiat. Aceasta înseamn ă o studiere a lucrurilor în
mediul lor natural, încercând s ă se în țeleag ă sau s ă se interpreteze fenomenele în termenii semnifica țiilor
pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativ ă implic ă folosirea și colectarea unei variet ăți de
materiale empirice – studii de caz, experien ță personal ă și introspectiv ă, povestirea vie ții, interviul,
observa ția, texte istorice, materiale vizuale sau care acoper ă interac țiunea șsubiect – obiect ,n.n. ț, astfel
încât s ă se descrie momente obi șnuite și deosebite din via ța indivizilor, precum și semnifica țiile lor penru
șaceștia – n.n. ț” (Denzin și Lincoln, 1994, 2). In concep ția autorilor anterior cita ți, abordarea
interpretativ ă și naturalist ă, pe de o parte, și utilizarea unor surse de informare și nara țiuni multiple , pe
de alt ă parte, constituie notele distinctive ale cercet ării calitative. In ce const ă însă abordarea
interpretativ ă? Pentru a r ăspunde la aceast ă întrebare, va trebui s ă ne întoarcem în timp la Immanuel
Kant ( 1724 – 1804) și la orientarea filosofic ă neokantian ă, care s-a afirmat la jum ătatea secolului al XIX-
lea, mai întâi, în Germania și, apoi, în mai multe țări europene, culminând in primele decenii ale secolului
al XX-lea cu proiectul teoriei cunoa șterii, ca disciplin ă autonom ă, și al antropologiei filosofice. S ă ne
amintim de “revolu ția copernician ă” înf ăptuit ă de Immanuel Kant în Kritik der reiner Vernunft (Critica
rațiunii pure ), ap ărută în dou ă ediții (1781 și 1787): percepem realul nu a șa cum este el, ci a șa cum
mintea noastr ă îl poate percepe, în forme a priori ale intelectului (no țiunile de spa țiu, timp, cauzalitate,
cantitate etc.). “Intrucât ra țiunea î și impune formele intui țiilor sensibile ( și genereaz ă idei transcedentale
totodat ă), kantianismul se dovede ște a fi o critic ă radical ă a obiectivit ății cunoa șterii” (Lallement,
1993/1997, 204). Filosofia, în concep ția kantian ă, are ca scop în țelegerea subiectului inteligent, nu a
lucrului însu și. Pornind de aici, neokantienii au considerat c ă misiunea științelor spiritului este de a
înțelege sensul ac țiunii umane, a șa cum este el conceput în mod subiectiv. In acest spirit, Wilhel
Windelband ( 1848 – 1915), în lucrarea Geschichte und Naturwissenschaft (1894), introduce distic ța între
științele nomotetice , care au ca scop stabilirea legilor de desf ășurare a fenomenelor (cum sunt științele
naturii, de exemplu), și științele idiografice , care se ocup ă de fenomenele individuale, de descrierea
propriet ăților lor (de exemplu, istoria). Unul dintre continuatorii gândirii lui Wilhelm Windelband, l-am
numit pe Heinrich Rikert, c ăutând specificul științelor istorice, considera c ă sunt menite s ă redea
individualul și leg ătura faptelor individuale cu valorile, în timp ce științele naturii opereaz ă cu concepte
generale ( știința culturii și știința naturii, 1899).
22 Septimiu CHELCEA
Filosoful german Wilhelm Dilthey ( 1833 – 1911) a cerut s ă se fac ă o distinc ție gradual ă între
științele naturii , bazate pe explicarea fenomenelor prin legi, și științele spiritului , bazate pe în țelegerea,
comprehensiunea și intuirea sensului fenomenelor studiate, prin identificarea subiectului cunosc ător cu
propria experien ța spiritual ă (Einleitung in die Geisteswissenswchaften , 1883). Dat fiind faptul c ă în
științele spiritului, spre deosebire de științele naturii, avem de-a face cu fiin țe con știente, care
reacționeaz ă la stimulii din lumea înconjur ătoare în func ție de reprezent ările lor, de credin țele și valorile
lor, demersul specific al cunoa șterii este comprehensiv, de reconstruire a sensului pe care indivizii îl
atribuie comportamentelor lor. In acest sens, Wilhel Dilthey spunea: “Explic ăm lucrurile, dar pe oameni îi
înțelegem”. In concep ția sa, “ procedeul comprehensiunii este cel prin care via ța se clarific ă pe sine în
profunzimile sale; iar, pe de alt ă parte, ne putem în țelege pe noi în șine și pe al ții numai în m ăsura în care
transpunem via ța noastr ă trăită in orice fel de expresie a unei vie ți, proprii sau str ăine” (Dilthey,
1905/1999, 29). științele spiritului (istoria, economia politic ă, științele statului și dreptului, știința religiei,
studiul literaturii și poeziei, al artei decorative și muzicii, al concep țiilor filosofice despre lume și al
sistemelor, psihologia) au în comun faptul c ă se raporteaz ă la genul uman și că toate “ descriu și
povestesc, judec ă și formeaz ă concepte și teorii cu privire la acest fapt” (Dilthey, 1905/1999, 22).
Max Weber a preluat din gândirea neokantienilor distinc ția dintre explica ție si în țelegere, precum și
diferen ța gradual ă dintre științele spiritului și științele naturii, considerând metoda comprehensiv ă
(Verstehen ) și “raportarea la valori” ca fiind demersul specific al cunoa șterii sociologice ( Aufsätze zur
Wissenschaftslehre , 1922). “Fiecare știință care se ocup ă cu rela țiile spirituale sau sociale este o știință a
comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel de bine orice act reflexiv de gândire și orice
habitus psihic). O asemenea știință caut ă să <înțeleag ă> comportamentul, și, prin aceast ă mijlocire, s ă
<interpreteze explicativ> dezvoltarea sa.” (Weber, 1917/200 1, 173). Explica ția comprehensiv ă – dup ă
Max Weber ( 1917/200 1, 173) – const ă, pe de o parte, în “deprinderea de a gândi într-un anume mod și nu
în altul” și, pe de alt ă parte, “în capacitata de a în țelege prin empatie o idee care se arat ă a fi str ăină
propriilor noastre deprinderi și care, raportat ă la acestea, pare normativ falsă”.
Sociologia comprehensiv ă (verstehende Soziologie ) a lui Max Weber va fi baza dezvolt ărilor
ulterioare: interac ționismul simbolic, sociologia fenomenologic ă, etnometodologia. In toate aceste curente
de gândire se pune accentul pe caracterul “subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implic ă
necesitatea concentr ării analizelor asupra semnifica țiilor investite și vehiculate de actorii sociali în
interac țiunile și situa țiile lor sociale” (Vl ăsceanu, 1993, 355).
După clarificarea specificului abord ării interpretative, pentru a în țelege mai bine defini ția dat ă de
Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln cercet ării calitative, s ă vedem în ce const ă abordarea
naturalist ă a fenomenelor și proceselor sociale. Ne asociem în acest demers sintezei realizate de Petru
Iluț, potrivit c ăreia atributul de naturalistic (sau naturalist , conform terminologiei adoptate de noi)
înseamn ă mai multe lucruri distincte: “studierea oamenilor în a șezăminte și condi ții sociale cotidiene,
obișnuite (naturale) și cu metode nonexperimentale; un comportament general al cercet ătorului marcat de
naturale țe, de firesc în relatiile cu subiec ții și comunit ățile vizate (neafi șarea superiorit ății, minimizatrea
efectelor de străin etc.); asump ția că cercet ătorul treebuie s ă ia în considerare atitudinea natural ă a
oamenilor obi șnuiți față de lume” (Ilu ț,1997, 5 1). Putem spune împreun ă cu Michael Quin Patton ( 1980,
41) că designul cercet ării calitative este naturalistic prin accea c ă cercet ătorul nu manipuleaz ă variabilele,
căutând s ă înțeleag ă “fenomenele ap ărute în mod natural, în situa ții naturale”, nu în situa ții experiemntale.
Abordarea naturalist ă este opus ă cercet ării experimentale, în care cercet ătorul controleaz ă variabilele
edxperimentale într-o situa ție adesea arificial ă. In pus, abordarea naturalist ă impune cercet ătorului o
atitudine de “respect” sau o “apreciere pozitiv ă” a lumii sociale, contrastând cu orientarea pozitiv ă a
cercet ărilor sociale, care face din neutralitatea observa țiilor un criteriu de baz ă al cunoa șterii obiective
(Hammersley și Atkinson, 1983, 3).
Și alți autori au propus defini ții ale cercet ării calitative care întregesc viziunea despre aceast ă
paradigm ă. Astfel, John W. Creswell ( 1998, 15) consider ă că: “Cercetarea calitativ ă este un demers de
înțelegere bazat pe tradi ții metodologice distincte, care exploreaz ă o problem ă social ă sau uman ă.
Cercet ătorul construie ște o imagine holist ă și complex ă, analizeaz ă cuvinte, descrie detaliat punctele de
vedere ale subiec ților și își conduce studiul s ău în mediul natural”. Autorul relev ă în defini ția propus ă
finalitatea cercet ărilor calitative: construirea unei imagini holiste (gr. holos întreg), complexe, pornind de
la o multitudine de nara țiuni despre dimensiunile problemelor studiate. In leg ătură cu aceast ă defini ție, nu
ni se pare de prisos precizarea c ă holismul, ca modalitate de interpretare, presupune luarea în considerare
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 23
a fiec ărui fenomen ca totalitate, părțile componente pierzându- și individualitatea, integrându-se într-un
sistem . Pe de alt ă parte, trebuie precizat c ă, în perspectiva cercet ării calitative, se face distinc ție între
descriere, care implic ă o gândire categorial ă și clasificatorie, o scriere dup ă un model teoretic prestabilit,
și nara țiune, care presupune “dinamism, timp, mi șcare, dezvoltare a unei intrigi în care evolueaz ă
personajele” (Laplatine, 1996/2000, 63). Nara țiunea este mai apropiat ă de ac țiune, nu de contemplare, de
imagina ția vie, nu de activitatea didactic ă și de cercetare științifică a savan ților austeri – precizeaz ă
François Laplatine ( 1996/2000, 64).
Fără îndoial ă, ar merita s ă aducem în discu ție și alte defini ții ale cercet ării calitative datorate altor
speciali ști; dar ele se particularizeaz ă prin accente, nu prin note definitorii. Men ționăm totu și defini ția
propus ă de Pierre Paillé. Conform acestuia, expresia cercetare calitativ ă designeaz ă acele cercet ări
empirice din științele sociale și umane care corespund unui num ăr de cinci caracteristici: 1) cercetarea
este realizat ă în mare parte într-o viziune comprehensiv ă; 2) abordeaz ă obiectul de studiu într-o maniera
deschis ă și larg cuprinz ătoare; 3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adic ă prin
intermediul metodelor care nu implic ă nici o cuantificare; 4) analizeaz ă datele calitativ sau altfel supus
cuvintele sunt analizate direct prin utilizarea altor cuvinte, f ără a trece printr-o opera ție de num ărare; 5)
conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstra ție (cf. Paillé, 1996, 196).
Cercetarea cantitativ ă/cercetarea calitativ ă: diferen țe. Când se discut ă despre specificul cercet ării
calitative, de cele mai multe ori, se procedeaz ă la compaerarea ei cu cercetarea cantitativ ă. La fel vom
proceda și noi. Cercetarea cantitativ ă a vie ții sociale este subsumat ă pozitivismului și preia modelul
cunoa șterii din științele naturii. P ărintele pozitivismului, Auguste Comte, în Cours de philosophie positive
(1830- 1842) pleda pentru cunoa șterea pozitiv ă (exact ă) a faptelor sociale, apelându-se la metodele
consacrate în științele naturii. Filosofia pozitivist ă, scria Auguste Comte în lucrarea mai sus citat ă, se
caracterizeaz ă “prin subordonarea necesar ă și permanent ă a imagina ției fa ță de observa ție, care constituie
spiritul științific propriu-zis, în opozi ție cu spiritul teologic sau metafizic. O astfel de filosofie ofer ă, fără
îndoial ă, imagina ției umane cel mai larg și cel mai fertil câmp de afirmare” ( apud Giacobbi și Roux,
1990, 23 1). In Discours sur l'esprit positif (1844) creatorul neologismului “sociologie” sus ținea c ă
“adev ăratul spirit pozitiv const ă, în primul rând, în a vedea pentru a prevedea, în a studia ceea ce este, de
unde s ă se deduc ă cee ce va fi, conform dogmei generale a invariabilit ății legilor naturale” ( apud
Lallement, 1993/1997, 56). Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir ( a ști pentru a prevedea și a
prevedea pentru a putea) – iat ă esen ța filosofiei pozitiviste. Din punctul de vedere al cunoa șterii,
pozitivismul promoveaz ă monismul metodologic , unitatea metodelor în cercetarea tuturor fenomenelor,
face din măsurare un ideal al științelor și urm ărește explicarea prin cauze , cazurile individuale fiind
ipotetic subsumate legilor generale (von Wright, 1971/1993, 10). Termenul de “pozitivism” este asociat
viziunii despre sociologie ca “proiect științific progresiv, cumulativ și explicativ” (O'Brine, 1993, 7).
După Howard S. Becker ( 1993) cercetarea calitativ ă difer ă de cea cantitativ ă prin cinci caracteristici:
• Raportarea la pozitivism . Atât perspectiva calitativ ă, cât și cea cantitativ ă s-au format în cadrul
tradi ției pozitiviste și neopozitiviste. A șa cum se știe, în orientarea pzitivist ă cunoa șterea
sociologic ă se realizeaz ă ca si cunoa șterea naturii, în mod obiectiv. Postpozitivi știi sunt de p ărere
că realitatea social ă nu poate fi decât aproximat ă, nicidecum deplin cunoascut ă. Utilizându-se
metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoa șterea integral ă a aceastei realit ăți.
Cercetarea calitativ ă, apărută în cadrul tradi ției pozitiviste, tinde s ă modifice canoanele științei
pozitive, chiar dac ă utilizeaz ă metode și date cantitative.
• Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities ) postmoderne. Cercet ătorii calitativi ști sunt ata șați
poststructuralismului și postmodernismului. Ei resping criteriile științificit ății pozitiviste și caut ă
criterii alternative pentru evaluarea activit ății lor de cercetare (verosimilaritatea, emo ționalitatea,
responsabilitatea personal ă, credibilitatea, praxisul politic, textele “mai multor voci” și dialogurile
cu subiec ții). Unii cercet ători, mai toleran ți, accept ă că metodele pozitiviste conduc și ele la
cunoa șterea societ ății, dar c ă aceste metode nu sunt singurele posibile și nici mai bune sau mai
rele decât altele. In replic ă, cercet ătorii cantitativi ști pretind c ă metodele lor sunt singurele
metode științifice și consider ă postmodernismul ca un atac împotriva ra țiunii și adev ărului.
• Surprinderea punctului de vedere al individului . Ambele orient ări vizeaz ă punctul de vedere al
individului. Totu și, prin intermediul interviurilor adâncite și al observa țiilor participative,
cercet ările calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercet ătorii ata șați
24 Septimiu CHELCEA
principiilor pozitiviste acuz ă cercet ările calitative de subiectivism, impresionism și de
nereliabilitate.
• Investigarea constrângerilor vie ții cotidiene . Cercetarea calitativ ă urm ărește în mai mare m ăsură
decât cea cantitativ ă cunoa șterea acestor constrângeri, f ăcând apel la viziunea emic ă, idiografic ă
și la studiul de caz. Cercetarea cantitativ ă studiaz ă adesea via ța social ă indirect, nomotetic sau
etic, bazându- și concluziile pe calcule statistice și probabilistice, pe un num ăr mare de cazuri și
pe eșantionare.
• Asigurarea descrierilor ample constituie, dup ă Howard S. Becker ( 1993), cel de-al cincelea
criteriu de demarca ție a cercet ărilor calitative fa ță de cele cantitative. Intr-adev ăr, cercet ările
calitative se disting prin bog ăția descrierilor, utilzând texte etnografice, nara țiuni istorice,
mărturisiri, fotografii, istorii ale vie ții, fic țiuni materiale biografice și autobiografice etc. Spre
deosebire de acestea, în cercet ările orientate cantitativ abund ă modelele matematice, tabelele
statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil
impersonal.
“Cercetarea calitativ ă este un demers de în țelegere bazat pe tradi ții metodologice distincte, care
explor ă o problem ă social ă sau uman ă. Cercet ătorul construie ște o imagine holist ă și complex ă,
analizeaz ă cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiec ților și își conduce studiul sau în mediul
natural” (Creswell, 1998, 15). (Tabelul 2. 1).
Tabelul 2. 1. Caracteristicile cercet ării calitative ( după Creswell , 1998, 16)
Caracteristici Bogdan și Bilken
(1992) Eisner
(1991) Merriam
(1998)
Mediul natural (centrarea pe “teren”) ca surs ă
de date Da Da Da
Cercet ătorul este un instrument cheie pentru
colectarea datelor Da Da –
Datele colectate sînt cuvinte sau imagini
vizuale Da – Da
Rezultatul cercet ării este un proces mai
degrab ă decît un produs Da – Da
Analiza datelor este inductiv ă, cu un interes
mai pronun țat pentru fenomenele particulare Da Da Da
Focalizarea pe perspectiva participan ților și pe
modul cum ace știa văd problema Da Da Da
Folosirea limbajului expresiv și metaforic – Da –
Persuasiune prin ra ționament – Da –
Am prezentat citeriile propuse de Howard S. Becker pentru diferen țierea cercet ărilor calitative de
cele cantitative urmând îndeaproape textul din Handbook of calitative research de Norman K. Denzin și
Yvonna Lincoln ( 1994, 4-6), considerându-l fundamental. In literatura de specialitate exist ă însă
numeroase analize comparative ale celor dou ă paradigme, ajungândue la construirea unor tabele cu
valoare mnemotehnic ă. Astfel, W. Lawrence Neuman ( 1991/1997, 14), sintetizând analizele comparative
realizate de John W. Cresswell ( 1994), Norman K. Denzin și Yvonna Lincoln ( 1994), Egon Guba și
Yvonna Lincoln ( 1994), g ăsește opt criterii de diferen țiere a stilului cantitativ fa ță de stilul de cercetare
calitativ (Tabelul 2.2).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 25
Tabelul 2.2. Stilul cantitativ versus stilul calitativ ( după Neuman, 1991/1997, 14)
Stilul cantitativ Stilul calitativ
Măsurarea obiectiv ă a faptelor Construirea realit ății sociale,
semnificatie cultural ă
Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive,
cazuri
Reliabilitatea este hot ărâtoare Autenticitatea este hot ărâtoare
Liber de valori Valorile sunt prezente și explicite
Independen ță de context Constrângeri situa ționale
Multe cazuri, subiec ți Pu ține cazuri, subiec ți
Analize statistice Analize tematice
Cercet ătorul este deta șat Cercet ătorul este implicat
La rândul s ău, Petru Ilu ț (1997, 63) ia în considerare dou ăsprezece diferen țe majore între abordarea
cantitativ ă și cea calitativ ă .
Tradi țiile cercet ării calitative . John W. Creswell ( 1998, 47-73) ia în discu ție cinci tradi ții ale
cercet ării calitative: biografia, studiile fenomenologice, teoria întemeiat ă, etnografia și studiul cazului.
Logica expunerii ne obig ă să prezent ăm în acest capitol doar aspectele metodologice ale studiilor realizate
în perspectiva teoriei întemeiate și a etnografiei; despre biografie și studiul cazului discutând în alte
capitole ale lucr ării.
Teoria întemeiat ă (grounded theory ), în cadrul abord ării calitative, este o metodologie general ă.
Teoria rezult ă chiar în timpul desf ășurării cercet ării, ca urmare a analizei sistematice a datelor, în special,
a analizelor comparative. Termenul ca atare a fost creat de Barney Glaser și Anselm Strauss ( 1967), iar
bazele tehnicilor și procedurilor pentru dezvoltarea teoriei întemeiate au fost expuse cuprinz ător de
Anselm Strauss și Juliet Corbin ( 1990). Grounded theory sau teoria întemeiat ă (conform echivalen ței
propus ă de Petru Ilu ț) “este derivat ă din date, sistematic adunate și analizate în procesul cercet ării ș…ț
Colectarea datelor, analizele și eventuala teorie sunt în strâns ă relație ș…ț Teoria este emergent ă din date”
(Strauss și Corbin, 1990/1998, 12). Autorii anterior cita ți apreciaz ă că ceea ce denumesc teorie întemeiat ă
s-a dezvoltat prin contribu țiile multor cercet ători de orient ări filosofice diferite (R. E. Park, W. I. Thomas,
J. Dewey, G. H. Mead, E. C. Hughes, H. Blumer), dar care au în comun faptul c ă susțin: a) necesitatea
cercet ărilor de teren pentru a cunoa ște ce se întâmpl ă în mod real; b) relevan ța teoriei întemeiate pe date,
ca disciplin ă științifică și ca baz ă pentru ac țiunea sopcial ă; c) complexitatea și variabilitatea fenomenelor
și acțiunii umane; d) credin ța că persoanele sunt actori care au un rol activ în g ăsirea r ăspunsurilor la
situa țiile problematice; e) realizarea actelor persoanelor au o baz ă rațional ă; f) în țelegerea acestor
raționalit ăți este definit ă și redefinit ă prin interac țiuni; g) sensibilitatea fa ță de natura evenimentelor
evolutive și explicabile; h) con știința rela țiilor dintre condi ții (structuri), ac țiuni (procese) și consecin țe
(Strauss și Corbin, 1990/1998, 9- 10).
Așa cum ar ăta Michael Quin Patton ( 1990, 434–435), cercet ările realizate în cadrul teoriei întemeiate
presupun o gândire critic ă și creativ ă, deopotriv ă știință și artă a analizelor. Pentru promovarea gândirii
creative în cercet ărtile calitative, Michael Quin Patton este de p ărere c ă cercet ătorul trebuie; a) s ă fie
deschis unor posibilit ăți multiple; b) s ă genereze o list ă de op țiuni; c) s ă exploreze diferite posibilit ăți
înainte de a alege una dintre ele; d) s ă utilizeze diferitre c ăi de expresie, precum arta, muzica și
metaforele; e) s ă facă apel la forma nonliniar ă de gândire, s ă revin ă și să înconjoare subiectul cercet ării
pentru a ob ține o perspectiv ă nouă; f) s ă se distan țeze de modul de gândire și acțiune obi șnuite; h) s ă aibă
încredere în procese, nu în obstacole; i) s ă nu utilizeze euristici (scurt-circuit ări ale gândirii), ci mai
degrab ă să depun ă energie și effort în activitatea sa de cercetare. Creativitatea cercet ătorului poate se
manifeste în diferitre. În denumirea corect ă a categoriilor, în urm ărirea unor probleme stimulative, în
compara țiile pe care le face și în extragerea din masa de date neorganizate a unor scheme inovative,
integrate și realiste. Cercet ătorul care se ghideaz ă dup ă principiile teoriei întemeiate terebuie s ă dea
dovad ă de abilit ăți multiple: 1) să analizeze,revenind mereu, situa țiile; 2) s ă recunoasc ă tendin ța prin
bias-uri; 3) s ă gândeasc ă abstract; 4) s ă fie flexibil și deschis la criticile ce îl pot ajuta; 5) s ă fie sensibil la
26 Septimiu CHELCEA
cuvintele si la ac țiunile rersponsen ților; 6) s ă fie absorbit și devotat cercet ărilor sale (Strauss și Corbin,
1990/1998, 7).
Dintre multiplele cerin țe formulate fa ță de cercetarea calitativ ă, implicit fa ță de modelul teoriei
întemeite, flexibilitatea și gândirea nonliniar ă apar – dup ă opinia noastr ă cu deosebire importante.
Cercetarea calitativ ă, în ansamblul ei, a ap ărut ca o revolt ă “împotriva utiliz ării standardizate, macanice,
inflexibile a diverselor metode, procedee și instrumente” (Ilu ț, 1997, 8). A fi flexibil în abordarea
fenomenelor sociale înseamn ă a proceda ca un bricoler (fr. bricoleur , “persoan ă care se ocup ă cu lucr ări
de între ținere și repara ții, care practic ă mai multe meserii”). Dac ă, în sens comun, un bricoler – “me șter la
toate” – este un diletant, o persoan ă “care se descurc ă”, în metodologia cercet ărilor calitative termenul de
“bricoler” desemneaz ă un profesionist foarte bine format, capabil s ă efectueze activit ăți de cercetare
diverse, trecând de la intervievare la observa ție, la interpretarea documentelor personale și istorice, la
autoreflec ție intensiv ă și introspec ție” (Strauss și Corbin, 1990/1998, 2). Cercet ătorul-bricoler nu porne ște
în studiul vie ții sociale cu o teorie preformulat ă și cu metode prestabilite. In func ție de problemele ce
apar, de context și de ceea ce este disponibil, el adaug ă sau renun ță la unele metode, tehnici sau
instrumente de investigare, bricolajul fiind “o construc ție emergent ă” (Weinstein și Weinstein, 1991,
161), ce rezult ă ca într-un puzzle (joc de asamblare) din datele ob ținute cu ajutorul unui num ăr mare de
metode și tehnici. Un astfel de cercet ător accept ă că investiga ția sociologic ă reprezint ă un proces
interactiv în care biografia sa, apartenen ța la genul biologic (masculin/femenin), la o anumit ă clas ă
social ă, rasa, etnie, na ționalitate sau confesiune religioas ă își fac resim țite prezen ța. El este con știent c ă
știința înseamn ă putere și că prin cercetarea sa ofer ă o descriere a lumii, printre multe altele, cu implica ții
politice. Pentru cercet ătorul –bricoler șiința nu poate fi liber ă de valori. Flexibilitatea în cercet ările
calitative rezult ă și din faptul c ă cercet ătorul nu privilegiaz ă și nu refuz ă ab initio nici un set de metode
sau de date. El utilizeaz ă – așa cum remarcau C. Nelson, P. A. Treicher si L. Grossberg ( 1992, 2) –
abord ări, metode și tehnici ale etnometodologiei, hermeneuticii, feminismului, psihanalizei, studiilor
culturale, ancheta sociologic ă, observa ția participativ ă și altele ( apud Strauss și Corbin, 1990/1998, 3).
Rezult ă, așadar, c ă cercet ătorul-bricoler acoper ă un câmp interdisciplinar, transdisciplinar și, uneori,
contradisciplinar și că accept ă nu una ,ci, dup ă caz, mai multe paradigme convergente sau chiar
concurente. Din aceast ă cauz ă, cercetarea calitativ ă înseamn ă concomitent mai multe lucruri, fapt ce o
face dificil de definit chiar pentru metodologii care au consacrat-o. Gândirea nonliniara în abordarea
calitativ ă a vie ții sociale este și ea definitorie pentru teoria întemeiat ă. Cercetarea cantitativ ă este v ăzută
de calitativi ști ca un proces liniar, în care cercet ătorul, înainte de a începe cercetarea de teren, î și
construie ște un model a fenomenului ce urmaz ă a fi investigat, formuleaza un set de ipoteze și
opera ționalizeaz ă atgent conceptele. In felul acesta – apreciaz ă Uwe Flick ( 1988, 4 1) – “Teoriile și
metodele au prioritate fa ță de obiectul cercet ării. In contrast cu aceasta, teoria întemeiat ă dă preferin ță
datelor și terenului de studiu”. Uwe Flick ofer ă și o reprezentare grafic ă sugestiv ă a modelelor liniar și
circular de cercetare sociologica, primul specific carcet ării cantitative, cel de-a doilea propriu teoriei
întemeiate .
Așa cum s-a ar ătat, teoria întemeiat ă are multe similarit ăti cu celelalte modalit ăti de cercetare
calitativ ă. Sursa datelor este aceea și: interviuri și observa ții de teren, ca și documente de tot felul
(însemn ări zilnice, scrisori, autobiografii, povestiri istorice, ziare și alte materiale din mass-media). Ca și
în alte cercet ări calitative, teoria întemeiat ă utilizeaz ă și date cantitative sau combin ă datele cantitative cu
cele calitative. Ea implic ă o activitate interpretativ ă și responsabilitate în leg ătură cu aceasta. Fa ță de alte
modalit ăți ale cercet ării calitative, toria întemeiat ă se diferen țiază prin accentul pus pe dezoltarea teoriei,
ca scop (Strauss și Corbin, 1990/1994, 274). Generarea teoriei și efectuarea cercet ării sunt considerate
două laturi ale aceluia și proces, nu dou ă momente separate ale procesului de cercetare. Prin densitate
conceptual ă (conceptual density) și prin rela țiile dintre concepte se poate ajunge la teoretiz ări cu diferite
niveluri de generalitate. Barney Glaser și Anselm Strauss ( 1968, 3 1-31) opinaz ă că, față de prezentarea
propozi țional ă de tipul “dac ă…, atunci…”, desitatea conceptual ă este preferabil ă. Cercetarea de tip teorie
întemeiat ă urm ărește descoperirea modelelor de ac țiune (patterns of acton) ale diferitelor unit ăți sociale.
Ea se concentreaz ă pe procese, ca schimb ări în modelele de ac țiune.
Studiile etnografice se înscriu și ele în tradi ția cercet ărilor calitative.. Etnografia (gr. etnos , popor +
graphein , a descrie), ca știință a vie ții și civiliza ției unei comunit ăți etnice, apare în secolele al XVIII –
XIX-lea, sub influen ța filosofiei germane a timpului, dar preocup ările de cunoa ștere a caracterului
popoarelor se reg ăsesc înc ă în antichitatera grac ă (Chelcea, 1943). In form ă modern ă, etnografia s-a
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 27
ocupat ini țial cu studiul descriptiv al popoarelor zise “primitive” sau “aliterate”, c ăutând s ă pun ă în
eviden ță caracteristicile lor, diferite fa ță de popoarele a șa-zis “evoluate” sau “dezvoltate”. La sfâr șitul
secolului al XIX-lea, etnografii au început s ă studieze propira lor societate. Paul Atkinson și Martyn
Hammersley ( 1994, 248) apreciaz ă că faptul cel mai distinctiv pentru etnografie îl constituiei
recunoa șterea necesit ății de a studia propria societate vestic ă, nu numai popoarele din trecut și pe cele
nonvestice. Doar astfel poate fi în țeleas ă cultura în întregul ei. Dincolo de copntroversele privind statutul
etnografiei ( știință sau nu, etap ă în devenirea etnografie-etnologie-antropologie), se accept ă că în prezent
“etnografia se refer ă în mod obi șnuit la formele cercet ării sociale, care au urm ătoarele caracteristici:
• un puternic accent pe explorarea naturii fenomenelor sociale particulare, decât s ă se centreze pe
testarea ipotezelor despre ele;
• tendin ța de a utiliza, în primul rând, date “nestructurate”, adic ă date care nu au fost codificate
într-un set închis de catgegorii analitice în etapa colect ării lor;
• investigarea în detaliu a unui num ăr mic de cazuri, chiar a unui singur caz;
• analiz ă datelor care implic ă interpretarea explicit ă a semnifica țților și func țiilor ac țiunilor umane,
rezultatul luând forma descrierilor și explica țiilor verbale, cu analize statistice și cuantific ări care
joacă cel mult un rol subordonat” (Atkinson și Hammersley, 1994, 248).
Descrierea și prezen ța cercet ătorului pe teren reprezint ă specificul studiilor etnografice. Ce înseamn ă
“a descrie” și ce semnific ă noțiunea de “teren” în etnografie sunt probleme ce merit ă discutate. Ne vom
folosi, în principal, de lucrarea Descrierea etnografic ă a lui François Laplatine ( 1996/2000). Descrierea
etnografic ă înseamn ă “scrierea culturilor”, “a scrie ceea ce vedem”, “transformarea privirii în limbaj”.
Aceast ă “scriere a vizibilului nu pune în joc numai aten ția cercet ătorului ș…ț, ci și o grij ă pentru limbaj,
întrucât trebuie s ă facem astfel încât al ții să vadă, ajutîndu-ne de cuvinte care nu pot fi interschimbabile,
al ales atunci când ne fix ăm drept obiectiv s ă prezent ăm c se poate de minu țios specificul situa țiilor, de
fiecare dat ă inedite, cu care suntem confrunta ți” (Laplatine, 1996/2000, 36). De re ținut este și faptul c ă
“descrierea etnografic ă nu este niciodat ă un simplu exerci țiu de transcriere sau de “decodare”, ci o
activitate de construc ție și traducere In cursul c ăreia cercet ătorul mai mult produce decât reproduce”
(idem , 68). No țiunea de “teren”, care are în etnografie, ca și în sociologie “un aer solemn” și constituie un
adev ărat “rit de trecere” întru devenirea cercet ătorului, nu semnific ă numai “a fi acolo” unde î și duc
existen ța colectivit ățile umane descrise, ci, înainte de orice, “o interac țiune între cercet ător și aceia pe
care el îi studiaz ă. Tocmai aceast ă întâlnire merit ă să fie numit ă teren “(idem, 69). Pentru studiile
etnografice terenul este piatra de încercare pentru oricare cercet ător, întocmai cum este experimentul
pentru studiile cantitative. “Nu exist ă nici o alt ă regul ă în leg ătura cu prezen ța cercet ătorului pe teren
decât aceea a respectului fa ță de cei careîl g ăzduiesc, nu întotdeauna din toat ă inima: dac ă onoarea
antropologiei rezid ă în refuzul ei de aformula orice fel de judec ăți de valoare asupra societa ților sau
culturilor, acest articol major al deontologiei sale este pus in aplicare în primul rând pe teren” (Izard,
1991/1999, 43 1).
Reflexibilitatea constituie un concept-cheie în cercetarea calitativ ă, în general, și în studiile
etnografice, în special. George E. Marcus ( 1994, 568), referindu-se la reflexibilitatea în etnografie,
consider ă că ea deschide noi posibilit ăți: “desp ărțirea de ideologia obiectivit ății, distan țarea și
transparen ța realit ății conceptelor; necesitatea de a explora dimensiunile etice, politice și epistemologice
ale cercet ărilor etnografice, ca o parte integral ă a producerii cuno ștințelor despre al ții „. Exist ă, conform
autorului anterior citat, patru stiluri de reflexibilitate:
• reflexibilitatea subiectivist ă, care respinge principiul obiectivita ții și acord ă cercet ătorului, cu
capaci țățile lui autoreflexive și intuitiv-empatice, cu experien țele lui, un rol primordial în
cunoa ștere;
• reflexibilitatea ca suport al obiectivit ății, prin reflec ția asupra condi ției cercet ătorului și a
metodelor și tehnicilor utlizate. O astfel de reflexibilitate este necesar ă pentru a ar ăta
“obiectivitatea distan ței și condi țiile sociale care o fac posibil ă, cum ar fi externalitatea
observatorului, obiectivitatea tehnicilor utilizate etc.” (Bourdieu, 1990, 14, apud Marcus, 1994,
269).
• reflexibilitatea intertextual ă ce vizeaz ă re-prezentarea reprezent ărilor existente în momentul
cercet ărilor etnografice de descoperire și de descriere a unor popula ții ce nu mai fuseser ă studiate
anterior;
28 Septimiu CHELCEA
• reflexivitatea ca pozi ționare epistemologic ă și ca practic ă în cercet ările enografice feministe ,
care presupune luare în considerare a experien ței subiective a cercet ătorului, un anume
esențialism retoric și apelul lalogica binar ă (masculin/femenin, cultur ă/natur ă).
Adăugăm că în studiile etnografice se face distic ție între reflexibilitatea esen țială, inerent ă oric ărui
discurs ca parte a func țiilor limbii, și reflexivitatea derivat ă, adică atitudinea fa ță reflexibilitate,
exprim ănd semnifica ția ce o acord ăm reflexibilit ății ca strategie pentru atingerea anumitor interese
teoretice și intelectuale. George E. Marcus ( 1994, 568) consider ă că aceasta reprezint ă dimensiunea
ideologic ă a reflexibilit ății.
În concluzie, vom spune împreun ă cu David Silverman ( 1997/1998, 8-9), c ă studiile etnografice
încearc ă să statisfac ă simultan trei condi ții: abordarea empiric ă, deschiderea fa ță de elementele ce nu au
putut fi codificate în etapa cercet ării de teren și concentrarea pe fondarea fenomenelor observate în
cercet ările de teren. Centrarea etnografiei pe analiza și descrierea am ănunțită a fenomenelor particulare
nu exclude generalizibilitatea. Ca metod ă, etnografia nu constituie o paradigm ă alternativ ă față de
experiment, anchet ă sau studiul documentelor, ci pur si simplu – asa cum apreciau Maryn Hammerley și
Paul Atkinson ( 1983, 23) – o metod ă între celelalte, cu avantajele și dezavantajele ei.
Generalizabilitatea în cercet ările calitative . Scopul științelor socioumane îl constituie generalizarea
rezultatelor ob ținute prin investigarea unor popula ții la alte popula ții diferit plasate în timp și spa țiu. Unii
cercet ători, adepti ai paradigmei calitativiste – de exemplu, Norman K. Denzin ( 1983) sau E. J. Cronbach
(1982) – refuz ă generalizarea ca scop, considerând c ă menirea științelor socioumane ar fi doar descrierea
cu detalii fine a unor anumite grupuri umane și explicarea modelelor de ac țiune și interac țiune a
oamenilor, nu descoperirea legilor generale ale comportamentelor umane în condi ții sociale. Chiar dac ă
nu to ți cercet ătorii calitativi ști resping f ără drept de apel generalizarea ca scop al științei lor, faptul c ă în
mod tradi țional cercetarera calitativa se centreaz ă – așa cum s-a ar ătat – pe studiul unui num ăr mic de
unități sociale, chiar pe studiul unui singur caz, este de natur ă sa ridice problema validit ății externe a
rezultatelor, adic ă tocmai problema generalizabilit ății.
In ultimii dou ăzeci de ani a crerscut îns ă interesul pentru problema generalizabilit ății în cercet ările
calitative. Dovad ă în acest sens sunt lucr ările lui E. G. Guba și Yvonna S. Lincoln ( 1982), G. W. Nobit și
R. D. Hare ( 1988), M. Q. Patton ( 1990) ș.a. Janet Ward Schofield ( 1993, 200-225) face un bilan ț al
eforturilor de dep ășire a acestei principale sl ăbiciuni a abord ărilor calitative, lipsa preocup ărilor
sistematice pentru generalizabilitate, și propune reconceptualizarea generalizabilit ății, dat fiind faptul c ă
validitatea extern ă nu ajut ă prea mult la l ămurirea problemei. Intr-adev ăr, în abord ările calitative
cercet ătorii nu investigheaz ă eșantioane astfel construite încât s ă asigure din punct de vedere statistic
generalizarea concluziilor. In locul e șantioanelor probabiliste cu un grad de reprezentativitate
predeterminat,în cercet ările calitative se face aplel la eșantioane teoretice , adic ă la o selec ție a subiec ților
nu pe baza hazardului, ci dup ă gradul lor de reprezentativitate pentru consolidarea sugestiilor teoretice
apărute în cursul desf ășurării cercet ărilor. Ca o consecin ță logic ă, selec ția subiec ților în e șantionarea
teoretic ă se face pe parcursul investiga ției, nu la începutul acesteia, ca în cercet ările cantitative. Tot în
vederea dep ășirii dificult ăților generalizabilit ății, în unele cercet ări calitative se apeleaz ă la procedeul
induc ției analitice “care înseamn ă o examinare exhaustiv ă de cazuri în vederea desprinderii unor tr ăsături
sau legit ăți generale ale fenomenului studiat” (Ilu ț, 1997, 55).
Toate aceste procedee vizeaz ă trecerea de la descrierea am ănunțită a fenomenelor și unit ăților sociale
la desprinderea unor constante ale manifest ării lor în contexte socio-temporale asem ănătoare. Se recurge
astfel, chiar în timpul derul ării investiga ției, la ordonarea logic ă a materialului generat de cercetarea
empiric ă, la codificarea lui (codificarea deschis ă, codificarea axial ă, codificarea selectiv ă) și la
construirea de tipologii (vezi măsurarea nominal ă). Egon G. Guba și Yvonna S. Lincoln ( 1982, 238)
propun înlocuirea conceptului de “generalizabilitate” cu cel de “potrivire” ( fittingness ), pentru c ă, sus țin
autorii, “este virtual imposibil s ă imaginezi vreun comportament uman care s ă nu fie puternic mediat de
context” și pentru c ă ipotezele de lucru , care încapsuleaz ă corpul cuno ștințelor ideografice, “pot fi
transferabile de la o situa ție la alta, in func ție de gradul de similitudine temporal ă și contextual ă” (apud
Schofield, 1993, 206). J. P. Goetz și M. D. LeCompte ( 1984) folosesc criteriile comparabilit ății (gradul
de fine țe a descrierilor și de exactitate a definirii unit ăților de analiz ă, a conceptelor generate, a
caracteristicilor popula ției și situa țiilor pentru a permite altor cercert ători s ă utilizeze rezultatele studiului
ca baz ă de compara ție) și translabilit ății (claritatea descrierii pozi ției teoretice și a tehnicilor de cercetare)
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 29
pentru a decide în leg ătură cu generalizabilitatea. In fine, R. E. Stake ( 1978) ia în discu ție generalizarea
naturalistic ă în condi țiile similarit ății situa țiilor. In ceea ce ne prive ște, consider ăm că și în studiile
calitative problema generalizabilit ății nu ar trebui ocolit ă sau abordat ă doar tangen țial. Distinc ția dintre
științele ideografice și cele nomotetice opereaz ă mai degrab ă în planul sistematiz ării cuno ștințelor, decât
în planul producerii lor. Intr-o form ă sau alta (potrivire, comparabilitate și translabilitate, generalizare
naturalistic ă), cercet ările calitative trebuie s ă procedeze, în afara descrierilor am ănunțite, și la deschideri
spre generalizabilitate.
Combinarea paradigmelor și metodelor cantitative și calitative. In leg ătură cu cele dou ă tipuri de
abord ări s-au afirmat mai multe pozi ții. “Puri știi” sus țin că paradigmele și metodele nu trebuie s ă fie
combinate; “situa ționiștii” sus țin că anumite metode sunt apropiate de specificul situa țiilor și, deci, pot fi
combinate; “pragmati știi” apreciaz ă că pot fi utilizate in cadrul aceluia și studiu metode integrate
(Creswell, 1984, 176). Ne situ ăm ferm de partea “pragmati știlor”, considerând nu numai posibil ă, dar și
benefic ă utilizarea combinat ă a paradigmelor cantitativ ă și calitativ ă. Mixarea metodelor a fost sus ținută
încă în anii '60 de c ătre Donald T. Campbell în m ăsurarea tr ăsăturilor psihice prin aboradarea
multimetod ă-multitr ăsătura. Mai recent, J. C. Green, V. J. Caracelli și W. F. Graham ( 1989) au identificat
cinci scopuri pentru combinarea metodelor în cadrul aceluia și studiu: triangularea, complementaritatea,
dezvoltarea, ini țierea și expansiunea studiului. John W. Creswell ( 1994, 177) distinge, pe baza analizei
studiilor calitative publicate în revistele de specialitate, trei modele de combinare a desigurilor :
• designul cu dou ă faze , în care cercet ătorul realizeaz ă separat într-o prim ă fază cercetarea
calitativ ă și într-o a doua faz ă cercetarea cantitativ ă;
• designul cu predominan ța unei paradigme , în care cercet ătorul realizeaz ă studiul pe baza unei
paradigme, dar face apel, în secundar, si la alt ă paradigm ă;
• designul metodologiei mixate , care ar reprezenta gradul cel mai înalt de integrare a abord ării
cantitative și calitative, dat fiind faptul ca amestecul paradigmelor și metodelor se manifest ă în
fiecare etap ă a cercet ării.
In concluzie, ne asociem opiniei c ă datele calitative sunt mai valoroase, dar cele cantitative sunt mai
ușor de ob ținut și că problema este de a g ăsi date cantitative pe care s ă se poat ă baza datele clalitative ( cf.
Burke, 1994/1999, 48). Apreciem c ă o bun ă strategie este dat ă de designul cu dou ă faze, cercetarea
cantitativ ă precedând-o pe cea calitativ ă (cf. Silverman, 1985, 140). De asemenea, în acord cu Petru Ilu ț
(1997, 7), suntem pentru un “calitativ mai riguros, interferat cu un cantitativ mai flexibil”.
2. Analiza ipotezelor în cercet ările socioumane empirice
Ipoteza reprezint ă o form ă specific ă a gândirii științifice care d ă posibilitatea trecerii de la
cunoa șterea faptelor la cunoa șterea legilor de producere a acestor fapte. A șa cum preciza Theodore
Caplow ( 1970, 119), „o ipotez ă este enun țul unei rela ții cauzale într-o form ă care permite verificarea
empiric ă”.
Preciz ări terminologice
Etimologic, termenul de „ipotez ă” deriv ă din limba greac ă veche: termenul de „hupothesis”
(echivalent al celui din limba latin ă „suppositio”), desemnând ac țiunea de punere ( thesis , these ) dedesubt
(hupo ). A se vedea în acest sens Dicționarul limbajului filosofic al lui Paul Foulquie și Raymond Saint-
Jean ( 1962). Uneori se consider ă că termenul ar deriva din grecescul „ hypo ” și „thesis ” (pozi ție). Este
vorba de alt ă translitera ție. Prepozi ția „hypo ” a intrat în vocabularul curent și în terminologia de
specialitate (chimie, medicin ă etc.), desemnând un grad mai redus a ceea ce semnific ă termenul cu care se
asociaz ă (de exemplu: hiposulfat, hipotensiune ș.a.m.d.). In aceast ă accep țiune se folose ște și în
sociologie: „hipo-tez ă, înseamn ă de fapt c ă e vorba de subtez ă” (Stahl, 1974, 70). Al ți sociologi consider ă
că etimologic „ipoteza înseamn ă o pre-tez ă sau antetez ă, adic ă ceea ce este înaintea unei teze”
(Constantinescu, 1972).
Trebuie s ă facem distinc ție între ipotez ă și alte forme ale gândirii științifice,precum principiu,
axiom ă, postulat. Principiul (lat. principium , ceea ce este primul) reprezint ă enun țul care se afl ă la baza
30 Septimiu CHELCEA
unei deduc ții. Principiul ofer ă explica ții pentru un num ăr mare de cazuri, fiind verificat temeinic.
Principiul î și trage valabilitatea din verific ările empirice anterioare, spre deosebire de ipotez ă, care „î și
trage valabilitatea nu pe ceea ce o precede, ci pe ceea ce o urmeaz ă” (Georgescu, 1978, 203). Axioma are
un în țeles foarte apropiat de cel al principiului, uneori cei doi termeni fiind utiliza ți inter șantajabil. Totu și,
termenul de „axiom ă” are o conota ție matematic ă, trimi țând la ceea ce este adev ărat prin defini ție și are
un înalt grad de abstrac ție. Axiomele, spre deosebire de ipoteze, nu sunt direct testabile. În fine, termenul
de postulat este utilizat adesea pentru a desemna propozi țiile al c ăror adev ăr a fost demonstrat anterior
prin cercet ări empirice. Spre deosebire, adev ărul din ipotez ă abia urmeaz ă a fi demonstrat.
Ipotezele nu trebuie s ă fie confundate cu presupunerile sau b ănuielile. Presupunerea reprezint ă un
enun ț care nu se confrunt ă cu realitatea. În mod obi șnuit noi spunem : „dac ă x este adev ărat – și
presupune c ă este – atunci y”. Presupunerea are o func ție instrumental ă. Bănuiala constituie echivalentul
ipotezei în planul cunoa șterii la nivelul sim țului comun. Pornind de la un num ăr redus de observa ții
întâmpl ătoare se formuleaz ă enun țuri despre leg ătura dintre fenomene. Sunt simple b ănuieli: ipotezele se
bazeaz ă pe un num ăr mare de observa ții sistematice. Sigur, exist ă și bănuieli de geniu, care mult mai
târziu se întâlnesc în cercetarea științifică în calitate de ipoteze.
Defini ția ipotezei
Fred N. Kerlinger ( 1964,18) definea ipoteza astfel: „o ipotez ă este un enun ț conjectural despre rela ția
dintre dou ă sau mai multe variabile”. Rezult ă de aici c ă legătura dintre variabile nu este sigur ă, ci
probabil ă. Johan Galtung ( 1967, 3 10) dă urm ătoarea defini ție: „o ipotez ă este o propozi ție despre felul în
care un set de unit ăți S este distribuit într-un spa țiu de variabile X 1, X2, X3…Xn”. În structura ipotezei se
regăsesc: o unitate (grup, societate,institu ție, persoan ă, etc.), o variabil ă (coeziune, democra ție,ierarhie,
inteligen ță etc.) și un set de valori ale variabilelor (puternic ă, autentic ă, înalt ă, excep țional ă ș.a.m.d.).
Folosind exemplele de mai sus putem formula mai multe ipoteze:
a) Cu cât oamenii sunt mai inteligen ți, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai mare:
b) Dac ă societatea este autentic democratic ă, atunci ierarhia organiza țional ă în institu ții nu este prea
înaltă.
Nu orice enun ț despre rela ția probabil ă dintre dou ă sau mai multe variabile reprezint ă o ipotez ă în
cercet ările empirice. Pentru ca s ă aibă calitatea de ipotez ă, respectivul enun ț trebuie s ă fie testabil. Prin
testare, prin confruntarea cu realitatea ipotezele pot fi confirmate.
Ipoteza constituie o explica ție plauzibil ă ce urmeaz ă a fi verificat ă prin faptele de observa ție.
Plauzibilitatea ipotezelor rezult ă din acordul cu cuno ștințele verificate anterior. Deci, pentru a fi
plauzibile, în cadrul științei normale ipotezele trebuie s ă aibă coeren ță extern ă. În acela și timp, ipotezele
trebuie s ă fie și coerente intern , adic ă să nu con țină elemente contradictorii. În științele sociale și
comportamentale ipoteza reprezint ă o reflectare într-o form ă specific ă a realit ății obiective, este un enun ț
cu caracter de probabilitate despre esen ța, intercondi ționarea și cauzalitatea faptelor, fenomenelor și
proceselor socio umane. Ea are un con ținut reflectoriu. Desigur, este vorba de o form ă spefic ă de
reflectare, pentru c ă, pân ă la confirmare, adev ărul din ipotez ă rămîne la stadiul de probabilitate.
Ion V. Mesaro șiu (1971, 285) remarca faptul c ă „ipoteza științifică este mai mult decât o întrebare.
Ea cuprinde și întrebarea, dar totodat ă și răspunsul, cu explicarea în planul gândirii a întreb ării puse”.
Obținerea unor noi cuno ștințe constituie principala func ție a ipotezelor în cunoa șterea științifică, în
general, și în cunoa șterea sociologic ă sau psihologic ă, în special. Ipotezele fac trecerea de la ne știință la
știință – apreciau Walter Friedrich și Bernd Vetter ( 1975, 172), care reprezentau locul ipotezei în
cunoa șterea științifică astfel.
Dimensiunile ipotezei
În ce condi ții ipotezele sunt valide? Johan Galtung ( 1967, 3 15) men ționeaz ă zece condi ții pe care
trebuie s ă le satisfac ă o ipotez ă pentru a fi valid ă: generalitatea, complexitatea, specificacitatea,
determinarea, falsificabili-tatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea și
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 31
utilitatea. Acestea sunt, dup ă autorul citat, dimensiunile ipotezei. Se cuvin câteva preciz ări.
Generalitatea reprezint ă o dimensiune esen țială a ipotezei. In științele socioumane, cel mai adesea,
nu intereseaz ă cazurile particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, s ă formul ăm ipoteze în care
relația dintre variabile s ă fie adev ărată indiferent de condi țiile spa țio-temporale concrete. Ipoteza: „Cu cât
apropierea fizic ă dintre dou ă persoane este mai mare, cu atât apropierea psihic ă dintre ele este mai mare”
se refer ă la toate persoanele, indiferent de caracteristicile socio-demografice (tineri sau vârstnici,
funcționari, muncitori sau intelectuali), de zona în care î și desf ășoară activitatea (Bucure ști, Bra șov sau
Câmpulung) și de epoca în care au tr ăit, tr ăiesc sau vor tr ăi. Generalitatea ipotezelor presupune un
conținut mai mare. Ipotezele cu con ținut mic sunt apriori respinse de știință. Karl R. Popper aprecia c ă
ipotezele cu con ținut mai mare sunt preferabile, pentru c ă ele oblig ă la mai multe controale și la verific ări
mai variate.In ceea ce prive ște complexitatea, distingem ipoteze de nivelul 1, cu o singur ă variabil ă, de
nivelul 2, cu dou ă variabile ș.a.m.d. Din punctul de vedere al complexit ății, rela ția dintre dou ă ipoteze
este: ceteris paribus , I2>I1 dacă n2>n1.
Specificitatea se refer ă la num ărul de valori. În general, se prefer ă, de exemplu, ipotezele în care
variabilele au trei valori celor în care variabilele au dou ă valori. Specificitatea depinde de num ărul
câmpurilor într-un tabel decontingen ță num ăr valori/num ăr unit ăți. Specificitatea ipotezelor coreleaz ă
pozitiv cu o alt ă dimensiune: determinarea . Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt
preferabile celor probabiliste. Problema falsificabilit ății este de cea mai mare însemn ătate pentru
cercet ările empirice. „Categoriile defavorizate voteaz ă partidele de dreapta sau nu voteaz ă partidele de
dreapta” nu reprezint ă o ipotez ă științifică deoarece ea nu poate fi infirmat ă. „Un sistem al științelor
empirice trebuie s ă poat ă eșua în confruntarea cu experien ța” (Popper, 1981, 83). Dac ă prin induc ție
enun țurile empirice nu pot fi verificate definitiv, arat ă Karl R. Popper ( 1981), va trebui acceptat ă
falsificabilitatea drept criteriu de demarca ție. În cercet ările empirice vom re ține doar ipotezele care pot fi
infirmate. De asemenea, vom re ține ipotezele testabile,respingîndu-le din capul locului pe cele pentru care
nu exist ă posibilit ăți de verificare a adev ărului lor. Un enun ț precum: „Rela țiile interpersonale depind de
influen ța planetelor din afara galaxiei noastre” nu poate fi acceptat ca ipotez ă, neexistând teste pentru
infirmarea ei. Ipotezele au func ția de descriere a fenomenelor, dar și de explicare a lor, ceea ce se
desemneaz ă prin dimensiunea predictiv ă. Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privit ă în dublu sens:
transmiterea lor în grupul de speciali ști, pe de o parte, și spre publicul larg, f ără calificare în domeniu. Și
într-un caz și în cel ălalt, imaginea pe care și-o face receptorul trebuie s ă corespund ă cât mai deplin
imaginii pe care emi țătorul a inten ționat s ă o transmit ă. Reproductibilitatea presupune repetarea
demersului cercet ării și obținerea acelora și concluzii. În leg ătură cu reproductibilitatea se pun dou ă
întreb ări: Ce se repet ă? Cine repet ă? In cercet ările empirice se urm ărește reproducerea fenomenelor, ca și
a analizelor, iar în leg ătură cu cea de-a doua întrebare r ăspunsul este: acela și cercet ător sau al ți. Din
combinarea celor dou ă criterii rezult ă patru situa ții.
Pentru sociologie și psihologie de cea mai mare importan ță este reproductibilitatea de tipul patru,
care func ționeaz ă drept criteriu al obiectivit ății, bazat pe reproductibilitatea intersubiectiv ă.În fine,
utilitatea constituie ra țiunea de a fi a ipotezelor. A șa cum preciza Johan Galtung ( 1967, 337), ipotezele, în
urma confrunt ării cu realitatea, se plaseaz ă pe un continuum de la totala lor falsificare Pân ă la deplina
verificare.
Tipuri de ipoteze
Atât în sociologie, cât și în celelalte științe socioumane întâlnim ipoteze teoretice și ipoteze de lucru .
Asupra acestei distinc ții a atras aten ția sociologul american Robert King Merton în lucrarea Social Theory
and Social Structure (1949). Primele propun interpret ări noi ale faptelor și fenomenelor, sunt indirect
testabile și delimiteaz ă ceea ce s-a numit revolu țiile științifice. Cel de-al doilea tip de ipoteze ce sunt
vehiculate în cadrul științei normale poart ă și numele de ipoteze empirice . Oamenii de știință încearc ă să
explice de ce divor țalitatea în unele zone este mai ridicat ă decât în altele, de ce schimbarea atitudinilor și
opiniilor politice este mai puternic ă la unele categorii sociale decât la altele etc. Astfel de ipoteze sunt
direct testabile în cercet ările empirice, de teren.
Madeleine Grawitz ( 1972, 353-354) consider ă că ipotezele de lucru se clasific ă dup ă nivelul lor de
abstractizare în trei clase:
32 Septimiu CHELCEA
a) Ipoteze care avanseaz ă supozi ția uniformit ății cazurilor. De exemplu, într-o cercetare empiric ă se
încearc ă verificarea ipotezei c ă rata divor țurilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri
mai ridicate. În fond, se urm ărește o cuantificare a distribu ției comportamentelor într-o popula ție
determinat ă;
b) Ipoteze care vizeaz ă corela ții empirice . Sunt cel mai frecvent întîlnite în cercet ările de teren. Cu
privire la divor țialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-divor țialitate,
comportament agresiv-divor țialitate, diferen ță m a r e d e v î r s t ă între so ți-divor țialitate etc. Se
încearc ă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asem ănării
comportamentelor lor.
c) Ipoteze care se refer ă la relațiile dintre variabilele analitice . Ipotezele de acest tip presupun un
travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor rela ții probabile între variabile
complexe: de exemplu, nivel economic-divor țialitate, religie-divor țialitate etc.
Modalit ăți de elaborare a ipotezelor
Care sunt c ăile utilizate de cercet ători pentru a elabora ipoteze valide? În primul rând, deducerea
ipotezelor din teorie . Considerând teoria sociologic ă și, mai general, din științele socioumane ca un sistem
de ipoteze care au un nivel de maxim ă generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu raz ă
medie de generalitate și din acestea numeroase ipoteze de lucru testabile prin cercet ările empirice.
Schematic, raporturile dintre cele trei tipuri de ipoteze ar putea fi – dup ă Radu J. Bogdan și Aurora
Milcoveanu ( 1974) – reprezentate astfel.
Să consider ăm enun țul:”Toate societ ățile au o structur ă social ă” ca pe o ipotez ă cu nivel maxim de
generalitate (teorie). Din ea se poate deduce ipoteza cu nivel intermediar de generalitate (teorie cu raz ă
medie de generalitate). „Toate structurile sociale au ca p ărți componente grupurile de apartenen ță și
grupurile de referin ță”. Nici prima ( 1), nici cea de-a doua ipotez ă (2) nu sunt direct testabile. Doar
ipotezele de lucru deduse din ele: „Studen ții preiau în cursul procesului de socializare secundar ă normele
și valorile sociale caracteristice profesorilor lor” (3a) sau „Muncitorii au un comportament profesional
asem ănător cu cel al liderilor lor” (3b) ș.a.m.d. (3n). Prin intermediul ipotezelor de lucru se verific ă
indirect teoriile cu raz ă medie și cu nivel maxim de generalitate.
O a doua cale de stabilire a ipotezelor în cercet ările empirice o constituie experien ța direct ă, saturat ă
de literatura științifică, a cercet ătorului care are capacitatea de a intui rela ții între faptele și fenomenele
observate. Observând faptele și fenomenele din via ța cotidian ă se formuleaz ă ipoteze despre regularitatea
probabil ă a producerii lor, despre leg ăturile posibile dintre ele. De asemenea, analizând datele din
cercet ările empirice anterioare putem avea intui ția unor noi raporturi dintre variabile. Julian L. Simon
(1969) spunea: „ știm mai multe despre lume atunci când am stabilit un raport între dou ă variabile”. În
evaluarea leg ăturilor, a raporturilor dintre variabile se va porni de la ceea ce este „vizibil cu ochiul liber”,
arătând diferen țele „care strig ă”, pentru ca apoi, pe m ăsura cunoa șterii, s ă căutăm diferen țele care
„șoptesc”. Evolu ția cercet ărilor privind schimbarea atitudinal ă ne ofer ă un bun exemplu în acest sens.
Primele cercet ări sistematice au vizat caracteristicile sursei mesajelor persuasive. Solomon E. Asch
(1948) a testat leg ătura dintre prestigiul sursei și capacitatea de influen țare a mesajului persuasiv. Carl
Hovland ( 1951) a pus în rela ție competen ța sursei și schimbarea atitudinilor în urma expunerii la mesajele
persuasive. În fine, Herman C. Kelman ( 1961) a verificat raportul dintre atractivitatea sursei și
schimbarea atitudinal ă. Prestigiul, competen ța, atractivitatea sunt caracteristici „vizibile”. Modul de
tratare a informa țiilor constituie o variabil ă „ascuns ă”. Cercet ătorii și-au pus relativ târziu problema
legăturii dintre modul de tratare a informa țiilor și schimbarea atitudinilor: în 1983 Richard E. Petty și
John T. Cacioppo au formulat ipoteza existen ței a dou ă căi (central ă și periferic ă) de tratare a
informa țiilor. Tratarea central ă presupune centrarea subiectului pe con ținutul argument ării, iar tratarea
periferic ă, mai superficial ă, se axeaz ă pe caracteristicile de suprafa ța ale mesajului (lungimea, num ărul de
argumente etc.).
În afara deducerii din teorie și a stabilirii ipotezelor pe baza experien ței personale a cercet ătorului,
analogia reprezint ă, de asemenea, o surs ă fertil ă pentru noi ipoteze. O serie întreag ă de ipoteze
sociologice și psihologice au fost stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice, biologice.
Referindu-ne tot la problema schimb ării atitudinilor observ ăm că una din cele mai fertile ipoteze privind
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 33
rezisten ța la persuasiune – ipoteza inocul ării, formulat ă de William J. McGuire ( 1964) a fost stabilit ă prin
analogie cu strategia medical ă de sporire a rezisten ței organismului la îmboln ăvire prin vaccinare.
Analog, subiec ții expu și la o serie de argumente slabe resping mai apoi argumentele puternice ale
mesajelor contraatitudinale.
Structura logic ă a ipotezelor
Din punct de vedere logic, ipotezele prin care se verific ă rela țiile dintre variabilele empirice sunt
implica ții materiale. Ca func ție logic ă, implica ția ia valoarea F (fals) atunci și numai atunci când
antecedentul este W (adev ărat) și consecventul F (fals). A se vedea în acest sens matricea de adev ăr a
implica ției.
Rezult ă din matricea implica ției c ă falsificarea unei ipoteze (negarea implica ției) nu se face prin
confirmarea altei ipoteze (adev ărul altei implica ții), ci printr-o conjuc ție. De exemplu, falsificarea
ipotezei: „Dac ă oamenii au status-uri sociale incongruente, atunci au tendin ța de a vota partidele de
dreapta” nu se face prin confirmarea ipotezei: „Dac ă oamenii au status-uri sociale congruente
(noncogruente), atunci au tendin ța de a vota partidele de dreapta”, ci prin identificarea cazurilor de
persoane care au status-uri incongruente și nu voteaz ă partidele de dreapta (conjunc ție), adic ă
antecedentul adev ărat și consecventul fals.
La nivelul sim țului comun, pentru c ă se confund ă implica ția cu deduc ția, par foarte ciudate
caracteristicele implica ției: falsul implic ă orice și adev ărul este implicat de orice. Acest lucru este posibil
pentru c ă subiectul antecedentului nu este înrudit cu cel al consecventului. Implica ția arat ă doar ce se
întâmpl ă când antecedentul este adev ărat. Referitor la exemplul dat, ni se spune doar cum se estimeaz ă că
vor vota persoanele cu status-uri sociale incongruente: nu ni se spune nimic despre comportamentul de
vot al persoanelor cu status-uri congruente.
Aplicarea logicii moderne în analiza ipotezelor permite evaluarea con ținutului informativ al acestora.
Karl-Dieter Opp ( 1970) spune despre con ținutul informativ al unei propozi ții că este dat de num ărul
situa țiilor în care este fals ă. O propozi ție ne spune mai mult despre realitate dac ă pe baza ei putem
exclude mai multe moduri ale realit ății. Conform tabelelor de adev ăr putem vedea c ă o propozi ție
complex ă având functor conjunc ția are cel mai înalt con ținut informativ, pentru c ă ea exclude trei din cele
patru moduri ale realit ății când sunt puse în rela ție dou ă variabile. Conjunc ția are spațiu de joc egal cu o
unitate. Spa țiul de joc al unei propozi ții este dat de num ărul cazurilor în care propozi ția este adev ărată.
Pe baza tabelei de adev ăr putem compara con ținutul informativ al propozi țiilor complexe având
conective implica ția, echivalen ța și conjuc ția sau conjunc ția și disjunc ția. O propozi ție are un con ținut
informativ mai bogat decât o alt ă propozi ție în condi țiile în care con ținutul informativ al primei propozi ții
include con ținutul informativ al celei de-a doua propozi ții. Deci, con ținutul informativ este:
conjunc ția>echivalen ța>implica ția; conjunc ția>implica ția; conjunc ția>disjunc ția
Compararea con ținutului informativ al propozi țiilor complexe poate viza și ipotezele în care sunt
puse în rela ție nu numai dou ă, ci mai multe variabile. De exemplu: s-a constatat c ă persoanele cu status
social incongruent voteaz ă atât partidele de dreapta, cât și pentru partidele de stînga. A spune:
„Persoanele cu status social incongruent voteaz ă pentru partidele de dreapta sau împotriva lor” constituie
o tautologie și, deci, nu poate fi acceptat ă ca ipotez ă, nefiind falsificabil ă. În astfel de situa ții se pune
problema modific ării componen ței „dac ă” a ipotezei pentru ca întreaga expresie s ă nu aib ă con ținutul
informativ nul. Ne întreb ăm: în ce condi ții personale cu status social incongruent voteaz ă partidele de
dreapta? Probabil în cazul în care ele au și atitudine autoritarianist ă. Ipoteza ini țială:
P →R v R va c ăpăta forma: (P ¨ Q →)R.
Unde: P = df. „Persoane cu status social incongruent”;Q= df. „Persoane cu atitudine autoritarist ă”; R
= df. „Persoane care voteaz ă partidele de dreapta”.
Sunt alte situa ții în care se impune modificarea con ținutului componen ței „atunci” a ipotezei. Va
trebui s ă verific ăm con ținutul informativ al propozi ției prin schimbarea con ținutului componentelor
„dac ă” și „atunci”, pentru c ă variabilele pot fi combinate în diferite moduri:
P→ (Q v R): P → (Q ¨ R) sau (P v Q) →R: (P ¨ Q) →R.
34 Septimiu CHELCEA
Unde: P = df.”Persoane care provin din familii dezorganizate”; Q = df.”Persoane instabile
emoțional”; R = df. „Persoane cu comportamente deviante”.
Construind matricea expresiilor, putem compara con ținutul informativ al fiec ărei ipoteze formulate.
Pe aceast ă bază putem spune c ă, ridicând con ținutul informativ al componentei „atunci” și men ținând
constant con ținutul informativ al componentei „dac ă”, se ob ține un con ținut mai înalt pentru întreaga
expresie. Ipoteza: „Dac ă persoanele provin din familii dezorganizate, atunci ele au instabiliate emo țional ă
și comportamente deviante” are un con ținut mai înalt decât ipoteza: „Dac ă persoanele provin din familii
dezorganizate, atunci au instabilitate emo țional ă sau comportamente deviante”. De asemenea, se poate
spune c ă ridicând con ținutul informativ al componentei „dac ă” și men ținând constant con ținutul
componentei „atunci”, con ținutul informativ al ipotezei scade. Ipoteza: „Dac ă persoanele provin din
familii dezorganizate și au instabilitate emo țional ă, atunci au comportamente deviante” are un con ținut
informativ mai sc ăzut decât ipoteza: „Dac ă persoanele provin din familii dezorganizate sau au
instabilitate emo țional ă, atunci au comportamente deviante”. În primul caz componenta „dac ă” este mai
restrictiv ă și domeniul ei de explicare este mai redus. Referitor la ipotezele „cu cât…, cu atât…”, Karl-
Dieter Opp ( 1970) remarc ă pertinent c ă acestea au un con ținut mai redus decât ipotezele „dac ă…, atunci
…”. Primele sunt relativ nespecifice: ele nu arat ă nici gradul relativ al schimb ării variabilelor și nici
valoarea lor absolut ă. Ipoteza: „Cu cât veniturile popula ției sunt mai mari, cu atât depunerile la Casa de
Economii sunt mai substan țiale” nu specific ă nici cu cât vor spori depunerile b ănești în cazul cre șterii
veniturilor și nici suma la care se va ajunge. Interesant este și faptul c ă, adăugând componentei „cu cât”
caracteristici suplimentare, con ținutul informativ al întregii expresii nu se modific ă. Dac ă vom spune: „Cu
cât veniturile popula ției sunt mai mari și cu cât starea s ănătății este mai bun ă, cu atât depunerile la Casa
de Economii sunt mai mari” nu preciz ăm nici de aceast ă dată valoarea absolut ă și relativ ă a variabilelor
puse în rela ție.
Validitatea ipotezelor
Poetul mistic german Novalis ( 1772 – 1801) spunea: „Ipotezele sunt plase: numai cel care le arunc ă
va putea prinde”. Foarte adev ărat, dar trebuie s ă înnozi plasele astfel încât s ă mărești probabilitatea de a
prinde și, pe cât posibil, chiar exemplare uria șe. Se pune, deci, problema condi țiilor de validitate a
ipotezelor. Pentru a fi valide, ipotezele trebuie s ă se fondeze pe fapte reale, s ă fie verificabile (s ă utilizeze
concepte opera ționale) și specifice (s ă nu se piard ă în generalit ăți). În afara acestor condi ții men ționate de
Madeleine Grawitz ( 1972), ad ăugăm și restric ția formul ării lor în termenii „dac ă.., atunci” …sau „cu cât..,
cu atât…”. În plus, chiar dac ă pentru a fi valide ipotezele trebuie s ă fie în conformitate cu con ținutul actual
al cunoa șterii științifice, trebuie subliniat c ă doar ipotezele îndr ăznețe sunt cu adev ărat unelte eficiente
pentru producerea adev ărului. „O ipotez ă (teorie) este îndr ăznea ță dacă are un înalt nivel de generalitate,
dacă explic ă o mare varietate de fapte și legi științifice cunoscute, inclusiv fapte între care nu s-au v ăzut
până atunci nici o leg ătură: este îndr ăznea ță dacă are, în general, un con ținut bogat, dac ă spune mult peste
ceea ce se știa despre domeniul la care se refer ă în momentul când a fost formulat ă: este îndr ăznea ță dacă
reprezint ă o descriere structural ă a lumii a șa cum este ea dincolo de nivelul aparen ței și cu atât mai
îndrăznea ță cu cât este mai mare distan ța dintre lumea aparen țelor și realitatea descris ă de aceast ă ipotez ă:
este îndr ăznea ță sau riscant ă dac ă face predic ții despre evenimente și fenomene observabile înc ă
necunoscute; îndr ăzneala și caracterul ei riscant sporesc pe m ăsură ce cresc num ărul, varietatea și
exactitatea acestor predic ții” (Flonta, 1981, 34–35).
Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, între care men ționăm: condi țiile praxiologice,
nivelul de dezvoltare a științei, calit ățile personale ale cercet ătorului. În leg ătură cu acestea din urm ă
Santiago Ramon y Cajal ( 1967, 34), celebrul neurolog spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru
medicin ă (1906), spunea: „Cine nu posed ă o anumit ă intui ție a înl ănțuirii cauzale, un anumit instinct de a
prevedea și de a percepe ideea în fapte și legea în fenomene, oricare ar fi talentul s ău de observator, va
ajunge foarte rar la o explica ție just ă”.
Concluzionând în leg ătură cu rolul ipotezelor în cercetarea sociologic ă, consider ăm că formularea și
testarea ipotezelor, în diferite moduri, constituie o preocupare central ă atât în cercet ările cantitative, cât și
în cele calitative. Chiar dac ă, așa cum remarca Steven I. Miller ( 1994/1996, 23), în cercet ările cantitative
ipotezele sunt formulate a priori a priori , iar în cele calitative a posteriori , chiar dac ă în primul tip de
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 35
cercet ări, pentru testarea lor, se face apel la metode cantitative, iar în al doilea tip de cercet ări se
mobilizeaz ă, în principal, metode calitative, con ținutul procesului de cercetare în științele socioumane
este acela și; apropierea continu ă de adev ăr.
Explica ția teoretic ă
Cercetarea științifică în domeniul sociouman î și propune s ă răspund ă la întreb ările: „Cum este un
obiect?” și „De ce este a șa obiectul respectiv?” Ne punem problema: „Cum este calitatea vie ții în
România în anul 200 1?” Apoi ne întreb ăm: „De ce calitatea vie ții este a șa cum a rezultat din investiga ția
noastr ă? A r ăspunde la aceast ă a doua întrebare înseamn ă a explica .
În științele sociale și comportamentale încerc ăm să explic ăm tot ceea ce constat ăm sau afl ăm din
cercet ările empirice (concrete, de teren): de ce în ora șul X frecven ța sinuciderilor este mai mare decât în
orașul Y? De ce s-au schimbat în intervalul 1990–2000 opiniile și atitudinile politice ale func ționarilor?
De ce voteaz ă o anumit ă categorie de popula ție partidele de centru dreapta și altă categorie de popula ție
partidele de centru stînga? De ce adopt ă unele persoane valorile societ ății deschise și alte persoane
valorile societ ății închise?
De fiecare dat ă trebuie s ă explic ăm asocierea dintre un obiect și o calitate. Ceea ce explic ăm poart ă
numele de explanandum . El este „generatorul problemei”. R ăspunsul, constând din propozi ții cu diferite
grade de generalitate, poart ă numele de explanans .
Explicarea teoretic ă (rațional ă), în accep ția lui Mario Bunge ( 1967) sau deductiv – nomologic ă, în
accep ția lui Carl G. Hempel ( 1966), const ă din deducerea explanandum -ului din explanans, acesta din
urmă fiind constituit din generaliz ări (G) și circumstan țe sau condi ții (C).
Explica ția teoretic ă poate fi simbolizat ă astfel:
ș G,C ț → E
Unde: G = generalizare; C = circumstan ță: → = explica ție rațional ă; E = explanandum.
Expresia formulat ă are semnifica ția: G și C constituie explanans pentru E .
Pentru eviden țierea rolului legilor în explicarea teoretic ă s-a propus (Carl G.Hempel, 1966) urm ătorul
mod de simbolizare a rela ției dintre explanans și explanandum :
L
explanas
C
E explanandum
Unde: L = lege; C = circumstan ță; E = explanandum .
Explica ția deductiv-nomologic ă arată că, date fiind anumite circumstan țe, în baza legii specificate, s-
a produs fenomenul ce trebuia explicat.
Pentru ca explicarea deductiv nomologic ă să fie corect ă se impun restric țiile: E s ă reprezinte
rezultatul unor investiga ții științifice; L s ă fie o generalizare a rezultatelor ob ținute în cercet ările empirice;
C să reprezinte o condi ție particular ă concret ă, confirmat ă prin investiga ția de teren și /sau de alte ac țiuni
sociale.
Achim Mihu ( 1973, 24) apreciaz ă că explica ția teoretic ă se deosebe ște de cea pseudoteoretic ă prin
faptul c ă aceasta din urm ă: se refer ă la motiva ția subiectiv ă a sus ținerii unei idei; face cunoscut ă
semnifica ția unei idei; ia uneori forma unei „etichet ări”; se bazeaz ă adesea pe argumente furnizate de
simțul comun, chiar pe argumente false. Explicarea sinuciderii prin factori psihici (alcoolism, boal ă
psihic ă etc.) este un exemplu de explica ție pseudoteoretic ă. Așa cum s-a ar ătat în partea introductiv ă,
explicarea teoretic ă a sinuciderii ca fapt social se face prin factori sociali.
Să vedem în continuare care sunt rela țiile dintre propozi țiile care alc ătuiesc explanansul și rela țiile
dintre enun țul cu valoare general ă și explanandum. Vom utiliza urm ătoarele simboluri: G = enun ț empiric
cu valoare de generalizare (lege): E = explanandum.
Să explic ăm teoretic fenomenul corup ției, care a luat propor ții îngrijor ătoare în România dup ă
evenimentele din decembrie 1989:
G 1: (x) (dac ă Vx, atunci Cx)
36 Septimiu CHELCEA
C 1 : Vr
E 1: Cr
Explica ția teoretic ă face apel la enun țul generalizator (G 1): în orice societate (x) dac ă viața (V) este
scump ă, atunci corup ția (C) este frecvent ă. În România costul vie ții este ridicat (Vr). Astfel se explic ă
(E1) de ce fenomenul corup ției s-a extins. Observ ăm că circumstan ța explanansului nu reprezint ă decât o
exemplificare a „componentei dac ă” din enun țul G1, iar explanandumul o exemplificare a „componentei
atunci” din acela și enun ț cu valoare general ă (lege).
Circumstan ța este, deci, un element localizat spa țio-temporal al obiectului desemnat de „componenta
dacă” a legii. În enun țul general se face referire la toate societ ățile în care costul vie ții este ridicat.
România face parte din aceast ă mulțime, desemnat ă de obiectul „componentei dac ă” din G 1.
Să luăm în discu ție o alt ă situa ție: explicarea teoretic ă a simpatiei dintre dou ă persoane. Pornim de la
generalizarea empiric ă G2: dac ă persoanele interac ționeaz ă frecvent, atunci ele se simpatizeaz ă reciproc.
Constat ăm că două persoane (a și b) corespondeaz ă intens prin scrisori (C2). Schimbul de scrisori este o
form ă de interac țiune. Putem, deci, explica teoretic simpatia dintre cele dou ă persoane:
G2:(x y) (dac ă I
xy,atunci S xy)
C2: Sc ab
E2: S ab În aceste exemple constat ăm că predicatul „componentei dac ă” a legii (G2) nu este identic cu
predicatul circumstan ței (C2). Pentru ca explica ția teoretic ă să fie corect ă trebuie ca predicatul
circumstan ței să reprezinte un element din sfera con ținutului proprie predicatului din „componenta dac ă”
a legii (G). Condi ția este îndeplinit ă întrucât trimiterea de scrisori se include în sfera con ținutului
termenului de interac țiune. Uneori predicatul explanandumului difer ă de predicatul „componentei atunci”
a legii.
Fie situa ția: G3: (xy) (dac ă I xy, atunci S xy)
C 3 : I a b
E3: A ab Constat ăm că între persoanele a
și b exist ă rela ții afective pozitive (E3). Știm c ă respectivele
persoane interac ționeaz ă frecvent (C3). Pe baza legii (generaliz ării empirice), potrivit c ăreia persoanele
care interac ționeaz ă frecvent se simpatizeaz ă reciproc, explic ăm rela țiile dintre persoanele a și b.
Predicatul din explanandum include predicatul din „componenta atunci” a legii, simpatia fiind o form ă a
afectivit ății pozitive, al ături de sentimentul iubirii, de dipozi țiile și emo țiile cu con ținut pozitiv. Re ținem
că în cazurile în care predicatele „componentei dac ă” și circumstan ței, ca și ale „componentei atunci” și
explanandumului difer ă, pentru ca explica ția teoretic ă să fie corect ă se impun rela țiile de includerea
predicatului circumstan ței în sfera de con ținere a predicatului „componentei dac ă” și includerea
predicatului „componentei atunci” în sfera de cuprindere a explanandumului. Grafic, rela țiile pot fi
reprezentate astfel:
G :
C : ↑
E : ↓
În științele sociale și comportamentale generaliz ările empirice au forma unor legi statistice . Nu
totdeauna cei care interac ționeaz ă stabilesc și rela ții simpatetice. Aceasta se întâmpl ă cu o anumit ă
probabilitate, s ă spunem, în 90% din cazurile observate. Explica ția teoretic ă va fi
G 4 : p (dac ă Ixy, atunci S xy)
C 4 : I ab
foarte probabil
E4: S ab
Dacă probabilitatea (p) este foarte ridicat ă (tinde spre 1
) atunci explica ția se apropie de certitudine.
Este foarte probabil ca persoanele a și b, care interac ționeaz ă să dezvolte rela ții simpatetice pentru c ă în
90% din cazuri cei care interac ționeaz ă frecvent se simpatizeaz ă reciproc. Totu și, rămân 10% din situa ții,
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 37
astfel c ă nu putem spune cu certitudine de ce între persoanele a și b s-au stabilit rela ții de simpatie. În
aceasta const ă ambiguitatea epistemic ă a explica ției statistice.
Termeni-cheie
• Abordare
– interpretativ ă
– naturalist ă
• admisibilitate
• ambiguitate epistemic ă
• axiom ă
• bricoler
• cercetare
– calitativ ă
– cantitativ ă
• circumstan ță
• codificare
– axial ă
– subiectivist ă
– suport al obiectivit ății
• coeren ță
– extern ă
– intern ă
• combinarea paradigmelor
• comprehensiune (în țelegere)
• densitate conceptual ă
• designul cercet ărilor
– în dou ă faze
– predominan ța unei paradigme
– metodologia mixat ă
• descriere etnografic ă
• emic
• eșantionare
– probabilist ă
– teoretic ă
• etic
• explanandum
• explanans
• explica ție
– deductiv-nomologic ă
– pseudoteoretic ă
– rațional ă
– teoretic ă
• etnografia
• generalizare
– naturalistic ă
• flexibilitate
• generalizabilitate
• ipotez ă
– dimensiuni (ale) – (de) lucru
– tipuri (de) lege
• metodologie
• metod ă (metode)
– transversale – longitudinale
– experimentale
– cvasiexperimentale
– (de) observa ție
– statistice
– cazuistice
– (de) culegere a informa țiilor
– (de) prelucrare a informa țiilor
– (de) interpretare a datelor
• narațiune
• obiectivitate
• plauzibilitate
• reflexibilitate
– intertextual ă
– subiectivist ă
– suport al obiectivit ății
• studii etnografice
• științe
– ideografice
– nomotetice
• teoria întemeiat ă
38 Septimiu CHELCEA
Probleme recapitulative
1. Care sunt criteriile de clasificare a metodelor sociologice?
2. Care sunt principalele teme ale metodologiei cercet ărilor socioumane empirice?
3. Analiza ți din punct de vedere metodologic o cercetare empiric ă în domeniul sociologiei sau
psihologiei sociale.
4. Comenta ți principiul unit ății dintre judec ățile constatative și evaluative în perspectiva caracterului
teoretico-aplicativ al sociologiei.
5. Prin ce se deosebesc cercet ările calitative de cele cantitative?
6. Pot fi generalizate rezultatele cercet ărilor calitative? Cum?
7. Care este specificul teoriei întemeiate?
8. Ce este etnografia?
9. Comenta ți modelul științei propus de W.Wallace, luând ca exemplu o cercetare sociologic ă empiric ă.
10. Formula ți cât mai multe ipoteze privind succesul școlar.
11. De ce ipotezele:”Cu cât…, cu atît” sunt relativ nespecifice?
12. Ce condi ții trebuie s ă îndeplineasc ă o ipotez ă pentru a fi valid ă?
13. Da ți exemple de enun țuri sociologice.
14. Formaliza ți aceste enun țuri.
Capitolul 3
Analiza conceptelor sociologice
• Concepte, termeni și noțiuni în științele socioumane
• Definirea conceptelor
• Analiza indicatorilor defini ționali
• Trecerea de la indicatori la indici
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Cercetarea în științele sociale și comportamentale are ca finalitate formularea unor enun țuri cu
valoare de adev ăr despre om și mediul s ău de via ță, despre raporturile dintre individ, grup, colectivitate și,
mai general, societate. În formularea enun țurilor, oamenii de știință utilizeaz ă cuvinte din limbajul natural
sau simboluri introduse prin conven ție în limbajul de specialitate. Spunem, astfel: „Toate societ ățile au
structur ă social ă”, folosindu-ne de limbajul natural, sau: (x)Sx , făcând apel la simbolurile utilizate în
logica predicatelor, a șa cum s-a ar ătat în subcapitolul despre formalizarea enun țurilor.
Raportul dintre semn, semnifica ție și realitatea sociouman ă
Literele alfabetului, ca și simbolurile din logic ă, sunt semne, care, ordonate dup ă reguli precise,
comunic ă ceva despre calit ățile unit ăților sociale ca s ă ne referim la discursul din științele sociale și
comportamentale. Fiec ărui semn (sau fiec ărei combina ții de semne) îi corespunde o semnifica ție (sau mai
multe), rela ția dintre semn și semnifica ție („A înseamn ă B”) fiind stabilit ă printr-o regul ă semantic ă.
Semnele materiale (fumul – semn c ă arde focul), naturale (plânsul – semn pentru disconfortul
psihic),instituite prin conven ție (literele alfabetului) sau semnele formale (simbolurile din logic ă) au
funcția de a reprezenta ceva independent de ele.
Cunoscând limba rom ănă, oricine cite ște cuvântul „profesor” în țelege c ă este vorba despre o
persoan ă calificat ă să înve țe alte persoane, în cadrul organiza ției de tip școlar. Cuvântul „profesor” are un
designat , el semnific ă altceva decât o în șiruire de semne (literele alfabetului). Obiectul numit de semn
constituie denota ția acestuia. Obiectele și calit ățile lor fac parte din realitate.
Obiectele la care se refer ă științele sociale și comportamentale, precum indivizii și grupurile umane,
au anumite calit ăți. În cercet ările sociologice nu urm ărim s ă identific ăm pur și simplu persoanele, ci, de
exemplu, persoanele cu status social ridicat. Ne intereseaz ă nu grupurile și colectivit ățile, ci grupurile și
colectivit ățile care au anumite calit ăți: sunt puternic sau slab coezive, sunt formate din intelectuali,
muncitori sau țărani, din copii sau tineri, respect ă sau se abat de la normele de convie țuire social ă ș.a.m.d.
În studiile de psihologie investig ăm aten ția, gândirea, voin ța, dar și calit ățile acestor procese psihice etc.
Dar, într-un anumit context, cuvântul poate avea sensuri diferite, deviate fa ță de valoarea denotativ ă.
„Profesor” poate semnifica și o persoan ă pedant ă (ca în expresia: „Nu mai face pe profesorul!”), ca și o
persoan ă demn ă de a fi luat ă ca model de via ță (când spunem: „Profesorul genera ției noastre…” ). Aceste
sensuri diferite de denota ția cuvântului reprezint ă conota ția. Pe de alt ă parte, o serie de termeni din
sociologie, psihologie sau din antropologia social ă și cultural ă sunt polisemici (gr. polys – numeros,
semantikos – semnifica ție). Termenul de „ țară”, de exemplu, designeaz ă atât teritoriul locuit de un popor,
organizat administrativ și politic într-un stat, cât și o zon ă socio-etnografic ă. România este o țară unitar ă.
țara Ardealului, Oltului, Bârsei, Oa șului, F ăgărașului, Ha țegului, Vrancei ș.a. sunt și ele „ țări”, în sensul
de zone „socio-etnografice”. „T ările î și au fiecare duhul propriu. Prin ele țara ne apare ca un arbore uria ș,
cu multe r ădăcini hr ănitoare. Ele se condi ționeaz ă în chip necesar în țara cea mare, din care nu pot ie și, iar
țara, la rându-i, tr ăiește și se exprim ă prin ele” (Chelcea, 1978, 179). Ne intereseaz ă volumul aten ției,
40 Septimiu CHELCEA
gândirea creativ ă, voin ța puternic ă ș.a.m.d. De fiecare dat ă va trebui s ă arătăm denota ția termenilor,
folosindu-ne de cuvinte a c ăror semnifica ție este cunoscut ă. În aceasta const ă definirea conceptelor.
Concepte, termeni și noțiuni în științele socioumane
Societate, personalitate, cultur ă, subcultur ă, anomie, standarde universalistice, devian ță, gulere albe,
relații difuze, accultura ție, alienare, introversie, organiza ție formal ă, națiune, coeficient de inteligen ță,
interac ționism simbolic sunt tot atâ ția termeni din vocabularul de specialitate al sociologiei, psihologiei
sau psihosociologiei.
În continuare nu vom face distinc ție între „termen”,”concept” și „no țiune”, de și prea bine se știe că
noțiunile sunt forme logice care reflect ă însu șirile esen țiale și generale ale unei clase de obiecte, iar
conceptele reprezint ă formele logice cu cea mai înalt ă treapt ă de abstractizare.
Un „termen” este o expresie lingvistic ă minim ă cu în țeles distinct. Exist ă termeni care au ca designat
o entitate fizic ă (mul țime uman ă, sat, ora ș, persoan ă) sau o entitate ideal ă (inteligen ță, anomie). Ace știa
sunt termeni referen țiali. Mul țimea obiectelor fizice sau a entit ăților ideale constituie extensiunea
termenului, iar totalitatea calit ăților care apar țin obiectelor și entit ăților ideale delimiteaz ă intensiunea
termenului . Alți termeni întâlni ți în teoriile sociologice sau psihologice țin de vocabularul logicii ( de
exemplu, și, sau, implic ă, este egal, este inclus). Ei sunt termeni nereferen țiali sau termeni logici.
În orice teorie vor exista termeni extralogici (referen țiali) conecta ți între ei cu ajutorul termenilor
logici. De asemenea, în orice teorie din științele sociale și comportamentale ar trebui s ă găsim un num ăr
restrâns de termeni extralogici, a șa-numitele no țiuni originare sau simple, cu ajutorul c ărora pot fi definite
noțiuni derivate prin combinarea no țiunilor simple între ele cu ajutorul termenilor logici (Zetterberg,
1972).
Dacă ne întoarcem la termenii din vocabularul științelor socioumane, constat ăm că o bun ă parte din
ei sunt prelua ți din limbajul comun: de exemplu, societate, personalitate, cultur ă, națiune. Ei au un anumit
înțeles pentru orice persoan ă cultivat ă care vorbe ște române ște. Al ți termeni, precum: anomie, standarde
universalistice, gulere albe, acultura ție ș.a., r ămân f ără înțeles pentru persoanele lipsite de o cultur ă de
specilitate (sociologic ă, psihologic ă etc).
Pe de alt ă parte, unii termeni prelua ți din limbajul comun sunt impreci și sau au o înc ărcătură afectiv ă,
puternic ă, ceea ce face dificil ă utilizarea lor. Termenul de „societate” poate avea ca designat „sistemul
social global”, dar și „pătura superioar ă, pătura celor „zece mii” – cum atr ăgea aten ția Hans L. Zetterberg
(1972, 260). Termenul de „subcultur ă” nu este neutru din punct de vedere afectiv: de asemenea, termenul
de „birocra ție” și atâția alții (devian ță, criminalitate, sinucidere, supradotare, creativitate etc.). Dat ă fiind
aceast ă situa ție, se pune problema de a opta pentru una din cele dou ă strategii de îmbog ățire a
vocabularului științelor socioumane: denumirea unui nou fenomen printr-un termen din limbajul comun
sau crearea unui termen nou pentru designarea fenomenului descoperit. Ambele strategii au avantaje și
dezavantaje.
Dacă utiliz ăm termenul de „rela ții difuze” în locul termenului de „rela ții intime” ne asigur ăm de
neutralitatea afectiv ă a comunic ării, dar risc ăm să nu fim în țeleși de cei care nu au o preg ătire de
specialitate în domeniul psihosociologiei. Acela și lucru se întâmpl ă când facem apel la termenul de
„standarde universalistice”, preferându-l celui de „drepturi egale”. Sigur, este o chestiune de gust, dar
trebuie s ă avem în vedere c ă nu facem știință de dragul științei, ci pentru a influen ța via ța social ă, iar
comunicarea rezultatelor cercet ărilor științifice, introducerea informa ției sociologice în comunit ățile
investigate reprezint ă un mod de a influen ța societatea.
Influen ța va fi cu atât mai intens ă cu cât rezultatele comunicate vor fi în țelese de un num ăr mai mare
de persoane. Ne asociem, deci, acelor speciali ști care consider ă că științele sociale și comportamentale nu
au nimic de pierdut dac ă utilizeaz ă termeni din limbajul comun, c ărora le dau îns ă o semnifica ție precis ă.
Prelu ăm, deci, semne c ărora le asociem o semnifica ție bine delimitat ă sau, altfel spus, utiliz ăm cuvintele
din limbajul natural specificându-le în țelesul.
Să vedem acum ce fel de concepte (no țiuni sau termeni) întâlnim în științele socioumane. În ceea ce
prive ște con ținutul, întâlnim, în primul rând, conceptele care designeaz ă unități sociale : oamenii ca fiin țe
sociale, rezultatele materiale și spirituale ale activit ății oamenilor, precum și grupurile, colectivit ățile și
societ ățile umane. A doua categorie de concepte cu care se opereaz ă în științele sociale și
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 41
comportamentale o constituie conceptele care au ca referen țial calit ățile obiectelor sociale: coeziune,
tânăr, înțelept, democratic etc.
Cele dou ă categorii de concepte (care designeaz ă unit ăți sociale și calit ăți) sunt intim corelate.
Conceptele care designeaz ă calit ăți pot fi, la rândul lor, clasificate dup ă cum se refer ă la caracteristici
individuale (trăsături, propriet ăți, calit ăți ale indivizilor) sau la caracteristici grupale . Și unele și celelalte
pot semnifica: moduri de a fi (vârst ă, sex, inteligen ță) sau moduri de a face (a muncii, a c ălători, a înv ăța).
În categoria conceptelor care designeaz ă calit ăți se includ și conceptele care semnific ă relația
(prieten, du șman, bunic, fiu) sau contextul (de exemplu, calitatea unei persoane de a fi român sau francez
sau de alt ă naționalitate, de a apar ține unei clase sociale etc.).
Renate Mayntz, K. Holm și P. Hübner ( 1969, 11-14), din lucrarea c ărora am preluat clasificarea
conceptelor, atr ăgeau aten ția că între diferitele clase de concepte nu exist ă delimit ări foarte rigide. A șa și
trebuie s ă înțelegem clasificarea conceptelor în științele socioumane.
Unele concepte semnific ă propriet ăți care rezult ă din însumarea caracteristicilor individuale ale
membrilor unui grup (de exemplu, vârsta medie a elevilor dintr-o clas ă sau a muncitorilor dintr-un
atelier). Acestea sunt caracteristici analitice . Spre deosebire de astfel de caracteristici rezultate din
agregarea calit ăților indivizilor, în științele socioumane întâlnim adesea conceptele care au ca designat
caracteristici globale (sau integrale), cum ar fi structura de putere, birocratizarea într-o organiza ție,
democratizarea sau totalitarismul. Democra ția nu rezult ă din comportamentul indivizilor X, Y sau Z. Ea
este – a șa cum remarca Serge Moscovici ( 1990) – un „fapt social total”, penetrând întreaga via ță social ă,
relațiile în familie și la locul de munc ă, raporturile interumane și intergrupale etc.
În literatura de specialitate se mai face distinc ție între conceptele cantitative și conceptele calitative ,
între concepte individuale și concepte generale , între concepte istorice și universale . Conceptele care au
ca referen țial m ărimea, greutatea, gradul de intensitate ale caracteristicelor unit ăților sociale alc ătuiesc
clasa conceptelor cantitative . Interac țiune slab ă, coeziune puternic ă, vârsta de zece ani , grup numeros,
coeficient de inteligen ță 120, creativitate ridicat ă sunt concepte care fac parte din aceast ă categorie.
Conceptele: stil de conducere democratic , sex masculin , activitate intelectual ă sunt concepte
calitative , caracteristica desemnat ă sau exist ă sau nu exist ă. Din punct de vedere formal, diferen ța dintre
cele dou ă clase de concepte nu ridic ă nici o problem ă. Dac ă avem îns ă în vedere realitatea pe care o
designeaz ă conceptele calitative nu putem s ă nu remarc ăm faptul c ă exist ă diferite niveluri ale
democra ției, c ă o persoan ă de sex masculin are unele caracteristici ale persoanelor de sex femenin, c ă
activitatea intelectual ă conține și elemente de munc ă fizic ă ș.a.m.d.
Efortul speciali știlor din științele socioumane se concentreaz ă asupra m ăsurării tuturor calit ăților
asociate unit ăților sociale. Indemnul adresat de Max Planck ( 1858– 1947) fizicienilor de a m ăsura tot ce
este m ăsurabil și să facă măsurabil tot ce nu este astfel are o mare actualitate pentru sociologi și psihologi.
Științele sociale și comportamentale urm ăresc formularea unor enun țuri adev ărate cu niveluri de
generalitate din ce în ce mai înalte. Conceptele utilizate în astfel de enun țuri (termeni extralogici) au
diferite grade de generalitate. Conceptul de „student” are un grad de generalitate mai mare decât
conceptul de „student la sociologie”. Conceptele care au referen țial o clas ă de obiecte sau de calit ăți sunt
concepte generale (indiferent de gradul lor de generalitate), spre deosebire de conceptele care designeaz ă
o singur ă unitate social ă (studentul Ionescu, municipiul Bucure ști), care alc ătuiesc clasa conceptelor
individuale . Conceptele individuale sunt considerate concepte istorice , designatul lor are o determinare
spațio-temporal ă. Conceptele generale, precum: grup, norm ă, interac țiune sunt considerate invarian ți,
concepte aistorice, sau universalii (de exemplu, universaliile culturii).
Și de aceast ă dată se pune problema dificult ății de a face distinc țiile între cele dou ă clase de
concepte: istorice și aistorice.
Definirea conceptelor
Așa cum îndeob ște se știe, defini ția reprezint ă opera ția logic ă prin care se apreciaz ă înțelesul
termenilor utiliza ți. Ea constituie o opera ție general ă a cunoa șterii și comunic ării interumane. „Defini ția
este o opera ție logico-semantic ă, prin care se stabile ște o identitate de designat între un nume comun și o
descrip ție general ă” (Popa, 1972, 67).
42 Septimiu CHELCEA
Fără a discuta diferitele accep ții filosofice sau logice ale difini ției, vom men ționa func țiile
defini țiilor, a șa cum le-a sistematizat Cornel Popa ( 1972): func ția referen țial-designatoare , constând în
delimitarea unei clase de obiecte; func ția de introducere a unor termeni noi în vocabularul unui agent
cunosc ător; func ția de concentrare a informa ției, de prescurtare a comunic ării; func ția de relevare a
schimb ărilor intervenite în procesul cunoa șterii, pe baza analizei intensiunii termenilor; func ția sintetic-
calculatorie , care permite prelucrarea informa ției într-un alt limbaj. Aceste func ții sunt caracteristice și
diferitelor tipuri de defini ții din științele sociale și comportamentale.
Având în vedere lucrarea de referin ță Fundamentele form ării conceptelor în științele empirice , de
Carl G. Hempel ( 1952), în științele socioumane se disting, în principal, trei tipuri de defini ții: ostensiv ă,
nominal ă și opera țional ă. Le vom analiza în continuare.
Defini ția ostensiv ă (lat. ostends , ostendere – a ar ăta) a fost introdus ă în știință de W. L. Johnson într-
o lucrare de logic ă apărută în 1921. Problema defini ției ostensive a fost reluat ă și aprofundat ă în lucrarea
Cunoa șterea uman ă. Posibilit ățile și limitele sale (1948) de filosoful, umanistul și savantul englez
Bertrand Russel ( 1872– 1970). Cu ajutorul defini ției ostensive un agent cunosc ător afl ă semnifica ția unui
cuvânt, f ără ca pentru aceasta s ă se fac ă apel la alte cuvinte. Persoana care inten ționeaz ă să îmbog ățească
vocabularul altei persoane cu un nou termen roste ște cuvântul, ar ătând concomitent obiectul designat.
Acesta este specificul defini ției ostensive: simultaneitatea pronun țării unui termen necunoscut de un agent
cunosc ător (S2), dar cunoscut de alt agent cunosc ător (S 1), și indicarea designatului.
Evident, defini țiile ostensive se aplic ă doar termenilor referen țiali și, în științele socioumane cu
precădere, termenilor care desemneaz ă unit ăți sociale, nu calit ăți. Dac ă cineva nu cunoa ște termenul de
„țăran” nu avem decât s ă-i arătăm o persoan ă care lucreaz ă pe un teren agricol (ar ă, seam ănă, prășește
etc.) și în acela și timp s ă pronun țăm cuvântul „ țăran”. Astfel î și îmbog ățesc vocabularul copii sau
persoanele care înva ță o limb ă străină. Procedeul se întâlne ște și în științele sociale și comportamentale.
În sociologie, de exemplu, se recomand ă cuprinderea dintr-o privire, de undeva de pe o în ălțime, a întregii
localit ăți rurale ce urmeaz ă a fi cercetat ă. Profesorul spune, ar ătând localitatea: „Aceasta este un sat
format prin colonizare”. Studen ții văd casele țărănești și ulițele ce se întretaie în unghi drept: ei în țeleg
astfel semnifica ția termenului „sat de coloni ști”, f ără a li se mai explica prin alte cuvinte în țelesul
termenului.
Și alți termeni, precum sunt cei de „delincvent”, „b ărbat”, „femeie”, „or ășean”, „militar” etc., pot fi
introdu și prin defini ții ostensive. Vor trebui îns ă respectate o serie de condi ții. În primul rând, va trebui ca
întotdeauna s ă se asocieze acela și semn (cuvânt) obiectelor indicate. Aceast ă condi ție lingvistic ă asigur ă
asocierea semnifica ției la semnul utilizat. Condi ția simultaneit ății impune rostirea cuvântului concomitent
cu ar ătarea obiectului desemnat, fapt ce conduce la fixarea leg ăturii dintre semn și semnifica ție. Pentru ca
aceast ă legătură să se realizeze va trebui ca atât obiectul desemnat, cât și semnul propus s ă fie perceptibile
(condi ția opera țional ă). Subiectul cunosc ător percepe concomitent cuvântul (percep ție auditiv ă) și
obiectul (percep ție vizual ă). Din punct de vedere psihologic, defini ția ostensiv ă presupune un plan
complex sensorial și logic, diacronic și sincronic. În fine, ultimele dou ă condi ții privind folosirea
defini țiilor ostensive vizeaz ă cerin țele psihologice , concentrarea aten ției subiectului cunosc ător atât
asupra semnului, cât și asupra obiectului, și cerin țele pedagogice , de repetare a asocierii dintre semn și
obiect. Respectându-se aceste condi ții se pot introduce termeni noi în vocabularul persoanelor care se
specializeaz ă în domeniul științelor sociale și comportamentale. Pot fi definite ostensiv mai ales
conceptele individuale și conceptele calitative.
Defini ția nominal ă (sau verbal ă) const ă din specificarea în țelesului unui termen cu ajutorul altor
termeni sau, altfel spus, din descrierea verbal ă a semnifica ției unui concept. Definiendum -ul, cuvânt al
cărui în țeles trebuie ar ătat, are aceea și semnifica ție ca și definiens -ul, cuvintele cu ajutorul c ărora se
instituie un nume, se introduce un termen nou în vocabularul științei sau în vocabularul unui agent
cunosc ător. S ă presupunem c ă vrem s ă introducem în vocabularul agentului cunosc ător (S2) termenul de
„rol social” (definiendum). Noi (S 1) cunoa ștem atât termenul de „rol social”, cât și termenii „ansamblul
de comportamente a șteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un status social” (definiens). S2
nu cunoa ște decât definiensul. Pentru a ar ăta semnifica ția definiendum-ului utiliz ăm numai termeni
cunoscu ți de S2, prelua ți din limbajul comun sau anterior defini ți.
Termenii de „ansamblu”, partea”, „are” fac parte din vocabularul cotidian. Termenii „mod legitim”,
„persoane”, „comportament”, „status social”, trebuie defini ți înainte de a-i utiliza în structura
definiensului. Definiendum -ul și definiens -ul au acela și designat. Pentru a exprima aceast ă rela ție leg ăm
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 43
definiendum-ul de definiens prin semnul „= df.”, ceea ce înseamn ă că prima parte a expresiei are acela și
înțeles ca și partea a doua a ei. De exemplu: rol social = df. ansamblul de comportamente a șteptate în mod
legitim din partea persoanelor care au un status social. O alt ă modalitate de scriere a rela ției dintre
definindum și definiens const ă din punerea între ghilimele a acestora și intercalarea între ele a expresiilor:
„înseamn ă”, „are acela și înțeles”, „semnific ă”, „define ște”. Vom scrie deci: „Rol social” semnific ă
„ansamblul comportamentelor a șteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un status social”.
Utilizându-se aceste modalit ăți de scriere a defini țiilor nominale se relev ă faptul c ă se are în vedere rela ția
dintre semne, dintre expresiile lingvistice, și nu rela ția dintre semn și designat (Opp, 1970, 98).
Rezult ă de aici c ă defini ția nominal ă nu poate fi nici adev ărată și nici fals ă. Ea este o conven ție: ori
de câte ori citim sau auzim un anumit cuvânt în țelegem un anumit lucru. De exemplu, când citim
termenul „deprivare relativ ă” în țelegem „percepere de c ătre factorii sociali a discrepan ței dintre
expecta ția valorilor și capacitatea valoric ă a lor”. ”Expecta ția valorilor” semnific ă „bunurile și condi țiile
de via ță pe care oamenii cred c ă sunt îndrept ățiți să le ob țină”, iar „capacitatea valoric ă” desemneaz ă
„bunurile și condi țiile de via ță pe care oamenii apreciaz ă că sunt capabili s ă le ob țină”. Cu aceste
preciz ări definirea nominal ă a termenului de „deprivare relativ ă” nu s-a epuizat. A șa cum ar ătau Chava
Nachmias și David Nachmias ( 1981, 30), din lucrarea c ărora am preluat acest exemplu, va trebui s ă
definim în continuare termenii, „expecta ție”, „a fi capabil”, „a percepe”. Manifestarea normelor
dominante impuse de mediul economic, social, cultural și politic imediat se desemneaz ă prin
„expecta ție”. Mai departe vor fi defini ți termenii de „norm ă”, „mediu”, „imediat”, „economic”,”social”,
„cultural”, „politic”. Prin norm ă vom în țelege o „regul ă care ghideaz ă comportamentul oamenilor”, iar
prin „comportament” vom desemna „totalitatea reac țiilor la solicit ările externe”.
Din analiza defini ției nominale a termenului de „deprivare relativ ă” reținem c ă exist ă o ierarhizare a
defini țiilor și că fiecare defini ție nominal ă este constituit ă din termeni primari și termeni deriva ți.
Termenii deriva ți sunt defini ți cu ajutorul termenilor primari. În exemplul discutat avem de-a face cu o
ierarhizare pe patru niveluri a defini țiilor, în care termenii „deprivare relativ ă”, „expecta ție”, „norm ă” și
„comportament” sunt termeni deriva ți, în timp ce termenul de „reac ție” este un termen primar. A șa cum s-
a precizat, defini ția nominal ă nu ofer ă nici o informa ție despre realitate, definiendum -ul neavând alt
înțeles decât definiens -ul. Astfel stând lucrurile de ce apel ăm, totu și, la acest tip de defini ție? Care sunt
funcțiile defini ției nominale? Din cele cinci func ții ale defini țiilor men ționate anterior, defini ției nominale
îi sunt proprii func țiile:de introducere a unor termeni noi în vocabularul agen ților cunosc ători, de
concentrare a informa ției și de prelucrare a informa ției într-un alt limbaj (func ția sintetic-calculatorie). În
ceea ce prive ște func ția referen țial-designatoare va trebui analizat raportul dintre definiens și designat.
Defini ția explicit ă (definiensul) poate consta fie din relevarea genului proxim și a diferen ței specifice (de
exemplu: infractor = df. persoan ă condamnat ă definitiv de instan țele judec ătorești), fie din enumerarea
caracteristicilor specifice (de exemplu: om = df. fiin ță bio-psiho-socio-cultural ă) sau prin enumerarea
obiectelor care fac parte din clasa denumit ă de definiens (de exemplu: fostele țări comuniste din Europa
de Est = df. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.German ă, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S.).
Defini ția opera țional ă are o deosebit ă importan ță în științele sociale și comportamentale pentru c ă
cele mai multe din obiectele și calit ățile designate prin termenii din vocabularul acestor științe nu pot fi
direct observabile. Valorile, atitudinile, inteligen ța ș.a. nu pot fi direct observate: nici alienarea, structura
social ă sau deprivarea relativ ă. În astfel de cazuri se încearc ă traducerea conceptelor în „evenimente
observabile” sau opera ționalizarea conceptelor .
Ideea c ă înțelesul unui termen științific trebuie stabilit prin indicarea opera țiilor de testare, pe baza
cărora se decide dac ă termenul este sau nu aplicabil cazului dat, a ap ărut în cadrul orient ării filosofice a
opera ționalismului , orientare filosofic ă ilustrat ă de lucrarea The Logic of Modern Physics de Percy W.
Bridgman ( 1927). În anii 1940- 1950 au ap ărut mai multe lucr ări de referin ță în problema
opera ționaliz ării conceptelor din științele socioumane (George A. Lundberg, 1941: Herbert Blumer, 1941:
Gustav Bergman și Kenneth W. Spence, 1941: Carl G. Hempel, 1954). Opera ționalizarea conceptelor a
rămas în actualitate, fiind abordat ă și în literatura de specialitate din țara noastr ă (Hoffman, 1977).
Defini ția opera țional ă reprezint ă un procedeu eficient de a decide dac ă o calitate poate fi atribuit ă unei
unități sociale. De exemplu, frumuse țea feminin ă. Se organizeaz ă concursuri de frumuse țe
naționale,interna ționale și mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoas ă femeie din lume?
Sigur, o femeie frumoas ă trebuie s ă corespund ă unor standarde culturale privind talia,
greutatea,circumferin ța bustului și a șoldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de
44 Septimiu CHELCEA
armonia lor,au func ția de indicatori ai frumuse ții feminine. Nu trebuie îns ă să tragem concluzia c ă
defini ția opera țional ă se confund ă cu enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru
frumuse țe num ărul de declara ții de dragoste primite de respectiva persoan ă înainte de c ăsătorie.
A. J. Bachrach ( 1962) remarca: „Defini ția opera țional ă a unei mânc ări este…re țeta sa”.
Caracteristicile designatului nu reprezint ă obligatoriu indicatorii utiliza ți în opera ționalizarea conceptelor.
Dragostea între un b ărbat și o femeie este, din punct de vedere psihologic, un sentiment. S ărutul este un
indicator al dragostei. În timp ce s ărutările le putem observa și num ăra, dragostea nu este direct observat ă.
În defini ția opera țional ă stabilim o rela ție între semnele direct observabile și simbolurile ce apar la nivelul
teoriei. A șa cum sublinia și Julian L. Simon ( 1969), o defini ție este opera țional ă numai dac ă cel care
analizeaz ă conceptul: specific ă procedeul (incluzând și instrumentele folosite) pentru identificarea sau
generarea definiendum-ului și găsește un înalt coeficient de siguran ță (consisten ță în aplicare) pentru
defini ția dat ă.
În continuare vom prezenta pentru exemplificare opera ționalizarea conceptului de „autoritarianism”.
Opera ționalizarea acestui concept este luat ă ca model în literatura de specilitate (Backer, 1988, 114).
Conceptul de „autoritarianism”, desemnând „ un sistem sociopolitic bazat pe subjugarea drepturilor
individului fa ță de stat și liderii” (Reber, 1985, 70), a fost formulat în 1923 de cercet ătorii de la Institutul
de Cercet ări Sociale din Frankfurt.Venirea la putere a lui Hitler, în 1933, i-a for țat pe mul ți cercet ători din
Germania s ă emigreze în SUA. A șa se face c ă sociologul Theodor W. Adorno, împreun ă cu unii din
colaboratorii s ăi din Frankfurt, și-a continuat cercet ările la Universitatea Columbia din New York și, apoi,
la Universitatea din California la Berkeley. În 1950 public ă lucrarea The Authoritarian Personality
referitoare la tipul de personalitate care se caracterizeaz ă prin subordonare și acceptare servil ă a
autorit ății. În perioada 1940 – 1950 s-au studiat diferite aspecte ale „personalit ăți autoritariene”cu ajutorul
scalelor de atitudine; A-S (scala de antisemitism), E (sacala de etnoocentrism), P-E-C (scala de
coservatorism politico-economic), F(scala de atitudine fascist ă, numit ă apoi scala de atitudine
antidemocratic ă). Scala F , elaborat ă de psihologul Daniel J. Levison, este structurat ă pe nou ă dimensiuni,
și anume: conven ționalism; supunere autoritarian ă; agresiune autoritarian ă; anti-subiectivitate;
supersti ție și stereotipuri; putere și înc ăpățînare; distructivitate și cinism; proiectivitate; preocupare
exagerat ă pentru problemele morale referitoare la sex. Pentru fiecare dimensiune au fost stabili ți
indicatori specifici. Pe un continuum cu 7 trepte (de la -3 la +3), persoanele testate î și exprim ă acordul
sau dezacordul cu enu țurile (indicatorii) din structura scalei. În final se calculeaz ă scorul total, pe baza
căruia se determin ă tipul de personalitate. De exemplu, enun țul: „o persoan ă care are comportamente și
obiceiuri rele și o educa ție proast ă cu greu se poate a ștepta s ă fie acceptat ă de oamenii decen ți”reprezint ă
un indicator în cadrul dimensiunii „conven ționalism”. Cei care se declar ă total de acord cu acest enun ț
probabil că apar țin tipului de personalitate autoritarian ă. Probabilitatea devine mult mai mare dac ă
respectiva persoan ă posed ă și indicatorii celorlalte dimensiuni (dac ă sunt de acord cu enun țurile):
„Supunerea și respectul fa ță de autoritate sunt cele mai importante virtu ți pe care copiii trebuie s ă și le
însușească” (supunerea autoritarian ă). „Homosexualitatea reprezint ă o form ă grav ă de delincven ță și
trebuie pedepsit ă cu severitate (preocuparea exagerat ă pentru problemele morale legate de sex) ș.a.m.d.
Speciali știi apreciaz ă că Scala F poate m ăsura în ansamblu autoritarianismul ca sindrom al atitudinilor
care predispun la acceptarea ideologiei fasciste, extremist antidemocratice. Personalitatea autoritarian ă
este marcat ă de prejudec ăți, față de grupurile minoritare, de antisemitism și etnocentrism.
Analiza indicatorilor defini ționali
Am folosit pân ă acum de mai multe ori termenul de „indicator” f ără a-l defini. Din exemplele date s-
a putut deduce c ă în cercetarea sociouman ă empiric ă indicatorii sunt semne observabile și măsurabile cu
ajutorul c ărora pot fi caracterizate unit ățile sociale și calit ățile acestora . Un fapt de observa ție (marca
automobilului), r ăspunsul la o întrebare (Care este profesia dv.?) sau raportul dintre dou ă mărimi
(venituri/nr. membrilor familiei) func ționeaz ă ca indicatori pentru definirea conceptelor (de exemplu,
pentru conceptul de „status social”). Indicatorii utiliza ți în opera ționalizarea conceptelor poart ă numele de
indicatori defini ționali. În continuare vom analiza acest tip de indicatori urmând modelul propus de
sociologul polonez Stefan Nowak ( 1972).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 45
O prim ă problem ă este cea a determin ării rela ției dintre indicatorii defini ționali și conceptele definite
opera țional. Rela ția poate fi: total ă sau statistic ă. Dac ă luăm ca indicator pentru termenul de „student”
faptul de a fi înmatriculat la o institu ție de înv ățământ superior, avem de-a face cu o rela ție total ă: ori de
câte ori este prezent indicatorul, tot de atâtea ori este prezent și indicatul. Dar în științele sociale și
comportamentale nu întâlnim astfel de cazuri atât de simple: de cele mai multe ori oper ăm cu indicatori
care sunt într-o rela ție statistic ă cu fenomenele desemnate prin concepte. „A fi proprietarul unui
autoturism” constituie un indicator pentru „bun ăstare material ă”, dar rela ția dintre indicator și indicat este
statistic ă, în sensul c ă exist ă o probabilitate mai mic ă sau mai mare ca prezen ța indicatorului s ă coincid ă
cu prezen ța indicatului: cele mai multe persoane caracterizate prin „bun ăstare material ă” posed ă
autoturisme, dar exist ă și situa ții în care persoanele cu „bun ăstare material ă” să nu aib ă automobil
proprietate personal ă (datorit ă vîrstei înaintate, îmboln ăvirii etc).
Analiza indicatorilor defini ționali urm ărește determinarea (specificarea) probabilit ății sau a corela ției
dintre indicator și indicat, cu scopul de a re ține în cercet ările socioumane empirice pe acei indicatori care
coreleaz ă puternic cu indicatul.
Determinarea puterii de discriminare a indicatorilor defini ționali reprezint ă, de asemenea, o
important ă problem ă în opera ționalizarea conceptelor. Aceasta presupune examinarea rela ției statistice
dintre indicator și indicat. Stefan Nowak ( 1972, 154) apreciaz ă că exist ă trei genuri distincte de putere de
discrimare a indicatorului: puterea de respingere, puterea de con ținere și puterea de discriminare. Puterea
de respingere este proprietatea unui indicator de a l ăsa în afara sferei lui toate unit ățile sociale care nu
posed ă indicatul. De exemplu, „a fi proprietarul unei vile” este un indicator cu o putere de respingere mai
mare decât indicatorul „a fi proprietarul unui autoturism”, dac ă avem în vedere indicatorul „bun ăstare
material ă”. Probabilitatea ca între persoanele care au indicatorul (vil ă proprietate), dar nu se
caracterizeaz ă prin „bun ăstare material ă” (indicatul) este foarte mic ă. În afara indicatorului sunt cuprinse
aproape toate unit ățile sociale caracterizate prin respectivul indicat. Probabilitatea apari ției concomitente
a indicatorului și a indicatului tinde spre 1. În cercet ările socioumane concrete se urm ărește maximizarea
acestei probabilit ăți. Puterea de con ținere reflect ă capacitatea indicatorului de a re ține în cadrul distins de
el toate elementele ce se caracterizeaz ă prin posedarea indicatorului. Indicatorul „a fi proprietarul unui
autoturism” pentru indicatul „bun ăstare material ă” are o putere de con ținere mai mare decât indicatorul „a
fi proprietarul unei vile”. În sfera indicatorului cu o putere de con ținere mare intr ă și elementele care nu
conțin indicatul dat. Concret: vor fi persoane care au automobil proprietate personal ă, dar nu beneficiaz ă
de bun ăstare material ă (de exemplu, persoane care au cî știgat un autoturism la concursurile ce se
organizeaz ă).
În stabilirea indicatorilor defini ționali vom c ăuta maximizarea atât a puterii de con ținere, cât și a
puterii de respingere, astfel încât corela ția dintre indicator și indicat s ă tind ă spre 1 (când utiliz ăm pentru
defini ția opera țional ă un singur indicator). În astfel de situa țiii vorbim despre puterea de discriminare a
indicatorului. De regul ă, îns ă, când definim opera țional un termen utiliz ăm nu unul, ci mai mul ți
indicatori.
Să examin ăm ce se întâmpl ă când utiliz ăm doi indicatori, o situa ție mai simpl ă, dar care ilustreaz ă
tipul de probleme ce apar frecvent în cercet ările empirice. Dac ă dorim s ă caracteriz ăm o popula ție din
punctul de vedere al „bun ăstării materiale” și luăm ca indicatori „a poseda o locuin ță tip vil ă” (I 1) și „a
avea venituri lunare mai mari decât salariul mediu pe economie” (I 2), ajungem în urm ătoarea situa ție.
Rezult ă trei grupuri de persoane, dintre care despre dou ă din ele putem spune cu destul ă precizie c ă
sunt formate din boga ți și săraci, iar despre cel de-al treilea grup, care posed ă doar unul din cei doi
indicatori, nu putem spune nici c ă posed ă indicatul (bun ăstarea material ă), nici c ă nu îl posed ă. Aceasta
reprezint ă spațiul de nedeterminare al indicatorilor defini ționali lua ți în considerare. Este de dorit ca
spațiul de nedeterminare s ă fie cât mai mic, astfel ca pe baza indicatorilor stabili ți să se fac ă departaj ări cu
o precizie acceptabil ă. Când se apeleaz ă nu la doi, ci la mai mul ți indicatori, spa țiul de nedeterminare este
delimitat de indicatorii cu cea mai mare putere de discriminare.
Alegerea indicatorilor defini ționali va fi precedat ă, așadar, de analiza puteriilor de respingere, de
conținere și de discriminare. Dar în stabilirea setului de indicatori pentru opera ționalizarea conceptelor
vom avea în vedere și tipul de indicatori la care vom face apel: vom utiliza indicatori expresivi sau
indicatori predictivi ?
Referindu-se la „personalitatea autoritarian ă”, Paul Lazarsfeld ( 1965) aprecia c ă indicatorul
„Supunerea și respectul fa ță de autoritate sunt cele mai importante virtu ți pe care copiii trebuie s ă le
46 Septimiu CHELCEA
însușească” este de tip expresiv, în timp ce indicatorul „Majoritatea oameni lor nu- și dau seama cât de
mult este dirijat ă viața noastr ă de comploturile urzite de politicieni” este de tip predicativ. Ace ști
indicatori inclu și în Scala F au o leg ătură mai slab ă (indicatorii expresivi) sau mai puternic ă (indicatorii
predictivi) cu indicatul. Persoanele care accept ă că „Supunerea și respectul fa ță de autoritate sunt cele mai
importante virtu ți pe care trebuie s ă și le însu șească copiii” au o probabilitate mai redus ă de a fi de tip
autoritarian decât persoanele care sunt de acord c ă „Majoritatea oamenilor nu- și dau seama cât de mult
este dirijat ă viața noastr ă de comploturile urzite de politicieni”. Aceast ă a doua categorie de persoane se
caracterizeaz ă foarte probabil prin antisemitism, având atitudini antidemocratice. Totdeauna trebuie s ă
facem apel atât la indicatorii expresivi, cât și la indicatorii predictivi. Dac ă vrem, de exemplu, s ă studiem
coeziunea grupului, lu ăm ca indicatori expresivi r ăspunsurile la întreb ările de genul: „V ă place grupul din
care face ți parte?”, „V ă face pl ăcere activitatea grupului dumneavoastr ă?” ș.a.m.d., dar vom avea grij ă să
introducem și indicatori predictivi, precum: „Inten ționați să părăsiți grupul din care face ți parte?”, „În ce
condi ții ați părăsi grupul dumneavoastr ă?”
Indicatorii defini ționali cu o putere de discriminare ridicat ă coreleaz ă între ei. Se vorbe ște în acest
caz de corela ție intern ă a indicatorilor sau de indicatorii corelativi intern . Pentru opera ționalizarea
conceptului de „status social” pot fi utiliza ți mai mul ți indicatori: avu ția material ă, locuin ță, veniturile
financiare, apartenen ța la anumite organiza ții, bunurile culturale. Intre ace ști indicatori exist ă corela ții
ridicate: persoanele care au venituri ridicate au – de regul ă – și o locuin ță bună, posed ă bunuri materiale și
culturale, fac parte din cluburi cu acces limitat. Corela ția intern ă a indicatorilor defini ționali ne permite s ă
reținem pentru opera ționalizarea conceptelor doar câ țiva dintre ei, chiar unul singur. A șa a procedat
sociologul american Stuart Chapin, în anii '30, când, pentru a m ăsura „statusul social al familiei”, a re ținut
ca indicator “mobila din locuin ța” rerspectivei familii: telefonul sau radioul erau cotate cu +8 puncte,
ceasul de șteptător cu –2 puncte ș.a.m.d. S-a ajuns în acest fel la un indice, deat fiind faptul c ă “scara
sufrageriei” coreleaz ă pozitiv cu veniturile și cu profesia membrilor familiei.
O alt ă categorie de indicatori este cea a indicatorilor corelativi extern . S-a constatat c ă status-ul
social coreleaz ă cu orientarea politic ă. Dac ă am m ăsurat „status-ul social” prin indicatorul „mobila din
sufragerie” și „orientarea politic ă” prin „comportamentul de vot” între cei doi indicatori va exista o
corela ție. „Comportamentul de vot” nu reprezint ă însă un atribut al indicatului, nu este un indicator
defini țional, dar corelez ă cu indicatorul re ținut pentru m ăsurarea „status-ului social”. Vom spune c ă el
este un indicator corelativ extern.
În strategia alegerii indicatorilor vom ține seama și de contextul social în care se desf ășoară
cercetarea, știut fiind c ă în timp se produce o deplasare a semnifica ției lor. „A îndemna foarte des și pe
alții spre credin ța religioas ă”, ca indicator pentru „persoan ă foarte religioas ă”, are alt ă putere de
discriminare în prezent, comparativ cu puterea lui de discriminare în investiga țiile de sociologie a religiei
desfășurate în țara noastr ă în trecut. De asemenea, indicatorul „num ărul de bolnavi vindeca ți”, ca
indicatori pentru „capacitatea profesional ă a medicului”, nu poate fi analizat în afara contextului social:
trebuie s ă luăm în considerare progresul medicinei, maladia ș.a.
Pe de alt ă parte, va trebui s ă vedem dac ă indicatorii defini ționali sunt u șor manevrabili, dac ă sunt
direct observabili sau dac ă nu cumva genereaz ă probleme de natur ă să compromit ă investiga ția.
„Îmbr ăcămintea” unei persoane reprezint ă un indicator cu o putere de discriminare mai mic ă decât cea a
indicatorului „mobilarea locuin ței” când ne referim la „status-ul social”. Cu toate acestea, vom opta
pentru indicatorul „îmbr ăcăminte”, pentru c ă este mai u șor observabil ( și pentru c ă el coreleaz ă intern cu
indicatorul „mobilarea locuin ței”). În acela și sens, vom opta pentru indicatorul „a poseda un autoturism”,
renun țînd la r ăspunsul „Câ ți bani a ți economisit în ultimul an?”.
E. J. Webb și colab. au ales uzura ( erosion ) din material plastic din jurul pieselor de muzeu ca
indicator al interesului publicului pentru diferitele exponate. În cercetarea lor la Museum of Science and
Industry din Chicago au g ăsit că în jurul unor exponate covorul din plastic se înlocuie ște, datorit ă uzurii,
din sau în șase s ăptămâni, în timp ce împrejurul altor exponate covorul r ămâne neschimbat ani de zile. E.
J. Webb și colab. ( 1966, 37) au sugerat c ă “rata schimb ării covorului” constituie un bun indicator, u șor
manipulabil și nederanjant (unobtrusive ) pentru m ăsurarea popularit ății exponatelor ( după Bernard, 1995,
333).
În concluzie, vom spune c ă strategia alegerii indicatorilor defini ționali trebuie s ă urm ăreasc ă
maximizarea puterii de discriminare și minimizarea spa țiului de nedeterminare, în contextul social
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 47
concret, pe de o parte, pe de alt ă parte, se impune a fi re ținuți indicatorii care nu induc schimb ări prin
măsurarea lor și sunt relativ u șor manevrabili.
Trecerea de la indicatori la indici
După „reprezentarea imaginistic ă” a conceptului, când cercet ătorul, bazându-se pe experien ța vie ții
cotidiene, schi țează o „construc ție abstract ă” ce confer ă sens observa țiilor, dup ă ce au fost stabilite
dimensiunile și au fost ale și indicatorii, se poate trece la construirea indicilor (Lazarsfeld, 1965).
Prin indice (index ) se în țelege ”o variabil ă unidimensional ă cu r valori pe care sunt ordonate v clase
de posibile combin ări de caracteristici dintr-un spa țiu de atribute multidimensional” (Mayntz și colab.,
1969, 44). Prelu ăm din lucrarea mai sus citat ă prezentarea strategiei de construire a indicatorilor în
cercet ările sociologice empirice. Pentru c ă majoritatea conceptelor cu care oper ăm în științele sociale și
comportamentale sunt multidimensionale (de exemplu, status social, coeziune a grupului, satisfac ție a
muncii, anomie), se pune problema clasific ării unit ăților sociale, a obiectelor din realitatea concret ă,
concomitent dup ă mai multe criterii.
Dacă accept ăm că „statusul social” al unei persoane poate fi apreciat dup ă criteriile: nivel de
școlaritate, calificare profesional ă și venituri, nu ne va mai fi greu s ă observ ăm, de exemplu, c ă o
persoan ă va avea un status social ridicat, conform dimensiunii „nivel de școlaritate”, dar un status social
scăzut, conform dimensiunii „venituri”. Va trebui s ă trecem de la spa țiu cu n dimensiuni la o variabil ă
unidimensional ă pe care s ă ordon ăm unit ățile sociale investigate.
Să analiz ăm cazul cel mai simplu: trecerea dintr-un spa țiu bidimensional la ordonarea unit ăților
sociale pe o variabil ă unidimensional ă. Satisfac ția muncii poate fi m ăsurat ă cu ajutorul a dou ă
dimensiuni: satisfac ția produs ă de con ținutul muncii și satisfac ția produs ă de veniturile ob ținute prin
munc ă. Luăm ca indicatori r ăspunsurile la întreb ările: „Cât de satisf ăcuți sunte ți de munca pe care o
faceți?” (pentru prima dimensiune) și „Cât de satisf ăcut sunte ți de salariul pe care îl primi ți?” (pentru ce-a
de-a doua dimensiune). Preformul ăm răspunsurile: foarte nesatisf ăcut = 1; nesatisf ăcut = 2; nici
satisf ăcut, nici nesatisf ăcut = 3; satisf ăcut = 4; foarte satisf ăcut = 5 (cifrele reprezint ă ponderile asociate
fiecărui răspuns). Persoanele investigate se vor plasa într-una din clasele de la a la x.
Conform primei dimensiuni, vor avea o satisfac ție a muncii înalt ă subiec ții din clasele: e, j, o, t, v.
Dacă reducem, prin sinteza indicatorilor, spa țiul bidimensional la o variabil ă unidimensional ă, ajungem la
următoarea ordonare a claselor de subiec ți.
O astfel de ordonare, de și permite ierarhizarea claselor de subiec ți, nu este totu și satisf ăcătoare
pentru c ă indicele construit din sinteza celor doi indicatori nu are intervalul de varia ție normalizat .
Normalizarea intervalului de varia ție a indicelui presupune ca valorile minime și maxime s ă fie zero și
unu, zero și zece, zero și o sut ă sau – 1 și +1; -10 și +10; -100 și +100. Pentru a îndeplini aceast ă condi ție
vom acorda alte ponderi unuia sau ambilor indicatori. De exemplu, vom acorda ponderile: 0; 1; 2,50; 4,50
pentru fiecare indicator. Clasele de subiec ți se vor ordona într-un interval de varia ție normalizat de la zero
la zece. Apare îns ă o problem ă: nu se p ăstreaz ă acela și interval între clasele ordonate pe variabila
unidimensional ă. Prin acordarea unor ponderi adecvate va fi dep ășită și aceast ă dificultate.
Rezult ă din cele ar ătate c ă proiectarea unui indice nu este o opera ție mecanic ă de însumare a valorilor
acordate indicatorilor, ci reprezint ă un travaliu intelectual care presupune: fixarea condi țiilor în care
indicele trebuie s ă ia valorile extreme; normalizarea intervalului de varia ție; precizarea condi țiilor care
determin ă ordinea valorilor în interiorul intervalului de varia ție.
Hans Zeisel ( 1965), care precizeaz ă aceste condi ții, ofer ă dou ă exemple de construire a indicilor.
Indicele de monopolizare a difuz ării informa țiilor este ilustrativ pentru ingeniozitatea implicat ă în
proiectarea lui. S-a pornit de la num ărul surselor de informa ție (sta ții radio și ziare) și de la gradul de
concentrare a acestora sub o unic ă administra ție. S-a stabilit ca indicele s ă aibă valoarea minim ă (zero)
când toate sursele de informa ție au conducere distinct ă și valoare maxim ă (unu), când toate sursele de
informare din respectiva comunitate se afl ă sub o singur ă administra ție (conducere). Valoarea indicelui
trebuie s ă varieze în rela ție direct ă cu raportul dintre num ărul de surse de informa ție aflate sub aceea și
conducere și num ărul total de surse de informa ție din comunitate. În fine, s-a pus condi ția ca, la un num ăr
egal de unit ăți în competi ție, indicele s ă varieze în func ție de dezacordul unit ăților.
48 Septimiu CHELCEA
Astfel s-a ajuns la formula: 1
12
222
Nxx xn ++….., unde: N = num ărul total al surselor de informare
(stații radio și ziare) din comunitate; n = num ărul de asocieri ale surselor de informa ție; x = num ărul de
surse de informa ție asociate.
De exemplu, dac ă într-o comunitate oarecare exist ă patru surse de informa ție vor exista cinci
posibilit ăți de asociere: toate sursele sunt asociate. Indicele are valoa rea 1, corepunz ător situa ției de
monopol absolut ; trei surse sunt asociate și o surs ă este independent ă. Indicele are valoarea 0,75,
corespunz ător unei monopoliz ării ridicate ; sunt asociate dou ă câte dou ă surse de informa ții. Indicele are
valoarea 0,7 1, reflectând o monopolizare mai redus ă; sunt asociate doar dou ă surse, celelalte dou ă surse
acționând independent. Indicele ia valoarea 0,50, exprimând o monopolizare sc ăzută; nu exist ă nici o
asociere a surselor de informa ții. Indicele are valoarea zero.
Calculând indicele de monopolizare dup ă formula propus ă, se ob țin valori diferite, corespunz ătoare
situa țiilor diferite. Utilizarea r ădăcinii sumei p ătratelor num ărului unit ăților asociate sub aceea și
conducere permite relevarea gradului de concentrare a surselor de informa ție, lucru nerealizabil prin
simpla raportare a num ărului unit ăților asociate la num ărul total al surselor de informa ție din comunitate.
Analiza conceptelor reprezint ă un element esen țial în procesul cercet ării empirice în științele sociale
și comportamentale. Examinarea preciziei și consisten ței conceptelor, verificarea „traducerii” defini țiilor
nominale în defini ții opera ționale, evaluarea puterii de discriminare a indicatorilor și a modului de
construire a indicilor sunt tot atâtea probleme de interes metodologic, de rezolvarea c ărora depinde
valoarea teoretic ă și pratic-aplicativ ă a cercet ărilor socioumane empirice.
Termeni-cheie
• concepte
– calitative – cantitative
– generale
– istorice
– individuale
• caracteristici
– analitice
– globale
– grupale
– individuale
• conota ție
• definiendum
• definiens
• defini ție
– nominal ă
– opera țional ă
• ostensiv ă
• ierarhizarea defini țiilor
• indicatori
– corelativi externi
– corelativi interni
– defini ționali
– expresivi – predictivi • invarian ți
• indice
• normalizarea intervalului de varia ție a
indicelui
• polisemie
• puterea indicatorului
– de con ținere
– de discriminare
– de respingere
• regul ă semantic ă
• semn
• semnifica ție
• spațiu de nedeterminare
• termeni
– deriva ți
– nereferen țiali
– primari
– referen țiali
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 49
Probleme recapitulative
1. Ce este o regul ă semantic ă?
2. Da ți cât mai multe exemple de termeni polisemici.
3. Care este deosebirea dintre termenii referen țiali și cei nereferen țiali?
4. Da ți exemple de concepte calitative utilizate în științele socioumane.
5. Defini ți nominal și apoi opera țional conceptul de „lider eficient” al grupului de munc ă.
6. Defini ți opera țional conceptul de „persoan ă moral ă”.
7. Analiza ți puterea de discriminare a indicatorilor utiliza ți.
8. Construi ți un indice din sinteza indicatorilor propu și de dv.
9. Ce condi ții trebuie s ă îndeplineasc ă un indice pentru a fi utilizabil în cercet ările socioumane
empirice?
10. Calcula ți valoarea indicelui de monopolizare a surselor de informa ții într-o comunitate în care
numărul total de surse de informa ții (sta ții de emisie radio ătv sau ziare) este de șase unit ăți.
Capitolul 4
Măsurarea în științele sociale și comportamentale
• Generalit ăți despre m ăsurare
• Ce este m ăsurarea ?
• Nivelul de m ăsurare în științele socioumane
• Validitatea și fidelitatea m ăsurării
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Generalit ăți despre m ăsurare
Facem zilnic m ăsurări fără să ne întreb ăm despre fundamentele teoretice ale acestui act de
cunoa ștere. M ăsurăm timpul, spa țiul, volumul, greutatea sau valoarea m ărfurilor. Ne slujim de fel de fel
de aparate de înregistrare a duratei ac țiunilor noastre sau a distan țelor pe care le parcurgem. Ce s-ar
întâmpla dac ă banalul ceas de mân ă, care se vinde acum „la kilogram“ – înc ă o m ăsurare! – ar disp ărea
pur și simplu ? Nu, lumea nu s-ar afâr și, dar via ța social ă s-ar desf ășura altfel: or ășenii ar începe s ă
creasc ă păsări de curte (coco și și desigur, g ăini), s-ar modifica alimenta ția și criteriile de apreciere a
oamenilor (punctualitatea n-ar mai constitui un titlu de noble țe) etc. Cum s-ar schimba via ța social ă dacă
nu am mai folosi a 40.000.000-a parte din meridianul terestru – metrul – și multiplii lui pentru stabilirea
raporturilor spa țiale ? Ne-am întoarce, foarte probabil, în antichitate, m ăsurând distan țele cu pasul și
lungimile cu degetul, palma, cotul sau piciorul. În sensul cel mai prozaic, omul ar redeveni „m ăsura
tuturor lucrurilor“.
Fapt este c ă evolu ția societ ății a impus multiplicarea continu ă a opera țiilor de m ăsurare, ca și sporirea
preciziei lor. S ă ne gândim c ă din necesit ăți practice, din cele mai vechi timpuri, s-au m ăsurat ogoarele,
pământul cultivabil. M ăsurarea p ământurilor, care precede punerea în posesie, este ast ăzi la noi mai
actual ă ca oricând. Alte m ăsurări au ap ărut relativ târziu: inteligen ța, de exemplu, nu a început a fi
măsurat ă decât în urm ă cu o sut ă de ani. În 1890, psihologul american James McKeen Cattell a folosit
pentru prima oar ă termenul de „test“ în m ăsurarea caracteristicilor psihologice ale indivizilor umani.
Ideea m ăsurării intelectuale a oamenilor a influen țat puternic via ța social ă, iar practica ierarhiz ării lor
după dotarea intelectual ă are un impact social foarte puternic. Psihologul francez Alfred Binet (care a
elaborat în 1905, împreun ă cu Théodore Simon, primul instrument de m ăsurare a inteligen ței – vestitata
„scal ă metric ă a inteligen ței“) i se datoreaz ă progresul extraordinar al metodelor de diagonoz ă psihologic ă
a personalit ății în context social ( șchiopu, 1997,117). Concomitent cu cre șterea tipurilor de obiecte,
fenomene și procese, sociale sau naturale, ce intr ă sub inciden ța măsurării, a sporit considerabil și
precizia. Determinarea metrului s-a f ăcut, ini țial, împ ărțindu-se lungimea unei șosele la num ărul rota țiilor
înmul țit cu diametrul ro ții vehicului ce a parcurs-o, împins fiind de un om, pân ă la schimbarea
meridianului cu un grad (aproximativ 111 km). Ast ăzi metrul este determinat cu o precizie de o
miliardime ( 10-9), ca 1650763,73 lungimi de und ă ale radia ției atomului de kripton 86.
În acela și timp, perfec ționarea m ăsurilor a sus ținut progresul social și uman. Zborurile cosmice nu ar
fi fost posibile dac ă precizia m ăsurilor nu ar fi atins parametrii greu de imaginat: în momentul
aseleniz ării, modulul misiunii Apollo 11 nu mai dispunea decât de o cantitate de combustibil pentru înc ă
10 secunde de zbor.
Pentru a deveni homo faber , omul a trebuit s ă ajung ă a fi homo metricus ; pentru a spori gradul de
civiliza ție trebuie extins ă gama m ăsurilor și redus ă incertitudinea de m ăsurare. Dar m ăsurarea cost ă și,
cum remarca și Aurel Millea ( 1982, 23), pre țul pentru ob ținerea unei incertitudini mici coreleaz ă cu
scopul m ăsurării. În lucr ările de tâmpl ărie precizia de m ăsurare (opusul incertitudinii de m ăsurare) este
mai mare decât în lucr ările de zid ărie (±1 cm, fa ță de ± 5 cm). Când se m ăsoară cantit ăți mici se admite,
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 51
prin conven ție, o eroare de 1% – 2%, dar pentru cantit ăți mari eroarea admis ă este de zece ori mai mic ă.
Când cump ărăm produse preambalate (f ăină, mălai, zah ăr) suntem avertiza ți că ceea ce pl ătim – un
kilogram – nu este chiar un kilogram: cantitatea variaz ă între 990 g și 1010 gr. și ni se pare firesc acest
lucru pentru c ă marfa vândut ă cost ă relativ pu țin. Cu totul altfel stau lucrurile când cump ărăm aur: o
eroare de 20 g este inadmisibil ă. Dac ă se au în vedere cantit ăți mari (tone de grâu, vagoane de c ărbune
sau de lemne) eroarea acceptat ă la m ăsurarea este curpins ă între 0, 1% și 0,2%. Sigur, s-ar putea reduce
incertitudinea de m ăsurarea la 0,0 1%, dar face oare s ă plătim mult pentru precizia m ăsurării unei m ărfi
care cost ă puțin? Mai mare daraua decât ocaua ! – ne avertizeaz ă un proverb românesc.
Și măsurarea fenomenelor sociale se înscrie în aceea și logic ă. Să luăm ca exemplu m ăsurarea
curentelor de opinie pro sau contra unui eveniment, partid politic sau candidat la o func ție eligibil ă. Dup ă
cum se știe, primele sondaje de opinie riguros științific sunt legate de numele lui George Gallup ( 1901–
1984), care în 1935 a înfiin țat vestitutul American Institute of Public Opinion . Dup ă decembrie ’89,
sondajele de opinie public ă au devenit o realitate și în România. La nivelul anului 1999, un sondaj de
opinie preelectoral, reprezentativ na țional, cost ă la noi aproximativ 10.000 de dolari SUA. Eroarea admis ă
este de ± 3%, ceea ce presupune intervievarea unui num ăr de aproximativ 1100 de persoane (Nu vom
stărui asupra tehnicilor de e șantionare). Dac ă dorim s ă reducem incertitudinea de m ăsurarea (eroarea) la ±
2 %, lucrul este perfect posibil. Dar merit ă să plătim de patru ori mai mult pentru asta ? Uneori da, alteori
nu ! Ce conteaz ă ± 3%, dac ă 87% din popula ție se pronun ță în favoarea unui partid politic ? Când este
vorba, îns ă, de un partid care întrune ște doar 4% din op țiunile electoratului, eroarea cu care se lucreaz ă (±
3%) devine foarte important ă (dat fiind faptul c ă pragul electoral pentru a intra în Parlament este de 5%).
În acelea și condi ții (încredere de 95%, chestionar de m ărime medie, adic ă o jum ătate de or ă pentru
aplicare), reducerea erorii de m ăsurarea la ± 1% ar însemna un ea șntion de 16.000 de persoane și un cost
de aproximativ 150.000 de dolari SUA, ceea ce nu este nici ra țional, nici suportabil. A șa cum se știe,
opiniile au un grad de fluctua ție mare. Este suficient s ă se produc ă un eveniment social, economic sau
politic major pentru ca opiniile favorabile s ă devin ă nefavorabile, și invers, sau propor ția opiniilor
pozitive s ă scad ă semnificativ. Anterior deciziei NATO de bonbardare a Iguslaviei ( 1999), peste 70% din
popula ția României se pronun ța pentru aderarea țării la NATO. Dou ă luni mai târziu opinia favorabil ă
aderării sc ăzuse sub 60%.
Alte fenomene psihologice sau sociologice au o mare stabilitate. Inteligen ța acest „cadou oferit de
ereditate în mare parte“ (Eysenck și Eysenck, 1981/1998, 96), r ămâne la adul ți aproape neschimbat ă.
Putem calcula cu mult ă precizie coeficientul de inteligen ță al fiec ărei persoane. În mod obi șnuit este, îns ă,
suficient s ă știm c ă o persoan ă posed ă o abilitate mintal ă medie (IQ = 100), peste medie sau mult peste
medie (IQ = 130). Putem împ ărți seria statistic ă nu în jum ătăți (aflând mediana), ci în sferturi (quartile)
sau zecimi (decile). Precizia indic ării pozi ției, a cuantilelor, spore ște, dar nu are nici un rost s ă încerc ăm
să ordon ăm cresc ător sau descresc ător dup ă valoarea IQ întregul personal dintr-o întreprindere. Nu are
nici o semnifica ție psihologic ă sau sociologic ă diferen ța de câteva unit ăți a coeficientului de inteligen ță,
deși toat ă lumea recunoa ște că inteligen ța „are o mare importan ță din punct de vedere educa țional și
social. Venitul unui ins, o dat ă cu slujba lui, depinde de gradul s ău de inteligen ță; la fel, statusul s ău
social. Norocul, personalitatea, rela țiile de familie și societatea joac ă, desigur, un rol al lor, dar nici pe
departe atât de important ca cel al înzestr ării intelectuale“ (Eysenck și Eysenck, 1981/1998, 96).
În concluzie, m ăsurarea înso țește evolu ția omului și a societ ății, se diversific ă și spore ște continuu în
precizie, dar m ăsurarea cost ă. Orice m ăsurare con ține în sine o eroare (diferen ța dintre rezultatul
măsurării și valoarea adev ărată a m ărimii m ăsurate). Important r ămâne îns ă faptul c ă eroarea poate fi
evaluat ă și redus ă în func ție de scop, de procedeele utilizate și de resursele financiare de care dispunem.
Totdeauna, îns ă, a m ăsura înseamn ă a aproxima. „Certitudinea absolut ă este privilegiul min ților
needucate“. Acaeast ă afirma ție a lui J. Keyser este cu atât mai valabil ă în leg ătură cu m ăsurarea
fenomenelor și proceselor psihosociale.
Ce este m ăsurarea ?
De la Galileo Galilei (1564– 1642), fizicianul și filosoful italian care a ini țiat știința modern ă prin
matematizarea ei, și pân ă azi s-au propus mai multe defini ții ale m ăsurării. Una dintre cele mai r ăspândite
și acceptate defini ții apar ține fizicianului N. R. Campbell ( 1920, 267): prin m ăsurare se în țelege „procesul
52 Septimiu CHELCEA
de atribuire de numere calit ăților reprezentate“. Nota definitorie, coresponden ța dintre numere și calit ățile
măsurate, se reg ăsesc și alte defini ții, precum cea datorat ă lui Bertrand Russell ( 1938, 176): „m ăsurarea
unei m ărimi este, în sensul cel mai general, orice metod ă de stabilire a unei coresponden țe unice și
reciproce între toate sau unele m ărimi ale unei clase în toate sau unele numere integrale, ra ționale sau
reale“.
Leonard S. Kogan ( 1975, 68) consider ă că, pentru științele socioumane, defini ția dat ă de psihologul
american Stanley S. Stevens ( 1906– 1973), potrivit c ăreia m ăsurarea const ă în „atribuirea de numere
obiectelor sau evenimentelor conform regulilor“ este foarte l ămuritoare. Psihologul american anterior
citat reia aceast ă defini ție în lucr ările sale ulterioare: Mathematics, Measurament, and Psychophysics
(1951), Measurement and Man (1958) și Measurement, Statistics, and the Schemapiric View (1968).
Consider ăm că aceast ă defini ție, atât de des citat ă, impune anumite prciz ări. În primul rând, trebuie
remarcat c ă sunt m ăsurate nu obiectele ca atare, ci propriet ățile lor: status-ul social, autoritatea, prestigiul,
prejudec ățile, convingerile – când avem în vedere un individ – și coeziunea, circula ția informa ției, starea
de spirit etc. – când este vorba de un grup uman. De asemenea, m ăsurarea presupune un sistem de numere
și anumite reguli de atribuire a numerelor pentru obiecte. Astfel privit ă, măsurarea este o rela ție ce se
stabile ște între domeniul obiectelor și domeniul numerelor. Important ă este regula de coresponden ță
dintre fenomene și numere (Baker, 1988, 117).
Fred N. Kerlinger ( 1973, 429) propune o ecua ție general ă pentru orice procedeu de m ăsurare: f = {(x,
y); x = orice obiect; y = un num ăr}.
Ecua ția propus ă se cite ște astfel: func ția f, sau regula de coresponden ță, este egal ă cu setul perechilor
ordonate (x, y), astfel c ă „x“ este un obiect și orice „y“ care îi corespunde este un num ăr. Regula de
coresponden ță indic ă modul de atribuire de numere caracteristicilor pe care vrem s ă le m ăsurăm.
În m ăsurarea faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale adesea este foarte greu s ă se formuleze
reguli clare de atribuire a numerelor și, uneori, imposibil de respectat toate cele trei postulate ale m ăsuri
(Kerlinger, 1973, 434):
• Fie (a = b) sau (a ≠ b), dar nu ambele (postulatul exclusivit ății);
• Dacă [a = b) și (b = c)], atunci (a = c) (postulatul tranzitivit ății rela ției de egalitate);
• Dacă [(a > b) și (b > c)], atunci (a > c) (postulatul tranzitivit ății rela ției de inegalitatea).
Chiar primul postulat, cel mai elementar, nu poate fi totdeauna acceptat f ără o verificare prealabil ă.
Regula aparent clar ă: „atribui ți num ărul 1 pentru persoanele de sex masculin și num ărul 2 pentru
persoanele de sex feminin“ uneori este inoperant ă. Masculinitatea și feminitatea, atât biologic cât mai ales
cultural, sunt caracteristici mai greu de stabilit decât se crede; dovad ă, testele la care sunt supu și sportivii
(sportivele) pentru a se determina sexul nu dup ă caracterele secundare sau dup ă elementele culturale
(comportament, vestimenta ție etc.), ci pe baza doz ării hormonale. Dac ă vom aduce în discu ție
caracteristicile psihosociologice ale persoanelor și grupurilor umane, vom constata u șor că postulatul
exclusivit ății, ca fundament în m ăsurare, nu este respectat totdeauna. Oamenii nu sunt „cu prejudec ăți“
sau „f ără prejudec ăți“, „egoi ști“ sau „nonegoi ști“ ș.a.m.d., iar grupurile umane nu pot fi caracterizate ca
„lipsite de coeziune“ sau „coezive“, „permisive“ sau „lipsite de permisivitate“ etc. și, mai general, în
domeniul științelor socioumane, faptele, fenomenele și procesele nu sunt „sau – sau“, ci mai degrab ă „și-
și“: oamenii sunt și cu prejudec ăți și fără, și egoi ști și altrui ști; în grupurile umane exist ă și coezivitate și
ostilitate, și permisivitate și selectvitate în acceptarea indivizilor în grup etc.
Rezerve și mai serioase implic ă postulatul tranzitivit ății. Din punct de vedere psihosociologic, nu se
poate spune niciodat ă cu certitudine c ă: dac ă „a“ l-a dep ășit pe „b“ într-o prob ă de performan ță și „b“ pe
„c“, atunci „a“ îl va dep ăși pe „c“ într-o situa ție de competi ție direct ă. Fiind în competi ție direct ă, într-o
prob ă de performan ță, un b ăiat poate dep ăși o fat ă, care la rândul ei, în competi ție direct ă poate întrece pe
alt băiat. Acesta din urm ă, în competi ție cu cel dintâi, poate ie și înving ător.
Exemplul adus în dicu ție credem c ă a sugerat îndeajuns dificult ățile ce le avem de întâmpinat în
măsurarea fenomenelor psihosociale.
Nivelurile de m ăsurare
În literatura de specialitate este larg acceptat ă ideea existen ței unui num ăr de patru niveluri de
măsurare: nominal, ordinal, de interval și de raport. Stanley S. Stevens, în 1941, a identificat primul
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 53
aceste patru niveluri de m ăsurare și a specificat opera țiile statistice permise de fiecare nivel. În studiul On
the Theory of Scales of Measurement (publicat ini țial în revista Science , 684, 7, 1946, 677 – 680)
define ște fiecare tip de scal ă, atrăgând aten ția asupra faptului c ă „opera țiile statistice ce pot fi aplicate în
mod legitim la datele empirice depind de tipul de scal ă dup ă care sunt ordonate aceste date (Stevens,
1970, 70). Enumerarea nivelurilor reflect ă gradul de precizie în ordine cresc ătoare, de la m ăsurarea
nominal ă la cea de raport, și descresc ătoare, în ceea ce privesc restric țiile opera țiilor statistico-matematice
permise de fiecare nivel de m ăsurare în parte.
Așa cum precizeaz ă Ioan M ărginean ( 1998, 118) „primele dou ă niveluri (nominal și ordinal)
alcătuiesc m ăsurarea nenumeric ă (nonparametric ă), iar ultimele dou ă (de interval și de raport) alc ătuiesc
măsurarea numeric ă (parametric ă)“.
În m ăsurarea nominal ă, numerele asociate obiectelor nu au semnifica ția lor cantitativ ă, nu exprim ă
mărimi: sunt pur și simplu semne, nume. H. Russell Bernard ( 1995) precizeaz ă că “măsurarea nominal ă
este calitativ ă”. Într-un experiment psihosociologic, fiec ărui subiect i se asociaz ă un num ăr: în loc s ă
spunem subiectul de experiment M., spunem subiectul num ărul 1 sau 2, 3 … n. Este un exemplu de
măsurare nominal ă. Dar oare este aceasta m ăsurare ? Dac ă se accept ă defini ția dat ă de Stanley S. Stevens
măsurării, r ăspunsul nu poate fi decât afirmativ. Regula de atribuire a numerelor, pentru m ăsurarea
nominal ă, nu prevede decât c ă acela și num ăr va fi atribuit tuturor obiectelor care au acelea și caracteristici
și numai lor. To ți subiec ții domicilia ți în urban sunt desemna ți prin num ărul 1, cei din rural cu num ărul 2.
Conform regulei de atribuire a numerelor, nu este permis ca persoanele domiciliate în urban s ă primeasc ă
numărul 1, cât și num ărul 2; de asemenea, nu este permis ca num ărul 1 ( s a u 2 ) s ă fie atribuit atât
persoanelor din urban cât și celor din rural. Cât ar p ărea de simplu, postulatele m ăsurării se cer verificate
și la acest nivel de m ăsurare. Primul postulat ș(a = b) sau (a ≠ b), dar nu ambele ] constituie restric ția
definitorie pentru m ăsurarea nominal ă. Dihotomia este deci proprietatea specific ă acestui tip de m ăsurare.
Alături de ea, simetria [dacă (a = b), atunci și (b = a) ] caracterizeaz ă nivelul m ăsurării nominale.
Tranzitivitatea [dacă (a = b) și (b = c)] comport ă unele discu ții, dat fiind faptul c ă în domeniul științelor
socioumane nu exist ă două obiecte, fenomene, procese identice, cu atât mai pu țin trei. Totu și, se accept ă
că dihotomia, simetria și tranzitivitatea caracterizeaz ă măsurarea nominal ă. Pe baza propriet ăților amintite
sunt u șor de stabilit opera țiile statistico-matematice permise la nivelul m ăsurării nominale. În primul rând,
fiind vorba, în fond, de o opera ție de clasificare, se calculeaz ă frecven ța apartenen ței obiectelor la clasele
sau categoriile desemnate prin numere: câ ți subiec ți sunt din mediul urban și câți din mediul rural sau
frecven ța apari ției numerelor 1 și 2 (în exemplul luat). Frecven țele pot fi date în cifre brute sau în
procente. Pare un truism, dar trebuie s ă preciz ăm că exprimarea procentual ă a frecven țelor se recomand ă
în cazurile în care e șantioanele au un volum mai mare de 100. Se accept ă totu și exprimarea în procente și
a numerelor pân ă la 30, dar nu mai mici.
Nivelul ordinal, la fel de r ăspândit în m ăsurarea din științele socioumane ca și cel nominal, are toate
propriet ățile acestuia, în plus, introducând rela țiile de ordine, permite multiple opera ții statistico-
matematice și, deci, face posibil ă utilizarea unui mare num ăr de coeficien ți de corela ție și teste de
semnifica ție. Tranzitivitatea ordinal ă este aici definitorie: dac ă postulatul tranzitivit ății [dacă (a > b) și (b
> c), atunci (a > c) ] este justificat de izomorfismul cu obiectele și fenomenele m ăsurate, atunci este
justificat ă și măsurarea ordinal ă. Numerele asociate obiectelor și fenomenelor într-o m ăsurare ordinal ă nu
au decât semnifica ție de rang, nu indic ă mărimi absolute. Regula de atribuire a numerelor specific ă doar
asocierea cu numerele în ordine cresc ătoare sau descresc ătoare a caracteristicilor care ele însele sunt într-
o ordine cresc ătoare, respectiv descresc ătoare. Satisfac ția muncii poate fi deplin ă sau numai par țială,
foarte intens ă sau moderat ă. Convenim s ă asociem celui mai înalt grad de satisfac ție num ărul cel mai
mare (de regul ă 3, 5, 7, 11) și, în ordine descresc ătoare, numere mai mici gradelor mai reduse de
satisfac ție în raport cu munca. Convenim s ă atribuim altfel numerele de la 1 la 7 ( 1 = foarte nesatisf ăcut;
2 = în mare m ăsură nesatisf ăcut; 3 = nesatisf ăcut; 4 = nici satisf ăcut, nici nesatisf ăcut; 5 = satisf ăcut; 6 =
în mare m ăsură satisf ăcut; 7 = foarte satisf ăcut). Num ărul 6 va exprima un grad mai redus de satisfac ție
decât num ărul 7, dar mai sporit decât 5 ș.a.m.d. Cu cât va fi mai redus sau mai sporit, la acest nivel de
măsurare, nu se poate preciza, pentru c ă relațiile dintre caracteristcile m ăsurate nu se reflect ă decât par țial
în rela țiile dintre numere.
Nu se poate sus ține c ă a fi în mare m ăsură satisf ăcut este tot una cu a fi de dou ă ori nesatisf ăcut (6 =
3 x 2)! Lucrurile se petrec astfel pentru c ă, în timp ce numerele cresc cu intervale egale, caracteristicile
54 Septimiu CHELCEA
obiectelor sporesc cu intervale inegale. Datorit ă acestui fapt – riguros vorbind –opera țiile de adunare,
scădere, înmul țire și împ ărțire a numerelor distribuite în cadrul m ăsurării ordinale nu se justific ă și, în
consecin ță, nici coeficien ții de corela ție sau testele de semnifica ție bazate pe valori absolute. Se
legitimeaz ă însă calcularea frecven țelor (cifre brute și procente), aflarea medianei și a cuantilelor,
stabilirea rangurilor. De asemenea, se legitimeaz ă statisticile nonparametrice: coeficien ții de semnifica ție
a diferen ței dintre dou ă medii: Mann-Whitney, Wilcoxon, Kolmogorov-Smirnov, Kruskal, Wallis și, în
fine, testul semnului.
Nivelul m ăsurării de interval. În practica cercet ărilor psihosociologice și, mai general, în investiga ția
sociologic ă, nivelul ordinal de m ăsurare se asimileaz ă, pe baza observa țiilor empirice și a deduc țiilor
logice, nivelului metric, respectiv m ăsurării de interval . O bun ă ilustrare a faptului c ă aceast ă asimilare nu
introduce, de regul ă, distorsiuni ne este oferit ă de istoricul preocup ărilor privind m ăsurarea „distan ței
sociale“. A șa cum se știe, Emory S. Bogardus, care în țelegea prin distan ță social ă gradul de în țelegere și
de afec țiune pe care persoanele îl au unele fa ță de celelalte, a creat în 1925 prima form ă a vestitei Scale a
distan ței sociale . Cum a procedat? Intuitiv, a ordonat un num ăr de șapte propozi ții, de la cele cele care
exprim ă maximum de deschidere fa ță de personajele de alte na ționalit ăți pân ă la cele care tr ădeaz ă
xenofobia:
7. A fi în rela ție de rudenie prin c ăsătorie;
6. A avea ca prieten intim;
5. A avea ca vecin pe strad ă;
4. A avea ca angajat în aceea și întreprindere;
3. A accepta ca cet ățean în țară;
2. A accepta numai ca vizitator în țară;
1. A exclude din țară.
Numerele asociate pozi țiilor exprimate prin acceptarea uneia din afirma țiile de mai sus reflect ă
ordinea, nu m ărimea absolut ă a gradului de în țelegere și de afec țiune fa ță de str ăini. Pentru a vedea dac ă
intervalele dintre pozi țiile (atitudinile) exprimate sunt egale, Emory S. Bogardus a aplicat ulterior tehnica
compar ării perechilor, pus ă la punct în 1929 de Louis L. Thurstone. Ierarhizarea propozi țiilor a fost
aceea și, intervalele dovedindu-se (aparent) egale. Astfel, instrumentul de m ăsurare a distan ței sociale
(scala Bogardus), despre care se credea c ă realizeaz ă un nivel de m ăsurare ordinal, s-a constatat c ă
permite o m ăsurare de interval ( A Social Distance Scale , în Sociolgy and Social Research , vol. XVII, Los
Angeles, 1933).
În baza celor ar ătate, credem c ă Fred N. Kerlinger are dreptate când afirm ă: „Cel mai bun procedeu
pare a fi acela de a trata m ăsurătorile ordinale ca și când ar fi m ăsurători de interval, dar s ă fim permanent
atenți la posibilitatea unei mari inegalit ăți a intervalelor“ (Kerlinger, 1973, 44 1). Astfel, întâlnim frecvent
exprimarea rezultatelor m ăsurării ordinale sub forma mediilor aritmetice, a abaterii standard și a abaterii
medii p ătratice (dispersie, varian ță). Opera țiile statistico-matematice mai sus amintite sunt permise,
riguros vorbind, doar m ăsurării de interval și de raport, care presupun un izomorfism al cre șterii și
descre șterii obiectului m ăsurat cu sistemul numeric considerat:
[(a – b) = (b – c), dup ă cum (5 – 4 = (4 – 3) ].
Specific nivelului m ăsurării de interval este faptul c ă intervalele pot fi adunate și scăzute. De
remarcat îns ă că sunt adunate sau sc ăzute intervalele, nu valorile. Neexistând un punct zero absolut care
să exprime absen ța caracteristicii m ăsurate, nu se poate pretinde, de exemplu, c ă performan ța școlar ă a
unui elev notat cu 10 este de dou ă ori mai mare decât a unuia notat cu 5. Are sens îns ă să spunem c ă
performan ța celui dintâi este cu 5 unit ăți mai mare decât a celuilalt. Intervalele de m ăsurare fiind egale,
cercet ătorul are libertatea unor artificii de transformare de tipul (Schreiber, 1975, 288):
y = a + bx (pentru b > 0)
unde: y = valori caracteristice transformate; x = valori caracteristice care urmeaz ă a fi transformate; a
= constanta de deplasare; b = constanta de extindere.
Intervalele pot fi deplasate sau extinse, fire ște, dac ă prin aceasta reflect ăm mai adecvat realitatea. În
legătură cu satisfac ția muncii (în exemplul mai sus discutat), probabil c ă o deplasare cu 4 intervale ar
exprima mai bine valorile caracteristice. Atribuirea numerelor de la – 3 la + 3 (- 3 = foarte nesatisf ăcut; – 2
= în mare m ăsură nesatisf ăcut; – 1 = nesatisf ăcut; 0 = nici satisf ăcut, nici nesatisf ăcut; + 1 = satisf ăcut; +
2 = în mare m ăsură satisf ăcut; + 3 = foarte satisf ăcut) pare a fi mai adecvat ă. În acest caz deplasarea se
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 55
justific ă, nu îns ă și extensia intervalelor. Nu spore ște cu nimic cunoa șterea dac ă vom amplifica cu 10 sau
cu 100 fiecare interval (sistemul numerelor devenind: 10 – 70 sau 100 – 700).
Nivelul m ăsurării de interval îi este permis ă aplicarea coeficien ților de corela ție produs-moment
(Bravais-Pearson) și r tetracronic. Analiza de regresie se legitimeaz ă și ea; la fel testele de semnifica ție a
diferen țelor dintre dou ă medii aritmetice: t; z și F. Toate aceste statistici, în practica cercet ărilor
sociale concrete, se folosesc – f ără o justificare deplin ă – și pentru nivelul ordinal de m ăsurare.
Prin introducerea în opera ția de m ăsurare a unui punct zero absolut (natural) sunt posibile opera țiile
specifice nivelurilor inferioare de m ăsurare, la care se adaug ă înmul țirea și împ ărțirea.
Nivelul m ăsurării de raport (sau de propor ție) se caracterizeaz ă printr-o relație de propor ționalitate .
La acest nivel de m ăsurare au sens stasticile parametrice și nonparametrice, inclusiv mediile geometrice și
coefien ții de varian ță. Trebuie spus îns ă că măsurarea fenomenelor psihosociale nu permite fixarea unui
punct zero absolut, a șa cum se întâmpl ă în m ăsurarea timpului și a spa țiului. Walter Guthjahr ( 1974, 22)
ilustreaz ă diferen țele dintre nivelurile de interval și de raport în m ăsurare, luând ca exemplu m ăsurarea
temperaturii.
Tabelul 4. 1. Măsurarea temperaturii (după Guthjahr, 1974, 22)
Repere Nivel de m ăsurare
de interval de raport
Celsius
0 C Reaumur
0 R Fahrenheit
0 F Kelvin
0 K
Rankine
0 R
Zero absolut – 2730 – 2 190 – 4600 00 00
Solidificarea apei 00 00 + 320 +2730 + 4920
Fierberea apei + 1000 + 800 +2 120 + 3730 + 6720
Este u șor de observat c ă aceleia și realit ăți – temperatura – i se asociaz ă numere diferite, dup ă cum au
fost alese: punctul zero, m ărimea intervalului și direc ția. În sistemele Kelvin și Rankine punctul zero este
acela și, direc ția aceea și, difer ă îns ă mărimea intervalului și, deci, extensia scalei de m ăsurare.
Comparativ, în sistemele Celsius și Fahrenheit nu r ămâne constant ă decât direc ția, difer ă atât punctul
zero, ales conven țional, cât și mărimea intervalului. Trebuie spus c ă, deși pentru nivelul de m ăsurare de
raport se pretinde un punct zero natural, el nu are totu și o existen ță reală. Temperatura de – 273, 160 nu a
fost niciodat ă atins ă. Greutatea, lungimea, timpul, for ța – ca m ărimi fizice, admit m ăsurarea de raport,
ceea ce nu se întâmpl ă cu realit ățile psihice și sociale. Inteligen ța zero sau coeziune interuman ă zero nu
corespondent în realitate: individul nu poate fiin ța fără un minim de inteligen ță; societatea nu exist ă fără
un minim de coeziune interuman ă.
Prezentarea chiar și succint ă a problemei nivelurilor de m ăsurare în științele sociale nu trebuie s ă
ducă la un nejustificat și neconstructiv scepticism în leg ătură cu posibilit ățile de aplicare a metodelor
statistico-matematice în cercet ările concrete din domeniul științelor socioumane. Atr ăgând aten ția asupra
restric țiilor de atribuire de numere obiectelor și fenomenelor psihosociale, am inten ționat s ă avertiz ăm
împotriva folosirii abuzive a unor formule matematice standard, f ără înțelegerea semnifica ției rezultatelor
obținute. Dup ă opinia noastr ă, este de preferat un nivel de m ăsurare mai sc ăzut, f ără utilizarea unor indici
și a unor teste statistice sofisticate, decât un nivel înalt de m ăsurare cu indici și teste riguroase și
laborioase din punctul de vedere al calculelor, dar inadecvate în raportul de izomorfism cu realitatea
investigat ă.
În alternativa formulat ă de Clyde H. Coombs ( 1963), între a alege un sistem de m ăsurare cât mai
„puternic“ și unul cât mai adecvat, opt ăm fără ezitare pentru cea de-a doua solu ție.
Validitatea și fidelitatea m ăsurării
Evaluarea m ăsurării constituie un subiect pe cât de complex, pe atât de important pentru cercetarea
sociologic ă, psihosociologic ă. Studiind interac țiunea comportamentelor umane, totdeauna trebuie s ă ne
întreb ăm dac ă într-adev ăr am m ăsurat ceea ce am inten ționat s ă măsurăm și dac ă rezultatele sunt demne
56 Septimiu CHELCEA
de încredere sau – teoretic formulat ă problema – trebuie s ă stabilim totdeauna validitatea și fidelitatea
(reliabilitatea) m ăsurării fenomenelor. Exist ă dezvoltat ă o întreag ă teorie cu privire la validitatea și
fidelitatea măsurării în științele sociale, teorie constituit ă și impulsionat ă în mod deosebit de cercet ările
psihologice și psihosociologice asupra personalit ății. Aplicând un test de inteligen ță, am m ăsurat în
realitate chiar inteligen ța? Cum ne asigur ăm că măsurarea este valid ă?
Validitatea și fidelitatea – remarc ă Michael Procter – sunt adesea descrise în termeni de corela ție:
„Validitatea este conceptualizat ă ca o corela ție dintre m ăsurare și un criteriu independent relevant”
(Procter, 1993, 127), iar reliabilitatea, fiind determinat ă fără referire la un criteriu exterior, se verific ă tot
prin stabilirea corela ției dintre rezultatele ob ținute: la testare și la retestare, prin aplicarea câte unei
jumătăți din test sau prin luarea în calcul a corela ției dintre indicatori.
Prin stabilirea validit ății de con ținut, a validit ății criteriilor și a validit ății de construct ne putem
încredin ța că am m ăsurat ceea ce am presupus de la început c ă măsurăm. Cel mai adesea, cercet ătorul din
domeniul științelor sociale se m ărgine ște la analiza validit ății de con ținut. El încearc ă să determine dac ă
instrumentul de m ăsurare pe care l-a creat este reprezentativ pentru con ținutul procesului sau fenomenului
pe care îl m ăsoară. Un exemplu ne poate ajuta s ă înțelegem mai bine ce reprezint ă validitatea de con ținut
și cum se procedeaz ă în determinarea acesteia. Într-un experiment invocat, s-a urm ărit verificarea ipotezei
determin ării gradului de satisfac ție a muncii de c ătre sistemul de organizare a întreprinderilor. Satisfac ția
muncii – ca fenomen psihosocial – are multiple dimensiuni și indicatori. Pentru m ăsurare am re ținut
dimensiunile: satisfac ție în raport cu con ținutul muncii, cu organizarea formal ă și cu organizarea
informal ă a întreprinderilor. Ca indicatori, au fost re ținuți cei referitori la satisfac ția produs ă de structura
opera țiilor de munc ă, profesiune, întreprindere, grupul de munc ă etc. Reproduc ace ști indicatori
conținutul satisfac ției muncii? Proced ăm la o judecat ă critic ă a lor. Ne întreb ăm care este leg ătura dintre
indicat (satisfac ția muncii) și indicator (întrebare referitoare la satisfac ția produs ă de munc ă)? Ne
întreb ăm, de asemenea, dac ă am selec ționat suficien ți indicatori capabili s ă reproduc ă adecvat domeniul,
conținutul fenomenului studiat.
Validitatea legat ă de criteriu și validitatea de construct completeaz ă analiza validit ății procesului de
măsurarea psihosociologic ă. Validitatea legat ă de criteriu , așa-numita validitatea predictiv ă sau empiric ă,
urmărește nu rezultatul în sine al m ăsurării, ci criteriul extern cu care se compar ă acest rezultat. În
măsurarea intereselor profesionale, analiza validit ății legat ă de criteriu ofer ă un bun exemplu asupra a
ceea ce se inten ționeaz ă a se demonstra: validarea rezultatelor actuale prin raportare la un element
(eveniment) exterior, înregistrabil dup ă o perioad ă de timp, adesea de ani și ani de zile. Binecunoscutul
Test de interese profesionale elaborat de Edward K. Strong (prima form ă în 1927, cea de-a doua în 1939),
a fost validat prin raportarea rezultatelor ob ținute prin aplicarea lui, în perioada 1927– 1930, pe un lot de
670 de studen ți din primii ani ai Universit ății Stanford la profesiile efectiv practicate de c ătre ace știa în
anul 1949. S-a constatat c ă 53% din studen ții care manifestaser ă interese pentru profesiunile medicale, la
un interval de dou ăzeci de ani deveniser ă medici, iar al ții 27% aleseser ă profesiuni strâns înrudite cu
medicina: biologia, psihologia etc. Validarea m ăsurării intereselor profesionale s-a realizat prin luarea în
considera ție a profesiunilor practicate dup ă un interval de timp suficient de îndep ărtat de momentul
testării. Este acesta un criteriu capabil s ă valideze m ăsurarea? Trebuie analizat. Practicarea unei
profesiuni nu depinde numai, și nici m ăcar în primul rând, de interesele profesionale ale indivizilor. Pia ța
muncii este mult mai complex ă, dar cu siguran ță că interesele profesionale intervin în alegerea și
practicare profesiunilor. Succesul profesional reprezint ă însă un criteriu mai puternic de validare a
măsurării intereselor profesionale. Edward K. Strong valideaz ă testul s ău și prin acest criteriu. Pe un lot
de 181 de agen ți de asigur ări, el constat ă că 67% dintre cei care manifestaser ă un interes foarte ridicat
pentru profesiunea lor aveau o cifr ă de afaceri foarte ridicat ă (peste 150000 de dolari anual), în timp ce
doar 6% din agen ții de asigur ări care nu manifestaser ă nici un interes pentru profesiunea lor atingeau
respectiva cifr ă de afaceri. Validitatea legat ă de criteriu se caracterizeaz ă așadar prin capacitatea de
predic ție a m ăsurării efectuate.
Dacă validitatea legat ă de criteriu determin ă capacitatea de prognosticate a m ăsurătorii (inclusiv a
instrumentului de m ăsurare), validitatea de construct vizeaz ă caracteristica de m ăsurat, obiectul,
fenoemnul sau proprietatea ce se afl ă în spatele performan ței m ăsurate. A șa cum aprecia Fred N.
Kerlinger, validitatea de construct constituie cel mai semnificativ produs al teoriei m ăsurării în științele
socio-umane. Cercet ătorul care se intereseaz ă de acest tip de validitatea î și pune întrebarea: ce factori sau
constructe explic ă performan ța și diferen țelede performan ță ale indivizilor sau grupurilor umane?
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 57
Constructele, dup ă um se știe, desemneaz ă categorii ipotetice utilizate pentru descrierea și înțelegerea
raporturilor dintrele elementele unui model explicativ. Presupunând c ă avem de m ăsurat coeziunea unui
grup, ne putem întreba, o dat ă stabilit nivelul acesteia, ce constructe explic ă scorul (punctajul) ob ținut:
simpatia reciproc ă? Interesele comune? Dezirabilitatea social ă? De asemenea, va trebui s ă ne întreb ăm ce
propor ție din varian ța total ă a măsurării se datoreaz ă fiecărui construct în parte. Prin diferite corela ții de
itemuri, cu ajutorul metodei matricei cu mai multe atribute m ăsurate prin mai multe metode sau prin
analiza factorial ă validitatea de construct poate fi corespunz ător determinat ă.
Asigurându-ne c ă măsurăm întocmai ceea ce inten ționăm să măsurăm, în mod firesc trebuie s ă
verific ăm în continuare fidelitatea măsurătorilor noastre. Teoria modern ă a fidelit ății măsurătorilor din
științele social-umane se bazeaz ă pe analiza de varian ță și pe tehnicielprobabiliste de luare a deciziei (L.
Cronbach, 1972). În mod tradi țional îns ă, fidelitatea se determin ă în perspectiva analizei erorilor. F ără a
insista asupra dezvolt ării extrem de sofisticate a teoriei fidelit ății, prezent ăm principalele procedee de
determinare a fidelit ății în m ăsurarea caracteristicilor psihosociologice (Helmstadter, 1974, 58).
Procedeul test-retest presupune aplicarea dup ă o perioad ă de timp a aceluia și instrument de m ăsurare
acelora și persoane. Dac ă persoanele supuse m ăsurării nu s-au schimbat sub raportul caracteristicii
măsurate, teoretic, rezultatele celor dou ă probe trebuie s ă fie identice. În practic ă lucrurile nu se întâmpl ă
așa, datorit ă erorilor care intervin în fiecare opera ție de m ăsurare. Prin procedee matematice se poate
determina fluctua ția valorilor ob ținute în cele dou ă opera ții de m ăsurare a caracteristicilor uneia și
aceleia și persoane sau colectivit ăți. Problema îns ă este alta: ce caracteristici ale fenomenelor și proceselor
socio-umane sunt statice? Cu greu vom g ăsi caracteristici, dac ă nu statice, cel pu țin mai lent modificabile.
Aplicarea imediat ă a unei noi m ăsurători cu acelea și instrumente eviden țiază alte impedimente: subiec ții
umani înva ță răspunsurile, tin s ă să nu contrazic ă, sporind astfel în mod artificial gradul de fidelitate a
măsurătorilor. Și mai este ceva: cum explic ăm subiec ților faptul c ă îi supunem la acelea și probe? La
mărturisim c ă facem experiment? Invoc ăm vreun pretext oarecare? Cât de plauzibil va fi el? Se pare c ă
fidelitatea test-retest induce mai multe semne de întrebare decât r ăspunsuri corecte.
Procedeul testelor paralele încearc ă să evite impedimentul înv ățării răspunsurilor de c ătre subiec ți:
se aplic ă acestora nu acela și test de dou ă ori, ci dou ă teste asem ănătoare sau dou ă forme diferite ale
aceluia și instrument de m ăsurare. Dar, cât de asem ănătoare sunt testele paralele? Prin analiza validit ății
de con ținut și a celei de construct, prin compararea mediilor, a varian ței, a covarian ței dintre itemuri acest
lucru poate fi stabilit. Teste perfect echivalente nu vor fi create, probabil, niciodat ă, asem ănătoare, da.
Eșantionarea itemurilor, formularea lor vor diferi de la un test la altul, fapt ce va produce o anumit ă
instabilitate a scorurilor. De aceea se și spune c ă prin procedeul testelor paralele se determin ă stabilitatea
măsurătorilor. Ca și în cazul procedeului precedent, între aplicarea unui test și a formei lui „echivalente“
de cele mai multe ori se scurge o perioad ă de timp, în care situa ția subiec ților se schimb ă. Aplicarea
concomitent ă a dou ă sau mai multe teste paralele nu este posibil ă; aplicarea lor în succesiune imediat ă nu
este de dorit. Se pun probleme asem ănătoare procedeului test-retest.
Procedeul înjum ătățirii testelor ofer ă posibilitatea determin ării coeficientului de echivalen ță între
cele dou ă jumătăți ale aceluia și test. Împ ărțirea testului în jum ătate se face selectând itemurile echivalente
și gruparea lor în dou ă forme separate. În mod curent se procedeaz ă însă oarecum mecanic: într-o form ă
sunt incluse itemurile cu un num ăr par, într-alta cele cu num ăr impar. Dup ă aplicarea integral ă a testului
sunt aplicate formele înjum ătățite ale lui. Se fac apoi corela ții între rezultatele astfel ob ținute. Dificult ățile
semnalate pentru procedeul test-retest sunt prezente și în cazul stabilirii fidelit ății prin înjum ătățira
testului.
În cazul testelor unifactoriale, care m ăsoară o singur ă caracteristic ă (de exemplu calculul mintal,
vocabularul ș.a.), procedeul Kuder-Richardson ( 1937) de determinare a fidelit ății se legitimeaz ă perfect,
deși acest procedeu presupune calcule laborioase. Principiul procedeului Kuder-Richardson este îns ă
extrem de simplu, amintind de procedeul Guttman de scalare: într-un test în care itemurile sunt ordonate
în func ție de gradul lorde dificultate este de presupus c ă subiec ții dau r ăspunsuri corecte la itemurile mai
ușoare și gre șesc la cele mai grele. Dac ă lucrurile se întâmpl ă invers, procedeul de m ăsurare nu prezint ă
fidelitate.
Procedeul Hoyt (1941) de estimare a fidelit ății este asem ănător procedeului anterior prezentat,
deosebindu-se de acesta prin acceptarea varia ției performan țelor unui individ de la un item la altul, nu ca
pe o eroare, ci ca diferen ță reală. În analiza fidelit ății, în procedeul Hoyt se ia în considera ție diferen țele
interindividuale, interindividuale și diferen țele de erori interindividuale.
58 Septimiu CHELCEA
Evaluarea m ăsurării, ca și măsurarea îns ăși, constituie, un element esen țial în cercetarea concret ă din
științele socio-umane, pentru c ă numerele incorect asociate fenomenelor pot deforma sau estompa
realit ățile, creând iluzia rigurozit ății științifice.
Termeni-cheie
• cuantile
• decile
• eroare de m ăsurare
• fidelitatea (reliabilitatea)
• incertitudinea de m ăsurare
• măsurarea
– nonparatemtric ă
– parametric ă
• median ă
• nivel de m ăsurare
– de interval – de raport
– nominal
– ordinal • postulatele m ăsurării
• precizia m ăsurării
• procedee de determinare a fidelit ății
– înjum ătățirii testelor
– Hoyt – test-retest
– testelor paralele
• quartile
• validitatea
– de construct – de con ținut
– de criteriu
Probleme recapitulative
1. Ce este m ăsurarea ?
2. Când încep preocup ările de constituire a unei teorii a m ăsurării ?
3. Ce rela ție exist ă între incertitudinea de m ăsurare și precizia m ăsurării ?
4. În func ție de ce factori se stabile ște precizia m ăsurării ?
5. Care sunt nivelurile de m ăsurare ?
6. De ce nu este posibil ă măsurarea de raport în științele socioumane ?
7. Care sunt postulatele m ăsurării ?
8. Ce este validitatea m ăsurării ?
9. Dar fidelitatea m ăsurării ?
10. Care sunt tipurile de validitate ?
11. Care sunt cele mai r ăspândite procedee de determinare a fidelit ății (reabilit ății) m ăsurărilo?
Capitolul 5
Tipuri de cercet ări socioumane
• Preciz ări terminologice: cercetare sociologic ă de teren, anchet ă, sondaj, studiul cazului
• Tipologia cercet ărilor socioumane concrete
• Cercet ări descriptive
• Cercet ări explicative
• Cercet ări fundamentale
• Cercet ări qaplicative
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Cercet ările sociologice concrete (de teren sau empirice) apar înaintea cre ării termenului de
„sociologie” de c ătre Auguste Comte, în 1839, în cea de-a 47-a lec ție din al s ău Cours de philosophie
positive :”Cred c ă trebuie s ă cutez a întrebuin ța de acum înainte acest termen nou, exact echivalent
expresiei mele, întroduse mai de mult, de fizic ă social ă pentru a putea ar ăta într-un singur nume aceast ă
parte complementar ă a filosofiei naturale, care se refer ă la studiul pozitiv al totalit ății legilor
fundamentale proprii fenomenelor sociale” ( apud Brăileanu, 1940, 5). Debutul cercet ărilor sociologice de
teren este legat de prima revolu ție industrial ă din Anglia. Acum și aici sunt realizate primele anchete cu
caracter sociologic: în 1722, Daniel Defoe ( 1660– 1731) – cunoscut mai ales ca autor al romanului „ Viața
și nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe ” (1719) – public ă Jurnal din anul ciumei , în care
prezint ă realist lumea interlop ă londonez ă. Sunt folosite actele statistice din Buletinele mortuare
săptămânale (celebrele Bills of Mortality publicate de Compania slujba șilor parohiali), informa țiile din
conversa țiile cotidiene, din ordonan țele Lordului Primar al Londrei, din istorioarele și anecdotele
referitoare la „ciuma s ăracilor”, precum și datele de observa ție exploatate jurnalistic, dar și sociologic.
Molima izbucnit ă în 1665 a n ăpăstuit Londra întrucât „Munca, și prin ea pîinea s ăracilor, fusese curmat ă”
(Defoe, 1719/1980, 36). C. A. Moser ( 1967) consider ă că ar fi mai logic ca istoricul anchetelor din Marea
Britanie s ă înceap ă cu Morton Eden care scrie The State of the Poor in the History of the Labouring
Classe in England (1792), H. Mayhew autorul lucr ării London Life the London Poor (1861) sau Charles
Booth ( 1840– 1916) care public ă o monumental ă anchet ă (17 volume) privind pauperitatea The Life and
Labour of the People of London (1889– 1902). „P ărintele anchetei sociale științifice trebuie considerat
Booth” – apreciaz ă C. A. Moser ( 1958/1967, 36). El are nu numai meritul de a fi realizat o tipologie a
familiilor din punctul de vedere al s ărăciei (opt clase de familii, patru deasupra liniei s ărăciei și patru
dedesubtul ei) și de a fi folosit ceea ce mai tîrziu s-a numit „metoda interviului global” (B. Webb, 1926),
dar și pe acela de a fi atras aten ția asupra extinderii și gravit ății paupert ății. Iat ă ce scria Charles Booth:
„Exist ă o sărăcie disperat ă, degradare, foamete, alcoolism, brutalitate și crim ă: de aceasta nimeni nu se
îndoie ște. Scopul meu a fost s ă arăt rela ția cantitativ ă dintre paupertate, mizerie, depravare prin
compara ție cu veniturile regulate și confortul relativ, și să descriem condi țiile generale în care tr ăiește
fiecare clas ă” (Booth, 1889). Este de re ținut și faptul c ă Charles Booth a acordat o importan ță deosebit ă
modalit ății de culegere a informa țiilor, considerând c ă fiecare fapt de care are nevoie cercet ătorul vie ții
sociale este cunoscut de cineva, astfel c ă sociologul nu ar trebui s ă facă altceva decât s ă recolteze
informa țiile și să le ordoneze. Astfel a ap ărut „metoda interviului global”.
Cercet ările sociologice privind s ărăcia au fost continuate în Marea Britanie (B. S. Rowentree, 1901;
A. L. Bowley, 1912), răspândindu-se în toate țările industrializate. Ele sunt foarte actuale în prezent în
România. Nu inten ționăm să facem, îns ă, un istoric al cercet ărilor sociologice concrete. Dorim totu și să
subliniem c ă, fără a ne cufunda într-un trecut îndep ărtat, cercet ările sociologice concrete au o istorie de
60 Septimiu CHELCEA
cel pu țin o sut ă de ani și că ele au ap ărut ca urmare a schimb ărilor sociale, revolu ției industriale și a unei
grave provoc ări sociale: sărăcia.
Preciz ări terminologice: cercetare sociologic ă de teren, anchet ă, sondaj, studiul cazului
Am folosit deja termenii: „cercetare sociologic ă de teren”, „cercetare sociologic ă empiric ă” (sau
„concret ă”), „anchet ă sociologic ă” fără să fi ar ătat con ținutul lor. În afara acestora, la nivelul sim țului
comun, se utilizeaz ă termenii „investiga ție sociologic ă” și „sondaj”, ignorându-se distinc țiile absolut
necesare.
Termenul de “cercetare sociologic ă” sau „cercetare social ă” are în țelesul cel mai larg: se refer ă la
obținerea și prelucrarea informa țiilor obiectiv verificate, în vederea construirii explica țiilor științifice ale
faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. De și cercetarea sociologic ă are ca principiu metodologic
fundamental unitatea dintre nivelurile teoretic și empiric – vezi subcapitolul referitor la principiile
metodologice ale cercet ărilor socioumane empirice – adesea se face distinc ție între „cercetarea
sociologic ă teoretic ă” („sociologie de cabinet”) și „cercetarea sociologic ă empiric ă” (sociologie de teren).
Cercetarea sociologic ă empiric ă presupune observarea direct ă a realit ății, aplicarea unor metode și tehnici
specifice de recoltare a informa țiilor (ancheta, experimentul, chestionarul etc.), de prelucrare a lor
(corela ții, teste de semnifica ție statistic ă etc.). Când cercetarea sociologic ă empiric ă (concret ă sau de
teren) are un caracter preliminar, explorator sau are o amploare sau profunzime mai reduse se vorbe ște de
„investiga ție sociologic ă”.
Ancheta sociologic ă se particularizeaz ă în universul cercet ărilor sociologice concrete (empirice de
teren) prin aceea c ă utilizeaz ă cu prec ădere chestionarul și interviul pentru culegererea informa țiilor.
Bazându-se pe modalit ăți interogative în ob ținerea informa țiilor, „ancheta sociologic ă are un caracter
neexperimental, cu un grad relativ sc ăzut de control al cercet ătorului asupra variabilelor analizate”
(Mărginean, 1993, 36). C. A. Moser ( 1958/1967, 13) atr ăgea aten ția asupra faptului c ă termenul de
„anchet ă social ă” este dificil de definit întrucât el acoper ă o „varietate foarte larg ă de cercet ări, începând
de la analizele clasice asupra s ărăciei ș…ț până la sondajele asupra opiniei publice ș…ț, anchetele pentru
planificarea ora șelor, cercetarea pie ței ș…ț, precum și nenum ăratele investiga ții organizate de institutele
de cercetare”. A șa cum observa și Ioan Marginean ( 1993), ancheta sociologic ă de multe ori combin ă
modalit ățile interogative de ob ținere a informa țiilor cu studiul documentelor sau cu observa ția științifică,
astfel c ă trasarea unei bariere desp ărțitoare ferme între ceea ce se în țelege prin „cercetare sociologic ă de
teren” și „anchet ă sociologic ă” nu se justific ă. În plan didactic vom re ține totu și că ancheta sociologic ă se
distinge de alte tipuri de cercet ări sociologice concrete (de teren, empirice) prin: utilizarea, în principal, a
chestionarului și interviului pentru ob ținerea informa țiilor și nerecurgerea la experiment. Pe de alt ă parte,
față de sondajul de opinie public ă ancheta sociologic ă se diferen țiază prin aceea c ă: are ca scop nu numai
cunoa șterea aspectelor subiective (opinii, atitudinii, aspira ții, interese etc.), dar și a celor obiective
(structura familiei, condi țiile de locuit etc.) și nerecurgerea obligatorie la e șantionare.
Sondajul de opinie public ă are ca scop cunoa șterea „complexului preferin țelor exprimate de un
număr semnificativ de persoane referitoare la o problem ă de importan ță general ă” (Hennsesy, 1981, 4).
Acest tip de cercetare sociologic ă se fondeaz ă: pe modalit ățile interogative de culegere a informa țiilor și
pe tehnicile de e șantioane și are ca not ă diferen țială restrângerea ariei de cunoa ștere la opinia public ă.
Putem spune c ă „cercetarea sociologic ă de teren” (empiric ă sau concret ă) reprezint ă genul proxim
pentru „ancheta sociologic ă” și aceasta genul proxim pentru „sondajul de opinie public ă”.
Diferen ța specific ă rezult ă din ponderea crescând ă a modalit ăților interogative de culegere a
informa țiilor, pe de o parte, și din reducerea progresiv ă a domeniului de cercetare, de la realitatea social ă
în ansamblul ei la un aspect particular, informa țiile de ținute de indivizi și apoi la opiniile exprimate de
aceștia.
Studiu cazului (sau studiu de caz) se particularizeaz ă în cadrul cercet ării sociologice de teren prin
câteva caracteristici: cazul este în țeles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercet ătorul interesându-se
mai mult despre cum decât depre de ce fenomenul studiat (o persoan ă, o colectivitate, o institu ție) se
prezint ă într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, în context social real (Collerette,
1996, 78). Robert E. Stake ( 1984/1995, XI) define ște studiul cazului ca “studiul unui singur caz particular
și complex, în vederea în țelegerii func ționării lui, cu circumstan țele importante”. Specific acestui tip de
cercetare de teren este faptul c ă fenomenele studiate sunt de o mare complexitate, neputând fi abordate
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 61
experimental sau prin anchete sociologice, iar concluziile, chiar dac ă permit generaliz ări ale propozi țiilor
teoretice, nu conduc la extrapolarea rezultatelor la alte popula ții decât cele investigate (Yin, 1984, 2 1).
Robert E. Stake ( 1994, 236) precieaz ă: “Studiul cazului nu reprezint ă o alegere metodologic ă, ci o alegere
a obiectului de studiu”. Din punct de vedere al scopului cercet ării, în func ție de care se face și alegerea
cazurilor, autorul anterior citat identific ă trei tipuri: studiul cazului intrinsec , asemenea monografiilor, în
care cercet ătorul se centreaz ă pe descrierea în profunzime a unui fenomen unicat, f ără a urm ării testarea
ipotezelor sau generalizabilitatea (de exemplu, Malinowski, 1922); studiul cazului instrumental , realizat în
vederea clarific ării unei teorii sau a unei probleme mai generale (de exemplu, Lynd și Lynd, 1929);
studiul unor cazuri multiple (colective ), în care se încearc ă generalizarea caracteristicilor și mecanismelor
(de exemplu, Kozol, 1991). Așa cum spunea Donald T. Campbel ( 1975), studiul cazului poate fi privit ca
un pas mic spre o mare teorie.
Tipologia cercet ărilor socioumane empirice
Dată fiind marea varietate a cercet ărilor socioumane concrete, consider ăm că se justific ă efortul de a
căuta criteriile cele mai adecvate de clasificare și de a prezenta, fie și succint, „cercet ările exemplare”,
ilustrative pentru fiecare tip de cercetare în parte.
Clasificarea cercet ărilor socioumane dup ă scopul lor. Dup ă scopul lor, cercet ările socioumane
concrete pot fi de mai multe tipuri. În primul rând, facem distinc ție între cercet ările descriptive și cele
explicative.
Cercet ări descriptive
Orice știință începe prin a fi descriptiv ă. Apoi, într-un stadiu mai avansat se încearc ă explicarea
teoretic ă a faptelor de observa ție. Unele științe rămân preponderent descriptive – de exemplu, etnografia –
altele fac un salt de la „graphein” la „logos” – de exemplu, trecerea de la „sociografie” la „sociologie”. În
concep ția lui R. Steinmetz ( 1913) sociografia avea ca scop descrierea ansamblului structurii sociale a unui
ținut, sat sau ora ș. Ferdinand Tönnies ( 1931) înțelegea prin sociografie cercetarea sociologic ă empiric ă,
bazat ă mai ales pe datele statistice. De și strâns legat ă de sociologia concret ă, „sociografia nu se confund ă
cu aceasta, deoarece scopul ei principal nu este explicativ, ci discriptiv”, ea fiind considerat ă „o prim ă
treapt ă a cunoa șterii sociologice” (Ungureanu, 1993, 563).
Chiar dac ă descrierea constituie doar primul nivel în cunoa ștere, cercetarea sociologic ă descriptiv ă
prezint ă nu pu ține dificult ăți. Ea este f ăcută „cu mîinile goale”, nu beneficiaz ă de modele, înainteaz ă într-
un cîmp nedes țelinit, cu numeroase fapte șocante. De aici dificultatea de a alege ce merit ă și ce nu merit ă
să fie observat. „Când se exploreaz ă un cîmp nou, se adopt ă frecvent modalit ăți de analiz ă existente, deja
utilizate în alte cîmpuri și practic ă un transfer de tehnologie ” (Bozon și Leridon, 1993, 1181). Astfel –
după cum remarc ă autorii anterior cita ți – pentru descrierea rela țiilor confiden țiale în studiul sexualit ății s-
a făcut apel la analiza sociologic ă a rețelelor de comunicare, pentru în țelegerea logicii preven ției sexuale
s-a recurs la modelele economice de asumare a riscului și, în fine, pentru predic ția îmboln ăvirilor de
SIDA s-a încercat simularea evenimentelor, integrându-se toate evenimentele din via ța unui individ, în
funcție de riscul pe care îl comport ă.
Un exemplu clasic de cercetare sociologic ă descriptiv ă este ampla anchet ă asupra comportamentului
sexual al b ărbaților și femeilor, început ă în 1938 și încheiat ă 9 ani mai tîrziu, în 1947. Alfred C. Kinsey
(1894 – 1956), specialist în zoologie la Indiana University (SUA), precizeaz ă scopul acestei cercet ări:
„acumularea unei mase de fapte obiective despre problemele sexuale, evitând strict orice interpretare
social ă sau moral ă a acestor fapte” (Kinsey și colab., 1948, 2 1). S-a început cu subiec ții cei mai accesibili,
cu studen ții, de la care s-au ob ținut primele biografii. În 1938 au fost studiate 62 de cazuri, pentru ca în
1947 s ă se adune date de la 728 de subiec ți intervieva ți. În total au fost intervieva ți 6300 de b ărbați și
5940 de femei. Raportul Sexual behavior in the human female (Kinsey și colab., 1953) a fost publicat
după un interval de cinci ani de la apari ția primului volum: Sexual behavior in the human male (1948).
Cei peste 12.000 de subiec ți ai anchetei au fost recruta ți din toate grupurile profesionale, din urban și
62 Septimiu CHELCEA
rural, din diferite zone geografice (cu prec ădere din nord estul SUA), apar ținând diferitelor confesiuni. Nu
se poate vorbi, totu și de o reprezentativitate statistic ă a popula ției investigate – fapt semnalat de autori
(Kinsey și colab., 1970, 45). De exemplu, la data efectu ării anchetei, 40% din femeile din SUA
absolviser ă școala elementar ă, 47% școala medie și 13% înv ățământul superior. În popula ția feminin ă
investigat ă propor ția absolventelor școlii elementare era de numai 3%, a școlii medii 22% și a
învățământului superior de 75%. S-ar putea vorbi mai degrab ă de comportamentul sexual al femeilor
titrate din SUA decât de comportamentul sexual al femeilor, în general.
Datele referitoare la comportamentul intim s-au ob ținut cu ajutorul unui chestionar cu 52 1 de itemi
(pentru persoanele cu experien ță sexual ă mai redus ă num ărul întreb ărilor era de „numai” 300). S-a folosit
o modalitate de intervievare „elastic ă”. Durata unui astfel de interviu era în medie de 30 min. pân ă 1–2
ore. Autorii au f ăcut apel la altruismul subiec ților, convingându-i c ă împ ărtășind experien ța lor sexual ă îi
ajută pe al ții să se în țeleag ă mai bine și să dep ășească eventualele dificult ății. Pentru cei cu studii
superioare se accentua nevoia de a verifica tehnica de cercetare: pentru persoanele cu nivel de școlarizare
mai sc ăzut se ar ăta nevoia de progres a medicinei. În jurul acestei cercet ări s-a mobilizat opinia public ă.
S-au n ăscut zvonuri contradictorii, s-au emis p ăreri diametral opuse. Mul ți credeau c ă discu ția cu
cercet ătorii îi poate ajuta. A șa că s-au prezentat și mul ți nevrotici. Cercet ătorii nu au procedat ca
psihiatrii, nu au f ăcut deosebire între persoanele echilibrate și dezechilibrate din punct de vedere al
comportamentului sexual. Unii subiec ți s-au prezentat la interviu pur și simplu din curiozitate.
Răspunsurile la interviu, relat ările subiec ților erau notate cu ajutorul unui cod special creat de un
criptograf și păstrate în seifuri, asemenea secretelor militare.
În afara informa țiilor ob ținute prin intervievarea subiec ților, pe parcursul celor nou ă ani de
investiga ții s-a adunat un mare num ăr de date provenite din „calendarele sexuale”, jurnale zilnice,
scrisori, desene și alte forme de notare a activit ății sexuale. Un num ăr de 377 de persoane (3 12 femei și
65 b ărbați) au încredin țat cercet ătorilor calendarele lor sexuale, în care erau men ționate nu numai
frecven ța contactelor sexuale, ci și formele de activitate sexual ă ce conduce la orgasm. În calendarele
sexuale ale femeilor adesea se consemna activitatea sexual ă în raport de perioada menstrual ă. În alte
calendare, cercet ătorii au g ăsit informa ții de interes sociologic; despre locul de întîlnire a partenerilor,
călătoriile f ăcute, îmboln ăviri și alte evenimente în m ăsură să influen țeze activitatea sexual ă a bărbaților
și femeilor. Calendarele sexuale acopereau, de regul ă, o perioad ă de timp scurt (6 luni), dar s-au întîlnit și
cazuri de o mare longevitate (un calendar extins pe o perioad ă de 38 de ani).
Din jurnalele zilnice cercet ătorii au extras înforma ții în leg ătură cu formele și tehnicile contactelor
sexuale, descrieri ale partenerilor și situa țiilor concrete. Din literatura beletristic ă, s-au studiat izvoarele
descriptive ale comportamentelor intime. S-au adunat o colec ție întreag ă de scrisori ale partenerilor
sexuali, numeroase poezii cu sau f ără valoare literar ă, dar cu tematic ă erotic ă. Aceste materiale au fost
exploatate în analiza factorilor psihologici care influen țează reac țiile sexuale. S-a constatat, în aceast ă
ordine de idei, c ă bărbații și femeile reac ționeaz ă erotic foarte asem ănător la lectura unor romane, eseuri
sau poezii de iubire.
O aten ție deosebit ă s-a acordat fidelit ății informa țiilor: 706 cupluri maritale au fost intervievate,
stabilindu-se concordan ța declara țiilor separate ale partenerilor. S-a recurs la reintervievarea subiec țior
(124 femei și 195 bărbați). Corela ția cu datele din primele protocoale s-a dovedit satisf ăcătoare.
Fiind în discu ție o cercetare de tip descriptiv trebuie remarcat ă preocuparea pentru taxonomie (gr.
taxis ordine, nomos lege). S-a stabilit urm ătoarea schem ă de clasificare a comportamentelor sexuale:
I. Ego (B ărbat) – Alter (Femeie) = Heterosexualitate
a) Ego nec ăsătorit – Alter (comportament sexual premarital)
b) Ego c ăsătorit – Alter, so ția (comportament sexual conjugal)
c) Ego c ăsătorit – Alter, alt ă femeie decât so ția (comportament sexual
extraconjugal)
II. Ego (B ărbat) – Alter (B ărbat) sau (Femeie) (Femeie) = Homosexualitate
III. Ego (Om) – Alter (Animal) = Sodomie
IV. Ego – Alter (EGO) = Masturbare
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 63
În cadrul clasific ării, comportamentul sexual era analizat pentru ego de diferite clase de vîrst ă,
aparținând diferitelor grupuri etnice, rasiale, religioase etc. Pentru fiecare tip de comportament sexual s-
au înregistrat forme și tehnici specifice:
I. Heterosexualitate: 18 forme și tehnici
II. Homosexualitate: 24 forme și tehnici
III. Sodomie: 4 forme și tehnici
IV. Masturbare: 12 forme și tehnici.
Rezultatele cercet ării comportamentului sexual al b ărbaților și femeilor au șocat morala oficial ă.
Redăm principalele descoperiri, a șa cum au fost ele sintetizate de Theodore Caplow ( 1970, 96).
• Principalele tipuri de devian ță sexual ă nu sunt nici rare, nici antisociale și sunt larg r ăspândite în
toate categoriile sociale;
• Bărbații au în medie o activitate sexual ă mai precoce, mai frecvent ă, mai regulat ă și mai pu țin
selectiv ă decât femeile;
• Indivizii de aceea și vîrst ă, din aceea și clas ă social ă difer ă considerabil în ceea ce prive ște
varietatea și frecven ța activit ății lor sexuale;
• Forma și frecven ța activit ății sexuale sunt puternic influen țate de vîrst ă, sex, religie, nivel de
școlaritate, domiciliu (urban sau rural), status profesional.
Cercet ările colaboratorilor lui Alfred Kinsey continuate dup ă moartea acestuia (în 1956), ca și
studiile altor speciali ști au confirmat și au îmbog ățit cunoa șterea acestui tip de comportament intim.
Rămâne,îns ă, meritul lui Alfred Kinsey de a fi înl ăturat un tabu, de a fi demonstrat c ă tot ceea ce este
uman poate și trebuie s ă fie cercetat cu obiectivitate.
La vremea respectiv ă opozi ția față de cercet ările ini țiate de Alfred Kinsey a îmbr ăcat multiple forme:
psihologii manifestau rezerve fa ță de studiile coordonate de un biolog, medicii considerau c ă doar în
clinic ă, prin anamnez ă (gr. ana înainte, mnesis memorie), pot fi realizate astfel de studii, educatorii
repro șau ocolirea aspectelor emo ționale legate de actul sexual ș.a.m.d. Sigur, cercetarea la care ne-am
referit are limite: este tributar ă concep ției behavioriste , excluzându-se din analiz ă emo țiile și sentimentele
(cuvântul „iubire” nu apare în indxeul de termeni); nu are reprezentativitate statistic ă;este excesiv de
încărcată cu date statistice, grafice și tabele (în volumul despre comportamentul sexual al femeilor sunt
incluse 222 de grafice) fapt ce îngreuneaz ă lectura celor aproximativ 2000 de pagini ale raportului de
cercetare. De remarcat c ă studiul se subordoneaz ă principiului neutralit ății axiologice: „Fiecare s ă
interpreteze faptele dup ă propriile lor valori morale: aceast ă interpretare nu face parte din metoda
științifică: oamenii de știință nu sunt califica ți să dea o apreciere în acest domeniu” (Kinsey și colab.,
1948, 527).
Cercet ări explicative
Dacă cercet ările sociologice încearc ă să prezinte obiectiv fenomenele sociale, clasificându-le
totodat ă, cercet ările sociologice explicative au ca scop valorificarea rela țiilor dintre fenomene: cum
influen țează nivelul salariului satisfac ția muncii? Centralizarea deciziilor într-o organiza ție m ărește sau
scade eficacitatea acesteia? Munca la banda rulant ă influen țează negativ personalitatea uman ă? Ce rela ție
exist ă între structurile de personalitate și acceptarea valorilor sociale? Este rezisten ța la schimbarea
atitudinal ă determinat ă de „ locus- ul controlului”? R ăspunsul la astfel de întreb ări poate constitui scopul
cercet ărilor de verificare – „verifizierende Forschung” versus “, dup ă clasificarea propus ă de Renate
Mayntz, K. Holm și P. Hübner ( 1969, 28).
Cercet ările descriptive și explicative nu sunt decât tipuri extreme ale cercet ării sociologice. Exist ă
forme intermediare și cercet ări deopotriv ă descriptive și explicative. Cercet ările exploratorii constituie un
exemplu sau cercet ările pentru testarea instrumentelor de investigare . În fond, orice cercetare explicativ ă
conține și o descriere a situa ției și în orice cercetare descriptiv ă, prin clasific ările introduse, se întrevede și
începutul unei explica ții teoretice. R ămâne, îns ă, valabil ă distinc ția: cercet ările explicative î și propun
testarea ipotezelor , în timp ce cercet ările descriptive ofer ă informa ții pentru formularea ipotezelor .
Prezentând structura social ă în societ ățile care au trecut de la totalitarism la democra ție,cercet ătorul se
poate întreba: existen ța unei „clase de mijloc” bine reprezentate este o șansă pentru democra ție? În felul
acesta contrapunerea cercet ărilor descriptive celor explicative nu se justific ă. Cercet ările sociologice
64 Septimiu CHELCEA
concrete autentice au un caracter unitar. Luând act de conflictele interetnice din Europa și din alte p ărți
ale Terrei nu ne putem opri întrebarea: ce rela ție exist ă între s ărăcie și conflictele etnice? În felul acesta
încerc ăm să aflăm de ce exist ă conflicte interetnice. “ De ce apare un anumit fenomen și cum va evolua el
?” sunt întreb ările la care încearc ă să găseasc ă răspuns cercet ările explicative.
Observ ăm că explicarea face posibil ă predic ția. Kenneth D. Bailey ( 1982) include cu deplin temei
cercet ările predictive în categoria cercet ărilor explicative. Cunoscând rela țiile cauzale dintre fenomene
vom putea imagina cu o probabilitate acceptabil ă evolu ția proceselor sociale. Teoretic a șa stau lucrurile:
în realitate,îns ă, sociologii – a șa cum remarca Peter L. Berger – nu numai c ă nu au putut prezice o serie de
importante procese petrecute dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, dar nu au reu șit nici s ă le plaseze în
contextul unei teorii sociologice.
Prăbușirea imperiului sovietic, colapsul comunismului, de exemplu, nu au fost anticipate de sociologi
și nici de al ți speciali ști (sovietologi, politologi, economi ști etc.). „De ce s-au pr ăbușit societ ățile
comuniste?” poate fi o întrebare pentru sociologi și mul ți profesioni ști din țările Europei de Est au început
după 1989 s ă facă disec ția comunismului. În România s-a înfiin țat chiar un Institut pentru studierea
totalitarismului . Totu și, întrebarea mai interesant ă este „ De ce nu s-au pr ăbușit societ ățile occidentale ?”
Problema nu este dezorganizarea social ă, ci organizarea social ă – c ăsătoria, nu divor țul, respectarea
legilor, nu înc ălcarea lor, convie țuirea armonioas ă a raselor, nu disensiunile dintre ele” – apreciaz ă Peter
L. Berger ( 1994, 4 1).
Ilustr ăm tipul de cercetare explicativ ă printr-un exemplu preluat de la Theodore Caplow ( 1970). Ne
referim la lucrarea cunoscut ă sub numele The American Soldier , coordonat ă de Samuel A. Stouffer
(1949). De fapt, sunt patru volume, relativ independente, ap ărute în intervalul 1949- 1950 și grupând 134
de cercet ări de psihologie, sociologie și psihosociologice. Samuel A. Stouffer a fost numit într-un post de
director la The Information and Education Division of the United States Army , cu pu țin timp înaintea
atacului de la Pearl Harbor. Serviciul de cercetare din cadrul diviziunii amintite a efectuat numeroase studii pentru rezolvarea unor probleme practice de organizare a trupelor, probleme care presupuneau
cunoa șterea opiniilor și atitudinilor combatan ților și angaja ților civili din armat ă. În felul acesta s-a adunat
un material faptic extrem de bogat, care a permis, în final, publicarea unui întreg volum (vol. 4) de teorie
a măsurării în psihologie și sociologie, de metodologie a construirii și aplic ării scalelor de atitudine. La
sfîrșitul celui de-al doilea r ăzboi mondial, serviciul de cercetare condus de Samuel A. Stouffer se prezenta
cu un bilan ț impun ător: câteva sute de rapoarte de cercetare, 200 de modele de chestionare și peste
500.000 de persoane intervievate.
Într-una din cercet ările incluse în The American Soldier s-a urm ărit verificarea ipotezei conformare-
avansare : cu cât solda ții sunt mai ata șați normelor militare, cu atât avanseaz ă mai repede în grad. În
noiembrie 1943 un num ăr de 374 de solda ți au fost testa ți cu ajutorul unei scale tip Guttman pentru a se
determina nivelul lor de conformare la normele vie ții militare. Dup ă cinci luni, în martie 1944,
cercet ătorii au verificat cî ți din solda ții testa ți fuseser ă avansa ți ofițeri. S-a constatat c ă exist ă o corela ție
statistic ă semnificativ ă între conformare și avansare.
Din cei 68 de solda ți cu nivel de conformare foarte mare, 44 (adic ă 31%) deveniser ă, dup ă cinci luni
de la testare, ofi țeri, în timp ce doar 15 (adic ă 17%) din solda ții cu nivel de conformare foarte sc ăzut
(N=112) ajunseser ă ofițeri. Testul arat ă că relația conformare -avansare este statistic semnificativ ă.
Conform aceluia și criteriu, dup ă scopul lor, cercet ările socioumane (sociologice, psihologice,
psihosociologice ș.a.) mai pot fi clasificate în: cercet ări fundamentale și cercet ări aplicative.
Cercet ări fundamentale
Rolul oric ărei științe – și științele socioumane nu fac excep ție – este de a ajunge la cunoa șterea
legității de producere a fenomenelor. Referindu-se la știința normal ă, Thomas S. Kuhn aprecia c ă
„determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria și articularea teoriei” (Kuhn, 1962/1976,
77) reprezint ă cele trei clase de probleme care epuizeaz ă cercetarea fundamental ă. Istoricul și filosoful
științei, care a introdus termenul de „ știință normal ă” pentru a desemna cercetarea bazat ă pe paradigm ă,
susține concep ția sa cu exemple din domeniul științelor naturii. Vom încerca s ă ilustr ăm ideile lui Thomas
S. Kuhn cu date din cercetarea sociouman ă.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 65
Dacă în astronomie cercetarea fundamental ă urm ărește determinarea cu o cât mai mare precizie a
poziției și mărimii corpurilor cere ști, dac ă în chimie intereseaz ă compozi ția și structura atomic ă, în
științele socioumane cercet ătorii sunt preocupa ți de structura societ ății sau a personalit ății, de aflarea
poziției unei categorii sociale (clas ă social ă, grup etnic etc.) în raport cu alte categorii sociale ș.a.m.d.
Aceasta înseamn ă a spori amploarea cunoa șterii prin cercet ările concrete fundamentale.
Exemplific ăm acest tip de cercetare cu direc ția ini țiată în cadrul școlii sociologice de la Bucure ști, de
profesorul Dimitrie Gusti, de alc ătuire a Atlasului social al României ; “a cunoa ște țara este cel mai bun
mijloc de a o servi. Știința naturii este știința patriei. Ne trebuie o enciclopedie a satelor și a ora șelor. Ne
trebuie harta sociologic ă a României” (Gusti, 1969, 334). Ideea alc ătuirii unei „colec ții de h ărți
reprezentând diferite componente ale vie ții sociale în profil teritorial, pe localit ăți sau zone” a fost reluat ă
după evenimentele din decembrie 1989 de Dumitru Sandu care a și publicat un prim volum al Atlasului
social (1992). Conform concep ției sociologului anterior citat, „grupul” constituie „unitatea de analiz ă
principal ă”. Astfel pentru alc ătuirea Atlasului Social al României s-a propus o schem ă de organizare a
informa țiilor luîndu-se în calcul cinci tipuri de grupuri: familie, gospod ărie, grupuri de munc ă, de
comunicare direct ă, de status, de contingenitate teritorial ă și trei perspective structurale: social ă (mărimea
grupului, compozi ția grupului, rela țiile de grup), spa țială (locul specific în care grupul desf ășoară
activitatea: locuin ță, localitate etc.) și cultural ă (valori și norme specifice, cultur ă politic ă, religioas ă,
sanitar ă etc.). Cercet ările concrete desf ășurate pentru realizarea Atlasului social al României au condus la
concluzia „cu valoare teoretic ă fundamental ă” că „satele sunt mai diferen țiate decât ora șele din punct de
vedere demografic și, implicit, sub aspect cultural”(Sandu, 1993, 15).
Cea de-a doua clas ă de probleme ce constituie obiectul cercet ărilor socioumane empirice este dat ă de
efortul de a stabili un acord cât mai strâns între teorie și natur ă – cum preciza Thomas S. Kuhn. Ca și în
științele naturii,teoriile sociologice, psihologice ș.a.m.d. nu pot fi direct testate:pentru a verifica acordul
acestora cu faptele cercet ătorii fac apel la ipotezele cu nivel de generalitate mediu și la ipotezele de lucru.
Dacă ne gândim la teoria grupurilor , inițiată în sociologie la începutul secolului nostru de “ școala de la
Chicago” (W. I. Thomas, R. E. Park, C. H. Cooley, G. H. Mead) și dezvoltat ă prin cercet ările
psihosociologice sub conducerea lui Kurt Lewin ( 1890 – 1947), constat ăm existen ța unui num ăr de teorii
cu nivel mediu de generalitate referitoare la normele de grup , conformare și devian ță, schimbarea
normelor de grup. Astfel, cu privire la influen ța grupului în sensul accept ării normelor de grup s-au emis
două explica ții: teza confictului intrapersonal și teza influen țării directe de c ătre membrii grupului
(Napier și Gershenfeld, 1973, 84). Dar conformarea la normele de grup este independent ă de pozi ția
(status-ul social) individului în grup? R ăspunsul la aceast ă întrebare poate fi dat prin cercetarea de teren,
testându-se ipotezele de lucru . S-a constatat c ă studentele Colegiului Bennington care fuseser ă desemnate
să reprezinte institutul lor la o întîlnire interuniversitar ă, în 1930, au fost mai influen țate de valorile
colegiului lor decât celelalte studente (Th. M. Newcomb, 1943). Într-un experiment realizat la
Minneapolis, în 1950,s-a constatat c ă muncitorii care se simpatizau între ei au acordat mai mult ă aten ție
(s-au subordonat) sfaturilor primite de la coechipierii din grupul lor de munc ă privind ritmul produc ției
decât al ți muncitori (S. Schachter, 1951). Asem ănător, în 1949, într-un experiment psihologic, s-a
eviden țiat faptul c ă influen ța reciproc ă a fost mai mare între persoanele c ărora li se comunicase c ă au fost
nominalizate ca „model de comportare” pentru grup, decât între celelalte persoane incluse în experiment
(K. Back, 1950).
Teza vizând rela ția dintre status-ul social și conformarea la normele de grup a fost – cum s-a ar ătat –
validat ă prin verificarea ei în condi ții diferite: termenii de „colegiu”, „grup de munc ă” și „grup
experimental” au fost subsuma ți termenului general de „grup”, iar termenii „studen ții”, „coechipierii”,
”persoane” celui de „membru al grupului”. Astfel s-a stabilit un acord mai deplin între teoria grupurilor și
realitatea social ă a grupurilor. Și în științele socioumane, ca și în științele naturii, efortul cercet ărilor se
concentreaz ă spre îmbun ătățirea coresponden ței dintre teorie și realitatea studiat ă.
Eliminarea ambiguit ăților și lămurirea problemelor anterior doar semnalate – articularea
paradigmei, cum remarc ă Thomas S. Kuhn, se dovede ște a fi în științele socioumane cea mai important ă
clasă de probleme ale cercet ării fundamentale. Rela ția dintre atitudini și comportamente a generat o
literatur ă imens ă. Prezic sau nu atitudinile comportamentul? Experimentul de teren al lui Richard LaPiere
(1934, 230-237) a dat un prim r ăspuns. Într-un singur caz din 66 de hoteluri și 184 de restaurante, cupluri
de studen ți chinezi, înso țiți de LaPiere, a fost refuzat. Când, îns ă, cercet ătorul a cerut în scris s ă se rezerve
loc pentru un cuplu de chinezi, 78 de hoteluri (din 79) și 176 de restaurante (din 177) au respins
66 Septimiu CHELCEA
solicitarea, exprim@nd o atitudine xenofob ă (Forcese și Richer, 1970, 93- 100). A șadar, s-a demonstrat
experimental c ă între vorb ă și fapt ă exist ă o discrepan ță: una spunem, alta facem! Dar via ța de zi cu zi ne
oferă și exemple de coeren ță atitudinal-comportamental ă. Pe de alt ă parte, practica sondajelor
preelectorale confirm ă legătura dintre atitudinile politice și comportamentul de vot. The Gallup Report
(1985) arat ă că, în medie, în perioada 1936 – 1984, sondajele Gallup s-au ab ătut numai cu 2, 1% fa ță de
rezultatul votului. Deci, atitudinile exprimate pot prezice comportamentele: facem ceea ce spunem!
Pentru rezolvarea ambiguit ăților r ăspunsului la întrebarea: „Prezic atitudinile comportamentul?” s-au
proiectat cercet ări ingenioase care au condus la dezvoltarea teoriei (I. Ajzen și M. Fishbein, 1977; R. E.
Petty și J. T. Cacioppo, 1981; P. R. Warshaw și F. D. Davis, 1985; J. Jaccard și M. A. Becker, 1985).
Cercet ări aplicative
Deși specificul problemelor științifice în sociologie – a șa cum remarca și Sorin M. R ădulescu ( 1994,
45) – face ca totdeauna cercetarea fundamental ă să constituie și o premis ă pentru rezolvarea unor
probleme sociale reale, în mod curent se contrapune cercetarea fundamental ă celei aplicative. A șa cum s-
a spus – și noi nu încet ăm să o repet ăm – lucrul cel mai practic este o bun ă teorie . Tocmai pe baza unei
teorii adecvate putem s ă rezolv ăm o problem ă concret ă, stringent ă. Atragerea investi țiilor str ăine este o
necesitate în tranzi ția la economia de pia ță. În acest context, publicitatea are un rol foarte important. Un
investitor s-ar putea întreba, îns ă, care este eficien ța publicit ății. Va trebui s ă se cerceteze audien ța radio-
tv. la nivel na țional,zonal sau local. Este vorba despre o cercetare aplicativ ă care se înscrie în orientarea
teoretic ă neo-durkheimist ă ce pune accentul pe „sentimentul de conexiune cu colectivitatea oferit de
expunerea la mass-media” (Schudson, 1986, 46). Se calculeaz ă „costul per o mie” de radioascult ători sau
telespectatori. La un prim nivel al analizei se face abstrac ție de eficacitatea mesajului publica țiilor din
punctul de vedere al influen ței comportamentale, re ținându-se doar aspectul financiar al problemei. Se vor
lua în calcul o serie de indicatori ai audien ței radio-tv: audien ța cumulat ă, audien ța medie pe sfert de or ă,
durata medie de ascultare sau vizionare per auditor sau telespectator, fluctua ția audien ței în diferite
perioade ale zilei. Sondajele realizate de CURS și DATA MEDIA în prima jum ătate a anului 1994 ofer ă
informa ții privind audien ța radio-tv în Bucure ști și în țară. Astfel, publicul bucure ștean al televiziunii era,
la data efectu ării sondajului (martie, 1994), de 1,3-1,4 milioane persoane (în vîrst ă de 15 ani și peste 15
ani).
Popula ția matur ă (vîrsta 4 1-50 ani) este supraconsumatoare de emisiuni tv (Tabelul 5.3). Structura pe
sexe a publicului televiziunii (toate canalele tv.), reproduce cu fidelitatea propor ția bărbați/femei în totalul
popula ției municipiului Bucure ști. De la aceste realit ăți dezv ăluite în cercet ările aplicative se poate ajunge
din nou la teoretiz ări vizând impactul mass-media cu tranzi ția, rolul televiziunii în crearea unit ății
naționale sau chiar a unit ății mai multor na țiuni prin prezentarea unor evenimente ce transcend via ța de zi
cu zi și care tind s ă fie transmise în direct (mediatizarea evenimentelor din decembrie '89 , campionatul
mondial de fotbal din 1994 ș.a.).
În afara scopului , un alt criteriu de clasificare a cercet ărilor socioumane îl constituie obiectul acestor
cercet ări (sau con ținutul lor). Altfel spus, pentru a le clasifica, ne putem întreba: ce anume se cerceteaz ă
în mod concret? R ăspunsurile sunt variate. Referindu-se la anchetele sociologice, C. A. Moser ( 1958)
preciza c ă ar fi util s ă distingem patru tipuri mari de probleme: caracteristicile demografice ale unui grup
de oameni; mediul lor social; activit ățile lor; opiniile și atitudinile lor.
Termeni-cheie
• anchet ă psihosociologic ă
• anchet ă sociologic ă
• cercetare social ă
• cercetare sociologic ă
• cercetare sociologic ă empiric ă (de teren,
concret ă)
– cercetare sociologic ă empiric ă aplicativ ă
– cercetare sociologic ă empiric ă descriptiv ă – cercetare sociologic ă empiric ă explicativ ă
– cercetare sociologic ă empiric ă
fundamental ă
• cuprinderea cercet ărilor sociologice
empirice
• metoda interviului global
• obiectul cercet ărilor sociologice empirice
• sondaj de opinie public ă
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 67
• sursa de informa ție în cercet ările
sociologice empirice taxonomie
Probleme recapitulative
1. Cine a creat termenul de „sociologie”?
2. Când s-au realizat primele anchete sociologice?
3. Care este specificul anchetei sociologice?
4. Prin ce se diferen țiază sondajul de opinie public ă de ancheta sociologic ă?
5. Când a fost înfiin țat primul institut de sondare a opiniei publice?
6. Ce semnifica ție metodologic ă are cercetarea lui Alfred C. Kinsey?
7. Cum a fost tastat ă ipoteza „conformare – avansare” în studiul coordonat de Samuel Stouffer?
8. Ce este Atlasul social ?
9. Da ți exemple de cercet ări socioumane concrete efectuate pentru eliminarea ambiguit ăților
din cunoa șterea științifică.
10. Ce este studiul de caz ?
11. Ce se în țelege prin studiu panel ?
12. Cum se determin ă supra- și subconsumul de emisiuni radio-tv?
Capitolul 6
Chestionarul în cercetarea sociologic ă
• Ce este un chestionar de cercetare științifică ?
• Clasificarea chestionarelor
• Structura chestionarelor
• Formularea întreb ărilor
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Indiferent dac ă este vorba de un sondaj de opinie public ă, de o anchet ă sociologic ă sau de o cercetare
de teren, chestionarul se dovede ște a fi una din tehnicile cele mai frecvent utilizate în științele
socioumane. Theodore Caplow ( 1970, 17), analizând principalele surse de date din articolele publicate în
Revue Française de Sociologie (1965– 1967) și în The American Sociological Review (1966– 1967),
sublinia faptul c ă anchetele prin intedrviu și chestionar reprezentau mai mult de jum ătate din totalyul
studiilor publicate. și în sociologia româneasc ă predomin ă anchetele pe baz ă de chestionar. Un studiu pe
zece ani ( 1972– 1982) asupra revistei de sociologie relev ă că jum ătate din cercet ările realizate, ale c ăror
rezultate fuseser ă publicate, se bazau pe aplicarea chestionarelor (Constantinescu, 1985, 268). F ără a
dispune de analize riguroase, chiar o privire sumar ă asupra produc ției sociologice de pân ă la 1989 și, mai
ales, dup ă aceast ă dată, ne îndrept ățește să afirm ăm că, în sociologia româneasc ă, de la relansarea ei în
1965 și pân ă în prezent, chestionarul a reprezentat principala tehnic ă de investigare.
Datele sunt cât se poate de concludente și o analiz ă mai am ănunțită, distingând între chestionare cu
întreb ări deschise, închise și ierarhizate, a ar ătat că cel mai des utilizate sunt chestionarele cu întreb ări
închise (precodificate). Paul Albou ( 1968, 17) credea c ă, în forma lor actual ă, chestionarele se situeaz ă în
punctul de convergen ță a trei tipuri de interven ții.
În primul rând, exigen țele administrative care au dus la multiplicarea documentelor și formularisticii.
Chestionarele de tip oficial , concepute ca instrumente de colec ționare a informa țiilor, s-au înmul țit
considerabil. Foarte adesea, primul contact cu institu țiile de stat se realizeaz ă pe baza unui chestionar.
Înscrierea la un concurs de admitere în înv ățământ, angajarea într-un loc de munc ă, la notariat, la circa
financiar ă etc. impun completarea unor chestionare sau realizarea unor interviuri. Informa țiile astfel
obținute, în afara interesului pentru administra ție, prezint ă valoare documentar ă și pentru cercet ătorul
vieții sociale.
În al doilea rând, necesit ățile cercet ării sociale au impus perfec ționarea recolt ării răspunsurilor prin
chestionar. Chiar dac ă, inițial, aceast ă tehnic ă a fost utilizat ă de c ătre etnografi, rafinarea tehnic ă a
chestionarului reprezint ă rodul colabor ării dintre sociologi și psihologi. La noi, tradi ția chestionarelor
etnografice urc ă pân ă l a B o g a n P . H a șdeu, care, în 1878, lanseaz ă un chestionar cu 400 de întreb ări
referitoare la obiceiurile juridice ale poporului, la via ța social ă din trecut, cas ă etc., iar în 1886 redacteaz ă
un al doilea chestionar vizând probleme lingvistice și mitologice (206 de întreb ări). Remarcând valoarea
lor de pionierat, Lumini ța Iacob ( 1995) identific ă în aceste chestionare întreb ări actuale și azi pentru
problematica etnopsihologic ă, despre rela țiile comunitare („Care este p ărerea s ătenilor despre or ășeni?“),
privitoare la atitudinea fa ță de str ăini sau minoritari („Ce se în țelege pe acolo sub cuvântul str ăin?“; „Cum
sunt privi ți de c ătre popor armenii? Cum sunt privi ți evreii? / și cum țiganii?“), referitoare la sistemul rol-
statusurilor sociale („Care dintre s ăteni sunt privi ți ca mai de frunte în sat? Ce fel de însu șiri trebuie s ă
aibă pentru a fi privi ți astfel? Și prin ce se arat ă cinstea sau ascultarea ce le dau ceilal ți?“), precum și la
orient ările axiologice („Care vini și gre șeli se socotesc ca cele mai grele dup ă părerea poporului?“; „Ce
părere are poporul despre be ție? Și ce p ărere despre umblarea f ără căpătâi?“). R ăspunsurile la aceste
chestionare difuzate cu ajutorul revizorilor școlari și al protopopilor au fost utilizate de Bogdan-Petriceicu
Hașdeu în lucr ările Obiceiele juridice ale Poporului Român (1878) și Etymologicum Magnum Romaniae
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 69
(1886). În 1895, Nicolae Densu șianu expediaz ă intelectualit ății satelor un chestionar cu privire la tradi țiile
istorice din ținuturile locuite de români. La fel procedeaz ă Alexandru Odobescu. În 1898, Spiru Haret
nume ște o comisie sub pre ședinția lui Gh. Tocilescu pentru elaborarea unui chestionar folcloristic.
Chestionarul a fost publicat întâia oar ă în anul 1898. Este rev ăzut în 1904, iar în 1930 se republic ă de
către Constantin R ădulescu Codin.
Probabil c ă prima anchet ă bazat ă pe chestionare publicate în presa scris ă, la noi, este cea din 1900,
când în nr. 12 din Noua Revist ă Român ă se cere r ăspuns la urm ătoarele întreb ări: 1) Care oper ă literar ă,
după părerea dvs., exprim ă cel mai bine firea și aspira țiile neamului românesc? 2) Care e tr ăsătura
dominant ă în firea Românului? 3) Care sunt calit ățile și defectele care deosebesc na ționalitatea român ă de
celelalte na ționalit ăți? 4) Care fapt istoric a scos pân ă acum mai bine la iveal ă calit ățile sau defectele
neamului românesc? Ini țiatorii anchetei (G. Co șbuc, A. Demetrescu, O. Densi șianu și C. R ădulescu-
Motru) au imaginat întreb ări care, într-o redactare mai tehnic ă, ar putea figura și în prezent în anchetele
privind identitatea na țional ă a românilor.
Romulus Vuia, în cadrul Muzeului etnografic din Cluj, întocme ște dou ă chestionare privind
obiceiurile de Cr ăciun ( 1926) și de Anul Nou ( 1927). Acesta din urm ă va cunoa ște, în 1933, o a doua
ediție. Muzeul limbii române din Cluj a difuzat coresponden ților din țară o serie de chestionare, între care
merit ă a fi re ținut cel din 1928 referitor la cas ă, întocmit de Romulus Vuia, Șt. Pop și Șt. Ro șca.
Directorul Muzeului, Sextil Pu șcariu, arat ă în preambului celui de-al VI-lea chestionar ( Stup ăritul, 1933),
menit s ă serveasc ă la alc ătuirea Atlasului lingvistic : „Mai mare decât frumuse țea locurilor și decât bog ăția
lanurilor de grâu și a comorilor ascunse în subsol este frumuse țea și bog ăția sufletului românesc, a limbii
în care el se oglinde ște“ ( 1933, 3). Și în continuare, academicianul aprecia c ă experien ța primelor cinci
chestionare a fost „din cele mai îmbucur ătoare“. Pentru motivare s-a recurs la premierea „membrilor
noștri coresponden ți la munc ă“, instituindu-se premii în bani, c ărți sau reducerea cu 50% la toate
publica țiile muzeului. Sunt de re ținut și Indica țiile pentru r ăspunsurile la chestionar , precum și Foaia
personal ă cuprinzând întreb ări de clarificare și de date factuale referitoare la comunitatea s ăteasc ă, la
zona etnografic ă și geografic ă, la dot ările sociale etc. În anul universitar 1943/44, la Ia și, Ion Chelcea, în
cadrul Muzeului etnografic al Moldove i, lanseaz ă două chestionare privitoare la obiceiurile de prim ăvară
și la obiceiurile de iarn ă. Scopul era acela de întemeiere a unei arhive de folclor pe lâng ă muzeul amintit.
Pe plan mondial, dintre chestionarele de cercetare mai vechi se citeaz ă cele lansate de c ătre
Letourneanu ( 1882), J. W. Powell ( 1898), R. F. Kindl ( 1903), A. G. Keller ( 1903), Steinmetz și
Thurnwald ( 1906). Mai recent, aproape c ă nu exist ă sociolog care s ă nu fi lansat propriul s ău formular de
cercetare. Aceast ă libertate de crea ție a dus la existen ța unei multitudini de tipuri de formulare.
Amploarea luat ă de cercetarea sociologic ă de teren va impune, în viitor, standardizarea tipurilor de
formulare. Ingeniozitatea cercet ătorului se va releva, în continuare, mai pu țin prin elementele de grafic ă și
punere în pagin ă a chestionarului și mai mult prin alegerea item-ilor.
În fine, în al treilea rând, cerin țele practicii medicale și psihologice au f ăcut și fac recurs la diferitele
tehnici individuale de interogare. Unii cercet ători consider ă că cel care în 1903 a ini țiat în psihologie
tehnica chestionarului a fost Alfred Binet ( 1857– 1911). Este hazardat îns ă să se lege aceast ă tehnic ă de un
singur nume. În aceea și perioad ă, Théodule Ribot ( 1839– 1916), care a institu ționalizat psihologia în
Fran ța (Parot, 1995, 113) publica în primul num ăr din Journal de Psychologie normale et pathologique
(1904) un studiu intitulat Sur la valeur des questionnaires en psychologie . De asemenea, psihologul
american R. S. Woodworth ( 1869– 1962) elabora, în 1917, pentru centrele militare de recrutare,
chestionarul destinat depist ării celor inap ți pentru armat ă.
În fiecare dintre cele trei direc ții convergente s-au realizat perfec ționări ale tehnicii chestionarului,
fapt care a dus la intensa lui aplicare pentru culegerea informa țiilor. Cercuri tot mai largi ale popula ției s-
au familiarizat cu acest tip de instrument de cercetare. În unele țări, fiecare al zecelea locuitor a fost
cuprins cel pu țin o dat ă într-un e șantion. Chestionarul constituie ast ăzi „una din metodele de baz ă în
investigarea fenomenelor sociale“ (Lazarsfeld, 1968, 134). Folosirea curent ă a chestionarului în
investiga țiile sociologice a avut ca urmare, în primul rând, l ărgirea paletei temelor de cercetare. În țările
în care sondajele și anchetele sunt frecvente, popula ția consider ă fireasc ă orice întrebare. Contactul
anchetator-anchetat se realizeaz ă rapid și fără rezerve. Acolo unde nu exist ă o tradi ție consolidat ă în ceea
ce prive ște chestionarea în scopuri științifice, problema contactului cu subiec ții este greoaie. Se cere mult
tact pentru a explica faptul c ă răspunsul înregistrat are doar o valoare statistic ă. Multe probleme nici nu
pot fi abordate, f ără riscul distorsion ării informa țiilor.
70 Septimiu CHELCEA
Pe de alt ă parte, familiarizarea popula ției cu aplicarea diferitelor tipuri de chestionare a dus la
diminuarea prestigiului științific al acestor instrumente de cercetare; s-au transformat în „jocuri de
societate“. La aceasta se adaug ă și faptul c ă sub titluri preten țioase: chestionar, test etc., diferitele reviste
public ă diverse formulare privitoare la comportamentul indivizilor. Aceast ă practic ă a dobândit
dimensiuni îngrijor ătoare mai ales dup ă evenimentele din decembrie ’89. Se vulgarizeaz ă un procedeu
prețios de strângere a informa țiilor. Replica trebuie s ă vizeze descurajarea public ării oric ărui chestionar
de cercetare, care nu are girul unei institu ții specializate. Paralel, se impune folosirea matematicilor
moderne în structura chestionarelor, folosirea teoriei informa ției, dar și respectarea riguroas ă a
recomand ărilor „clasice“ referitoare la utilizarea chestionarului în investigarea fenomenelor psihosociale.
Ce este un chestionar de cercetare științifică?
Definirea chestionarului ca instrument și tehnic ă de cercetare în științele socioumane nu este deloc o
opera ție simpl ă. Nici terminologia nu este unanim acceptat ă: „chestionar“, „formular“, „test“, „inventar“,
„scal ă“, „prob ă“ etc. Diferen țele sunt greu sesizabile. Mul ți sociologi ocolesc aceast ă problem ă. Se
mulțumesc s ă indice doar modul de construire și de aplicare a chestionarului. În ceea ce ne prive ște, în
acest capitol, ne vom m ărgini s ă definim doar chestionarele de cercetare , abstrac ție făcând de celelalte
tipuri de chestionare: inventar de personalitate , scale de m ăsurare a atitudinilor , teste. Mai întâi, ne vom
referi la modul în care au în țeles al ți speciali ști (sociologi, psihologi, psihosociologi, antropologi,
demografi, etnologi, folclori ști ș.a.m.d.) specificul chestionarului în investigarea sociouman ă. Psihologul
francez P. Pichot scria în Les Testes mentaux (1954, 65): „Chestionarele sunt teste compuse dintr-un
număr mai mare sau mai mic de întreb ări prezentate în scris subiec ților și se refer ă la opiniile,
preferin țele, sentimentele, interesele și comportamentele lor în circumstan țe precise“ ( apud Albou, 1968,
13). A șa cum remarca și Paul Albou, defini ția nu corespunde deplin exigen țelor logicii formale, iar
enumerarea temelor posibil de abordat prin chestionar are serioase limite. De cele mai multe ori, autorii de manuale universitare și tratate de metode și tehnici, chiar și cei care au abordat monografic
chestionarul, propun defini ții sumare, f ără specificarea tuturor notelor definitorii. Vom da doar dou ă
exemple din multitudinea celor care ne sunt accesibile. Roger Mucchielli, spunea despre chestionar c ă
„nu poate fi considerat decât o list ă de întreb ări“ (1968, 8). Earl Babbie, într-o lucrare cu larg ă circula ție
universitar ă, preciza c ă prin chestionar se în țelege „o metod ă de colectare a datelor prin ( 1) întreb ările
puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dac ă sunt de acord sau în dezacord cu enun țurile care
reprezint ă diferite puncte de vedere“ ( 1992, 163).
În ceea ce ne prive ște, am crezut c ă este util s ă propunem o defini ție a chestionarului de cercetare,
care s ă surprind ă integral specificul acestei tehnici de investigare (Chelcea, 1975, 140). Am reluat
defini ția și în Dic ționar de sociologie (Zamfir și Vlăsceanu, coord., 1993, 95).
Așadar, chestionarul de cercetare reprezint ă o tehnic ă și, corespunz ător, un instrument de investigare
constând dintr-un ansamblu de întreb ări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic,
care, prin administrarea de c ătre operatorii de anchet ă sau prin autoadministrare, determin ă din partea
persoanelor anchetate r ăspunsuri ce urmeaz ă a fi înregistrate în scris. Defini ția noastr ă relev ă, în primul
rând, faptul c ă avem de-a face cu o succesiune de întreb ări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris,
grafic. Dar în țelesul termenului de chestionar se l ărgește. Nu este vorba numai de întreb ări. Ca stimuli pot
servi și imaginile; mai mult, exist ă posibilitatea combin ării stimulilor verbali cu cei grafici: întreb ări și
fotografii sau desene. În cadrul chestionarului, întreb ările, desenele au func ție de indicatori. Combinarea
și succesiunea stimulilor trebuie s ă fie logic ă, dar și psihologic ă.
Foarte frecvent, a șa cum remarca Bernard S. Phillips ( 1971, 90), pentru ordonarea logic ă a
întreb ărilor se ia drept criteriu timpul: subiectul este pus în situa ția de a r ăspunde mai întâi despre trecut,
apoi despre prezent și, în fine, la urm ă despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este acela dat de gradul de
abstractizare: mai întâi se va r ăspunde la întreb ările concrete și abia apoi la cele mai abstracte. În func ție
de tem ă, de universul anchetei, va prevala ordinea logic ă sau cea psihologic ă. O anchet ă în rândul
persoanelor adulte cu înalt grad de cultur ă accentueaz ă elementele ra ționale ale ordon ării stimulilor, în
timp ce investigarea adolescen ților, de exemplu, trebuie s ă rezolve în primul rând problemele psihologice
ale structur ării chestionarului. Oricum, stimulii – întreb ări sau imagini – urmeaz ă o succesiune riguroas ă.
„Ploaia de întreb ări“ nu acoper ă problematica cercet ării, oricât de abundent ă ar fi ea. Se impune o selec ție
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 71
a stimulilor în raport cu ipotezele cercet ării. Ciclul investig ării fenomenelor sociale prin intermediul
chestionarului este dat de urm ătoarea succesiune preluat ă după R. L. Kahn și Ch. F. Cannell ( 1967, 103).
În afara test ării ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare. Chiar și cele mai banale întreb ări sunt
formulate în conformitate cu ipotezele anterior stabilite . Întrebarea De unde cump ărați pâine ? con ține
ipoteza c ă nu toat ă popula ția anchetat ă cump ără pâine de la aceea și brut ărie și exclude supozi ția că cei
cuprin și în e șantion coc pâine acas ă. Explicit sau implicit, nu exist ă chestionar care s ă nu porneasc ă de la
ipoteze mai mult sau mai pu țin clar conturate.
Se poate spune, de acord cu Erhard Stephan ( 1961), că în alc ătuirea chestionarului, mai pu țin
întreb ările: „De ce?“, se reflect ă pozi ția teoretic ă și ideologic ă, reprezent ările, atitudinile și opiniile
autorului. Pornind de la aceast ă afirma ție, sprijinindu-ne și pe datele de cercetare, consider ăm, pentru o
popula ție cu nivel ridicat de școlarizare, ca fiind foarte fructuoas ă tehnica autochestion ării (Mamali, 1972,
93).
Întreb ările sau imaginile cuprinse în chestionar au func ția de stimuli declan șatori de comportamente
verbale sau nonverbale. Comportamentul verbal – r ăspunsurile la întreb ări și exprim ările verbale
determinate de stimuli – variaz ă de la individ la individ. Asupra acestui comportament influen țează o
multitudine de factori: personalitatea celui anchetat, situa ția-cadru de desf ășurare a anchetei,
personalitatea celui ce realizeaz ă ancheta, temainvestiga ției, structura chestionarului, timpul când are loc
ancheta .
Răspunsurile, în cazul autoadministr ării chestionarului trimis prin po ștă sau al procedeului
chestionarului-extemporal, sunt înregistrate de c ătre subiect. Dozarea spa țiului corespunz ător fiec ărui
răspuns ridic ă probleme de economie a punerii în pagin ă, dar și de libertate de r ăspuns. În cazul
administr ării chestionarului de c ătre operatorii de anchet ă, comportamentul verbal ca și cel nonverbal al
subiec ților este înregistrat de c ătre persoane calificate. Exist ă, în ambele cazuri, atât avantaje, cât și
dezavantaje. Autoadministrarea prezint ă riscul neîn țelegerii întreb ărilor și imposibilitatea ob ținerii unor
informa ții suplimenetare, dar spore ște gradul de siguran ță al elabor ării r ăspunsului. Înregistrarea
răspunsurilor de c ătre operatori de anchet ă surprinde și comportamentul nonverbal, nu numai pe cel
verbal, și economise ște timpul. În plus, autoadministrarea se recomand ă numai de la un anumit nivel de
cultur ă și de vârst ă în sus.
Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor poate fi mai mult decât o problem ă didactic ă. Precizia terminologic ă
înlesne ște descrierea cercet ării și calific ă investiga ția realizat ă. Un chestionar de opinie omnibus , cu
întreb ări deschise, expediat prin po ștă, reprezint ă cu totul altceva decât acela și chestionar de opinie
centrat pe o singur ă tem ă, cu întreb ări închise, expediat tot prin po ștă. În primul caz, șansele de
colec ționare a r ăspunsurilor sunt mult mai sc ăzute. Dintr-un început se poate spune c ă un astfel de proiect
este sortit e șecului. Nu consider ăm că, pentru a combate vulgarizarea tehnicii chestionarului, trebuie s ă
utiliz ăm un limbaj criptic. Ni se pare îns ă imperios necesar ă rigoarea științifică în descrierea și
clasificarea tuturor instrumentelor sociologice. Astfel, chestionarele pot fi clasificate dup ă: conținutul ,
forma și modul de aplicare .
Primul criteriu de clasificare a chestionarelor dup ă con ținutul informa țiilor adunate vizeaz ă calitatea
informa țiilor. Din acest punct de vedere, se disting dou ă tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi
observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative,
nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezint ă, în fond, un chestionar, dar
formularele tip din administra ție corespund prea pu țin unor necesit ăți mai îndep ărtate: de centralizare a
datelor, de prelucrare secundar ă a lor. Nic ăieri sociologul nu poate interveni cu mai mult succes decât
aici. Analiza imprimatelor porne ște de la înregistrarea consumului lunar și a stocurilor zilnice. Se încearc ă
a se stabili utilitatea imprimatului: c ărui scop r ăspunde. În func ție de aceasta, el trebuie denumit. Pe cât
posibil, denumirea formularelor va fi lapidar ă, dar suficient de l ămuritoare în leg ătură cu scopul urm ărit.
Este bine s ă se evite denumirea formularelor prin ini țiale sau prin abrevieri greu descifrabile. Formatul
imprimatelor – standardizat – este necesar s ă corespund ă criteriilor de func ționalitate. La fel și culoarea.
Introducerea formularelor de diferite culori m ărește puterea de discriminare, scute ște timpul de c ăutare a
72 Septimiu CHELCEA
diferitelor tipuri de imprimate. Formularele de tip administrativ, cu rare excep ții, sunt imprimate cu negru
pe hârtie alb ă. Se pot introduce și imprimate negru pe galben – corespunzând celui mai puternic contrast
de culori – sau negru pe verde pal ș.a.m.d. Efectul psihic al culorilor ar putea sparge monotona atmosfer ă
a arhivelor.
Analiza sociologic ă asupra chestionarelor de tip administrativ nu vizeaz ă numai aspectele formale: se
stabile ște circuitul sau circuitele în care aceste imprimate intr ă. În raport cu circuitul, se urm ărește a se
eviden ția: men țiunile inutile, omisiunile, dublurile, corectitudinea precodific ărilor. Totdeauna, schimbarea
unui imprimat atrage dup ă sine modific ări ale altor imprimate din acela și circuit. De aceea, se va propune
nu refacerea unui singur formular, ci reproiectarea unui grup de imprimate (Gerbier și Aimard, 1971, 84).
Coordonarea formularisticii la nivel central, standardizarea și precodificarea fi șelor de înregistrare,
dincolo de eficien ța administrativ ă și economic ă, ar facilita în cel mai autentic sens cercetarea
sociologic ă. O cercetare psihosociologic ă și demografic ă în ora șul Bolde ști (Herseni, 1970), jude țul
Prahova, ne-a eviden țiat numeroasele schimb ări survenite de-a lungul anilor în registrele de stare civil ă:
apari ția și dispari ția unor rubrici, neuniformitate în modul de înregistrare, ca s ă nu mai amintim de faptul
că precodificarea lipse ște cu des ăvârșire. Chestionarele de date factuale vizând vârsta, sexul, locul de
naștere, starea civil ă, domiciliul, profesiunea, studiile, na ționalitatea, religia etc. sunt indispensabile nu
numai sectorului administrativ, dar și pentru cercetarea științifică. Anchetele demografice utilizeaz ă în
primul rând astfel de chestionare.
Este judicios s ă se afirme c ă în investigarea fenomenelor socioumane nu exist ă chestionar care s ă nu
cuprind ă și întreb ări factuale . Informa ția ob ținută prin astfel de întreb ări nu poate fi pus ă la îndoial ă – cu
excep ția cazurilor inten ționate de eroare din partea celui anchetat. Într-adev ăr, nu avem motive s ă credem
că o persoan ă adult ă, psihic normal ă, nu știe și nu vrea s ă-și declare: profesiunea, vârsta, componen ța
familiei, ocupa țiile din timpul liber etc. Desigur, exactitatea informa ției poate fi pus ă la îndoial ă. Intervine
aici din plin reac ția de prestigiu . Persoanele de sex feminin par a fi mai pu țin dispuse s ă-și declare cu
exactitate vârsta, mai ales în prezen ța unor operatori de anchet ă tineri. În cercet ările noastre, realizate cu
concursul studen ților sec ției de sociologie a Universit ății din Bucure ști, informa ția cu privire la vârsta
celor ancheta ți nu era ob ținută printr-o întrebare de tipul „Câ ți ani ave ți?“. Operatorul de anchet ă estima
vârsta celor ancheta ți și apoi, mic șorând-o cu 4–6 ani, declara: „D-voastr ă aveți probabil pân ă în 40 de
ani“. Firesc, persoana anchetat ă, măgulit ă, declara, de multe ori, cu exactitate: „Am împlinit deja 43“ sau
„Peste o lun ă împlinesc 46“.
Formularea întreb ărilor las ă o mare marj ă de libertate operatorului, în aceste cazuri formularea
nejucând un rol prea însemnat. Principalul este ca cel anchetat s ă fi în țeles sensul întreb ării, iar operatorul
sensul r ăspunsului.
În investigarea fenomenelor sociale, se întâlnesc pu ține cazuri de lansare a chestionarelor exclusiv de
date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de cercetare reprezint ă o împletire de întreb ări de
opinie și de date factuale. Întreb ările de date factuale pot fi grupate în: întreb ări de cuno ștințe și întreb ări
de clasificare sau de identificare (vârst ă, sex, stare civil ă, situa ție școlar ă sau profesional ă etc.). Problema
care se ridic ă este aceea a locului amplas ării acestor întreb ări în economia chestionarului. Întreb ările de
cuno ștințe vizând stabilitatea nivelului de cunoa ștere (cuno ștințe despre natur ă și societate) vor fi
diseminate printre întreb ările de opinie, pentru a nu crea celui care r ăspunde impresia c ă este supus unui
test de inteligen ță, fapt care ar putea genera o stare de disconfort psihic, reac ția de ap ărare a eu-lui.
Consider ăm că întreb ările de identificare trebuie introduse la sfâr șitul chestionarului, r ăspunsurile
nemaiputând fi astfel modificate de reac ția de securitate a celui anchetat. În aceast ă situa ție, se va explica
persoanelor anchetate: „A șa cum v-am spus de la început, nu ne intereseaz ă să aflăm cum v ă cheam ă.
Pentru a putea îns ă să grup ăm răspunsurile dup ă: vârst ă, profesiune etc. a celor cu care am stat de vorb ă,
vă rugăm să ne mai r ăspunde ți și la urm ătoarele întreb ări“.
Cu excep ția anchetelor realizate prin tehnica e șantion ării pe cote, majoritatea cercet ătorilor opteaz ă
pentru plasarea întreb ărilor de clasificare la sfâr șitul chestionarului. Explica țiile ce se dau înaintea
introducerii acestor întreb ări variaz ă. În anchetele sociale guvernamentale din Anglia se precizeaz ă:
„Atunci când se analizeaz ă rezultatele anchetei, niciodat ă nu men ționăm numele persoanelor chestionate,
dar am vrea s ă le putem clasifica dup ă unele criterii: vârst ă, sex, ocupa ție etc.“ sau „Din cauz ă că
obișnuințele, nevoile și opiniile oamenilor variaz ă uneori dup ă vârst ă, ocupa ție, condi ții generale de via ță,
am dori s ă știm câteva fapte de acest fel despre persoanele cu care vorbin“. La sondajele Gallup se dau
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 73
următoarele explica ții: „Îmi permite ți acum s ă vă întreb asupra câtorva am ănunte, încât s ă se poat ă
verifica la birou e șantionul persoanelor pe care le-am chestionat“ (Moser, 1958/1967, 3 14).
Oricare ar fi formularea explica ției, ea trebuie s ă conving ă popula ția anchetat ă că datele de
identificare (sau de clasificare ) intereseaz ă numai prin reparti ția faptelor și opiniilor în raport cu diferitele
categorii socio-profesionale. Se în țelege c ă formularea explica ției trebuie s ă fie adecvat ă nivelului cultural
al celor ancheta ți, că ea trebuie s ă aibă în vedere obi șnuința sau noutatea faptului de a r ăspunde la o
anchet ă.
Chestionarele de opinie se refer ă la datele de ordin imposibil de observat direct. În fond, acest al
doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiaz ă atitudinile, motiva ția și
interesele, dispozi țiile și înclina țiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezint ă psihologia persoanei, tr ăirile ei
subiective. F ără a aborda problema posibilit ății cunoa șterii obiective a fenomenelor subiective, ne
mărginim s ă preciz ăm necesitatea raport ării subiectivului la datele obiective.
În investigarea fenomenelor sociale (economice, demografice, antropologice ș.a.) este gre șit să ne
limit ăm la consemnarea opiniilor: intereseaz ă în primul rând faptele, realitatea obiectiv ă și abia apoi
reflectarea în con știința oamenilor a acestei realit ăți. Dar alte fenomene sociale, precum: opinia public ă,
preferin țele culturale, comportamentul electoral ș.a.m.d. se centreaz ă tocmai pe subiectivitatea
popula țiilor, a indivizilor. Pentru a cerceta științific astfel de fenomene sociale, trebuie s ă ne adres ăm cu
întreb ări de opinie celor pe care îi cuprindem în universul anchetei.
Pornind de la în țelegerea opiniei publice ca reprezentând „complexul preferin țelor exprimate de un
număr semnificativ de persoane referitoare la o problem ă de importan ță general ă“ (Hennessy, 1981, 4), va
trebui s ă aflăm de la un num ăr semnificativ (e șantion) de persoane op țiunile, p ărerile. Și cum altfel am
putea-o face, decât prin întreb ări și răspunsuri, prin utilizarea interviului sau chestionarului?!
Pe de alt ă parte, se știe că între opiniile declarate și comportamentul efectiv nu exist ă totdeauna o
relație consistent ă. De multe ori, între inten țiile declarate ale oamenilor și realizarea lor nu exist ă decât o
foarte slab ă legătură. Într-un sondaj cuprinzând 1230 de gospod ării din Fran ța, care nu posedau
televizoare, cu privire la inten ția de a cump ăra un astfel de aparat, s-a constatat, într-un interval de patru
luni (februarie – iunie 1959), c ă numai dou ă gospod ării din 12, câte declaraser ă că inten ționeaz ă în mod
cert s ă cumpere televizor, realizaser ă acest lucru, în timp ce 10 gospod ării, din cele 1163 în care se
înregistrase decizia sigur ă de a nu lua televizor, cump ăraser ă (Tabelul 6. 1).
Tabelul 6. 1. Discrepan ța dintre opinia declarat ă și comportamentul efectiv
Februarie 1959 Iunie 1959
„Inten ționa ți să Nr.
cump ărați un televizor?“ Cump ărat
nou Cump ărat de
ocazie Primit
cadou Nonr ăspuns
Da, sigur…………………………. 12
Da…………………………………… 16
Nu…………………………………..22
Nu,sigur……………………… 1163
Nu știu………………………….. 17 2
–
10
– – –
–
2
– – –
–
–
2
– –
–
1
– –
Total 12 2 2 1
Interesant este faptul c ă, din cele 1. 213 de gospod ării în care nu se achizi ționase înc ă un televizor,
numai 1.103 și-au p ăstrat, dup ă patru luni, exact hot ărârea luat ă (opinia declarat ă), iar cinci au trecut de la
o extrem ă la alta (Tabelul 6.2).
74 Septimiu CHELCEA
Tabelul 6.2. Consisten ța opiniilor declarate
Opinia declarat ă
în februaire 1959 Opinia declarat ă în iunie 1959
Nr. Da, sigur Da Nu Nu, sigur Nu știu
Da, sigur……………….. .. 10
Da…………………………… 16
Nu……………………….…..22
Sigur, nu……………….. 1150
Nu știu……………………… 15 3
2
–
2
– 4
4
1
9
– –
–
1
14
– 3
10
20
1094
14 –
–
–
31
1
Total 7 2 2 1
Cu ajutorul chestionarelor de opinie se încearc ă cunoa șterea nu numai a opiniilor, dar și intensitatea
acestora. George Gallup a stabilit în acest scop o schem ă de construire a chestionarelor de opinie în care
întreb ările închise alterneaz ă cu cele deschise.
• Întreb ări filtru (închise, cu r ăspunsuri multiple precodificare sau deschise) pentru stabilirea
gradului de cunoa ștere de c ătre cel anchetat a problemei puse în discu ție.
• Una sau mai multe întreb ări (deschise) privind atitudinea popula ției fa ță de respectiva problem ă.
• Un sistem de întreb ări (închise, cu r ăspunsuri multiple precodificate) referitoare la aceea și
problem ă.
• Întreb ări deschise vizând motiva ția opiniilor exprimate.
• Întreb ări (închise, cu r ăspunsuri multiple precodificate) pentru m ăsurarea intensit ății opiniilor.
În astfel de chestionare, formularea întreb ărilor reprezint ă o problem ă central ă, încât se impune
standardizarea. Chiar și în aceast ă situa ție, se poate vorbi de o multidimensionalitate a întreb ărilor de
opinie. La întrebarea: „Ce p ărere ave ți despre șeful grupului d-voastr ă?“ se poate avea în vedere fie șeful
grupului ca persoan ă, fie stilul de conducere realizat de c ătre acesta. Informa ția ob ținută cu ajutorul
întreb ărilor de opinie este foarte incert ă.
În nici un caz nu se poate trage vreo concluzie cu privire la opiniile și atitudinile oamenilor
analizându-se r ăspunsurile la o singur ă întrebare. Totdeauna trebuie prev ăzut un sistem de întreb ări care
să permit ă stabilirea pozi ției indivizilor fa ță de una sau alta din problemele puse în discu ție. Hadley
Cantril a avut inspira ția să pună unui num ăr de 40 de persoane, care se declaraser ă, într-un sondaj efectuat
de Institutul american de opinie public ă, favorabile sindicatelor (r ăspunzând „Da“ la întrebarea „Sunte ți
favorabil sindicatelor?“), o serie de șase întreb ări pentru a verifica valoarea declara țiilor f ăcute. A
constatat c ă numai 30 din ace știa și-au men ținut opinia, îns ă cu diferite grade de intensitate. Dac ă
întreb ările factuale au în vedere ceea ce știe popula ția chestionat ă, prin anchetele de opinie se urm ărește a
se stabili ceea ce crede aceast ă popula ție. Peter R. Hofstätter d ă în acest sens un exemplu foarte sugestiv:
„Pozi ția stelelor în momentul na șterii influen țează viața oamenilor“ (Hofstätter, 1949, 20). Cu privire la
aceast ă afirma ție, exist ă oameni care se declar ă cu mai mult ă sau mai pu țină siguran ță de acord sau
împotriv ă (Figura 6. 1).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 75
Fig.6. 1. Distribu ția opiniilor privind influen ța pozi ției stelelor asupra vie ții oamenilor
(după Hofstätter, 1949)
Psihosociologul anterior citat ofer ă și alte exemple la fel de conving ătoare: în 1937, revista
american ă Tide Magazine întreba: „Cum considera ți legea metalic-metal“? Cu toate c ă o astfel de lege nu
fusese promulgat ă și nici nu fusese vreodat ă discutat ă în Congresul SUA, doar 30% din cei întreba ți s-au
declarat „f ără opinie“ în aceast ă problem ă. Aproximativ 70% și-au exprimat pozi ția în raport cu aceast ă
lege care, de fapt, nici nu exist ă: 41% au considerat c ă este vorba de o m ăsură luată de un singur stat, 15%
că este o lege valabil ă pentru toate statele, 11% au circumscris-o și altor state str ăine, iar 3% au respins-o
(Hofstätter, 1966, 164).
L. E. Hartley, studiind prejudec ățile americanilor fa ță de diferitele na țiuni, include pe lista din care
urmau s ă fie desemnate cele mai acceptate na țiuni și un num ăr de popoare fictive. Astfel, „danirezii“ – o
inven ție lingvistic ă desemnând un popor imaginar – au fost plasa ți printre cele din urm ă popoare, totu și
înaintea japonezilor.
În cazul cercet ării opiniei, informa ția sufer ă devia ții (A. Sauvy, 1964) fie în sensul ap ărării
intereselor materiale ale individului sau ale colectivit ății, al justific ării și întăririi pasiunilor comune sau al
întăririi coeziunii grupului. Seymour Lieberman ( 1956) pune în eviden ță efectul schimb ării rolului social
asupra opiniilor și atitudinilor. Studiind opiniile referitoare la politica întreprinderii ale unui grup de 12
maiștri și 6 delega ți sindicali înainte și dup ă asumarea sarcinilor, Seymour Lieberman constat ă o
identitate înaintea schimb ării rolulrilor și o divergen ță a opiniilor, care se amplific ă pe m ăsura cre șterii
duratei de exercitare a acestei func ții (Figura 6.2).
Cu rare excep ții, direc ția devia ției informa țiilor este în acela și sens atât în cazurile ap ărării voluntare,
cât și involuntare a opiniilor. Rezult ă de aici c ă este mult mai dificil de realizat un chestionar de opinie
decât unul de date factuale. Exist ă – așa cum remarc ă sociologul Stefan Nowak – o serie de probleme
nevralgice în investigarea opiniilor: „experien ța arat ă că, în condi țiile nostre, din problemele nevralgice
care trezesc neîncrederea și determin ă răspunsuri echivoce sau nesigure,, cel pu țin a unei p ărți din
persoanele chestionate, fac parte întreb ările privind rela țiile lor cu șefii sau cu al ți oameni de care depinde
cel chestionat. Din categoria întreb ărilor nevralgice fac parte și întreb ările directe despre concep țiile
politice ale celor întreba ți. În domeniile în care se pare c ă este vorba de probleme nevralgice, se
recomand ă o deosebit ă precau ție la determinarea limitelor acestor probleme și la interpretarea
răspunsurilor“ (Nowak, 1973, 130). Uneori este necesar ă disimularea scopului cercet ării, alteori este
indicat s ă se pun ă aceea și întrebare în forme diferite de mai multe ori și să se analizeze concordan ța
răspunsurilor. Posibilitatea celor investiga ți de a ascude adev ărul și de a explica ra țional comportamentul
lor trebuie s ă rămână în aten ția cercet ătorului.
Bernard Hennesy ( 1981, 276) crede c ă patru ar fi motivele pentru care oamenii nu spun ce cred: a)
Nu știu ce cred cu adev ărat, î și dau seama c ă li se cere s ă spun ă ceva și atunci, în loc s ă declare simplu
„nu știu“, improvizeaz ă un r ăspuns oarecare; b) Unii oameni nu au capacitatea de a exprima cu u șurință
ce cred și declar ă rapid „nu știu“; c) Sunt și indivizi care pur și simplu nu doresc s ă se afle ce cred, dintr-010203040
Nu Pu țin
posibilPosibil Foarte
posibilSigur%
76 Septimiu CHELCEA
un motiv sau altul (team ă, nesiguran ță, neîncredere în sine, timiditate, neîncredere în operatorul de
anchet ă, con știentizarea discrepan ței dintre opinia lor și dezirabilitatea social ă etc.); d) În fine, unele
persoane simt c ă exist ă o presiune social ă pentru ascunderea adev ărului și declar ă neadev ăruri, gândind c ă
o „minciun ă inocent ă“ nu-i un lucru chiar atât de r ău, mai ales c ă rămâne anonim ă.
Fig. 6.2. Efectul schimb ării rolurilor asupra opiniilor: procentajul mai ștrilor și al delega ților sindicali care
susțin „politica întreprinderii“ înainte, la un an și la trei ani de la asumarea respectivelor func ții
(după Lieberman, 1956).
Date fiind toate acestea, totdeauna trebuie imaginat un sistem de întreb ări care s ă permit ă concluzii
despre direc ția, intensitatea, consisten ța și centralitatea opiniei. Autoanaliza pe care o implic ă un r ăspuns
la o întrebare de opinie se dovede ște a fi foarte dificil ă: poți fi foarte de acord cu stilul de conducere al
șefului t ău, dar s ă-l dezaprobi ca persoan ă pentru lipsa lui de sensibilitate artistic ă. Se cere totu și un
singur r ăspuns: „De acord“ sau „Împotriv ă“. Și aceasta în orice situa ție. Probabil c ă un astfel de „r ăspuns
unic corect“ nici nu exist ă (Moser, 1958).
Dacă primul criteriu de clasificare a chestionarelor dup ă con ținut viza calitatea informa ției
dobândite, cel de-al doilea criteriu se refer ă la cantitatea informa ției. În acest sens, se poate vorbi de dou ă
tipuri de chestionare.
Chestionare speciale, cu o singur ă tem ă. În practic ă, este foarte greu s ă se disting ă chestionarele
speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesional ă este sau nu un
chestionar special? Are o singur ă tem ă. Totu și, sunt abordate și alte teme, de exemplu, timpul liber.
Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitent ă a unei multitudini de factori, fapt
pentru care chestionarele speciale se utilizeaz ă foarte rar. Ele se aplic ă mai mult în studierea pie ței sau a
comportamentului electoral, situa ții în care important ă este viteza ob ținerii și prelucr ării informa ției.
Astfel de chestionare sunt destinate a pune în eviden ță anumite fenomene, mai pu țin pentru a le m ăsura și
încă și mai pu țin pentru a le explica. Scopul precis al unor astfel de chestionare este ac țiunea. Din acest
punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De asemenea chestionarele simple (axate pe o singur ă temă)
se recomand ă în anchetele și sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor,
când editorii încearc ă să afle p ărerea publicului despre cotidianul sau s ăptămânalul lor, despre modul de
procurare sau despre obi șnuința de informare a cet ățenilor. De exemplu, în iunie 1984, în International
Herald Tribune s-a publicat un chestionar privind doar lectura respectivului ziar. S-au întors la redac ție
aproximativ 12.000 de chestionare completate. Editorii au putut astfel afla c ă majoritatea celor care au
răspuns la anchet ă citesc sau r ăsfoiesc zilnic respectivul cotidian (56%) și că, în afara celui care cump ără
ziarul, obi șnuiesc s ă-l mai citeasc ă: încă o persoan ă (35%), înc ă două persoane ( 18%), înc ă trei persoane
(9%), înc ă patru sau mai mult de patru persoane (8%), în timp ce o p ătrime din participan ții la anchet ă au
La 1 an La 3 ani
40.6 40.6
70.8
23
76.1
13.7
0 20 40 60 80
Înaintea
asum\rii
func]iilor Dup\ asumarea func]iilor = MAISTRII
=LIDERI
SINDICALI
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 77
declarat c ă nimeni din familie sau dintre colegi sau prieteni nu citesc ziarul cump ărat (sau la care este
abonat). Aproximativ 5% cred c ă îl citesc și alții, dar nu pot aprecia ( International Herald Tribune , 15
octombrie, 1984, 7). Astfel de chestionare cu o singur ă temă – evaluarea publica țiilor – au început s ă fie
tipărite în ziare și reviste și în România, mai ales dup ă decembrie ’89, fapt în sine pozitiv, dar – din p ăcate
– realizat uneori f ără profesionalism.
Chestionare „omnibus“, cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite. Superioritatea chestionarelor
omnibus nu rezult ă, în primul rând, din cantitatea mai mare de informa ții cu privire la fiecare fapt sau
fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interac țiunea și condi ționarea acestora.
Aspectul cantitativ se raporteaz ă în cele din urm ă tot la aspectul calit ății. Chestionarele omnibus sunt
specifice cercet ării fundamentale în sociologie. Ele permit aplicarea analizei secundare , iar din punctul de
vedere al costului, sunt mai ieftine. Odat ă stabilit un e șantion, pare ra țional s ă se urm ăreasc ă mai multe
teme cu ocazia aplic ării unui singur chestionar, decât s ă se recalculeze noi e șantioane și să se aplice, dup ă
necesit ăți, mai multe chestionare speciale.
După forma întreb ărilor, a stimulilor, se pot distinge: chestionare cu întreb ări închise , chestionare
cu întreb ări deschise și chestionare cu întreb ări atât închise, cât și deschise .
Chestionarele cu întreb ări închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea r ăspunsurilor dinainte
fixate în chestionare. Gradul de libertate al subiectului este redus; r ăspunsul trebuie s ă se încadreze într-
una din categoriile propuse de cercet ător. Acest lucru presupune din partea subiectului existen ța unor
opinii și cuno ștințe bine cristalizate, iar din partea cercet ătorului o bun ă cunoa ștere a realit ății. Chiar și în
aceste condi ții nu este totdeauna u șor de r ăspuns la astfel de întreb ări închise: „Sunte ți mul țumit de felul
în care î și desf ășoară activitatea Consiliul de administra ție din întreprinderea dv.?“ 1) Da, 2) Nu, 3) Nu
știu sau : „Care este culoarea dominant ă pe care o prefera ți la țesăturile imprimate?“: 1) albastru, 2) ro șu,
3) verde, 4) galben, 5) maro, 6) violet, 7) oranj, 8) alb, 9) alte culori.
În primul caz, cei ce cunosc activitatea conducerii întreprinderii și au deja o opinie format ă pot
răspunde f ără ezitare: „Da“ sau „Nu“. Cei ce nu cunosc aceast ă activitate (fiind, de exemplu, recent
angaja ți în întreprindere) sau nu vor s ă răspund ă (dintr-un motiv sau altul) pot declara: „Nu știu“. R ămâne
categoria celor indeci și: sunt de acord cu multe momente din activitatea Consiliului de administra ție, cu
altele îns ă nu. R ăspunsul lor este: „Da, cu excep ția. . .“ Un astfel de r ăspuns, îns ă, nu este prev ăzut în
chestionar și atunci subiectul este for țat să aleag ă răspunsul : „Da“ sau „Nu știu“. Nici unul din aceste
răspunsuri nu reflect ă adecvat realitatea. Fire ște, exist ă și posibilitatea nuan țării răspunsurilor. Se poate
oferi spre alegere o scal ă de r ăspunsuri: foarte mul țumit; mul țumit; nici mul țumit nici nemul țumit;
nemul țumit, foarte nemul țumit. Cu aceasta, dificult ățile nu au fost înl ăturate. Cel care r ăspunde este pus
să decid ă între mai multe grade de mul țumire sau de nemul țumire. Delimit ările sunt îns ă foarte greu de
făcut: unde sfâr șește – obiectiv – „nemul țumirea“ și începe „foarte mul țumirea“?! Limitele situa țiilor, în
realitate, sunt flou, în timp ce în chestionar sunt clar conturate. Se ajunge din nou la o alegere inadecvat ă a
răspunsurilor. În plus, cercetarea de teren a ar ătat că oamenii au tendin ța de a evita r ăspunsurile extreme,
înclinând s ă aleag ă răspunsuri moderate, dac ă nu chiar neutre. Unii cercet ători înclin ă chiar s ă elimine
dintre r ăspunsuri variantele neutre, recomandând scalele cu valori pereche ale intensit ăților (în cazul
nostru): foarte mul țumit, mul țumit, nemul țumit, foarte nemul țumit. Aceasta este îns ă o alegere for țată.
Chestionarele de opinie abund ă în întreb ări închise (precodificate), cele mai multe fiind dihotomice.
George Gallup se pronun ță hotărât în favoarea r ăspunsurilor dihotomice : „da“ – „nu“, în timp ce al ți
cercet ători opteaz ă pentru scalele cu patru posibilit ăți. Cercet ările de opinie realizate în mediul industrial
la noi au ar ătat dificult ățile aplic ării chestionarelor cu alegeri multiple, fapt ce ne face s ă credem c ă
răspunsurile dihotomice sunt preferabile. Se na ște îns ă o problem ă: exist ă întreb ări care prev ăd – cu
adev ărat – r ăspunsuri dihotomice ? Nu! Totdeauna, în afar ă de „Da“ sau „Nu“, subiectul are la alegere și
un al treilea r ăspuns: „Nu știu“. Pare, deci, mult mai judicios s ă se vorbeasc ă de întreb ări cu r ăspunsuri
trihotomice și cu răspunsuri precodificate multiplu (sau cu răspunsuri în evantai ), alegeri multiple ,
cafeteria . Unii speciali ști apreciaz ă că întreb ările tip „cafeteria“, care prev ăd mai mult de patru variante
de răspuns, produc erori sistematice. Se recomand ă folosirea unui „aide – memoire“ (check-list), iar dac ă
evantaiul r ăspunsurilor dep ășește nou ă itemi este mai bine ca întrebarea s ă rămână deschis ă. Exist ă
posibilitatea ca r ăspunsurile la chestionarele închise s ă fie incluse chiar în întreb ări. Se vorbe ște atunci
despre întreb ări alternative (dihotomice) sau selective (precodificate multiplu). Exemple de întrebare
alternativ ă: „Ieri a ți ascultat sau nu a ți ascultat radioul? și de întrebare selectiv ă: „Asculta ți radioul foarte
des, des, rar, foarte rar?“
78 Septimiu CHELCEA
Într-un program de cercetare a opiniei publice ( 1994- 1995), mai multe institute din România (IMAS,
IRSOP, ICCV, CURS) au utilizat atât întreb ări alternative (de exemplu: „Crede ți că în țara noastr ă
lucrurile merg într-o direc ție bun ă sau c ă merg într-o direc ție gre șită?“), cât și întreb ări selective (de
exemplu: „Ave ți o p ărere foarte bun ă, bun ă, nu prea bun ă sau foarte proast ă despre. . .?“). Observ ăm că
întrebarea selectiv ă este defectuos formulat ă: variantele de r ăspuns pro și contra nu sunt simetrice
(Barometrul de opinie public ă, decembrie, 1995, 26). Ar fi fost mai corect ă formularea: „Ave ți o p ărere
foarte bun ă, bun ă, proast ă sau foarte proast ă despre. . .?“ ( Barometrul de opinie public ă, martie, 1994, 8).
Chestionarele cu r ăspunsuri precodificate multiplu implic ă o bun ă cunoa ștere prealabil ă a realit ății: în
chestionar trebuie s ă apar ă precodificate, pe cât posibil, toate variantele de r ăspuns. Între acestea,
obligatoriu, la sfâr șit, se adaug ă „altele“, alte situa ții etc. Aceast ă ultim ă variant ă de r ăspuns probeaz ă
gradul ini țial de cunoa ștere a realit ății de c ătre cercet ător. Mai mult, probeaz ă însăși valoarea cercet ării.
Dacă, în leg ătură cu țesăturile imprimate, o mare parte din popula ție nu declar ă că prefer ă nici albastrul și
nici ro șul ș.a.m.d., ci indic ă răspunsul nr. 9: „alte culori“, este clar c ă nici în urma anchetei n-am reu șit
să depist ăm preferin țele publicului.
Alegerile precodificate multiplu nuan țează răspunsurile dar sunt susceptibile de distorsiuni, de
deform ări, bias-uri (termen psihosociologic american, indicând deform ările survenite în cadrul
anchetelor). Chestionarele cu r ăspunsuri precodificate trebuie s ă acorde acela și num ăr de alternative
pentru opiniile pro și contra . Ordinea de prezentare a alternativelor influen țează și ea, dup ă cum
rezultatele influen țează faptul c ă alternativele pro și contra au fost ambele explicite. Într-un sondaj
efectuat în 1941 privind angajarea SUA în cel de-al doilea r ăzboi mondial, era redat ă explicit o singur ă
alternativ ă, cealalt ă fiind implicit ă.
– „Crede ți că SUA ar trebui s ă suspende toate ajutoarele date Angliei?“
– Da. . . . . . . . 10%
– Nu. . . . . . . .87%
– Nedeci și . . . . 3%
Când în acela și an, într-un alt sondaj, au fost explicit redate ambele alternative, r ăspunsurile au
suferit modific ări:
– „Crede ți că SUA ar trebui s ă suspende toate ajutoarele date Angliei sau s ă sprijine în continuare
Anglia?“
Suspendarea ajutorului. . . . . . 7%
Continuarea ajutorului . . . . . .89%
Nedeci și . . . . . . . . . . . . . . . . 4%
De asemenea, lista r ăspunsurilor precodificate trebuie s ă fie – pe cât posibil – exhaustiv ă. Aceast ă
cerin ță impune subiec ților memorarea unui num ăr mare de cuvinte sau propozi ții. Nu to ți subiec ții au
aceast ă capacitate și atunci indic ă drept r ăspuns varianta de r ăspuns re ținută, de cele mai multe ori cea
plasat ă pe primul loc în list ă.
Într-un experiment, pe circa 600 de persoane, s-a constatat c ă ordinea de prezentare a unor fotografii
influen țează recunoa șterea ulterioar ă a lor. S-au prezentat șase fotografii, numerotate în ordinea
prezent ării de la 1 la 6. Acestea au fost amestecate între alte fotografii. S-a indicat subiec ților: „Aici avem
un șir de fotografii. V ă rugăm să indica ți num ărul fotografiei pe care dv. deja a ți mai v ăzut-o“ (Tabelul
6.3).
Tabelul 6.3. Procentajul recunoa șterii fotografiilor prezentate în ordine, de la 1 la 6
Recunoa șterea fotografiei
Foto nr.
1 . . . . . . . . 3 1% A) Ordinea direct ă de prezentare
2 . . . . . . . . . . 5% N = 585
3 . . . . . . . . . 14% R = 97%
4 . . . . . . . . . 11%
5 . . . . . . . . . 14%
6 . . . . . . . . . 23%
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 79
Și acest experiment realizat de Fritz-Reinhard Stroschein ( 1965) probeaz ă faptul c ă primele și
ultimele elemente se re țin mai frecvent decât celelalte. Acest lucru r ămâne valabil chiar în cazul
prezent ării în ordine invers ă (Tabelul 6.4).
Tabelul 6.4. Procentajul recunoa șterii fotografiilor prezentate în ordine invers ă
Recunoa șterea fotografiei
6 . . . . . . . . 27% 5 . . . . . . . . . . 6%
4 . . . . . . . . . 12%
3 . . . . . . . . . 12%
2 . . . . . . . . . 16%
1 . . . . . . . . . 28% B) Ordinea invers ă de prezentare
N = 593 R = 107% (în cadrul experimentului,
unii subiec ți nu au dat nici un r ăspuns, în timp ce
alții au dat mai multe)
Datele de cercetare confirm ă faptul c ă odinea de prezentare spre alegere a r ăspunsurilor influen țează
rezultatele. Red ăm, dup ă acela și autor, un exemplu foarte concludent:
A) „Crede ți că prețurile în urm ătoarele 12 luni vor cre ște, vor r ămâne acelea și sau vor sc ădea?“
B) „Crede ți că prețurile în urm ătoarele 12 luni vor sc ădea, vor r ămâne acelea și sau vor cre ște?“
(Tabelul 6.5).
Tabelul 6.5. Distribu ția opiniilor la aceea și întrebare în func ție de ordinea variantelor de r ăspuns
(după Stroschein, 1965)
Răspunsuri Forma A Forma B
Vor cre ște
Vor r ămâne acelea și
Vor sc ădea
Nedeci și 60%
29%
2%
9% 57%
35%
1%
7%
Total: N = 500 100% 100%
Paradoxal, dar aceast ă influen ță se men ține și în cazul întreb ărilor privind trecutul, nu numai când ne
referim la viitor:
A) „Cum a fost în ultimele 12 luni: pre țurile au crescut, au r ămas acelea și sau au sc ăzut?“
B) „Cum a fost în ultimele 12 luni: pre țurile au sc ăzut, au r ămas acelea și sau au crescut?“ (Tabelul
6.6).
Tabelul 6.6. Distribu ția opiniilor la aceea și întrebare vizând o situa ție trecut ă, în func ție de ordinea
variantelor de r ăspuns ( după Stroschein, 1965)
Răspunsuri Forma A Forma B
Au crescut
Acelea și
Au sc ăzut
Nedeci și 75%
18%
2%
5% 69%
22%
2%
7%
Total: N = 500 100% 100%
De asemenea, dac ă, prezentându-se o list ă cu lucruri în șirate într-o ordine și apoi, aceea și list ă, în
ordine invers ă și se cere subiec ților s ă indice lucrurile despre care au vorbit în ultimul timp cu prietenii,
vecinii, cunoscu ții, răspunsurile vor fi diferite (Tabelul 6.7).
80 Septimiu CHELCEA
Tabelul 6.7. Distribu ția răspunsurilor, în func ție de inversarea ordinii de prezentare a variantelor de
răspuns ( după Stroschein, 1965)
Răspunsuri Ordinea prezent ă:
direct ă inversat ă
Automobil
Televizor
Cafea
Alimente
Mobil ă
Radio Pantofi
Săpun
Mijloace de sp ălat
Pastă de din ți
țigări 12%
13%
9%
9%
13%
8%
13%
4%
8%
3%
8% 12%
12%
7%
9%
11%
9%
12%
4%
11%
4%
9%
Total r ăspunsuri 100% ( 1363) 100% ( 1235)
În primul caz s-au ob ținut câte 4, 1 răspunsuri / persoan ă, în timp ce în al doilea caz câte 3,6
răspunsuri / persoan ă. Diferen ța este statistic semnificativ ă.
Experimental, psihologii au demonstrat c ă primele și ultimele elemente ale unei serii de cuvinte sau
cifre se re țin ușor. De ce? Pentru c ă între aceste elemente – a șa cum remarc ă Yvonne Castellan ( 1969) –
sunt mai pu ține leg ături inutile. Pentru a preîntâmpina distorsiunile legate de organizarea materialului,
lista r ăspunsurilor se poate reciti într-o ordine schimbat ă (sau dezordine). În unele din cercet ările noastre
am procedat în acest mod, f ără să avem îns ă certitudinea unor r ăspunsuri deplin adecvate realit ății. Pentru
a mări gradul de adecvare, se întrebuin țează așa-numita cheklist – o foaie de hârtie pe care sunt scrise cite ț
variantele de r ăspuns date celui anchetat. Persoanele anchetate urm ăresc pe list ă variantele de r ăspuns, în
timp ce operatorul de anchet ă dă citire tuturor r ăspunsurilor. Ca timp, procedeul nu este deloc economicos
și poate fi aplicat doar la o popula ție cu un nivel ridicat de instruc ție școlar ă.
În cadrul chestionarelor, întreb ările închise (sau precodificate) prezint ă câteva avantaje:faciliteaz ă
analiza statistic ă a răspunsurilor; sprijin ă memoria celui anchetat; permit aplicarea unor chestionare cu
mulți „itemi“; servesc ca „filtru“ pentru întreb ările urm ătoare; sporesc anonimatul și securitatea celui
anchetat; înlesesc „angajarea“ în r ăspunsul la chestionar a persoanelor.
Inconvenientul major al unor astfel de întreb ări se leag ă de sugestibilitatea pe care o implic ă
prezentarea precodificat ă a răspunsurilor. Se știe că înaintea intr ării SUA în r ăzboiul antihitlerist, în lunile
mai, iunie, septembrie 1941, un num ăr de cinci institute americane au realizat cercet ări pe e șantioane
reprezentative la nivel na țional în leg ătură cu opinia popula ției privind interven ția militar ă. Dou ă sondaje
realizate aproape concomitent, unul folosind întreb ări închise și celălalt întreb ări deschise (libere), au dat
rezultate diferite (Rugg și Cantril, 1962).
Într-un sondaj s-a utilizat întrebarea deschis ă (liber ă): „Cât de curând crede ți că vom intra în
război?“ (Tabelul 6.8).
Tabelul 6.8. Distribu ția răspunsurilor la întrebarea deschis ă
2 luni 12%
3 luni 8%
4 – 6 luni 22%
peste 6 luni 3 1%
f ără răspuns 27%
Referitor la aceea și problem ă, în cel ălalt sondaj s-a apelat la întrebarea închis ă (precodificat ă):
„Crede ți că noi în 2 luni vom intra în r ăzboi?“ Tabelul 6.9).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 81
Tabelul 6.9. Distribu ția răspunsurilor la întrebarea închis ă
Da 25%
N u 4 6 %
N u știu 29%
Diferen ța de la 12% la 25% poate fi pus ă pe seama sugestibilit ății realizate de întreb ările închise și în
legătură cu „atrac ția răspunsurilor pozitive“ (da, de acord etc.). Cercet ările experimentale au eviden țiat
tendin ța popula ției de a r ăspunde pozitiv la întreb ările din chestionar. În literatura de specialitate se
apreciaz ă valoarea atrac ției răspunsurilor pozitive ca fiind de 8- 12%. Analiza r ăspunsurilor la întreb ările
trihotomice (care prev ăd varianta de r ăspuns: „da“ pe primul loc) trebuie s ă aibă totdeauna la vedere
aceste distorsiuni inerente. În afara sugestibilit ății, chestionarele cu întreb ări închise par a fi mai pu țin
indicate în studierea unor fenomene psihosociale complexe. Paul F. Lazarsfeld preciza c ă întreb ările
închise sunt adecvate studierii fenomenelor simple, iar întreb ările deschise – de preferin ță studierii
fenomenelor foarte complexe, problemelor delicate.
Chestionarele cu întreb ări deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de cele închise (sau
precodificate), las ă persoanelor anchetate libertatea unei exprim ări individualizate a r ăspunsurilor. Vor
apărea varia ții în ceea ce prive ște forma și lungimea r ăspunsurilor, fapt ce îngreuiaz ă codificarea, dar care
aduce un plus în cunoa șterea particularit ăților unei popula ții privind: coeren ța logic ă, corectitudinea
gramatical ă, volumul lexical, formularea, viteza de exprimare și capacitatea de justificare a op țiunilor
exprimate etc.. Întreb ările deschise permit culegerea unor informa ții bogate asupra tuturor temelor, f ără
riscul sugestibilit ății. A șa cum remarca sociologul francez Maurice Duverger, „Întreb ările deschise și
închise au avantaje și dezavantaje respectiv inverse“ (Duverger, 1971, 201). În cazul unor opinii
insuficient cristalizate, chestionarele cu întreb ări deschise dau un procent mai ridicat de r ăspunsuri „nu
știu“. Diferen ța poate fi de 10 – 11%. Întreb ările deschise se adreseaz ă procesului activ al memoriei,
vizeaz ă momentul complex al reproducerii în cadrul actualiz ării informa țiilor. Întreb ările închise, în
special cele „precodificate multiplu“ („în evantai“, „alegeri multiple“, „cafeteria“) se refer ă la cel ălalt
moment al procesului de actualizare: „recunoa șterea“ (Tabelul 6. 10). Experimental (E. M. Achilles) s-a
demonstrat c ă „recunoa șterea este un proces mai facil decât reproducerea“ ( după Roșca, 1963, 357).
Tabelul 6. 10. Propor ția elementelor reproduse și recunoscute ( după Roșca, 1963)
Silabe Cuvinte Proverbe
Reproducerea
Recunoa șterea 12
42 39
65 22
67
Diferen ța dintre gradul de complexitate a proceselor de reproducere și recunoa ștere explic ă scăderea
procentului de r ăspunsuri „nu știu“ la întreb ările „precodificate multiplu“, ca și sporirea num ărului de
răspunsuri corecte la întreb ările care testeaz ă cuno ștințele. Elisabeth Noelle d ă un exemplu edificator în
acest sens ( Noelle, 1963, 87). Pe un e șantion reprezentativ de 2 024 de persoane (în RFG) s-au ob ținut
rezultatele de mai jos, dup ă cum întreb ările f ăceau apel la reproducere sau la recunoa ștere (Tabelul 6. 11).
Tabelul 6. 11. Distribu ția răspunsurilor la întreb ările vizând reproducerea (A) și recunoa șterea (B)
Răspunsuri Forma A Forma B
Răspunsuri corecte sau aproape corecte
Răspunsuri vagi (combina ție de mai multe limbi,
limb ă ajutătoare, limb ă străină)
Răspunsuri incorecte (aparat, dans, cuvânt
prescurtat)
Fără răspuns, nu știu 35%
13%
2%
50% 52%
1%
2%
45%
Total: N = 2024 100% 100%
82 Septimiu CHELCEA
A. Întrebare care implic ă reproducerea :
„La televiziune și în ziare se folosesc în zilele noastre multe cuvinte str ăine. Adesea nici nu se
cunoa ște semnifica ția lor. Știți dv., de exemplu, ce înseamn ă Esperanto ?“
1. Da, și anume _____________________ 2) Nu știu
B) Întrebare care implic ă recunoa șterea :
„La televiziune și în ziare se folosesc în zilele noastre multe cuvinte str ăine. Adesea nici nu se
cunoa ște semnifica ția lor. Știți dv., de exemplu, ce înseamn ă Esperanto ?“
1) Limba unitar ă mondial ă
2) Altceva ____________________________________________ 3) Nu știu
Să analiz ăm alt exemplu, preluat dup ă Donald Rugg și Hadley Cantril ( 1962). La începutul celui de-
al doilea r ăzboi mondial, popula ția SUA a fost întrebat ă: „Pe care din conduc ătorii politici în via ță îi
aprecia ți cel mai mult?“ Dup ă aceast ă întrebare liber ă, s-a prezentat o list ă cu to ți conduc ătorii politici. La
întrebarea liber ă nu r ăspunseser ă 36% din cei ancheta ți, în timp ce la întrebarea închis ă (precodificat ă
multiplu), pe baza listei, doar 15% nu au r ăspuns. Interesant ni se pare și faptul c ă în ambele cazuri cel
mai popular a fost indicat premierul englez Neville Chamberlain, cel care în 1939 a declarat r ăzboi
Germaniei (la întrebarea închis ă / precodificat ă multiplu / : 5 1% pro; la întrebarea liber ă, 24% pro).
Apreciem c ă „închiderea întreb ărilor“ duce la sporirea num ărului r ăspunsurilor (pân ă la dublarea
numărului lor) și la reducerea nonr ăspunsurilor.
Testarea cuno ștințelor se recomand ă a fi f ăcută prin întreb ări deschise. Astfel de întreb ări pun în
eviden ță ceea ce este stabil, puternic consolidat, nu numai în planul cunoa șterii, dar și în al
comportamentului. Într-o cercetare proprie, încercând s ă reconstituim comportamentul ceremonial,
puneam subiec ților mai întâi întreb ări deschise: „Cum se preg ătesc nun țile în satul dv.?“. Apoi reveneam
cu întreb ări închise: „Ce se face? Steag, pom, brad, altceva“. Mai am ănunțit: „Se fac ospe țe pentru
steag?“ (Da. Nu. Nu știu). Printr-un astfel de procedeu, pot fi descoperite elementele centrale ale
comportamentului, opiniilor sau atitudinilor, dar și elemente marginale, mai pu țin semnificative, mult mai
numeroase.
Pentru exemplificare, reproducem un fragment din reparti ția răspunsurilor ob ținute prin aplicarea asupra
aceluia și eșantion mai întâi a unei întreb ări deschise și apoi a unei întreb ări închise (Stroschein, 1965).
A) Întrebare deschis ă (liber ă), implicând reproducerea :
„A ți putea s ă ne spune ți ce anume nu v ă place la automobilul dv.?“
B) Întrebare închis ă (precodificat ă multiplu), implicând recunoa șterea :
„Pe aceast ă listă sunt diferite plângeri pe care noi le-am avut de la al ți posesori de automobile. V ă
rugăm să ne spune ți dac ă și pe dumneavoastr ă vă deranjeaz ă ( Tabelul 6. 12).
De fiecare dat ă persoanele anchetate puteau indica mai mult decât un singur r ăspuns, totu și
informa ția ob ținută prin întreb ări închise (precodificate multiplu), f ăcând apel la recunoa ștere, este mult
mai bogat ă. Principalul neajuns este indicat pe primul loc în ambele forme: „Automobilul este prea
îngust“, ceea ce ne conduce la concluzia c ă opiniile cristalizate ies în eviden ță indiferent de forma
întreb ărilor (închise / deschise), intensitatea opiniilor fiind cea care variaz ă în astfel de cazuri.
Tabelul 6. 12. Distribu ția răspunsurilor la întrebarea închis ă (A)
și la întrebarea deschis ă (B) ( după
Stroschein, 1965)
Răspunsuri Forma A Forma B
.
8. Motorul face zgomot
9. La frig, dureaz ă mult pân ă se înc ălzește motorul
.
.
11. Automobilul este prea îngust
.
. 14. Lipse ște indicatorul de benzin ă
4%
0%
10%
21%
14%
22%
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 83
.
. 18. Are numai dou ă uși
.
.
21. Forma caroseriei nu e frumoas ă
.
.
25. Exist ă prea pu ține piese de schimb
0%
1%
3%
1%
18%
15%
9%
14%
Total 119% 39 1%
Nota : Fiecare persoana chestionata putea semnala mai multe nemultumiri, astfel ca total depaseste
100%.
Într-o cercetare demoscopic ă asupra p ătrunderii detergen ților pe pia ța R. F. Germania, utilizarea unei
întreb ări deschise: „Ce mijloace de sp ălat folosi ți?“ (A) și, simultan, al unei întreb ări închise: „Pe care din
mijloacele de sp ălat, înscrise în aceast ă listă, le folosi ți?“ (B), a pus în eviden ță faptul c ă evantaiul
răspunsurilor este mai întins în forma B, dar c ă intensitatea, frecven ța, obi șnuința se surprind mai bine
prin întreb ări deschise (Tabelul 6. 13).
A) „Ce mijloace de sp ălat folosi ți?“
B) „Pe care din mijloacele de sp ălat înscrise în aceast ă listă le folosi ți?“
Tabelul 6. 13. Diferen ța distribu ției răspunsurilor
la întreb ările deschise (A) și închise (B)
Răspunsuri Forma A Forma B
Sunil
Persil
Perwoll
Dixan
Fewa 53%
36%
13%
4%
19% 51%
39%
26%
4%
50%
Total 125% 170%
Se observ ă că forma întreb ării influen țează stabilirea valorilor medii, extremele eviden țiindu-se cu
mici diferen țe, indiferent de forma sau formularea întreb ării. Se recunoa ște ast ăzi că forma și formularea
întreb ărilor ac ționeaz ă în special asupra persoanelor care au, într-o problem ă sau alta, o opinie înc ă slab
structurat ă.
Dacă este adev ărat că întreb ările închise ofer ă un cadru de referin ță util pentru reflec ția persoanelor
intervievate, tot atât de adev ărat este și faptul c ă întreb ările deschise dau posibilitatea exprim ării
adev ăratelor probleme care îi îngrijoreaz ă pe responden ți, permit relevarea justific ărilor subiective de
profunzime. Când americanii au fost întreba ți la începutul anilor ’80 care este, dup ă opinia lor,, cea mai
important ă problem ă a SUA, 22% au spus: „penuria de energie“ – ceea ce corespundea situa ției reale.
Aplicându-se, îns ă, experimental un chestionar cu întreb ări închise, 99% au ales una din cele cinci
variante de r ăspuns prestabilite: șomajul, criminalitatea, infla ția, calitatea conducerii, criza moral ă și
religioas ă, „uitând“ de „penuria de energie“ (H. Schuman și S. Presser, 1981). N. Bradburn și S. Sudman
(1979), comparând r ăspunsurile la întreb ările deschise și închise referitoare la via ța intim ă a persoanelor,
au constatat c ă cei c ărora li s-au adresat întreb ări deschise au raportat o frecven ță mai ridicat ă a
comportamentelor indezirabile (consum exagerat de alcool, masturbare etc.) decât în cazul întreb ărilor
închise.
84 Septimiu CHELCEA
Cel de-al treilea criteriu de clasificare a chestionarelor este dat de modul lor de aplicare . Se disting,
astfel, chestionare autoadministrate și chestionare administrate de c ătre operatorii de anchet ă.
Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea r ăspunsurilor de c ătre înse și persoanele incluse
în eșantionul investigat. Subiec ții din anchet ă formuleaz ă și consemneaz ă în acela și timp r ăspunsurile,
eliminând filtrarea informa ției de c ătre o alt ă persoan ă – operatorul de anchet ă. Prin autoadministrare, ei
se pot exprima mai complet: prin ceea ce r ăspund la întrebare, dar și prin felul cum fac aceasta.
Autoadministrarea elimin ă unul din factorii care influen țează răspunsul: personalitatea celui care aplic ă
formularul. În absen ța unei persoane str ăine – a operatorului – este probabil ca subiec ții să fie mai dispu și
să răspund ă la întreb ări „foarte personale“, pot s ă elaboreze r ăspunsuri mai „chibzuite“, s ă consulte
documentele personale pentru a verifica afirma țiile f ăcute, s ă se consulte cu al ți membri ai familiei pentru
răspunsuri precise.
Semnalând tendin ța de utilizare necritic ă a „chestion ării orale“, Walter Friedrich, sociolog din fosta
R. D. German ă, sublinia avantajele chestion ării în scris (Friedrich, 1971, 40). Între acestea, Walter
Friedrich semnala: num ărul mare al celor care pot r ăspunde concomitent; diminuarea efectului de
interviu; dispari ția influen ței anchetatorului asupra rezultatelor; nivelul superior de concentrare asupra
răspunsurilor; asigurarea anonimatului. În special asigurarea anonimatului a generat numeroase cercet ări
cu caracter metodologic. W. Olson ( 1936) a constatat c ă asigurarea anonimatului ridic ă propor ția
persoanelor care accept ă enun țurile referitoare la instabilitatea lor psihic ă și recunosc implica țiile
nevrotice ale comportamentelor proprii. R. F. Fisher ( 1946) apreciaz ă, pe baza studiilor experimentale, c ă
anonimatul spore ște „onestitatea și franche țea“ responden ților. Leon Festinger ( 1950), citat de Herbert H.
Hyman ( 1975, 185), a pus în eviden ță, prin experimente riguroase pe grupuri de studente, c ă preferin țele
în alegerea liderului sunt mai puternic influen țate de apartenen ța etnic ă și religioas ă în condi țiile
anonimatului decât în situ ția de vot deschis. F ără îndoial ă că efectul asigur ării anonimatului depinde de
tema de studiu și de cultura popula ției anchetate.
Marcându-se avantajele și dezavantajele chestionarelor autoadministrate și administrate de c ătre
operatorii de anchet ă nu se pune problema „condamn ării“ unei tehnici în favoarea alteia, ci se atrage
atenția asupra necesit ății de a cunoa ște limitele fiec ăreia.
Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare po ștale, chestionare publicate în ziare și reviste ,
sau ca anexe la diferite m ărfuri vândute .
Chestionarele po ștale reprezint ă o modalitate mai rapid ă și mai ieftin ă de recoltare a informa țiilor.
Expedierea prin po ștă a chestionarului presupune îns ă preg ătirea r ăspunsului: destinatarului i se ofer ă o
dată cu chestionarul și un al doilea plic, timbrat, cu adresa tip ărită a institutului care lanseaz ă cercetarea.
Chiar dac ă expedierea chestionarelor este foarte rapid ă, înapoierea lor (sosirea r ăspunsurilor) este relativ
înceat ă. De regul ă, sosirea r ăspunsurilor dep ășește limita de timp fixat ă pentru înapoierea lor. Multe
răspunsuri nu mai vin niciodat ă. Din aceast ă perspectiv ă, principalele avantaje ale chestionarelor po ștale –
rapiditatea și costul lor mai sc ăzut – trebuie relativizate. Procentul chestionarelor recuperate încorporeaz ă
costul chestionarelor expediate: ultimele chestionare care se înapoiaz ă marcheaz ă durata recolt ării
informa țiilor.
Utilizarea chestionarelor po ștale trebuie s ă aibă în vedere faptul c ă, pentru a asigura r ăspunsul la
întreb ări, se impune cu necesitate ca acestea s ă fie simple, iar tehnica de r ăspuns foarte clar explicat ă. La
astfel de chestionare, chiar tehnica de ordonare a întreb ărilor este diferit ă de cea a chestionarelor
administrate de c ătre operatorii de anchet ă. Faptul c ă subiectul are posibilitatea s ă vad ă, înainte de a
răspunde la o întrebare, con ținutul tuturor celorlalte întreb ări face inutil ă folosirea tehnicii „pâlniei“ sau a
„pâlniei întoarse“, anuleaz ă efectul de surpriz ă ș.a.m.d.
Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor po ștale, scrisoarea înso țitoare înlocuie ște preambulul
chestionarelor administrate de c ătre operatorii de anchet ă. În scrisoarea înso țitoare a chestionarelor
poștale, trebuie s ă se explice ce se urm ărește prin chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost
desemnate persoanele care s ă răspund ă. Trebuie avut grij ă ca, prin scrisoarea înso țitoare, s ă se motiveze
răspunsul subiec ților: f ără o motiva ție corespunz ătoare nu trebuie s ă ne a șteptăm ca subiec ții să răspund ă
numai din respect pentru știință sau polite țe. Trebuie ar ătată importan ța problemei puse în discu ție,
schimb ările ce pot surveni în anchet ă, imposibilitatea g ăsirii unor solu ții în afara colabor ării cu persoanele
interogate. Lansând un chestionar despre prietenie printre tineri, în scrisoarea înso țitoare vom preciza:
„Adul ții vorbesc despre prietenie, f ără ca să cunoasc ă exact felul în care se na ște ea și ce semnifica ție are
prietenia pentru via ța tinerilor. Pentru a putea scrie despre prietenie, dorim s ă aflăm părerea pe care o
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 85
aveți dv. despre prietenie. Nimeni, în afar ă de tineri, nu poate cunoa ște sentimentele prieteniei la tineri.
De aceea v ă rugăm să răspunde ți la întreb ările din acest chestionar“. F ără persuasiune, f ără a promite ceea
ce nu se va putea realiza, scrisoarea înso țitoare este bine s ă fie concis ă și relativ autoritar ă.
Citându-l pe Don A. Dillman ( 1978) cu lucrarea sa care ofer ă sugestii excelente privind con ținutul și
ordinea itemilor înclu și în scrisoarea înso țitoare, R. Guy Sedlack și Jay Stanley ( 1992, 2 16) men ționeaz ă
că aceasta trebuie s ă cuprind ă: 1) o introducere prin care s ă se solicite cooperarea popula ției, s ă se suscite
interesul pentru participarea la studiul întreprins, ar ătându-se c ă problemele puse în discu ție sunt
importante pentru grupul cu care subiec ții se identific ă; 2) sponsorizarea studiului reprezint ă un al doilea
element de con ținut al scrisorii (the cover letter). S-a constatat c ă persoanele sunt mai puternic motivate
să răspund ă când cercetarea este sponsorizat ă de o organiza ție prestigioas ă; 3) modul de selec ție a
responden ților trebuie explicat cât mai clar cu putin ță, fără a se intra în am ănuntele procedeelor de
eșantionare, dar ar ătându-se c ă și alte multe persoane vor r ăspunde la întreb ările din chestionar. Spiritul
de întrajutorare uman ă (altruismul) va asigura, dincolo de avantajele financiare, participarea popula ției la
investiga ția proiectat ă; 4) anonimatul , ca și caracterul confiden țial al răspunsurilor, constituie o regul ă
deontologic ă și abaterea de la ea îl descalific ă pe cercet ătorul vie ții sociale; 5) scopul explicit al studiului
nu poate fi altul decât cel al cunoa șterii științifice și mul ți oameni sunt flata ți când li se cere s ă participe la
o activitate atât de nobil ă ca cea a afl ării adev ărului; 6) utilizarea rezultatelor investiga ției spore ște și ea
interesul persoanelor pentru studiul efectuat. Constituie o datorie a investigatorului social s ă comunice
scopul real și utilizarea adev ărată a rezultatelor, cu excep ția investiga țiilor „ad legem ferenda“ (Stahl,
1974, 47); 7) adresa și num ărul telefonului unde pot fi contacta ți cercet ătorii în vederea ob ținerii unor
informa ții suplimentare despre ancheta întreprins ă; 8) în finalul scrisorii înso țitoare nu vor lipsi cuvintele
de mulțumire pentru bun ăvoința celor care au r ăspuns la chestionarul autoadministrat (chestionarul
poștal).
Tot ca o particularitate a chestionarelor po ștale, forma acestora, punerea în pagin ă, acurate țea
tiparului influen țează și motiveaz ă subiec ții în a r ăspunde sau nu la întreb ări. Lungimea chestionarului
poștal este diferit ă de cea a chestionarului administrat de c ătre operatorii de anchet ă. Pe bun ă dreptate, cu
referire la chestionarul po ștal, se poate spune: „cu cât chestionarul este mai scurt, cu atât este mai bun“.
Chestionarele po ștale nu trebuie s ă cuprind ă mai mult de 8 – 10 întreb ări simple.
Theodore Caplow ( 1970, 223) citeaz ă chiar cazul unui chestionar po ștal printre medicii din SUA
care cuprindea doar dou ă întreb ări:
• „Ați prescris medicamentul «X»?“
-astăzi,
-săptămâna trecut ă,
-luna trecut ă,
-în urm ă cu mai mult de o lun ă,
-deloc.
• „Ave ți inten ția de a prescrie în viitor medicamentul «X»?“
– sigur,
– ocazional,
– este posibil,
– deloc.
Dat fiind interesul pentru problema pus ă în discu ție, simplitatea întreb ărilor, ca și dimensiunile
reduse ale lui au determinat recuperarea a 90% din chestionarele expediate. Este un caz aproape unic.
Kenneth Bailey ( 1978/1982, 155) consacr ă în manualul s ău de metode de cercetare social ă un întreg
capitol chestionarelor po ștale, relevând factorii care afecteaz ă anchetele bazate pe chestionare po ștale. In
primul rând, institu ția care lanseaz ă sau sponsorizeaz ă ancheta se pare c ă influen țează puternic num ărul
celor care returneaz ă chestionarele completate și durata efectu ării anchetei. Cel pu țin aceasta rezult ă
dintr-un experiment efectuat de Christopher Scott ( 1961) în Marea Britanie. S-a lansat un chestionar,
precizându-se c ă ancheta este comandat ă de: guvern, apoi, de o universitate și, în fine, de o institu ție
comercial ă. Dup ă o săptămână, se reîntorseser ă la experimentatori: 47,8% din chestionarele lansate de
universitate, 46,3% din cele atribuite institu ției comerciale și 44,6% din chestionarele sponsorizate
chipurile de guvern. În final, dup ă patru s ăptămâni, propor ția răspunsurilor se schimbase: cele mai multe
chestionare completate proveneau din ancheta po ștală susținută financiar de guvern (93,3%), apoi de la
86 Septimiu CHELCEA
cea lansat ă de presupusa firm ă comercial ă (90, 1%) și, în fine, de la ancheta declarat ă a fi fost f ăcută de
universitari (88,7%).
Un alt factor, mai pu țin semnificativ îns ă, îl constituie „atractivitatea“ chestionarului (formatul și
culoarea imprimatului): num ărul celor care r ăspund în cazul anchetelor po ștale nu este influen țat
semnificativ de culoarea tiparului sau hârtiei. S-a înregistrat, totu și, o diferen ță în plus când chestionarele
au fost tip ărite (s-au reîntors completate 95,2%), comparativ cu multiplicarea lor prin xerox (au revenit
completate 94,4% din chestionarele lansate experimental).
Acela și Christopher Scott ( 1961), citat de Kennet D. Bailey ( 1978), a experimentat efectul lizibilit ății
asupra propor ției celor care r ăspund la chestionarele po ștale. Sociologul englez a comparat dou ă versiuni
tipografice ale aceluia și chestionar: în primul caz, textul (cu cap de liter ă mai mic, cu spa țiul dintre
rânduri mai redus) era tip ărit pe o singur ă pagin ă; în cel de-al doilea caz, acela și text era tip ărit pe dou ă
pagini (mai lizibil). Lizibilitatea chestionarului a ridicat procentul celor care au r ăspuns de la 93,6% (în
primul caz) la 94,8%. Un efect pozitiv în sensul sporirii num ărului celor care r ăspund la chestionarele
poștale îl are și modul de redactare a scrisorilor ce înso țesc acest tip de chestionare. Când scrisorile erau
impersonale (includeau 12 pronume), procentul r ăspunsurilor era mai ridicat (9 1,4%), fa ță de 89,6%
răspunsuri, când scrisorile erau puternic personalizate (includeau 22 de pronume). S-a mai constatat c ă
scrisorile scurte și „permisive“ (care nu cereau ultimativ s ă se completeze chestionarele) au condus la
rezultate mai bune din punctul de vedere al propor ției răspunsurilor. Faptul c ă scrisorile înso țitoare ale
chestionarelor po ștale erau scrise manual sau erau imprimate tipografic nu a influen țat procentul
chestionarelor înnapoiate institu ției care le-a lansat (în scop experimental).
Principala limit ă a chestionarelor po ștale este dat ă de num ărul mare de nonr ăspunsuri, de
imposibilitatea de a alc ătui e șantioane reprezentative. Albert B. Blankenship ( 1961) consemneaz ă faptul
că într-o țară cu tradi ție a anchetelor de opinie, cum este SUA, se reântorc doar 15% din chestionarele
lansate.
Cu totul excep țional, propor ția chestionarelor recuperate poate ajunge la 80%. În mod obi șnuit,
pentru a ridica propor ția răspunsurilor la 30 – 40% este necesar s ă se trimit ă subiec ților scrisori de
rememorare, înso țite de chestionarele la care nu au r ăspuns. La o anchet ă prin po ștă, lansat ă de
Universitatea Cornell (SUA) privind problemele studen țești, au r ăspuns la primul apel 36%, la a doua
scrisoare – 25%, la a treia – 20%. Restul de 19% din studen ții care au primit chestionarul n-au r ăspuns
deloc. Au fost trimi și operatori de anchet ă la domiciliu pentru a-i identifica: erau fie studen ți în anul întâi,
neîncadra ți înc ă deplin în via ța universitar ă, fie nonconformi ști. Prin astfel de procedee: rememorarea și
trimiterea operatorilor de anchete se spore ște num ărul, dar și reprezentativitatea r ăspunsurilor. C. A.
Moser ( 1958) remarca faptul c ă răspunsurile venite dup ă scrisoarea de rememorare sunt mai
reprezentative pentru popula ția care nu a r ăspuns decât r ăspunsurile sosite la termenul fixat. Acestor
răspunsuri trebuie s ă li se acorde o pondere mai mare, pentru c ă cei ce r ăspund numai în urma scrisorilor
de rememorare, fa ță de cei care au r ăspuns de la început, reprezint ă caracteristici mai apropiate de cei care
nu au r ăspuns deloc.
J. B. Lansing și J. N. Morgan ( 1971) au ajuns la concluzia c ă expedierea mai multor scrisori de
reamintire a rug ăminții de a completa chestionarul primit prin po ștă, combinat ă cu apelul telefonic în
acela și scop, conduce aproape la dublarea num ărului persoanelor ce coopereaz ă în investiga țiile
psihosociologice (Tabelul 6. 14). Și în aceste condi ții, aproximativ o p ătrime din cei solicita ți să participe
la ancheta po ștală nu au dat curs rug ăminții de a completa chestionarele.
Fără îndoial ă, experimentele invocate nu au pentru noi decât o valoare indicativ ă: ar merita s ă
cunoa ștem în am ănunt comportamentul popula ției din România. R ămâne și aceasta o datorie a mai
tinerilor no ștri colegi.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 87
Tabelul 6. 14. Sporirea propor ției răspunsurilor la un chestionar po ștal
prin combinarea trimiterii scrisorilor de reamintire și apelul telefonic
(după Lansing și Morgen, 1971)
Propor ția răspunsurilor
Expedierea chestionarelor……………………………………………………………….. 46,2%
Prima scrisoare de reamintire…………………………………………………………… 12,2%
A doua scrisoare de reamintire……………………………………………………………8,8%
Apelul telefonic de reamintire…………………………………………………………… 10,1%
_____________________
Total r ăspunsuri: 77,3%
Se poate pune întrebarea – împreun ă cu E. A. Suchman și McCandless ( 1940, 758) – „Cine r ăspunde
la chestionare?“ (po ștale). Cei interesa ți, cei mai instrui ți, cei care au mai mult timp liber. Dac ă, în mod
obișnuit, într-o anchet ă punem problema reprezentativit ății, cu privire la chestionarele po ștale punem de
la început problema nereprezentativit ății. Trebuie s ă știm s ă estim ăm nereprezentativitatea acesteia.
Pentru a mic șora num ărul non-r ăspunsurilor datorate: incapacit ății de a în țelege întreb ările, refuzului de a
răspunde, pierderii chestionarului, schimb ării adresei temporare sau definitive etc., s-a încercat trimiterea
repetat ă a acelora și scrisori și chestionare (Malcoln Rollins), calcularea sube șantionului „absen ților de
acasă“ (M. H. Hansen și W. N. Hurwitz), ca și trimiterea unor chestionare mai simple sau mai reduse –
uneori doar întreb ările cheie.
De asemenea, pentru a incita la completarea chestionarelor autoadministrate, s-a recurs la practica de
a introduce „întreb ări-locomotiv ă“ la începutul chestionarului, întreb ări care s ă-l intereseze pe cel
anchetat și să antreneze la r ăspuns șirul de întreb ări urm ătoare. Pentru acea parte din popula ție care nu
răspunde, dup ă mai multe scrisori de rememorare, pot fi folosi ți operatorii de anchet ă. Fire ște, acest
procedeu ridic ă mult costul anchetei, pentru c ă așa cum remarca, nu f ără umor, M. Jahoda, „chestionarele
pot fi trimise prin po ștă, operatorii nu“.
În afara lipsei de reprezentativitate, utilizarea chestionarelor po ștale este limitat ă și de faptul c ă nu
putem ști cu exactitate cine a completat chestionarul (o persoan ă, mai multe). Pentru unele probleme este
necesar s ă răspund ă la întreb ări numai un anumit membru al familiei. Autoadministrarea nu ofer ă garan ții
în acest sens. Încercarea de a ob ține un r ăspuns spontan este aproape imposibil ă în cazul chestionarelor
poștale. De asemenea, temele cercetate cu ajutorul chestionarelor autoadministrate trebuie s ă fie foarte
atractive pentru subiec ții investiga ți.
O serie de cercet ări experimentale au vizat efectul stimul ării financiare asupra ratei r ăspunsurilor în
anchetele po ștale (Jack W. Duncan, 1979; Scott J. Armstrong, 1980; Lee Harvey, 1987). Rezultatele
acestor cercet ări converg: remunerarea pentru completarea chestionarelor spore ște num ărul răspunsurilor
și plata imediat ă (introducerea banilor în plic, al ături de chestionar) are un efect mai puternic decât
promisiunea unei recompense b ănești mai mari dup ă primirea chestionarului completat. Vom ilustra cele
spuse printr-un studiu realizat de Jeannine M. James și Richard Bolstein ( 1992, 442). Cei doi cercet ători
au comparat propor ția răspunsurilor la o anchet ă poștală utilizând șapte e șantioane și un grup
experimental de control (persoane care nici nu primiser ă bani și nici nu li se promisese c ă vor fi
recompensa ți pentru participarea la anchet ă). În plicurile ce con țineau chestionarele s-au introdus
bancnote de un dolar și cinci dolari (primele dou ă eșantioane); urm ătoarelor patru e șantioane li s-au
expediat concomitent cu chestionarele și cecuri de: 5, 10, 20 și 40 de dolari. În fine, popula ției din cel de-
al șaptelea e șantion li se d ădea asigurarea c ă vor primi 50 de dolari dup ă expedierea chestionarelor la
institutul care a lansat cercetarea. S-a avut în vedere nu numai cre șterea ratei r ăspunsurilor în func ție de
stimularea financiar ă, dar și comportamentul popula ției dup ă primirea mai multor scrisori de reamintire a
rugăminții de a participa la ancheta lansat ă. Rezultatele au fost surprinz ătoare (Tabelul 6. 15).
Experimentul adus în discu ție sus ține concluziile celorlalte studii, dar arat ă și lucruri noi: de
exemplu, c ă un dolar primit imediat are aproape acela și efect, în ordinea sporirii r ăspunsurilor, ca și
cincizeci de dolari (promi și) dup ă primirea chestionarelor; de asemenea, nu au ap ărut diferen țe
semnificative între e șantioanele doi și trei (adic ă, cinci dolari cash și cinci dolari check ). Rata
răspunsurilor cre ște concomitent cu m ărirea recompensei financiare. În plus, experimentul a eviden țiat că
88 Septimiu CHELCEA
expedierea a trei scrisori de reamintire nu produce efecte semnificative în ridicarea procentului
răspunsurilor, în timp ce prima scrisoare spore ște propor ția răspunsurilor cu 15 – 20%.
Tabelul 6. 15. Rata r ăspunsurilor (%) în func ție de stimularea financiar ă
și de num ărul scrisorilor de reamintire (James și Bolstein, 1992)
Scrisori de reamintire
I II III IV
Grup experimental de control 20,7 36,7 46,7 52,0
Eșantionul 1: un dolar cash 40,7 52,0 6 1,3 64,0
Eșantionul 2: cinci dolari cash 48,7 60,7 66,7 7 1,3
Eșantionul 3: cinci dolari check 52,0 62,7 66,7 67,3
Eșantionul 4: zece dolari check 44,0 56,7 62,0 66,7
Eșantionul 5: dou ăzeci dolari check 54,0 70,7 75,3 79,3
Eșantionul 6: patruzeci dolari check 54,0 63,3 66,0 69,3
Eșantionul 7: cincizeci dolari promisiune 23,3 43,3 53,3 56,7
Problema ob ținerii cât mai multor r ăspunsuri la chestionarele lansate prin po ștă (prin trimiterea de
scrisori, prin apel telefonic sau chiar prin vizite la domiciliu a operatorilor de interviu) ridic ă întrebarea:
cei care r ăspund dup ă primul apel au opinii și comportamente comparabile cu cei care r ăspund la
chestionar dup ă ce li s-au adresat repetate rug ăminți (ca s ă nu mai vorbim de cei care nu r ăspund deloc)?
Avem temei s ă credem c ă, psihologic, situa țiile sunt diferite. Prin urmare, tratarea laolalt ă a tuturor
răspunsurilor (indiferent dac ă au fost ob ținute dup ă o a doua scrisoare de reamintire sau dac ă au revenit în
timpul precizat de la început) nu se justific ă. Chestionarele po ștale ar trebui prelucrate „în valuri“ – a șa
cum s-au reîntors (dup ă prima scrisoare, dup ă a doua ș.a.m.d.). Ce facem, îns ă, cu cei care nu r ăspund
deloc? Nicole Berthier-Nachury și François Berthier ( 1978, 78), discutând despre „redresarea“
eșantioanelor – condi ție sine qua non a validit ății sondajelor psihosociologice – prezint ă cele dou ă
metode aplicabile, în acest scop, în anchetele po ștale: metoda extrapol ării grafice și metoda Hansen.
a) Prima metod ă, cunoscut ă și sub numele metoda Clausen și Ford , se bazeaz ă pe supozi ția că
nonr ăspunsurile reprezint ă un caz limit ă al r ăspunsurilor care revin dup ă multe insisten țe (trimiterea
operatorilor la domiciliul persoanelor incluse în e șantion). Prelu ăm din lucrarea so ților Nicole și François
Berthier ( 1978, 80), profesori la Universitatea din Grenoble, exemplul didactic pentru însu șirea metodei
extrapol ării grafice.
Să presupunem c ă într-o anchet ă poștală privind medicina preventiv ă rata reîntoarcerii chestionarelor
a fost cea din Tabelul 6. 16.
Tabelul 6. 16. Rata r ăspunsurilor la un chestionar po ștal
( după Nicole și F. Berthier, 1978)
Rata r ăspunsurilor Rata r ăspunsurilor cumulate
% %
La prima solicitare 3 1 3 1
La prima scrisoare de reamintire 15 46
La a doua scrisoare de reamintire 9 55
La prima vizit ă la domiciliu 14 69
La a doua vizit ă la domiciliu 6 75
Nonr ăspunsuri 25 100
Total 100
Fără îndoial ă că cei preocupa ți de problema s ănătăți au r ăspuns chiar de la prima solicitare. Analiza
procentajului r ăspunsurilor afirmative la întrebarea: „Considera ți că un medic ar trebui s ă vă examineze
de cel pu țin patru ori pe an?“ sus ține aser țiunea formulat ă a priori . Procentajul r ăspunsurilor DA
descre ște „val dup ă val“ (Tabelul 6. 17).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 89
Tabelul 6. 17. Rata r ăspunsurilor pozitive ( după Nicole și Berthier, 1978)
Rata r ăspunsurilor Rata r ăspunsurilor cumulate
% %
La prima solicitare 34 34
La prima scrisoare de reamintire 29 32,4
La a doua scrisoare de reamintire 27 3 1,5
La prima vizit ă la domiciliu 2 1 29,4
La a doua vizit ă la domiciliu 18 28,4
Nonr ăspunsuri 25 100
Se poate aprecia c ă procentajul r ăspunsurilor DA din ultimul val (al celor care nu au r ăspuns deloc)
ar fi inferior celui din al cincilea val, adic ă: mai pu țin de 18% ar spune DA, dac ă ar r ăspunde la
chestionarul lansat, ceea ce ar reduce și mai mult procentajul r ăspunsurilor pozitive pe ansamblul
eșantionului. Prin metoda extrapol ării grafice ( metoda Clausen și Ford ) se estimeaz ă că aproximativ 26%
din popula ție ar fi de acord ca examinarea medical ă să se fac ă de patru ori în decursul unui an.
Cea de a doua metod ă de „redresare“ a e șantioanelor în anchetele po ștale, metoda Hansen , const ă în
intervievarea celor care nu au r ăspuns la ancheta po ștală. Se construie ște un e șantion restrâns din
persoanele care nu au retrimis la expeditor chestionarele completate. Prin intervievare, num ărul
răspunsurilor, fire ște, va spori, dar tratarea nediferen țiată a răspunsurilor (prin chestionar po ștal și prin
intervievare face-to-face) nu are suficient temei. Folosind aceea și surs ă pentru exemplificare, s ă analiz ăm
următorul caz: într-o anchet ă poștală s-au expediat n = 2000 de chestionare, dar s-au reîntors doar m =
500 de chestionare. Cercet ătorii au considerat c ă din cei care nu au colaborat la ancheta po ștală (n – m =
1500) ar mai trebui înc ă 500 de r ăspunsuri pentru ca e șantionul s ă fie reprezentativ. La o întrebare
oarecare, s ă spunem: întrebarea A, 32% din chestionarele po ștale indicau varianta DA. Prin intervievarea
la domiciliu, propor ția celor care au r ăspuns DA a fost de 4 1%. Pentru estimarea ponderii r ăspunsurilor
pozitive la respectiva întrebare pe întregul e șantion, se folose ște formula:
ceea ce în cazul discutat ar corespunde urm ătoarei situa ții:
Deci, estim ăm că 38,75% din popula ție răspunde pozitiv la întrebarea analizat ă.
Metoda Hansen poate fi utilizat ă nu doar pentru estimarea r ăspunsurilor în anchetele po ștale, ci și în
alte situa ții: de exemplu, combinarea unui interviu telefonic cu un interviu face – to – face , a unei anchete
prin interviu cu o anchet ă telefonic ă etc.
Chestionarele publicate în reviste, ziare sau ca anex ă la diferite m ărfuri vândute relev ă cu și mai
mult ă acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate. Nonr ăspunsurile fac ca aceste chestionare s ă
fie dificil de utilizat în scopuri științifice. Cel mult, chestionarele publicate în ziare și reviste pot s ă ducă
la adunarea unor r ăspunsuri–ilustra ții, fără a avea preten ția că sunt d ătătoare de seam ă spre exemplu, la un
chestionar tip ărit în ziarul Scînteia tineretului , în 1970, au venit la redac ție doar 808 r ăspunsuri.
Așa cum am semnalat în introducerea acestui capitol, tradi ția chestionarelor publicate în ziare și
reviste urc ă la noi pân ă la începutul secolului al XX-lea ( Noua Revist ă Român ă, 1900, 12). În ziarul
Politica din 13 ianuarie 1927, Petru Comarnescu anun ță o anchet ă asupra artei române ști men ționând
câteva întreb ări din care re ținem preocuparea pentru antrostereotipurile etnice, precum și modalitatea
ziaristic ă de motivare a r ăspunsurilor.
În 1974 am prezentat spre publicare în presa pentru tineret un chestionar, din care reproducem,
pentru exemplificare, partea referitoare la familie. ()( ) fm
nanm
nb =× +−×
( )( ) f=× +× =500
2000321500
200041 38 75%,
90 Septimiu CHELCEA
După decembrie ’89, principalele cotidiane Adev ărul, România Liber ă, Libertatea ș. a., precum și
revistele s ăptămânale, lunare sau trimestriale au fost inundate de a șa-zise sondaje de opinie realizate fie
de ziari ști improviza ți ca cercet ători științifici, fie de cercet ători științifici improviza ți ca jurnali ști. S-au
publicat în presa de mare tiraj, în primii ani dup ă revolu ția din 1989, prea pu ține sondaje de opinie bine
proiectate și corect realizate. Suntem de p ărere c ă este preferabil s ă se desf ășoare sondaje de opinie
public ă mai pu ține și rezultatele lor s ă fie atestate științific de un for academic înaintea public ării în ziare
și reviste, decât s ă se încerce manipularea opiniei publice, mai ales în perioada alegerilor parlamentare și
preziden țiale, prin a șa-zise sondaje bazate pe r ăspunsurile la întreb ările – adesea gre șit dormulate –
tipărite în ziare. În preajma alegerilor din mai 1990, „sondofrenia“ a atins cote foarte înalte, iar rezultatele
sondajelor de opinie au fost drastic infirmate de comportamentul de vot al aleg ătorilor. Credem c ă la
desclaificarea investiga țiilor de acest tip a contribuit din plin și nepriceperea sau neaten ția în elaborarea
chestionarelor, ca și încrederea nejustificat ă în rezultatele sondajelor bazate pe chestionarele publicate în
ziare și reviste. Pentru analiz ă, ca exerci țiu didactic, reproducem un astfel de chestionar pe o tem ă extrem
de important ă: drepturile omului.
Chestionarele publicate și difuzate ca anex ă la diferitele m ărfuri vândute constituie mai degrab ă o
modalitate de a face reclam ă comercial ă decât de a studia pia ța.
După num ărul persoanelor care r ăspund concomitent (în aceea și înc ăpere) la un chestionar
autoadministat, se disting chestionare autoadministrate individual , cum sunt cele „po ștale“ sau cele
„publicate“ și chestionare autoadministrate colectiv .
Chestionarele autoadministrate colectiv îmbin ă avantajele chestionarelor autoadministrate cu
avantajele celor administrate de c ătre operatorii de anchet ă. Informa ția se recolteaz ă rapid, costul este
scăzut, non-r ăspunsurile sunt mai reduse, subiec ții pot fi l ămuri ți suplimentar asupra modului de
completare a chestionarelor. Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizeaz ă în colectivit ățile
școlare, în armat ă, acolo unde, prin îns ăși natura activit ăților cotidiene, subiec ții sunt reuni ți în înc ăperi
mai mari, având și posibilitatea de a scrie (mese, scaune). Prin tehnica „extemporalului“,
autoadministrarea colectiv ă a chestionarului poate cuprinde 30 – 50 de subiec ți deodat ă. În psihologie,
aplicarea testelor colective a dezv ăluit unele dificult ăți ale „tehnicii extemporalului“. Se poate vorbi de o
influen țare reciproc ă – voluntar ă sau involuntar ă – a subiec ților. Cel ce distribuie chestionarele poate și el
influen ța rezultatele. Cu toate acestea, din propria experien ță de aplicare a unor chestionare de cercetare,
consider ăm că tehnica extemporalului este utilizabil ă cu succes doar în colectivit ățile școlare, militare ș.
a. pentru avantajele enun țate, dar și pentru faptul c ă ea se aseam ănă cu activit ățile de înv ățare propriu-
zise.
Privitor la chestionarele autoadministrate, credem c ă aceast ă modalitate trebuie privit ă cu mult ă
circumspec ție: orice încercare de a trage concluzii cu valoare de generalizare prin utilizarea chestionarelor
autoadministrate individual, în special a chestionarelor publicate în ziare, reviste sau c ărți putând fi
riscant ă.
Chestionarele administrate de operatorii de anchet ă constituie modalitatea cea mai des utilizat ă de
culegere a informa țiilor, în anchetele și sondajele psihosociologice. Folosirea operatorilor de anchet ă,
chiar dac ă ridic ă costul investiga ției, asigur ă reprezentativitatea e șantionului, poate l ămuri în țelesul
întreb ărilor, permite s ă răspund ă la chestionar și persoanele cu nivel de școlarizare sc ăzut și, ceea ce este,
poate, cel mai important, înso țește întotdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea unor date de
observa ție privind condi țiile ambientale în care s-a r ăspuns la întreb ări, reac țiile spontane ale subiectului.
„Folosirea întreb ărilor dinainte stabilite în chestionar implic ă în unele cazuri modific ări, adaosuri de
natur ă nestandardizat ă, întreb ări suplimentare cu finalitate precis ă de clarificare și completare a
răspunsurilor“ (Larionescu, 1969, 128). Acest lucru nu este posibil decât prin utilizarea operatorilor de
anchet ă, care, a șa cum remarc ă Roger Daval, dau și siguran ța că răspund la chestionar chiar persoanele
desemnate în e șantion și fac accesibile cercet ării probleme mai complexe (Daval, 1963, 151). Prin
administrarea de c ătre operatorii de anchet ă a chestionarelor se realizeaz ă o comunicare interuman ă de tip
deosebit, un mod „nenatural“ de comunicare (Scheuch, 1967, 136). În ce const ă specificitatea acestei
comunic ări? În primul rând, în faptul c ă sunt puse în situa ția de a comunica dou ă persoane absolut str ăine
care, alternativ, au rol de emi țător și de receptor. Rela ția îns ă nu este simetric ă: circula ția informa țiilor
este orientat ă: comunicarea este deci univoc ă.
Se poate pune întrebarea: ce-i determin ă pe oameni absolut necunoscu ți să răspund ă la întreb ări
uneori foarte intime, s ă intre într-o astfel de comunicare neobi șnuită? Probabil c ă, în primul rând,
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 91
polite țea și curiozitatea, dorin ța de a contribui la perfec ționarea vie ții sociale. Aceasta impune îns ă
chestionarului s ă fie axat pe o problem ă social ă actual ă și să fie, la rândul lui, politicos. O astfel de
motiva ție îns ă nu este suficient ă (Cannell și Kohn, 1959). Trebuie luate în considera ție totdeauna și
nivelul de aspira ții al subiectului și interesul lui pentru știință. Comunicarea prin ea îns ăși trebuie s ă
motiveze subiectul pentru a continua s ă răspund ă. Priza de contact ( rapport builders ), abordarea
persoanelor spre a comunica constituie totu și o problem ă. Dac ă, pentru a intra în contact, s-ar începe
astfel: „A ți avea acum timp s ă-mi r ăspunde ți la câteva întreb ări?“, cu siguran ță că mul ți subiec ți ar
răspunde „Nu!“. A șa cum propunea Bernard S. Philips ( 1966, 142), este mult mai bine s ă se încerce
formula: „Dac ă ar fi posibil pentru dv. s ă ne ajuta ți la acest proiect de cercetare, atunci a ș fi bucuros acum
sau cu alt prilej s ă vă pun câteva întreb ări“. George Gallup propune o formulare: „Sunt din partea
Institutului American de Opinie Public ă – Institutul Gallup – și trebuie s ă fac o cercetare de opinie. În
fiecare ora ș noi întreb ăm săptămânal diferi ți oameni ce gândesc despre unele probleme de însemn ătate
național ă. M-a ș bucura s ă aud opinia dv. prin r ăspunsul la câteva întreb ări. Numele dv. nu m ă intereseaz ă
– mă intereseaz ă numai opinia dv.“. Uneori, pentru abordarea subiec ților cuprin și în e șantion, se trimite în
prealabil o scrisoare. A șa procedeaz ă Heinrich Abel în studiul muncitorilor care și-au schimbat
profesiunea ( 1957).
„Iubite domnule____________________
De la serviciu mi-a fost indicat ă adresa dv. V-a ș fi foarte recunosc ător dac ă m-a ți ajuta într-o
cercetare pe care o fac din îns ărcinarea. . . Îmi voi permite s ă vă vizitez la ora. . ., în ziua de. . . și vă
rog s ă rezerva ți pentru r ăspunsuri la întreb ări circa 30 de minute.
Cu stim ă______________“
Fără îndoial ă că modalitatea de a intra în contact cu persoane absolut str ăine pentru a le cere p ărerea
variaz ă de la cultur ă la cultur ă, totdeauna stabilirea contactului spre a comunica r ămâne o problem ă.
Comunicarea dintre operatorul de anchet ă și cel ce r ăspunde la chestionar este „nenatural ă“ și pentru
faptul c ă, selectiv, mesajul este înregistrat în scris: se consemneaz ă doar r ăspunsurile subiectului. Acest
lucru îl poate deranja pe subiect, îl poate face suspicios. Eleonor E. Maccoby și Nathan Maccoby
recomand ă operatorilor de anchet ă să spun ă: „Sper c ă e bine s ă fac câteva noti țe. Eu a ș putea uita ceva,
doresc s ă rețin corect“; sau: „Eu v ăd într-o zi a șa mult ă lume, știți dv., și aș putea încurca cele spuse de
unul și altul“; sau: „Îmi fac noti țe pentru ca mai târziu s ă-mi pot reîmprosp ăta gândurile“. Exist ă reguli
precise de înregistrare a r ăspunsurilor. C. H. Backstrom și G. D. Hurs au elaborat liste de control în care
se specific ă faptul c ă este interzis ă modificarea unui r ăspuns, dup ă ce s-a trecut la întrebarea urm ătoare.
Prima reac ție este cea adev ărată, exprim ă cel mai bine atitudinea. În psihologie se utilizeaz ă frecvent
proba asociativ-verbal ă: se consemneaz ă primul cuvânt evocat subiectului de un alt cuvânt-stimul. Timpul
de laten ță (întârzierea r ăspunsului) exprim ă gradul de emotivitate, dezv ăluie cuvintele afectogene. Din
aceast ă perspectiv ă, pentru întreb ările de opinie se pare c ă este eficient ă tehnica utilizat ă de Alfred C.
Kinsey ( 1948) în studiul comportamentului sexual la b ărbat și femeie: tehnica tirului rapid care nu
permite celui ce r ăspunde s ă-și organizeze r ăspunsurile. Operatorul de anchet ă va consemna totu și
întrebarea la care s-a încercat o revenire. Tehnica „tirului rapid“ nu exclude posibilitatea celui ce răspunde de a- și aduna gândurile; pentru întreb ările de cuno ștințe, chiar este indicat a l ăsa suficient timp
de gândire. Operatorul de anchet ă nu se va gr ăbi să consemneze un r ăspuns de tipul „Nu știu“ sau „Ce pot
spune eu în legh ătură cu. . .“ sau „Ce știu eu. . .“. Adesea, astfel de introduceri prin care subiectul câ știgă
timp sunt urmate de r ăspunsuri foarte competente.
Operatorii de anchet ă nu se vor mul țumi – în cazul chestionarelor cu întreb ări închise, precodificate,
trihotomice sau multiple – s ă încercuiasc ă codul, ci vor consemna totdeauna comentariile legate de
răspunsurile date.
Comentariul persoanelor anchetate trebuie consemnat cuvânt cu cuvânt, curat și cite ț, cu expresiile,
construc ția frazei și chiar gre șelile gramaticale ale subiectului. Când comentariul este prea lung, este mai
bine a se utiliza prescurt ările cuvintelor decât s ă s e r e z u m e r ăspunsurile. Imprimarea pe band ă de
magnetofon este solu ția ideal ă de înregistrare fidel ă a răspunsurilor: atât con ținutul, cât și intona ția,
pauzele. Chiar cea mai cursiv ă vorbire nu const ă numai dintr-o activitate verbal ă, ci și din pauze. Frieda
Goldman-Eisler ( 1961) consider ă că între 40 și 45% dintr-o „unitate de vorbire“ este dat ă de pauze, ceea
92 Septimiu CHELCEA
ce permite s ă afirme c ă „în rela țiile verbale, inactivitatea are un rol la fel de important ca și activitatea
(Reschka, 1971, 75 1). Lingvi știi consider ă inactivitatea din cadrul vorbirii ca pe un fenomen
extralingvistic și nu-i acord ă interesul pe care îl are acest fenomen pentru psiholingvi ști și psihoterapeu ți.
Pentru în țelegerea interviului ca proces de interac țiune verbal ă, nu trebuie luate în considera ție în primul
rând pauzele scurte ( syntactic junctures ) ce marcheaz ă grani ța dintre unit ățile sintactice, care au func ția
de a facilita decodificarea actului de comunicare, ci pauzele mai lungi ( hesitation pauses ), care nu sunt în
legătură cu structura lingvistic ă a actului de comunicare. Aceste pauze pot fi puse în leg ătură cu dou ă
fenomene psihologice: tensiunea emo țional ă și gândirea, și verbalizarea în procesul comunic ării
(Reschka, 1971). Unele cercet ări au ar ătat că utilizarea în procesul comunic ării a conceptelor cu un grad
înalt de abstractizare duce la dublarea num ărului de astfel de pauze. În ceea ce prive ște tensiunea
emoțional ă care înso țește orice proces de comunicare, se poate spune c ă ea influen țează nu asupra a ceea
ce spune subiectul anchetat, ci asupra felului cum spune ceea ce spune.
Pentru analiza înregistr ărilor de pe benzile de magnetofon, din perspectiva antropologiei cultural-
lingvistice, Ion Oprescu și Victor S ăhleanu ( 1973, 68) propun urm ătorii indicatori: indicatorul fonetic ,
vizând particularit ățile dialectice, locale, specifice, defec țiunile de pronun ție; indicatorul de timbru
(aspru, moale, r ăgușit etc.); indicatorul de intensitate (șoptit, normal, tare); indicatorul de durat ă (viteza
de vorbire); fluen ța vorbirii (pauza mut ă, pauza sonor ă, pauza mascat ă, ezitarea); caracteristica vorbirii
(plâng ăreț, miorl ăit, re ținut, moale, tem ător, timid, speriat, contrariat-mirat, a ceart ă, ferm, hazliu, neutru);
reac ții diverse (râde, îi vine s ă râdă, mirat-râde, uimire, trage aer în piept, casc ă, ofteaz ă, contrariat,
misterios, plesc ăie, plesc ăie satisf ăcut, î și drege vocea, înghite în sec, lunge ște cuvintele, declarativ,
șoptește înainte s ă articuleze cu voce tare, întreb ător etc.). Ace ști indicatori perfect utilizabili în
cercet ările sociologice marcheaz ă superioritatea înregistr ării răspunsurilor pe band ă de magnetofon sau
video fa ță de oricare alt tip de înregistrare.
Reac ția oamenilor este, îns ă, negativ ă față de mijloacele de înregistrare mecanic ă, fapt care reduce
spontaneitatea. În afar ă de aceasta, utilizarea magnetofoanelor sau a camerelor de luat vederi ar ridica
costul anchetelor și ar m ări durata total ă a timpului afectat investiga ției. Pare rezonabil a se accentua
faptul c ă un bun antrenament al operatorilor de anchet ă, formarea unui stil propriu de abrevieri și –
eventual – stenografierea duc la sporirea fidelit ății în consemnarea r ăspunsurilor. În timpul comunic ării
răspunsurilor, operatorii de anchet ă trebuie s ă priveasc ă în ochii celui ce r ăspunde. To ți autorii sunt de
acord cu faptul c ă simpatia subiectului A pentru interlocutorul s ău B se exprim ă în num ărul și durata
privirilor lui A c ătre B. Privirea între ține comunicarea; orice întrerupere în aceast ă comunicare poate
declan șa celor intervieva ți o reac ție defavorabil ă continu ării răspunsurilor la chestionar.
Desigur, în afara consemn ării răspunsurilor cuvânt cu cuvânt, exist ă posibilitatea consemn ării
răspunsurilor din memorie, fapt ce apropie de firesc comunicarea dintre operatorul de anchet ă și subiectul
interogat. Consemnarea din memorie prezint ă, însă, un grad mai redus de fidelitate: unele din momentele
dramatice ale aplic ării chestionarului sunt înregistrate, în timp ce altele sunt omise. Tehnica consemn ării
doar a gradului de adeziune, ca și consemnarea doar a cuvintelor cheie reduc înregistrarea la elementele ei
esențiale și se recomand ă ori de câte ori nu avem, de-a face cu operatori de anchet ă experimenta ți.
În fine, administrarea chestionarului de c ătre operatorii de anchet ă dă naștere unei comunic ări
interumane de un tip deosebit, pentru c ă în cadrul acestei comunic ări feed-back-ul este diminuat. Feed-
back-ul, retroac țiunea reprezint ă un element esen țial în comunicare.
Roger Mucchielli ( 1971) sublinia efectele feed-back-ului asupra emi țătorului și asupra rela ției
emițător – receptor. Asupra emi țătorului: eviden țiază condi țiile recep ționării; determin ă o flexibilitate a
comunic ării prin perceperea obstacolelor, cunoa șterea personalit ății receptorului, adaptarea mesajului,
sensibilizarea la semnale verbale și nonverbale. Asupra rela ției emi țător – receptor: spore ște sensibilitatea
receptorului și simpatia lui fa ță de emi țător; spore ște sensibilitatea emi țătorului și simpatia lui fa ță de
receptor; faciliteaz ă comunicarea prin înv ățarea rolurilor de emi țător și de receptor.
În administrarea chestionarului de c ătre operatorii de anchet ă, rela ția operator de anchet ă – subiect
intervievat (emi țător-receptor) se caracterizeaz ă printr-o pronun țată „lateralitate“ (Alex Bavelas și Ronald
Leavitt). Desigur, lateralitatea nu este maxim ă, feed-back-ul nu ia valoarea zero, dar nici nu este posibil,
în aceast ă rela ție, ca emi țătorul (operatorul de anchet ă) să-și propun ă cunoa șterea personalit ății
receptorului (a subiectului intervievat) cu scopul de a adapta mesajul (chestionarul) și de a modifica
canalul de comunicare (limbajul verbal sau nonverbal). Mai mult, administrarea chestionarului de c ătre
operatorii de anchet ă nu presupune totdeauna simpatia manifest ă a emi țătorului fa ță de receptor. Este
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 93
adev ărat c ă în teorie, dar și în practica investig ării fenomenelor sociale, rela ția operator de anchet ă –
subiect anchetat, cel mai adesea, se caracterizeaz ă prin „sensibilitate“. Carl R. Rogers (vezi capitolul
despre interviu) recomand ă celui care face interviul (pentru c ă administrarea chestionarului de c ătre
operatorul de anchet ă este o form ă a interviului: „interviu pe baz ă de chestionar“ sau, cum i se mai
spune: interviu standardizat, formalizat, inflexibil, controlat) s ă arate totdeauna simpatie fa ță de cel ce
răspunde ca persoan ă, dar nu și față de opiniile lui. Într-un experiment de aplicare a unui test proiectiv,
comportamentul pozitiv al experimentatorului, comparativ cu un comportament neutru sau negativ fa ță de
subiect, a dus la sporirea num ărului de r ăspunsuri și, totodat ă, la ridicarea nivelului creativit ății (Edith
Lord). Exprimarea simpatiei, comportamentul pozitiv al operatorului de anchet ă vizeaz ă cooperarea cu
subiectul intervievat. Operatorul de anchet ă nu va demoraliza pe cel ce nu g ăsește răspuns la mai multe
întreb ări printr-o remarc ă: „Nici pe asta n-o știți!“, ci, cu în țelegere și simpatie, zâmbind, va putea
destăinui c ă nici el nu cunoa ște răspunsul la întrebare, dar c ă așa scrie în chestionar și că trebuie s ă se
conformeze instruc țiunilor primite de la organizatorii anchetei.
În afara interviului sensibil , multe institute de cercet ări, între care și American Institute of Public
Opinion , folosesc tehnica interviului neutral . Operatorul de anchet ă se prezint ă ca profesionist în luarea
interviurilor și rela ția operator de anchet ă-intervievat devine o rela ție profesional ă. Operatorul de anchet ă
are o atitudine neutr ă, impar țială și indiferent ă. Orice reac ție de simpatie sau antipatie, de aprobare sau
dezaprobare este interzis ă operatorului de anchet ă: feed-back-ul este mult redus. Emi țătorul – de aceast ă
dată, subiectul care r ăspunde – nu poate recep ționa efectul pe care l-a produs mesajul (r ăspunsul)
transmis. În fa ța lui nu se g ăsește un interlocutor sensibil, ci unul „neutru“, care repet ă întrebarea dac ă nu
s-a în țeles, dar nu explic ă sensul întreb ării, care înregistreaz ă răspunsurile, nu le comenteaz ă.
Cea de-a treia modalitate de administrare a chestionarului – conform lui Ewin K. Scheuch ( 1967) –
este cea a interviului sever , destul de rar utilizat în investiga ția sociologic ă. Se aseam ănă mai mult cu un
interogatoriu decât cu un interviu: persoanei intervievate i se repro șează inconsecven țele răspunsurilor, i
se atrage aten ția asupra r ăspunderii ce o poart ă pentru rezultatele cercet ării; între operatorul de anchet ă și
cel intervievat se realizeaz ă o distan ță, care devine maxim ă când administrarea chestionarului cap ătă
forma interviului antagonic . Chiar în aceast ă form ă de interviu, operatorul de anchet ă nu trebuie s ă
influen țeze subiectul s ă răspund ă într-un anume fel. R ăspunsul corect la chestionar este cel care reflect ă
cel mai adecvat opinia subiectului: ceea ce conteaz ă în administrarea chestionarelor constituie tocmai
crearea condi țiilor pentru exprimarea opiniilor, realizarea unei atmosfere permisive, lipsite de teama de a
greși.
Alegerea și formarea operatorilor de anchet ă constribuie în cel mai înalt grad la reu șita aplic ării
chestionarului, la ob ținerea informa ției primare și, deci, la eficien ța investiga ției. Albert B. Blankenship
(1961) se întreab ă: „cine este un bun operator de anchet ă?“ Răspunsul: „o persoan ă inteligent ă, sănătoasă,
extrovertit ă și fără prejudec ăți“. Se mai poate formula cerin ța ca operatorii de anchet ă să fie: agreabili,
maturi, obiectivi și con știincio și, interesa ți de problemele umane, capabili de a tr ăi intens sentimentele
altora (empatie). Raymond L. Gorden ( 1969) atrage aten ția asupra valorii empatiei în desf ășurarea
interviului pe baz ă de chestionar.
Experien ța a ar ătat c ă femeile au rezultate mai bune în activitatea de operator de anchet ă decât
bărbații, pentru c ă sunt mai u șor acceptate în cas ă și, deci, pot înregistra mai exact r ăspunsurile și reac țiile
subiec ților, pentru c ă sunt capabile de mai mult ă sensibilitate și sunt mai pu țin suspecte decât b ărbații (M.
Dunnette și K. Kirchner). Sexul operatorilor de anchet ă pare s ă dea na ștere unor distorsiuni. Într-un
experiment de condi ționare verbal ă, subiec ții au emis un num ăr mai mare de cuvinte ostile când
experimentatorul era de sex feminin, cu fizic pl ăcut, decât atunci când experimentatorul era de sex
masculin. O sarcin ă simpl ă de sortare, experimental, a fost bine rezolvat ă când subiec ții și
experimentatorii erau de sex opus. Este demonstrat faptul c ă la interpretarea rezultatelor trebuie avut ă în
vedere coresponden ța, din punct de vedere al apartenen ței la gen (masculin / feminin), dintre operatorii de
anchet ă și subiec ți. Herbert H. Hyman, într-o lucrare „clasic ă“ ap ărută în 1954 și retip ărită în 1975,
analizeaz ă erorile din cercet ările bazate pe interviu și chestionar. Astfel, s-a pus în eviden ță influen ța
sexului operatorilor de anchet ă asupra r ăspunsurilor subiec ților. Pe un num ăr de 8 19 subiec ți, bărbați și
femei, s-au ob ținut urm ătoarele r ăspunsuri când au fost intervieva ți bărbații de c ătre b ărbați, bărbații de
către operatorii de anchet ă femei ș.a.m.d. (Tabelul 6. 18).
94 Septimiu CHELCEA
Tabelul 6. 18. Distribu ția răspunsurilor în func ție de apartenen ța la gen (masculin/feminin) a operatorilor
de anchet ă și a persoanelor intervievate
(după Hyman, 1954)
De acord Împotriv ă Nedeci și
Bărbați intervieva ți de b ărbați
Bărbați intervieva ți de femei
Femei intervievate de femei
Femei intervievate de b ărbați 44%
39%
49%
61% 48%
58%
47%
28% 8%
3%
4%
11%
Acest experiment a relevat „solidaritatea“ masculin ă și „indignarea“ feminin ă. Atrage aten ția și
sporirea procentului femeilor „f ără opinie“ când sunt intervievate de b ărbați în leg ătură cu pedepsirea
unui delict aproape exclusiv masculin.
În aceea și lucrare, Herbert H. Hyman ( 1975, 165) prezint ă și rezultatele unei anchete efectuat ă de
National Opinion Research Center (NORC) în 1947 asupra unui num ăr de o mie de persoane din
Baltimore, care erau solicitate s ă se pronun țe „de acord“ sau „împotriv ă“ în leg ătură cu urm ătorul enun ț:
„Nici un om decent nu trebuie s ă respecte o femeie care a avut rela ții sexuale înainte de c ăsătorie“. De
aceast ă dată, au ie șit în eviden ță „solidaritatea“ și „indignarea“ feminin ă (Tabelul 6. 19).
„Închisorile sunt prea bune pentru cei ce atenteaz ă la pudoare: ei ar trebui pedepsi ți public “.
Tabelul 6. 19. Distribu ția răspunsurilor ( după Hyman, 1954)
De acord Împotriv ă Nu știu Nr.
Bărbați intervieva ți de b ărbați
Bărbați intervieva ți de femei
Femei intervievate de femei
Femei intervievate de b ărbați 37%
36%
30%
58% 57%
60%
44%
38% 6%
4%
6%
4% 87
234
357
1139
Ca și subiec ții cuprin și în anchet ă, operatorii de interviu au un status social propriu, fac parte dintr-o
anume categorie socio-profesional ă. Voluntar, dar cel mai adesea involuntar, ei exprim ă pozi ția lor
social ă prin felul cum vorbesc, prin îmbr ăcăminte, comportament. Persoana intervievat ă percepe statusul
social al operatorului de anchet ă și ajusteaz ă comportamentul lui verbal (r ăspunsurile) în raport de ceea ce
crede c ă așteapt ă sau ar trebui s ă afle operatorul de anchet ă, ca reprezentant al grupului s ău social, de la
el.
O serie de autori ca: Herbert H. Hyman, Stephen A. Richardson, Barbara S. Dobrenwend și David
Klein ( 1965) subliniaz ă faptul c ă perceperea de c ătre cel care r ăspunde a unei „distan țe sociale“ fa ță de
operatorul de anchet ă influen țează puternic r ăspunsurile. D. Robinson și S. Rhode g ăsesc o diferen ță de
19% în repartizarea r ăspunsurilor când, într-o problem ă etnic ă, operatorii de anchet ă fac parte din
popula ția majoritar ă sau minoritar ă. Numeroase cercet ări experimentale au ar ătat c ă apartenen ța la un
grup etnic influen țează răspunsurile, dup ă cum operatorul de interviu apar ține sau nu aceleia și etnii. Într-o
anchet ă efectuat ă de NORC în 1943, persoanele cu prejudec ăți antisemite exprimau aceste prejudec ăți
mai puternic în fa ța unor operatori de interviu neevrei, decât atunci când interviurile erau f ăcute de evrei.
Cităm din aceea și lucrare a lui Herbert H. Hyman ( 1975, 162).
– „ Crede ți că evreii din SUA au prea mare influen ță în lumea afacerilor ?“ (Tanelul 6.20)
Tabelul 6.20 . Distribu ția răspunsurilor ( după Hyman, 1954)
Nr Da
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Neevrei intervieva i de neevrei ……………………………………50%
(139)
Ni i t i id i 20%
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 95
În 1946, D. Robinson și S. Rhode au rafinat tehnica experiment ă, urm ărind s ă vadă ce influen țează
mai mult, numele sau înf ățișarea tipice (Tabelul 6.2 1).
Tabelul 6.2 1. Distribu ția răspunsurilor la aceea și întrebare, în func ție de caracteristicile etnice ( după
Hyman, 1954)
Deși mentalit ățile în SUA. s-au schimbat în ultimii 50 de ani, problema rela ției dintre intervievator și
intervievat din punctul de vedere a apartenen ței etnice r ămâne actual ă. Ea are semnifica ție nu numai în
cercetarea antisemitismului, dar și a xenofobiei și a prejudc ăților etnice, în general. Daniel Katz a reu șit să
evalueze influen ța statusului social în cadrul rela ției operator-subiect intervievat.
Dar nu numai elementele u șor observabile: sexul, vârsta sau statusul social al operatorului de anchet ă
influen țează reac țiile subiectului. Alura general ă, maniera de a fi și de a se mi șca a operatorului de
anchet ă, gestul, privirea ac ționeaz ă asupra celui ce r ăspunde. Este foarte probabil, a șa cum remarca
Donald A. Gordon ( 1967), c ă un sentiment antagonist fa ță de operatorul de anchet ă va spori num ărul
răspunsurilor „nu știu“. Dimpotriv ă, un sentiment de inferioritate, în orice privin ță, va diminua frecven ța
răspunsurilor „nu știu“, intervievatul fiind tentat s ă facă presupuneri acolo unde informa ția îi este lacunar ă
(Joan Macferlane Smith). Unele experimente au demonstrat apari ția răspunsurilor conform a șteptărilor
experimentatorului datorit ă influen ței neinten ționate a factorilor paralingvistici și chinestezici ai
experimentatorului. Se vorbe ște ast ăzi despre o nou ă știință având ca obiect de studiu semnifica ția
psihologic ă a contrac țiilor musculare. Prin mimic ă, operatorul de anchet ă trebuie s ă exprime interes
pentru r ăspunsurile subiectului; privirea trebuie s ă fie vie, optimist ă. Anchetatorul trebuie s ă fie optimist
și nimic nu demoralizeaz ă mai mult un operator de anchet ă decât un chestionar lung și neinteligent.
Sentimentul de colaborare a operatorilor de anchet ă cu organizatorul investiga ției, atragerea acestora la
alcătuirea chestionarului, supravegherea adecvat ă și remunera ția corespunz ătoare men țin moralul
anchetatorilor. În afara factorilor nonverbali, o serie de factori paralingvistici asocia ți cuvântului sunt de
mare importan ță în comunicarea dintre operatorul de anchet ă și cel intervievat. Efectele verbo-motorii
(ritm, debit verbal, articula ție), efectele vocii (timbru, intensitate, modula ții), ca și efectele cuvintelor și
ale frazelor (jocurile de sens etc.), a șa cum remarca J. Guilhot ( 1962), fac s ă se vorbeasc ă în cadrul
comunic ării interumane despre o „semnifica ție subiectiv ă“ (ceea ce se inten ționeaz ă a se transmite) și
despre „o semnifica ție obiectiv ă“ (ceea ce se transmite de fapt). Simpla înt ărire a r ăspunsurilor printr-un
„mm-hmm“ a dus la cre șterea performan țelor subiectului (J. Greenspoon și W. S. Verplank). Referitor la
aceast ă „intona ție magic ă“, la universul „hm“ al operatorilor de anchet ă, scriitorul și sociologul francez
Georges Perec remarc ă plurivalen ța: „puncteaz ă cuvântarea celui intervievat, îi câ știgă încrederea, îl
înțelege, îl îmb ărbătează și-l întreab ă, ba uneori chiar îl și amenin ță“ (1967, 39).
Cadrul fizic în care se administreaz ă chestionarul, ca și momentul (ora din zi, ziua din s ăptămână),
exercit ă o influen ță asupra r ăspunsurilor. Sunt de evitat înc ăperile „oficiale“; cel mai indicat este s ă se
desfășoare interviul ca o discu ție cât mai obi șnuită într-un cadru obi șnuit: la locul de munc ă sau la
domiciliul subiectului. Dar în spa țiul de lucru, ca și la domiciliul subiectului intervievat, imposibilitatea
izolării fa ță de ceilal ți perturb ă comunicarea. Prezen ța unei a treia persoane în momentul interviev ării
modific ă răspunsurile. De exemplu, tinerii apreciaz ă pozitiv cuno ștințele școlare când administrarea
chestionarului se face în prezen ța unei a treia persoane (adult). Într-o cercetare a Universit ății din Berlinul
de Vest ( 1958), era formulat ă aceast ă întrebare:
– „Crede ți că cuno ștințele școlare, mai târziu, în via ță, vă vor folosi: toate, multe, unele sau nici
unele ?“ (Tabelul 6.22).
Da
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Înf iar e i num e tipic evreie t i…………………………………………….5,8%
Înf iar e t i pic
evreiasc ……………………………………………………….15,6%
Înfiar e de
96 Septimiu CHELCEA
Tabelul 6.22. Distribu ția răspunsurilor în func ție de prezen ța unei a treia persoane
Răspunsuri În prezen ța celei de-a treia
persoane În absen ța unei a treia persoane
Toate
Multe
Unele
Nici unele 11%
49%
40%
0% 5%
37%
58%
0%
Cercetând aceea și problem ă (influen ța prezen ței celei de-a treia persoane în momentul administr ării
chestionarului), M. R. Sheppard ( 1961) stabile ște că exactitatea r ăspunsurilor la întreb ările factuale
spore ște, dar distorsioneaz ă puternic r ăspunsurile la întreb ările de opinie. Pentru a diminua aceast ă surs ă
de erori, în chestionar trebuie prev ăzut totdeauna un spa țiu pentru observa ții, în care s ă se consemneze
condi țiile în care s-a administrat chestionarul. Walter Friedrich atr ăgea aten ția asupra faptului c ă
„interviul nu va putea fi completat parte la locul de munc ă, parte în pauza de mas ă, la club sau la
domiciliu“ ( 1971, 37) și formula cerin ța standardiz ării condi țiilor de administrare a chestionarelor (din
punctul de vedere al spa țiului).
Alegerea momentului cel mai adecvat pentru administrarea chestionarului nu este întâmpl ătoare.
Orele prea matinale sau prea târzii sunt nepotrivite. Se consider ă că anchetele pot fi f ăcute în tot cursul
zilei, cu excep ția orelor de mas ă și de odihn ă, cu începere de la ora nou ă diminea ța pân ă la ora nou ă seara.
Întreruperea din munc ă a subiec ților pl ătiți în acord, ca și reținerea dup ă orele de program este neindicat ă.
M. Maget, subliniind importan ța momentului lu ării de contact, preciza: „ca regul ă general ă, se evit ă a se
tulbura: activitatea care cere un efort sus ținut sau intens, rapausul familial, repausul de dup ă o munc ă
grea“ ( 1962, 173).
Ziua din s ăptămână în care se desf ășoară ancheta influen țează răspunsurile. Pe un e șantion de 1 079
de berlinezi s-a f ăcut o cercetare demoscopic ă.
– „ Crede ți că pre țurile în 1959 vor r ămâne acelea și, vor cre ște sau vor sc ădea?“ (Tabelul
6.23)
Tabelul 6.23. Distribu ția răspunsurilor în func ție de ziua efectu ării anchetei
Răspunsuri Luni pân ă vineri Sâmb ătă Duminic ă Total
Vor cre ște
Vor r ămâne acelea și
Vor sc ădea 71%
26%
3% 76%
22%
2% 79%
19%
2% 74%
23%
2%
Total 100%
(556) 100%
(221) 100%
(302) 100%
(1079)
Pentru a neutraliza sursa de eroare introdus ă prin interven ția operatorilor de anchet ă, pentru a reduce,
deci, dezavantajele chestionarelor administrate de c ătre ace ști operatori, trebuie totdeauna îndelung
gândit ă alegerea timpului și a locului de desf ășurare a interviului, dar și alegerea persoanei care s ă se
califice ca investigator de teren.
Administrarea chestionarelor constituie tehnic ă și o art ă în acela și timp. F ără o anume predispozi ție
înnăscută: temperament extrovertit, capacitate de a tr ăi sentimentele altora (empatie), fizic pl ăcut, s ănătate
robust ă, inteligen ță, nimeni nu poate deveni bun operator de anchet ă. Dar nici cea mai dotat ă persoan ă nu
va putea realiza un interviu, pe baz ă de chestionar, corect dac ă nu va respecta o serie de reguli tehnice :
studierea chestionarului; (cvasi) memorarea întreb ărilor; respectarea succesiunii întreb ărilor; înregistrarea
fidel ă a răspunsurilor; intervievarea numai a persoanelor indicate; p ăstrarea secretului profesional.
Formarea operatorilor de anchet ă ca profesioni ști și instruirea lor atent ă înaintea fiec ărei investiga ții
se impun cu necesitate. Trebuie stabilit dac ă operatorii de anchet ă poten țiali nu au ei în șiși prejudec ăți
legate de via ța sexual ă, fumat, alcool, religie etc. În nici un caz cei cu prejudec ăți marcante nu vor fi
antrena ți în investigarea unor fenomene ca cele amintite. Completarea de c ătre operatori a câte unui
chestionar din cele cele care urmeaz ă a fi aplicate are un dublu scop: pe de o parte, dezv ăluie operatorilor
dificult ățile de formulare a r ăspunsurilor și, pe de alt ă parte, dezv ăluie organizatorilor anchetei gradul în
care r ăspunsurile celor investiga ți concord ă cu răspunsurile date de operatorii de anchet ă.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 97
Unele încerc ări de validare a modului în care se administreaz ă chestionarele de c ătre operatorii de
anchet ă au pus în eviden ță o serie de erori: de memorie; netransmiterea cuvânt cu cuvânt a instruc țiunilor;
fenomenul de suprasondare (de ob ținere cu orice pre ț a răspunsurilor); mare variabilitate de la operator la
operator în ceea ce prive ște comportamentul; percep ție selectiv ă (operatorii sunt înclina ți să audă ceea ce
doresc ei s ă aud ă); folosirea propriului vocabular în înregistrarea r ăspunsurilor; scurtarea sau lungirea
răspunsurilor (în func ție de debitul verbal al operatorului, nu al celui care r ăspunde).
Eliminarea total ă a surselor de erori rezultate din aplicarea chestionarului de c ătre operatorii de
anchet ă nu pare posibil ă. Pot și trebuie s ă fie eliminate, îns ă, erorile sistematice, cele care nu se anuleaz ă
prin num ărul (mai totdeauna mare) al operatorilor de anchet ă. De asemenea, totdeauna trebuie f ăcut un
control de validare a felului cum se aplic ă chestionarul, operatorii de anchet ă fiind avertiza ți despre acest
control. În acest sens, este frecvent utilizat controlul prin po ștă. Se expediaz ă scrisori persoanelor
cuprinse în e șantion (la 30-50% din acestea) și, pe baza r ăspunsurilor primite (se înapoiaz ă 50-60% din
scrisorile expediate), pot fi trase concluzii cu privire la probitatea și tehnicitatea anchetatorului: dac ă
durata aplic ării chestionarului s-a încadrat în „zona de timp“ prev ăzută, dac ă persoana interogat ă este cea
desemnat ă în eșantion etc. Un alt mijloc de control este relectura chestionarului , care permite depistarea
biais – urilor (erorilor) introduse de operatorii de anchet ă. Verificarea la calculator , ca și contra-ancheta
oferă garan ții suficiente pentru munca în teren a operatorilor.
Încercarea de clasificare a chestionarelor dup ă conținut, form ă și mod de aplicare nu trebuie în țeleas ă
ca pe o diviziune și compartimentare rigid ă; una și aceea și întrebare poate fi de opinie sau factual ă, unul
și acela și chestionar poate fi interpretat ca fiind special sau omnibus, poate fi autoadministrat sau
administrat de c ătre operatorii de anchet ă. Prin chestionarele factuale înregistr ăm ceea ce se presupune c ă
subiectul știe: cum îl cheam ă, ce vârst ă are, când a mers ultima dat ă la cinematograf. Prin cele de opinie,
înregistr ăm ceea ce crede individul. Întrebând: „Unde v ă veți petrece concediul de odihn ă din acest an?“,
vom afla o opinie sau un r ăspuns factual? Este greu de precizat: se amestec ă într-un tot indivizibil
certitudini, dorin țe, speran țe, hot ărâri etc. Mai mult, întrebarea în sine sau chestionarul în sine nu pot fi
considerate nici de opinie, nici factuale dac ă nu sunt raportate la popula ția la care se aplic ă. Întrebând:
„Care crede ți că sunt consecin țele polu ării atmosferei?“ vom ob ține de la nespeciali ști simple opinii, în
timp ce de la speciali știi în ecologie vom ob ține date factuale. Despre chestionarele speciale am ar ătat cât
pot fi ele de speciale, în condi țiile în care orice fapt sociale este greu de surprins în complexitatea lui:
complexitatea fiind caracteristica definitorie a faptelor și fenomenelor sociale.
Nu întâlnim decât foarte rar într-un chestionar numai întreb ări deschise sau numai întreb ări închise,
foarte adesea subiectului i se d ă posibilitatea s ă răspund ă liber și operatorul de anchet ă încadreaz ă
răspunsul dat într-unul precodificat. Și este de la sine în țeles c ă orice chestionar elaborat spre a fi
autoadministrat poate fi administrat (în practic ă, pentru a completa e șantionul, cum s-a ar ătat, sunt trimi și
operatori de anchet ă să administreze c hestionarele po ștale). De asemenea, subiec ții cu nivel superior de
școlarizare pot r ăspunde singuri, prin autoadministrare, f ără mari dificult ăți, la chestionarele elaborate în
ideea de a fi administrate de c ătre operatorii de anchet ă.
Clasificarea pe care am realizat-o, în scopul de a facilita în țelegerea problematicii chestionarului ca
tehnic ă și ca instrument de investigare a fenomenelor sociale, trebuie privit ă ca o încercare de construc ție
a unor tipuri-limit ă. În practic ă întâlnim ponderi mai mult sau mai pu țin accentuate ale diferitelor
caracteristici enumerate.
Structura chestionarelor
A vorbi despre structura chestionarului înseamn ă a analiza diferitele tipuri de întreb ări ca elemente
ale structurii și raporturile dintre aceste întreb ări ca leg ături între elementele structurii. În cadrul unui
chestionar, schimbarea unei p ărți atrage dup ă sine modificarea întregului; suprimarea unui element
antreneaz ă după sine raporturi schimbate între elementele – întreb ările – re ținute, deoarece chestionarul
reprezint ă un singur tot, unitar, formalizat. Dat ă fiind aceast ă situa ție, interven ția forurilor politico-
administrative din trecut, ca și tenta ția unor patroni în prezent, de a dicta cercet ătorilor vie ții sociale ce
întreb ări să fie scoase din chestionar nu se justific ă. Pled ăm pentru autonomia și respectul speciali știlor.
Cine și-ar permite s ă-l înve țe pe chirurg cum s ă opereze numai pentru faptul c ă plătește spitalizarea sau
tratamentul medical? Pe de alt ă parte, ne pronun țăm clar pentru sporirea responsabilit ății celor care
98 Septimiu CHELCEA
lanseaz ă chestionare: și aceast ă tehnic ă de cercetare are reguli ce trebuie respectate cu stricte țe. Îmi apare
azi din ce în ce mai limpede c ă inamicul sociologiei nu este chestionarul, ci amatorismul, diletantismul în
structurarea acestui instrument de investigare, ce î și are, fire ște, virtu țile și limitele ei.
În structura chestionarelor, dup ă func ția lor, pot fi puse în eviden ță întreb ări: 1) introductive, de
contact sau de „spart ghea ța“; 2) întreb ări de trecere sau tampon ; 3) întreb ări filtru ; 4) bifurcate ; 5) „ de
ce“; 6) de control ; 7) întreb ări de identificare .
Întreb ările introductive au rolul de a „înc ălzi“ atmosfera, de a da subiectului sentimentul de încredere
în anchetator și în el însu și. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte
complicate. Mul ți practicieni ai anchetelor subliniaz ă faptul c ă prima întrebare este bine s ă fie închis ă
(răspuns de tipul Da-Nu ); să permit ă persoanelor s ă răspund ă fără mari eforturi. Într-o anchet ă privind
raporturile individ-stat-societate s-au imaginat astfel de întreb ări de contact (Noelle, 1963, 88).
– „ Crede ți că ar fi mai bine s ă trăim fără a trebui s ă muncim ?“
Da……………………… 1
Nu…………………….. 2
Nedecis……………….3
– „ Se spune frecvent c ă noi tr ăim într-o lume gr ăbită. Cum aprecia ți situa ția: apar țineți acelor
oameni care au mult prea pu țin timp ?“
Mult prea pu țin timp……………………………….. 1
Nu prea pu țin timp…………………………………..2
Alt r ăspuns……………………………………………..3
Ambele întreb ări de contact vizeaz ă problema asupra c ărora în mod curent oamenii î și pun întreb ări:
necesitatea muncii, lipsa timpului liber, dar nu abordeaz ă problemele esen țiale ale chestionarului, astfel c ă
persoanele intervievate devin interesate de con ținutul în continuare al chestionarului.
Într-o anchet ă privind prestigiul diferitelor profesiuni (SUA, 1967), realizat ă de National Opinion
Research Center , întrebarea de contact era astfel formulat ă:
a. „ Presupune ți că un tân ăr înzestrat v ă cere sfatul asupra celei mai valoroase profesiuni. Ce
profesiune i-a ți indica ?“
William J. Goode și Paul K. Hatt ( 1962) comenteaz ă aceast ă întrebare: ea pune subiectul în situa ția
de a da sfaturi și îl lămure ște în acela și timp cu privire la scopul investiga ției. Legat ă de ea, cea de-a doua
întrebare :
b. „Ce este cel mai important, dup ă părerea dv., s ă stea în aten ția unui tân ăr când î și alege
profesiunea ?“
Aceasta este, în fond, prima întrebare a chestionarului.
Practica chestionarului uneori dezv ăluie deficien țe în leg ătură cu întreb ările introductive. Multe
chestionare încep gre șit – dup ă părerea noastr ă – cu întreb ări de identificare.
Chestionar
1) Sexul (B) (F) Profesiunea tat ălui. . . a mamei. . . P ărinții sunt divor țați. Da, Nu. Rec ăsătoriți?
Da Nu.
Pentru ca dup ă aceste întreb ări – care sunt și foarte personale, înainte de „a se sparge ghea ța“, elevii
să fie întreba ți direct, f ără încercarea de a-i introduce în tem ă:
2. Ce ave ți de gând s ă face ți dup ă terminarea liceului?
Întreb ările de trecere au drept scop de a marca în structura chestionarului apari ția unei noi grupe de
întreb ări referitoare la o alt ă problem ă. Prin aceste întreb ări se stabile ște cadrul de referin ță pentru r ăspunsuri și se
încearc ă a se motiva aceste r ăspunsuri. Într-un chestionar nu avem de-a face cu o succesiune de stimuli izola ți, ci
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 99
cu o înl ănțuire de stimuli intercondi ționați. Ac țiunea unuia dintre ace ști stimuli este preg ătită de ac țiunea
stimulului anterior. Întreb ările de trecere au aceast ă func ție de preg ătire.
5. Socoti ți că programul televiziunii ar trebui s ă cuprind ă urm ătoarele emisiuni, mai des sau mai rar?
( 1)
mai des (2)
mai rar (3)
ca pân ă
acum (4)
indiferent (5)
nu pot r ăspunde
Filme artistice
Muzic ă ușoară
Telejurnal
Economice
Seriale
Muzic ă popular ă
Sport
Transfocator
Variet ăți
6. Și acum câteva întreb ări despre filmele artistice:
a) La ce or ă ați dori s ă fie programate?
( 1) (2) (3) (4)
Ca pân ă acum Mai devreme Mai târziu Nu pot r ăspunde
b) În mod obi șnuit filmele prezentate în emisiunea „Telecinemateca“ v ă satisfac?
( 1) (2) (3)
Filmul nou Filmul vechi Mi-e indiferent
În alte chestionare, grupele de întreb ări sunt și mai accentuat separate, pentru ca în interiorul fiec ărei
grupe de întreb ări coeren ța răspunsurilor s ă fie crescut ă.
Lumea în anul 2020
45. Va fi mai firesc sau mai pu țin firesc ca femeile s ă ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca și azi mai pu țin nu știu
46. Va fi mai firesc sau mai pu țin firesc ca tinerii s ă ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca și azi mai pu țin nu știu
Întreb ările de pân ă acum s-au referit la ceea ce crede ți că se va întâmpla în anul 2020. V-am
ruga acum s ă ne spune ți ce a ți dori s ă se întâmple în anul 2020.
47. Oamenii vor fi mai preocupa ți sau mai pu țin preocupa ți de via ța lor interioar ă?
mai mult ca și azi mai pu țin nu știu
48. Oamenii vor fi mai interesa ți sau mai pu țin interesa ți de succesul lor pe plan social?
mai mult ca și azi mai pu țin nu știu
Exist ă posibilitatea ca întreb ările de trecere sau tampon între grupele de întreb ări vizând problemele
distincte s ă fie înlocuite de o adecvat ă punere în pagin ă: se distan țează grupele de întreb ări, se introduc
desene, elemente grafice: linii, chenare.
Întreb ările de trecere reprezint ă momente de destindere în cadrul chestionarului și duc la
concentrarea aten ției subiectului asupra problemelor ce urmeaz ă a fi discutate, faciltându-i abordarea
succesiv ă a întreb ărilor.
Întreb ările filtru au o func ție contrar ă întreb ărilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de
subiec ți la întreb ările succesive, reprezentând în acela și timp un control al calit ății răspunsurilor. Exemplu
(dintr-o cercetare mai veche a noastr ă):
13. Informa ția Bucure știului a publicat anul acesta vreun material despre unitatea în care lucra ți?
1. Da
2. Nu
3. Nu știu
100 Septimiu CHELCEA
(Pentru cei care dau r ăspunsul 1 urmeaz ă întreb ările 14, 15 și 16. Pentru cei care dau r ăspunsurile 2 și 3 se
trece direct la întrebarea 17).
14. L(e)-a ți citit? 1. Da 2. Nu
15. Ați fost de acord cu felul cum erau puse problemele? 1. Da 2. Cu unele rezerve 3. Nu
16. Crede ți că acest(e) material(e) a(u) avut vreo contribu ție la îmbun ătățirea activit ății în unitatea
în care lucra ți?
1. Da
2. Nu
3. Nu știu
17. Ați putea indica titlul unui material din ziarul Informa ția Bucure știului ?
Foarte adesea intereseaz ă numai opiniile unei anumite categorii din popula ția cuprins ă în anchet ă: de
exemplu, în cadrul unei anchete despre noile canale TV, opiniile acelora care posed ă de mai mult timp
televiziune cu cablu la domiciliu. În acest sens, întrebarea:
1. De când ave ți televiziune cu cablu?
1) Mai pu țin de 1 an
2) De 1 – 2 ani
3) De peste 2 ani
este filtru pentru întrebarea nr. 3.
3. În ultimul timp, Pro TV a introdus în programele sale unele emisiuni noi. Iat ă titlul câtorva
dintre ele, despre care v ă rugăm să ne spune ți cum le aprecia ți.
Uneori, îns ă, intereseaz ă opiniile „pro“ și „contra“ ale tuturor celor ancheta ți. Construim atunci
întreb ări bifurcate.
Întreb ările bifurcate separ ă sensurile „pro“ și „contra“ din r ăspunsurile subiec ților, dar, spre
deosebire de întreb ările filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea întreb ărilor și nici nu calific ă
răspunsurile date. Exemplu:
12. În mod obi șnuit, dv. aplica ți copilului dv. pedepse corporale?
1. Da
2. Nu
(Dac ă răspunsul este „Da“, urmeaz ă întrebarea 13; dac ă răspunsul este „Nu“, urmeaz ă întrebarea 14).
13. De ce obi șnuiți să aplica ți copilului dv. pedepse corporale?
14. De ce refuza ți să aplica ți copilului dv. pedepse corporale?
În cadrul anchetei privind metodele de educare utilizate în familie, interesa în egal ă măsură
motivarea folosirii pedepselor corporale ca mijloc educativ, dar și considerentele pentru care este respins ă
o astfel de metod ă. Construirea unor întreb ări bifurcate este foarte util ă când între sensurile „pro“ și
„contra“ ale unor opinii se intercaleaz ă serii de întrb ări ce ar îngreuia, din partea subiectului sau a
operatorului de anchet ă, urm ărirea logicii chestionarului.
Întreb ările „de ce?“ au func ția de a provoca explica ții în raport cu diferitele opinii exprimate. De și nelipsite
din chestionar, întreb ările „de ce?“ constituie un bun exemplu de întreb ări imprecise. „De ce tragi sfoara?“ „De
capul ei“ sau „Pentru c ă este imposibil s ă o împing“; „D-aia“. R ăspunsurile sunt hazlii, dar ele au fost provocate
de întrebarea „de ce?“, la care îns ă se aștepta un r ăspuns de justificare a ac țiunii. La întrebarea „de ce?“, fiecare
justific ă decizia luat ă, opinia exprimat ă. Foarte adesea justificarea este dat ă de primul argument ce-i vine omului
în minte, evantaiul acestor argumente fiind larg. Valoarea informativ ă a întreb ărilor „de ce?“ pare a fi foarte
scăzută. Credem chiar c ă valoarea unui chestionar este invers propor țional ă cu num ărul întreb ărilor „de ce?“
existente în structura lui. Medicul nu te întreab ă niciodat ă de ce te doare în dreptul rebordului costal drept sau în
regiunea pectoral ă. Mai mult, el î ți spune „de ce!“. Este nefiresc, în aceast ă ordine de idei, s ă întreb ăm persoanele
din e șantion „de ce“ s ăvârșesc abateri de la normele morale de conduit ă, „de ce“ merg la biseric ă sau la
cinematograf. În unele chestionare întâlnim folosirea abuziv ă a întreb ărilor „de ce“. De exemplu:
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 101
De ce face naveta?
– Câ știgă mai bine în alt ă parte………………………………………………………… 1
– Are vechime într-o întreprindere din alt ă localitate și nu vrea
s ă-și piard ă avantajele acesteia………………………………………………………. 2
– Nu i-a pl ăcut munca agricol ă…………………………………………………………. 3
– Alte motive (se va nota)………………………………………………………………… 4
Probabil c ă toate aceste motive și înc ă altele nu epuizeaz ă întrebarea „de ce“, a șa încât ea pare
inutil ă. Pe de alt ă parte, întrebarea „de ce“ poate provoca r ăspunsuri gre șite, r ăspunsuri ce nu con țin
informa ția dorit ă. Întrebând, în studiul pie ței: „De ce folosi ți pasta de din ți Supercristal ?“, răspunsurile
pot s ă oscileze între a prezenta calit ățile produsului și obi șnuința de a folosi acest produs. Întrebarea
corect ă ar fi trebuit s ă fie formulat ă astfel:
– „Ce avantaje prezint ă pasta de din ți Aquafresh ?“ (În prealabil, trebuia introdus ă o întrebare filtru:
„Folosi ți pasta de din ți Aquafresh ?“)
Întreb ările de control nu aduc informa ții noi, ci verific ă fidelitatea, consisten ța opiniei exprimate.
Într-un chestionar elaborat de noi privind tineretul și viitorul, am introdus un num ăr relativ mare de
întreb ări de control.
15. Peste 50 de ani, rolul școlii în formarea general ă a oamenilor va fi:
1) mult mai mare 2) mai mare 3) ca și astăzi
4) mai mic 5) mult mai mic 6) nu știu
În cazul în care opinia exprimat ă acorda școlii în viitor un rol mult mai însemnat, ceea ce se întâmpla
de regul ă la pretestare, fidelitatea fa ță de aceast ă opinie era probat ă de întrebarea de control nr. 16.
16. Crede ți că peste 50 de ani școala va juca un rol mult mai însemnat în formarea general ă a
oamenilor?
1. Da 2. Nu 3. Nu știu
Întreb ările de control dau asigur ări și asupra faptului dac ă subiec ții au în țeles exact sensul
întreb ărilor, dac ă nu este alterat ă persisten ța aten ției.
Întreb ările de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza r ăspunsurilor din chestionar. Este
bine ca aceste întreb ări privind: sexul, vârsta, nivelul de școlarizare, situa ția profesional ă etc. s ă încheie
chestionarul. Despre întreb ările de identificare, ca întreb ări factuale, am mai discutat. Nu facem acum
decât o singur ă remarc ă: datele de identificare pot fi ob ținute f ără a formula astfel de întreb ări:
7. E ști băiat sau fat ă?
– b ăiat…………………………………… 1
– f a t ă……………………………………..2
8. Câ ți ani (împlini ți) ai?
Așa cum am mai spus, întreb ările într-un chestionar nu sunt stimuli izola ți, nu sunt elemente
independente, ci se raporteaz ă unele la celelalte, se presupun reciproc sau se influen țează reciproc în
funcție de succesiunea lor, de pozi ția lor.
Structura chestionarelor
Luarea în considerare a raporturilor dintre întreb ări a permis stabilirea unor tehnici de structurare a
chestionarelor.
Tehnica pâlniei (funnelling), care presupune trecerea de la general la particular. Subiectul este pus în
situa ția de a r ăspunde mai întâi la o întrebare care vizeaz ă un aspect general, urmând s ă răspund ă apoi la o
alta cu totul particular ă. Exemplu:
– Sunte ți de acord sau împotriva aplic ării de c ătre p ărinți a pedepsei corporale copiilor?
– Dv. aplica ți pedepsele corporale copiilor dv.?
102 Septimiu CHELCEA
Tehnica pâlniei presupune mai întâi formularea unor întreb ări libere și, în final, a unor întreb ări
închise:
– Ce p ărere ave ți despre valoarea stimulentelor morale?
– Ce pondere au stimulentele morale în întreprinderea dv.?
1) foarte mare 2) mare 3) redus ă 4) foarte redus ă
Prin aceast ă tehnic ă se pune în eviden ță raportul dintre comportamentul verbal și comportamentul
deschis; se realizeaz ă, totodat ă, o trecere fireasc ă pentru o întrebare personal ă. Rămâne de constatat dac ă
printr-o astfel de tehnic ă persoanele chestionate nu încearc ă să dea r ăspunsurilor o coeren ță logic ă, cea
de-a doua întrebare fiind influen țată de prima.
Tehnica pâlniei r ăsturnate (reversed funnelling) urm ărește drumul invers, de la particular c ătre
general. Subiectul anchetat este ajutat s ă dea r ăspuns la o întrebare care vizeaz ă generalul. Se recomand ă
aceast ă tehnic ă la chestionarea persoanelor cu un nivel de școlarizare sc ăzut, pentru c ă este mai u șor să
întrebi astfel de persoane mai întâi într-o form ă concret ă:
– Care este p ărerea dv. despre activitatea clubului uzinei?
pentru ca imediat s ă se formuleze o întrebare mai general ă:
– Sunte ți mul țumit de activitatea artistic ă din întreprindere?
De asemenea, la construirea oric ărui chestionar, trebuie avut în vedere s ă se elimine influen țe
nedorite pe care o întrebare le poate avea asupra celorlalte.
Efectul „halo“ (lb. engl. halo efect) define ște contagiunea r ăspunsurilor, fie prin iradierea
sentimentelor, fie prin organizarea logic ă a lor. Leon Festinger, în Teoria disonan ței cognitive (1957)
arăta că dou ă elemente cognitive (opinii, credin țe, reprezent ări) care se neag ă reciproc, antreneaz ă din
partea individului o activitate de reducere a disonan ței. Tendin ța de eliminare a contradic țiilor în
formularea r ăspunsurilor este cât se poate de evident ă: inversarea ordinei de prezentare a întreb ărilor într-
o anchet ă (septembrie 1939) asupra neutralit ății SUA în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial a dus la
rezultate diferite (Tabelul 6.24).
A) 1. „Crede ți că SUA ar trebui s ă permit ă cetățenilor s ăi să intre în armata francez ă și englez ă?“
2. Crede ți că SUA ar trebui s ă permit ă cetățenilor s ăi să intre în armata german ă?“
B) Acelea și întreb ări, îns ă în ordine invers ă: întâi întrebarea nr. 2 și apoi întrebarea nr. 1
Tabelul 6.24. Distribu ția răspunsurilor în func ție de ordinea întreb ărilor
Întrebarea nr. 1 Forma A Forma B
Da 45%
Nu 46%
Nu știu 9% 40%
54%
6%
Întrebarea nr. 2 Da 3 1%
Nu 6 1%
Nu știu 8% 22%
74%
4%
În forma A, stringen ța logic ă impunea s ă se acorde și cet ățenilor americani de origine german ă
privilegiul acordat celor de origine francez ă sau englez ă. În aceast ă form ă era estompat ă ostilitatea
cetățenilor americani fa ță de fascism, dup ă cum în forma B era diminuat ă simpatia fa ță de alia ți.
Când contagiunea r ăspunsurilor ( efectul halo) se datoreaz ă necesit ății de coeren ță logic ă din partea
subiectului, este indicat a fi eliminat ă utilizându-se „fenomenul de orbire“, asupra c ăruia a atras aten ția
Daniel Katz în ( 1940). Fenomenul de orbire se produce prin înmul țirea datelor nesemnificative pentru
problema ce trebuie rezolvat ă. De exemplu, un avion și un tren pornesc unul spre cel ălalt din Bucure ști și
Iași. Avionul are o vitez ă de patru ori mai mare decât trenul și zboar ă, păstrând aceea și vitez ă, pân ă
întâlne ște trenul, apoi se întoarce la Bucure ști, revine deasupra trenului, din nou la Bucure ști ș.a.m.d. pân ă
ajunge trenul la Bucure ști. Trenul a parcurs distan ța Iași – Bucure ști în X ore. Ce distan ță a parcurs
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 103
avionul? Pentru rezolvarea problemei nu trebuie re ținut decât un singur element: avionul are o vitez ă de
patru ori mai mare decât trenul. Celelalte elemente sunt inutile, dac ă se cunoa ște dinstan ța Bucure ști –
Iași. Aten ția este concentrat ă într-o alt ă direc ție și este destul de greu s ă formulezi un r ăspuns corect, mai
ales într-un interval de timp limitat. Eventualele întreb ări care ar putea constrânge r ăspunsurile celorlalte
trebuie separate de numeroase elemente f ără legătură cu ele sau s ă direc ționeze gândirea în alt sens,
concomitent cu restrângerea timpului de gândire acordat pentru r ăspuns (întreb ări blitz).
Iradierea sentimentelor, determinând contagiunea r ăspunsurilor, poate fi împiedicat ă prin plasarea
acelor întreb ări susceptibile de a provoca efectul halo la sfâr șitul chestionarului. În acest sens, întreb ările
vizând practicile religioase, de exemplu, este bine s ă figureze printre ultimele întreb ări din chestionar. De
asemenea, se va acorda aten ție select ării cuvintelor și formul ării întreb ărilor: cuvintele terminate în „ism“
și cele terminate în „te“ vor fi, pe cât putin ță, evitate.
Efectul de pozi ție reprezint ă în macroplan ceea ce este efectul halo în microplan. Acest efect trebuie
luat în considera ție mai ales în cazul chestionarelor omnibus : succesiunea temelor poate influen ța
răspunsurile. Nu f ără temei se vorbe ște despre o „dramaturgie“ a chestionarelor: de-a lungul oric ărui
chestionar poate fi pus ă în eviden ță o curb ă de tensiune. Locul pe aceast ă curb ă de tensiune a diferitelor
teme influen țează intensitatea și direc ția răspunsurilor. La începutul chestionarului, întreb ările vor fi cât
se poate de interesante pentru subiect, dar mai pu țin importante pentru cercet ător. La sfâr șitul
chestionarului, dimpotriv ă, întreb ările interesante pentru cercet ător sunt total lipsite de atrac ție pentru
subiect: vârsta, sexul, sistemul socio-profesional etc. (întreb ări de identificare). Între extreme, la mijlocul
chestionarului, vor fi plasate, p ăstrându-se echilibrul psihologic, atât întreb ări interesante, cât și
neinteresante pentru subiect.
Lungimea chestionarului constituie o problem ă atât de metodologie, cât și de tehnic ă a cercet ării.
Este necesar, într-o cercetare, s ă fie re ținuți toți indicatorii? Cât mai mul ți? Cât mai pu țin? Considerente
de ordin material și de timp ne fac s ă credem c ă alegerea, pentru cercetare, doar a indicatorilor principali
– a unora dintre ace știa – reprezint ă calea cea mai eficace pentru a descrie sau m ăsura fenomenele sociale.
Aceast ă alegere nu înseamn ă nicidecum contabilitate, inventariere. Lungimea chestionarului exprim ă
capacitatea de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esen țiali. Cu cât aceast ă capacitate este
mai sc ăzută, cu atât chestionarul este mai lung; cu cât este mai lung chestionarul, cu atât este mai ridicat
costul total al investiga ției. Dar lungimea chestionarului nu trebuie m ăsurat ă numai în num ărul de
întreb ări, nici numai în timpul necesar complet ării răspunsului la aceste întreb ări. Un chestionar interesant
pentru o persoan ă este mult mai scurt decât cel mai scurt chestionar neinteresant. Alfred C. Kinsey,
cercetând comportamentul sexual la b ărbat și la femeie, utilizeaz ă un chestionar cu 300 – 500 de item-uri
(dacă întrebarea este simpl ă, ea îns ăși constituie un item). În mod obi șnuit, 25 – 50 de întreb ări (sau de
item-uri) nu obosesc nici pe anchetator, nici pe cel anchetat. Num ărul nu este limitativ. Forma întreb ărilor
(închise, deschise), locul și timpul de desf ășurare a anchetei dau un spa țiu de joc larg dimensiunilor
chestionarului. De asemenea, modalitatea de aplicare. Chestionarele autoadministrate vor fi mai scurte decât cele administrate prin operatori de anchet ă; cele po ștale mai scurte decât cele aplicate prin tehnica
extemporalului.
Mult ă vreme se considera c ă un chestionar nu trebuie s ă necesite mai mult de 30 de minute pentru a
fi completat. Ast ăzi limita este împins ă până la 1 – 1h 30′, dar niciodat ă nu trebuie s ă se abuzeze nici de
timpul și nici de amabilitatea celor ancheta ți. În plus, s-a constatat c ă numai prin eforturi sus ținute
oamenii î și pot men ține aten ția într-o anumit ă direc ție mai mult de 40 de minute. Sistemul școlar, cât și
cel universitar prevede pauze în activitatea intelectual ă la fiecare 40-50 de minute. Toate acestea pledeaz ă
pentru limitarea chestionarului, ca timp, la circa 3/4 dintr-o or ă. Tehnica extemporalului chiar impune ca
acest timp s ă nu fie dep ășit. Ca regul ă general ă, se poate spune c ă durata, lungimea chestionarului nu
trebuie s ă depășească capacitatea de concentrare a aten ției celui care r ăspunde (A. B. Blankenship).
Designul chestionarelor, punerea în pagin ă a întreb ărilor, este departe de a constitui un element
exterior chestionarului. Werner Henning precizeaz ă condi țiile pe care, din punct de vedere tipografic,
trebuie s ă le îndeplineasc ă orice chestionar ( 1971, 80): s ă fie imprimat estetic; tipografic s ă fie clar
delimitat (casetele pentru coduri ordonate în aceea și parte a chestionarului, unele sub altele, trimiterile –
„dac ă da, atunci mai departe la întrebarea X“ – tip ărite cu alt corp de liter ă etc.); r ăspunsurile prestabilite
să fie plasate pe o singur ă latur ă a chestionarului; s ă fie astfel imprimat încât s ă permit ă prelucrarea lui
ulterioar ă.
104 Septimiu CHELCEA
Felul în care se prezint ă stimulii (întreb ările) reprezint ă el însu și un stimul: alegerea literei tipografice
(corp, floare etc.), calitatea hârtiei, a șezarea în pagin ă ș.a.m.d. nu sunt indiferente pentru cercet ător.
Chestionarele po ștale și, în general, cele autoadministrate se impun a fi tip ărite pe hârtie de calitate
superioar ă, cu corp de liter ă opt sau zece. Chiar și chestionarele administrate de c ătre operatorii de
anchet ă trebuie s ă fie atent puse în pagin ă, deși persoana chestionat ă nu intr ă în contact direct cu ele. O
privire sumar ă asupra chestionarului permite celui care r ăspunde s ă-și facă o imagine despre: seriozitatea
cercet ării, prestigiul institutului care lanseaz ă ancheta. În șirarea monoton ă a întreb ărilor poate fi evitat ă
printr-o mai judicioas ă punere în pagin ă (vezi Lecturi 6-6).
La întreb ările deschise, se recomand ă utilizarea liniilor pline, nu a punctelor, pentru a ghida scrierea.
Exemplu: indica ți titlul ultimelor c ărți pe care le-a ți citit în cursul acestui an:
1. ____________________________
2. ____________________________
3. ____________________________
Recomandabil 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nerecomandabil
Împrimarea chestionarelor pe ambele fe țe ale paginii, în afara economiei de hârtie realizate, scute ște
pe anchetator de manipularea mai multor mii de pagini și are efecte pozitive asupra subiec ților cuprin și în
anchet ă, dar îngreuiaz ă opera ția de prelucrare ulterioar ă a datelor. Ordonarea întreb ărilor trebuie s ă
permit ă o rapid ă identificare a temelor din chestionar: fie c ă se schimb ă litera (aldinele în locul cursivelor
ș.a.m.d.), fie c ă sunt introduse elemente de semnalizare (încadrarea în chenar, sublinierea etc.).
Punerea în pagin ă trebuie s ă răspund ă în acela și timp unor necesit ăți artistice, dar și func ționale. În
acest scop, pot fi utilizate o serie de pictograme , care faciliteaz ă înțelegerea și subliniaz ă elementele
esențiale (Figura 6.3).
Fig. 6.3. Utilizarea elementelor grafice în chestionar
Codificarea și înregistrarea r ăspunsurilor trebuie facilitat ă: codurile vor fi trecute (pe cât posibil)
chiar lâng ă întrebare sau r ăspuns. Succesiunea lor s ă fie cât mai fireasc ă, fără reveniri sau discontinuit ăți.
Încadrarea chestionarului într-un chenar îi d ă o form ă bună (în sens gestalt -ist), las ă impresia de ordonare,
de lucru finit, ceea ce poate influen ța pozitiv comportamentul celui anchetat.
Nu pled ăm pentru înc ărcarea cu elemente grafice sau artificializarea chestionarelor, dar utilizarea
culorilor (fie a hârtiei sau a tiparului), schimbarea tradi ționalei hârtii cu imprimate din carton în relief sau
chiar cu material plastic, film, diapozitive pare a fi în spiritul timpului.
Formularea întreb ărilor
Tehnica chestionarului nu începe cu formularea întreb ărilor. Tema anchetei (obiectul investiga ției),
clar definit ă teoretic, trebuie mai întâi tradus ă într-o defini ție opera țional ă, urmând apoi stabilirea setului
de indicatori. Ace ști indicatori sunt formula ți ca întreb ări în chestionar. Desigur, nu toate întreb ările
reprezint ă indicatori: întreb ările introductive, ca și cele de trecere nu pot avea aceast ă semnifica ție.
Unele teme de cercetare nu impun opera ționalizarea conceptelor și nici nu ridic ă probleme de
formulare a întreb ărilor. Dac ă vrem s ă vedem cât de mare este num ărul locuitorilor ora șului Bucure ști
care folosesc tramvaiul pentru a se deplasa la serviciu nu trebuie s ă facem altceva decât, pe un e șantion
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 105
reprezentativ, s ă întreb ăm persoanele selec ționate: „Face ți parte din categoria bucure ștenilor care
utilizeaz ă tramvaiul pentru deplasarea la locul de munc ă? Da. Nu“. Dac ă vrem îns ă să determin ăm
propor ția bucure ștenilor care utilizeaz ă mijloace de transport urban în comun nu este suficient s ă
întreb ăm: „Face ți parte din categoria bucure ștenilor care utilizeaz ă mijloacele de transport în comun?“.
Trebuie mai întâi s ă traducem termenul de „mijloc de transport în comun“, care, de și larg r ăspândit, este
totuși abstract. Cineva s-ar putea gândi și la vapora șele ce traverseaz ă vara Lacul Her ăstrău, altcineva
chiar și la taxiuri care sunt folosite în comun (succesiv) de mai mul ți oameni. Vom întreba concret dac ă
folose ște: tramvaiul, autobuzul sau troleibuzul, dar nu vom putea afirma c ă este necesar ă și o formulare
special ă a întreb ărilor.
Încercând mai departe s ă stabilim motivele pentru care pe traseele comune, din miljoacele de
transport în comun, unii bucure șteni prefer ă tramvaiul, al ții troleibuzul și, în fine, o alt ă parte autobuzele,
nu vom apela pur și simplu la întrebarea: „De ce?“. Pentru a surprinde motivele, vom „traduce“ tema,
obiectul investiga ției, în indicatori – în semne concrete – pe care îi vom include în întreb ări, având îns ă
deosebit ă grijă pentru formularea întreb ărilor. Se în țelege c ă fiecare întrebare trebuie s ă vizeze o singur ă
problem ă. Vor fi evitate întreb ările duble, cu atât mai mult interoga țiile ce reunesc sub un singur semn de
întrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene ale vie ții sociale. Chiar dac ă în cercet ările sociologice
nu vom întâlni cinci probleme turnate într-o singur ă întrebare, vom g ăsi, uneori, întreb ări duble care vor
conduce inevitabil la r ăspunsuri nerelevante.
Într-o anchet ă din 1957 a Institutului Demoscopic Allensbach , pentru a afla de ce în sudul Germaniei
Federale s-au vândut mai pu ține televizoare decât în restul țării, în locul banalei întreb ări:
– „De ce nu a ți cump ărat pân ă acum un televizor?“, au fost formulate, într-un chestionar, circa 70 de
întreb ări concrete. Este preferabil, a șadar, în locul unei singure întreb ări generale mai multe întreb ări
specifice. W. R. Belson și J. Duncan ( 1962), comparând anchetele bazate pe „checklist“ cu cele în care s-
au utilizat întreb ări deschise, au demonstrat valoarea desoebit ă a întreb ărilor specifice (Converse și
Presser, 1986, 3 1). De altfel, se știe c ă itemii nespecifici au o putere de predic ție a comportamentelor
foarte sc ăzută (J. Ajzen și M. Fishbein, 1977).
Referitor la fiecare întrebare, a șa cum noteaz ă Elisabeth Noelle ( 1963), trebuie precizat dac ă:
• Sunt greut ăți de în țelegere a limbajului? Da / Nu
• Întrebarea este prea abstract ă? D a / N u
• Depășește elocven ța celui anchetat? Da / Nu
• Necesit ă capacitatea de observa ție prea bogat ă pentru a r ăspunde? Da / Nu
• Suprasolicit ă gândirea? Da / Nu
• Este obositoare? Da / Nu
• Este plicticoas ă? D a / N u
• Genereaz ă team ă? D a / N u
• Genereaz ă reac ție de prestigiu? Da / Nu
• Tema este prea intim ă? D a / N u
• Genereaz ă conflicte cu idealul propriu? Da / Nu
Mai am ănunțit, Stanly L. Payne, în The Art of Asking Questions (1951), găsește 100 de imperative
pentru formularea întreb ărilor. De re ținut r ămâne faptul c ă: răspunsul trebuie analizat totdeauna prin
prisma întreb ării, iar formul ări diferite dau r ăspunsuri diferite.
Experimental, s-au pus de mai multe ori aceste întreb ări, care sunt în fond formul ări deosebite ale
aceleia și probleme:
A. „Ce doz ă sau câte sticle de bere se consum ă în familila dv., s ăptămânal, iarna acas ă?“
B. „Ce doz ă sau câte sticle de bere a ți consumat dv. și familia dv. în ultima s ăptămână, acas ă?“.
Experimentul desf ășurat iarna a indicat o diferen ță de apreciere de 6,8 procente:
• forma A – 2 1,3% mai pu țin de o sticl ă pe s ăptămână;
• forma B – 28, 1% mai pu țin de o sticl ă pe s ăptămână.
Hadley Cantril și colab., în Gauging Public Opinion (1944), comunic ă rezultatele experimentelor lor
cu privire la formularea întreb ărilor și la varia ția concomitent ă a răspunsurilor. Modific ările, aparent
minore, în formularea întreb ărilor influen țează puternic r ăspunsurile.
106 Septimiu CHELCEA
A. „Crede ți că situa ția economic ă general ă a Berlinului de Vest, în 1959, va r ămâne aceea și, va fi
mai bun ă sau mai rea?“
B. „Crede ți că în 1959, fa ță de 1958, situa ția economic ă general ă a Berlinului de Vest va r ămâne
neschimbat ă, se va îmbun ătăți, se va înr ăutăți?“ (Tabelul 6.25)
Tabelul 6.25. Distribu ția răspunsurilor în func ție de formularea întreb ărilor
(după Stroschein, 1965, 74)
Răspunsuri Forma A Forma B
Neschimbat ă
Mai bun ă
Mai rea
Nedecis 45%
18%
17%
29% 27%
48%
9%
16%
Total 100% (585) 100% (593)
Utilizând întreb ările închise (precodificate), trebuie s ă ne decidem asupra folosirii fie a „întreb ărilor
alternative“, fie a „întreb ărilor selective“. Albert B. Blankenship consider ă că în tehnica chestionarului
cele mai frecvente gre șeli sunt cele de formulare a întreb ărilor.
Formularea întreb ărilor trebuie s ă fie clar ă, simpl ă, fără înflorituri stilistice, gramatical corect ă,
respectând topica frazei sau a propozi ției. Toate acestea conduc la concluzia c ă întreb ările din chestionar
vor fi cât mai scurte posibil. Stanley L. Payne ( 1951) era convins c ă o întrebare corect ă nu ar trebui s ă
depășească 20 de cuvinte. Într-un studiu experimental privind stilul chestionarelor, R. Henson și colab.
(1979) au g ăsit diferen țe semnificative între r ăspunsurile la întreb ările scurte comparativ cu cele care
numărau mai mult de 20 de cuvinte. F ără a contrazice cerin ța formulat ă de Stanley L. Payne, în literatura
de specialitate se citeaz ă chestionare „bune“ în care introducerea la întreb ările scurte însuma 140 de
cuvinte (W. E. Miller, 1982). Fire ște, exemplele privind lungimea întreb ărilor are în vedere limba
englez ă. S-ar impune efectuarea unor cercet ări experimentale asupra întreb ărilor în limba român ă. Ni se
pare ra țional s ă accept ăm regula ca întreb ările s ă fie scurte, de și redundan ța ar putea ajuta la formularea
răspunsurilor. S ă nu pierdem, totu și, din vedere c ă lungirea întreb ărilor conduce la lungirea
chestionarului, cu efecte contraproductive. În formularea întreb ărilor, se vor evita nega țiile: „o formulare
este mai bine în țeleas ă dacă ea este pozitiv ă“ (Blankenship, 1961, 73). Întreb ări precum: „Nu sunte ți de
acord cu. . .?“ sau „Nu considera ți că…?“ au formularea corect ă: „Sunte ți de acord cu …?“ sau
„Considera ți că…?“.
Întrebuin țarea nega țiilor în formularea întreb ărilor îngreuiaz ă codificarea r ăspunsurilor. Dac ă cineva
răspunde „Nu“ la întrebarea „Nu este adev ărat c ă oamenii î și schimb ă părerile o dat ă cu vârsta?“, acest
răspuns poate fi interpretat ca dezacord al subiectului cu enun țul făcut, dar și ca acord al lui, pentru c ă o
dublă nega ție dă o afirma ție. Și dublele nega ții ar trebui evitate în formularea întreb ărilor. „Nu considera ți
că nu s-a f ăcut suficient ă publicitate pentru subscrierea cupoanelor de privatizare?“
O astfel de întrebare este gre șit formulat ă: include o dubl ă nega ție, fiind în acela și timp sugestiv ă.
Sugestibilitatea unei întreb ări poate fi evident ă: „Nu-i a șa că dv. . . .?“, dar și foarte ascuns ă: „Cravata
actorului principal din filmul X era cu dungi sau în carouri?“ (O astfel de întrebare sugereaz ă faptul c ă
actorul respectiv purta cravat ă). Totdeauna este necesar ă cunoa șterea efectelor psihologice ale
întreb ărilor, dup ă cum se cer a fi lua ți în considera ție și factorii psihosociali care influen țează conduita
indivizilor. Teama de schimbare poate fi estompat ă sau exacerbat ă prin formularea întreb ărilor. De
exemplu: în septembrie 1939, în SUA, aceea și problem ă a fost formulat ă diferit (Tabelul 6.26).
A. „Crede ți că Congresul ar trebui s ă modifice legea neutralit ății pentru ca Fran ța și Anglia s ă poat ă
achizi ționa din SUA material de r ăzboi?“
B. „Crede ți că Fran ța și Anglia ar trebui s ă capete permisiunea de a achizi ționa din SUA material de
război?“
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 107
Tabelul 6.26. Distribu ția răspunsurilor în func ție de formularea întreb ărilor
Răspunsuri Forma A Forma B
Da
Nu
Fără răspuns 53%
33%
14% 61%
31%
8%
Tendin ța de fa țadă, de a r ăspunde în conformitate cu ceea ce se consider ă a fi socialmente dezirabil,
este generat ă de subordonarea fa ță de normele colectivit ății. Aceast ă tendin ță se traduce, fie prin
minimalizarea opiniilor proprii, fie prin simularea defensiv ă sau prin refugiul în steretotipurile socio-
culturale. Reac ția de prestigiu – ca factor psihosocial – poate fi anulat ă prin formularea activ ă a
întreb ărilor. Pentru a învinge reac ția de prestigiu, pare mai adecvat ă întrebarea: „Cât trebuie s ă plătiți rată
lunar ă?“ decât „A ți cump ărat în ultimul an m ărfuri în rate?“
H. Parry și H. Crossley ( 1950) au pus în eviden ță, pe un e șantion de 900 de persoane dintr-un ora ș
american, c ă propor ția răspunsurilor false variaz ă în func ție de stereotipurile sociale, de imaginea
considerat ă acceptabil ă în comunitatea în care se desf ășoară ancheta.Comparându-se r ăspunsurile la un
chestionar cu datele verificate obiectiv, s-au constatat diferen țe în ceea ce prive ște propor ția răspunsurilor
false ( Tabelul 6.27).
Tabelul 6.27. Propor ția răspunsurilor false în func ție de con ținutul întreb ărilor
(după Parry și Crossley, 1950)
Întrebare referitoare la: R ăspunsuri false
Depunerile la casele de economii ………………………………………………………. 40%
Comportamentul la vot …………………………………………………………………….. 25%
Obținerea permisului de conducere auto……………………………………………… 10%
Proprietatea asupra locuin ței ………………………………………………………………. 4%
Proprietatea asupra automobilului………………………………………………………… 3%
Abonamentului la telefon……………………………………………………………………. 2%
Obținerea unor r ăspunsuri sincere este dificil ă, dar nu imposibil ă. Cunoscându-se stereotipurile
sociale, vom pune mai multe întreb ări (inclusiv de control) pentru a afla adev ărul. Se știe că adolescen ții
au tendin ța de a se declara mai maturi, c ă studen ții vor s ă pară mai nonconformi ști etc. Nu ne vom
mulțumi, în aceste situa ții, să punem o singur ă întrebare vizând anul na șterii; vom întreba și despre anul
absolvirii școlii generale, despre anul admiterii în liceu ș. a. m. d.
Pentru a afla nivelul veniturilor subiec ților cuprin și în anchet ă, este preferabil, în locul întreb ării:
-”Ce salariu ave ți?“
să evităm reac ția de prestigiu printr-o astfel de formulare:
– Salariul este:
• până la 1500000
• între 1500000 – 2000000
• între 200000 1 – 2500000
ș.a.m.d.
Tendin ța de fa țadă, reac ția de prestigiu, poate fi m ăsurat ă prin introducerea în chestionar a unor
scale: scala K din Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (M. M. P. I .), Scala de sinceritate din
Testul P. N. P. (Psihopatie, Nevroz ă, Paranoia) al lui P. Pichot ș.a.m.d.
Julian L. Simon sugereaz ă posibilitatea utiliz ării tehnicii placebo pentru înl ăturarea confuziei, dar și
pentru învingerea reac ției de fa țadă. Pentru a afla procentul persoanelor care au citit o anume revist ă,
arătăm mai întâi o revist ă fals ă (placebo ) și întreb ăm persoanele din e șantion dac ă au citit-o. Sc ăzând
numărul acestora din totalul celor care declar ă că au citit revista care ne intereseaz ă, estim ăm mai corect
procentajul cititorilor respectivei reviste. Exemplu: într-o anchet ă, declar ă că au citit revista Psihologia
aproximativ 52% din persoanele investigate, dar afirm ă că au citit și o revist ă inexistent ă (placebo ) 10%
din persoanele interogate. Este, deci, probabil ca 42% din cei ancheta ți să fi citit revista Psihologia .
108 Septimiu CHELCEA
Alți factori subiacen ți ai atitudinilor sociale – autoritarismul, dogmatismul, conservatorismul,
extremismul – pot fi depista ți prin introducerea în chestionarele obi șnuite a scalelor lui Theodore Adorno,
Milton Rokeach și, respectiv, George D. Wilson și John R. Patterson ( 1968).
Amorul propriu al persoanelor interogate trebuie menajat prin întrebuin țarea optativului. Vom
întreba: „A ți dori s ă citiți romanul Pentru cine bat clopotele ?“. Cei care au citit romanul lui Hemingwai
vor declara spontan: „L-am citit deja.“. Pentru protejarea nu numai a stimei de sine, dar și a concep țiilor și
opiniilor proprii, se recomand ă întreb ările indirecte . Studiul lui Mason Haire ( 1949) privind consumul de
cafea instant este de referin ță: prin întreb ări directe , de tipul „Ce nu v ă place la cafeaua instant?“, nu s-au
obținut decât r ăspunsuri stereotip („Nu-mi place gustul ei“). Prin introducerea unor întreb ări indirecte
(„Ce fel de femei, dup ă părerea dv., cump ără cafea instant?“ și „Care crede ți că sunt motivele pentru care
acestea cump ără cafeaua instant?“) s-a reu șit să se afle imaginile asociate respectivului produs:
utilizatoarele cafelei instant erau, la acea dat ă, considerate mai lene șe, mai slab organizate, mai
cheltuitoare și, în compara ție cu cele care foloseau cafeaua tradi țional ă, soții nu atât de bune. Nicole
Berthier și François Berthier ( 1978, p. 5 1), de la care am preluat acest exemplu, vorbesc despre „tehnica
persoanei a treia“, constând în interogarea în leg ătură cu al ții, nu cu propria persoan ă, apelându-se, astfel,
la întreb ări indirecte.
Dacă o atitudine este social neacceptat ă, trebuie f ăcută aluzia c ă exist ă, totu și, persoane care
manifest ă aceast ă atitudine. De exemplu, pentru a dep ăși distan ța față de idealul social, vizând tenta ția
sinuciderii, vom formula o astfel de întrebare:
– “Mul ți oameni s-au gândit uneori la sinucidere; dv. v-a ți gândit vreodat ă să vă sinucide ți?“. Tot
pentru menajarea amorului propriu, este indicat a se utiliza eufemismele: a lua – în loc de a fura, a aplica
pedepse corporale – în loc de a bate etc. Pe cât posibil, subiectului nu i se va da senza ția că a gre șit și va fi
scutit s ă declare c ă nu știe, nu poate etc. Acest deziderat se realizeaz ă prin formularea unor întreb ări
concrete, cu precizarea timpului și a locului. Ajut ăm subiectul s ă răspund ă exact, dac ă vom cere: „Indica ți
titlul filmelor pe care le-a ți vizionat la cinematograf în cursul acestei luni“ în loc s ă întreb ăm: „De obicei,
câte filme viziona ți pe lun ă?“.
Este gre șit a întreba în general. Nu vom întreba, de exemplu, profesorii: „Ce spune ți dv. de obicei
când întârzie un elev?“, ci „Ce a ți spus ultima dat ă când a întârziat un elev?“
Unele întreb ări, aparent foarte simple, impun un îndelungat timp de gândire și fac imposibil un
răspuns corect. De exemplu: „Câte lame de ras folosi ți anual?“. Prea pu ține sunt persoanele care și-au
propus o eviden ță, astfel încât s ă poat ă da un r ăspuns exact și rapid. Niciodat ă nu trebuie supraestimat ă
memoria celor ancheta ți. R. Farber a realizat o experien ță pe 237 de familii, chestionând fiecare membru
al familiei cu privire la achizi țiile de bunuri de lung ă durat ă făcute de familie în ultimele șase luni.
Omisiunile, variind între 10% și 50%, erau diferite dup ă natura celor cump ărate, sexul și pozi ția în
familie a celui intervievat. R. Farber a stabilit c ă 80% din omisiuni se datorau sl ăbiciunilor memoriei.
Pentru a corecta sl ăbiciunile memoriei, pot fi utilizate diferite mijloace mecanice: astfel, se cere celor
investiga ți să acționeze clapa unui contor pe care îl poart ă în buzunar ori de câte ori, mergând prin ora ș,
întâlnesc persoane cunoscute. Este destul de greu s ă-ți aminte ști cu exactitate câte pagini de revist ă ai
răsfoit într-o bibliotec ă public ă, într-o or ă. Dac ă între paginile revistei sunt puse mici puncte de clei și
după o or ă sunt num ărate câte „sigilii“ au fost rupte, gre șelile de memorie vor fi evitate. La fel, pentru a
afla cât timp este urm ărit programul Tv., f ără a face apel la memoria posesorilor de aparate Tv.,
cercet ătorii pot folosi audiometrul Nilson , care înregistreaz ă automat timpul cât func ționeaz ă televizorul.
Dar și acest procedeu are unele limite: nu poate înregistra audien ța individual ă, ci colectiv ă, nu d ă
informa ții cu privire la func ționarea „în gol“ a televizorului și nici nu ne ajut ă prea mult în aflarea
opiniilor despre emisiunile tv. (vezi Lecturi 6- ).
Apelul la evenimente care s-au petrecut cu mult timp înaintea momentului desf ășurării anchetei pune
subiectul în dificultatea de a r ăspunde exact. Pe un lot de 563 de persoane s-a cercetat influen ța factorilor
memoriei îndep ărtate, comparativ cu cei ai memoriei apropiate.
A) „A ți băut în ultimele 14 zile Coca-Cola?“
„Dac ă da, câte sticle a ți băut în ultimele 14 zile?“
B) „A ți băut ieri Coca-Cola?“
„Dac ă da, câte sticle, când, unde?“ (întrebarea s-a repetat timp de trei zile).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 109
În prima form ă, răspunsurile au indicat un consum mediu zilnic de 1,0 sticle / om, în timp ce apelul la
memoria apropiat ă (forma B) a permis o estimare mai exact ă a consumului de Coca-Cola: 1,3 sticle / om
zilnic.
Gradul de abstractizare al întreb ărilor trebuie s ă corespund ă nivelului de școlarizare a celor cuprin și
în anchet ă. Când se încearc ă stabilirea unor compara ții între grupurile sociale cu niveluri deosebite de
instruc ție școlar ă, chestionarul trebuie s ă fie adecvat popula ției cu cel mai sc ăzut nivel de școlarizare. În
cercet ările comparative interna ționale, de asemenea, grija pentru ajustarea chestionarului în raport cu
gradul de cultur ă a popula ției se impune de la sine. Pe cât posibil, vor fi întrebuin țate întreb ările intuitive,
renun țându-se la formul ările abstracte, folosindu-se cuvinte uzuale. În unele țări exist ă liste de cuvinte ce
revin mai frecvent în vorbirea curent ă. Astfel, Comptage de Lorge cuprinde cele mai des întâlnite cuvinte
din ziare și reviste, selec ționate dintr-un total de 4 500 000 de cuvinte, iar „Liste Dale“ ofer ă 3 000 de
cuvinte cunoscute de 4/5 din elevii școlilor primare.
H. Kucera și S. N. Francis ( 1967) au analizat cu ajutorul computerului frecven ța cuvintelor în engleza
american ă de azi. La fel au procedat J. B. Carroll și colab. ( 1973), iar H. Dahl ( 1979) a publicat o lucrare
cu titlul „Frecven ța cuvintelor în vorbirea englezo-american ă“. Astfel de lucr ări privind limba român ă ar
ajuta mult la formularea corect ă a întreb ărilor în chestionarele de cercetare științifică.
Chiar cele mai banale întreb ări pot oferi multe surprize: o anchet ă efectuat ă în Fran ța în noiembrie
1956 a surprins prin faptul c ă 15% din cei ancheta ți nu au putut s ă spun ă nimic despre Organiza ția
Națiunilor Unite; alt ă anchet ă, desf ășurată tot în Fran ța, în iulie al aceluia și an, a ar ătat c ă 27% din
popula ția intervievat ă nu cuno ștea numele niciunui membru al guvernului francez; în fine, 59% din
persoanele chestionate, într-un sondaj din SUA în 1955, nu cuno șteau semnifica ția no țiunii de
„coexisten ță pașnică“. În 1986, un sondaj realizat de ABC și Washington Post releva c ă 53% din
persoanele interogate nu cuno șteau numele șefului statului sovietic, de și numele lui Mihail Gorbaciov
fusese larg mediatizat în SUA. dup ă conferin ța de la Geneva; de asemenea, 57% din cei intervieva ți
credeau c ă toți cetățenii sovietici erau obliga ți să facă parte din partidul comunist. Acela și sondaj a relevat
că un american din patru considera China drept un teritoriu al fostei Uniuni Sovietice. Jay Rosen ( 1987,
27), comentând aceste rezultate, atrage aten ția asupra ignoran ței popula ției și a pericolului de a fi indu și
în eroare de sondajele de opinie public ă, în care cei chestiona ți se pronun ță „de acord“ sau „împotriv ă“
fără a cunoa ște în profunzime realitatea. Astfel, sondajele de opinie las ă impresia c ă persoanele anchetate
sunt pasionate de problemele puse în discu ție și au o bun ă cunoa ștere a lor. Realitatea desminte o astfel
de imagine: în noiembrie 1985, conform unui sondaj NBC /Wall Street Journal , doar 48% din americani
considerau c ă au cuno ștințe suficiente pentru a se putea pronun ța asupra politicii privind „Ini țiativa de
apărare strategic ă“ (S.D.I.), cunoscut ă sub numele de „r ăzboiul stelelor“. Cu toate acestea, într-un alt
sondaj realizat tot în noiembrie 1985 de CBS/ New York Times , întreba ți fiind: „R ăzboiul stelelor este
eficace?“, aproximativ 85% din cei intervieva ți au r ăspuns prin Da sau Nu. Sondajul Roper releva c ă, în
1978, aproximativ 42% din americanii intervieva ți nu erau în m ăsură să spun ă ceva despre obiectivele
negocierilor SALT II. Propor ția celor familiariza ți cu problema pus ă în discu ție s-a dovedit a fi și mai
redus ă când în sondajele de opinie public ă se cereau r ăspunsuri precise: „Care sunt cele dou ă state care
negociaz ă SALT II?“. Sondajele CBS / New York Times (ianuarie, respectiv, iunie 1979) au relevat c ă
doar 23% și, corespunz ător, 30% au putut identifica cele dou ă superputeri de la acea dat ă (SUA și
U.R.S.S.). Public Agenda Foundation a descoperit c ă în 1984 numai un american din zece avea cuno ștință
de faptul c ă SUA și Uniunea Sovietic ă semneaz ă Acordul SALT II. Ne asociem f ără rezerve cerin ței
formulate de Jay Rosen, de la Universitatea New York, de a testa familiaritatea și cunoa șterea problemei
de către publicul cuprins în e șantion, înainte de a încerca s ă măsurăm opiniile. De asemenea, atragem și
noi aten ția asupra responsabilit ății presei care public ă rezultatele sondajelor de opinie f ără nici un
comentariu, cu atât mai mult cu cât unele sondaje pe baz ă de chestionar, la noi, au fost și mai sunt, din
păcate, realizate de diletan ți.
Studiind opinia cu privire la valoarea m ărcii vest-germane, Günter Schmölders ( 1961, 284) folose ște
o întrebare abstract ă (Tabelul 6.28).
110 Septimiu CHELCEA
Tabelul 6.28. Distribu ția răspunsurilor în func ție de gradul de abstractizare a întreb ării
(după Schmölders, 1961)
Răspunsuri Forma A Forma B R ăspunsuri
Scădere
La fel
Creștere
Fără răspuns 40%
38%
7%
15% 70%
24%
4%
2% Creștere
La fel
Scădere
Fără răspuns
Total 100% 100% Total
A. „Ce crede ți dv.: în urm ătorii ani, valoarea m ărcii germane va r ămâne la fel, va sc ădea sau va
crește?“ și, în acela și timp, o întrebare concret ă, referitoare la aceea și problem ă:
B. „Ce crede ți dv. despre evolu ția pre țurilor în urm ătoarele 12 luni: crede ți că prețurile se vor ridica,
vor r ămâne la fel sau vor sc ădea?“
Chiar dac ă unele diferen țe de r ăspuns se datoreaz ă schimb ării ordinii de prezentare a alternativelor de
răspuns sau de perioada la care se refer ă întrebarea, presupunem c ă num ărul mare de nonr ăspunsuri, la
forma A, se datoreaz ă efortului deosebit de abstractizare cerut de întrebare. Din distribu ția răspunsurilor
la aceast ă întrebare foarte abstract ă, se constat ă că „pe m ăsură ce nivelul de școlarizare scade, propor ția
celor indeci și cre ște, iar non-r ăspunsurile sunt date de categoria de subiec ți cu cel mai sc ăzut nivel de
școlaritate.
Într-o alt ă anchet ă, printre muncitori, în anii ’70, am pus întrebarea: „Crede ți că num ărul
funcționarilor în întreprinderea dv. este, în raport cu necesarul: mult mai mare ( 1); mai mare (2); atât cât
este necesar (3); mai mic (4); mult mai mic (5); nu știu (6). În func ție de nivelul de instruc ție al
muncitorilor, r ăspunsurile s-au grupat diferit (Tabelul 6.29).
Aplicând testul de semnifica ție chi-p ătrat, rezult ă că exist ă o corela ție statistic ă puternic
semnificativ ă (X2 = 25,572). Din analiza contribu ției pe care fiecare categorie o aduce la valoarea
general ă a lui chi-p ătrat, se constat ă că subiec ții care au absolvit doar patru clase intervin cu ponderea cea
mai mare (7, 142), ab ătându-se cel mai semnificativ de la o reparti ție propor țional ă a răspunsurilor.
Propor țional cu ponderea lor în e șantion, ei dau cel mai mare num ăr de nonr ăspunsuri. Nonr ăspunsurile,
interpretate prin prisma instrumentului de cercetare, conduc la concluzia c ă – așa cum remarca Iris
Leverkus-Brüning ( 1966) – sublinierea caracterului anonim al chestionarului reduce num ărul
nonr ăspunsurilor. De asemenea, formul ările agresive scad num ărul răspunsurilor nedecise, a șa dup ă cum
formul ările dinamice, pline de via ță, dau mai pu ține „nonr ăspunsuri“ decât formul ările rezervate.
Tabelul 6.29. Distribu ția răspunsurilor în func ție de nivelul de școlaritate
a persoanelor anchetate
Mult mai
mare Mai
mare Cât e
necesar Mai
mic Mult mai
mic Nu știu Total
Până la 4 clase
5-8 clase
Liceul 6
31
8 17
82
13 22
152
16 1
4
3 –
1
– 24
62
3 70
332
43
Total 45 112 190 8 1 89 445
Asigurarea anonimatului r ăspunsurilor prin utilizarea unor „urne“ și a „vot ării“ cu bile albe și negre
pentru „Da“ și „Nu“, f ără supravegherea investigatorului, a redus num ărul nonr ăspunsurilor într-o anchet ă
privind frecven ța avorturilor în SUA pân ă la 2,7% (e șantionul de 3 000 de femei între 18 și 40 de ani era
reprezentativ pentru Carolina de Sud).
Ca form ă de rest (cei ce refuz ă, cei ce nu sunt informa ți, cei f ără opinie), nonr ăspunsurile pot fi
interpretate și ca fenomene de disonan ță sau ca „vacuum social“. Donald Rugg ( 1941) s-a ocupat primul
în mod special de nonr ăspunsuri. Înaintea lui, Gordon W. Allport, Elmo Roper, Paul F. Lazarsfeld
atacaser ă doar tangent aceast ă problem ă. Contribu ția ulterioar ă a lui Leon Festinger, Jack K. Brehm,
Morris R. Cohen a permis sintetizarea cuno ștințelor: cea mai mare parte de „nu știu“ se recolteaz ă de la
persoanele neinformate; cu cât este mai îndep ărtată tema de interesele celui întrebat, cu atât se vor recruta
mai multe nonr ăspunsuri; frecven ța nonr ăspunsurilor scade odat ă cu cre șterea intensit ății atitudinilor;
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 111
subiec ții din p ăturile de jos dau un num ăr crescut de nonr ăspunsuri; subiec ții de sex feminin se
caracterizeaz ă printr-un num ăr mare al nonr ăspunsurilor.
Este foarte probabil ca r ăspunsurile „nu știu“ s ă semnifice o neutralitate a opiniilor (Paul Lazarsfeld).
Nonr ăspunsul la o întrebare poate califica r ăspunsul la o alta, cu care este în coresponden ță. Într-o
cercetare mai veche, Hans Zeisel ( 1947) întreba:
– „Câte ore a ți ascultat radioul în ultima s ăptămână?“. R ăspund: nu știu – 30%. În continuare, punea
întrebarea:
– „A fost o or ă, mai pu țin sau mai mult, sau au fost cinci ore, mai pu țin sau mai mult?“.
Din cei 30% care r ăspunseser ă „nu știu“, 80% au r ăspuns, la aceasta a doua întrebare, c ă au ascultat
radioul mai mult de cinci ore, ceea ce, dup ă constat ările autorului, reprezint ă o estimare eronat ă. Iris
Leverkus-Brüning ( 1966) exemplific ă faptul c ă num ărul nonr ăspunsurilor este cu atât mai mic cu cât
tema pus ă în discu ție are o mai mare importan ță pentru cei ancheta ți.
La întrebarea: „Crede ți că o femeie trebuie s ă se căsătoreasc ă pentru ca realmente s ă trăiască fericit ă
sau considera ți că aceasta nu este important?“ (Tabelul 6.30).
Tabelul 6.30. Distribu ția răspunsurilor în func ție de importan ța temei
Răspunsuri F ără opinie
Bărbați
Femei 17%
9%
Un alt exemplu sugestiv arat ă că importan ța temei variaz ă în func ție de apartenen ța la gen (Tabelul
6.31).
Tabelul 6.3 1. Importan ța temei în func ție de apartenen ța la gen (masculin / feminin)
Tema Fără opinie
B ărbați Femei
A. (Personal ă)
B. (Profesional ă)
C. (Comunitate) D. (Politic ă de stat) 4,7%
2,5%
8,1%
18,8% 5,7%
4,3%
8,5%
43,0%
Peter R. Hofstätter ( 1966, 144) a introdus în studiul opiniei publice conceptul de „orizont“ al unei
persoane sau al unui grup, formulând teza potrivit c ăreia: „orizontul unui om poate fi determinat dup ă
numărul de întreb ări care sunt pentru el actuale“, la care deci r ăspunde afirmativ sau negativ. Recent, Ana
Bălașa și S. G. Sebe ( 1996, 29) au propus o generalizare fundamental ă a modalit ății de evaluare a
actualit ății și opiniei majoritate.
Pentru ca o întrebare s ă aibă un grad sporit de actualtitate trebuie s ă îndeplineasc ă două condi ții:
1) (p +) x (p -) să fie maxim , adic ă să se apropie de valoarea:
p+ = procentul r ăspunsurilor pozitive
p- = procentul r ăspunsurilor negative
2) p 0 să fie minim
p 0 = procentul celor f ără opinie la o întrebare trihotomic ă.
Formula de calcul a gradului de actualitate pentru fiecare întrebare este:
( )100
202−p
()App
p=×+−
0
112 Septimiu CHELCEA
Ea poate fi utilizat ă și pentru caracterizarea actualit ății întregului chestionar (Tabelul 6.32).
De exemplu: „Cum considera ți fumatul pentru s ănătate?“
Tabelul 6.32. Actualitatea și opinia majoritar ă (după Hofstätter, 1966)
vătămător
p+ nu știu
p0 nevătămător
p- M A
Fum ători
Nefum ători 52
66 3
10 45
24 6,8
37,8 16,1
4,6
Deși opinia majoritar ă (M
x ) este în consens atât la fum ători, cât și la nefum ători, actualitatea (A)
întreb ării este de patru ori mai accentuat ă la fum ători decât la nefum ători.
Peter R. Hofstätter remarc ă faptul c ă actualitatea unei întreb ări (sau a unui chestionar) nu este direct
propor țional ă cu importan ța social ă a problemelor puse în discu ție. Într-o cercetare efectuat ă la
Massachusetts Institute of Technology (Cambridge, 1951) a fost pus ă în eviden ță actualitatea unor
întreb ări vizând aspectele cotidiene: programul cursurilor universitare, controlul lor, pre țurile manualelor
și lipsa de actualitate a unor întreb ări vizând problemele sociale grave: situa ția economic ă, standardul
moral, pacea și războiul.
Actualitatea chestionarului poate fi m ărită printr-o formulare atractiv ă a întreb ărilor. Întreb ările
directe pot fi înlocuite prin întreb ări indirecte, citate, mici dialoguri, povestiri, desene, fotografii. Valoarea
informativ ă a întreb ărilor indirecte este aceea și cu a întreb ărilor directe. S-au ob ținut acelea și rezultate
printr-o întrebare indirect ă, ca și printr-o întrebare direct ă. Cercetarea, desf ășurată între 14 și 27 iunie
1958 cu concursul studen ților în sociologie, s-a realizat pe un e șantion reprezentativ pentru Berlinul de
Vest prin aplicarea unui chestionar de 46 de întreb ări, fiec ărui student revenindu-i sarcina de a face câte
10 interviuri, la locuin ța celui intervievat, f ără prezen ța unei a treia persoane. Rezultatele sunt redate în
Tabelul 6.33.
A. „De câtva timp se vând bluze care dup ă spălare nu se calc ă pentru c ă își revin de la sine. Ave ți
inten ția să cump ărați o astfel de bluz ă?“
B. „De câtva timp se vând bluze, care dup ă spălare nu se calc ă pentru c ă își revin de la sine. Ave ți o
astfel de bluz ă?“
Tabelul 6.33. Distribu ția răspunsurilor la o întrebare direct ă
și la o întrebare indirect ă având acela și con ținut
Răspunsuri Forma A Forma B
Am (deja)
Nu am (nu am inten ția să cump ăr) 36%
64% 36%
64%
Total 100% (388) 100% (396)
În forma A, întrebarea indirect ă aduce aceea și informa ție, dar este preferabil ă pentru evitarea reac ției
de prestigiu și pentru consolidarea tendin ței de a r ăspunde în continuare la chestionar.
Întreb ările indirecte pot furniza uneori informa ții foarte pre țioase. Astfel, folosind o întrebare direct ă:
„În activitatea dvs. sunte ți supus unor tensiuni psihice?“ nu vom afla mare lucru. Dac ă însă vom utiliza
ipoteza etiologiei ulcerului prin factori psihosociali și vom formula un set de întreb ări indirecte, valoarea
informa țiilor ob ținute va fi mult sporit ă. Așa procedeaz ă Arnold Tannenbaum ( 1986) în proiectul
cercet ării comparative interna ționale, la care particip ă și țara noastr ă, cu tema Ierarhia organiza țional ă și
satisfac ția muncii . Pentru a depista tensiunile psihice la care sunt supu și membrii organiza ției la diferitele
x Nota: Opinia majoritara se calculeaza dupa formula:
))((Mpp p
=−×−+− 100
1000
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 113
niveluri ierarhice, în contextul unor întreb ări privind satisfac ția muncii, este plasat un set de întreb ări
indirecte (în raport cu ceea ce se urm ărește):
50. În ultimele 30 de zile, a ți avut dureri de stomac?
1. Da
2. Nu
Dacă da:
a) Aceste dureri survin înainte de mas ă, în timpul mesei, imediat dup ă mas ă, câteva ore dup ă mas ă sau
când?
1. Înainte de mas ă
2. În timpul mesei
3. Imediat dup ă mas ă
4. Dou ă sau trei ore dup ă mas ă
5. F ără legătură cu masa
b) Aceste dureri înceteaz ă când mânca ți, beți lapte, lua ți bicarbonat de sodiu sau altceva?
1. Când m ănânc
2. Când beau lapte
3. Când iau bicarbonat de sodiu sau alt medicament
4. Când iau altceva
5. F ără să iau altceva
c) Aceste dureri v-au trezit sau v-au ținut noaptea treaz?
1. Da
2. Nu
d) De câte ori a ți avut astfel de dureri în ultimele 30 de zile? (indica ți nr. zilelor)
51. Ați suferit vreodat ă de ulcer?
1. Da 2. Nu
Intercalarea unor astfel de întreb ări, așa cum am putut constata în urma aplic ării chestionarului, a
avut și un efect psihologic favorabil asupra celor intervieva ți: interesul acestora fa ță de anchet ă a sporit
considerabil. Un muncitor chiar declara: „În sfâr șit, aud și eu o întrebare despre ceea ce m ă doare. . .“.
Utilizarea citatelor reprezint ă, de asemenea, o modalitate indirect ă de formulare a întreb ărilor. Exist ă
posibilitatea combin ării într-un chestionar a întreb ărilor prin citate cu întreb ările directe, alternative sau
selective, dup ă cum se pot întocmi chestionare formate numai din citate. Prezent ăm un astfel de
chestionar, destinat conduc ătorilor de întreprinderi industriale adaptat dup ă P. W. Van Vlack.
Chestionare de precepte etice
Filosoful Afirma ția De
acord Nesigur În
dezacord
Platon Ac țiunea în țeleapt ă este aceea îndreptat ă
spre un ideal.
Aristotel Ac țiunile juste evit ă extremele nedorite.
Epicur Ac țiunea în țeleapt ă evită necazurile și
spore ște mul țumirea.
Kant Ac țiunea just ă este conform ă unei reguli
pe care a ți dori-o lege universal ă.
Hume Ac țiunea just ă este conform ă cu bunul
simț al omenirii.
Bentham Ac țiunea în țeleapt ă duce la cea mai mare
fericire posibil ă pentru num ărul cel mai
mare de oameni.
Hegel Ac țiunea just ă este în coresponden ță cu
tendin ța istoric ă a dezvolt ării na țiunii.
Dewey Ac țiunea inteligent ă reduce conflictele
care se opun progresului social.
114 Septimiu CHELCEA
Introducerea unor scurte dialoguri în cadrul întreb ărilor din chestionar dramatizeaz ă investiga ția,
captând interesul celui anchetat. Pentru a constata opinia subiec ților cu privire la importan ța diferitelor
mijloace de comunica ții de mas ă, putem imagina urm ătoarea formulare:
„X discut ă cu Y; X spune: cine ascult ă radioul este mai bine informat asupra evenimentelor
interna ționale decât cel care cite ște ziarul. Y spune: Nu este a șa! Cine are dreptate?“ Astfel de întreb ări
„dialogate“ sunt preferabile întreb ărilor „monologate“. Ele sunt și mai dramatice, incit ă și mai mult la
răspuns dac ă se realizeaz ă un montaj: fotografiile sau desenul schematizat a doi oameni care discut ă
(Figura 6.4).
Cine are dreptate ?
Fig. 6.4. Posibilitatea utiliz ării elementelor grafice în structura chestionarelor
Sanford și Rosenstock ( 1952), pentru depistarea personalit ății autoritariene (Scala F), utilizeaz ă
interviuri cu tablouri. Se prezint ă celor ancheta ți un tablou în care, în fa ța unui grup, un om spune:
„Pentru c ă eu sunt conduc ătorul grupului trebuie s ă face ți ceea ce spun eu!“. Un membru al grupului îi
răspunde, dar locul pentru r ăspuns este l ăsat liber. Operatorul de anchet ă arat ă tabloul celui intervievat,
spunându-i: „Aici este un tablou. O persoan ă vorbe ște, alta r ăspunde. Care ar fi, dup ă părerea dv.,
răspunsul?“.
Aceast ă form ă de chestionar, f ără îndoial ă, așa cum apreciaz ă Eleonor E. Maccoby și Nathan
Maccoby, rupe monotonia interviului conven țional.
Tot indirect, utilizându-se tehnica proiect ării, pot fi construite mici povestiri capabile s ă dezv ăluie
atitudinile celor ancheta ți. „Sâmb ătă seara, mama și fiica discut ă aprins. Fiica vrea s ă plece la discotec ă.
Mama nu-i d ă voie. Ce crede ți că se poate întâmpla în continuare?“ Tehnica proiectiv ă poate fi foarte bine
aplicat ă prin combinarea textului cu imaginile (Figura 6.5).
Fig. 6.5. Utilizarea elementelor grafice în structura chestionarului Nu este a șa!
Cine ascult ă zilnic radioul
este mai bine informat
asupra evenimentelor
interna ționale decât cel care
citește zilnic ziarul!
______________________
______________________
______________________
______________________ Prietena ta m-a invitat la
cocteil ast ă-sear ă. Mi-a
spus c ă tu n-ai s ă fii
acolo.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 115
Desenul, în cadrul chestionarului poate juca un rol auxiliar pentru explicarea unor termeni (Figura
6.10) sau pur și simplu este inclus în chestionar pentru a da întreb ărilor un caracter mai intuitiv.
Dacă utilizarea citatelor corespunde cel mai bine pentru o popula ție cu înalt grad de școlaritate,
includerea în chestionar a unor desene cu rol de stimul declan șator al r ăspunsurilor sau numai cu rol
auxiliar este recomandat ă în anchetele pe copii și pentru persoanele cu nivel de școlaritate sc ăzut.
Claude Javeau recomand ă încorporarea în chestionare a diverselor teste psihologice : inventare de
personalitate, teste de randament, de creativitate, rezolv ări de probleme, teste proiective etc., ca și
includerea unor scale „tip termometru “(1971, 81) (Figura 6.6).
Exemplu : Cu ajutorul scalei al ăturate, v ă rug ăm să indica ți satisfac ția
muncitorilor din întreprinderea dv. fa ță de veniturile ob ținute luna trecut ă
(+5 corespunde gradului maxim de satisfac ție și -5 corespunde gradului
maxim de insatisfac ție)
Fig. 6.6. Scal ă tip termometru
Centrul de Sociologie Urban ă și Regional ă (CURS) a utilizat cu foarte bune rezultate a șa-numitul
„termometru al sentimentelor“ pentru cercetarea rela țiilor interetnice în România ( 1995).
În formularea întreb ărilor, o aten ție deosebit ă trebuie acordat ă alegerii cuvintelor. Se vor evita
neologismele, ca și arhaismele, termenii tehnici, ca și jargonul. Se vor folosi cele mai simple cuvinte,
capabile îns ă să redea în țelesul exact al întreb ării. În loc de atitudine, opinie, concep ție, pot fi
întrebuin țate cuvinte mai simple ca: pozi ție, p ărere, credin ță. În acest fel se evit ă „eroarea de expert“,
atribuirea celui care r ăspunde a unei competen țe pe care el nu o are. În locul utiliz ării unor termeni
tehnici, ca întrebarea: „V ă place la noua saltea elastic ă construc ția poliedral ă, țesătura dubl ă și cercurile
libere?“, se poate formula totul mult mai simplu: „Ce calit ăți prezint ă noua dv. saltea elastic ă?“.
Totdeauna, în formularea întreb ărilor, se vor alege cuvintele cu cea mai larg ă circula ție în cultura
popula ției investigate. Se va avea în vedere c ă în mediul rural se întâlne ște o vorbire și o gândire mai
concrete decât în mediul urban. O serie de cercet ări de antropologie lingvistic ă în zona Arge ș au pus în
eviden ță faptul c ă num ărul celor care nu pot explica în țelesul unui set de treisprezece cuvinte (obicei,
iubire, ora ș, lume, minte, limb ă, gând, lupt ă, obște, zodie, dor, z ău, sport) este de 1,5 ori mai mare în
mediul rural-agricol decât în mediul urban-industrial (Tabelul 6.34).
Ancheta la care ne referim (Oprescu, 1973, 78) a cuprins un num ăr de 125 de subiec ți (60 din mediul
urban și 65 din mediul rural).
Tabelul 6.34. Capacitatea de explicare a unor termeni ( după Oprescu, 1973)
Cuvântul Capacitatea de explicitare
mediul urban
% mediul rural
%
1. Obicei
2. minte
3. Iubire
4. Ora ș
5. Z ău
6. Lume 78,7
90,0
71,6
73,3
71,7
76,6 72,3
83,0
60,0
81,5
56,9
64,6 +5
+4
+3
+2
+1
0
-1
-2
-3
-4
-5
116 Septimiu CHELCEA
7. Sport
8. Ob ște
9. Limb ă
10. Zodie
11. Gând
12. Dor
13. Lupt ă 53,3
55,0 88,2
61,6
61,6
68,3
75,0 60,0
75,3 78,4
49,2
64,6
55,3
70,7
Deosebit de util ă pentru tehnica chestionarului ni se pare stabilirea axei semnificative a fiec ărui
termen (ierarhia „în țelesurilor“ fiec ărui termen). Astfel, pentru cuvântul „iubire“, în Dicționarul
explicativ al limbii române se men ționeaz ă: „Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o
persoan ă de sex opus; rela ții de dragoste; amor, iubit. Sentiment de afec țiune ( și admira ție) pentru cineva
sau ceva“ ( 1975, 444), iar în anchet ă s-au atribuit urm ătoarele sensuri (Tabelul 6.35).
Tabelul 6.35. Sensurile cuvântului „iubire“ ( după Oprescu, 1973)
Iubire Capacitatea de explicitare
Mediul urban
% Mediul rural
%
Faptul de a iubi, afec țiune pentru cineva
O leg ătură, o rela ție fără a se preciza natura ei
Mod de comportare în societate
Divertisment 72,1
13,9
13,9
– 61,5
5,1
30,7
2,5
De asemenea, cuvântul „lume“, c ăruia îi corespund în Dicționarul limbii române contemporane trei
sensuri: „ 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers; cosmos; 2. Ansamblul corpurilor cere ști; 3.
Pământul cu întreaga lui via ță“, în ancheta Centrului de cercet ări antropologice , a dezv ăluit un num ăr
dublu de sensuri (Tabelul 6.36).
Tabelul 6.36. Sensurile cuvântului „lume“ ( după Oprescu, 1973)
Lume Capacitatea de explicitare
Mediul urban
% Mediul rural
%
Cosmos Glob Popula ție
Grup
Sat
Locuri îndep ărtate, mediu, divertisment 6,5
39,1
41,3
13,0
–
– 2,3
12,0
40,5
26,2
9,5
9,4
Pe baza unor astfel de cercet ări, întrebarea „Ce iube ști mai mult pe lume?“ poate semnifica: „Cu cine
ai rela ții în sat?“, „Cum te compor ți în cadrul grupului?“, „Ce locuri î ți plac?“ ș. a. m. d.
Cuvintele cu dublu sens dau na ștere unor distorsiuni evidente. Albert B. Blankenship ( 1961) relata, în
legătură cu cercet ările de dinaintea celui de-al doilea r ăzboi mondial, c ă s-au înregistrat r ăspunsuri
diferite, dup ă cum termenul de „propagand ă“ era în țeles ca modalitate de „influen țare“ sau „furnizare de
știri false“. Se știe c ă, înc ă de la atestarea lui documentar ă (în anul 1922, Papa Gregor al XV-lea d ă
enciclica:”Congregatio de propaganda fide“), termenul de propagand ă păstreaz ă ambele sensuri (Tabelul
6.37).
A) „Care țări fac mai mult ă propagand ă în SUA: Anglia și Fran ța sau Germania?“
B) „Care țări transmit știri false în SUA: Anglia și Fran ța sau Germania?“
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 117
Tabelul 6.37. Modificarea opiniilor declarate prin înlocuirea termenilor
(după Blankenship, 1961)
Răspunsuri Forma A Forma B
Anglia și Fran ța
Germania
La fel Nu știu 23%
28%
30% 18% 10%
33%
38% 18%
Cercet ări minu țioase au eviden țiat faptul c ă o serie de cuvinte au o puternic ă rezonan ță afectiv ă în
formularea întreb ărilor: aceste cuvinte trebuie evitate. D. A. Hartmann atrage aten ția asupra înc ărcăturii
afective a termenilor: comunism și radicalism. S-au publicat liste de cuvinte care influen țează
răspunsurile prin sentimentele ce le declan șează: demagog, dictatur ă, străin etc . (Institute for Propaganda
Analysis , New York). Dar nu numai înc ărcătura afectogen ă a termenilor trebuie luat ă în calcul când se
formuleaz ă o întrebare. Se impune eliminarea bias-urilor de pozi ție a cuvintelor în structura întreb ărilor.
Exemplu: „A muri pentru patrie este cel mai frumos destin“ și „Cel mai frumos destin este de a muri
pentru patrie“. Suntem convin și – împreun ă cu Nicole Berthier și François Berthier ( 1978, 56) – c ă
răspunsurile „De acord“ cu cele dou ă enun țuri vor fi diferite: la cea de-a doua propozi ție, finalul este
descendent și își vor exprima acordul doar cei mistui ți de un patriotism categoric.
De altfel, a șa cum remarca J. A. Davis ( 1971), chiar o schimbare minor ă în formularea întreb ărilor
vizând atitudinile sau opiniile induce o varia ție cu 15–20 de procente a r ăspunsurilor. Howard Schuman și
Otis Dudley comenteaz ă rezultatele sondajului Gallup (iunie 1969) comparativ cu cele ob ținute în
sondajul Harris (septembrie – octombrie 1969). În primul sondaj de opinie public ă era formulat ă
întrebarea: „Pre ședintele Nixon a ordonat retragerea în urm ătoarele trei luni a unui num ăr de 25.000 de
solda ți din Vietnam. Considera ți că trupele ar trebui retrase într-un ritm mai rapid sau mai încet?“
(Varianta de r ăspuns „ca acum“ nu a fost inclus ă în aceast ă întrebare selectiv ă, dar s-a acceptat în
interpretarea datelor). În sondajul Harris, întrebarea era formulat ă astfel: „În general, considera ți că ritmul
cu care pre ședintele retrage trupele este prea rapid, prea încet sau adecvat?“ (Tabelul 6.38).
Tabelul 6.38. Modificarea opiniilor declarate prin inversarea succesiunii
Sondajul Gallup Sondajul Harris
mai rapid. . . . . . . . . . . . . . . . . 42%
ca acum. . . . . . . . . . . . . . . . . . 29%
mai încet. . . . . . . . . . . . . . . . . 10%
fără opinie. . . . . . . . . . . . . . . . 18% prea încet. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28%
adecvat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49%
prea rapid. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5%
fără opinie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18%
Pe baza celor dou ă sondaje, se poate spune doar c ă suportul pentru Pre ședintele Nixon era cuprins
între 29% și 49% din popula ția SUA Schimbarea în formularea întreb ării a condus la rezultatele foarte
diferite (Costner, 1974). O concluzie se impune de la sine: mai multe sondaje în paralel pe aceea și tem ă,
mai multe metode și tehnici aplicate convergent.
Hadley Cantril ar ăta că introducerea numelui lui Hitler în contextul întreb ării, prin reac ția afectiv-
negativ ă ce o declan șează, modific ă răspunsurile cu 9% (Tabelul 6.39).
A. „Crede ți că SUA ar trebui s ă sprijine Anglia și Fran ța mai mult ca pân ă acum?“
B. “Crede ți că SUA ar trebui s ă sprijine Anglia și Fran ța în lupta lor contra lui Hitler mai mult ca
până acum?“
Tabelul 6.39. Modificarea opiniilor declarate prin introducerea cuvintelor afectogene
(după H. Cantril )
Răspunsuri Forma A Forma B
Da
Nu
Fără opinie 66%
22%
12% 75%
13%
12%
Introducerea în chestionar a numelor de oameni politici influen țează totdeauna – negativ sau pozitiv
– pe cei ce r ăspund și, prin aceasta, dau na ștere unor erori de interpretare a rezultatelor investiga ției.
118 Septimiu CHELCEA
Prestigiul pre ședintelui Roosevelt a provocat, în cercet ările devenite clasice la care ne-am referit, o
modificare cu 11% a r ăspunsurilor (Tabelul 6.40).
A. „P ărerea dv. personal ă este c ă președintele Roosevelt, în sprijinirea Angliei, a mers prea departe
sau prea pu țin?“
B. „P ărerea dv. personal ă este c ă SUA, în sprijinirea Angliei, a mers prea departe sau prea pu țin?“
Tabelul 6.40. Modificarea r ăspunsurilor în func ție de includerea în întreb ările
din chestionar a numelui oamenilor politici
Răspunsuri Forma A Forma B
Prea departe
Aproximativ drept
Prea pu țin
Fără opinie 20%
57%
17%
6% 15%
46%
32%
7%
Un alt exemplu, în care numele politicianului Lindbergh – conduc ătorul curentului izola ționist din
SUA în preajma celui de-al doilea r ăzboi mondial – ac ționeaz ă afectogen negativ asupra persoanelor
cuprinse în anchet ă (Tabelul 6.4 1).
A. „Lindbergh spune c ă SUA trebuie s ă încerce s ă aibă rela ții prietene ști și raporturi politice cu
Germania, dac ă Germania câ știgă războiul din Europa. Sunte ți de acord sau împotriv ă?“
B. „Se spune c ă SUA trebuie s ă încerce s ă aibă relații prietene ști și raporturi politice cu Germania,
dacă Germania câ știgă războiul în Europa. Sunte ți de acord sau împotriv ă?“
Tabelul 6.4 1. Modificarea r ăspunsurilor în func ție de formularea întreb ărilor
Răspunsuri Forma A Forma B
De acord
Nu sunt de acord
Nu știu 46%
41%
13% 57%
25%
18%
Stereotipurile ca judec ăți evaluative suprageneralizatoare, fa ță de o persoan ă, un obiect sau un
concept, în afara unei experien țe directe – a șa cum remarca Yvonne Castellan ( 1969) – se concretizeaz ă
într-un adjectiv: sincer, util, lene ș, rău etc. și constituie o imagine acceptat ă fără r e f l e x i e d e c ătre o
persoan ă sau de c ătre un grup, influen țând rezultatele anchetelor. În formularea întreb ărilor se vor evita
stereotipurile, întrucât acestea, ca „fenotip“ al atitudinilor, au valoare afectogen ă. Într-o cercetare,
răspunsurile au fost modificate cu 70% în cazul folosirii stereotipului: „a intra în r ăzboi“ (Tabelul 6.42).
A. „Crede ți că armata și flota SUA ar trebui trimise s ă sprijine Canada, dac ă vreo putere european ă
o va ataca?“
B. „Crede ți că SUA ar trebui s ă intre în r ăzboi, dac ă Canada va fi atacat ă de vreo putere
european ă?“
Tabelul 6.42. Modificarea r ăspunsurilor în func ție de utilizarea cuvintelor afectogene
Răspunsuri Forma A Forma B
Da
Nu
Nu știu 71%
23%
6% 64%
29%
7%
În practica anchetelor bazate pe chestionar, de și contraindicat, se pot întâlni numeroase cuvinte
ambigue: mult, pu țin, potrivit, înainte, acum, actual, cât, cum, când, a cunoa ște, a putea etc.
Într-un sondaj de opinie, dup ă ce erau prezentate o serie de propozi ții, subiec ții erau întreba ți: „Cu
care dintre p ăreri sunte ți de acord în cea mai mare m ăsură?“. Introducerea preciz ării „în cea mai mare
măsură“ este ambigu ă: ea poate fi în țeleas ă ca „de acord, cu unele rezerve“, dar și ca „de acord, f ără nici o
rezerv ă“, adic ă „de acord, în cel mai înalt grad“.
Pentru unii, a citi mult înseamn ă a citi zilnic ziarul, pentru al ții, a citi s ăptămânal un roman. Ce
interpretare se poate da r ăspunsului pozitiv la întrebarea: „Citi ți mult?“? Nici una. Și totu și, uzual, se
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 119
folose ște scalarea r ăspunsurilor: foarte mult, mult, potrivit, pu țin, foarte pu țin. Într-o cercetare personal ă,
pentru a m ări gradul de precizie, întreb ăm: „Cât reprezint ă pentru dv. „foarte mult“ (în procente)? Dar
„foarte pu țin?“ ș. a. m. d.
Întreb ărilor introduse prin adverbul când le corespund r ăspunsuri foarte variate:” Când merge ți la
cinematograf ?“
– „Seara“,
– „Joi“,
– „De la 5 la 7“,
– „Când am timp“, – „Când doresc“.
La fel cele introduse prin adverbul de loc unde : „Unde v ă veți petrece concediul de odihn ă?“
– „La Sinaia“,
– „La sta țiunea de odihn ă“,
– „La p ărinți“.
Perioada actual ă poate desemna timpul scurs în ultimele dou ă-trei zile, dar și în ultimii doi-trei ani.
Cineva „cunoa ște“ ma șina de scris, fiind capabil s ă o disting ă de o batoz ă; altcineva consider ă însă că nu
o cunoa ște, de și a început s ă bată cu un deget la ea: a cunoa ște ma șina de scris însemnând pentru el a
poseda scrierea oarb ă. A „putea“ înseamn ă a fi în stare, a avea capacitatea, dar a și avea permisiunea.
Lista cuvintelor ambigue este mult mai mare; n-am atras decât aten ția asupra problemei astfel încât,
sporind exigen ța tehnic ă a formul ărilor, s ă dispar ă întreb ările de genul: „Ce face ți acum?“ și, implicit,
declara ții ca: „R ăspund la un chestionar prost!“.
În sondajele preelectorale de la noi s-a încet ățenit întrebarea: „Dac ă ar avea loc alegeri acum,
dumneavoastr ă ați merge la vot?“ ( Barometrul de opinie public ă, martie, 1995, 35). Formularea întreb ării
nu mi se pare deloc fericit ă datorit ă tocmai ambiguit ății cuvântului „acum“. Mai potrivite sunt întreb ările:
„Dac ă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dvs. v-a ți prezenta la vot?“ ( Sondaj IMAS ,
ianuarie 1995, 1) sau „În eventualitatea unor noi alegeri parlamentare, mânine . . .?“ ( Sondaj CURS ,
noiembrie, 1994, 7). F ără îndoial ă, efectul utiliz ării anumitor cuvinte în formularea întreb ărilor este
„poten țial important, dar nepredictibil ă“ (Converse și Presser, 1986, 4 1).
Dacă este adev ărat că, în cunoa șterea vie ții sociale, chestionarul nu reprezint ă tehnica principal ă, tot
atât de adev ărat este și faptul c ă el nu constituie o tehnic ă de rangul doi. Metodologic este inconsistent ă
considerarea chestionarului ca o tehnic ă subiectiv ă, mai pu țin exact ă și mai comod de aplicat.
Chestionarul este la fel de dificil de utilizat în cercetarea științifică a fenomenelor sociale ca și celelalte
metode și tehnici: observa ția, experimentul, analiza de con ținut etc. Impresia de facilitate provine din
ignorarea exigen țelor metodologice. Folosit cu rigurozitate științifică și în spiritul deontologiei de c ătre
speciali ști, chestionarul este indispensabil pentru cunoa șterea fenomenelor de con știință, constiuite și
mijlocite de limbaj (cuno ștințe, opinii, credin țe etc.). Cunoscându-i-se limitele, chestionarul reprezint ă un
instrument pre țios pentru cunoa șterea și, implicit, pentru organizarea vie ții colectivit ăților umane.
Termeni-cheie
• Actualitatea întreb ărilor
• Ambiguitatea termenilor
• Anonimatul r ăspunsurilor
• Chestionar
-administrat de operatorii de anchet ă
– autoadministrat colectiv sau individual – de date factuale
– de cuno ștințe
– de opinie
– omnibus
– poștal
– publicat în ziare sau reviste
• Confiden țialitatea r ăspunsurilor • Întreb ări
– alternative
– bifurcate – deschise
– de clasificare
– de ce
– de control
– de identificare – de trecere
– dihotomice
– directe
– filtru
– indirecte
120 Septimiu CHELCEA
• Design-ul chestionarelor
• Efectul
– de operator
– de pozi ție
– halo
• Formularea întreb ărilor
– introductive
-închise – precodificate
– trihotomice
• Metode de redresare
– Clausen și Ford
– Hansen
• Scrisoarea înso țitoare a chestionarelor
poștale
• Tehnici de structurare a chestionarelor
Probleme recapitulative
1. Care a fost contribu ția etnografiei române ști la dezvoltarea anchetelor pe baz ă de
chestionar?
2. Prin ce se diferen țiază un chestionar de cercetare științifică de un chestionar administrativ?
3. Care este principalul criteriu de clasificare a chestionarelor în cercetarea sociologic ă?
4. Compara ți avantajele întreb ărilor închise cu cele ale întreb ărilor deschise.
5. În ce const ă metoda extrapol ării grafice ?
6. Când se apeleaz ă la metoda Hansen ?
7. Da ți exemple de întreb ări introductive adecvate în anchetele sociologice pentru tineri.
8. Imagina ți cât mai multe întreb ări de control pentru întrebarea deschis ă: „Ce disciplin ă din
programa de înv ățământ v ă place cel mai mult?“
9. Cum poate fi evitat efectul halo în structurarea chestionarelor de cercetare?
10. Identifica ți greșeli de formulare a întreb ărilor și propune ți reformularea lor corect ă.
Capitolul 7
Interviul ca tehnic ă de cercetare științifică
• Preciz ări terminologice: întrevedere, convorbire, dialog, interogatoriu
• Interviul ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane
• Interviul ca interac țiune psihologic ă și sociologic ă
• Valoarea și limitgele utiliz ării interviului
• Tipuri de interviuri și criterii de clasificare
• Aplica ții ale logicii interogative în anchetele prin interviu
• Desf ășurarea interviului de cercetare
• Selec ția și formarea operatorilor de interviu
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Interviul, ca metod ă de cercetare, este universal în științele sociale“ – afirma Herbert H. Hyman
(1975, 1) într-o lucrare de referin ță, menit ă să identifice factorii empirici r ăspunz ători de erorile
utiliz ării acestei metode de colectare a datelor și să evalueze posibilit ățile de minimizare a efectelor
acestor factori. Dar nu numai în științele sociale (sociologie, drept, istorie), ci și în cele socio-umane
(psihologie, antropologie social ă și cultural ă, demografie), ca și în practica diferitelor profesiuni
(jurnali ști, educatori etc.) interviul s-a dovedit a fi de neînlocuit.
Șocul sondajelor de opinie face extrem de actual ă discu ția metodologic ă despre valoarea și
limitele interviului, aceasta cu atât mai mult cu cât o lung ă perioad ă în literatura noastr ă de specialitate
interviul a fost pe nedrept catalogat ca „o metod ă de mâna a doua“.
Preciz ări terminologice
În limba român ă, termenul de „interviu“ reprezint ă un neologism provenit din limba englez ă
(interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotriv ă în jurnalistic ă și în științele socioumane. El
are ca echivalent termenii din limba francez ă entretien (conversa ție, convorbire) și „entrevue“
(întâlnire între dou ă sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, de și reprezint ă traducerea
literal ă a celui anglosaxon, comport ă totu și un sens diferit: are o nuan ță utilitar ă, de aranjament sau de
surpriz ă (Grawitz, 1972, 629).
Aceste preciz ări de natur ă lingvistic ă ni se par necesare pentru c ă, în sociologia româneasc ă, s-a
făcut distinc ție între termenii de „interviu“ și „convorbire“ și pentru c ă, pornind de la etimologia
termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului ca modalitate de investigare în
sociologie și psihologie.
În cadrul Școlii sociologice de sub conducerea lui Dimitrie Gusti s-a folosit termenul de
„convorbire sociologic ă“, designând culegerea de informa ții „pentru l ămurirea problemelor științifice
de-a dreptul din gura oamenilor“ (Herseni, 1940, 144). Traian Herseni remarca faptul c ă acestei
tehnici de lucru, sub numele de interviu , i s-au închinat numeroase studii, mai ales de sociologie
american ă. Nu se f ăcea, deci, nici o deosebire între interviu și convorbire .
Un punct de vedere deosebit îl va sus ține îns ă un alt mare discipol și colaborator al profesorului
Dimitrie Gusti, și anume, Henri H. Stahl, care aprecia c ă „termenul de interviu nu este potrivit pentru
opera ția de interogare statistic ă sumar ă, restrâns ă doar la un num ăr limitat de întreb ări, la care se poate
răspunde în sistem binar, prin da sau nu și cu atât mai pu țin nu e justificat s ă denumim interviu ceea ce
de fapt este convorbire (Stahl, 1974, 243).
Termenul de „interviu“ s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât și
de sociologii germani, fapt ce ne îndrept ățește să îl utiliz ăm și noi al ături de cel de „convorbire“. Vom
spune, deci, interviu sau convorbire, cu acela și înțeles. Etimologic, termenul de „interviu“ semnific ă
întâlnirea și conversa ția între dou ă sau mai multe persoane. Acestea sunt, de altfel, și notele definitorii:
122 Septimiu CHELCEA
interviul este o conversa ție fa ță în fa ță, în care o persoan ă obține informa ții de la alt ă persoan ă
(Denzin, 1970, 70).
Înseamn ă că în via ța de zi cu zi practic ăm interviul, precum f ăcea proz ă domnul Jourdain.
Lucrurile nu stau chiar a șa: nu orice întâlnire sau conversa ție echivaleaz ă cu un interviu și cu atât mai
puțin cu un interviu de cercetare științifică. Interviul este comparabil cu întrevederea, conversa ția,
dialogul, interogatoriul, dar nu se confund ă cu nici unul dintre acestea.
În binecunoscutul lor Tratat de psihologie social ă, Roger Daval și colaboratorii ( 1967, 121) fac
distinc țiile cuvenite între situa ția de interviu și fenomenele psihosociologice amintite.
• Interviul presupune întrevederea , dar nu se confund ă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar f ără
scopul de a ob ține informa ții unii de la al ții, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru pl ăcerea de a
fi împreun ă. Chiar dac ă își vorbesc, nu înseamn ă neap ărat că schimb ă informa ții. Evident, interviul
poate constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre dou ă sau mai multe persoane adesea are
cu totul alte scopuri.
• Nu exist ă interviu f ără convorbire , dar nu orice conversa ție constituie un interviu. Convorbirea
presupune schimbul de informa ții în leg ătură cu o tem ă sau alta. Persoanele care converseaz ă
schimb ă frecvent rolurile de emi țător și de receptor. Informa ția nu este direc ționat ă într-un singur
sens, nu exist ă un conduc ător al discu ției, a șa cum stau lucrurile în cazul interviului.
• Interviul reprezint ă mai mult decât un dialog – apreciaz ă Roger Daval –, pentru c ă nu totdeauna
dialogul are drept scop ob ținerea de informa ții. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea
stărilor suflete ști; în filosofie prin dialog permite exprimarea st ărilor suflete ști; în filosofie prin
dialog se exprim ă ideile, gândirea, concep ția autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile
reflec ții filosofice, nu c ăutarea ob ținerii unor informa ții. Nici Socrate și nici Platon nu
„intervievau“, ci î și expuneau în dialogurile lor concep țiile filosofice.
• În fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul , deși și într-un caz și în cel ălalt exist ă o
persoan ă care pune întreb ări, care dirijeaz ă discu ția. Ob ținerea informa țiilor prin interogatoriu
evoc ă obliga ția de a r ăspunde, constrângerea exterioar ă. Din contr ă, interviul presupune libertatea
de expresie a personalit ății, chiar bucuria oamenilor de a- și spune cuvântul, de a- și face publice
opiniile.
În continuare, ne vom referi la interviu ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane,
menționând doar c ă interviul constituie și un gen publicistic , având reguli și exigen țe specifice.
Interviul ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane
Defini ție. Definim interviul de cercetare ca o tehnic ă de ob ținere, prin întreb ări și răspunsuri, a
informa țiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verific ării ipotezelor sau pentru
descrierea științifică a fenomenelor socioumane. Interviul se bazeaz ă pe comunicarea verbal ă și
presupune întreb ări și răspunsuri ca și chestionarul . Spre deosebire îns ă de chestionar, unde întreb ările
și răspunsurile sunt scrise, interviul implic ă totdeauna ob ținerea unor informa ții verbale . Convorbirea
reprezint ă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o
condi ție care faciliteaz ă transmiterea informa țiilor unidirec ționale: de la persoana intervievat ă spre
operatorul de interviu (sau spre cercet ătorul științific). Interviul telefonic , despre care vom vorbi mai
pe larg în alt paragraf, nu presupune întrevederea, astfel c ă nu se justific ă definirea interviului prin
existen ța față în fa ță a unui anchetat și a unui anchetator. De asemenea, interviul nu presupune cu
necesitate o rela ție între dou ă persoane. Interviul de grup se desf ășoară în condi ții psihosociale diferite
de cele ale rela țiilor interpersonale diadice.Suntem cu totul de acord cu Michel Quinn Patton, director
la Minnesota Center for Social Research , care preciza c ă principiul fundamental al interviurilor
calitative const ă în posibilitatea creat ă celui intervievat de a exprima prin r ăspunsurile sale gândurile
sale cu cuvintele sale (Patton, 1980, 205). În acest sens nu îi este permis operatorului de interviu s ă
sugereze sau s ă reformuleze r ăspunsurile celui intervievat.
Fiind vorba despre interviu ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane, trebuie s ă accentu ăm
faptul c ă utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul științelor socioumane trebuie s ă conduc ă la
stabilirea rela țiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. A șa cum preciza Fred N. Kerlinger ( 1973),
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 123
interviul este un instrument de m ăsurare psihologic ă și sociologic ă în leg ătură cu care se pun acelea și
probleme ale reliabilit ății, validit ății și obiectivit ății, ca și față de oricare alt instrument de m ăsurare.
Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizat ă în cercetarea sociologic ă
(Caplow, 1970, 203). Anual în întreaga lume sunt intervievate sute de mii, dac ă nu milioane de
persoane. Nu este de mirare, deci, c ă „metodologia științelor sociale a devenit virtual sinonim ă cu
cercetarea prin anchet ă “ (Smith, 1975, 196). „Ast ăzi ancheta este predominant ă în culegerea datelor…
Exist ă dou ă tipuri principale de anchete: pe baz ă de chestionar și prin interviu“ (Sedlack și Stanley,
1992, 2 14).
Când se recomand ă utilizarea anchetei prin interviu? Margaret Stacey ( 1970, 70) r ăspunde astfel:
„când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru c ă se desf ășoară în locuri private, când
se cerceteaz ă credin țele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri
cea mai bun ă solu ție o reprezint ă utilizarea interviului“.
Utilizarea interviului în cercetarea științifică are – dup ă cum remarca Fred Kerlinger ( 1973) – mai
multe scopuri. În primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor și rela ției dintre
variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide.
Informa țiile ob ținute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihologice și sociologice.
Interviul, în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informa țiilor în
vederea test ării ipotezelor. În acest caz, fiecare întrebare reprezint ă un item în structura instrumentului
de m ăsurare. În fine, cel de-al treilea scop al utiliz ării interviului este cel de recoltare a unor informa ții
suplimentare celor ob ținute prin alte metode.
Așa cum s-a ar ătat, ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizat ă metod ă de cercetare
sociologic ă. Unii speciali ști apreciaz ă chiar c ă „sociologia a devenit știința interviului“. Și aceasta nu
numai pentru c ă interviul, înc ă din anii ′60, a devenit modalitatea de recoltare a datelor favorit ă pentru
majoritatea sociologilor, mai ales nord-americani, ci și pentru c ă, așa cum remarcau Mark Benney și
Everett C. Hughes ( 1970), obiectul de studiu al sociologiei este interac țiunea, iar interviul este el
însuși un tip de interac țiune social ă.
Interviul ca interac țiune psihologic ă și social ă
Conversa ția reprezint ă o activitate distinctiv uman ă și un tip de interac țiune psihologic ă și social ă.
O bun ă parte din timpul de veghe convers ăm: punem întreb ări și dăm răspunsuri. Mai rar monolog ăm.
Nu numai pentru sociologi, dar și pentru avoca ți, medici, ziari ști, profesori, știința și arta dialogului
fac parte din profesia lor.
Să examin ăm din punct de vedere psihologic și sociologic situa ția de interviu ca rela ție între dou ă
persoane sau între un operator de interviu și un grup de persoane. Interviul personal fa ță în fa ță, cel
mai r ăspândit procedeu de intervievare, presupune interac țiunea dintre dou ă persoane. S ă le desemn ăm
prin literele X (operatorul de interviu) și Y (persoana intervievat ă). Rela ția dintre X și Y nu este
simetric ă: rolurile sociale nu sunt inter șanjabile și nici sensul transmiterii informa țiilor nu poate fi
schimbat. X acționeaz ă asupra lui Y prin întreb ări care determin ă răspunsuri. Acestea declan șează
reacții specifice din partea lui X (trecerea la o alt ă întrebare, repetarea întreb ării, oferirea unor
explica ții suplimentare etc.).
Avem de-a face cu o interac țiune de tipul: X ↔Y
Y îi transmite lui X un volum mai mare de informa ții, comunicarea fiind lateralizat ă. X conduce
discu ția. Rela ția dintre X și Y depinde de status – ul social al persoanelor care interac ționeaz ă (vârst ă,
sex, nivel de școlaritate, ras ă, religie, venituri) și de modul de desf ășurare a interviului (debutul,
derularea și finalul convorbirii).
Informa țiile transmise de Y lui X au valoare numai în m ăsura în care se refer ă la experien țe de
viață trăite de Y, care nu pot fi altfel cunoscute decât prin relatarea subiectiv ă a acestuia. R ăspunsurile
poart ă pecetea subculturii din care subiec ții intervieva ți fac parte, astfel c ă ele trebuie interpretate
totdeauna în contextul social concret în care a avut loc interviul. De exemplu, libertatea (de ac țiune și
de gândire) are un în țeles diferit de la o țară la alta, de la un moment istoric la altul. A compara,
apelând la ancheta prin interviu, cât ă importan ță se acord ă libert ății în țările care trec de la totalitarism
la democra ție înseamn ă a postula universalitatea în țelegerii termenilor , ceea ce nu reprezint ă decât o
supozi ție foarte discutabil ă. Așa cum remarca și Derek L. Phillips ( 1971), acela și cuvânt înseamn ă
altceva pentru diferite persoane aflate în situa ții sociale diferite. În plus, semnifica ția multor cuvinte
124 Septimiu CHELCEA
considerate „comune“ r ămâne f ără înțeles pentru categorii largi din popula ția intervievat ă. W. R.
Belson ( 1981, 244) a constatat c ă doar o treime din persoanele intervievate în Marea Britanie au
înțeles corect termenul de „propor ție“ ca „parte“, „frac ție“ sau „procentaj“. Autorul citat are dreptate
când suspecteaz ă o parte din public de lipsa de în țelegere a în țelesului cuvintelor, apreciind c ă și unii
din cei ce cunosc sensul termenilor sunt incapabili s ă transfere cuvintele din vocabularul pasiv în
vocabularul lor activ.
Una din principalele supozi ții ale interviului este consisten ța rela ției dintre vorb ă și fapt ă, dintre
atitudinea exprimat ă verbal și comportament. Aceast ă supozi ție merit ă o examinare mai atent ă. Omul
politic, secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Floren ța în perioada 1498- 1512,
scriitorul și istoricul Nicolo Machiavelli ( 1496 – 1527), spunea: „Uneori cuvintele trebuie s ă serveasc ă
pentru a masca faptele. Dar aceasta trebuie s ă se petreac ă în a șa fel, încât nimeni s ă nu-și dea seama;
sau, dac ă bag ă în seam ă, să fie preg ătite scuze pentru a fi prezentate imediat“ ( Îndrum ări pentru
Raffaello Girolami ). Pledând pentru manipularea psihologic ă drept alternativ ă la conducerea prin
forță, diplomatul florentin face în Principele (1513) o serie de observa ții foarte penetrante privind
natura uman ă. Pornind de la aceste observa ții, numeroase cercet ări au pus în eviden ță existen ța unui
tip de personalitate machiavelic ă (Saks, 1988), elaborându-se scala pentru m ăsurarea gradului de
machiavelism al fiec ărei persoane. A se vedea în acest sens Scala Mach IV , elaborat ă în 1970 de
Richard Christie și F. L. Geis, tradus ă și adaptat ă de noi (Chelcea, 1991, 4).
Minciuna deliberat ă – posibil ă într-un interviu – reduce încrederea în informa țiile ob ținute prin
răspunsurile la întreb ări. Nu trebuie îns ă să exager ăm pericolul erorilor și biais – urilor, generat de
răspunsurile neadev ărate. În marea lor majoritate oamenii sunt corec ți și cinsti ți: recunosc sincer când
nu cunosc r ăspunsul la o întrebare și își asum ă responsabil consecin țele faptelor lor. Pe de alt ă parte,
ca cercet ători trebuie s ă evit ăm punerea în discu ție a acelor probleme care ar putea pune persoanele
intervievate în situa ția de a recunoa ște fapte indezirabile social sau care ar dep ăși capacitatea lor de
analiz ă.
Alte erori sau biais -uri (termen american desemnând deformarea informa țiilor în cadrul anchetei)
sunt datorate autoîn șelării cu bun ă credin ță a celor ce sunt convin și că răspund corect, dar care în
realitate interpreteaz ă gre șit întreb ările, sunt „tr ădați“ de memorie sau î și reprim ă incon știent
pulsiunile și își apar ă prin mecanisme necon știentizate eu-ul. Distinc ția dintre eu-ul privat și eu-ul
public este foarte important ă pentru în țelegerea interviului ca interac țiune social ă. Fiecare individ are
mai multe eu-uri (self). În societate ne str ăduim s ă apărem altfel decât suntem în intimitate: punem în
eviden ță eu-ul public , încercând s ă masc ăm eu-ul privat . Acestei probleme Ervin Goffman i-a
consacrat mai multe lucr ări (The Presentation of Self in Everyday Life , 1959; Microstudies of the
Public Order , 1971). În perspectiva acestuia, rela ția dintre operatorul de interviu și persoana
intervievat ă este o relație social ă secundar ă (Bailey, 1982, 186), func țional ă, în care indivizii î și
dezv ăluie doar o fa țetă a personalit ății lor, nu interac ționeaz ă ca personalit ăți unitare, a șa cum se
întâmpl ă în relațiile sociale primare din cadrul grupurilor primare (Charles H. Cooly, 1909).
Mecanismele de ap ărare a eu-ului în situa ția de interviu includ: fuga de r ăspuns, ra ționalizarea,
proiec ția, introec ția, identificarea și refularea (Grawitz, 1972). Sub diferite pretexte (lips ă de timp,
imposibilitatea întreruperii unor activit ăți foarte importante, neîncrederea în anchetele sociale etc.),
unele persoane refuz ă să răspund ă la anchetele prin interviu. Refuzul lor poate fi politicos, invocând
un motiv plauzibil, sau poate fi brutal: nu- ți deschide u șa ți-o trânte ște în nas, te las ă să strigi la poart ă
până când r ăgușești sau pun câinii pe tine. Operatorul de interviu trebuie s ă știe la ce se poate a ștepta
și să prevad ă strategia de ie șire din situa țiile nepl ăcute.
Prin raționalizarea răspunsurilor indivizii umani încearc ă să găseasc ă justific ări a posteriori
comportamentelor lor. Coeren ța răspunsurilor la întreb ările de motiva ție nu trebuie s ă ne fac ă să
credem c ă totdeauna deciziile de a ac ționa ale oamenilor au fost ra ționale. Imaginea omului
raționalizator este mai aproape de realitate decât imaginea omului ra țional (Zamfir, 1987, 27).
Proiec ția, constând din atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese, aspira ții sau
motiva ții, introec ția, convingerea c ă ceea ce s-a întâmplat anterior a fost urmarea hot ărârilor proprii, și
identificarea sau conformarea la ceea ce î și imagineaz ă că se a șteapt ă operatorul de interviu, fac parte
din mecanismele de ap ărare a eu-ului persoanelor intervievate.
În cadrul acestor mecanisme refularea are un rol central. Refularea în psihologia freudist ă
desemneaz ă „procesul efectuat de subcon știent, prin care anumite imagini, idei, tendin țe sau dorin țe
neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt îndep ărtate din con știință, respinse
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 125
din sfera proceselor con știente în cele incon știente sau sunt men ținute în afara câmpului con științei “
(Popescu-Neveanu, 1978, 6 13).
126 Septimiu CHELCEA
Avantajele și dezavantajele utiliz ării interviului în științele socioumane
Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, 183) prezint ă atât avantajele, cât și dezavantajele interviului,
semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:
• flexibilitatea , posibilitatea de a ob ține r ăspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicat ă a răspunsurilor , asigurat ă de ob ținerea r ăspunsurilor și de la persoanele care nu
știu să citeasc ă și să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când
scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale , fapt ce spore ște cantitatea și calitatea informa țiilor;
• asigurarea standardiz ării condi țiilor de r ăspuns , lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor po ștale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întreb ărilor, fapt ce are consecin țe pozitive asupra
acurate ței răspunsurilor;
• colectarea unor r ăspunsuri spontane , știut fiind c ă primele reac ții sunt mai semnificative decât
cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor r ăspunsuri personale , fără interven ția altora;
• asigurarea r ăspunsului la toate întreb ările și prin aceasta furnizarea informa țiilor pentru testarea
tuturor ipotezelor cercet ării;
• precizarea datei și locului convorbirii , fapt ce asigur ă comparabilitatea informa țiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de
interviu mai am ănunțite, cu mai multe întreb ări, de o mai mare subtilitate.
Ca orice tehnic ă de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje și limite intrinseci. Kenneth D.
Bailey ( 1978/1982, 183) le ordoneaz ă astfel:
• costul ridicat , nu numai al orelor de intervievare, dar și al celorlalte etape și momente ale
proiect ării și realiz ării cercet ărilor pe baz ă de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în e șantion, pentru ob ținerea
acordului și desf ășurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceea și adres ă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce prive ște punerea întreb ărilor și înregistrarea
răspunsurilor, „efectul de operator“;
• imposibilitatea consult ării unor documente în vederea formul ării unor r ăspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul c ă se cere indivizilor s ă răspund ă, indiferent de dispozi ția lor
psihic ă, de starea de oboseal ă etc.;
• neasigurarea anonimatului , fiind cunoscute adresa și num ărul de telefon ale persoanelor care
urmeaz ă să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întreb ărilor, ceea ce limiteaz ă comparabilitatea informa țiilor;
• dificult ăți în accesul la cei care sunt inclu și în e șantion.
Atât avantajele, cât și dezavantajele sunt relative, trebuind s ă fie judecate în raport cu alte metode
și tehnici de cercetare în științele socioumane și mai ales în func ție de diferitele procedee și tipuri de
interviuri.
De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea în considerare a erorilor generate de
aceast ă tehnic ă. Ce erori introduce efectul de operator de interviu ? Herbert H. Hyman ( 1975)
consider ă că erorile rezult ă din: modul de punere a întreb ărilor și de înregistrare a r ăspunsurilor, ca și
din prezen ța fizic ă a operatorului de interviu.
Efectul de operator de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru c ă,
remarc ă sociologul american, totdeauna cel care r ăspunde are în vedere impresia pe care o produce
asupra cititorului prezumtiv.
Distorsionarea r ăspunsurilor se face în sensul protec ției ego-ului. Prezen ța fizic ă a operatorului de
interviu accentueaz ă riscul de distorsiune a r ăspunsurilor. Într-un studiu cu finalitate metodologic ă,
Albert Ellis ( 1948) a analizat r ăspunsurile la interviu ale unui num ăr de 69 de studente dintr-un colegiu
american și, comparativ, dup ă un an de zile, r ăspunsurile acelora și studente la chestionarul
autoadministrat. Întreb ările, în num ăr de 60, au fost grupate, în trei clase, dup ă cum presupuneau un
grad înalt, mediu sau sc ăzut de „implicare a ego-ului“ în elaborarea r ăspunsurilor. La întreb ările cu
grad ridicat de implicare a ego-ului s-au ob ținut diferen țe semnificative în r ăspunsurile la interviu,
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 127
comparativ cu cele ob ținute cu ajutorul chestionarului. De exemplu, la întrebarea: „Cât de mult v-a ți
iubit mama în copil ărie ?“ r ăspunsurile s-au distribuit astfel (Tabelul 7. 1):
Tabelul 7. 1. Distribu ția răspunsurilor la aceea și întrebare în interviu și în chestionar
(după Ellis, 1948)
Interviu Chestionar
Mi-a fost foarte drag ă 37 54% 25 36%
Ne-am în țeles bine 17 25% 27 39%
Destul de mult 14 20% 10 15%
Nu prea mult 1 1% 7 10%
Deloc 0 – 0 –
N = 69 100% N = 69 100%
În general, se apreciaz ă că, față de interviu, r ăspunsurile la chestionar se conformeaz ă modelului
etalării unei atitudini mai pu țin favorabile normelor și valorilor acceptate social la un moment dat.
Studiile lui Albert Ellis ( 1948) conduc la concluzia c ă tehnica chestionarului genereaz ă acceptarea
într-o mai mare m ăsură decât interviul a compartimentelor valorizate negativ de c ătre societate:
gelozia, sadismul, masochismul, agresivitatea, sexualitatea exacerbat ă. În acela și timp, fenomenele și
comportamentele dezirabile social, precum clemen ța, fericirea, sensibilitatea, amabilitatea, sunt mai
puțin relevate în r ăspunsurile la chestionar. De și cercet ările la care ne-am referit au limite
metodologice, între care diferen ța de un an dintre test ări nu poate fi neglijat ă, ele sugereaz ă totu și
posibilitatea evalu ării interviului în cercetarea sociologic ă și psihologic ă în func ție de erorile pe care le
produce.
Concluziile referitoare la valoarea (avantajele și dezavantajele) interviului desprinse din studiile
realizate în alte zone socioculturale se cer verificate în spa țiul culturii române ști. Studiul lui Paul F.
Lazarsfeld și Raymond Franzen ( 1945) trebuie examinat sub rezerva aceleia și cerin țe. Conform
acestui studiu, în interviuri se reporteaz ă un nivel mai înalt de instruc ție, un grad mai ridicat de
conformare social ă, o durat ă mai mare de timp rezervat ă citirii presei. În interviurile personale,
comparativ cu chestionarele po ștale, se declar ă un num ăr mai mare de reviste care sunt citite, dar „se
divulg ă“ un num ăr mai mic de activit ăți neobi șnuite (de exemplu, scrierea unor materiale spre a fi
publicate în ziare sau reviste). R ămâne de stabilit dac ă și pentru popula ția româneasc ă este valabil ă
concluzia: „r ăspunsurile ob ținute prin intermediul chestionarelor po ștale sunt apreciabil mai
informative și, prin urmare, mai satisf ăcătoare decât r ăspunsurile ob ținute prin interviu“ (Hyman,
1975).
Tipuri de interviuri și criterii de clasificare
În literatura de specialitate consacrat ă interviului ca tehnic ă de cercetare se întâlnesc diferite
criterii de clasificare, și anume: con ținutul comunic ării; calitatea informa țiilor ob ținute; gradul de
libertate a cercet ătorului în abordarea diferitelor teme și formularea întreb ărilor, precum și în
schimbarea sau respectarea succesiunii lor; repetabilitatea convorbirilor; num ărul persoanelor
participante; status-ul socio-demografic al acestora; modalitatea de comunicare; func ția îndeplinit ă în
cadrul procesului de investiga ție.
• Din punctul de vedere al con ținutului comunic ării se poate face distinc ție între interviul de
opinie și interviul documentar (Duverger, 1961).
Asupra distinc ției dintre cele dou ă tipuri de interviuri nu st ăruim, problema fiind tratat ă în discu ția
despre clasificarea chestionarelor. Semnal ăm acum doar faptul c ă se poate face o clasificare a
interviurilor dup ă domeniul abordat: politic, economic, social, cultural etc. Desf ășurarea unui interviu
de cercetare a opiniilor politice, de exemplu, se va particulariza fa ță de un interviu de sondare a
intereselor culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice, fa ță de unul pe tema credin țelor
religioase.
• Calitatea informa țiilor depinde de foarte mul ți factori. Între ace știa, durata convorbirii ofer ă
serioase garan ții privind nu numai volumul informa țiilor, dar și calitatea lor. Este de presupus c ă un
interviu de 5 – 10 minute permite doar colectarea unor informa ții superficiale, comparativ cu o
convorbire purtat ă timp de câteva ore. A șadar, interviul extensiv , chiar dac ă se aplic ă unui num ăr mare
128 Septimiu CHELCEA
de persoane, nu reu șește să pun ă în eviden ță structurile de profunzime, a șa cum se întâmpl ă în cazul
interviului intensiv.
• Gradul de libertate a cercet ătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce prive ște
formularea, num ărul și succesiunea întreb ărilor a sugerat o schem ă mnemotehnic ă de clasificare a
interviurilor (Grawitz, 1972, 633). F ără a reprezenta propriu-zis o scal ă, aceast ă schem ă (Figura 7. 1)
sugereaz ă trecerea gradat ă de la deplina libertate a cercet ătorului în cazul interviurilor nondirective
până la eliminarea oric ărei libert ăți de inovare, în cazul interviului directiv , pe baz ă de chestionar cu
întreb ări închise.
La o extrem ă a continuumului libertate-rigiditate, interviurile nondirective se caracterizeaz ă prin:
număr redus de întreb ări, formularea lor spontan ă, durata (teoretic) nelimitat ă, volum mare de
informa ții, răspunsuri complexe, centrare pe persoana intervievat ă cu posibilit ăți de repetare a
întrevederii. La cealalt ă extrem ă, interviurile au întreb ări prestabilite, structurate într-o ordine rigid ă,
se desf ășoară într-un interval de timp limitat, o singur ă întrevedere și se centreaz ă pe problema de
studiu. E. H. Porter ( 1950), citat de Alain Blanchet ( 1985, 39), enumer ă indicatorii esen țiali în
abord ările directive și nondirective, dup ă frecven ța statistic ă de apari ție a lor. Astfel în abord ările
directive: se pun întreb ări foarte precise, se cer informa ții în leg ătură cu anumite probleme, se indic ă
tema conversa ției, se propune clientului o anumit ă activitate, se ia în considerare con ținutul celor
spuse, se ia în calcul ordinea evenimentelor și se semnaleaz ă problemele ce trebuie rezolvate. În
abord ările de tip nodirectiv: se înregistreaz ă sentimentele și atitudinile exprimate spontan, acestea se
interpreteaz ă în func ție de comportamentul și discursul global, se indic ă tema convorbirii, se
recunoa ște con ținutul celor declarate, se pun întreb ări foarte precise, se dau informa ții, se define ște
situa ția interviev ării prin responsabilitatea clientului de a utiliza cele discutate.
Pe de alt ă parte R. Ghiglione și B. Matalon ( 1991, 77) pun în rela ție interviurile directive/
nondirective cu tipurile de cercet ări, rezultând un tabel foarte sugestiv (Tabelul 7.2).
Tabelul 7.2. Rela ția dintre tipul de cercetare și tipul de interviu
(după Ghiglione și Matalon, 1991)
Interviu
Tip de cercetare Nondirectiv Semidirectiv Directiv
De control *
De verificare * *
În profunzime * *
Explorativ ă *
Tabelul reprodus exprim ă ideea c ă utilizarea tipurilor de interviuri, dup ă gradul de libertate,
depinde de nivelul cuno ștințelor anterioare despre problema studiat ă. Când abord ăm o problem ă nouă,
prea pu țin cunoscut ă, se recomand ă utilizarea interviurilor nondirective, cu un grad sporit de libertate
pentru a explora fenomenul sub toate fa țetele care ni se dezv ăluie de la o întrebare la alta. Cu totul
altfel stau lucrurile când problema este bine determinat ă și se cere doar m ăsurarea, aflarea intensit ății
ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro sau contra). În astfel de studii putem apela la
interviurile directive, pe baza întreb ării închise.
Exemplul cel mai concludent pentru libertatea de schimbare a temei conversa ției, a formei și
succesiunii întreb ărilor îl constituie interviul clinic, utilizat cu prec ădere în psihoterapie și mai pu țin în
investiga ția psihologic ă sau sociologic ă.
Interviul clinic reprezint ă forma extrem ă a interviului nestructurat și ilustreaz ă cel mai bine
specificul interviului nondirectiv . Alain Blanchet ( 1985, 12) men ționeaz ă în octombrie 1929 în cadrul
cercet ărilor de la Hawthorne, F. J.. Roethlisberger și W. J. Dickson au utilizat sistematic și au analizat
valoarea metodologic ă a ceea ce numim ast ăzi „interviul nondirectiv“ în cercetarea sociouman ă.
Interviul clinic a fost propus, îns ă, ca tehnic ă de interven ție psihoterapeutic ă de psihologul american
Carl Rogers ( 1902 – 1987), înlocuind astfel „modalitatea clasic ă“ de desf ășurare a ședințelor de
psihoanaliz ă imaginat ă de Sigmund Freud ( 1856 – 1939). Având o forma ție enciclopedic ă, în afara
specialit ății sale, a studiat istoria, teologia și pedagogia, Carl Rogers a func ționat timp de 12 ani ca
psiholog la un centru de asisten ță social ă și psihologic ă infantil ă din Rochester și apoi, din 1940 pân ă
în 1963, ca profesor la Universit ățile din Ohio, Chicago și Wisconsin ( vezi Schultz, 1976/1986, 273-
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 129
296). A publicat lucr ări de referin ță, precum : Clinical Treatment of Problem Child (1940), Client-
centred Psychotherapy (1952), On Becoming a Person (1961), Freedom to Learn (1969), On
Becoming Partners (1972), A Way of Being (1980) ș.a. Metoda nondirectiv ă pe care o propune
presupune comunicarea autentic ă, bazat ă pe încredere și înțelegere între pacient și terapeut. Este o
„rela ție de ajutorare“ în vederea dezvolt ării și maturiz ării persoanei, pentru o mai bun ă înțelegere a
experien ței subiective proprii și pentru sporirea capacit ății de confruntare cu via ța. În cadrul acestei
relații, în care pacientul este tratat ca persoan ă, nu ca „entitate clinic ă“, opiniile și atitudinile fa ță de
sine ale pacientului devin predominant pozitive, stima de sine spore ște, personalitatea se integreaz ă,
structurile sale de baz ă se unific ă, nervozitatea scade, șocurile emo ționale devin acceptabile,
personalitatea se adapteaz ă mai bine situa țiilor sociale.
Interviul clinic urm ărește să sprijine efortul pacientului de con știentizare a sentimentelor sale
confuze, care îi provoac ă team ă. Terapeutul nu direc ționeaz ă relat ările pacientului, ci doar creeaz ă un
cadru de manifestare în care acesta „s ă fie el însu și“. În acest scop s-a renun țat la practica
psihoterapeutic ă în care pacientul era pus într-o situa ție „dezumanizant ă“ (așezat ca un bolnav lungit
în pat, f ără a vedea terapeutul, care noteaz ă fără a-l întrerupe monologul pacientului etc.). De aceast ă
dată pacientul ia loc la birou, viszavi de terapeut, fiind într-o situa ție de egalitate cu acesta. Interviul
clinic propus de Carl Rogers se fondeaz ă pe o concep ție psihoanalitic ă despre personalitate, influen țată
de filosofia existen țialist ă (Gorgos, 1989, 756).
Interviul clinic nu se utilizeaz ă numai în scop terapeutic, ci și pentru psihodiagnoz ă, pentru
orientarea profesional ă sau în activitatea de asisten ță social ă în vederea cunoa șterii personalit ății.
Dealtfel, însu și părintele nondirectivismului a sus ținut extinderea metodei sale în domeniul educa ției
adulților, a înv ățământului, industriei și politicii (Gauquelin, 1971, 140). În cercetarea sociouman ă,
interviul clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza ini țială a investiga țiilor, pentru
găsirea acelor informa ții care s ă orienteze demersul de cercetare. Dar, dat fiind faptul c ă acest tip de
interviu ofer ă o expresie „chimic pur ă“ a atitudinilor, abordarea nondirectiv ă s-a extins mult dincolo
de sfera terapeutic ă. Paul Lazarsfeld, ca s ă dăm un exemplu clasic, a utilizat interviul nondirectiv în
cercetarea emisiunilor radio.
Interviul în profunzime, ca și interviul cu r ăspunsuri libere, se utilizeaz ă atât în psihoterapie, cât și
în cercetarea sociouman ă. Spre deosebire, îns ă, de interviul clinic, interviul în profunzime, centrat tot
asupra persoanei, vizeaz ă doar un aspect, un fenomen sau element, nu persoana în întregul ei. La fel
stau lucrurile și în cazul interviului cu r ăspunsuri libere sau ghidat. Între cele dou ă tipuri de interviuri
diferen țele sunt mai mult de nuan ță decât de fond: variaz ă nivelul de profunzime, amploarea
fenomenelor abordate, gradul de libertate men ținându-se ridicat, chiar dac ă tema convorbirii este
prestabilit ă.
Interviul clinic, în profunzime și cu r ăspunsuri libere sunt mai mult sau mai pu țin nestructurate.
Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate, sunt
nestresante, permit exprimarea spontan ă a personalit ății, dezv ăluirea pulsiunilor incon știentului, las ă
liber ă asocia ția de idei, eliminând astfel bias-urile (erorile sistematice) interviului structurat (Gordon,
1969).
Interviul centrat (ghidat sau focalizat) , ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane, a fost
prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske și P. Kendall ( 1956). Este un interviu semistructurat , în
sensul c ă abordeaz ă teme și ipoteze dinainte stabilite – ca și interviurile structurate –, dar întreb ările și
succesiunea lor nu sunt prestabilite – ca și în cazul interviurilor nestructurate.
Tehnica propus ă de Robert K. Merton impune centrarea convorbirii pe o experien ță comun ă
tuturor subiec ților (de exemplu, implicarea într-o anumit ă acțiune, vizionarea aceluia și spectacol de
teatru sau film etc.). Respectiva experien ță trăită de to ți cei care urmeaz ă a fi intervieva ți este analizat ă
anterior de c ătre cercet ător care eviden țiază elementele semnificative și structura situa ției, modelele de
acțiune ș.a.m.d. Sunt formulate ipoteze privind consecin țele implic ării persoanelor în situa ția dat ă.
Cercet ătorul elaboreaz ă pe aceast ă bază un ghid de interviu , în care sunt fixate problemele ce vor fi
abordate în convorbirea focalizat ă pe experien ța subiectiv ă a implic ării în situa ția analizat ă.
C. A. Moser ( 1958/1967, 295) comenteaz ă ca pe un bun exemplu de utilizare a interviului centrat
(guided or focused ) studiul lui R. Marriott ( 1953) privind factorii care contribuie la
satisfac ția/insatisfac ția muncii industriale. Interviul individual cu muncitorii industriali era axat pe opt
teme: sarcina de executat; orele de munc ă; sistemul schimburilor; nivelul salariilor; sistemul de
renumerare; patronatul, conducerea administrativ ă și politica acestora; supravegherea muncii; colegii
130 Septimiu CHELCEA
de munc ă. Pentru fiecare tem ă inclus ă în ghidul de interviu se formulau spontan întreb ări factuale și de
opinie vizând starea de satisfac ție – insatisfac ție. Interviul centrat – apreciaz ă C. A. Moser ( 1958/1967,
295) „se dep ărteaz ă de inflexibilitatea metodelor formale, dar d ă totu și interviului o form ă structurat ă
și asigur ă că toate problemele relevante sunt discutate “.
Kenneth D. Bailey ( 1978) apreciaz ă că în cazul interviului centrat important este faptul c ă
cercet ătorul a studiat anterior experien ța trăită de subiec ți, selectând aspectele ce vor fi puse în
discu ție.
Interviurile cu întreb ări deschise și cu întreb ări închise fac parte din categoria interviurilor
structurate . Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercet ările sociolgice și psihologice. În cadrul lor
cercet ătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiaz ă de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformul ării întreb ărilor și schimb ării succesiunii lor. Problematica utiliz ării interviurilor
cu întreb ări deschise și cu întreb ări închise a fost tratat ă în lec ția despre chestionar, când s-a prezentat
modalitatea de aplicare a chestionarului cu ajutorul operatorilor. De altfel, ghidul de interviu nu
reprezint ă altceva decât o list ă de întreb ări sau de probleme ce urmeaz ă a fi discutate în cadrul
interviului. Fire ște, ghidurile de interviu pot fi mai mult sau mai pu țin detaliate, dar ele trebuie s ă
cuprind ă problemele esen țiale, ce nu pot fi omise, f ără de care obiectivul studiului nu s-ar realiza.
• Interviurile pot fi unice sau repetate . În sondajele de opinie avem de-a face, de regul ă, cu o
singur ă convorbire cu fiecare din persoanele cuprinse în e șantion. În practica psihoterapeutic ă și în
anchetele panel interviul se aplic ă în mod repetat. Subiectul intervievat dobânde ște o anumit ă
experien ță în rolul s ău, astfel c ă desf ășurarea convorbirii se realizeaz ă în alte condi ții
psihosociologice.
• Cel mai adesea interviul se deruleaz ă ca o comunicare între dou ă persoane: operatorul de
interviu și persoana care r ăspunde. În afara acestui tip de interviu personal , în cercet ările sociale se
utilizeaz ă și interviul de grup , care are exigen țe specifice. „Interviul de grup – opineaz ă Alain Giami
(1985, 22 1) – este o metod ă de culegere a datelor psihosociologice foarte utilizat ă în studiile empirice,
în special în marketing și în studiul pie ții“, totu și au ap ărut pu ține studii metodologice privitoare la
acest tip de interviu. Într-un asemenea context contribu ția teoretico-metodologic ă a lui Alain Giami
acoper ă un teren prea pu țin explorat. Vom re ține ca deosebit de importante unele puncte de vedere
exprimate de Alain Giami.
Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direc ției de studiu a grupului mic . J. A. Banks,
într-o lucrare despre Discu ția de grup ca tehnic ă de intervievare (1957) formuleaz ă ipoteza c ă în
situa ția de grup indivizii ofer ă răspunsuri care cred ei c ă sunt a șteptate de grupul lor de apartenen ță, în
timp ce în interviurile personale ei dezv ăluie reac țiile proprii. Din aceast ă cauz ă în interviurile de grup
opiniile sunt exprimate cu mai mult ă intensitate, în timp ce opiniile minoritare risc ă să rămână
neexprimate. De aici decurge o concluzie cu valoare metodologic ă mai larg ă: „cercet ătorii care
studiaz ă aceea și problem ă utilizând tehnici diferite risc ă să obțină rezultate dificil de comparat, chiar
contradictorii ( apud Giami, 1985, 223).
Roger Mucchielli ( 1968, 8) consacr ă interviului de grup unul din volumele dedicate form ării
permanente în științele umane, prezentând regulile de desf ășurare și propunând o serie de exerci ții de
utilizare a interviului de grup în cunoa șterea psihosociologic ă și în ac țiunea de schimbare a opiniilor.
Este de re ținut faptul c ă acest tip de interviu presupune existen ța real ă a unui grup de persoane, care s ă
elaboreze în interac țiune un r ăspuns colectiv la problemele puse în discu ție. Nu avem de-a face cu o
juxtapunere a unor r ăspunsuri individuale, ci cu formularea unui r ăspuns care s ă exprime opinia de
grup. Cercet ătorul trebuie s ă se fac ă acceptat de grup.
William Foote White, autorul lucr ării Street Corner Society: Sociale Structure of on Italian Slum
(1955), recomand ă introducerea prin intermediul membrilor influen ți a cercet ătorului în grupul pe
care-l studiaz ă. Astfel, cercet ătorul dobânde ște respect și confiden ță din partea membrilor grupului.
Sigur, interviul de grup necesit ă o preg ătire psihologic ă atent ă (stabilirea unor rela ții de încredere
reciproc ă, deblocarea psihic ă a participan ților la interviu ș.a.m.d.), precum și anumite m ăsuri de
organizare a discu ției colective (convocarea din timp a participan ților, limitarea duratei intervalului la
cel mult trei ore, asigurarea condi țiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a aten ției, plasarea
participan ților în jurul unei mese rotunde etc.).
Fără a putea respecta regulile de desf ășurare a interviurilor de grup, în cadrul seminarului de
sociologie industrial ă am organizat (noiembrie 1972) cu studen ții de la Politehnica din Bucure ști un
experiment de schimbare a opiniilor în urma unei discu ții colective pe tema: „Virtu țile petrecerii
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 131
timpului liber de unul singur“. La interviul de grup au participat 15 studen ți. Am aplicat un chestionar
cu 12 întreb ări închise, având ca variant ă de răspuns:
deloc interesant………………………………… 1
puțin interesant………………………………… 2
oarecum interesant…………………………… 3
interesant…………………………………………. 4
foarte interesant……………………………….. 5
Pe locurile al cincilea și al zecelea au fost plasa ți itemii : „A te plimba singur prin ora ș este……..“
și „A te plimba singur prin parc este……..“. Opinia membrilor grupului s-a dovedit a fi nefavorabil ă
petrecerii timpului liber de unul singur (m = 2,97). Rezultatul nu a fost comunicat grupului. Am
menționat doar c ă în leg ătură cu aceast ă modalitate de petrecere a timpului liber exist ă în general o
opinie nefavorabil ă. I-am invitat pe studen ți să-și spun ă părerea despre factorii care determin ă aceast ă
opinie. Personal, mi-am asumat doar rolul de moderator. Discu țiile au durat aproximativ 35 de minute.
S-au adus argumente „pro“ și „contra“. Dup ă o pauz ă de 10 minute, am aplicat un al doilea chestionar
privind timpul liber. În pozi țiile V și X figurau aceia și itemi . În urma interviului de grup opinia
studen ților a devenit mai favorabil ă „petrecerii timpului liber de unul singur“ (m = 3,24). S-a
constatat înc ă o dat ă valabilitatea tezei lui Kurt Lewin privind schimbarea mai rapid ă a opiniilor când
se realizeaz ă „auto-informa ția“ în interiorul grupului, decât în cazul transmiterii informa ției „ex
cathedra“.
Henri H. Stahl ( 1974), vorbind despre ob ținerea de r ăspunsuri colective la o chestionare verbal ă,
arată că „procedeul interog ării în grup“ se recomand ă în faza de prospectare, când se pot ob ține de la
persoanele convocate informa ții utile pentru adâncirea problematicii de studiu. R ăspunsurile investite
cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercet ător, ca și informa țiile divergente
furnizate de „opozan ți“. Și în cazul convorbirilor colective, „Regula de aur a oric ărui anchetator social
este t ăcerea. E bun anchetatorul care vorbe ște pu țin, dar știe să facă pe al ții să vorbeasc ă “ – remarca
H. H. Stahl ( 1974, 272).
• Interviurile pot fi f ăcute cu adul ți, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalit ăți ale vie ții
politice și culturale, speciali ști din diferite domenii, persoane f ără func ții oficiale și chiar cu persoane
defavorizate. De fiecare dat ă diferen țele dintre status-urile socio-profesionale ale cercet ătorului și ale
celor intervieva ți ridic ă probleme în ordinea ob ținerii interviului, desf ășurării lui și valorific ării
informa țiilor.
În literatura de specialitate recent ă se atrage aten ția asupra interviev ării copiilor , care pune
următoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul rela ției adult-copil și dificultatea
copiilor de a în țelege „situa ția de interviu“ (Bailey, 1982, 203). În perioada antepre școlar ă (1-3 ani)
copilul întâmpin ă dificult ăți de în țelegere a limbajului, de și cerin ța subiectiv ă a comunic ării verbale
este constituit ă la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronun ța circa 100 de cuvinte, alc ătuind
propozi ții de 2-3 cuvinte. Este evident c ă în aceast ă fază a dezvolt ării comunic ării nu se pune
problema utiliz ării interviului pentru investigarea lumii subiective a copilului. Abia în perioada
preșcolar ă (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea comunic ării verbale, s-a încercat realizarea
unor interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu num ără 2000 de cuvinte).
Studiile lui Leon Yarrow ( 1960) au caracter de pionierat. Interviul de cercetare î și găsește
aplicabilitate în studiul anumitor teme (socializarea, formarea prejudec ăților, rela țiile și grupurile mici
etc.), odat ă cu perioada școlar ă (6 – 10/11 ani), când „se produce o schimbare de fond a întregii
activit ăți psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la contemplarea și înțelegerea intuitiv ă a
fenomenului, a cazului, la logica regulii pe care o exprim ă cazul, fenomenul și operarea în aceast ă
concep ție, fapt ce reprezint ă o adev ărată revolu ție în actul de cunoa ștere, o schimbare de structur ă a
înțelegerii“ ( Șchiopu și Verza, 1981, 163).
La sfâr șitul perioadei școlare mici, copiii posed ă un vocabular de 4000-4500 de cuvinte,
vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte. Acest lucru permite formularea r ăspunsurilor
la interviul special proiectat pentru investigarea copiilor. Totu și, se impune realizarea pentru popula ția
din România a unor liste de cuvinte ce sunt în țelese de copiii de vârst ă școlar ă și pre școlar ă, așa cum
sunt International Kindergarten Union List (1928) sau A Combined Word List (1936).
Dificultatea realiz ării interviurilor cu pre școlarii și cu școlarii mici nu rezid ă numai în vocabularul
limitat al acestora, ci și în specificul rela ției adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep pe adul ți ca
pe propriii lor profesori sau p ărinți de la care înva ță ce este bine și ce este r ău, cum s ă răspund ă la
132 Septimiu CHELCEA
anumite întreb ări ș.a.m.d. În situa ția de interviu le este greu s ă înțeleag ă de ce adul ții, care „le știu pe
toate“, îi întreab ă pe ei „ce și cum “. Apoi – atrage aten ția Kenneth D. Bailey ( 1982) – copiii sunt mai
sugestionabili decât adul ții: formularea întreb ărilor, intona ția, mimica pot influen ța puternic
răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihic ă, precum „domnia
concretului“ (Gheorghiu și Ciofu, 1982, 123), asigur ă insinuarea elementelor sugestive în procesul
cunoa șterii. Pe de alt ă parte, imagina ția copiilor este necontrolat ă: adesea distinc ția dintre realitate și
vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv și ceea ce ar fi dorit s ă se întâmple ridic ă bariere serioase în
interpretarea interviurilor. În plus, rela ția adult-copil trebuie s ă ia în considerare stadiile raporturilor
dintre sexe. La vârsta de 7- 12 ani b ăieții manifest ă o anumit ă aversiune fa ță de fete. De aceea se
recomand ă ca interviurile cu școlarii mici s ă fie f ăcute de persoane de acela și sex.
În interviurile cu copiii trebuie creat ă o astfel de situa ție care s ă-i ajute s ă înțeleag ă ce se a șteapt ă
de la ei. Leon Yarrow ( 1960) recomand ă utilizarea jocului cu p ăpuși pentru studiul prejudec ăților
rasiale la pre școlari. Pre școlarilor li se arat ă diferite p ăpuși sau desene înf ățișând persoane apar ținând
raselor alb ă sau neagr ă și sunt întreba ți: „Cu cine vrei s ă te joci?“ La vârsta școlarului mic pot fi
utilizate povestiri sau fraze ce urmeaz ă a fi completate. De asemenea, pot fi folosite și metode de
proiec ție (de exemplu, testele Rorschach, T.A.T. și altele).
• Interviurile se clasific ă, dup ă modalitatea de comunicare, în interviuri face-to-face (directe,
personale) și interviuri prin telefon . Prezent ăm, dup ă Therese L. Baker ( 1988, 180), specificul
interviului prin telefon.
Unii cercet ători (W. R. Klecka și A. J. Tuchfarber, 1978) consider ă că în deceniul opt al secolului
nostru s-a produs o minirevolu ție în cercetare social ă din SUA: „copilul vitreg“ al anchetelor
sociologice – cum considera Don A. Dillman ( 1978) interviul telefonic – a devenit „copilul favorit“al
acestora. Dou ă sunt cauzele care au declan șat aceast ă schimbare radical ă. În primul rând cre șterea
spectaculoas ă a num ărului posturilor telefonice (în 1958, aproximativ 72% din popula ția SUA avea
acces la un post telefonic, iar în 1976 aproximativ 93%. Se prevedea ca în 1982, ponderea popula ției
cu acces la telefon s ă fie de 98%). În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca
procedeu de investigare datorit ă punerii la punct a unui sistem de e șantionare adecvat: Random digit
dialing (RDD).
În cele mai multe țări, între care și România, dotarea limitat ă cu posturi telefonice nu permite
efectuarea unor anchete telefonice reprezentative. La începutul anului 1999, în țara noastr ă func ționau
circa 3,5 milioane de posturi telefonice, ceea ce ar însemna c ă mai pu țin de jum ătate din popula ția de
peste 18 ani are acces la telefon. Reparti ția posturilor telefonice în mediul rural este mult mai sc ăzută
decât în mediul urban. Totu și, pentru anumite categorii de popula ție și pentru anumite centre urbane,
cu valoare experimental ă se poate apela la interviul telefonic. În perspectiv ă se vor crea, probabil,
condi ții pentru efectuarea de anchete telefonice reprezentative și în țara noastr ă. Pân ă atunci, pentru a
apela eficient la interviul telefonic va trebui s ă stabilim: care este propor ția persoanelor cu acces la un
telefon? Ce categorii sociale au într-o mai mare m ăsură posturi telefonice acas ă? Cine sunt cei ce nu
au acces la telefon?
Selectarea e șantionului pentru anchetele prin interviu telefonic prezint ă anumite particularit ăți în
compara ție cu e șantionarea popula ției pentru anchetele „clasice“. Este vorba de o e șantionare a
numerelor de telefon și apoi de selectarea persoanelor care au acces la respectivele posturi telefonice
în vederea interviev ării lor. Ini țial, s-au folosit pentru e șantionare c ărțile de telefon. S-a constatat îns ă
că acestea nu reprezint ă o bun ă bază de e șantionare: multe telefoane particulare nu apar în c ărțile de
telefon, numerele de telefon se schimb ă, astfel c ă se face greu distinc ție între numerele de telefon de la
serviciu și de la domiciliu. Date fiind aceste neajunsuri, s-a propus utilizarea sistemului RDD pentru
eșantionarea numerelor de telefon (Groves și Kahn, 1979). Sunt selectate mai întâi zonele geografice,
în urma stratific ării lor dup ă anumite criterii. Fiecare zon ă are un anumit prefix. Se face apoi selec ția
aleatoare a numerelor de telefon și a persoanelor pe baza tabelelor de selec ție proiectate de Leslie Kish
(1949). Dac ă num ărul de telefon selectat aleator (de exemplu, 123-4567) corespunde unei gospod ării
în care locuie ște o familie format ă din trei persoane, atunci se urm ărește în tabelul de selec ție pe
rândul 3 (nr. membrilor familiei) la intersec ția cu coloana 7 (ultima cifr ă a num ărului de telefon) și se
determin ă persoana cu care va trebui f ăcut interviul (cea de-a treia persoan ă din familie, în ordinea
descresc ătoare a vârstei). Aceast ă modalitate de selec ție presupune ca operatorul de interviuri
telefonice s ă se intereseze: câte persoane locuiesc la adresa unde este instalat telefonul ? Câte au vârsta
de peste 18 ani ? Care este persoana cea mai în vârst ă din familie ? Apoi urm ătoarea ? ș.a.m.d. Aceste
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 133
date vor fi înscrise într-un tabel (Tabelul 7.3). Odat ă identificat ă persoana cu care se va face interviul,
aceasta va trebui chemat ă la telefon sau va trebui fixat ă data și ora la care ar putea fi intervievat ă
telefonic (Tabelul 7.4).
Desf ășurarea interviului telefonic are unele particularit ăți în raport cu interviul face-to-face . Dac ă
în intervalul face-to-face primul contact cu persoana selec ționat ă în eșantion este de natur ă vizual ă (de
aici cerin ța ca operatorul de interviu s ă fie o persoan ă cu un fizic pl ăcut), în interviul telefonic prima
impresie se bazeaz ă pe caracteristicile vocale ale operatorului (timbru, intensitate, claritate, lungimea
pauzelor dintre cuvinte etc.). Decurg de aici cerin țe specifice pentru alegerea și formarea operatorilor
de interviu. Ace știa vor trebui s ă se asigure c ă persoanele aflate la cel ălalt cap ăt al firului telefonic au
înțeles întreb ările, c ă doresc s ă continue conversa ția. Vor fi frecvente întreb ările de genul:”Alo, m ă
auziți?“; „S-a în țeles?“; „Este clar?“; „Pot continua?“
Este de la sine în țeles c ă în interviurile telefonice nu pot fi utilizate materiale grafice (fotografii,
planșe etc.). Interviul va trebui astfel condus încât s ă suplineasc ă lipsa acestui material ajut ător. În
ceea ce prive ște ordinea întreb ărilor, J. H. Frey ( 1983) recomnad ă ca, spre deosebire de chestionar, în
cazul interviului telefonic de la început s ă se pun ă întreb ări legate direct de problema cercetat ă,
întreb ările fundamentale plasându-le spre sfâr șitul interviului (Converse și Presser, 1986, 6 1).
Tabelul 7.3. Tabel cu membrii familiei
Nr. Numele și prenumele Vârsta
1.
2.
3.
4.
5.
6.
Tabelul 7.4. Tabel pentru selec ția membrilor familiei
1 2 3 4 5 6 7 8 9 0
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
2 1 1 2 2 2 1 1 2 1 2
3 3 2 2 1 2 2 3 1 1 3
4 1 4 2 3 3 2 1 4 2 4
5 5 2 1 1 3 2 4 3 5 4
6 1 6 2 6 4 5 3 2 4 5
Interviul telefonic a dobândit o larg ă utilizare în cercet ările sociologice în special din SUA și
datorit ă perfec ționărilor tehnice. Interviul telefonic asistat de calculator ( Computer-asisted telephone
interviewing ) reduce nu numai timpul total al anchetelor sociologice, dar și erorile, eliminându-se
opera țiile de notare în scris a r ăspunsurilor, codificarea de c ătre operatorul de anchet ă, transferul
codurilor pe discul calculatorului electronic. În sistemul CATI, computerul genereaz ă numerele de
telefon e șantionate, afi șează pe un terminal întreb ările în succesiunea lor, r ăspunsurile fiind introduse
direct în memoria calculatorului. Astfel se elimin ă consemnarea și codificarea manual ă a
răspunsurilor.
Robert M. Groves și Robert L. Kahn ( 1979), comparând interviul telefonic cu interviul face-to-
face, au ajuns la concluzia c ă primul cost ă mai pu țin de jum ătate din costul celui de-al doilea (55 de
dolari pentru un interviu face-to-face și 23 de dolari pentru un interviu telefonic). O anchet ă cu
operatori de interviu pe un e șantion de 1500 de persoane a costat 84.000 de dolari, în timp ce
intervievarea telefonic ă a aceluia și num ăr de persoane a redus costul total al anchetei la 38.000 de
dolari. De asemenea, constat ă că cei doi sociologi americani, intervievarea telefonic ă reduce efortul și
durata anchetelor de la 8,7 ore pentru fiecare interviu face-to-face la 3,3 ore pentru fiecare interviu
telefonic (pentru a ancheta direct 1500 de persoane au fost necesare 15.522 ore, iar pentru
intervievarea telefonic ă 5419 ore). Datele prezentate au pentru noi doar o valoare orientativ ă. Ele
merit ă a fi cunoscute pentru c ă în viitor și la noi în țară interviul telefonic va dobândi popularitate. În
134 Septimiu CHELCEA
acest sens, men ționăm în continuare avantajele, dar și dezavantajele acestui procedeu de investiga ție.
Rapiditatea desf ășurării anchetelor telefonice și costul lor redus constituie – a șa cum s-a ar ătat –
principalele avantaje. Kenneth D. Bailey ( 1982) men ționeaz ă ca avantaje și anonimatul asigurat de
intervievarea telefonic ă, precum și flexibilitatea acestui procedeu (comparativ cu chestionarul po ștal,
de exemplu).
Dezavantajele interviului telefonic rezult ă din ineditul situa ției: mul ți consider ă inten ția de
intervievare telefonic ă drept o fars ă și, ca atare, refuz ă convorbirea. Credem c ă anchetele telefonice ar
trebui precedate de o companie publicitar ă, pentru ca popula ția să afle despre o asemenea modalitate
de cunoa ștere științifică a opiniilor și atitudinilor și să accepte includerea în e șantion ca pe un lucru
firesc.
Chiar și în țările cu o îndelungat ă practic ă a anchetelor telefonice se pune – ca un dezavantaj –
problema motiva ției mai reduse a persoanelor, comparativ cu interviul face-to-face . Tocmai datorit ă
motiva ției sc ăzute, a refuzului frecvent de a participa la interviu și a întreruperii convorbirilor,
volumul numerelor de telefon e șantionate (RDD) trebuie s ă fie de aproximativ cinci ori mai mare
decât cel proiectat.
Un alt dezavantaj major al interviului telefonic este legat de imposibilitatea cercet ătorului de a
controla situa ția în care se desf ășoară convorbirea. Nu exist ă siguran ța că răspund chiar persoanele
selec ționate în e șantion, nu pot fi înregistrate comportamentele nonverbale, nici condi țiile fizice și
psihologice în care se deruleaz ă convorbirea telefonic ă.
Despre valoarea de ansamblu al interviului telefonic, Robert M. Groves și Robert L. Kahn ( 1979)
spun c ă răspunsurile ob ținute sunt aproape identice cu cele recoltate cu ajutorul interviului face-to-
face. Alți cercet ători semnaleaz ă, totu și, unele mici diferen țe: în interviurile telefonice apar mai multe
omisiuni în datele despre venitul familiei, mai multe r ăspunsuri contradictorii și stilul r ăspunsurilor
este diferit de cel al r ăspunsurilor la interviurile face-to-face (Lawrence A. Jordon și colab., 1980).
Rapiditatea în efectuarea anchetei, costul redus și facilitatea controlului asupra operatorilor de
interviu au condus la concluzia c ă este preferabil interviul telefonic celui face-to-face chiar în
studierea comportamentului sexual într-o anchet ă desf ășurată în Fran ța (septembrie 1991/februarie
1992) sub conducerea lui Michel Bozon și Henri Leridon. Anterior deciziei s-au comparat
răspunsurile ob ținute prin interviul telefonic cu cele recoltate prin vizit ă la domiciliul și interviu face-
to-face sau autoadministrat (câte 400 de persoane pentru fiecare tip de interviu). Au fost preferate
interviurile telefonice, precedate de o scrisoare prin care se anun ța scopul anchetei (Riandey și Firdion,
1993, 1258).
Pe aceea și tem ă a comportamentului social, la noi în țară echipa de cercet ători de la CURS, sub
conducerea lui Dorel Abraham, a realizat în 1995 o anchet ă prin interviu telefonic cuprinzând un
eșantion din popula ția bucure șteană, rezultatele fiind publicate în ziarul Libertatea . Consider ăm foarte
semnificativ ă aceast ă reușită de intervievare telefonic ă a popula ției într-o problem ă privind via ța
intim ă, fapt pentru care, cu permisiunea coordonatorului anchetei, vom reproduce ghidul de interviu
utilizat, la alc ătuirea c ăruia și autorul acestei lucr ări a participat ( vezi Lecturi 7.2).
Sondajul s-a realizat în perioada 17-20 martie 1995, pe un e șantion probabilist format din 8 16
persoane, prin interviul telefonic pentru gospod ăriile care de țin aparatura respectiv ă și la domiciliu
prin interviu face-to-face pentru cei care nu intra în aceast ă categorie.
Eșantionul este reprezentativ pentru popula ția Capitalei cuprins ă între 18 și 60 ani, cu o eroare
tolerat ă maxim ă de +/-3,2%. Prezent ăm în continuare structura e șantionului (Tabelul 7.5).
Tabelul 7.5. Structura e șantionului CURS ( după Abraham, 1995)
Sex:
bărbați……….44% Grupe de vârst ă:
femei…………56% 18-30 ani………..32%;
3 1-55 ani………..53%
56-60 ani……… 15%
Studii (nivel de instruc ție): Starea civil ă:
școala primar ă și general ă…..18% c ăsătorit( ă)……………………………6 1%
școala profesional ă…………… 10% nec ăsătorit( ă)………………………..26%
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 135
liceu și școala postliceal ă…… 5 1% divor țat(ă)………………………………6%
studii superioare……………….. 2 1% v ăduv( ă)…………………………………6%
în uniune liber ă (concubinaj)……. 1%
• În fine, interviurile pot fi clasificate și dup ă func ția pe care o au în cadrul cercet ării: interviul de
explorare se deosebe ște, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate principal ă de ob ținere a
datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul complet ării sau verific ării informa țiilor
recoltate cu ajutorul altor metode și tehnici de investigare. Interviul de explorare, utilizat în prima faz ă
a cercet ării, este mai pu țin structurat, uneori este nondirectiv, urm ărind identificarea unor teme care s ă
fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu. A șa au procedat, de
pildă, cercet ătorii de la Universitatea din California în studiul factorilor psihici ai adapt ării în
îmboln ăvirile de cancer (Taylor și colab., 1984, 184). Un num ăr de 179 de paciente cu cancer de sân
au fost intervievate la domiciliu, dup ă ce telefonic se ob ține acordul lor de a participa la anchet ă.
Interviul, cuprinzând întreb ări închise, dura între 1 1/2 și 2 ore. Se începea cu întreb ări de identificare
(vârsta, status-ul marital etc.), urmând apoi o serie de întreb ări vizând experien ța subiectiv ă a
îmboln ăvirilor de cancer (când au fost detectate primele simptome, când s-a f ăcut interven ția
chirurgical ă ș.a.m.d.). Interviul continua concentrându-se asupra atribuirii și controlului îmboln ăvirii
de cancer, în condi țiile în care nu se cunosc toate cauzele care conduc la îmboln ăvirea de cancer, au
anumite b ănuieli, propuneri sau chiar teorii privind etiologia acestei maladii. Printr-o întrebare
deschis ă, persoana intervievat ă era solicitat ă să arate care este propria sa p ărere în leg ătură cu aceasta.
Dacă persoana intervievat ă atribuia responsabilitatea îmboln ăvirii de cancer unui din urm ătorii patru
factori: ei îns ăși, altor persoane, mediului înconjur ător, întâmpl ării, era rugat ă să facă alegerea for țată,
indicând doar unul dintre ace știa. Alte întreb ări vizau reprezentarea pacientelor despre controlul pe
care simt c ă îl au asupra evolu ției maladiei, schimb ările din via ța de munc ă și de familie produse de
îmboln ăvire. În finalul interviului pacientele erau invitate s ă aprecieze, pe o scal ă cu cinci trepte, dac ă
schimbarea din via ța lor este pozitiv ă sau negativ ă (l = foarte negativ ă și 5 = foarte pozitiv ă).
Pe baza concluziilor interviului astfel realizat, s-a elaborat un chestionar po ștal (rata r ăspunsurilor
a fost de 90%) în care au fost incluse întreb ări privind: via ța sexual ă a pacientelor, afilierea lor
religioas ă, precum și o serie de itemi din diferite scale de determinare a „locului controlului“ (J.
Rotter, 1996) și a nivelului de „adaptare marital ă“ (Locke-Wallace, 1959).
În cercetarea schimb ărilor din comportamentul ritual în procesul de industrializare și urbanizare
am utilizat ca principal ă modalitate de investigare interviul face-to-face cu „informatorii autoriza ți“.
Bătrânii satului erau ruga ți să relateze despre obiceiurile și credin țele legate de na ștere, botez,
căsătorie, moarte. Apoi, pe baza Planului pentru cercetarea obiceiurilor și ceremoniilor , elaborat de
C. Br ăiloiu și H. H. Stahl din Îndrum ări pentru monografiile sociologice (Gusti, 1940, 324), formul ăm
întreb ări specifice: Cum se aleg na șii ? Cine îi veste ște ? Ce daruri îi aduc ? Când vin s ă vadă copilul
întâia oar ă ? Cu ce daruri vin ? Când hot ărăsc ziua botezului ? etc.
Apelând atât la interviul centrat, cât și la interviul cu întreb ări deschise, am reu șit să schi țez
evolu ția obiceiurilor și credin țelor, unele schimb ări în comportamentul ceremonial al unei popula ții în
tranzi ție de la modul de via ță tradi țional-rural la cel industrial-urban (Chelcea, 1970).
Aplica ții ale logicii interogative în anchetele prin interviu
Perfec ționarea metodologiei anchetelor presupune, dincolo de m ărimea gradului de
reprezentativitate a e șantioanelor, sporirea rigurozit ății construirii ghidurilor de interviu și a
chestionarelor utilizate. Acest lucru poate fi realizat prin aplicarea principiilor logicii interogative sau
a eroteticii (gr. erotema întrebare) la proiectarea și desf ășurarea anchetelor.
Din evantaiul larg al func țiilor logicii interogative – sistematic prezentate de Constantin Grecu
(1982, 8) – re țin aten ția în vederea aplic ării lor în anchetele sociologice: semantica erotetic ă (analiza
semnifica ției conținutului logic al propozi țiilor interogative), clasificarea presupozi țiilor interogative și
a raporturilor dintre întrebare și răspuns, precum și paralogismele (analiza erorilor propozi țiilor
interogative) și programatica erotetic ă (considerarea atitudinilor persoanelor intervievate). F ără
îndoial ă că și sintactica erotetic ă, prin preocuparea pentru formalizarea limbajelor interogative, poate
contribui la optimizare interviului de cercetare.
136 Septimiu CHELCEA
În anchetele sociologice, semantica erotetic ă opereaz ă atât la nivelul stabilirii problemelor de
studiu și a ipotezelor, cât și în planul formul ării întreb ărilor din structura chestionarelor și interviurilor.
De altfel, cercetarea științifică nu reprezint ă altceva decât c ăutarea r ăspunsurilor adecvate la întreb ările
mereu mai profunde și mai nuan țate ale științei.
În logica interogativ ă se subliniaz ă faptul c ă în orice întrebare exist ă o anumit ă cunoa ștere,
accentul c ăzând îns ă pe ceea ce nu se cunoa ște înc ă. Din acest punct de vedere, întreb ările pe care ni le
punem când proiect ăm o cercetare de teren reflect ă nivelul la care a ajuns cunoa șterea în respectivul
domeniu.
Logica interogativ ă, analizând raportul dintre întrebare și răspuns (ca enun ț care ar satisface
cererea de informa ții dac ă ar fi adev ărat), ajut ă la verificarea leg ăturii dintre indicat și indicator . La
întreb ările închise (cu r ăspunsuri prestabilite) este obligatorie includerea între variantele de r ăspuns și
a unui enun ț cu func ție de răspuns direct . În acela și mod, logica interogativ ă intervine în analiza
răspunsurilor la întreb ările deschise, la care persoanele intervievate formuleaz ă ele însele r ăspunsul.
În astfel de situa ții, când apar răspunsuri indirecte (care nu satisfac exact cererea de informa ție) sau
răspunsuri par țiale (care necesit ă explica ții suplimentare), se pune problema interpret ării acestor
întreb ări ca adev ărate sau false și, deci, problema atribuirii sau nonatribuirii indicatorului pentru
respectivul indicat . Așa cum am ar ătat mai detaliat într-o alt ă lucrare (Chelcea, 1988), r ăspunsurile
indirecte satisfac într-o m ăsură mai mare decât r ăspunsurile par țiale exigen țele anchetelor sociologice,
dat fiind faptul c ă acestea din urm ă nu au decât func ția de a exclude unele r ăspunsuri false, f ără a
indica r ăspunsul adev ărat. Un domeniu al logicii interogative de cel mai mare interes pentru
investiga ția sociologic ă în general, și pentru anchetele pe baz ă de interviu în special, îl reprezint ă
analiza presupoziilor . Deoarece fiecare întrebare con ține cuno ștințe anterioare, K. Adjukiewicz ( 1976)
propune distinc ția între „dat-ul întreb ării“ și „necunoscuta întreb ării“.
Jaakko Hintikka ( 1976) aprecia presupozi ția ca fiind rezultatul omiterii lui „eu știu c ă“din
dezideratul unei întreb ări. În țelesese astfel, presupozi țiile apar ca premise necesare, dar nu și
suficiente, pentru ca întrebarea s ă aibă sens, adic ă un r ăspuns adev ărat. Deci, în preg ătirea interviului
trebuie s ă examin ăm toate presupozi țiile și să stabilim valoarea lor de adev ăr, știut fiind c ă de adev ărul
presupozi țiilor depinde de validitatea presupozi țiilor interogative.
Analiza presupozi țiilor ajut ă și la formularea corect ă a întreb ărilor. Conform distinc ției propus ă de
Petre Botezatu ( 1980), exist ă presupozi ții principale și presupozi ții secundare . Adev ărul presupozi ției
principale valideaz ă întrebarea, iar falsitatea presupozi țiilor secundare o invalideaz ă.
În fine, prin depistarea paralogismelor erotetice , logica interogativ ă serve ște direct la eliminarea
erorilor în formularea întreb ărilor. În lec ția despre chestionar ne-am referit la regulile de formulare a
întreb ărilor. Ne rezum ăm acum s ă semnal ăm, în perspectiva logicii interogative, unele din cele mai
frecvente paralogisme întâlnite în anchetele pe baz ă de chestionar sau interviu. Imprecizia întreb ărilor
face inutil efortul desf ășurării anchetei. De asemenea, caracterul ambiguu al cuvintelor din întreb ări.
Sofismul întreb ărilor multiple apare mai des decât ne-am fi a șteptat.
Pragmatica erotetic ă atrage aten ția asupra condi țiilor psihologice necesare în desf ășurarea
oricărui interviu de cercetare.
Desfășurarea interviurilor de cercetare
În func ție de tipul de interviu, modul de desf ășurare a convorbirii dintre operatorul de anchet ă și
persoana intervievat ă prezint ă anumite particularit ăți: într-un fel va decurge interviul telefonic și într-
un mod diferit interviul face-to-face , iar acesta din urm ă nu se va realiza identic în cazul unui interviu
nondirectiv și în cel al unui interviu pe baz ă de chestionar cu întreb ări închise. Vom prezenta în
continuare câteva reguli generale de desf ășurare a interviurilor de cercetare, marcând momentele
principale ale derul ării oric ărei convorbiri sociologice, dat fiind faptul c ă în capitolul despre chestionar
am prezentat mai detaliat exigen țele aplic ării chestionarului de c ătre operatorii de anchet ă.
Invocând celebra lucrare Management and the Worker de F. J. și W. J.. Dickson ( 1943, 272),
Alain Blanchet ( 1985, 19-22) formuleaz ă urm ătoarele principii generale ale aplic ării interviului
nondirectiv:
• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul discursiv
și situa țional; trebuie s ă se acorde aten ție atât con ținutului manifest, cât și celui latent; de
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 137
asemenea, cercet ătorul nu trebuie s ă considere c ă tot ceea ce declar ă persoanele intervievate se
plaseaz ă la acela și nivel psihologic;
• cercet ătorul va acorda aten ție nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar și la ceea ce nu au spus
sau nu pot spune f ără ajutorul lor;
• ceea ce declar ă oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza c ărora cercet ătorul va
trebui s ă identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impunea ca cercet ătorul s ă situeze problemele persoanelor intervievate în contextul social al
desfășurării întrevederii.
Noi credem c ă aceste principii (reguli) au valabilitate mai larg ă, nu ghideaz ă doar interviul
nondirectiv.
Charles F. Cannell și Robert L. Kahn ( 1963, 4 14), prezentând principiile directoare ale interviului,
dau r ăspuns urm ătoarelor probleme: Cum trebuie s ă se prezinte operatorul de anchet ă ? Cum se pun
întreb ările ? Cum se ob țin răspunsuri complete ?
R. Guy Sedlack și Jay Stanley ( 1992, 225) trateaz ă distinct luarea contactului cu comunitatea în
general și cu persoana ce urmeaz ă a fi intervievat ă. De modul în care este informat ă popula ția dintr-o
zonă, ora ș, comun ă în leg ătură cu investiga ția ce urmeaz ă a fi realizat ă depinde cooperarea sau
rezisten ța acesteia fa ță de studiul propus. Autorii men ționați consider ă că șeful proiectului de cercetare
are obliga ția de a se adresa în scris autorit ăților locale și poli ției anun țându-le inten ția de a intervieva
un num ăr de persoane pentru studiul ce-l întreprind. Se vor da toate informa țiile necesare pentru
lămurirea cât mai deplin ă a celor în drept: data începerii investiga ției de teren, durata, scopul,
sponsorizarea, institu ția care realizeaz ă ancheta prin interviu, modul de valorificare a rezultatelor etc.
Personal, consider c ă scrisoarea premerg ătoare anchetei ar trebui înmânat ă direct de c ătre șeful de
proiect prefectului, primarului, comandantului poli ției – poate, și altor „autorit ăți locale“ – pentru a se
asigura buna desf ășurare a culegerii pe teren a informa țiilor. Contactul cu persoanele din e șantion,
după expedierea cu o s ăptămână înainte a unei scrisori introductive, presupune respectarea unor reguli,
dar și arta de a te face acceptat într-o discu ție cu caracter „artificial“.
Prima problem ă și, probabil, cea mai delicat ă este prezentarea operatorului de interviu astfel încât
să obțină acordul persoanelor de a fi intervievate. Pentru aceasta operatorul de interviu trebuie: s ă
explice scopul și obiectivele cercet ării; s ă descrie metoda prin care respectiva persoan ă a fost
selec ționat ă în eșantion; s ă prezinte institu ția sub girul c ăreia se face ancheta; s ă asigure interlocutorul
de anonimatul anchetei și de caracterul confiden țial al r ăspunsurilor.
În Manualul operatorului de interviu , editat în 1969 la Universitatea Michigan , operatorii de
anchet ă sunt sf ătuiți ca la prezentare s ă-și spun ă numele și să arate legitima ția de serviciu. Li se
recomand ă, de asemenea, s ă arate persoanelor selec ționate în e șantion articolele din ziarele și revistele
în care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare și să accentueze faptul c ă și concluziile anchetei la
care particip ă respectivele persoane vor vedea lumina tiparului.
Totu și, nu exist ă procedee infailibile de prezentare a operatorilor de interviu. Experien ța de
comunicare interuman ă, tactul, sensibilitatea fa ță de problemele altuia intervin în stabilirea contactului
verbal cu persoana ce urmeaz ă a fi intervievat ă. Ca regul ă general ă men ționăm că la prezentare
operatorul de interviu trebuie s ă dea toate explica țiile în leg ătură cu cercetarea, luând în considerare
nivelul de școlaritate al interlocutorului. Specificarea doar a faptului c ă este vorba de o cercetare
științifică nu spune nimic unei persoane cu nivel de școlaritate redus, nu o motiveaz ă să participe la
interviu.
Punerea întreb ărilor trebuie s ă urmeze ordinea din chestionar (în cazul interviurilor structurate).
Operatorul de interviu va citi cuvânt cu cuvânt fiecare întrebare, dând posibilitatea persoanei
intervievate s ă urm ăreasc ă pe un alt chestionar formularea întreb ărilor și, eventual, variantele de
răspuns. În cazul unor interviuri cu întreb ări închise se specific ă la ce întreb ări se vor citi r ăspunsurile,
la care se vor da liste cu r ăspunsuri la alegere și, în fine, când se va a ștepta formularea unui r ăspuns de
însăși persoana intervievat ă.
Indica țiile cuprinse în chestionar servesc operatorului de anchet ă pentru ca s ă pun ă întreb ările
astfel încât fiecare dintre ele s ă aibă aceea și valoare ca stimul pentru declan șarea r ăspunsurilor. Dac ă
stimulul este prea slab și nu determin ă un r ăspuns, atunci trebuie repetat. Concret: când persoana
intervievat ă nu în țelege întrebarea, operatorul de anchet ă va reciti cuvânt cu cuvânt întrebarea. Abia
apoi va da explica ții suplimentare, l ămurind sensul cuvintelor și al întregii întreb ări. Astfel, încerc ăm
să obținem răspunsuri la toate întreb ările și cât mai complete cu putin ță. Operatorii de anchet ă vor
138 Septimiu CHELCEA
căuta s ă realizeze o apropiere pozitiv ă de persoana intervievat ă, încurajând-o s ă răspund ă cât mai
detaliat prin formul ări de genul: „V ă rog s ă-mi vorbi ți mai mult despre…“ sau „Am în țeles ce mi-
ați spus, v ă r o g î n s ă să-mi da ți mai multe am ănunte despre…“ Pentru clarificarea informa țiilor
obținute operatorul va recapitula cu voce tare declara țiile interlocutorilor: „S ă vedem dac ă am în țeles
bine. Dumneavoastr ă ați spus c ă…“ sau „A ș vrea s ă citim împreun ă răspunsurile s ă vedem dac ă am
înțeles corect ceea ce a ți spus“.
Desf ășurarea fructuoas ă a interviului de cercetare presupune asigurarea unei în țelegeri mutuale
între operatorul de interviu și persoana anchetat ă. Roger Daval și colab. ( 1967) ofer ă în acest sens o
serie de sugestii foarte pertinente. Putem învinge timiditatea persoanelor selec ționate în e șantion prin
explicarea detaliat ă a principiilor anchetei sociologice, insistându-se asupra faptului c ă la interviurile
vizând sondarea opiniilor nu exist ă răspunsuri bune sau rele, c ă situa ția de interviu nu are nimic de-a
face cu situa ția de examen. Suscitarea și men ținerea aten ției persoanelor intervievate se realizeaz ă și
prin abordarea în cursul convorbirii a unor teme care prezint ă interes pentru cei care urmeaz ă să
răspund ă, chiar dac ă acestea nu sunt direct legate cu problema de studiu. Solicitarea sprijinului din
partea persoanelor intervievate conduce la sporirea sentimentului importan ței proprii a celor
chestiona ți. Trebuie spus foarte clar c ă fără ajutorul lor nu poate fi finalizat ă investiga ția. Subiec ții vor
înțelege necesitatea colabor ării cu cercet ătorii științifici pentru l ămurirea unor probleme de interes
general. O astfel de colaborare nu poate fi realizat ă decât pe baza unor raporturi de egalitate între
operatorul de interviu și cel intervievat.
Autorii men ționați sugereaz ă că în desf ășurarea interviurilor de cercetare este bine s ă se abordeze
probleme concrete, s ă se fac ă apel la experien ța personal ă în situa ții de via ță bine conturate, s ă se evite
„discu ția în termeni abstrac ți “. Cercetând de exemplu, factorii sociali și psihici ai anxiet ății, îi vom
invita pe cei cu care st ăm de vorb ă să se refere la modul în care s-au comportat, la ce au sim țit în
momentul cutremurului catastrofal din 4 martie 1977 (dac ă au tr ăit acea experien ță dramatic ă). În orice
caz, nu vom purta discu ția la modul general, f ără trimitere la experien ța lor direct ă într-o situa ție de
catastrof ă natural ă sau social ă.
În cursul interviului, datorit ă oboselii sau epuiz ării informa țiilor în leg ătură cu o problem ă sau
alta, interesul persoanelor chestionate poate sc ădea îngrijor ător. Se recomand ă schimbarea ritmului
discu ției, abandonarea temei și relatarea unor întâmpl ări cu haz sau a unor scene menite s ă destind ă
atmosfera, s ă ridice tonusul psihic al celui care r ăspunde. În fine, precizeaz ă Roger Daval și colab.
(1967), succesul interviului, ca în orice interac țiune uman ă, este legat de efortul empatic al
operatorilor de interviu. Numai în m ăsura în care ar ătăm un interes autentic pentru persoana cu care
convers ăm, numai dac ă suntem capabili s ă înțelegem pozi ția celuilalt și s-o privim cu simpatie, numai
atunci „monologurile paralele“ devin dialog propriu-zis, interviu de cercetare.
Conducând interviul într-o atmosfer ă de încredere reciproc ă, operatorul de anchet ă reduce la
minimum refuzul subiec ților de a r ăspunde la o întrebare sau alta.
Kenneth D. Bailey ( 1978), rezumând ideile din Manualul operatorului de interviu (1969), arat ă că
răspunsurile „nu“ sau „nu știu“ au alt ă semnifica ție decât refuzul de a r ăspunde. În unele anchete îns ă
– ca în cazul anchetei Sofres privind Audien ța radio ( 1991) la care ne-am referit – nu se face nici o
deosebire între „nu știu“ și „non r ăspuns“. Refuzul de a r ăspunde poate semnifica atitudinea
antiguvernamental ă a subiec ților, aprecierea negativ ă a anchetei, suspiciunea sau antagonismul în
raport cu operatorul de interviu. Unele nonr ăspunsuri se datoreaz ă lipsei de timp a persoanelor
intervievate sau experien ței lor negative ca subiec ți în cadrul altor anchete. Operatorul va trebui de
fiecare dat ă să caute o explica ție real ă refuzului de a r ăspunde la o întrebare sau la mai multe întreb ări
din interviu.
Selec ția și formarea operatorilor de interviu
Pornind de la constatarea nedezmin țită potrivit c ăreia „calitatea informa țiilor ob ținute prin
intermediul interviului depinde într-o mare m ăsură de operatorul de interviu“ (Patton, 1980, 197)
apreciem c ă, în finalul acestui capitol, se impune discutarea competi ției profesionale a celor care
conduc discu țiile individuale și de grup cu scopul cunoa șterii științifice a vie ții sociale sub toate
aspectele ei.
În selec ționarea și formarea profesional ă a operatorilor de interviu trebuie s ă se aib ă în vedere
sarcinile acestora în cadrul anchetelor.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 139
C. A. Moser ( 1958) ia în considerare urm ătoarele patru sarcini: g ăsirea persoanelor cuprinse în
eșantion; ob ținerea acordului pentru interviu; punerea întreb ărilor; înregistrarea r ăspunsurilor.
Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor
persoane care nu au caracteristici psihomorale și fizice contraindicate (deficien țe intelectuale sau
morale, handicap fizic etc.) și care doresc sincer s ă facă munc ă de operator de interviu, știind c ă
aceasta solicit ă efort fizic și psihic și că este slab remunerat ă. Operatorii de interviu se recruteaz ă
adesea din rândul func ționarilor ie șiți la pensie, al casnicelor cu nivel mediu de trai și al persoanelor în
căutarea unor activit ăți temporare aduc ătoare de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune c ă selec ția
operatorilor de interviu se face dintr-un volum mare de popula ție. Dimpotriv ă. Nicole și Françoise
Berthier ( 1978) consider ă că studen ții operatori de interviu sunt „o specie pe cale de dispari ție“.
Astfel stând lucrurile, mi se pare nerealist s ă facem un portret-robot al operatorului de interviu
care s ă se apropie pân ă aproape la identificare cu cel al unui savant. Totu și, inteligen ța și picioarele
nu-i pot lipsi. L ăsând gluma de o parte, vom spune și noi, în acord cu mul ți alți autori, c ă poate fi un
bun operator de interviu doar o persoan ă cu fizic pl ăcut, cu o mare capacitate de adaptare, s ănătoasă,
onest ă și con știincioas ă, obișnuită cu munca sistematic ă, având o inteligen ță supl ă, un nivel de cultur ă
general ă relativ ridicat și dragoste pentru activitatea de cunoa ștere a problemelor individuale și
colective.
Când selec ția operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor psihologice, este necesar ă
recrutarea celor cel pu țin în urma unei discu ții aprofundate și a unei probe practice (efectuarea unui
interviu). Vor fi excluse persoanele excesiv de timide, ca și cele cu tendin țe autoritariste, labile psihic
sau dezinteresate de munca de operator de anchet ă. Cea mai bun ă recomndare pentru o astfel de
activitate este participarea anterioar ă la alte anchete sociologice în calitate de operator.
Formarea profesional ă a operatorilor de interviu poate fi dobândit ă prin experien ța particip ării la
mai multe anchete sau prin forme institu ționalizate (cursuri speciale de scurt ă sau mai lung ă
durat ă).Oricât de atent ar fi fost selec ționați și oricât de riguros ar fi fost forma ți din punct de vedere
profesional, operatorii de interviu r ămân o poten țială surs ă de eroare în anchetele sociologice și
sondajele de opinie.
Dată fiind aceast ă situa ție, se impune controlul activit ății operatorilor de interviu atât prin
verificarea protocoalelor de interviu și a chestionarelor completate, cât și prin contra-anchete sau
trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii trebuiau s ă facă interviuri. Se urm ărește identificarea
operatorilor care introduc erori sistematice, înregistrând numeroase r ăspunsuri „nu știu“ sau care au
întâmpinat multe refuzuri de participare la interviu. Reducând num ărul de interviuri la 10 – 20 pentru
fiecare operator, preîntâmpin ăm demolarizarea anchetatorilor, care ar putea conduce la sondare
superficial ă a opiniilor și, în consecin ță, la înregistrarea peste media pe e șantion a unor r ăspunsuri „nu
știu“ sau a nonr ăspunsurilor. Controlul activit ății operatorilor de interviu prin verificarea ghidurilor de
interviu și a chestionarelor completate furnizeaz ă informa ții privind respectarea instruc țiunilor de
înregistrare a r ăspunsurilor, luând în calcul și durata desf ășurării convorbirii consemnat ă pe ghidul de
interviu, pe chestionar sau pe fi șa de r ăspunsuri. Calitatea unui interviu poate fi evaluat ă și dup ă
observa țiile f ăcute de operatorii de anchet ă cu privire la comportamentul nonverbal al persoanelor
intervievate sau referitoare la momentele (întreb ările) care au generat reac ții emo ționale.
Este datoria cercet ătorului sau a controlorului de zon ă de a verifica activitatea operatorilor de
interviu, chiar dac ă aceștia sunt studen ți sau cadre didactice și sunt pl ătiți pentru anchetele pe care le
fac; cu atât mai mult când avem de-a face cu operatori cu nivel de școlaritate mai redus și activitatea
lor este neremunerat ă. Controlul direct al activit ății operatorilor de interviu se face prin vizitarea la
domiciliu de c ătre controlorul de zon ă a persoanelor selec ționate în e șantion. Din totalul adreselor,
prin tragere la sor ți, se stabilesc adresele la care se va efectua contra-ancheta (aproximativ o cincime
din întregul e șantion). Controlorul de zon ă se va interesa dac ă operatorul de anchet ă a stat de vorb ă
efectiv cu persoana inclus ă în e șantion, cât a durat convorbirea și cum s-a desf ășurat, ce impresie a
produs anchetatorul asupra celui anchetat.
O alt ă modalitate de control o constituie verificarea printr-un chestionar po ștal a modului de
desfășurare a interviurilor. Unei p ărți din popula ția anchetat ă i se expediaz ă prin po ștă un chestionar
cu rug ămintea de a relata despre prezen ța operatorului de interviu la respectiva adres ă. Deși aceast ă
modalitate de control este mai ieftin ă decât contra-ancheta, ea se folose ște mai pu țin, datorit ă faptului
că num ărul chestionarelor completate care se întorc la expeditor reprezint ă, în țările cu o îndelungat ă
140 Septimiu CHELCEA
tradi ție a sondajelor de opinie, doar 30 – 60 % din totalul e șantionului construit în scopul controlului
activit ății operatorilor de anchet ă (Moser, 1958/1967, 295).
Fără a considera interviul „calea regal ă de cercetare în sociologie“, apreciem c ă însu șirea acestei
tehnici de investiga ție, atât de larg utilizat ă azi în științele sociale și comportamentale, este
indispensabil ă form ării profesionale atât a sociologilor, cât și a altor categorii de speciali ști (psihologi,
antropologi, economi ști, juri ști etc.) și de practicieni din diferite sectoare ale vie ții sociale (politic,
administrativ, comercial, asisten ță social ă etc.). În acest sens, James H. Frey și Sabine Mertens Oishi
(1995) ne ofer ă un excelent ghid pentru practica interviurilor face-to-face și telefonice, explicând și
ilustrând : cum se alc ătuiește un ghid de interviu, cum trebuie structurat ă scrisoarea premerg ătoare
apelului telefonic, cum s ă fie puse întreb ările și înregistrate r ăspunsurile, în fine, ni se prezint ă o
descriere am ănuțită a activit ății operatorului de interviu.
Termeni cheie
• comunicare social ă lateralizat ă
• convorbire sociologic ă
• efectul de operator de interviu
• erotetic ă
• ghid de interviu
• identificare
• introec ție
• interviu:
– centrat – clinic
– directiv
– documentar
– explorativ – extensiv
– față în fa ță
– focalizat
– de grup
– (cu) întreb ări deschise
– (cu) întreb ări închise
– nondirectiv
– (de) opinie
– personal – (în) profunzime
– (cu) r ăspunsuri libere
– repetat
– semistructurat
– structurat
– telefonic
– telefonic asistat de calculator
• logica interogativ ă
• machiavelism
• paralogisme erotetice
• pragmatica erotetic ă
• presupozi ție
• random digit dialing (RDD)
• relație social ă
– primar ă
– secundar ă
• tabel
– cu membrii familiei
– de selec ție a membrilor familiei
Probleme recapitulative
1. Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnic ă de cercetare în sociologie
și psihologie ?
2. Care sunt particularit ățile interviului ca interac țiune psihologic ă și social ă ?
3. Prin ce se caracterizeaz ă tipul de personalitate machiavelic ă ?
4. Care sunt mecanismele de ap ărare a „eu-ului“ ?
5. Ce avantaje are interviul ca tehnic ă de investigare ?
6. Care sunt dezavantajele utiliz ării interviului în cercet ările sociologice și psihologice ?
7. Enumera ți criteriile de clasificare a interviurilor.
8. Care este aportul lui Carl Rogers la perfec ționarea tehnicii interviului ?
9. Care este contribu ția lui R. K. Merton la dezvoltarea tehnicii interviului ?
10. Ce fenomene sociologice și psihologice pot fi studiate cu ajutorul interviului de grup?
11. Care sunt particularit ățile interviului cu copiii ?
12. Cum se proiecteaz ă o anchet ă prin interviu telefonic ?
13. Ce semnifica ție are logica interogativ ă pentru tehnica interviului ?
14. Care sunt problemele practice ale desf ășurării interviului în cercetarea sociologic ă
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 141
și psihologic ă ?
15. Ce calit ăți psihologice trebuie s ă-i caracterizeze pe operatorii de interviu ?
16. În ce const ă formarea profesional ă a operatorilor de interviu ?
17. Compara ți ancheta prin interviu fa ță în fa ță cu ancheta pe baz ă de chestionar
aplicat de operatori.
Capitolul 8
Metoda observa ției
• Ce este observa ția?
• Tipurile de observa ție
• Reguli de observare
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Sociologia ca știință teoretico-empiric ă presupune observarea vie ții sociale în totalitatea ei spa țio-
temporal ă. Înțeleas ă drept „contactul cu realitatea“, observa ția constituie – dup ă cum aprecia Traian
Herseni ( 1969, 36) – „singura metod ă care promoveaz ă cuno ștința“. Dar termenul de „observa ție“ (lat.
observatio, ac țiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde din ochi) are sensuri multiple (de
cercetare empiric ă, de spionare, prim ă etap ă a cercet ării de teren etc.), fapt pentru care credem c ă o
încercare de definire a observa ției nu ar fi nejustificat ă. Mai întâi se cuvine s ă preciz ăm că folosim cu
acela și sens termenii de „observare“ și de „observa ție“, de și acesta din urm ă este mai rar utilizat în
limbajul cotidian.
Ce este observa ția?
Răspunsul pare simplu: a observa înseamn ă a cunoa ște, a examina un obiect sau un proces, a face
constat ări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu aten ție. Acesta este sensul termenului de
„observa ție“ la nivelul sim țului comun.
În perspectiv ă epistemologic ă și metodologic ă se impun, îns ă, câteva preciz ări. Auguste Comte, citat
de Paul Foulquié și Raymond Saint-Jean ( 1962, 492), considerând observa ția una din cele patru metode
fundamentale ale sociologiei (al ături de compara ție, analiza istoric ă și experiment), atr ăgea aten ția că „nu
exist ă o separare absolut ă între observa ție și raționament“ ( Sistem de politic ă pozitiv ă, vol. I, 1851, 500).
Astăzi se accept ă cvasiunanim c ă a observa înseamn ă nu numai a înregistra, dar și „a inventa“ și „a
construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin ( 1981). Percep ția, procesul psihic pe care se bazeaz ă
observa ția, „pune în ac țiune memoria, inteligen ța, aten ția, imagina ția, receptivitatea emo țional ă etc.
(Kohn și Nègre, 1991, 15). Rezult ă de aici implicarea subiectului cunosc ător în actul observa ției:
personalitatea și factorii socio-culturali sunt prezen ți în procesul observ ării și în produsul acestui proces,
observa ția. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influen ța grupului, contextul
spațial și istoric intervin în observa ție, astfel c ă pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoa ștere imediat ă,
senzorial ă și neutralitatea acesteia nu se justific ă. Numai la nivelul cunoa șterii comune observa ția induce
certitudine. „Am v ăzut cu ochii mei“ – ceea ce înseamn ă: adev ărul fără umbr ă de îndoial ă. Dar observa ția
este totdeauna „selectiv ă și interpretativ ă: selectiv ă pentru c ă este premeditat ă; interpretativ ă deoarece
promoveaz ă cunoa șterea, ne lumineaz ă“ (P. M. Michiels-Philippe, 1984, citat de R. C. Kohn și P. Nègre,
1991, 29).
Preciz ările f ăcute ne permit s ă trecem la examinarea observa ției științifice, care se deosebe ște de
observa ția ne științifică prin aceea c ă urm ărește să dea o semnifica ție lucrurilor și proceselor percepute, s ă
verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor – cum remarca înc ă în 1865
Claude Bernard (vezi Introducere în studiul medicinii experimentale , 1958). Observa ția științifică
presupune cu necesitate scopul cunoa șterii, planificarea, desf ășurarea dup ă reguli bine stabilite și
îndelung verificate. A șa cum sublinia Gaston Bachelard, „observa ția științifică este totdeauna o observa ție
polemic ă; ea confirm ă sau infirm ă o tez ă anterioar ă (după P. Foulquié și R. Saint-Jean, 1962, 493).
Testarea ipotezelor, ca scop, diferen țiază observa ția științifică de cea spontan ă, neștiințifică. James Drever
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 143
și Werner D. Fröhlich ( 1970, 59) defineau observa ția astfel: „percep ția și înregistrarea atent ă și planificat ă
a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor și indivizilor în dependen ță de o situa ție determinat ă“.
În științele socioumane observa ția este înainte de orice observarea omului de c ătre om, fapt ce o
particularizeaz ă față de observa ția din științele naturii, fiind vorba de un raport între dou ă persoane care
„își dau seama“ și acționeaz ă ca atare.
Ruth C. Kohn și Pierre Nègre ( 1991, 7) notau c ă termenul de”observa ție“ desemneaz ă: o etap ă
(inițială) a cunoa șterii (faza exploratorie); un tip de ac țiune realizat ă de cel ce observ ă (colectarea
sistematic ă a datelor); datele colectate, produsul final.
În Dictionnaire de la sociologie (Boudon și alții, 1993/1996, 191), se specific ă: „Sociologia nu se
rezum ă la o înregistrare pasiv ă a faptelor și a fenomenelor. Sociologii î și construiesc observa țiile.
Descrierea faptelor și constatarea unor rezultate nu intervin decât la cap ătul unui proces empiric și
teoretic, produs de cercetarea realit ății; observa ția este totodat ă proces și rezultat“ .
Cele mai multe manuale și tratate de metode și tehnici de cercetare sociologic ă nu acord ă un spa țiu
prea mare definirii observa ției, insistându-se asupra caracteristicilor, avantajelor și dezavantajelor acesteia
comparativ cu alte modalit ăți de cunoa ștere a societ ății, cel mai adesea contrapunând observa ția
experimentului. S ă luăm în discu ție, oarecum la întâmplare, câteva exemple. Henri H. Stahl ( 1974, 187 și
urm.), dup ă ce arat ă că observa ția științifică este „dirijat ă potrivit unor anumite reguli“, enumer ă
caracteristicile acesteia: este metodic ă, adic ă are la baz ă o teorie; este integral ă, pentru c ă realitatea nu
poate fi în țeleas ă decât în totalitatea sa; este sistematic ă, presupune desf ășurarea ei dup ă un plan, nu
haotic, la întâmplare; este analitic ă, presupune „opera ția de desfacere a unui fenomen în elementele lui
alcătuitoare“ și examinarea fiec ărui element; este repetabil ă și verificabil ă. Marie Jahoda și colab. ( 1956)
subliniaz ă că observarea științifică nu se bazeaz ă pe propriet ățile observatorului ci pe scopul de
cunoa ștere, pe o planificare riguroas ă, pe notarea sistematic ă, ca și pe controlul datelor. Kenneth D.
Bailey ( 1978/1982, 247 și urm.) consider ă că metoda observa ției const ă în „colectarea datelor despre
comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizual ă, dar și acustic ă, tactil ă, termic ă, olfactiv ă etc.
Fără îndoial ă, observa ția face în principal apel la analizatorul vizual, pentru c ă cea mai mare parte a
informa țiilor ce ne parvin din mediul înconjur ător sunt ob ținute cu ajutorul v ăzului. „Ochiul este
inteligent“, dar nu percepe decât spectrul solar cu lungimea de und ă cuprins ă între 380 și 780 de
milimicroni. În plus, semnalele din lumea exterioar ă nu sunt numai de natur ă vizual ă. Auzul ne
conecteaz ă, ca și văzul, cu lumea exterioar ă. În acest sens se poate vorbi de „observarea opiniilor“ prin
exprimarea verbal ă spontan ă a lor. V ăzul, auzul dar și mirosul asigur ă observarea oamenilor de c ătre
oameni. „Sensibilitatea olfactiv ă a omului, puternic culturalizat ă, deși nu are un rol la fel de activ pentru
orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de
exemplu, îl sim țim chiar într-o concentra ție în aer care nu dep ășește 0,00004 miligrame per litru, ceea ce
corespunde dizolv ării într-un bazin de ap ă cu lungimea de 1 km, l ățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a
unei cantit ăți de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea și Chelcea, 1983, 7 1). În acela și sens,
sensibilitatea termic ă, tactil ă, chiar sensibilitatea dolorific ă particip ă la cunoa șterea prin observare a vie ții
sociale.
După Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, 249-252), avantajele recursului la metoda observa ției constau,
în primul rând, în superioritatea acesteia fa ță de anchet ă sau fa ță de studiul documentelor când se studiaz ă
comportamentul nonverbal. În șelarea deliberat ă, ca și erorile datorate memoriei fac din datele ob ținute
prin metodele interogative „informa ții de mâna a doua“. Înregistrându-se comportamentele individuale și
comportamentele colective chiar în momentul desf ășurării lor, observa ția își dovede ște superioritatea. Pe
de alt ă parte, observa ția prezint ă avantajul, fa ță de experiment bun ăoară, că înregistreaz ă
comportamentele în condi țiile naturale de desf ășurare a lor. În plus – a șa cum remarca printre primii
John M. Johnson ( 1975) – observa ția este slab reactiv ă, în compara ție cu experimentul sau cu ancheta pe
bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamn ă că anumite procedee de observare nu induc
modific ări ale comportamentelor persoanelor studiate. În general îns ă, se poate aprecia c ă observa ția
elimin ă în bun ă măsură artificializarea studiului vie ții sociale. În fine, spre deosebire de ancheta
sociologic ă sau de experiment, metoda observa ției are avantajul de a permite analize longitudinale, prin
înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dac ă ne
referim la observa ția participativ ă.
Asemenea oric ărei alte metode din științele socioumane, observa ția are și dezavantaje. Kenneth D.
Bailey (/ 1982, 250) le sistematizeaz ă astfel: un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta
144 Septimiu CHELCEA
datele cercet ării, dificult ăți de cuantificare, limitarea la studiul unor e șantioane mici, dificultatea de a
pătrunde în anumite medii (agen ții guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte etc.) și de a studia
comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar
telefonic, dar nu prin metoda observa ției).
Sintetizând cele spuse pân ă aici, vom conchide c ă, în sens larg, observa ția sociologic ă este definit ă ca
cercetare concret ă, de teren, empiric ă și, în sens restrâns, ca metod ă științifică de colectare a datelor cu
ajutorul sim țurilor (v ăz, auz, miros etc.) în vederea inferen țelor sociologice și psihologice pentru a
verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjur ător, oamenii și rela țiile
interpersonale, comportamentele individuale și colective, ac țiunile și activit ățile, comportamentul verbal,
obiectele fizice, produsele activit ăților creative ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul
observa ției, „implic ă o activitate de comparare, o reperare și o ierarhizare a diferen țelor și asem ănărilor“
(Richelle, 1995, 165). Important este ca din datele de observa ție să se extrag ă legi.
Tipurile de observa ție
Exist ă o multitudine de tipuri de observa ție și numeroase criterii de clasificare a procedeelor de
aplicare a acestei metode. De la autor la autor terminologia variaz ă, chiar dac ă fondul problemei r ămâne
acela și. Se contureaz ă, îns ă, în prezent tot mai accentuat tendin ța de a trata observa ția într-o dubl ă
perspectiv ă: cea a paradigmei cantitative diferen țiat de paradigma calitativ ă (M. Hammersley și P.
Atkinson, 1983; J. Lofland și L. Lofland, 1984; B. Berg, 1989; D. L. Jorgenson, 1989; C. Glesne și A.
Peshkin, 1992; P. A. Adler și P. Adler, 1994; P. Ilu ț, 1997). Se face astfel distinc ție între observa ția
cantitativ ă și observa ția calitativ ă.
După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferen țiază observa ția calitativ ă de cea tradi țional ă,
cantitativ ă, se refer ă la faptul c ă aceasta “în esen ță este fundamental naturalistic ă, se desf ășoară în
context natural, vizeaz ă actorii sociali care în mod natural particip ă în interac țiuni și urmeaz ă cursul vie ții
de zi cu zi ( 1994, 378).
William J. Goode și Paul K. Hatt ( 1952, 119 și urm.) fac distinc ție între observa ția controlat ă și
observa ția necontrolat ă, în cadrul celei din urm ă incluzând observa ția participativ ă versus observa ția
nonparticipativ ă.
René König ( 1967, 107-133) împarte observa ția în urm ătoarele tipuri: observa ție controlat ă și
observa ție necontrolat ă, ambele tipuri f ăcând parte din ceea ce în țelege prin observa ție științifică;
observa ție direct ă și observa ție indirect ă, conform criteriului „pozi ția fa ță de realitate a materialului de
observat“; observa ție extern ă (nonparticipativ ă), care poate fi extensiv ă sau intensiv ă, și obsrva ție
participativ ă, care la rândul ei poate fi pasiv ă sau activ ă. În ultima clasificare dihotomic ă
(participativ ă/nonparticipativ ă) se are în vedere „pozi ția față de realitate a observatorului“.
Bernard S. Phillips ( 1971, 159-170) propune urm ătoarea clasificare: observa ție slab structurat ă și
observa ție puternic structurat ă, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate și nestandardizate.
Tipul de observa ție slab structurat ă include observa ția participativ ă și observa ția nonparticipativ ă.
Într-o lucrare de larg ă circula ție, Méthodes des sciences sociales de Madeleine Grawitz ( 1972, 347-
348), se iau în discu ție pentru tipologizarea observa ției dou ă criterii: sistematizarea și cuantificarea.
Conform primului criteriu, se trateaz ă separat: observa ția nonsistematizat ă, observa ția elaborat ă
(préparée ) sau sistematizat ă și observa ția înt ărită (armée ). În func ție de posibilitatea de cuantificare se
discut ă despre observa ția calitativ ă, recomandat ă în studiile monografice (descriptive), în abordarea
fenomenelor complexe și pentru preg ătirea observa ției cantitative. Acest al doilea tip de observa ție
permite generalizarea statistic ă.
O clasificare mai elaborat ă a observa ției o întâlnim în lucrarea Einführung in die Methoden der
empirischen Soziologie de Renate Mayntz și colab. ( 1969), în care se analizeaz ă distinct: observa ția
sistematizat ă și observa ția nesistematizat ă, observa ția de teren și observa ția de laborator, observa ția
participativ ă și observa ția nonparticipativ ă.
În lucr ările mai recente se constat ă aceea și diversitate de tipologii și de criterii de clasificare a
observa ției. Earl Babbie ( 1992, 285) aminte ște doar tipurile de observa ție participant ă și observa ție
direct ă. R. Guy Sedlack și Jay Stanley ( 1992, 286-293) au în vedere mai multe criterii: gradul de
implicare a observatorului în via ța colectivit ăților studiate ( observa ție participativ ă și nonparticipativ ă),
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 145
recunoa șterea deschis ă sau ascunderea faptului c ă se urm ărește studierea grupurilor, colectivit ăților sau
comunit ăților ( observa ție deschis ă și observa ție ascuns ă), efectuarea observa ției în mediul natural sau
într-un mediu artificial ( observa ție de teren și observa ție de laborator ), gradul de control ( observa ție
puternic controlat ă și observa ție slab controlat ă) și, în fine, structurarea categoriilor de observare
(observa ție structurat ă și observa ție nonstructurat ă).
Exemplificarea, fire ște, ar putea continua. De pild ă, Laz ăr Vlăsceanu ( 1986, 2 13) se opre ște la trei
tipuri de practicare a observa ției: observa ția structurat ă, observa ția participativ ă și observa ția
nedistorsionant ă.
În ceea ce ne prive ște vom insista doar asupra tipurilor de observa ție mai frecvent utilizate în
cercet ările sociologice, inclusiv în investiga țiile psihosociologice, și anume: observa ția structurat ă,
observa ția participativ ă, observa ția e șantionat ă (time sampling). Utiliz ăm deci criteriile: gradul de
structurare, nivelul de implicare a cercet ătorului și durata observa ției. Alte criterii precum: nivelul
controlului sau dezv ăluirea rolului de observator vor interveni pe parcursul analizei, f ără însă a st ărui
asupra tipurilor de observa ție ce ar rezulta din aplicarea respectivelor criterii.
Observa ția nestructurat ă versus observa ția structurat ă. Dacă accept ăm punctul de vedere al lui
Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, 252), în clasificarea tipurilor de observa ție intervin dou ă tipuri de
structuri: primul se refer ă la structura environmentului, care prin dihotomizare d ă naștere cadrului natural
(studiu de teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de al doilea are în vedere gradul
de structurare a observa ției, care poate fi la limit ă divizat în observa ție nestructurat ă, de o parte, și
observa ție structurat ă, de cealalt ă parte.Rezult ă prin luarea în calcul a celor dou ă tipuri de structuri o
tipologie a observa ției: observa ția complet nestructurat ă (întâlnit ă în studiile de teren), observa ția
nestructurat ă (utilizat ă în experimentele de laborator), observa ția structurat ă (în studiile de teren) și
observa ția complet structurat ă (în experimentele de laborator). În Figura 9. 1 sunt prezentate cele patru
tipuri de observa ție.
Fig. 8. 1. Tipurile de observa ție (după K. D. Bailey, 1982, 253)
Gradul de structurare Gradul de structurare a cadrului observa țional
a observa ției
Cadrul natural Laborator
Nestructurat ă Observa ție complet
nestructurat ă (M. Mead, 1928;
W. F. Whyte, 1955) Observa ția nestructurat ă
Structurat ă
Observa ția structurat ă Observa ția complet
structurat ă (R. F. Bales,
1950)
Dar ce înseamn ă structurarea observa ției? G. J. McCall ( 1984), citat de Royce Singleton, Jr. și colab.
(1988, 300), r ăspunde: “Observa ția este structural ă sau sistematic ă dacă se utilizeaz ă explicit planuri
pentru selec ția, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurat ă dacă aceste procese sunt implicite
și emergente”.
Observa ția nestructurat ă (sau slab structurat ă) se întâlne ște atât în studiile sociologice de teren, cât și
în cele de laborator (mai ales în cercet ările psihosociologice). Metoda etnografic ă având drept scop
descrierea am ănunțită a unei culturi sau subculturi se bazeaz ă pe observa ția nestructurat ă. Studiile
realizate de Margaret Mead ( 1901 – 1978) în insulele Samoa sau în Noua Guinee (vezi: Coming of Age in
Samoa , 1928; Sex and Temperament in Three Primitive Societies , 1935) sunt un bun exemplu de ceea ce
înseamn ă utilizarea observa ției nestructurate. Metoda etnografic ă a fost aplicat ă cu succes și în
monografiile realizate în perioada interbelic ă de Școala sociologic ă de la Bucure ști, de sub conducerea lui
Dimitrie Gusti. Henri H. Stahl face o expunere magistral ă a acestui tip de observa ție în Tehnica
monografiei sociologice (1934).
146 Septimiu CHELCEA
Observa ția nestructurat ă constituie adesea primul pas în cercetarea sociologic ă de teren. Se în țelege
că, și în acest caz, f ără aportul teoriei, observa ția este oarb ă. Fondarea pe teorie diferen țiază observa ția
științifică (și observa ția nestructurat ă este observa ție științifică) de observa ția spontan ă. Cercet ătorul nu se
lasă furat de ceea ce iese din comun, observa ția științifică nu trebuie s ă conduc ă la o colec ție de
excentricit ăți. Prin aceasta nu se neag ă valoarea unor fapte de observa ție nea șteptate, dar capitale, în
măsură să inițieze o nou ă teorie sau s ă lărgeasc ă teoriile existente. Robert K. Merton ( 1972, 286) nume ște
acest fapt serendipitate , dup ă povestea celor trei prin țese din Serendip (vechiul nume al insulei Ceilon)
care aveau darul de a descoperi gra ție perspicacit ății lor lucruri pe care nu le c ăutau. Astfel de fapte
neașteptate, aberante și capitale înregistrate prin observa ția nestructurat ă ofer ă ocazia dezvolt ării unei noi
teorii (Termenul de „serendipitate“ a fost creat de Horace Walpole în 1754, Robert K. Merton utilizându-l
pentru prima dat ă în studiul Sociological Theory publicat în American Journal of Sociology , 1945, 50,
469). Se în țeleg c ă – așa cum remarca René König – „nu observa ția naiv ă a unui observator naiv, ci
dimpotriv ă observa ția naiv ă a unui observator instruit“ constituie „serendipity pattern“.
Observa ția structurat ă, la rândul ei, poate fi aplicat ă în cercet ările sociologice de teren, ca și în
studiile de laborator, fie cu recunoa șterea deschis ă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol.
Pentru acest tip de observa ție distinctiv este faptul c ă se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de
care se face observa ția.
Prin categoriile de observa ție în țelegem clase de fapte și fenomene omogene, în care sunt reuni ți
indicatorii relevan ți și care permit, prin codificare, analiza statistic ă a proceselor și rela țiilor sociale.
Roger W. Heyns și Alvin F. Zander ( 1963) analizeaz ă caracteristicile sistemelor de categorii de
observa ție. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realit ății, sistemul de categorii poate fi
exhaustiv , când toate actele comportamentale ale subiec ților vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau
nonexaustive , când sistemul de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unui
sistem de categorii nonexaustiv aduce serioase economii de timp și este de preferat în studiile-pilot. În cea
ce prive ște gradul de reflec ție impus de sistemul de categorii la înregistrarea datelor de observa ție, acesta
poate fi înalt sau mediu , dup ă cum categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de
categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referin ță, încercând s ă cuprind ă fenomene omogene sau
eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz este
multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue . Se în țelege c ă, de
regul ă, vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale și discontinue categoriile din sistemele
multidimensionale.
Pentru exemplificare, s ă analiz ăm sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales ( 1950) în
studierea în laborator a interac țiunii în cadrul discu țiilor de grup. Metoda este cea a analizei de
interac țiune, în fond un tip de analiz ă a con ținutului comunic ării în rezolvarea de probleme, care const ă în
“clasificarea comportamentelor act dup ă act… și dintr-o serie de analize a datelor în vederea ob ținerii de
indici descriptivi ai proceselor de grup și derivat, a factorilor care influen țează aceste procese” (Bales,
1950/1970, 2 17). Este interesant de ar ătat că, inițial, Robert F. Bales luase în considerare 85 de categorii
pentru a descrie procesele de interac țiune în cadrul discu țiilor de grup. În final, în urma laborioaselor sale
investiga ții concrete ( 1946- 1949), nu au fost re ținute decât 12 categorii. Acestea sunt dispuse în perechi
(pozitive și negative) și ordonate în dou ă dimensiuni referitoare la: comportamentul afectiv și
comportamentul intelectual. Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discu țiilor (a),
problemele de evaluare (b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de învingere
a tensiunii (e), problemele de integrare în grup a participan ților la discu ție (f) (Figura 9.2), care, în
viziunea autorului, logic sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interac țiune..
Sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al perticipan ților la
discu ție poate fi încadrat într-un din categoriile stabilite. Pentru a clasifica îns ă comportamentele se cere
un înalt grad de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte generale. Sistemul este bidimensional,
vizând atât comportamentul afectiv, cât și pe cel intelectual, fapt ce împiedic ă ordonarea pe o singur ă
linie a categoriilor, de la cea mai pu țin intens ă până la cea mai intens ă participare la discu țiile de grup.
Într-adev ăr, dat fiind cadrul de referin ță diferit, nu poate fi apreciat comportamentul celui care contribuie
la destinderea atmosferei mai intens participativ decât comportamentul celui care orienteaz ă discu țiile sau
evalueaz ă informa țiile, dar nici invers. Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt în acest sens
discontinue. Ele permit alc ătuirea profilurilor de discu ții, reconstituirea desf ășurării acestor discu ții,
pecum și rolul fiec ărui participant în discu ția de grup.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 147
Fig. 8.2 . Sistemul de categorii utilizat de R. F. Bales pentru studiul proceselor
de interac țiune în cadrul discu țiilor de grup ( 1950/1970, 2 18)
Domeniul socio-
emoțional A
(reac ții pozitive)
Domeniul temei B (răspunsuri)
a b c d e f
Domeniul temei C
(întreb ări)
Domeniul socio-
emoțional D
(reac ții negative)
Astfel, Robert F. Bales analizeaz ă distribu ția (în cifre brute și în procente) frecven ței actelor
comportamentale în cele 12 categorii pentru un total de 23 000 de acte înregistrate în observarea
grupurilor de discu ție (din școli, colegii, universit ăți etc.) de diferite m ărimi, punând în eviden ță unele
uniformit ăți (Tabelul 9. 1).
Tabelul 8. 1. Frecven țele actelor comportamentale pe categorii de observa ție
(după R. F. Bales, 1950/1970, 222)
Categoria de
observa ție Scorul Procente Limitele
Inferioar ă Superioar ă
1 246 1,0 0,0 5,0
2 1675 7,3 3,0 14,0
3 2798 12,2 6,0 20,0
4 1187 5,2 2,0 11,0
5 6897 30,0 2 1,0 40,0
6 488 1 2 1,2 14,0 30,0
7 1229 5,4 2,0 11,0
8 809 3,5 1,0 9,0
9 172 0,8 0,0 5,0
10 1509 6,6 3,0 13,0
11 1009 4,4 1,0 10,0
12 558 2,4 0,0 7,0 1. Arat solidar itate, sprijin,
laud, ajut
2. Destinde atmosfera.
Glume t e , râde, exprim
satisfac ie.
3. Exprim ao r d u l s u, arat
4. Face sugestii, indic o
direcie, d un scop
aciunii .
5. Formuleaz opinii,
apreciaz evalueaz
6. D o ori entare, o
if ii i7. Cere o orientare,
informa ii, rep et,
confirm .
8. Cere o evaluare, o opinie,
analizeaz .
9. Cere su gestii, ci posibile
10.Dezaprob , refuz
participarea sa.
11.Manifest ten siune,
frustrare.
12.Manifest agresivitate, îi
148 Septimiu CHELCEA
Cunoscându-se distribu ția în procente, pe categorii de observa ție și limitele acestei distribu ții, pot fi
caracterizate interac țiunile din grupurile cercetate dup ă cum se abat, și cât de mult, fa ță de mediile
stabilite empiric. Astfel, Robert F. Bales prezint ă în studiul Some Uniformities of Behavior in Small
Social System (1952) profilul unui grup satisf ăcut în discu ție de caz (Tabelul 8.2).
Tabelul 8.2. Profilul unui grup satisf ăcut în discu ția de caz
(după R. F. Bales, 1952, 149)
Nr. crt. Categorii de observa ție Frecven ța (în procente)
1 Arat ă solidaritate 0,7
2 Destinde atmosfera 7,9
3 Exprim ă acordul s ău 24,9
4 Face sugestii 8,2
5 Formuleaz ă opinii 26,7
6 D ă o orientare 22,4
7 Care o orientare 1,7
8 Cere o evaluare 1,7
9 Cere sugestii 0,5
10 Dezaprob ă 4,0
11 Manifest ă tensiune 1,0
12 Manifest ă opozi ție 0,3
Din num ărul total de 7 19 acte comportamnetale înregistrate în discu ția de caz, aproximativ trei
pătrimi din ele se încadreaz ă în categoriile: acord, ofer ă opinii, ofer ă orient ări. Reac țiile socioemo ționale
pozitive (aproximativ o treime din totalul înregistr ărilor) sunt de șase ori mai numeroase decât reac țiile
socioemo ționale negative (5,3%). Aplicarea acestui procedeu de observa ție complet structurat ă în analiza
discu ției de caz a pus în eviden ță petnru grupul dat existen ța nesemnificativ ă a problemelor de integrare
în grup a participan ților la discu ție (1,0%).
Observa ția extern ă versus observa ția participativ ă. Observa ția extern ă semnific ă situarea
observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observa ție se recomand ă în cazurile în care
încadrarea cercet ătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivit ății țintă este dificil ă sau chiar
imposibil ă (de exemplu, în societ ățile academice, în institu țiile militare, politice, religioase etc.).S ă ne
imagin ăm că am dori s ă studiem stilul de conducere într-o mare corpora ție sau firm ă. Aproape sigur c ă nu
vom fi accepta ți ca membri în consiliul de administra ție și nici nu ni se vor acorda interviuri de c ătre cei
din staff-ul institu ției. Nu ne a șteptăm să ni se completeze nici chestionarele de anchet ă. Putem apela la
observa ția extern ă. Obținem permisiunea de a vizita sala de consiliu, biroul directorului general (fire ște,
după orele de program…). Dup ă amenajarea înc ăperilor respective vom afla dac ă este vorba de un spațiu
sociopat , care încurajeaz ă comunicarea social ă, sau de un spațiu sociofug – conform terminologiei
propuse de A. Mehrabian și N. Diamond ( 1971). Vom vedea dac ă masa de consiliu, dac ă scaunele din
jurul mesei sunt la fel, știind c ă forma mesei și așezarea în jurul ei influen țează comunicarea și cooperarea
interpersonal ă – dup ă cum remarca Mark Knapp ( Non-Verbal Communication in Human Interaction ,
New York, Holt, Rinehart and Winston, 1978). “Mesele p ătrate sunt ideale pentru convorbiri scurte, care
se rezum ă la fapte sau de stabilire a unor rela ții superior/subordonat” (Pease, 1992, 200). Mesele standard
dreptunghiulare, noteaz ă autorul anterior citat, permit patru pozi ții: de col ț (care încurajeaz ă conversa țiile
prietene ști, spontane), de cooperare (de aceea și parte, exprimând acceptarea parteneriatului), competitiv-
defensiv ă (de o parte și de alta a mesei) și independent ă (îndep ărtată, de o parte și de cealalt ă parte a
mesei). La rândul lor mesele rotunde sunt ideale pentru discu țiile între persoanele cu status social egal. S ă
ne gândim la “cavalerii mesei rotunde” ai regelui Arthur al cel ților din Britannia (sec. al VI-lea) care au
luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni, dar și la “efectul Steinzor”, care prevede c ă, în jurul unei
mese rotunde, schimbul cel mai intens de informa ții se realizeaz ă cu persoana plasat ă diametral opus
(Bernanrd Steinzor, The Spatial Factor in Face-to-face Discussion Groups , 1950). Cât prive ște scaunele
din jurul meselor de consiliu sau din birourile manageriale trebuie s ă știm c ă ele “scot în eviden ță rangul
și puterea” – dac ă avem în veddre – “m ărimea și accesoriile, în ălțimea lor și locul unde vor fi a șezate”
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 149
(Pease, 1992, 205). Vom m ăsura distan ța dintre locurile participan ților la discu țiile pentru luarea
deciziilor și chiar l ățimea sau diamentrul mesei. Aceasta pentru c ă fiecare participant la discu ții resimte
negativ când nu îi este respectat spa țiul personal, acea zon ă ce înconjoar ă corpul uman, asemenea unei
anvelope invizibile, care variaz ă ca dimensiune în func ție de cultur ă, apartenen ța la genul social
(masculin/feminin), tipul de rela ții (formale/informale) și de situa ția concret ă (Robert Sommer, Personal
Space , 1969). Ne va interesa calitatea materialelor din care este confec ționat mobilierul, func ționalitatea,
dar și amplasarea lui. Este privilegiat ă? Putem s ă fim aproape siguri c ă în respectiva institu ție se
încurajeaz ă mai degrab ă respectarea strict ă a regulilor (inclusiv de rezolvare a problemelor), nu
creativitatea. Datele furnizate de observa ția extern ă vor trebui coroborate cu cele ob ținute cu ajutorul altor
metode, tehnici și procedee, dar ele nu sunt în nici un caz de neglijat.
Într-o cercetare sociologic ă este nu numai imposibil, dar și inutil s ă se înregistreze tot ce înseamn ă
viață social ă. A observa comportamentul oamenilor 24 de ore din 24 este absurd; efortul nu este r ăsplătit
de apropierea de adev ăr. Dac ă totul este semnificativ, atunci nimic nu este semnificativ. Va trebui s ă se
procedeze selectiv – a șa cum s-a procedat, de exemplu, în studiul procesului de industrializare și
urbanizare la Bolde ști (Herseni, 1970). De asemenea, este exemplar ă pentru observa ția extern ă
înregistrarea interac țiunii în grupurile de munc ă în cercet ările conduse de Elton Mayo efectuate într-o
filatur ă din Philadelphia ( 1925) și în atelierele din Hawthorne, lâng ă Chicago, ale Companiei Western
Electric ( 1924- 1943).
Observa ția extern ă (sau nonparticipativ ă) este caracteristic ă studiilor de laborator, în timp ce
observa ția participativ ă se întâlne ște în studiile sociologice de teren și cu deosebire în cercet ările de
antropologie cultural ă. Sigur, se cunosct și excep ții de la aceast ă regul ă. Cercetarea din anii 1967- 1968
asupra unui e șantion de 1217 de persoane, în Fran ța, pe care se bazeaz ă lucrarea lui Pierre Bourdieu ( La
Distinction: Critique sociale du jugement , Paris, Les Editions de Minuit, 1979) privind mentalul
burgheziei contemporane constituie un exemplu cu valoare teoretic ă și metodologic ă esen țială.
Concomitent cu aplicarea chestionarului (26 de întreb ări închise și deschise, la care se adaug ă 12 întreb ări
de clasificare), operatorii de interviu trebuiau s ă completeze și o fi șă de observa ție despre locuin ța,
îmbr ăcămintea, frizura/cuafura, corbirea persoanelor intervievate Observa ția participativ ă înseamn ă „a
lua parte – pe cât permite situa ția – con știent și sistematic la via ța activ ă, ca și la interesele și sentimentele
grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, 97). Practicând acest tip de observa ție, cercet ătorul nu numai c ă este
prezent în colectivitatea studiat ă, dar se și integreaz ă în situa ția observat ă, în via ța de zi cu zi zi a
grupului.
Așa cum apreciaz ă Danny L. Jorgensen ( 1989, 13-22), observa ția participativ ă se define ște prin șapte
caracteristici de baz ă:
• Descrierea vie ții sociale se face prin perspectiva celor din ăuntrul grupului , a oamenilor afla ți într-o
anumit ă situa ție sau într-un cadru bine determinat. Ce progres în cunoa ștere asigur ă aceast ă
perspectiv ă? Să ne gândim la teorema lui Thomas (1928): “Dac ă o persoan ă define ște situa țiile ca reale,
atunci sunt reale și consecin țele lor”. Înseamn ă că dup ă modul în care oamenii confer ă sens lumii în
care tr ăiesc a șa va fi realitatea. Via ța social ă este a șa cum o construiesc nativii, oamenii din ăuntrul
societ ății sau grupurilor sociale studiate. Fire ște că “definirea situa țiilor” de c ătre nativi poate fi eronat ă,
marcat ă de credin țe, influen țate de sentimente etc., dar tocmai o astfel de realitate determin ă
interac țiunile membrilor comunit ății și din afara ei, ca str ăin, nu o po ți cunoa ște, nu po ți înțelege
mobilul interac țiunilor și nici structura social ă. Observa ția participativ ă permite îns ă acest lucru.
• În observa ția participativ ă se are în vedere via ța de zi cu zi a oamenilor în mediul în care ace știa își duc
existen ța. Pentru metodologia observa ției participative este important ă viața cotidian ă aici și acum, nu
comportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situa țiile artificial create.
• Observa ția participativ ă conduce la generaliz ări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate
în urma test ării cauzale. Generaliz ările și interpret ările inspirate de observa ția participativ ă sunt
utilizate, totu și, în luarea deciziilor cotidiene.
• Observa ția participativ ă se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce prive ște
identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a
modalit ăților de teoretizare. Se porne ște de la experien ța imediat ă a oamenilor în situa țiile concrete de
viață. În final, se ajunge la descrierea calitativ ă a vie ții sociale în termenii limbajului uzual al nativilor,
al membrilor colectivit ăților studiate.
150 Septimiu CHELCEA
• Abordarea calitativ ă, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de metodologia observa ției
participative, ceea ce presupune descrierea detaliat ă și analiza adâncit ă a unei unit ăți sociale sau a unui
aspect al vie ții sociale. De regul ă, se face apel la observa ția participativ ă când urmeaz ă a se studia
holistic o cultur ă sau o societate, o subcultur ă sau o organiza ție, un grup uman, practicile, credin țele sau
interac țiunile umane. Scopul este de a descrie comprehensiv și exhaustiv un aspect important sau unic
al vie ții sociale.
• Cercet ătorul care utilizeaz ă observa ția participativ ă trebuie s ă joace rolul de participant la via ța de zi cu
zi a unit ății sociale investigate. De-a lungul cercet ării de teren, observatorul participant poate juca mai
multe roluri, de la cele dictate de recunoa șterea deschis ă a scopului de cunoa ștere științifică până la cel
de “cercet ător științific acoperit”.
• În observa ția participativ ă, se utilizeaz ă strategii specifice în func ție de unitatea social ă investigat ă.
Experien ța de via ță a cercet ătorului constituie o surs ă de date foarte important ă. În diferite momente ale
cercet ării se valorific ă în scopul cunoa șterii științifice documentele sociale de toate tipurile, ca și
interviurile, în special, nestructurate și chiar chestionarele, de regul ă, cu întreb ări deschise. Modul de
înregistrare a datelor colectate prin observa ție participativ ă are o importan ță deosebit ă. În afara
aparatului de fotografiat, de filmat, a casetofoanelor și a echipamentelor audio-video, în prezent sunt
utilizate și computerele.
Termenul de „observa ție participativ ă“ a fost introdus în vocabularul sociologiei în 1924 de c ătre
Eduard C. Lindeman în lucrarea Social Discovery , în care, criticând abuzul de cercet ări pe baz ă de
chestionar, lansa îndemnul: „Dac ă vrei s ă știi cu adev ărat ce face o persoan ă, observ ăo!“ (Stacey, 1970,
50).
Bronislav Malinowski ( 1884 – 1942), ini țiatorul func ționalismului în antropologia cultural ă și unul
dintre cei care au ilustrat valoarea observa ției participante în studiul culturilor izolate, nota în Argonauts
of Western Pacific (1922): „Nu este greu ca în acest gen de munc ă etnograful s ă abandoneze uneori
aparatul fotografic, blocnotesul și creionul, pentru a lua parte la ceea ce se petrece. El poate participa la
jocurile indigenilor, poate s ă-i înso țească în vizitele și plimb ările lor, s ă se așeze, s ă asculte, s ă participe la
conversa ție. . . Din aceste incursiuni în via ța indigen ă. . . am c ăpătat sentimentul foarte clar c ă felul lor de
a fi în diverse ocazii de tranzac ții tribale, conduita lor îmi deveneau mai clare și mai inteligibile ca
înainte“ ( Malinowscki, 1922/1984, 2 1).
Rolul cercet ătorului în observa ția participativ ă poate fi – dup ă Raymond L. Gold ( 1958) – acela de:
totalmente participant, participant ca observator, observator ca participant și totalmente observator. În
primul caz, cercet ătorul ascunde rolul s ău de observator și se integreaz ă în via ța colectivit ății studiate cât
mai mult posibil. El interac ționeaz ă cât mai natural cu cei pe care îi studiaz ă, își încorporeaz ă rolurile
sociale impuse de grup, dar trebuie s ă rămână, totu și, el însu și, adic ă observator, acesta fiind “rolul s ău
primar” (Gold, 1958/1970, 375). Participantul ca observator î și dezv ăluie rolul de cercet ător, dar î și
consacr ă bun ă parte din timp activit ăților comune ale grupului studiat. În contrast, observatorul ca
participant reduce timpul dedicat activit ăților nelegate de cercetarea propriu-zis ă. Raymond L. Gold
(1958/1970, 377) apreciaz ă că “rolul de observator participant este utilizat în studiile care implic ă
intervievarea nerepetat ă” și că “observarea este mai mult formal ă decât informal ă”. Dat fiind faptul c ă
observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioad ă de timp relativ scurt ă, exist ă riscul
unei cunoa șteri superficiale a interac țiunilor sociale din cadrul acestuia. În fine, observatorul total nu se
implic ă în via ța grupului și nu intervine în desf ășurarea fenomenelor studiate. “Rolul de observator total îl
îndep ărteaz ă pe cercet ătorul de teren de interac țiunile sociale cu cei studia ți” (Gold, 1958/1970, 378).
Herbert J. Gans ( 1962/1982, 398-399), precizând c ă în studiul s ău despre italienii-americani din zona
West End a ora șului Boston a utilizat observa ția paricipativ ă, consider ă că este mai util s ă se vorbeasc ă
despre tipurile de observ ție paricipativ ă în func ție de comportamentul cercet ătorului, nu de gradul în care
persoanelor studiate li se dezv ăluie identitatea acestuia (absolut secret, par țial recunoscut, recunoscut
total), conform tipologiei lui Raymond L. Gold. Astfel, pot fi identificate trei tipuri de observa ție
participativ ă: 1) Cercet ătorul se comport ă ca observator, adic ă este fizic prezent la desf ășurarea
evenimentelor, dar nu particip ă la derularea lor; 2) Cercet ătorul particip ă, dar ca cercet ător, ceea ce
înseamn ă că are rol de “cercet ător-participant”; 3) Cercet ătorul particip ă, devenind în aceast ă situa ție
“paricipant real”, abdicând pe moment la rolul s ău de cercet ător, reluânu- și-l îns ă dup ă consumarea
evenimentului.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 151
Așa cum remarca Danny L. Jorgensen ( 1989, 53), de la complete outsider la complete insider
cercet ătorul care opteaz ă pentru metodologia observa ției participative parcurge o gam ă întreag ă de stadii
schimbându- și pozi ția social ă (social location) de pe care înregistreaz ă viața de zi cu zi a comunit ăților
studiate. Ca și pozi ția fizic ă (physical position) – distan ță sau apropiere de fenomenul observat – pozi ția
social ă adoptat ă deliberat de c ătre cercet ător influen țează hotărâtor ce va observa, în ciuda dorin ței
acestuia de a furniza o imagine corect ă de a cunoa ște obiectiv via ța social ă. Ceea ce se observ ă, în final,
depinde de pozi ția social ă (cea a șomerilor sau a patronilor, a majoritarilor sau a minoritarilor, a femeilor
sau a b ărbaților, a profesorilor sau a studen ților etc.) pe care se plaseaz ă cercet ătorul. Nu exist ă, fire ște, o
poziție care s ă asigure o perspectiv ă perfect ă asupra tuturor fenomenelor sociale studiate. De fiecare dat ă
cercet ătorul va decide unde s ă se plaseze pentru a ob ține cea mai adecvat ă imagine, con știent fiind c ă
oricare din perspective con ține limitatori intrinseci, erori inerente. De aceea observatorul participant va
încerca s ă își schimbe pozi ția de observare pentru a înregistra fenomenul studiat din cât mai multe
perspective. Aceast ă strategie reduce posibilitatea unor observa ții incorecte (inacurate observation).
Patricia A. Adler și Peter Adler ( 1994, 379) apreciaz ă că, în perspectiva abord ării calitative, practica
cercet ărilor bazate pe observa ția participativ ă pune în eviden ță o accentuare a implic ării cercet ătorului în
viața comunit ății studiate, astfel c ă se poate vorbi de trei roluri predominante ale observatorului :
cercet ător-membru-deplin, cercet ător-membru-activ și cercet ător-membru-periferic . Aceast ă tipologie a
rolurilor observatorului cercet ător științific permite diferite combina ții cu tipologia propus ă de Raymond
L. Gold ( 1958).
Așa cum foarte judicios remarca Petru Ilu ț (1997, 8 1), “participarea și observa ția ca membru
complet, membru activ sau membru periferic depind de caracteristicile socio-demografice ale
colectivit ăților și grupurilor investigate și de condi țiile concrete în care se desf ășoară”.
Problemele ridicate de observa ția participativ ă sunt numeroase, vizând atât tehnica de cercetare, cât
și deontologia. Vom declara scopul real al cercet ării? Ne vom declina identitatea? Cât de activ ă va fi
participarea cercet ătorului la via ța grupului studiat? De r ăspunsul la aceste întreb ări cursul observa ției se
va modifica, iar din combinarea axelor „participare“ și „declararea status-ului de observare“ rezult ă patru
situa ții în care se poate afla cercet ătorul vie ții sociale (Figura 8.3).
puternic
Gradul de recunoa ștere
a particip ării la situa ție
slab
Gradul de recunoa ștere
a statusului de cercet ător
Fig. 8.3 . Situa țiile observatorului participant ( după Kohn și Nègre, 1991, 118)
Preciz ăm că în cursul desf ășurării cercet ării statusul observatorului se poate schimba: din observator
nedeclarat, cercet ătorul poate deveni cercet ător neutru sau actor social. De asemenea, gradul de implicare
în via ța grupului se poate schimba. Men ționăm că exist ă o literatur ă bogat ă vizând acest tip de observa ție
(I. C. Jarvie, 1969; P. Kloos, 1969; G. J. McCall și, J. L. Simmons, 1969; Margaret Stacey, 1969; Virginia
L. Olsen și Elvi Waik Whittaker, 1970; H. S. Becker, 1970).
Pentru a ilustra strategia observatorului participant, s ă luăm în discu ție cercetarea antropologului D.
M. Vesperi ( City of Green Benches , New York, Correl University Press, 1985) la care face trimitere
Danny L. Jorgensen ( 1989, 57). Tân ărul antropolog american și-a propus s ă studieze via ța persoanelor
foarte b ătrâne care tr ăiesc în s ărăcie, fiind dependente de serviciile sociale. S-a gândit c ă orașul St.
Petersburg, din Florida, ofer ă cele mai bune condi ții pentru studiul pe care și l-a propus, dat fiind faptul c ă Cercet ător –
«spion» Cercet ător –
«actor
social»
Observator
«nedeclarat » Observator
«neutru»
ascuns declarat
152 Septimiu CHELCEA
o mare parte din locuitorii ora șului erau persoane în vârst ă, în eviden ța serviciilor sociale. Ca tân ăr
cercet ător, nu putea s ă-și asume rolul de “spion” (complete insider). S-a stabilit în St. Petersburg și a
început s ă-i intervieveze pe b ătrânii de pe str ăzile ora șului, ca simplu cet ățean, ca simpatizant al acelor
defavoriza ți și posibil prieten al lor, în fine, ca cercet ător științific. Uneori f ăcea observa ție participativ ă,
ca cercet ător neutru, alteori ca “cercet ător acoperit”, nedeclarat. Cel mai adesea observa comportamentul
persoanelor foarte b ătrâne și foarte s ărace, stând pe o banc ă în parc (de unde și titlul c ărții sale).
Observa ția participativ ă are prin excelen ță un caracter descriptiv și adesea doar un scop explorativ.
William Foote Whyte, clasic al acestui tip de observa ție, în Street Corner Society : The Social Structure of
an Italian Slum (1943) r ăspunde unei probleme privind organizarea social ă în ora șele americane.
Complexitatea problemei, inexisten ța unei teorii adecvate (la acea dat ă exista prejudecata c ă la periferia
orașelor americane domne ște dezorganizarea social ă) l-a determinat pe William Foote Whyte s ă încerce
observarea explorativ ă a fenomenului. S-a mutat în Cornerville , locuind într-o camer ă la o familie de
italieni. Pentru c ă părinții respectivei familii nu vorbeau engleze ște, a început s ă înve țe limba acestora, în
scurt timp reu șind s ă vorbeasc ă italiana fluent. Faptul c ă a făcut efortul de a înv ăța limba comunit ății
studiate s-a dovedit a fi foarte important, chiar dac ă discu țiile cu persoanele din genera ția a doua s-au
purtat totdeauna în limba englez ă: i-a convins pe nativi de “interesul sincer și simpatetic pentru popula ția
din Cornerville ” (Whyte, 1943, V.). De la fereastra locuin ței lui a început s ă observe o band ă (termenul
are aici o nuan ță neutr ă) de pe Norton Street, din Boston. În aceast ă fază, observa ția nu era participativ ă.
Treptat (cercetarea a durat trei ani și jum ătate), William Foote Whyte s-a integrat în subcultura bandei, a
învățat „limbajul“ ei, a fost acceptat și sprijinit s ă desf ășoare cercetarea. La constituirea ei, la începutul
anului 1937, banda num ăra șase membri; apoi banda și-a m ărit num ărul la treisprezece membri, în vârst ă
până la 29 de ani. To ți copil ăriseră în acela și mediu, urmaser ă la aceea și școală; unii lucrau permanent în
fabric ă, alții doar ocazional. Fiecare avea un loc bine stabilit în organizarea bandei. Ini țial, Nutsy fusese
șef. Într-o confruntare direct ă, Doc îl învinge pe Nutsy și devine șeful bandei. Pozi țiile celorlal ți membri
ai bandei se contureaz ă după cum activaser ă sub conducerea lui Nutsy (Frank, Joe, Alec, Carl, Tonny) sau
intraser ă în band ă ca urmare a prieteniei lor cu Doc (Danny, Mike, Long John).
Cercetarea lui William Foote Whyte înl ătură prejudecata dezorganiz ării sociale în slums-ul ora șelor
americane și aduce totodat ă contribu ții pre țioase la tehnica observa ției participative, prin formularea unor
reguli de aplicare a acestei tehnici. Astfel, observatorul: trebuie s ă ia leg ătura în primul rând cu liderul
(conduc ătorul, personajul central) grupului observat; trebuie s ă atrag ă toate persoanele care doresc s ă
conlucreze cu el; trebuie s ă se ab țină de la aprecierea sau dezaprobarea comportamentelor observate; s ă
evite de a lua parte la conflicte, care pot diviza grupul.
Matilda White Riley ( 1963, 62), comentând cercetarea lui William Foote Whyte ( 1943), atrage
atenția asupra câtorva caracteristici definitorii pentru studiile bazate pe observa ția participativ ă. În primul
rând, obiectivul cercet ării: a șa cum declar ă autorul chiar în Prefa ță, scopul era de a ob ține o imagine
autentic ă (intimate view ) a vie ții din Cornerville , pe baza c ăreia s ă poat ă face generaliz ări despre
sistemele sociale. Și-a centrat aten ția asupra unui subsistem distinct – banda ( the gang ). În terminologia
lui Robert K. Merton ( 1959), a procedat la o cercetare strategic ă: studiind o parte a sistemului social a
vizat întregul sistem social, întrucât partea (grupul social, banda) reprezint ă în miniatur ă sistemul general
al rol-statusurilor și interac țiunilor sociale. În al doilea rând, apelând la observa ția participativ ă, William
Foote Whyte a participat la activit ățile de zi cu zi ale comunit ății: a locuit mai mult de trei ani de zile
împreun ă cu cei pe care îi studia, în acela și apartament, s-a al ăturat clubului lor ( Italian Community
Club ), a luat parte la meciurile echipei de bowling, a mers cu italiencele la dans, s-a asociat campaniei
electorale locale, i-a vizitat la domiciliu pe membrii bandei studiate. S-au creat astfel obliga ții reciproce.
Cei din band ă l-au ajutat pe cercet ător, explicându-i ce se întâmpl ă în grupul lor, ce semnifica ție au pentru
ei cele observate de el.
După aproape dou ăzeci de ani de la publicarea cercet ării lui William Foote Whyte, apare o lucrare,
devenit ă și ea “ clasic ă”: The Urban Villagers. Group and Class in the Life of Italian-Americans de
Herbert J. Gans ( 1962), în care, pe baza observa ției participative în zona The West End a ora șului Boston,
vecin ă zonei The North End studiate în Street Corner Society , au fost descrise familia și grupruile,
comunit ăție, politica și cultura etnic ă în America modern ă. Cercet ătorul a tr ăit al ături de italienii-
americani pe care I-a studiat (octombrie, 1957 – mai, 1958), urm ărind s ă descrie un cartier s ărac (slum ) și
modul de via ță al popula ției cu venituri mici. A rezultat un raport de cercetare exemplar.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 153
A intra în cadrul social al grupului observat și a păstra și dezvolta rela țiile cu nativii constituie o art ă
și o știință în acela și timp. Înc ă în 1922, Bronislaw Malinowski preciza premisele oric ărui studiu bazat pe
observa ția participativ ă: respectarea “spiritului științific, cunoa șterea valorilor și criteriilor etnografiei
moderne… plasarea într-o bun ă condi ție de observare, direct între nativi… și aplicarea unui set de metode
speciale de colectare, manipulare și înregistrare a datelor” (Malinowski, 1922/1984, 6). Se accept ă astăzi
că rela țiile cu nativii trebuie s ă se bazeze pe încredere, cooperare, echilibru și prietenie. Danny L.
Jorgensen ( 1984, 69) consider ă că cercetarea de teren în perspectiva observa ției participative presupune
negociere, reciprocitate și rela ții de schimb între cercet ători și nativi. Încrederea și cooperarea se ob țin
dacă nativii cunosc adev ărata identitate social ă a cercet ătorului. Prezentarea de sine a cercet ătorului, cu
sinceritate, induce rela ții autentice cu nativii. Totdeauna trebuie, îns ă, păstrate propor țiile. Aceast ă regul ă
guverneaz ă și rela țiile de schimb între observatorul participant și persoanele studiate. Se vor oferi bani
pentru informa țiile furnizate? Câ ți? Se vor oferi bunuri simbolice? Ce fel de gratifica ții nonmateriale? Nu
exist ă reguli stricte pentru ridicarea barierelor dintre cei observa ți și cercet ători, dar trebuie luate în
considerare a șteptările nativilor, expecta țiile lor.
Observa ția continu ă versus observa ția eșantionat ă. Observarea continu ă se refer ă la perioade
limitate din via ța unei colectivit ăți sau la secven țe comportamentale bine precizate ale unui num ăr mic de
actori sociali. De regul ă, se procedeaz ă la o e șantionare a comportamentelor ce urmeaz ă a fi observate.
Este practic imposibil s ă observi toate unit ățile de comportament ale unui individ. În func ție de obiectivele
cercet ării vor fi re ținute doar comportamentele relevante, adic ă se va face o selec ție a faptelor de observa ție.
„Observa ția presupune, prin defini ție, o alegere a faptelor de observat. Este o distingere clar ă a unor detalii
semnificative dintr-un tot amorf. Este un rod al unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este și ceea
ce nu este semnificativ“ (Stahl, 1934, 5).
Observa ția e șantionat ă (sau instantanee), pus ă la punct în 1934 de c ătre Tippett, se bazeaz ă pe
tehnica sondajului, fiind numit ă uneori „e șantionaj al muncii“ sau „inspec ție instantanee“. În sociologie,
deși observa ția instantanee porne ște de la ceea ce îndeob ște se în țelege prin „privirea maistrului“ nu este
deloc o inspec ție și, mai ales, nu este f ăcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabil ă doar în studiul
muncii.
Observa ția instantanee prezint ă avantajul de a fi relativ comod ă, putându-se aplica f ără perturbarea
comportamentului celor studia ți. Exist ă posibilitatea aplic ării acestei metode f ără ca cei studia ți să fie
avertiza ți; procedeul implic ă anumite riscuri: observatorul, odat ă deconspirat, pierde total încrederea celor
în mijlocul c ărora efectueaz ă studiul. Marele avantaj pe care îl confer ă aplicarea acestei metode const ă în
posibilitatea ce se creeaz ă de a studia alternativ mai multe activit ăți într-o perioad ă de timp scurt ă. Prin
intermediul observa ției instantanee se poate stabili, cu un grad convenabil de precizie (de exemplu, în
studiul muncii), lista opera țiilor ce se efectueaz ă, ponderea fiec ărei opera ții (ca timp, în procente) și se
poate compara ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prev ăzut a se face. Observa ția instantanee este
recomandabil a se aplica numai în studiul unor activit ăți variate. Aplicarea practic ă a metodei trebuie s ă
țină seama de gradul de precizie pe care dorim s ă-l aib ă rezultatele. Prin conven ție, se consider ă că un
grad de precizie de 0,05 este convenabil.
Ca momente importante în aplicarea observa ției instantanee, în afara stabilirii prin observa ție a
ponderii elementelor în cadrul activit ății studiate, amintim fixarea intervalelor dintre observa țiile
instantanee ; aceasta se realizeaz ă în func ție de timpul total de studiu, de num ărul activit ăților care sunt
studiate și de distan ța dintre locurile de desf ășurare a acestor activit ăți. Se ia în considera ție timpul minim
pentru parcurgerea distan ței între cele mai îndep ărtate locuri ce sunt studiate alternativ.
Determinarea momentelor de efectuare a observa țiilor instantanee se face prin tragere la sor ți. În
final, se completeaz ă o fi șă de observa ție în care sunt trecute: num ărul observa țiilor, ziua, orarul de
observare, con ținutul observ ării și eventualele remarci explicative suplimentare.
154 Septimiu CHELCEA
Reguli de observare
În orice tip de observa ție cercet ătorul trebuie s ă-și pun ă o serie de întreb ări: ce va observa? Cum o va
face? Cum s ă se înregistreze faptele de observa ție? Cum s ă le interpreteze în vederea teoretiz ării?
Ruth C. Kohn și Pierre Nègre ( 1991, 67) propun un model al observ ării care ne poate ajuta în
stabilirea unor reguli de observare (Figura 9.4).
Fig. 8.4. Un model al observ ării (după Kohn și Nègre, 1991, 67)
Cine? Pentru cine? Pentru ce?
Cum? Ce?
Când? Unde?
Theodore Caplow ( 1970, 155) sintetizeaz ă experien ța de cercetare și formuleaz ă 13 reguli de
observare, incluzând condi țiile prealabile, procedura, con ținutul și modul de notare. În deplin acord cu
autorul citat, prezent ăm aceste reguli .
Condi ții prealabile observ ării
• Înainte de începerea cercet ării de teren, cel ce face observa ția trebuie s ă se familiarizeze cu
obiectivele cercet ării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observa ție trebuie precis formulate și
suficient de mult repetate pentru ca observa ția să fie valid ă;
• Înainte de a observa, cercet ătorul trebuie s ă memoreze lista unit ăților de observare (secven țele
comportamentale).
• Procedura de notare
• Observatorul trebuie s ă noteze, pe cât posibil, faptele de observa ție pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, și în cazuri excep ționale, de
ordinul orelor. Henri H. Stahl ( 1943, 17) atrage aten ția în acest sens: „oricât de bun ă memorie ai avea,
observa ția care nu se noteaz ă de îndat ă, poate fi considerat ă ca pierdut ă“;
• Răstimpul la care ne-am referit variaz ă în func ție de natura cercet ării;
• Observatorul nu trebuie s ă uite c ă el însu și este observat și că notarea s-a f ăcut în perioade de
observare;
Con ținutul notelor de observa ție
• Notele de observa ție trebuie s ă includ ă: data, ora, durata observa ției, locul desf ășurării evenimentelor
(făcându-se apel la hart ă, fotografie, desen etc.); circumstan țele observ ării, aparatele utilizate în
observa ție, factorii de mediu care pot influen ța comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele
etc.), precum și modific ările care au survenit în timpul observ ării;
• În notele de observa ție nu- și au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercet ătorului. Este gre șit să notăm
că persoana observat ă era, de exemplu, emo ționat ă. Va trebui s ă notăm doar expresia facial ă,
paloarea, contrac ția muscular ă etc.;
• Conversa ția cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, a șa cum s-au desf ășurat.
Notarea cuvânt cu cuvânt a declara țiilor persoanelor intervievate se va închide între ghilimele (“), iar
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 155
sinteza, prescurtarea conversa ției se marcheaz ă cu apostrof ( ’), așa cum se accept ă prin conven ție în
studiile etnografice (Fielding, 1993, 162).
• Opiniile și deduc țiile cercet ătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite;
Definitivarea notelor de observa ție
• Notele de observa ție trebuie rev ăzute, ad ăugite, corectate de îndat ă ce timpul permite acest lucru;
• Notele de observa ție trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, s ă
se treac ă la clasificarea lor definitiv ă.
• Firește că aceste reguli de observa ție pot fi am ănunțite, nuan țate și particularizate în raport de tipul de
observa ție. Oricum, ele constituie un bun îndreptar pentru cercet ătorul încep ător.
In finalul discu ției depre observa ție ca metod ă de cercetare în științele socioumane s ă ne amintim
dictonul marelui chimist și biolog francez Lous Pasteur ( 1822- 1895), cel care a pus bazele imunologiei și
care a aplicat pentru prima oar ă vaccinarea antirabic ă: “In câmpul observa ției șansa favorizeaz ă doar
mințile cultivate”.
Termeni-cheie
• auto-observa ția
• observa ția
– calitativ ă
– cantitativ ă
– continu ă
– controlat ă
– direct ă
– eșantionat ă
– etnografic ă
– extern ă
– necontrolat ă
– nestructurat ă
– participativ ă
– structurat ă
• poziția observatorului
– fizic ă
– social ă
• rolurile observatorului participant
– membru-activ – membru-deplin
– membru-periferic – observator ca participant
participant ca observator
totalmente observator
totalmente participant
• serendipitatea
• sinergologia
• sistemul de categorii de observa ție
• sociologia vizual ă
Probleme recapitulative
1. Care este specificul observa ției ca metod ă de cercetare în științele socioumane?
2. Compara ți observa ția cu alte metode de cercetare din științele socioumane.
3. Care sunt avantajele recursului la metoda observa ției în cunoa șterea vie ții sociale?
4. Dar dezavantajele?
5. Ce criterii pot fi folosite pentru tipologizarea observa ției?
6. Cum se stabile ște un sistem de categorii de observa ție?
7. Ce roluri î și poate asuma cercet ătorul care face observa ție participativ ă?
8. Ce elemente trebuie avute în vederer pentru calcularea num ărului de observa ții în cazul
observa ției eșantionate?
9. Care sunt regulile înregistr ării (not ării) faptelor de observa ție?
10. Ce este sociologia vizual ă?
156 Septimiu CHELCEA
Capitolul 9
Experimentul în științele socioumane
• Defini ție, concepte de baz ă și scheme experimentale
• Tipuri de experimente în științele socioumane
• Etapele cercet ării experimentale
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Încă în urm ă cu mai mult de un secol, aplicarea experimentului în cunoa șterea vie ții sociale a dat
naștere unei dispute între „experimentali ști“ și „pozitivi ști“ care, într-o form ă sau alta, se perpetueaz ă și
astăzi. Gilles Ferréol și Philippe Deubel ( 1993, 124) rezum ă dezbaterea relevând elementele esen țiale,
precum și protagoni ști. În 1872, C. Pellarin – autorul lucr ării Lettre de Fourier au Grand Juge – arat ă, în
polemica sa cu lingvistul și filosoful Émile P. Littré ( 1801-1881), avantajele experimentului: rigoarea
procedurii și calitatea informa țiilor ob ținute. Curios este faptul c ă nici fondatorii științei despre societate
nu admiteau experimentarea decât a fortiori în analiza faptelor sociale. Auguste Comte, fiind convins c ă
acumularea cuno ștințelor în acest domeniu va servi la regularizarea vie ții sociale în direc ția progresului,
și-a manifestat rezerve fa ță de experiment, ar ătând c ă izolarea unui element din organismul social poate
duce la e șec în cunoa șterea global ă a societ ății. De asemenea, autorul celebrului Cours de philosophie
positive (apărut în șase volume în perioada 1830- 1842), insistând asupra istoricit ății fenomenelor sociale,
restrângea apelul la experimentare. Aceea și pozi ție a avut-o fa ță de experiment și Émile Durkheim,
considerat pe plan mondial ca întemeietor al școlii franceze de sociologie.
Spre deosebire de fondatorii sociologiei, reprezentan ții orient ării „socialismului utopic“ (de exemplu,
Charles Fourier) au militat pentru practica experimental ă în schimbarea social ă către o societate ideal ă. În
Adunarea Constituant ă, în 1849, s-a propus, în acest sens, înfiin țarea unui Minister al Progresului și
Experiment ării cu scopul de a examina inven țiile și inova țiile în domeniile tehnicii și organiz ării sociale
(cf. Ferréol și Deubel, 1993, 125).
În leg ătură cu istoricul aplic ării experimentului în psihosociologie, exist ă o deplin ă concordan ță între
speciali ști: se consider ă că studiile din 1897 ale lui Norman Triplett reprezint ă primele încerc ări de
aplicare riguroas ă a experimentului în psihosociologie. Norman Triplett a m ăsurat performan ța în condi ții
individuale și în situa ția de competi ție: a înregistrat durata medie necesar ă rotirii de 150 de ori a unei
mulinete (dispozitiv format dintr-un tambur pe care se înf ășoară firul undi ței) atunci când subiec ții
executau aceast ă sarcin ă individual și în situa ții de competi ție, în grupuri de câte doi. El a constatat c ă în
situa ția de competi ție performan țele sunt superioare și a încercat s ă explice acest fapt de observa ție prin
ceea ce a numit „dinamogenia prin instinctul competitiv“ ( The dynamogenic factors in pace-making and
competition , în American Journal of Psychology , 1897, 9). Chiar dac ă explica ția dat ă nu a rezistat
timpului, Norman Triplett r ămâne primul experimentalist, în sensul modern al termenului, în
psihosociologie. Paradigma experimental ă a influen ței individuale introdus ă de Norman Triplett este nu
numai cea mai veche în psihosociologie, dar și una dintre cele mai fructuoase paradigme experimentale,
vizând însu și obiectul de studiu al psihosociologiei: modul în care comportamentul unui individ
influen țează comportamentul celorlal ți. Paradigma facilit ării sociale, introdus ă în psihosociologie prin
experimentele lui Norman Triplett, a fost verificat ă ulterior în diferite situa ții experimentale care au
îmbog ățit cunoa șterea în acest domeniu. Astfel, a fost constatat ă modificarea performan ței individuale în
prezen ța altora și în condi țiile în care și ceilal ți au de îndeplinit aceea și sarcin ă (Zajonc, 1971, 10).
Sintetizând rezultatele experimentelor referitoare la „facilitarea social ă“, Robert B. Zajonc ajunge la
concluzia c ă „situa ția de coac țiune, ca și prezen ța unui public amelioreaz ă performan ța și îngreuneaz ă
achizi ționarea de cuno ștințe“ (Zajonc, 1967, 23).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 157
În cunoa șterea științifică, valoarea deosebit ă a experimentului este dat ă de func ția acestuia de
verificare a ipotezelor cauzale. A șa cum remarca Raymond Siever ( 1970), experimentul este, de cele mai
multe ori, asociat cu abordarea analitic ă a fenomenului, spre deosebire de observa ție, care se asociaz ă
spontan abord ării descriptive. De aici și distinc ția pe care o fac unii epistemologi între științele
experimentale și științele observa ționale, prin extensie științele experimentale fiind considerate
superioare. Fire ște, o astfel de distinc ție și, mai ales, etichetarea în „bun“ și „rău“ nu se justific ă. Toate
științele observ ă și descriu și, de asemenea, toate, în m ăsura în care aspir ă la statutul de știință, mai
devreme sau mai târziu tind s ă integreze datele de observa ție în sisteme teoretice explicative. „Este
adev ărat, desigur, c ă unele științe, în primele lor etape de dezvoltare, se caracterizeaz ă printr-o
extraordinar de înalt ă propor ție a datelor de înregistrare fa ță de datele de analiz ă“ (Siever, 1970, 22).
Sociologia se afl ă tocmai într-o astfel de etap ă, iar aplicarea intensiv ă a experimentului este în m ăsură să
contribuie la integrarea datelor în modele explicative, în sistemele teoretice din ce în ce mai structurate.
În leg ătură cu func ția de verificare a ipotezelor cauzale, rezultatele experimentului se prezint ă direct
ca fapte științifice, ceea ce nu se poate sus ține și despre datele empirice ob ținute prin intermediul altor
medtode, care trebuie sistematizate în continuare în vederea dezv ăluirii rela țiilor de cauzalitate ( cf.
Pismanik, 1976, 196).
Cercetarea experimental ă constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea rela țiilor de
cauzalitate și sfâr șește cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercet ării
experimentale (Figura 9. 1), propus ă de G. E. P. Box, se fondeaz ă pe supozi ția că „nici un plan
(experimental) nu este suficient de bun pentru a r ăspunde la toate întreb ările deodat ă, oricât ar fi
experimentul de important. Este necesar ă o serie de investig ări pentru a r ăspunde la orice întrebare cu
adev ărat important ă cu privire la cauzele comportamentului (Sitgreaves, 1978, 568).
Aplicat cu succes în științele naturii – metoda a fost magistral expus ă încă în 1865 de Claude Bernard
(Introducere în studiul medicinii experimentale , 1958) – experimentul este azi tot mai mult utilizat în
pedagogie, psihologie, sociologie și psihosociologie. În ceea ce prive ște psihosociologia, este semnificativ
că, așa cum rezult ă din analiza f ăcută de Richard Christie asupra publica ției oficiale a Asocia ției
Americane de Psihologie (volumele 60 și 61 din Journal of Abnormal and Social Psychology ) într-un
interval de zece ani ( 1949- 1959), ponderea cercet ărilor experimentale a sporit de aproape trei ori
(Christie, 1965, 143).
IPOTEZA
Plan
Analiz ă Plan
EXPERIMENT
Fig. 9. 1. Natura iterativ ă a experiment ării: ipotez ă → plan → experiment → analiz ă → ipotez ă
(după G. E. P. Box)
Concomitent a sporit și num ărul abord ărilor metodologice ale experimentului psihosociologic. Nu
numai în țările cu veche tradi ție a cercet ărilor sociologice experimentale, ci și în țările în care aceast ă
știință a fost inclus ă mai târziu în rândul disciplinelor academice, interesul pentru cercetarea
experimental ă a fenomenelor sociale și pentru problemele metodologice implicate de acest tip de
cercetare este evident.
Pentru a- și îndeplini func țiile cognitive, experimentul trebuie s ă se fondeze pe teorie. Nu exist ă
experiment relevant care s ă nu porneasc ă de la o teorie; din aceast ă cauz ă experimentul se aplic ă într-o
etapă mai târzie a cunoa șterii științifice. În afara teoriei, experimentul este o activitate steril ă. Dac ă în
158 Septimiu CHELCEA
cazul observa ției – a șa cum se știe – prin serendipitate pot fi descoperite fapte semnificative, care s ă
inițieze teoria, experimentul porne ște de la teorie, verificând-o; este, dup ă cum se vede, o faz ă mai târzie a
cercet ării. În acela și timp, dac ă experimentul se fondeaz ă pe teorie, și teoria se bazeaz ă pe experiment:
raporturile sunt bilaterale și orice separare a experimentului de teorie duce, în cele din urm ă, la e șecul
cunoa șterii. În acest sens, Claude Bernard spunea: „Nu trebuie s ă credem în observa țiile noastre, în
teoriile noastre decât sub rezerva experiment ării“ ( 1865/1958, 103). Dar, silind natura s ă i se dezv ăluie
prin experiment, cercet ătorul „nu trebuie s ă răspund ă niciodat ă în locul ei sau s ă-i asculte pe jum ătate
răspunsurile și să rețină din experien ță numai acele rezultate care-i sprijin ă sau îi confirm ă ipoteza“
(Bernard, 1865/1958, 86). Pentru a- și îndeplini func ția de „modalitate de testare a ipotezelor cauzale“ –
așa cum precizau D. Cook și Donald T. Campbell ( 1976, 224) – sunt necesare trei condi ții: între variabila
independent ă și variabila dependent ă să fie o rela ție temporal ă de anterioritate, știut fiind c ă totdeauna
cauza precede efectul; între cele dou ă variabile s ă existe o covaria ție (p < 0,05) și, în fine, s ă nu existe nici
o alternativ ă de explicare a modific ării variabilei dependente decât prin variabila independent ă. Ultimele
două condi ții au în vedere validitatea statistic ă și validitatea intern ă a experimentului.
Fără a face din experiment „coroan ă a cercet ării empirice“ (W. Siebel, 1965; R. Mayntz, 1969 și
alții), legând strâns experimentul psihosociologic de teorie și practic ă, se impune s ă remarc ăm locul
important pe care acesta îl ocup ă atât în cunoa șterea, cât și în via ța social ă. Trebuie respinse încerc ările de
supraevaluare a dificult ăților reale pe care le întâmpin ă experimentul în științele socioumane. Este
adev ărat că natura obiectului de studiu în aceste științe este cu totul alta decât în științele naturii: avem de-
a face cu fiin țe raționale, care con știentizeaz ă situa ția experimental ă, iar posibilitatea subiectului de a- și
da seama c ă este studiat se modific ă „în func ție de experien ța sa în statusul de obiect de studiu“ (Mamali,
1974, 16). Sintetizând observa țiile referitoare la consecin țele epistemologice ale statusului subiectului în
cercetarea psihosocial ă, Cătălin Mamali precizeaz ă că modificarea obiectului de studiu în timpul
cercet ării se produce datorit ă acțiunii directe a tehnicii de studiu, datorit ă fenomenului de induc ție generat
în timpul cercet ării, restructur ării câmpului social ini țial prin prezen ța cercet ătorului, datorit ă
personalit ății cercet ătorului și a gradului de informare a subiec ților asupra cercet ării sociale. Dar
modificarea obiectului de studiu în timpul cercet ării se întâlne ște și în științele naturii. În fizic ă acest lucru
a fost demonstrat de L. de Broglie, Hans Reichenbach și alții, fiind unanim acceptat, f ără să fie pus ă la
îndoial ă oportunitatea experimentului. Vom ilustra efectul tehnicii de cercetare asupra obiectului de
studiu f ăcând apel la experimentele dr. G. E. Schwartz ( 1978) privind domina ția emisferelor cerebrale și
expresia emo țiilor. Se știe c ă emisfera stâng ă este dominant ă în ceea ce prive ște func țiile simbolice și
limbajul, iar emisfera dreapt ă în percep ția spa țiului și a formelor. Dr. G. E. Schwartz porne ște de la
observa ția că direc ția privirii constituie un indiciu al activit ății emisferelor cerebrale: deplasarea privirii
într-o anumit ă direc ție traduce activitatea emisferei cerebrale din partea opus ă respectivei direc ții. În
experimentele f ăcute, sarcinile cu con ținut afectiv antreneaz ă lateralizarea privirii spre dreapta. S-a
constatat, îns ă, că mișcările oculare dispar atunci când se încearc ă înregistrarea lor (oculogram ă.
Explica ția: implantarea microelectrozilor produce o stare de disconfort, exprimat ă prin fixitatea privirii.
Este o limit ă a dispozitivului experimental de înregistrare, care modific ă obiectul de studiu. Cu siguran ță
că perfec ționarea tehnicii experimentale va permite înregistrarea efectului, f ără deformarea obiectului de
studiu. În bun ă măsură, acest lucru este valabil și pentru experimentele psihosociale.
În afara complexit ății obiectului de studiu, specific ă experimentului psihosociologic este
imposibilitatea controlului total al variabilelor, izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în
științele socioumane îl reprezint ă interac țiunile concret-istorice ale indivizilor umani, multiplu
determinate de cauze interne și externe. Subiec ții de experiment apar țin unei anumite categorii sociale,
fac parte dintr-o anumit ă societate, na țiune și grup socioprofesional; au o anumit ă vârst ă, un anumit sex,
nivel de școlaritate; și-au interiorizat anumite norme și valori într-o m ăsură mai mare sau mai mic ă. Cu
deplin temei F. S. Chapin remarca: „ . . . unit ățile sociale au un caracter complex în compara ție cu
unitățile relativ simple ale altor discipline. În fizic ă, aceste unit ăți sunt omogene, standardizate: în China
sau America experimentul are acelea și șanse de reu șită în condi ții date și controlabile. În sociologie,
unitățile nu sunt nici omogene, nici standardizate, fiecare dintre ele este singular ă, individual ă, deosebit ă
de celelalte. . . Un experiment efectuat în China poate însemna foarte pu țin sau nimic pentru America
(apud Rabbot, 1972, 140).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 159
Dată fiind aceast ă situa ție, în leg ătură cu experimentele sociologice, inclusiv cele psihosociologice,
se pune problema posibilit ății de generalizare a rezultatelor ob ținute. Este vorba despre validitatea
extern ă a experimentului, asupra c ăreia atrage aten ția Donald T. Campbell, în studiul Designs for Social
Science Experiments, multiplicat în 1953, dezvoltat apoi și inclus sub titlul Factors Relevant to the
Validity of Experiments in Social Settings într-o culegere de probleme de psihologie social ă editat ă de C.
W. Backman ( 1966). Validitatea extern ă sau validitatea ecologic ă (Harvey și MacDonald, 1993, 143) se
refer ă la aplicabilitatea rezultatelor în situa ții naturale (ecologice) cât mai diferite. De regul ă, validitatea
extern ă a experimentelor din științele socioumane este destul de restrâns ă atât în ceea ce prive ște
generalizarea de la grupul experimental la popula ția din care sunt selec ționați subiec ții de experiment
(validitatea popula țional ă), cât și sub raportul trecerii de la situa ția experimental ă la condi țiile vie ții
sociale reale (validitatea ecologic ă). Fără nici o îndoial ă că stabilirea subiec ților de experiment în grupele
experimentale și de control pe baza riguroas ă a e șantion ării m ărește posibilitatea de generalizare a
rezultatelor ob ținute asupra popula ției din care s-a f ăcut selec ția. R ămân îns ă alți factori care limiteaz ă
generalizarea: de exemplu, reactivitatea la experiment a subiec ților. Unele persoane au o atitudine ostil ă
față de includerea lor într-un experiment, în timp ce altele coopereaz ă intens cu cercet ătorii. Generalizarea
rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permis ă decât în limitele procedeelor utilizate și
numai la popula ția din care au fost selec ționați subiec ții de experiment. Este metodologic gre șit să se
extrapoleze concluziile unui experiment psihosociologic desf ășurat într-un anumit cadru socio-cultural în
altul. A șa cum remarca Walter Friedrich, datele experimentelor pe grupe mici (efectuate în SUA) nu pot
fi generalizate automat în alte țări; se impune o nou ă verificare a lor. Reluînd experimentele clasice ale lui
Charles E. Osgood în problema eficacit ății comparative a mesajelor cu o latur ă față de mesajele cu dou ă
laturi, am constatat c ă unele concluzii nu sunt valabile pentru popula ția de la noi. A șadar, trebuie s ă
privim critic experimentele psihosociologice efectuate aiurea și să le verific ăm în condi țiile concret-
istorice de la noi. Într-adev ăr, ce valoare poate avea pentru explicarea comportamentului popula ției din
România experimentul, de altfel ingenios, montat în gara central ă din New York și pe aeroportul Kenedy
(SUA), prin care se pune în eviden ță legătura dintre calitatea costumului – ca simbol al status-ului social
– și onestitatea celorlal ți? La experiment a participat, f ără să știe, un num ăr de 206 persoane (Bickman,
1974). Anchetatorii, trei b ărbați și trei femei, prin costumul pe care îl purtau, exprimau fiecare un status
social: superior (costum de culoare închis ă, vest ă, cravat ă), mediu și inferior (salopet ă). Anchetatorii
intrau în cabinele telefonice plasate la cele dou ă puncte de aglomera ție urban ă și lăsau la vedere o fis ă
telefonic ă („uitau o moned ă cu care se putea telefona“). Operatorul înregistra dac ă persoana care intra în
cabin ă dup ă ieșirea anchetatorului folosea moneda „uitat ă“ de acesta. În cazul în care o folosea,
anchetatorul se întorcea imediat și spunea: „Scuza ți-mă doamn ă (domnule), cred c ă am uitat o fis ă în
aceast ă cabin ă acum câteva minute. Nu cumva a ți găsit-o?“. S-a constatat c ă nu exist ă nici o corela ție
între înapoierea fisei și vârsta, sexul, rasa, status-ul social al subiec ților participan ți, fără să știe, la
experiment. Nici sexul anchetatorilor nu a influen țat cu nimic onestitatea celorlal ți; singur, status-ul
social, exprimat prin îmbr ăcăminte, a exercitat o influen ță semnificativ ă; fisa era mai frecvent înapoiat ă
anchetatorilor cu status social ridicat (îmbr ăcați în costum, vest ă și cravat ă). Rela ția eviden țiată, desigur,
este valabil ă pentru sistemul socio-cultural în care s-a desf ășurat experimentul. Reluat în condi țiile
tranzi ției din țara noastr ă, s-ar putea ca rezultatele experimentului s ă fie altele.
Nu numai validitatea extern ă, dar și validitatea intern ă constituie o problem ă în experimentele
psihosociologice. Mai mult chiar, dup ă opinia autorizat ă a lui Donald T. Campbell, problema validit ății
interne este primordial ă (1966, 12). Foarte adesea, în experimentele psihosociologice, variabila
independent ă reprezint ă, în fond, o combina ție de stimuli, sarcina cercet ătorului fiind aceea de „purificare
a variabilei independente“, pentru a stabili cu exactitate dac ă între X (variabila independent ă) și Y
(variabila dependent ă) exist ă într-adev ăr o leg ătură cauzal ă. În acest scop sunt montate experimente
placebo. Dup ă cum se știe, sub numele de placebo sunt grupate substan țele chimice f ără acțiune
farmacologic ă specific ă, dar care, datorit ă sugestiei și autosugestiei provoac ă ameliorarea st ării
bolnavului. Astfel de substan țe, cunoscute înc ă din Evul Mediu, au primit, dup ă moda timpului o
denumire latin ă (placebo ), ceea ce înseamn ă: voi place. Ast ăzi se știe c ă toate medicamentele – chiar
anestezicele și antibioticele – au, în afara ac țiunii farmacologice specifice, și un element placebo, dat de
situa ția psihosocial ă în care se administreaz ă. Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea ac țiunii
farmacologice specifice și, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei
independente din complexul de stimuli, pentru a-i m ăsura influen ța asupra variabilei dependente. Dealtfel,
160 Septimiu CHELCEA
rafinarea continu ă a schemelor experimentale nu reprezint ă altceva decât efortul de izolare cât mai
deplin ă a ac țiunii variabilei independente.
Martin T. Orne arat ă că „într-o situa ție experimental ă, comportamentul unui subiect este determinat
de dou ă serii de variabile: a) variabilele independente în sens tradi țional; b) comenzile implicite ( les
consignes implicites; demand characteristics ), percepute în situa ția experimental ă (Orne, 1969, 286).
Comanda implicit ă perceput ă de subiect influen țează comportamentul acestuia și deci rezultatele
experimentului. Dac ă subiec ții nu cunosc scopul experimentului, ei fac anumite ipoteze, comportându-se
în sensul confirm ării sau infirm ării acestora.
Este necesar ă, deci, cunoa șterea ipotezelor imaginate de subiec ți. Martin T. Orne propune utilizarea
anchetei post-experiment pentru identificarea comenzilor implicite; înregistrarea scopului și a ipotezelor
imaginate de subiec ți prin punerea unor întreb ări foarte generale: „Dup ă părerea dv., ce urm ărește acest
experiment?“ etc. De asemenea, în afara experimentului placebo, Martin T. Orne recomand ă în acest sens
aplicarea experimentului simulat, tehnic ă pus ă la punct în 1959. Experimentul simulat const ă în
explicarea exact ă a modului de derulare a experimentului, în prezentarea materialului și a aparaturii
utilizate, precum și în transmiterea comenzilor (sarcinilor, dispozi țiilor, instruc țiunilor) c ătre subiec ți.
Subiec ții nu sunt pu și însă să execute aceste comenzi, ci sunt invita ți să relateze ipotezele pe care și le-au
imaginat. Se elimin ă astfel ac țiunea variabilei independente, r ămânând constant ă influen ța comenzilor
implicite. De comun acord cu Martin T. Orne, subliniem c ă nu este cu nimic justificat ă presupunerea
potrivit c ăreia subiec ții în experiment ar r ăspunde pasiv, l ăsându-se manipula ți. În realitate, situa ția
experimental ă este ea îns ăși un proces psihosocial complex, ce se cere analizat ca atare, putându-se vorbi
de o psihosociologie a experimentului psihosocial.
Aplicarea experimentului în științele socioumane ridic ă și numeroase probleme etice. Ca și în
științele naturii, psihosociologii din întreaga lume se simt r ăspunz ători de modul în care sunt aplicate
rezultatele cercet ărilor lor. Nu o dat ă oamenii de știință au refuzat cercetarea sau și-au întrerupt
experien țele când au con știentizat c ă rezultatele lor ar putea leza integritatea personal ă și demnitatea
uman ă sau ar putea fi utilizate în scopuri inumane, împotriva drepturilor și libert ăților individuale și
colective. Este cunoscut, de pild ă, faptul c ă, la începutul deceniului al șaptelea, sociologii și
psihosociologii au refuzat s ă participe la un proiect de cercetare ini țiat de Pentagon care, sub masca
investiga ției științifice, urm ărea s ă culeag ă informa ții despre mi șcările revolu ționare din Chile și din alte
țări latino-americane. Protestul sociologilor americani, ca și protestul oficial chilian au determinat
guvernul SUA s ă renun țe la a șa-numitul Plan Camelot . In 1976, revistele de specialitate au anun țat
întreruperea cercet ărilor psihiatrului Stanley Walzer, începute înc ă din 1968, asupra abera țiilor
cromozomiale de tip XXY sau XYY, în vederea depist ării la copiii nou-n ăscuți a „cromozomului crimei“.
Timp de aproape zece ani to ți copiii nou-n ăscuți dintr-un spital din Boston au fost supu și unui control
cromozomial pentru depistarea precoce a abera țiilor cromozomiale și preîntâmpinarea devia țiilor
comportamentale. Con știentizând c ă aceste cercet ări stigmatizeaz ă indivizii umani și recunoscând c ă
existen ța unui mediu criminogen influen țează mai mult apari ția delincven ței decât existen ța unui
cromozom Y suplimentar, Stanley Walzer și-a întrerupt cercet ările experimentale.
Probleme etice nu pot s ă nu-și pun ă și cei care au experimentat diverse tehnici de schimbare a
comportamentelor. Psihochirurgia, terapia comportamental ă, deprivarea senzorial ă – într-o societate
nedreapt ă – se întorc împotriva omului (Chelcea și Chelcea, 1978, 116). Uitând parc ă de verdictul dat
medicilor nazi ști de Tribunalul de la Nürnberg, dr. Gross și dr. Meyer de la Clinica Universitar ă
Hamburg-Eppendorf , în cadrul programului de cercetare „Aspecte psihosomatice, psihodiagnostice și
terapeutice ale agresivit ății“, au pus la punct o a șa-numit ă „camer ă a tăcerii“, care, prin deprivare
senzorial ă, permite „sp ălarea creierului“. Ceea ce se ob ține este pierderea capacit ății de concentrare a
atenției și de gândire coerent ă, incapacitatea de orientare în timp și spa țiu, halucina ții etc., iar pe termen
lung – a șa cum ar ăta Robert Daly – deprivarea senzorial ă induce modific ări de personalitate, st ări
depresive, co șmaruri, dificult ăți în rela țiile sociale. Rezultatele cercet ărilor dr. Gross și Meyer s-au
materializat prin crearea unei „sec ții a tăcerii“ la închisoarea din Köln-Ossendorf.
Din p ăcate, cazul nu este singular. Probabil c ă cel mai vechi caz de înc ălcare a normelor morale într-
un experiment cu con ținut psihosociologic (vizând socializarea copiilor) r ămâne experimentul f ăcut din
porunca împ ăratului Frederic al II-lea ( 1194 – 1250). Mânat de curiozitatea de a afla ce limb ă (ebraic ă,
greac ă, latin ă, arab ă sau limba p ărinților) vor vorbi copiii când vor fi mari, dac ă de la na ștere nu vor auzi
pronun țându-se nici un cuvânt, acesta a luat câte un nou-n ăscut din cele 18 regiuni ale imperiului
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 161
germanic, ordonând doicilor s ă-i îngrijeasc ă fără a le adresa îns ă vreun cuvânt. Curiozitatea dement ă a
împăratului n-a putut fi satisf ăcută pentru c ă, înainte de a împlini vârsta de doi ani, to ți copiii supu și
experimentului au murit, f ără a fi fost atin și de vreo boal ă incurabil ă. Caren ța afectiv ă, izolarea social ă,
mai ales la vârstele timpurii – se știe ast ăzi – produc totdeauna, dac ă nu sfâr șitul letal, în orice caz
tulbur ări psihice ireversibile. Omul nu devine om decât în contactul lui permanent cu semenii și cu
cultura.
Nu numai cu secole sau cu decenii în urm ă, dar și în zilele noastre, uneori, experimentarea pe
subiec ții umani tr ădeaz ă lipsa de responsabilitate. Robert M. Veatch și Sharman Sollito, în Raport of the
Hastings Center (1973) au inventariat un num ăr de 43 de experien țe mai mult decât condamnabile din
punct de vedere deontologic, publicate cu începere din 1966 în revistele de specialitate: copii astmatici
cărora li s-a aplicat tratament placebo, f ără ca p ărinții sau copiii s ă știe că sunt supu și unui experiment,
supunerea la unele teste de durere a persoanelor care se prezentau pentru un examen medical obi șnuit
(respectivele persoane erau convinse c ă testările fac parte din examenul propriu-zis), administrarea unor
substan țe halucinogene (LSD) unui num ăr de 24 de persoane pentru a observa comportamentul lor, f ără a
fi fost prevenite în leg ătură cu consecin țele posibile ale administr ării drogului ș. a. m. d. (Desportes,
1974).
Într-un interviu acordat în 1973, Elliot Aronson m ărturisea c ă în experimentele de laborator pe care
le-a efectuat a indus mult ă anxietate la subiec ți pentru a studia efectele în plan comportamental ale acestui
fenomen. Pornind de la considerente de etic ă profesional ă, Elliot Aronson însu și declara c ă o astfel de
practic ă experimental ă trebuie considerabil revizuit ă. Dup ă opinia noastr ă, experimentele care induc
anxietate ar trebui nu revizuite, ci dezavuate, pentru consecin țele lor uneori ireversibile. Nu credem c ă se
justific ă un design experimental ca cel al lui Philip G. Zimbardo, de la Universitatea Stanford (SUA),
care a inclus în protocolul experimentului s ău voluntari pentru studierea comportamentului încarcera ților.
Așa-numitul Stanford Prison Experiment (1972) prevedea ca 24 de studen ți să joace timp de dou ă
săptămâni fie rolul de prizonieri, fie rolul de gardieni într-o închisoare simulat ă chiar în campusul
Universit ății Stanford. Ei primeau câte 15 dolari pe zi pentru participarea la experiment. Pe nea șteptate,
studen ții care acceptaser ă rolul de prizonieri au fost „aresta ți“, lua ți din camerele lor și „închi și“ în
celulele penitenciarului improvizat. Gardienii au ănceput s ă-i supravegheze. S-a constatat c ă paznicii,
luându- și rolul în serios mai mult decât se a șteptase Philip G. Zimbardo, au devenit tiranici, cruzi și
sadici. Unii gardieni se comportau normal, erau „buni“, dar nu interveneau s ă potoleasc ă zelul celorlal ți.
Deși plata pentru experiment nu era de neglijat, trei din studen ții „încarcera ți“ au refuzat s ă mai participe
la experiment, acceptând chiar s ă dea to ți banii înapoi. Philip G. Zimbardo, observând schimb ări
comportamentale nedorite, a luat hot ărârea de a întrerupe experimentul (Babbie, 1988, 23).
Atât în ceea ce prive ște desf ășurarea experimentelor pe oameni – element specific experimentelor
psihosociologice – cât și în aplicarea rezultatelor acestora trebuie respectate f ără excep ție normele
deotologice. „O severitate f ără milă trebuie s ă condamne pe cercet ătorii care, din interes sau chiar din
neglijen ță sau dintr-o gre șală de judecat ă, ar uita c ă experimentarea pe oameni este diferit ă. . ., c ă trebuie
urmărită introducerea unor elemente favorabile privind persoanele supuse ei“ (Chombart De Lauwe,
1971, 291).
Timpul îndelungat și costul adesea ridicat al cercet ărilor experimentale limiteaz ă aplicarea acestora în
psihosociologie. Nu numai experimentele cu „variabil ă timp“, ci aproape toate schemele experimentale
impun o testare dubl ă (înainte și dup ă introducerea variabilei independente) atât la grupul experimental,
cât și la grupul de control. Tocmai acest lucru, împreun ă cu aparatura utilizat ă și plata subiec ților, ridic ă
mult costul cercet ărilor experimentale.
Cu toate acestea, scepticismul legat de posibilit ățile aplic ării experimentului în situa țiile sociale nu ni
se pare deloc îndrept ățit. Cel pu țin în actuala etap ă de dezvoltare a sociologiei, psihologiei și
psihosociologiei nu se justific ă vreo obiec ție metodologic ă de principiu fa ță de experiment. Suntem întru
totul de acord în aceast ă privin ță cu Vasile Pavelcu, care atrage aten ția asupra faptului c ă valoarea
experimentului variaz ă în func ție de concep ția general ă a cercet ătorului, de pozi ția lui teoretic ă. De
asemenea, subscriem la ideea de a nu cere metodei experimentale mai mult decât poate ea da. Nu
împărtășim îns ă rezervele acad. Vasile Pavelcu, care sublinia c ă „trebuie s ă ținem seama c ă unele fapte
rezist ă, total sau par țial, prin natura lor (s.n.), la exigen țele metodei experimentale, a șa cum este cazul, în
cea mai mare parte (s. n.) cu fenomenele sociale și cum, cel pu țin temporar, este cazul cu numeroase
fenomene și procese psihice care prin complexitatea lor nu se preteaz ă totdeauna la o izolare, impus ă de
162 Septimiu CHELCEA
metoda experimental ă a variabilelor“ (Pavelcu, 1972, 253). Dac ă avem în vedere doar experimentul
artificial, afirma ția este pe deplin îndrept ățită; dac ă luăm îns ă în considera ție ansamblul tipurilor de
experimente, nu putem s ă nu remarc ăm că natura faptelor psihosociale nu respinge metoda experimental ă.
Diferen ța privind baza empiric ă a științelor naturii în raport cu științele omului, care îi șocheaz ă pe
unii epistemologi, nu trebuie s ă ducă la ideea fals ă a imposibilit ății aplic ării experimentului în științele
socioumane: „Prima diferen ță care șocheaz ă. .. este inexisten ța experimentului în disciplinele umaniste,
experiment care s ă poat ă fi repetat în condi ții identice, inexisten ța unor izol ări perfecte de laborator“
(Dan, 1979, 304). Realizat în conformitate cu principiile dialectice, experimentul constituie o metod ă
valoroas ă de cercetare a cauzalit ății comportamentelor sociale. „Metoda experimental ă – apreciaza
Alexandru Ro șca (1971, 11) – este metoda preferat ă a cercet ătorului, la care recurge ori de câte ori sunt
date condi țiile pentru utilizarea ei adecvat ă“. Mai mult, „este voca ția fireasc ă a experimentului s ă
serveasc ă ca norm ă logic ă cercet ării empirice“ (Pagés, 1971, 282).
Marcând împlinirea a o sut ă de ani de la înfiin țarea primului laborator de psihologie experimental ă,
Ursula Șchiopu și colab. remarcau, pe deplin îndrept ățit, că „metoda experimental ă a avut o contribu ție
decisiv ă la scientizarea în general a cercet ării și gândirii psihologice, inclusiv în probleme greu sau deloc
accesibile experimentului de laborator. Aceast ă contribu ție s-a concretizat în elaborarea unor criterii și
reguli metodologice mai obiective și mai riguroase atât pentru observa ție, cât și pentru celelalte metode:
psihopatologic ă, genetic ă și comparat ă, biografic ă etc. ( 1979, 115). Nu este, deci, deloc întâmpl ător faptul
că prima catedr ă universitar ă creat ă în țara noastr ă și ocupat ă de Constantin R ădulescu-Motru ( 1910)
purta denumirea de Psihologie experimental ă (Herseni, 1980, 2 1).
Ceea ce este valabil pentru psihologia general ă este cu atât mai valabil pentru psihologia social ă, care
– așa cum remarca Serge Moscovici, în substan țiala sa prefa ță la cercetarea bibliografic ă La psychologie
sociale. Une discipline en mouvement (1970, 17) –, în domeniul experimental, a realizat un progres unic
și decisiv, elaborând proceduri din ce în ce mai subtile și mai riguros controlate, inclusiv cu ajutorul
matematicilor moderne și al calculatorului electronic.
Acest progres s-a exprimat prin înfiin țarea în SUA a unor reviste de psihosociologie experimental ă:
Advances in Experimental Social Psychology (1964) și Journal of Experimental Social Psychology
(1965). În Europa exist ă astăzi o Asocia ție european ă de psihologie social ă experimental ă, cu publica ție
proprie, care în 1978 și-a organizat cea de a șaptea conferin ță.
Valoarea deosebit ă a experimentului în dezvoltarea științelor socioumane nu trebuie s ă ducă, însă, la
supraaprecierea metodei experimentale și la decretarea psihosociologiei ca știință pur experimental ă.
Parcurgerea unor reprezentative volume de psihologie social ă, precum cele realizate de Anthony N. Doob
și Dennis T. Regan ( 1970); Chester A. Insko și John Schopler; Willem Doise și colab. ( 1978) sau
Jacques-Philippe Leyens – ca s ă nu facem trimitere decât la cele de larg ă circula ție – ne convinge de
caracterul par țial al a șa-zisei psihosociologii experimentale, care dup ă anii ’60 î și cerea drept de existen ță
autonom ă. Așa cum remarca J. Waitz „Psihologia social ă este o știință, dar psihologia social ă
experimental ă este o cale de cercetare. Nu trebuie s ă limit ăm știința ca atare, identificând-o cu metoda“.
Consider ăm că numai aplicarea convergent ă, alături de experiment, a cât mai multor metode și tehnici, cât
mai rafinate și mai riguroase, va asigura progresul teoretic al psihosociologiei, dezvoltarea ei în
continuare. Fire ște că „Cercet ătorul din științele sociale nu poate s ă preia metoda experimental ă din
științele mai vechi f ără să o examineze în func ție de problemele și ipotezele ei legate de tema specific ă a
cercet ării (Rose, 1954, 280). În acest sens, vom analiza în continuare modificarea schemelor
experimentale în științele socioumane, în conformitate cu complexitatea obiectului de studiu și a
cauzalit ății sociale.
Defini ție, concepte de baz ă și scheme experimentale
Defini ție. În fundamentala sa lucrare de metodologie a experimentului în științele sociale, Ernest
Greenwood, dup ă ce trece în revist ă sensurile în care este folosit ă metoda experimental ă în sociologie și
psihologie, ajunge la concluzia c ă: „Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi
factori în rela ție cauzal ă prin cercetarea situa țiilor contrastante, în care sunt controla ți toți factorii în afara
celui ce intereseaz ă, acesta din urm ă fiind cauza ipotetic ă sau efectul ipotetic“ (Greenwood, 1945, 28).
Două sunt caracteristicile asupra c ărora Ernest Greenwood insist ă: capacitatea experimentului de a
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 163
verifica ipotezele cauzale și controlul situa ției experimentale. Ar ătând c ă experimentul tinde c ătre
controlul maxim al factorilor, autorul precizeaz ă esen ța metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin
înțelegerea unor situa ții contrastante controlate“ (Greenwood, 1945, 29). Controlul este, a șadar, elementul
esențial în structura metodei experimentale. Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al
științei, de care cunoa șterea științifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu
numai experimentul.
Defini ția dat ă de Ernest Greenwood, în ansamblu acceptabil ă, este limitat ă totuși prin aceea c ă insist ă
asupra leg ăturii cauzale doar dintre dou ă fenomene. Aceea și limit ă o remarc ăm și la alte încerc ări de
definire a metodei experimentale în științele socioumane. Arnold M. Rose apreciaz ă că „Un experiment
const ă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, p ăstrând neschimba ți alți stimuli sau condi ții posibile
care pot s ă afecteze obiectul în acela și timp, și notând schimb ările care se produc în obiect, probabil
datorit ă aplic ării stimulului“ (Rose, 1954, 274).
Așa cum se recunoa ște ast ăzi, în domeniul socialului func ționeaz ă relații de multicauzalitate, ceea ce
impune luarea în considerare în ipotez ă, și deci în experiment, nu doar a dou ă, ci a mai multor elemente.
O defini ție riguroas ă a experimentului psihosociologic trebuie s ă reflecte stadiul prezent de dezvoltare a
cunoa șterii, dar și posibilit ățile de azi ale tehnicii experimentale. Consider ăm că defini ția dat ă de Leon
Festinger corespunde într-o mai mare m ăsură acestor exigen țe: experimentul const ă în „observarea și
măsurarea efectelor manipul ării unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situa ție
în care ac țiunea altor factori (prezen ți efectiv, dar str ăini studiului) este redus ă la minimum“ (Festinger și
Katz, 1963, 164). Defini ția propus ă de Leon Festinger subliniaz ă în primul rând faptul c ă experimentul
este o observa ție provocat ă; în al doilea rând, c ă situa ția este controlat ă. Aceste dou ă caracteristici sunt
reținute și de al ți psihosociologi. John W. Kinch consider ă că poate fi vorba de experiment când
„cercet ătorul introduce deliberat anumi ți factori în situa ția observat ă sau controleaz ă comportamentul
subiec ților pe care îi observ ă“ (Kinch, 1973, 2 1). În acela și sens, Marc Richelle apreciaz ă că: „A
experimenta înseamn ă a așeza un fenomen sub un control riguros cu scopul de a-i determina condi țiile de
apari ție (1995, 174).
Defini țiile reproduse, de și surprind caracteristicile esen țiale ale metodei experimentale, nu sunt –
după opinia noastr ă – suficient de cuprinz ătoare. Conform lor, r ămân în afara metodei importante tipuri
de experimente frecvent utilizate în disciplinele socioumane (experimentul natural și experimentul
mintal). Precizarea c ă introducerea unor factori în situa ția ținută sub control poate fi f ăcută și în absen ța
experimentatorului de c ătre alte instan țe (naturale sau sociale) credem c ă va completa în chip fericit
defini țiile reproduse.
Vom spune, a șadar, c ă în științele socioumane experimentul psihosociologic const ă în analiza
efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situa ție controlat ă, cu scopul
verific ării ipotezelor cauzale. Observarea și manipularea efectiv ă a variabilelor de c ătre cercet ător sunt
elemente caracteristice doar anumitor tipuri de experimente, nu tuturora. Este adev ărat îns ă că, de cele
mai multe ori, experimentatorul încearc ă să provoace fenomenele pentru a le observa și înregistra
sistematic, pentru a le m ăsura și explica prin cauze. Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier ( 1769 –
1832) spunea c ă „observatorul ascult ă natura, experimentatorul o întreab ă și o sile ște să i se dezv ăluie“.
Preluând acest aforism atât de valabil în științele naturii, putem spune c ă și în experimentul
psihosociologic propriu-zis cercet ătorul pune întreb ări fenomenelor psihosociale, nu a șteapt ă ca acestea
să i se dezv ăluie de la sine. Factorii naturali și sociali conlucreaz ă cu experimentalistul, preg ătit îns ă să
interogheze fenomenele: o serie de evenimente naturale, ca și măsurile sociale organizatorice, antreneaz ă
schimb ări în comportamentele individuale și de grup. Cercet ătorul experimentalist analizeaz ă astfel de
situa ții, încercând s ă le țină sub control, în vederea stabilirii rela țiilor cauzale.
Se urm ărește ca nici un factor exterior, în afara celor manipula ți să nu intervin ă în situa ția
experimental ă, care, de-a lungul cercet ării, trebuie s ă rămână neschimbat ă, cu excep ția variabilei
dependente, pentru ca s ă se poat ă măsura influen ța factorilor introdu și. Maurice Duverger chiar define ște
astfel experimentul: „În desf ășurarea unui fenomen se introduc unul sau mai mul ți factori artificiali:
comparând rezultatele ob ținute cu acelea pe care le-ar da fenomenul în absen ța oric ărei interven ții, se
poate m ăsura influen ța factorilor introdu și (1961, 356).
Referindu-se direct la experimentul sociologic, Julian L. Simon arat ă că: „Esen ța experimentului
const ă în aceea c ă cercet ătorul manevreaz ă deliberat una sau mai multe variabile independente (x 1, x2, x3.
. .), expunând astfel diferite grupuri de subiec ți la diferite variabile (sau la diferite cantit ăți de variabile
164 Septimiu CHELCEA
independente) și apoi observ ă schimb ările produse în variabilele dependente (y 1, y2, y3. . .)“ ( 1969, 228).
Interven ția activ ă a cercet ătorului – ca element caracteristic al metodei experimentale – este larg
acceptat ă. Ion Irimie define ște experimentul ca pe metod ă de cunoa ștere „în care subiectul cunosc ător
oblig ă obiectul de cunoscut s ă se manifeste acolo și unde vrea el, în condi țiile pe care el i le impune, cu
scopul precis al descrierii și sesiz ării esen țelor și legilor lui“ ( 1971, 135).
În defini țiile reproduse, ca și în comentariile f ăcute, au ap ărut unii termeni (control, variabil ă,
variabil ă independent ă, situa ție experimental ă etc.) care, constituind concepte de baz ă în metodologia
experimentului, se cer a fi, la rândul lor, defini ți.
Prin control se în țelege asigurarea condi țiilor de repetabilitate a rezultatelor, ori de câte ori se reia
cercetarea (Siebel, 1965, 66). Bazându-se pe studiul lui E. C. Boring ( The nature and history of
experimental control , în Amer. J. Psychol ., 1954, 67, 573-589), Robert Plutchik consider ă că termenul de
„control“ a fost introdus relativ târziu în istoria științei (Plutchik, 1968, 166). Blaise Pascal ( 1623- 1662)
se pare c ă a fost primul care a realizat, în 1648, un experiment controlat (studiul presiunii aerului).
Termenul ca atare a fost îns ă introdus mai târziu. Chiar John Stuart Mill nu se refer ă decât implicit la
controlul experimentelor. Abia dup ă 1870, prin opera lui W. Wundt, termenul de control, în sensul de
„standard de comparare“ dobânde ște o mai larg ă circula ție. În studiile de psihologie experimental ă, de la
începutul secolului al XX-lea, Edward-lee Thorndike și Robert S. Woodworth sunt primii care recunosc
necesitatea utiliz ării grupului de control. Dup ă 1908, grupul de control începe s ă fie frecvent utilizat în
cercet ările experimentale. În 1933, aproximativ 11% din articolele publicate în revistele de psihologie f ăceau
referiri la grupul de control. Dou ăzeci de ani mai târziu, peste 52% din articolele publicate în domeniul
psihologiei experimentale includeau referiri la grupul de control. Ast ăzi aproape c ă nu poate fi conceput un
studiu experimental cât de cât riguros în absen ța grupului de control și a unui control strict al variabilelor.
În sens modern, controlul (Figura 10.2) vizeaz ă în primul rând factorii introdu și în expriment pentru
declan șarea unor comportamente specifice, dar și factorii a c ăror influen ță urmeaz ă a fi eliminat ă, fie prin
suprimare, fie prin p ăstrarea lor constant ă.
V
e
V e
Ge Gc
V i
V e
V e
V d
Vi = variabil ă independent ă
Vd = variabil ă dependent ă
Ve = variabil ă extern ă necontrolat ă
Ve = variabil ă extern ă controlat ă
Ge = grup experimental
Gc = grup control
Fig. 9. 2. Controlul în experimentul psihosociologic
De asemenea, controlul se refer ă la modalitatea de constituire a grupelor experimentale și martor
pentru asigurarea comparabilit ății lor. În fine, controlul include și întreaga problematic ă de efectuare a C
O N
T
R
O
L C
O
N
T R
O
L C
O
N T
R
O
L
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 165
măsurătorilor de observare, exactitatea și precizia aparatelor utilizate pentru diferite înregistr ări (optice,
acustice, termice etc.).
De modul în care se asigur ă controlul într-un experiment depinde gradul de fidelitate al m ăsurării
variabilelor. Mul ți autori consider ă controlul ca elementul definitoriu al experimentului. În acest sens,
Hans J. Eysenck sus ține: „Esen ța experimentului în știință este dat ă de capacitatea de a exercita controlul
asupra variabilelor care influen țează rezultatele experimentului“ ( 1966, 49). La aceea și concluzie ajung și
Lee Harvey și Morag MacDonald ( 1993, 141) când afirm ă că „problema cheie în experimentare este
controlul“. Din punctul de vedere al exercit ării controlului, toate tipurile de experimente în cercetarea
psihosociologic ă pot fi ordonate pe un continuum, începând cu experimentul de laborator, în care
controlul variabilelor este deplin, și terminând cu experimentul natural, unde cercet ătorul se limiteaz ă
doar la controlul modului de constituire a grupelor experimentale și la m ăsurare.
Conceptele de baz ă. Variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în patru categorii
(după Leslie Kish).
Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferen țiază în variabile independente și
dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introdu și în experiment de cercet ător sau de
alte instan țe (natur ă, societate) și al c ăror parametri: valoare, intensitate, durat ă, frecven ță etc. se modific ă
în timp. Variabilele dependente iau valori diferite în urma influen ței asupra lor a variabilelor
independente. Atât variabilele independente, cât și cele dependente se supun legii conexiunii universale a
fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental. Sporirea salariului, de pild ă, într-un experiment psihosociologic, poate fi variabil ă independent ă, pentru a vedea
cum influen țează asupra absenteismului. Nimeni nu va sus ține îns ă că aceasta ar fi independent ă de
factorii politici, economici. Într-un alt experiment, salariul ar putea fi variabil ă dependent ă, de exemplu
dacă s-ar urm ări să se vad ă cum este influen țat de o anumit ă modalitate de normare a muncii.
Allen L. Edwards atrage aten ția asupra faptului c ă variabilele explanatorii pot fi cantitative , cât și
calitative (1968, 8). Sunt cantitative acele variabile ale c ăror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate
de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea, conflictul etc.). Variabilele calitative sunt
neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiunile, apartenen ța politic ă etc.). Distinc ția făcută de
Allen L. Edwards este deosebit de important ă în perspectiva procedeelor matematice utilizate pentru
prelucrarea datelor experimentale.
Variabilele exterioare controlate . Într-un experiment, în afara factorilor care î și modific ă parametrii,
exist ă o serie de al ți factori, exteriori rela ției presupuse între variabilele explanatorii, care sunt men ținuți
constan ți, sunt controla ți: variabilele exterioare controlate. Num ărul variabilelor exterioare care trebuie
controlate este totdeauna mare. Dac ă am încerca s ă vedem cum influen țează coeziunea grupului (variabil ă
independent ă) starea de s ănătate mintal ă a indivizilor (variabil ă dependent ă), o serie de factori lega ți de
condi țiile de via ță și de munc ă ale indivizilor cuprin și în experiment ar trebui s ă rămână constan ți:
programul zilnic, regimul alimentar și de odihn ă, programul de munc ă etc.
Variabilele exterioare necontrolate . Dat ă fiind multitudinea factorilor exteriori, cercet ătorul – cu
bună știință – las ă necontrolate unele variabile mai greu de men ținut la acela și nivel datorit ă complexit ății
lor, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele
cazuri, cercet ătorul nu face nici un fel de leg ătură între problema studiat ă și factorii aparent îndep ărtați.
Într-adev ăr, ce leg ătură poate fi între greutatea corporal ă și sănătatea mintal ă?! La prima vedere, nici una.
Variabila r ămâne necontrolat ă. Și totu și, dac ă privim lucrurile mai atent, nu putem s ă nu remarc ăm, m ăcar
ipotetic, o anumit ă legătură. Ne îndrept ățesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și social.
Variabilele exterioare necontrolate , care dau erori randomizante, nu ar trebui s ă-i preocupe prea mult
pe cercet ători, datorit ă faptului c ă influen ța lor în experiment se anuleaz ă reciproc. R ămânând la ultimul
nostru exemplu, cantitatea de endorfin ă – „morfin ă“ natural ă – din creierul subiec ților de experiment
constituie o variabil ă extern ă necontrolat ă, care d ă erori randomizante, unii subiec ți având o cantitate mai
mare de endorfin ă în creier, al ții o cantitate mai mic ă (Endorfinele, care controleaz ă senza țiile de durere,
plăcere, emo țiile, st ările depresive și tulburarea echilibrului psihic au fost descoperite de dr. C. H. Li, în
1965. Zece ani mai târziu, dr. Roger Guillemin a reu șit sinteza lor în laborator, primind pentru aceast ă
realizare Premiul Nobel).
Într-un experiment riguros științific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui s ă produc ă erori
randomizante, ca s ă nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele externe sunt
controlate.
166 Septimiu CHELCEA
Referindu-se la variabile, ca propriet ăți ale fenomenelor m ăsurate, ca propriet ăți tangibile ale
lucrurilor (presiune, volum, durat ă etc.), Donald H. McBurney ( 1983, 58) distinge patru tipuri: variabile
explanatorii (independente și dependente); variabile continuui și discrete ; variabile cantitative și
calitative; variabile fizice și nonfizice. Ca orice tipologie, și aceasta reduce infinitatea unit ăților sociale și
calităților lor la o schem ă, desigur, util ă din punct de vedere didactic.
Un alt concept central în metodologia experimentului sociologic, în afara celui de variabil ă, este
conceptul de grup (experimental de control). Grupul experimental este constituit din ansamblul
persoanelor asupra c ărora ac ționeaz ă variabila independent ă introdus ă de cercet ător. În metodologia
experimentului, termenul de „grup“, cu rare excep ții, are alt ă semnifica ție decât cea psihosociologic ă.
Foarte adesea, subiec ții din grupul de control rezolv ă sarcinile experimentului individual, nu
interac ționeaz ă. Pentru termenul de grup experimental ( și de control), mai apropiat decât sensul
psihosociologic este în țelesul statistic, de grupare dup ă anumite caracteristici a popula ției. Grupul de
control serve ște pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental;
este un grup martor, asupra c ăruia nu ac ționeaz ă variabila independent ă. În psihosociologie, se pare c ă
Edward-Lee Thorndike și Robert S. Woodworth ( 1901) au utilizat cei dintâi grupul de control într-un
experiment riguros (Christie, 1965, 141).
Momentul experimental este un alt concept de baz ă în sistemul explicativ al metodei experimentale.
În mod obi șnuit, sunt luate în considera ție momentele t 1 și t2 ale experimentului, adic ă momentele în care
se m ăsoară variabilele dependente, înainte și dup ă introducerea variabilei independente. Achim Mihu
atrage aten ția asupra momentului t h, „perioada de timp în care grupul experimental este preg ătit pentru a i
se introduce variabila independent ă x“ (Mihu, 1973, 105). Observa ția este cât se poate de întemeiat ă; în
experimentul psihosociologic, variabila independent ă nu se introduce instantaneu: grupul experimental,
într-un fel sau altul, este preg ătit să participe la experiment (i se cere acordul, este pus în condi ții speciale
etc.). Experimentele lui Elton Mayo la atelierele de la Hawthorne, etapa „test-room“, sala de observare a montajului de relee constituie un foarte concludent exemplu privind semnifica ția momentului t
h în
desfășurarea cercet ării experimentale.
Situa ția experimental ă cuprinde ansamblul persoanelor (cercet ători, personal ajut ător, subiec ți de
experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reac țiilor etc.), precum și
condi țiile concrete în care se desf ășoară experimentul. Situa țiile experimentale pot fi naturale sau de
laborator , create de cercet ător. Și într-un caz și în cel ălalt, trebuie avut în vedere c ă elementele
constituente ale situa ției experimentale interac ționeaz ă, facilitând sau, dimpotriv ă, îngreunând ac țiunea
variabilei independente. Astfel de factori, prezen ți la începutul experimentului și acționând asupra
variabilei dependente (în fond, variabile externe necontrolate) sunt numi ți de c ătre W. Siebel ( 1965)
„factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori ac ționeaz ă numai în momentul introducerii variabilei
independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul desf ășurării experimentului, situa ția experimental ă se
schimb ă. W. Siebel ( 1965) distinge trei faze în dinamica situa ției experimentale: situa ția ini țială, situ ția
de dup ă introducerea variabilei independente și situa ția final ă, în care se manifest ă efectul. De cele mai
multe ori, cercet ătorul este atent la fazele ini țială și final ă, neglijând situa ția intermediar ă. Întrucât situa ția
experimental ă, în dinamica ei reprezint ă un singur tot, este fireasc ă recomandarea de a se urm ări
interac țiunea factorilor și a elementelor pe toat ă perioada desf ășurării experimentului. De asemenea, în
prezentarea experimentului este recomandabil s ă se arate, prin schi țe sau fotografii, situa ția experimental ă
în diferitele ei faze.
Schemele experimentale. Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din științele
socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercet ării experimentale stabilite de John
Stuart Mill ( 1806 – 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda experimentului
controlat, care este unul din procedeele indispensabile ale științei moderne“ (Kneller, 1973, 40).
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimental ă a ipotezelor cauzale în științele socioumane a
fost impus ă de necesitatea adecv ării metodei la obiectul investigat, având în vedere complexitatea
cauzalit ății, natura factorilor experimentali și influen ța situa ției experimentale.
Complexitatea cauzalit ății. La nivelul socialului este imposibil de imaginat un fenomen care s ă
epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care s ă fie necesar și în acela și timp suficient pentru
producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condi ții, în prezen ța altor factori,
care m ăresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea social ă este exprimat ă printr-
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 167
un „nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, 50), în care condi țiile contributorii, în prezen ța celor
contingente și alternative, determin ă probabilistic apari ția unui fenomen.
Canonul diferen ței, despre care John Stuart Mill afirma c ă reprezint ă „cea mai perfect ă metod ă de
investigare științifică“, constat ă: „Dac ă un caz în care fenomenul investigat are loc și un caz în care acesta
nu are loc au în comun toate circumstan țele, cu excep ția uneia care se întâlne ște numai în primul caz,
circumstan ța unic ă prin care se deosebesc cele dou ă cazuri constituie fie efectul, fie cauza, fie o parte
indispensabil ă a efectului sau a cauzei fenomenului respectiv“. Acest canon constituie schema logic ă a
experimentului de tip determinist.
1) X, A, B, C → Y
X, A, B, C → Y
Pe baza lui sunt proiectate experimentele moderne de tip stohastic, descrise de R. A. Fisher ( The
Design of Experiments , 1935) cu dou ă grupuri (grup experimental și grup de control) și măsurare „numai
după“ introducerea factorului experimental:
grup experimental: X → Y1
grup control: X → Y2
După părerea noastr ă, canonul diferen ței, a șa cum a fost formulat de Jon Stuart Mill și,
corespunz ător lui, experimentul cu dou ă grupuri și măsurare numai dup ă constituie forma de reduc ție a
tuturor experimentelor din științele sociale. Francis Bacon ( 1561-1626), în Novum organum scientiarum
(1620), numea o astfel de prob ă „experimentum crucis“, subliniind caracterul decisiv al unui astfel de
experiment pentru respingerea ipotezelor. M ăsurarea „înainte“ și „dup ă“ introducerea variabilei
independente într-un astfel de experiment nu constituie decat un caz particular impus de natura factorilor
experimentali. Experimentele cu un singur grup, fie cu m ăsurare „numai dup ă“ – despre acestea Donald
T. Campbell spune c ă „nu merit ă numele de experiment“ ( 1966, 4) – sau cu m ăsurarea „înainte și dup ă“
introducerea factorului experimental sunt, în realitate, „scheme preexperimentale“, „devia ții de la modelul
experimentului clasic“ (Goode și Hatt, 1952, 3 1) și au valoare foarte limitat ă pentru testarea ipotezelor
cauzale, de și sunt foarte des utilizate în științele sociale.
Astfel de cvasiexperimente , care nu sunt suficiente pentru a permite o testare sever ă a ipotezelor, au
totuși meritul de a sugera noi ipoteze – apreciaz ă Thomas D. Cook și Donald T. Campbell ( 1976). În plus,
unele scheme cvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale propriu-zise. Experimentele
cu un singur grup, cu m ăsurare „înainte și dup ă“, cu introducerea repetat ă a variabilei independente (2)
sau cu reintroducerea ei invers ă (3), sunt foarte asem ănătoare cu experimentele cu grup de control și chiar
preferabile acestora, cu condi ția ca reintroducerea variabilei independente s ă nu dea na ștere fenomenului
de înv ățare. Schematic, aceste experimente cu un singur grup pot fi reprezentate astfel:
2) G1: X → Y1 → X → Y1′
3) G1: X→ Y1 → X → Y1′
Afirmând c ă „circumstan ța unic ă“ este „fie cauza, fie o parte a cauzei“, John Stuart Mill prefigureaz ă
schemele logice ale experimentelor multivariate (cu mai multe variabile independente), în care condi ția
suficient ă conjunctiv ă „exprim ă complexitatea cauzalit ății sociale“ (Dima, 1975, p. 87).
4. )(XUZ ABC Y•• •••→
În experimentele multivariate, influen ța variabilelor independente (XUZ) poate fi luat ă în considerare
fie ca un nex complex cauzal, f ără a se diferen ția valoarea contributorie a condi țiilor, fie ca o
complexitate de factori cu valori contributorii diferen țiate și cu interac țiuni specifice. În primul caz, se
impune experimentarea pe dou ă grupuri și măsurarea „numai dup ă“ (Figura 10.3). În cazul al doilea, vor
fi cuprinse în experiment 2n grupe (n fiind num ărul variabilelor experimentale cu dou ă valori). Rezult ă o
nouă schem ă logic ă din combinarea valorilor variabilelor experimentale(5).
5. (X. U. Z.), A, B, C → Y1 ( ) XU Z A B C Y
XUZ Y•• •••→
••→
168 Septimiu CHELCEA
(X. U. Z.), A, B, C → Y2
(X.U. Z.), A, B, C → Y3
(X.U. Z.), A, B, C → Y4
(X. U. Z.), A, B, C → Y5
(X. U. Z.), A, B, C → Y6
(X. U. Z.), A, B, C → Y7
(X.U. Z.), A, B, C → Y8
Planul de cercetare este foarte asem ănător cu cel din primul caz, nota specific ă fiind dat ă de num ărul
crescut de grupe experimentale și de procedeele matematice de analiz ă a datelor: analiza de varian ță,
criteriul F, coeficientul de corela ție interclase al lui Fisher.
Firește, în psihosociologie cauzalitatea nu este epuizat ă doar de doi factori cu valori de absen ță și de
prezen ță, ca în exemplul dat. Luarea îns ă în considerare a mai mult de doi-trei factori care s ă acționeze
concomitent ridic ă serioase probleme de organizare a experimentului, de operativitate și de cost. (De
exemplu, pentru 5 factori, cu dou ă valori, num ărul grupelor experimentale se ridic ă la 32, pentru 6 astfel
de factori sunt necesare 64 de grupe experimentale ș. a. m. d.). De aici rezult ă, în practica cercet ărilor
concrete din științele socioumane, o limitare a schemelor experimentale la câ țiva factori considera ți
relevan ți și, așa cum remarca Russel L. Ackoff ( Scientific Method , 1962), imposibilitatea stabilirii cu
certitudine a cauzalit ății sociale, totdeauna putând exista și alți factori (D) în care într-un caz s ă fie
prezen ți și în altul absen ți, contribuind la apari ția sau nonapari ția efectului (Y).
Așadar, prin canoanele stabilite de c ătre John Stuart Mill nu pot fi descoperite leg ăturile cauzale, ci
pot fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observa ția prealabil ă a condi țiilor de producere a
fenomenelor. Celelalte obiec ții metodologice, formulate de c ătre R. L. Ackoff: necesitatea oper ării cu
factori discre ți (varia ții cantitative) sunt dep ășite, dup ă opinia noastr ă, prin aplicarea analizei de varian ță
și prin luarea în considerare a canonului varia ției concomitente .
Natura factorilor experimentali . Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are
în vedere nu numai multicauzalitatea specific ă fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a
condi țiilor contributorii și circumstan țiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente. Variabilele
independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar dou ă valori (absen ță și prezen ță). Acela și
lucru se poate spune și în leg ătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-a determinat pe Émile
Durkheim ( 1857- 1917) să considere, în Regulile metodei sociologice , canonul varia ției concomitente:
„instrumentul prin excelen ță al cercet ării în sociologie“ ( 1895/1974, 199). Potrivit acestui canon, „orice
fenomen care variaz ă într-un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variaz ă într-un acela și fel
particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie c ă este legat de acesta printr-un
fapt de cauza ție“. Schema experimentelor proiectate în conformitate cu canonul varia țiilor concomitente
este urm ătoarea:
7. X maxim A, B, C → Y mare (mic)
X mediu A, B, C → Y mediu
X minim A, B, C → Y mic (mare)
X → Y
Variabilele independente și dependente pot cre ște sau descre ște concomitent. Leg ătura cauzal ă este
verificat ă și în cazul în care unei cre șteri a variabilei independente îi corespunde o descre ștere a variabilei
dependente.
În practica cercet ărilor psihosociologice se constituie grupuri experimentale și de control în acela și
timp, la care se introduc factorii experimentali:
8. X
1 > X2 > X3
G 1: X 1 → Y1
G 2: X 2 → Y2
G 3: X 3 → Y3
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 169
Dat fiind faptul c ă variabila independent ă poate avea valori pozitive și negative, nu numai valori de
absen ță și prezen ță (deci pozitive), schema experimentului „cu dou ă grupuri și măsurare numai dup ă“ se
particularizeaz ă: un grup este influen țat într-o direc ție, cel ălalt în direc ția opus ă (The reversed-tratament ).
Așa procedeaz ă N. C. Morse și E. Reimer ( 1956) când unui grup îi aplic ă o „conducere democratic ă“ și
celuilalt „un control ierarhic sever“ (conducere „autoritar ă“). Schema utilizat ă este urm ătoarea:
9. G 1: X + → Y1
G 2: X_ → Y2
Obiec ția că nu se pot g ăsi dou ă societ ăți sau dou ă colectivit ăți umane care s ă difere doar printr-un
singur factor, obiec ție formulat ă față de canonul diferen ței, poate fi men ținută, dup ă părerea noastr ă, și
față de canonul varia țiilor concomitente. Randomizarea, controlul distribu ției frecven țelor sau potrivirea
pe perechi asigur ă controlul asupra variabilelor externe, dar nu elimin ă factorii necunoscu ți care ar putea
interveni în producerea cre șterii sau descre șterii variabilei dependente, concomitent cu cre șterea sau
descre șterea variabilei independente.
Având în vedere complexitatea cauzalit ății în domeniul socialului, ca și natura diferit ă a factorilor
cauzali (împletire de factori cu dou ă și mai multe valori), putem s ă ne imagin ăm schema logic ă a unui
experiment cu dou ă variabile independente, din care una (X) cu dou ă valori (absen ță și prezen ță) și
cealalt ă (U) cu mai multe valori (trei grade de intensitate), astfel:
10. ( X, U 1), A, B, C → Y 1
( X, U 2), A, B, C → Y 2
( X, U 3), A, B, C → Y 3
(X, U 1), A, B, C → Y 4
(X, U 2), A, B, C → Y 5
(X, U 3), A, B, C → Y 6
Interpretarea rezultatelor unui experiment desf ășurat pe baza unei astfel de scheme nu poate fi f ăcută
decât prin analiza de varian ță, care d ă răspuns întreb ărilor: Care este influen ța factorului X asupra lui Y?
În ce m ăsură influen țează factorul U asupra lui Y? Care este ac țiunea conjugat ă a factorilor X și U asupra
lui Y? Valorile lui Y difer ă sistematic? Cu ce grad de semnifica ție?
Influen ța situa ției experimentale . Situa ția experimental ă poate, ea îns ăși, interveni ca variabil ă
independent ă în experiment, datorit ă faptului c ă, spre deosebire de științele naturii, în științele sociale
subiectul experimentului este un participant activ, con știent, care intr ă într-o form ă special ă de
interac țiune social ă cu experimentatorul. Schema experimental ă cu dou ă grupe de control, propus ă de R.
S. Solomon ( Extension of Control Group Design , în Psychol. Bull ., 1949, 46, 137-150), reu șește să pună
în eviden ță influen ța pretest ării asupra variabilei independente. Dar situa ția experimental ă nu se reduce
numai la m ăsurare, de și aplicarea instrumentelor de testare reprezint ă, probabil, elementul cu ponderea
cea mai mare în schimbarea comportamentului subiec ților în situa ția experimental ă. Așa cum atr ăgea
atenția Martin T. Orne la simpozionul despre psihologia social ă a psihologiei experimentale (New York,
1961), comportamentul subiec ților în experiment este în func ție de totalitatea situa ției (Orne, 1968, 118).
Schema lui R. L. Solomon permite atât evaluarea influen ței instrumentelor și opera ției de m ăsurare,
cât și a influen ței combinate a pretest ării și a variabilei experimentale. Aceast ă schem ă este impus ă de
situa ția în care m ăsurarea „înainte“ de introducerea variabilei independente (experimentale) este
susceptibil ă de a interac ționa cu aceasta. Strategia experiment ării se prezint ă în Tabelul 10.1.
Tabelul 9. 1. Schema experimental ă cu dou ă grupe de control
Grup experimental
(G 1) Grup control
(G2) Grup control
G3)
Măsurare „înainte“ (pretest)
Introduc variabila independent ă
Măsurare „dup ă“ (posttest) da
da
da da
da
da nu
da
da
Diferen ța D 1 (pretest +
v. independent ă) D2 (pretest) D3
(v. independent ă)
170 Septimiu CHELCEA
În cadrul grupului experimental (G 1), diferen ța D 1 între valoarea variabilei dependente m ăsurate
„înainte“ și „dup ă“ introducerea variabilei independente nu exprim ă, așa cum s-ar p ărea la prima vedere,
numai influen ța variabilei independente, ci și influen ța opera ției de m ăsurare (pretestarea). Influen ța
concomitent ă a celor doi factori (variabila independent ă și pretestarea) este dat ă de urm ătoarea rela ție:
Când I = 0, înseamn ă că nu exist ă interac țiune pretest-variabil ă independent ă. Astfel de situa ții sunt
totuși rar întâlnite în experimentele din științele sociale. Cel mai adesea influen ța măsurării prealabile se
adaug ă și schimb ă influen ța variabilei independente. Fie situa ția prezentat ă în Tabelele 10.2 și 10.3.
Tabelul 9.2. Experimentul A (cu dou ă grupe, cu m ăsurare „înainte“ și „dup ă“
introducerea variabilei independente)
Grup experimental
(G 1) Grup control
(G2)
Variabila dependent ă (Y)
Introduc variabila independent ă
Variabila dependent ă (Y′) 20 (Y 1)
da
80 (Y 1) 20 (Y 2)
nu
30 (Y 2)
Tabelul 9.3. Experimentul B (cu trei grupe, cu m ăsurarea „înainte” și „dup ă“
introducerea variabilei independente)
Grup experimental
(G 1) Grup control
(G2) Grup control
(G3)
Variabila dependent ă (Y)
Introduc variabila indpendent ă
Varaibila dependent ă (Y′) 20 (Y 1)
da
80 (Y 1) 20 (Y 2)
nu
30 (Y 2) 20 (Y 3)
da
60 (Y 3)
În baza experimentului A, influen ța factorului experimental ar fi fost considerat ă egal ă cu 50.
V i + V 1′ – Y 2′ (80 – 30 = 50)
În realitate, influen ța acestui factor este mai mic ă (egal ă cu 40). Experimentul B, în care valoarea
inițială a performan ței (Y 3) grupului de control (G 3) nu este m ăsurat ă, ci estimat ă:
20 20
220+
=
YYY
31 2
2=+
permite m ăsurarea corect ă a influen ței reale a variabilei independente:
V i = V 3′ – Y 3 (60 – 20 = 40)
Organizarea unui experiment cu trei grupe, în baza schemei lui R. Solomon, este prezentat ă în Figura
10.9.
Fără a se identifica factorii necontrola ți care pot contribui la modificarea valorii variabilei
dependente, schemele experimentale cu patru grupe (Tabelul 10.4) permit m ăsurarea influen ței acestor
factori. În acest fel, influen ța factorilor experimentali este foarte exact determinat ă, constituind o strategie
experimental ă ideal ă sub raportul siguran ței interpret ării (Ettrich, 1975, 662).
I = D
1 – (D 2+D 3)
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 171
Tabelul 9.4. Schema experimental ă cu trei grupe de control
Grup experimental
(G 1) Grup
control (G 2) Grup control
(G3) Grup
control (G 4)
Măsurare „înainte“
Introduc variabila
independent ă
Măsurare „dup ă“ da
da
da da
nu
da Nu
da
da nu
nu
da
Diferen ța D 1 (pretest +
v. independent ă +
factori necontrola ți) D
2 (pretest) D 3 (variabila
independent) D4 (factorii
necontrola ți)
Valoarea Y 4 este estimat ă pe baza mediei valorilor Y 1 și Y 2. Ca și în cazul celei de a treia grupe
experimentale, nici în grupa a patra (G 4) nu se introduce variabila independent ă (X). Se m ăsoară Y4′ și se
compar ă cu Y 2′. Dac ă diferen ța este semnificativ ă, înseamn ă că influen ța factorilor necontrola ți altereaz ă
influen ța factorului experimental (a variabilei independente). În schema experimental ă cu patru grupe,
interac țiunea pretest ării și a condi țiilor experimentale este dat ă de formula:
I = (D 1 + D 4) – (D 2 – D 3)
Diferen ța dintre Y 4 și Y 4′ (adic ă D 4) exprim ă influen ța condi țiilor experimentale (factorii
necontrola ți), care în experimentele din domeniul științelor sociale sunt greu, dac ă nu imposibil, de
eliminat.
Tipuri de experimente în științele socioumane
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate: gradul și
specificul interven ției cercet ătorului în manipularea variabilelor, nivelul controlului variabilelor, natura
variabilelor modificate, locul și func ția experimentului în cadrul cercet ării etc.
John Stuart Mill, care aprecia c ă valoarea situa țiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar
nu de modul cum au fost ob ținute aceste situa ții, făcea distinc ție totu și între experimentul natural , în care
situa ția experimental ă este oferit ă de natur ă, și experimentul artificial , în care situa ția este creat ă de
cercet ător. În acela și sens, Claude Bernard, afirmând c ă „nu se poate admite c ă mâna experimentatorului
trebuie s ă intervin ă totdeauna activ pentru a provoca apari ția fenomenelor ( 1958, 68), f ăcea distinc ție
între experimentele active și experimentele pasive . Primele sunt experimente provocate , cele din urm ă,
invocate, mintale .
Într-un experiment natural (numit de Frankiln H. Giddins experiment par țial, pentru c ă verific ă
numai o parte din ipoteza cauzal ă) sau experiment necontrolat – în terminologia lui Ernest Greenwood –
cercet ătorul observ ă situa ția înainte și dup ă producerea unei schimb ări, determinate de apari ția unui factor
natural accidental sau de o combina ție specific ă de factori obi șnuiți (naturali sau sociali). Observarea
vieții zilnice a unei comunit ăți umane, înainte și dup ă producerea unei catastrofe, constituie, prin
excelen ță, un exemplu de experiment natural. Cercet ătorul nu poate – f ără a înc ălca regulile deontologice
– induce stresul pentru a studia experimental colectivitatea. Natura o face, îns ă, montând situa ții
experimentale nedorite (inunda ții, seisme etc.), necesar a fi studiate pentru a preveni sau pentru a reduce
suferin ța celor calamita ți.
Astfel de experimente nu îl g ăsesc îns ă pe cercet ător preg ătit să observe, el însu și (de cele mai multe
ori) fiind afectat de calamitate. Alteori cercet ătorul se afl ă departe de locul catastrofei: observ ă fenomenul
fie de la distan ță, fie cu întârziere. Controlul factorilor experimentali se dilueaz ă. Cu un cuvânt,
„caracteristicile, meritele și slăbiciunile experimentului natural sunt identice cu cele ale cercet ării de teren
(McDavid și Harari, 1968, 407). Aceasta nu înseamn ă că experimentul natural nu poate furniza date
științifice semnificative, mai ales când factorii experimentali sunt de natur ă social ă. Studiul lui Seymour
Lieberman ( 1956) asupra raportului dintre rolul social al unei persoane și atitudinile acesteia este foarte
ilustrativ. Studiul face parte dintr-o anchet ă mai vast ă efectuat ă într-o întreprindere produc ătoare de
echipamente menajere (numit ă de autor „Societatea Rockwell“), unde lucrau aproximativ 4 000 persoane,
din care 2500 de muncitori și 150 contramai ștri. Din rândul muncitorilor, 150 erau delega ți sindicali.
172 Septimiu CHELCEA
Studiul a constat dintr-o anchet ă de teren. Variabila experimental ă a fost considerat ă schimbarea rolului,
iar perioada experimental ă a fost delimitat ă de intrarea în rol. Grupele experimentale cuprindeau pe cei
care și-au schimbat rolul în perioada delimitat ă, iar grupul de control – pe cei care în aceea și perioad ă nu
și-au schibat rolul. Seymour Lieberman a compartimentat studiul s ău în trei faze: faza anterioar ă
schimb ării rolului, faza experimental ă și faza post-experimental ă. În faza anterioar ă schimb ării de rol
(septembrie-octombrie 1951) au fost chestiona ți aproape to ți muncitorii, delega ții sindicali și
contramai ștrii din întreprindere. Chestionarul cuprindea întreb ări referitoare la atitudinea fa ță de
întreprindere, fa ță de activitatea sindicatului din întreprindere, fa ță de delega ții sindicali. În decembrie
1952, în faza post-experimental ă s-a aplicat acela și chestionar, în aceea și form ă, unui num ăr de 23 de
muncitori deveni ți contramai ștri, la un grup de control (muncitori care nu și-au schimbat rolul, 46 la
număr), unui num ăr de 35 de noi muncitori care nu- și schimbaser ă rolul, nu deveniser ă delega ți sindicali).
Constituirea grupurilor de control s-a f ăcut luându-se în considerare anumite criterii de e șantionare:
demografice, atitudinea și motiva ția. Subiec ților cuprin și în anchet ă li s-a explicat c ă se urm ărește
compararea de la un an la cel ălalt a sentimentelor lor fa ță de întreprindere, c ă au fost inclu și într-un
eșantion reprezentativ b ărbați și femei, tineri și vârstnici etc.
Ipoteza studiului a fost confirmat ă: plasat în rol, individul tinde s ă adopte și să dezvolte atitudinile în
acord cu ceea ce rolul social îi prescrie. Muncitorii deveni ți contramai ștri – ca reprezentan ți ai conducerii
întreprinderii – au început s ă aibă atitudine mai favorabil ă față de direc țiune. La rândul lor, noii delega ți
sindicali – ca reprezentan ți ai muncitorilor – au dezvoltat o atitudine mai favorabil ă față de aceast ă
organiza ție și mai critic ă față de conducerea întreprinderii. Schimbarea atitudinilor în acord cu
schimbarea rolurilor a fost înregistrat ă cu un înalt grad de semnifica ție statistic ă (p = 0,0 1). Pentru
ilustrarea efectului rolurilor de contramaistru și de delegat sindical asupra atitudinilor fa ță de conducere și
față de sindicat reproducem dou ă fragmente din tabelele prezentate în studiul lui S. Lieberman ( cf.
Mendras, 1968, 372) (Tabelul 9.5).
Faptul c ă studiul a continuat cu repetarea anchetei în 1954, când, datorit ă recesiunii economice, și în
întreprinderea Rockwell forța de munc ă a fost redus ă și mul ți din contramai ștri au fost din nou trecu ți ca
muncitori, f ăcându-se alte alegeri sindicale, probeaz ă posibilit ățile oferite cercet ătorului de experimentul
natural. Cercet ătorul trebuie s ă urm ăreasc ă continuu evolu ția fenomenelor, s ă aștepte introducerea
factorului experimental în situa ția deja cunoscut ă, pentru a m ăsura efectele. Experimentul natural se
apropie, prin aceasta, foarte mult de observa ție, fiind uneori denumit „observa ție controlat ă“. De
asemenea, experimentul natural, prin modul lui de desf ășurare, se aseam ănă cu cercetarea de teren.
Studiul lui S. Lieberman o dovede ște cu prisosin ță. În fond, tendin ța de separare a experimentului pur în
raport cu observa ția pur ă sau cu cercetarea de teren propriu-zis ă nu se justific ă. În cadrul fiec ărei metode
regăsim, într-o m ăsură sau alta, elemente generale ale procesului de cunoa ștere. Contactul nemijlocit cu
obiectul presupune procesele de percep ție, de observa ție. Clasificarea obiectelor și fenomenelor implic ă
procesele psihice superioare de gândire și abstrac ție.
În tipologia creat ă de John Stuart Mill, ca și în cea propus ă de Claude Bernard, gradul de interven ție
a cercet ătorului în manipularea variabilelor constituie elementul esen țial. Acela și criteriu îl întâlnim și în
tipologia propus ă de F. S. Chapin : experiment proiectat și experiment ex post facto (Experimental
Designs in Sociological Research , 1947). Dac ă în experimentul proiectat cercet ătorul creeaz ă situa ția, în
experimentul ex post facto situa ția furnizat ă de natur ă serve ște cercet ătorului ca material de analiz ă
rațional ă a leg ăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le
„reconstruie ște“ mintal.
Dar experimental mintal nu se desf ășoară exclusiv în planul abstrac țiilor și nici nu se contrapune
experimentului proiectat. Foarte îndrept ățit, Ștefan Lan țoș observa c ă experimentul mintal continu ă
reflexia pronind de la observa ție, „o prelunge ște prin for ța imagina ției și fanteziei predictive peste limitele
de accesibilitate ale acestei observa ții“ (1971, 131). Observa ția reprezint ă nu numai instan ța de ini țiere a
experimentului mintal, ci și de ghidare pe întreg parcursul lui. Este foarte adev ărat c ă „activitatea
constructiv ă, ipotetico-deductiv ă a spiritului, care st ă la baza organiz ării experimentului fizic, material, se
prelunge ște și își găsește realizarea deplin ă în experimentul mintal (Flonta, 1971, 157), dar tot atât de
adev ărat ni se pare și faptul c ă cercet ătorul revine mereu la datul senzorial, se ridic ă în planul opera țiilor
logico-ra ționale, ac ționeaz ă apoi asupra reprezent ărilor ș. a. m. d., astfel încât experimentul mintal se
caracterizeaz ă deopotriv ă prin concretitudine senzorial ă și înalt ă abstractizare. El se aplic ă nu numai
acolo unde observa ția nu este accesibil ă, ci oriunde și oricând se proiecteaz ă un experiment, întrucât
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 173
înaintea manipul ării efective a variabilelor, cercet ătorul le modific ă în plan mintal și anticipeaz ă
rezultatele. În condi țiile adecvate, nu numai de accesibilitate a observa ției, dar și de timp, de mijloace
materiale, de dezirabilitate social ă, experimentul din plan mintal este tradus în plan fizic. Experimentul
propriu-zis (fizic) poate fi privit astfel ca o verificare a experimentului mintal.
Tabelul 9.5. Atitudinea contramai ștrilor și a delega ților sindicali
față de conducere și sindicat
Felul schimb ării
Mai
favorabil
conducerii Neschimbat Mai pu țin
favorabil
conducerii Total N P
În ce m ăsură conducerea se
intereseaz ă de muncitori?
Noii contramai ștri
Grupul de control
Noii delega ți sindicali
Grupul de control
%
48
15
29
20
%
52
76
62
80
%
0
9
9
0
%
100
100
100
100
%
23
46001
,
35
35
NS
În ce m ăsură cadrele
sindicale se intereseaz ă de
muncitori?
Noii contramai ștri
Grupul de control
Noii delega ți sindicali
Grupul de control
%
22
15
57
26
%
69
78
37
68
%
9
7
6
6
%
100
100
100
100
%
23
46001
,
35
35
NS
Tot un criteriu dihotomic utilizeaz ă și Edgar Sydenstricker (The Statistical Evaluation of the Results
of Social Experiments , în Public Health , 1928), când împarte experimentele în: simultane și succesive ,
după cum rezultatul este ob ținut printr-o sec țiune transversal ă, comparând grupul experimental cu cel de
control, sau printr-o sec țiune longitudinal ă, comparând grupul experimental cu sine însu și, la diferite
intervale de timp. Acest ultim timp de experiment corespunde schemei logice a experimentului cu o singur ă grup ă, cu m ăsurare înainte și dup ă introducerea variabilei independente.
Alte tipologii sunt mai sofisticate, utilizându-se criterii combinate. Tipologia creat ă de Ernest
Greenwood, care în Experimental Sociology. A Study in Method (1945) identific ă în literatura sociologic ă
și psihologic ă de dup ă 1900 peste o sut ă de moduri de definire a termenului de experiment, nu reprezint ă
decât o combinare a tipurilor de experimente propuse de F. S. Chapin și Edgar Sydenstricker.
Dup ă Ernest Greenwood, experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat
succesional, ex post facto cauz ă-efect și ex post facto efect-cauz ă. Primele dou ă tipuri nu necesit ă lămuriri
suplimentare. Sunt experimente active. Experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în dou ă
categorii, pornind de la observa ția că uneori cercet ătorul cunoa ște num ărul și situa ția celor care au suferit
acțiunea unui factor (ex post facto cauz ă-efect), iar alteori nu se cunoa ște acest num ăr, dar se știu num ărul
și situa ția celor care prezint ă efectul ac țiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauz ă). Câteva
exemple vor ilustra diferen țele dintre cele dou ă tipuri de experimente. S ă presupunem c ă într-o
întreprindere industrial ă cu for ță de munc ă tânără, jum ătate din num ărul angaja ților a urmat un curs de
sporire a creativit ății. Dup ă terminarea cursurilor, la o distan ță de șase luni, în întreprindere se desf ășoară
174 Septimiu CHELCEA
o cercetare psihosociologic ă privind factorii de sporire a productivit ății muncii. În ce m ăsură cursurile
urmate au contribuit la sporirea productivit ății muncii? Cercet ătorul vie ții sociale procedeaz ă la
proiectarea mintal ă a unui experiment, încercând s ă stabileasc ă în planul muncii efectele cursului de
sporire a creativit ății. El știe num ărul cursan ților și situa ția lor profesional ă (din registrele de eviden ță);
nu poate îns ă reconstitui situa ția actual ă a acestora, deoarece unii s-au transferat, al ții au promovat, în
fine, al ții și-au schimbat profesiunea. În acest caz, el se limiteaz ă la compararea situa ției prezente a celor
care au r ămas în întreprindere, în aceea și profesiune, cu situa ția lor de dinaintea începerii cursurilor de
sporire a creativit ății, înregistrând num ărul inven țiilor, inova țiilor și raționaliz ărilor f ăcute: este un
experiment mintal, imaginat, retroactiv, în care cercet ărorul manipuleaz ă în plan mintal variabila
experimental ă, înregistrând situa ția, dup ă ce variabila independent ă și-a făcut efectul.
Tot un experiment mintal, invocat, de tipul ex post facto cauz ă-efect este și studiul lui E. Skeels
(1966), care probeaz ă influen ța mediului social asupra dezvolt ării intelectuale a copilului. Într-un
orfelinat modest, cu condi ții nestimulatoare din punct de vedere intelectual, E. Skeels testeaz ă nivelul
intelectual al copiilor în vârst ă de 1-2 ani și găsește un num ăr de 24 de întârzia ți mintal. Dup ă un timp, 13
din ace știa au fost transfera ți într-un orfelinat în care se acorda mai mult ă aten ție educa ției și erau condi ții
mai bune de via ță. Ulterior, to ți cei 13 copii au fost adopta ți de familii cu posibilit ăți corespunz ătoare de
educa ție. Dup ă 25 de ani, E. Skeels se intereseaz ă din nou de copiii pe care i-a testat. Care a fost evolu ția
lor? Cei care r ămăseser ă în vechiul orfelinat continuau s ă fie interna ți în institu ții ajut ătoare; cei
transfera ți se puteau între ține singuri, prin practicarea unor profesiuni foarte diferite. În plan mintal,
pornind de la cauz ă, construim un grup experimental (cei transfera ți) și un grup de control (cei r ămași în
vechiul orfelinat). Schimbarea condi țiilor mediului social constituie variabila independent ă. Reu șita
profesional ă, ca expresie a dezvolt ării intelectuale, reprezint ă variabila dependent ă. Leg ătura cauzal ă
mediu social – dezvoltare intelectual ă este astfel probat ă experimental, aducându-se un plus de cunoa ștere
la elucidarea raportului ereditate/mediu în dezvoltarea intelectual ă.
Să vedem acum ce se întâmpl ă într-un experiment ex post facto efect-cauz ă. Cercet ătorul nu cunoa ște
numărul și situa ția celor care au fost expu și factorului care a produs un anume efect; cunoa ște îns ă
efectul. Din totalul celor care prezint ă o anumit ă caracteristic ă, câți au fost expu și acțiunii, posibil
cauzale, a unui anumit factor?
Inducerea violen ței prin comportamente imitative de c ătre filmele ce prezint ă modele agresive a fost
inițial demonstrat ă în experimentele conduse de Albert Bandura și colab. ( 1963, p. 3). La gr ădinița de
copii a Universit ății Stanford, 96 de b ăieți și feti țe, în vârst ă de 3 pân ă la 5 1/2 ani, au constituit trei grupe
experimentale și o grup ă de control (fiecare grup ă având câte 24 de copii). În grupele experimentale, ca
variabil ă independent ă, s-au prezentat: un model real de agresiune, un film cu scene de violen ță și, în fine,
un film de desene animate cu acela și con ținut. Variabila dependent ă (comportamentul copiilor dup ă
expunerea lor timp de 20 de minute la modelele de agresivitate amintite) a fost m ăsurat ă prin înregistrarea
agresiunii imitative (lovirea p ăpușilor cu care copiii de obicei se jucau, c ălcarea și distrugerea lor,
agresiune verbal ă), a r ăspunsurilor parțial imitative (lovirea altor obiecte decât a p ăpușii, așezarea pe
păpușă, fără altă agresiune), a agresiunii nominative și a agresiunii efective , respectiv lovirea p ăpușii și a
altor obiecte concomitent cu remarcile ostile adresate altor lucruri decât p ăpușii și împu șcarea cu un
pistol-juc ărie a obiectelor din camer ă. Calculându-se agresiunea total ă indus ă de modelele prezentate
(scor: 83 pentru modelul real, 92 pentru film și 99 pentru filmul de anima ție), se confirm ă ipoteza c ă
expunerea la modele agresive spore ște probabilitatea ca subiec ții să dezvolte comportamente agresive.
Față de grupul de control (scorul la agresivitatea total ă = 54), grupele experimentate se diferen țiază
statistic semnificativ (X r2 = 9,06, p < .05). Subiec ții din experimentul proiectat de A. Bandura au r ăspuns,
prin comportamente agresive, instiga ției modelelor atât din via ța real ă, cât și din filme. Diferen țele dintre
cele trei modele prezentate, în ceea ce prive ște for ța de inducere a unor comportamente agresive, nu sunt
semnificative. Se înregistreaz ă însă diferen țe statistic semnificative între b ăieți și feti țe (t = 2,69, p < .0 1),
băieții având o agresivitate total ă mai mare.
Sintetizând posibilit ățile experimentelor ex post facto, Pierrette Rongère ( 1975, 3 1) precizeaz ă că
prin acest tip de experiment se cerceteaz ă fie consecin țele unei variabile cunoscute asupra situa țiilor în
care ea este prezent ă sau absent ă, fie factorii care au influen țat o situa ție cunoscut ă.
De remarcat c ă, în experimentele ex post facto, cercet ătorul nu manipuleaz ă efectiv variabilele și nici
nu este prezent în momentul ac țiunii lor, procesele sociale desf ășurându-se în mod natural, fapt care
confer ă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitiv ă. „El elimin ă elementul de artificialitate
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 175
care caracterizeaz ă cele mai multe din experimentele de laborator cele mai precise. De asemenea, el
permite investigarea situa țiilor în care este imposibil pentru experimentator s ă introduc ă varia ții
controlate“ (Jahoda și colab., 1958, 84). Unii speciali ști, subliniind varietatea domeniilor în care se
adecveaz ă perfect studiile ex post facto, apreciaz ă că acest tip de cercetare este mai important decât
experimentul propriu-zis. Aceast ă apreciere nu se refer ă la valoarea metodologic ă intrinsec ă a
experimentului ex post facto, care, conform observa ției foarte judicioas ă a lui Fred N. Kerlinger ( 1973,
84), are trei mari sl ăbiciuni: inabilitate în manipularea variabilei independente, lipsa posibilit ății de
eșantionare, riscul interpret ării improprii a rela țiilor dintre variabile.
Experimentele ex post facto sunt totu și de neevitat în cercetarea rela țiilor sociale și psihosociale, dat
fiind faptul c ă cele mai multe din fenomenele studiate sunt mai u șor de definit decât de manipulat.
Ilustr ăm virtu țile experimentului ex post facto printr-o cercetare de ecologie social ă. Doi cercet ători
din Marea Britanie, F.R. Deleuzun și I.D. Griffiths ( 1978, 19) și-au propus s ă identifice factorii care
influen țează expresia subiectiv ă nepl ăcută a expunerii la zgomot, în mod special, s ă stabileasc ă dacă sunt
diferen țe individuale în ceea ce prive ște sensibilitatea la zgomote și dac ă modalitatea curent ă de stabilire a
standardelor nocivit ății zgomotelor este valid ă. Variabila independent ă o constituie, în acest caz,
expunerea la zgomotele produse de circula ția rutier ă. Cum apreciaz ă subiec ții intensitatea zgomotelor?
Exist ă diferen țe individuale în ceea ce prive ște aprecierea subiectiv ă a senza ției nepl ăcute produs ă de
expunerea la zgomote? Aprecierea subiectiv ă a senza ției nepl ăcute produs ă de expunerea la zgomote
constituie, deci, variabila dependent ă. Nu era suficient și nici nu corespundea normelor deontologice s ă se
încerce manipularea de c ătre cercet ători a variabilei independente sporind nivelul zgomotelor rutiere
pentru a vedea cum reac ționeaz ă subiec ții. A fost suficient s ă se aleag ă un grup de persoane rezidente
într-o zon ă cu trafic rutier intens și un grup martor dintr-o zon ă cu trafic rutier sc ăzut, deci, cu expunere la
un nivel moderat al zgomotelor. S-a alc ătuit un e șantion de 400 de persoane din dou ă zone periurbane
(Londra și Liverpool) și din fiecare zon ă s-au ales, pe baza registrului electoral, câte 100 de persoane cu
status socio-economic asem ănător, rezidente de-a lungul unor artere de circula ție cu nivel ridicat al
zgomotelor (70 – 80 de decibeli) și un nivel mai sc ăzut de sonorizare (zone lini știte). A rezultat urm ătorul
eșantion de popula ție (Tabelul 9.6).
Tabelul 9.6. Structura e șantionului utilizat în studiul lui F. R. Delauzun și I. D. Griffiths ( 1978)
Zona Num ărul de persoane anchetate
Etapa I Etapa II Etapa III
Londra
Liverpool Zgomotoas ă
Liniștită
Zgomotoas ă
Liniștită 109
98
102
104 87
68
88
82 25
–
25
–
Total 4 13 325 50
Notă. Reducerea volumul e șantionului în etapa a doua se datoreaz ă persoanelor absente (4%);
refuzului de a mai fi intervievat (7%); altor cauze (9%)
În vederea evalu ării senza ției de jen ă produs ă de expunerea la zgomote și pentru stabilirea
sensibilit ății la zgomote s-a administrat, prin interviu, un chestionar, care cuprindea întreb ări referitoare la
atitudinea fa ță de diferitele aspecte ale mediului reziden țial, precum și întreb ări de identificare. Aplicarea
chestionarului dura, în medie, 30 de minute, iar subiec ții erau încredin țați că se urm ărea cunoa șterea
condi țiilor generale de locuire, nu evaluarea special ă a nivelului zgomotelor și senza ția subiectiv ă produs ă
de acestea. Pentru a pune în eviden ță rela ția dintre aprecierea subiectiv ă a zgomotelor și factorii de
personalitate, pe un sube șantion de 50 de persoane, selectate probabilist din e șantionul principal, s-au
administrat testele de persoalitate Eysenck și Cattell. La un interval de trei luni, conform procedurii „test-
retest“, acelora și persoane li s-a aplicat acela și chestionar, stabilindu-se astfel fiabilitatea metodelor
curente de evaluare a senza ției subiective produse de expunerea la zgomote (evaluarea pe o scal ă cu șapte
intervale). De și nu rezultatele, ci procedeul ne intereseaz ă, acest studiu ex post facto a dus la concluzia c ă
senza ția subiectiv ă nepl ăcută exprimat ă de o persoan ă expus ă la zgomot reflect ă efectiv nivelul
zgomotelor cotidiene și că modalitatea stabilirii standardelor zgomotelor admise, pe baz ă de e șantionare,
176 Septimiu CHELCEA
este valid ă. Se recomand ă însă în astfel de cazuri intervievarea persoanelor în diferite momente ale zilei,
săptămânii și anului.
Unele tipologii ale experimentului în științele socioumane se bazeaz ă pe func ția pe care acesta o
joacă în procesul de cunoa ștere științifică. Tipologia propus ă de Allem L. Edward în Experiments, their
planning and execution (1954) ia în considerare tocmai acest criteriu, f ăcând distinc ție între experimentul:
explorativ, metodic, științific și critic . Experimentul explorativ, cu func ție de sondare a situa țiilor sociale
mai pu țin cunoscute, f ără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce
urmeaz ă a fi clarificate în cercet ările științifice ulterioare. În procesul cunoa șterii, experimentul
explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un moment de ini țiere. O func ție
pregătitoare în procesul de cunoa ștere, dar mai avansat ă, o are și experimentul metodic, proiectat cu
scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale. Experimentul propriu-zis științific, în
tipologia propus ă de A.L. Edwards, este experimentul cu ajutorul c ăruia se m ăsoară influen ța variabilei
independente asupra variabilei dependente. În fine, experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale,
reprezint ă tipul superior de experiment, cu valoare de cunoa ștere ridicat ă. Criteriul luat în considerare de
tipologia propus ă de Allen L. Edward este valid, tipologia prezint ă însă o anumit ă notă de artificialitate.
Ne putem întreba: experimentul explorativ nu este științific? Dar în experimentul critic nu se m ăsoară
acțiunea variabilei independente în vederea test ării ipotezelor cauzale?
Pornind de la acela și criteriu al rolului pe care îl are în cadrul cercet ării științifice, tipologia propus ă
de H. Parthey și D. Wahl (Die experimentalle Methode in Natur – und Gesellschaftswissenschaften , 1966)
ni se pare a fi mai riguroas ă. În afara experimentului explorativ , Parthey și Wahl fac distinc ție între
experimentul principal și experimentul de control , acesta din urm ă servind pentru siguran ța și
generalizarea rezultatelor experimentului principal în care sunt testate ipotezele cauzale.
Trecând peste încerc ările, dup ă părerea noastr ă, nejustificate, de includere în rândul experimentelor a
unor categorii precum „experimentul prin încercare și eroare“ sau „studiul observa țional controlat“, vom
insista asupra principalelor tipuri de experimente întâlnite cel mai frecvent în tratatele și manualele de
sociologie și psihosociologie: experimentul de laborator și experimentul de teren . Includerea procedurii
„prin încercare și eroare“ în categoria experimentelor, sus ținută de unii sociologi – de exemplu, Albion
Small – conduce la concluzia c ă orice introducere de m ăsuri noi în via ța social ă reprezint ă un experiment,
ceea ce, fire ște, constituie o exagerare. De asemenea, f ăcând din „studiul observa țional controlat“ o
categorie a experimentului sociologic, se neglijeaz ă specificul experimentului, dat de manipularea real ă
sau mintal ă a variabilelor.
Experimentul de laborator. F ără îndoial ă că A. Chapanis avea dreptate când afirma c ă noi apel ăm la
experimentul de laborator în acela și mod în care înv ățații din secolele trecute apelau la autoritatea lui
Aristotel sau Toma d’Aquino. Exist ă speciali ști de necontestat ă reputa ție care consider ă chiar c ă
„Progresul unei științe se apreciaz ă după gradul de fine țe și precizie pe care îl pot atinge manipul ările sale
de laborator“ (Festinger și Katz, 1963, 166). Existen ța unor științe deplin dezvoltate, în care experimentul
de laborator este impropriu – matematica sau astronomia, de exemplu – infirm ă un astfel de punct de
vedere și modereaz ă tendin ța de supraevaluare a experimentelor de laborator. În acest sens, evaluarea
critic ă a puterii de cunoa ștere a experimentului de laborator f ăcută de A. Chapanis ni se pare deplin
îndrept ățită: „Teoriile care pot prezice numai ceea ce se petrece în cadrul celor patru pere ți ai
laboratorului sunt teorii ineficiente“ ( 1967, 557).
Ce este îns ă un experiment de laborator? Orice experiment psihologic desf ășurat într-un laborator
este, automat, „experiment de laborator“? În foarte subtilul s ău studiu, în care raporteaz ă relevan ța
experimentului de laborator la situa țiile practice, studiu la care ne-am referit, A. Chapanis precizeaz ă că
un experiment de laborator constituie, înainte de orice, o situa ție artificial ă, în care cercet ătorul variaz ă
unii factori (variabile independente), minimalizeaz ă acțiunea altor factori, care nu-l intereseaz ă în acel
moment (variabile externe controlate) și măsoară schimb ările variabilei dependente, care sunt un rezultat
al/sau sunt produse prin ac țiunea variabilelor independente.
La rândul s ău, Paul G. Swingle, într-o remarcabil ă lucrare cu pronun țat caracter didactic, de expunere
pentru studen ți a variet ății domeniilor de experimentare în psihosociologie și de analiz ă a problemelor
teoretice și metodologice fundamentale ale experimentului în psihosociologie, preciza c ă în experimentul
de laborator cercet ătorul „manipuleaz ă variabilele în condi ții de control precis pentru a observa clar
comportamentul asociat variabilelor“ ( 1968, 3).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 177
Din cele spuse pân ă acum despre experimentul psihosociologic de laborator se contureaz ă răspunsul
și la întrebarea dac ă, automat, orice experiment desf ășurat într-un laborator reprezint ă un experiment de
laborator. În defini țiile reproduse nu s-a f ăcut nici o asociere între locul de desf ășurare a experimentului și
tipul determinat de experiment. Exist ă posibilitatea ca un experiment desf ășurat într-un laborator s ă fie un
veritabil experiment de teren. Fire ște, cu condi ția ca laboratorul s ă constituie locul obi șnuit al activit ății
subiec ților de experiment. Cercet ările experimentale asupra m ărturiei, efectuate de Al. Ro șca în 1933,
reprezint ă un foarte bun exemplu în acest sens. În timpul unor experien țe de laborator cu studen ții în
medicin ă, cineva (necunoscut de studen ți, dar „complice“ cu experimentatorul) intr ă în sal ă și cere un
microscop pentru profesorul P. Urmeaz ă o discu ție. Microscopul este cedat cu condi ția de a fi repede
înapoiat. Se anun ță însă că microscopul a fost furat. Studen ții sunt ruga ți să dea câte o declara ție despre
cele întâmplate și să descrie semnalmentele celui care a luat microsopul. De și desf ășurat într-un laborator
– sal ă de curs – experimentul nu este de laborator. Specific experimentului de laborator este izolarea cât
mai deplin ă a variabilelor explanatorii, fapt ce confer ă caracterul de „situa ție artificial ă“ acestui tip de
experiment, care se apropie de experimentul pur , întâlnit în științele naturii. Nu întâmpl ător, Paul G.
Swingle, în lucrarea semnalat ă, compara aplicarea experimentului de laborator în psihosociologie cu
utilizarea microscopului în științele naturii. Uneori experimentul psihosociologic de laborator este numit
chiar „experiment pur“ (L. Festinger) sau „adev ărat“ (H. Anger) sau „ științific“ (F. H. Giddings). Dar
tocmai caracterul de artificialitate este foarte adesea criticat. Analizând posibilit ățile de utilizare a
experimentului de laborator în științele juridice, Sofia Popescu și Drago ș Iliescu se întreab ă:
„Comportamentul unui grup de delincven ți ce discut ă cu un «anchetator» ce nu este, în realitate, organ de
urmărire penal ă, va avea oare aceea și desf ășurare ca în cazul în care ei ar fi con știenți că se afl ă în fa ța
unei situa ții reale, de care depinde soarta lor?“ ( 1979, 104). Foarte probabil c ă nu. Dar cine ne oblig ă să
proiect ăm un experiment de laborator pentru a vedea cum se comport ă delincven ții în timpul anchetei? În
viața real ă factorii sociali și naturali nu influen țează izolat comportamentele umane: întrep ătrunderea lor
determin ă reac ții specifice, nereductibile la suma ac țiunilor lor independente. Perfec ționarea
experimentelor de laborator trebuie c ăutată în direc ția apropierii cât mai mult a situa ției experimentale de
situa țiile reale. Trebuie deci o cât mai mare asem ănare între sistemul experimental și cel natural; între cele
două sisteme trebuie s ă existe un înalt grad de homofilie, este de p ărere sociologul Walter Friedrich,
respingând astfel teza lui Leon Festinger, potrivit c ăreia în experimentul de laborator se urm ărește
acțiunea unei variabile în condi ții speciale, f ără să intereseze dac ă respectiva situa ție se întâlne ște sau nu
în realitate. Aceast ă teză a lui Festinger con ține o exagerare la limit ă a caracterului artificial al
experimentului de laborator, dar și o not ă de adev ăr: dac ă s-ar urm ări reproducerea în situa ția
experimental ă a situa ției naturale, nu ar mai trebui proiectat nici un experiment, s-ar studia direct situa ția
natural ă! Oricum, validitatea extern ă rămâne o problem ă reală în toate experimentele psihosociologice de
laborator. Eliott Aronson și J. Merrill Carlsmith ( 1968) discut ă aceast ă problem ă făcând distinc ție între
realismul experimental și – în lipsa unei expresii echivalente, s ă-i spunem – realismul natural (mundane
= pământesc, terestru, lumesc). Nu este suficient s ă ne asigur ăm că variabila independent ă are un impact
autentic cu variabila dependent ă (realism experimental); trebuie s ă ne punem și întrebarea în ce m ăsură
experimentul de laborator, prin situa ția creat ă, instruc țiuni, manipularea variabilelor etc., constituie o
oglind ă a lumii reale (realism natural).
După opinia noastr ă, experimentele psihosociologice de laborator trebuie s ă modeleze situa țiile
sociale reale; ele nu au sens decât dac ă se confrunt ă cu via ța social ă, explicând rela ția cauzal ă dintre
variabile în condi ții naturale, nu între „cei patru pere ți ai laboratorului“. De acord cu Fred N. Kerlinger,
vom spune c ă artificialitatea reprezint ă, pur și simplu, o caracteristic ă a experimentului de laborator,
dificil de precizat dac ă constituie sau nu un dezavantaj în procesul cunoa șterii ( 1973, 399).
Într-adev ăr, ținerea sub control a variabilelor, manipularea lor fin ă, măsurarea exact ă oferite de
experimentul de laborator nu ar fi posibile în afara unei situa ții artificiale, de izolare fa ță de factorii
aleatori. În fond, tocmai artificialitatea este aceea care confer ă experimentului de laborator avantajele pe
care le enumer ă Elliot Aronson și J. Merrill Carlsmith – autorit ăți indiscutabile în materie: posibilitatea de
a pune în eviden ță fără ambiguitate cauzalitatea, un mai bun control asupra variabilelor externe și, în fine,
posibilitatea de explorare a dimensiunilor și parametrilor variabilelor complexe (Aronson și Carlsmith,
1968, 10). Pe de alt ă parte, reproducerea în situa ții artificiale a factorilor naturali ridic ă numeroase
probleme: caracteristicile variabilelor sunt modificate fie prin reducerea intensit ății lor, fie prin
„supraînc ărcarea operatorie“ (ad ăugarea unor sarcini suplimentare, limitarea posibilit ăților de r ăspuns,
178 Septimiu CHELCEA
sporirea vitezei de prezentare a stimulilor, reducerea timpului de decizie etc.). Marcând distan ța dintre
situa ția natural ă și experimentul de laborator, este foarte revelatoare declara ția unuia dintre primii
cosmonau ți, Richard Gordon, referitoare la ie șirea sa din capsula Gemini 11 și legarea acesteia cu un
cordon de racheta Agena: „Tot ceea ce efectu ăm în laborator în 30 de secunde a devenit în cosmos o
sarcin ă enorm ă, de 30 de minute“. În sens contrar, pentru a putea m ăsura efectele unor variabile în
experimentul de laborator se m ăresc dimensiunile acestora, uitându-se c ă astfel situa ția experimental ă se
diferen țiază și mai mult de situa ția real ă. Dar îns ăși abstragerea variabilelor din contextul lor natural de
acționare, ca și combinarea dup ă dorin ța cercet ătorului a variabilelor constituie o denaturare a ac țiunii lor.
În plus, urm ărind ob ținerea unor rezultate semnificative, cercet ătorul este tentat s ă manipuleze variabile
independente cu efecte concludente, f ără ca aceasta s ă fie totdeauna în concordan ță cu situa ția real ă.
Prezen ța cercet ătorului în situa ția experimental ă spore ște și mai mult gradul de artificialitate a
experimentului de laborator. Pe plan mondial, s-a adunat o bogat ă literatur ă referitoare la aceast ă
problem ă. La noi, s-a studiat teoretic problematica experimentului psihologic ca act de comunicare,
relevându-se influen ța cercet ătorilor asupra performan ței subiec ților din experiment. A șa cum ar ăta
psihologul social Robert Rosenthal ( 1966), experimentatorul comite uneori erori de observare, alteori
falsific ă, prin omiterea unor date, rezultatele experimentelor și modific ă răspunsurile subiec ților, ob ținând
un comportament conform cu ipotezele sale. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efectul
Rosenthal . Într-un experiment cu valoare metodologic ă, 30 de experimentatori au fost pu și să transcrie pe
fișe normalizate datele ob ținute într-o prob ă de autoestimare a succesului sau insuccesului într-o sarcin ă
determinat ă. Dintr-un volum total de 3000 de date transcrise nu s-au înregistrat decât 20 de erori.
Propor ția erorilor este nesemnificativ ă, dar faptul c ă erorile înregistrate proveneau nu de la to ți
experimentatorii, ci doar de la un num ăr de doisprezece și că aceste erori nu se distribuiau aleator, ci în
funcție de ipotezele cercet ării, ni se pare deosebit de semnificativ. Robert Rosenthal g ăsește o corela ție de
0,48 (p = 0,0 1) între erorile de înregistrare și erorile de calcul ale experimentatorului. Este interesant îns ă
că erorile au un caracter constant, în timp ce erorile de înregistrare converg c ătre ipoteza avansat ă.
Experimentatorul, înc ălcând regulile deontologice elementare, poate introduce distorsiuni în mod
inten ționat. Demonstrarea falsit ății unor date experimentale publicate de Cyrill Byrt, fostul titular al
Catedrei de psihologie de la Universitatea din Londra, a stârnit dezaprobarea vie a oamenilor de știință, cu
atât mai mult cu cât pretinsele experimente erau invocate frecvent de c ătre sus ținători ai tezei determin ării
ereditare a inteligen ței (Arthur Jensen, Richard Hernstein, William Shockley, Hans J. Eysenck). Cyrill
Burt a publicat, în 1955, un studiu asupra unui num ăr de 2 1 de cupluri gemelare, în 1958 un al doilea
studiu pe 32 de cupluri de gemeni, iar în 1966 raportul final pe 53 de astfel de cupluri. În toate studiile
publicate, corela ția dintre coeficientul de inteligen ță al gemenilor crescu ți în medii diferite era de +0,77 1,
iar corela ția dintre coeficien ții de inteligen ță ai gemenilor crescu ți în acela și mediu era de +0,944. Dar,
așa cum a demonstrat Leon Kamin, de la Universitatea Princeton, într-un studiu publicat în revista
Science (nr. 194 din 1976), este absolut imposibil s ă se ob țină invariant aceea și corela ție pe e șantioane
atât de diferite.
Astfel de cazuri de introducere a unor erori inten ționate în datele experimentale de c ătre în șiși
oamenii de știință sunt, desigur, extrem de rare, îns ă, așa cum se dovede ște, nu de neîntâlnit. Mai
frecvente sunt cazurile de falsificare a rezultatelor prin omiterea datelor care contravin ipotezelor
formulate, „fardând“ astfel experimentele. Experimentatorul poate fi, de asemenea, suspectat de introducerea unor erori nesistematice: transcrierea gre șită a unor rezultate, înregistrarea neatent ă a unor
comportamente ș.a.m.d. Astfel de erori nesistematice se compenseaz ă reciproc, iar pe un num ăr mai mare
de subiec ți nu altereaz ă valabilitatea rezultatelor și, deci, a concluziilor. Alta este îns ă situa ția erorilor
sistematice involuntare ( bias); ele pot duce la concluzii false.
Referitor la efectele neinten ționate provocate de experimentator asupra comportamentului subiec ților,
Robert Reosenthal atrage aten ția că sexul, rasa, confesiunea religioas ă, statusul social, comportamentul
social și simpatia pot provoca modificarea r ăspunsurilor; la fel, rela țiile anterioare ale experimentatorului
cu subiec ții, gradul de adaptare al acestora, ostilitatea, anxietatea, tendin ța aprobativ ă, autoritarismul,
inteligen ța. Efectul Rosenthal a fost pus în eviden ță chiar și în experimentele pe animale. A fost suficient
ca cercet ătorul s ă eticheteze șoarecii care trebuiau s ă pargurg ă un labirint în „inteligen ți“ și „pro ști“
pentru ca studen ții experimentatori s ă clasifice șoarecii dup ă expecta ția ce li s-a creat. Inutil s ă mai
preciz ăm că Robert Rosenthal etichetase la întâmplare animalele.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 179
Și în via ța de zi cu zi efectul Rosenthal își spune cuvântul. S ă ne gândim doar la felul în care
așteptările profesorilor fa ță de elevii pe care îi „eticheteaz ă“ disciplina ți sau indisciplina ți și care sunt
aprecia ți mai degrab ă dup ă eticheta ce le-a fost atribuit ă decât dup ă comportamentul lor efectiv.
Pedagogii au analizat acest fenomen, denumindu-l efectul Pygmalion , recunoscând astfel sagacitatea
observa țiilor dramaturgului englez George Bernard Shaw din scânteietoarea sa comedie Pygmalion , în
care un profesor de lingvistic ă reușește să facă dintr-o femeie incult ă o doamn ă ce impresioneaz ă înalta
societate. Efectele declan șate de prezen ța experimentatorului, dup ă opinia lui J. P. Desportes, sunt în
funcție de nivelul de anxietate și de dificultatea sarcinii experimentului. La rândul s ău, C. Argyris
consider ă că rezultatele experimentelor de laborator sunt determinate de raporturile de inegalitate între
experimentator și subiec ții de experiment. El compar ă rela ția experimentator-subiect în experiment cu
raportul dintre patron și muncitor. Ca și muncitorii, subiec ții de experiment sunt într-o m ăsură sau alta
manipula ți. Uneori ei sunt pl ătiți pentru participarea lor, ceea ce face și mai evident raportul de inegalitate
față de experimentator. Faptul c ă uneori subiec ții sunt pl ătiți ca s ă participe la experiment, rolul de
judec ător al experimentatorului, prestigiul s ău academic, diferen ța de vârst ă, sex, ras ă, status social etc.
intervin ca factori perturbatori în desf ășurarea experimentului. De aceea este necesar ca în prezentarea
studiilor experimentale s ă se precizeze totdeauna prezen ța sau absen ța cercet ătorului în situa ția studiat ă,
pentru c ă s-a observat c ă experimentatorul ob ține în mod spontan de la subiec ții de experiment un
comportament conform cu ipotezele sale ( efectul Rosenthal ).
Subiec ții de experiment introduc și ei numeroase distorsiuni. Cel mai adesea în experimentele
psihosociologice de laborator, ca subiec ți sunt utiliza ți studen ții în sociologie, psihologie etc. În SUA, to ți
studen ții din primii ani ai facult ăților de psihologie trebuie s ă fi servit ca subiec ți într-un anumit num ăr de
experimente. Dar ei au un status special în raport cu statusul de observator spontan al celorlal ți subiec ți:
sunt mai interesa ți de situa ția experimental ă, de tehnica și instrumentele utilizate, au mai multe cuno ștințe
referitoare la comportamentul uman și la condi ționarea lui social ă. Cu toate acestea, în studiile
experimentale de psihosociologie, studen ții continu ă să fie utiliza ți ca subiec ți, constituind ceea ce
sociologul Walter Friedric numea „drosophila psihosociologic ă“ a studiilor experimentale. Unele
cercet ări (E. Aronson și J. M. Carlsmith, 1963; J. Freedman, 1965) au ar ătat îns ă că subiec ții-studen ți în
experimentele de reducere a disonan ței cognitive procedeaz ă foarte asem ănător cu subiec ții de aceea și
vârst ă, dar de alte ocupa ții. Consider ăm că este judicios s ă spunem c ă includerea studen ților de la
facult ățile de științe sociale în experimentele de psihosociologie trebuie judecat ă în primul rând dup ă
natura sarcinii experimentale și abia apoi dup ă facilit ățile pe care o astfel de strategie le ofer ă.
Indiferent de caracteristicile socio-profesionale ale subiec ților, studen ți sau de alte categorii,
totdeauna se pune problema motiv ării particip ării lor la experimentul de laborator. Uneori subiec ții, în
special cei de vârst ă mic ă sau cu nivel de școlaritate sc ăzut, nu sunt avertiza ți că particip ă la un
experiment; li se d ă o sarcin ă și se urm ărește, ca și în situa țiile naturale, modul de rezolvare a ei. Ei se
comport ă natural, angajându-se în rezolvarea sarcinii, dar cercet ătorul nu cunoa ște foarte exact gradul de
motivare produs de sarcina propus ă. Alteori, se cere acordul subiec ților de a participa la un experiment.
Dar și participarea benevol ă are o motiva ție care se cere cunoscut ă: dorina de a sprijini progresul științei,
simpatia fa ță de cercet ător, polite țea sau prestigiul cercet ătorului influen țează angajarea în sarcina
experimental ă a subiec ților. Când experimentul se desf ășoară pe o durat ă mai mare de timp este necesar
ca subiec ții să fie pl ătiți pentru fiecare prob ă la care particip ă. În astfel de situa ții, chiar dac ă toți primesc
aceea și retribu ție, ei sunt motiva ți totu și diferit. Motivarea particip ării subiec ților în experimentele de
laborator r ămâne totdeauna o variabil ă extern ă greu de controlat.
Participarea voluntar ă a subiec ților la experimentele psihosociologice de laborator a fost studiat ă de
un mare num ăr de cercet ători, care au ajuns la concluzia, aparent paradoxal ă, că subiec ții de experiment
nu sunt deloc voluntari și că prezentarea lor pentru participare la experiment nu se datoreaz ă hazardului,
fapt care limiteaz ă considerabil generalizarea rezultatelor. Chiar în cazul în care studen ții de la psihologie
și sociologie sunt inclu și ca subiec ți de experiment ei nu sunt reprezentativi nici m ăcar pentru ansamblul
studen ților de la aceste discipline și, cu atât mai mult, nu sunt reprezentativi pentru întreaga popula ție
studen țească. De regul ă, se ofer ă ca voluntari studen ții cei mai silitori, cei mai interesa ți să se
autocunoasc ă. Deformarea rezultatelor, datorit ă modului de recrutare a subiec ților voluntari este ilustrat ă
de faptul c ă, într-o mare universitate, propor ția voluntarilor variaz ă între 10% și 100%, în timp ce pentru
studen ții din facult ățile de psihologie propor ția este de 50- 100 la sut ă.
180 Septimiu CHELCEA
Sintetizând rezultatele la care s-a ajuns în cercetarea problemei particip ării voluntare în
experimentele psihosociologice, Robert Rosenthal atrage aten ția asupra faptului c ă, în astfel de
experimente, e șantioanele de voluntari difer ă considerabil fa ță de popula ția de non-voluntari prin
următoarele caracteristici: subiec ții voluntari în experiment dau dovad ă de capacitate intelectual ă
superioar ă, sunt mai interesa ți și au o motiva ție mai puternic ă decât non-voluntarii, sunt mai independen ți
față de conven ții, mai tineri, mai pu țin autoritari, simt într-un grad mai înalt nevoia de aprobare social ă,
sunt mai sociabili etc. (Rosenthal, 1969, p. 7 1).
Experimentul de teren, definit ca „cercetare bazat ă pe cuno ștințe teoretice, în care experimentatorul
manevreaz ă o variabil ă independent ă într-o situa ție social ă real ă în vederea verific ării unei ipoteze“
(French, 1963, 123), elimin ă dificult ățile legate de artificialitatea experimentului de laborator. Subiec ții
sunt observa ți în condi țiile naturale ale existen ței lor, variabilele independente au caracteristici reale,
experimentatorul, de cele mai multe ori, nu influen țează prin prezen ța sa situa ția experimental ă,
motivarea particip ării subiec ților este în întregime determinat ă de situa ția social ă real ă, astfel încât
generaliz ările în cadrul experimentelor de teren au mai mult temei decât în cazul experimentelor de
laborator.
Experimentul de teren, numit uneori și experiment natural , prin desf ășurarea lui în situa ții sociale
reale, se apropie de cercetarea sociologic ă de teren; p ăstreaz ă, totu și, ca o caracteristic ă definitorie,
„manevrarea variabilelor“. Cercet ătorul introduce un factor experimental în situa ția social ă pe care o
studiaz ă și alege situa ția social ă de studiu f ără a încerca s ă o modifice. Și într-un caz și într-altul se
observ ă și se înregistreaz ă reac țiile persoanelor în situa ții reale.
Introducerea unui nou procedeu de predare sau examinare în școală, schimbarea organiz ării
produc ției, modificarea programului de lucru sau schimbarea regulamentului de ordine interioar ă sunt tot
atâtea situa ții care se ofer ă cercet ătorului spre a fi studiate printr-un experiment de teren.
Responsabilitatea schimb ărilor produse în situa țiile sociale reale o are managerul, sociologul m ăsurând
doar efectele produse în urma acestor schimb ări și oferind celor interesa ți informa ții precise și complete
referitoare la consecin țele apropiate și îndep ărtate ale hot ărârilor luate.
Experimentele de teren sunt foarte variate. Dup ă posibilitatea cercet ătorului de a manipula
variabilele, se disting – în terminologia propus ă de Maurice Duverger ( 1961) – urm ătoarele tipuri:
experimentul de teren pasiv și experimentul de teren activ .
În primul tip de experiment de teren, cercet ătorul nu manipuleaz ă variabilele; se m ărgine ște să anun țe
doar o schimbare a situa ției și înregistreaz ă reac ția subiec ților ( observa ție provocat ă sau
pseudoexperiment ) sau caut ă să stabileasc ă înlănțuirea factorilor care au generat o anumit ă situa ție (ex
post facto ). Experimentul de teren activ, caracterizat prin manipularea efectiv ă a variabilelor în condi ții
naturale, poate fi și el de dou ă tipuri: experiment activ direct , în care cercet ătorul introduce factorii
experimentali, și experimentul activ indirect , în care factorii experimentali nu sunt introdu și de c ătre
cercet ători, ci de cei cu putere de decizie sau sunt, pur și simplu, genera ți de o situa ție natural ă (incendiu,
secet ă, inunda ție, cutremur etc.). Cercet ătorul cunoa ște situa ția anterioar ă și este prezent în momentul
introducerii sau producerii factorilor care schimb ă situa ția social ă, înregistrându-le efectele. De asemenea,
după durata de timp a experimentului, întâlnim experimente instantanee , în care factorul experimental
acționeaz ă doar câteva frac țiuni de secund ă (explozie, cutremur) și experimente de durat ă, extinse pe luni
sau chiar ani. Factorul experimental poate fi introdus o singur ă dată sau în repetate rânduri, poate fi
simplu, dar și extraordinar de complex. La fel, situa ția experimental ă poate fi restrâns ă la o colectivitate
puțin numeroas ă (o clas ă școlar ă, o echip ă de munc ă etc.), dar poate viza o zon ă întreag ă (un jude ț sau
chiar mai multe). Experimentarea pe colectivit ăți restrânse este mai frecvent ă în psihosociologie decât
experimentarea pe popula ții mari și pe zone întinse. Exist ă chiar p ărerea c ă nu este posibil decât
experimentul pe grupuri mici. O astfel de opinie nu rezist ă unei analize epistemologice riguroase și nici
nu corespunde inventarului cercet ărilor psihosociologice. Este adev ărat că experimentarea pe grupuri mici
are un avans considerabil, c ă în acest domeniu s-au ob ținut rezultate spectaculoase: s ă ne amintim
experimentul lui Kurt Lewin, R. White ( 1939) privind influen ța stilului de conducere asupra climatului
social sau experimentele asupra rela țiilor intergrupale ale lui Muzafer Sherif ( 1951), care au deschis
orizontoruri noi în investiga ția psihosociologic ă. De remarcat este faptul c ă notorietatea acestor
experimente a devenit incontestabil ă abia dup ă reluarea lor și generalizarea rezultatelor la maturi, în
condi țiile existen ței naturale a acestora (munc ă, rela ții de conducere etc.).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 181
Vom ilustra posibilitatea aplic ării experimentului psihosociologic în condi ții naturale, pe mari
ansambluri umane, invocând experimentele conduse de Elton Mayo ( 1880 – 1950) care au și constituit
actul de na ștere al psihosociologiei industriale. Primele experimente au fost efectuate într-o filatur ă din
Philadelphia (sept. 1923 – aug. 1925), fiind determinate de faptul c ă, în unele ateliere ale acestei filaturi,
fluctua ția personalului atingea 25 la sut ă, iar în altele era de numai 5-6 la sut ă. Condi țiile de lucru pentru
întreaga filatur ă erau acelea și: munc ă monoton ă, zgomot mare, munc ă fără pauze, s ăptămână de lucru de
50 de ore; pentru fiecare sec ție care dep ășea 75 la sut ă din norma stabilit ă se aloca o prim ă colectiv ă.
Cercetarea poate fi considerat ă ca având șase faze, dintre care patru au fost impuse de direc ția filaturii
respective, Elton Mayo neavând decât o libertate limitat ă.
• În prima faz ă au fost introduse pauze intercalate: patru pauze (dou ă diminea ța, dou ă după-amiaza) a
câte 10 minute fiecare, iar muncitorii au fost ini țiați în tehnica relax ării musculare. Pauzele au fost
introduse doar pentru 3/4 din salaria ți. Rezultatele au fost imediat remarcate și cât se poate de
îmbucur ătoare, atât asupra st ării fizice, cât și asupra moralului muncitorilor. Dup ă o lun ă de aplicare,
produc ția a atins 82 la sut ă și muncitorii au primit pentru întâia dat ă prima colectiv ă. Interesant și
surprinz ător pentru Elton Mayo a fost îns ă faptul c ă rezultate asem ănătoare au fost remarcate și la
muncitorii care nu fuseser ă cuprin și în experiment, care continuau deci s ă lucreze în acelea și condi ții.
La acea dat ă, Elton Mayo nu a putut s ă explice corect fenomenul pe care îl descoperise.
• Pe baza primelor rezultate, s-a decis introducerea pauzelor pentru to ți muncitorii. Produc ția a crescut,
atingând 79,5 la sut ă din norma de plan.
• În 1924 ( 15 februarie) s-a f ăcut experimentul crucial: pauzele au fost suprimate. Imediat a sc ăzut
produc ția și moralul muncitorilor a înregistrat o pr ăbușire.
• La 25 februarie, dup ă numai 10 zile, au fost reintroduse pauzele. Aceast ă măsură a dus la ridicarea
nivelului produc ției pân ă la 70 la sut ă.
• În aprilie 1924, Elton Mayo sugereaz ă introducerea unor „pauze necondi ționate“ cu oprirea ma șinilor
– de 40 de minute pe zi. Produc ția spore ște: atinge 77,5 la sut ă.
• Conducerea întreprinderii decide în continuare introducerea a patru pauze prin rota ție. În grupuri de
câte trei, muncitorii î și puteau alege singuri momentul lu ării acestor pauze. Randamentul muncitorilor
a dep ășit, ca urmare a acestei situa ții noi, toate cifrele de plan precedente: 88,5 la sut ă. Aceast ă
măsură, introdus ă în septembrie 1924 și aplicat ă până în august 1925, a men ținut acela și nivel ridicat
al produc ției. Este de notat și faptul c ă în aceast ă ultim ă fază a experimentului calitatea firelor s-a
îmbun ătățit, iar fluctua ția s-a redus pân ă la 5-6% anual.
Prima interpretare pe care a dat-o Elton Mayo rezultatelor experimentelor de la Philadelphia a fost de
ordin psihofiziologic (Mayo, 1924, 273). El considera c ă sarcina de supraveghere a ma șinilor din filatur ă
provoac ă oboseala fizic ă, iar monotonia disperseaz ă aten ția și produce reverii melancolice. Pauzele au
darul de a ridica poten țialul psihofiziologic al muncitorilor. Explica ția real ă a datelor înregistrate cu
ocazia exprien țelor o d ă Elton Mayo 2 1 de ani mai târziu (Mayo, 1945): muncitorii și-au con știentizat
situa ția lor ca grup, experien țele la care au participat au avut darul de a transforma „o mul țime de solitari
într-un grup social“. Investirea muncitorilor cu autocontrolul asupra pauzelor a dus la o autoevaluare
considerabil sporit ă a propriei pozi ții în cadrul întreprinderii. Se poate spune c ă înlocuirea explica ției de
ordin psihofiziologic printr-o explica ție psihosociologic ă reprezint ă o contribu ție major ă la afirmarea ca
știință a psihosociologiei industriale.
Experimentele de la Hawthorne au pus în lumin ă elementele esen țiale ale organiz ării informale: a)
dezvoltarea spontan ă a rela țiilor stabilite pe simpatie și solidaritate; b) dezvoltarea unor norme de
comportament admisibile în materie de productivitate sau de asisten ță mutual ă; c) sus ținerea acestor
norme de c ătre un membru al grupului (responsabil) sau de c ătre întregul grup.
Așa cum remarc ă Arnold S. Tannenbaum ( 1967), experimentele de la Hawthorne au relevat
universalitatea și importan ța organiz ării informale subiacente structurilor formale.
De acord cu René König ( 1967, 133), putem spune, trecând peste minusurile ar ătate, c ă
experimentele montate de Elton Mayo și de colaboratorii s ăi, în special F. J. Roethlisberger și T. N.
Whitehead, au devenit modele clasice pentru cercet ările empirice de sociologie industrial ă și au deschis
câmpuri de investiga ție multiple: studiul organiz ării formale; studiul organiz ării informale; studiul
conflictelor; studiul conducerii; studiul rela ției dintre industrie și societatea global ă.
182 Septimiu CHELCEA
Transformarea sistemului sociotehnic (tipul de tehnologie și modul de organizare a muncii) constituie
un răspuns adaptativ al omului contemporan, îmbog ățirea muncii f ăcându-se atât prin efectuarea unui larg
complex de opera ții, cât și prin asocierea func țiilor de conducere (luarea deciziei, control etc.) cu cele de
execu ție. Adaptându-se industriei, omul contemporan modific ă tehnologiile și sistemul de organizare a
muncii, sporind considerabil ponderea ac țiunilor intelectuale în cadrul produc ției de bunuri materiale,
dezvoltând totodat ă spiritul de cooperare în grup. În acest sens, sunt deosebit de interesante experimentele
din industria suedez ă, la care ne-am referit deja.
Modificarea tradi ționalei linii de asamblaj de tip taylorist a fost, ini țial, încercat ă în 1969 la opera țiile
de asamblare a șasiurilor la uzinele auto Saab-Scania. Produc ția s-a organizat astfel încât, în locul liniei
de asamblare de tip taylorist, la care divizarea opera țiilor de munc ă era f ăcută pe fiecare individ, sarcinile
de munc ă au fost repartizate pe grupuri mici, în interiorul c ărora muncitorii executau, prin rota ție,
întreaga gam ă a opera țiilor prev ăzute pentru respectivul grup, î și controlau singuri calitatea produc ției și
decideau în comun cine s ă execute o anumit ă opera ție tehnic ă și când s ă se fac ă rota ția în posturile de
munc ă sau s ă se ia pauz ă. Executarea în bune condi ții a opera țiilor ce reveneau grupurilor de munc ă,
reducerea consturilor de produc ție cu aproximativ 5% și reducerea fluctua ției for ței de munc ă –
exprimând toate o mai bun ă adaptare industrial ă – au determinat conducerea uzinei s ă extind ă
experimentul de îmbog ățire a muncii, astfel c ă, dup ă numai trei ani de la data ini țierii lui, în 1972, erau
cuprin și în experiment peste 1500 de muncitori, în prezent noul sistem de organizare devenind o realitate
cotidian ă în cadrul întreprinderilor.
Experimente asem ănătoare au fost ini țiate și în alte întreprinderi industriale suedeze (Lindestad și
Norstedt, 1972). Încerc ările de îmbog ățire a muncii la Uzinele de automobile Volvo din Kalmar sunt
extrem de încurajatoare, constituind un interesant model de adaptare la munca industrial ă prin
transformarea sistemului sociotehnic. La construc ția unei noi întreprinderi a grupului de uzine Volvo s-a
renun țat la tradi ționala linie de montaj, transportul șasiurilor f ăcându-se pe c ărucioare electrice de-a
lungul celor 20 de ateliere de asamblare a diferitelor p ărți ale automobilului (motor, sistem electric,
transmisie, indicatoare de bord etc.), unde lucrau echipe de muncitori ce executau opera țiile prin rota ție în
grup și stabileau în comun ritmul de munc ă. Existen ța unor „spa ții-tampon“ între atelierele, care au intrare
proprie, vestiar separat și înc ăperi speciale pentru mas ă și odihn ă, creeaz ă posibilitatea de stocare a
produc ției, ceea ce permite fiec ărui grup s ă decid ă când s ă întrerup ă munca pentru odihn ă.
Organizarea muncii în grupuri mici, sporirea posibilit ăților de decizie și control asupra produc ției,
ridicarea gradului de complexitate a muncii prin rota ția personalului și implicarea în func țiile de
conducere – cu un cuvânt, îmbog ățirea muncii – reprezint ă modalitatea de adaptare industrial ă specific ă
omului contemporan. Considerând c ă experimentul este aplicabil în toate domeniile vie ții sociale,
insist ăm asupra necesit ății de a conjuga studiul experimental cu studiul de teren (experimentul cu
ancheta) și, în cadrul studiului experimental, subliniem cerin ța de a combina experimentul de laborator cu
experimentul de teren. Prin aceasta respingem ca nefondat ă aprecierea c ă „Experimentul de laborator este
principala metod ă utilizat ă în câmpul interdisciplinar al psihologiei sociale (Bonacich și Light, 1978,
145). Utilizarea combinat ă a mai multor metode și tehnici în studierea aceluia și fenomen este un
principiu al metodologiei materialist-dialectice, impus de faptul c ă fiecare metod ă sau tehnic ă prezint ă
limite interne în surprinderea adev ărului și că virtu țile de cunoa ștere ale uneia suplinesc limitele celeilalte.
În ceea ce prive ște experimentul, validitatea lui intern ă ca principal ă virtute metodologic ă – compenseaz ă
aceast ă limit ă a anchetelor psihosociologice, care au îns ă o bun ă validitate extern ă, ceea ce reprezint ă o
limit ă a studiilor experimentale. Controlul variabilelor constituie un avantaj oferit de experimentele de
laborator și, în acela și timp, o limit ă a experimentelor de teren, unde întreaga situa ție experimental ă este
foarte greu de controlat. În condi ții naturale, variabilele experimentale sunt greu de izolat și adesea
imposibil de p ăstrat constante variabilele externe. De aceea, este bine ca una și aceea și problem ă să se
studieze în paralel prin experimentare în laborator și în contextul vie ții reale, urm ărindu-se s ă se
stabileasc ă dac ă apar diferen țe semnificative într-o situa ție și cealalt ă. De asemenea, este firesc, în
condi țiile în care avantajele și limitele experimentelor de laborator și de teren sunt reciproce, ca cele dou ă
tipuri de experimente s ă fie utilizate nu numai conjugat, ci și împreun ă cu alte metode (observa ție, studiu
de caz etc.), pe baza unei teorii adecvate.
În încheierea prezent ării aspectelor metodologice ale experimentului psihosociologic, f ără a
considera experimentul ca fiind cea mai valoroas ă metod ă de cercetare, vom spune împreun ă cu Muzafer
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 183
și Carolyn Sherif, c ă: „Metodele experimentale sunt preferabile când și dac ă pot fi utilizate f ără să
anuleze sau s ă deformeze caracteristicile esen țiale ale problemei alese pentru cercetare ( 1956, 759).
Etapele cercet ării experimentale
Experimentul reprezint ă o metod ă care se utilizeaz ă relativ târziu în desf ășurarea procesului de
cercetare a vie ții sociale, numai dup ă ce teoria a atins un anumit nivel de structurare. Nici o cercetare
sociologic ă nu începe cu experimentarea. Experimentul î și poate dovedi „voca ția“ sa de testare a
ipotezelor cauzale numai dup ă ce au fost acumulate suficiente fapte de observa ție și au fost elaborate
sisteme coerente de ipoteze empiric verificabile.
John C. Townsend ( 1953, 38) consider ă că la începutul oric ărui experiment în psihologie, ca și în
oricare știință social ă, trebuie s ă ne punem un set de întreb ări, care și fixeaz ă etapele cercet ării: Care este
problema? Care este ipoteza? Care este variabila independent ă? Care este variabila dependent ă? Cum voi
măsura variabila dependent ă? Ce control este necesar? Ce procedee vor fi folosite în conducerea
experimentului? Ce aparate sunt necesare Cum, exact, și în ce secven țe voi planifica experimentul? Cum
voi analiza rezultatele? Voi utiliza experimentul pentru a confirma sau pentru a infirma ipoteza? Am f ăcut
vreo gre șeală?
În acord nu numai cu John C. Townsend, ci și cu logica lucrurilor, vom spune c ă prima etap ă în
realizarea unui studiu experimental o constituie alegerea și formularea problemei ce urmeaz ă a fi
elucidat ă prin rezultatele experimentului. A pune noi probleme, a sugera noi posibilit ăți de explicare a
relațiilor dintre fenomene, a privi vechile probleme într-o perspectiv ă nou ă, incluzându-le în alte rela ții,
toate acestea asigur ă progresul științei. Cu siguran ță că avea dreptate Albert Einstein ( 1879 – 1955),
creatorul teoriei relativit ății, când spunea: „Formularea unei probleme este adesea mai important ă decât
soluționarea ei” ( The Evolution of Physics ).
Alegerea problemei, ca în orice proces de cercetare științifică, trebuie s ă fie f ăcută atât în func ție de
aplicabilitatea direct ă, cât și de aplicabilitatea indirect ă a concluziilor permise de experiment.
Categoria de „problem ă“ în procesul cercet ării științifice i-a preocupat în mod deosebit pe
epistemologi. Ce reprezint ă o problem ă? „O problem ă este forma subiectiv ă în care se exprim ă
necesitatea dezvolt ării cunoa șterii științifice. Ea este reflectarea situa ției problematice, adic ă a procesului
obiectiv de dezvoltare a societ ății“ (apud Berger și Jetzschmann, 1973, 60). Problema de cercetare în
științele socioumane izvore ște, a șadar, direct sau indirect, din procesul obiectiv al practicii sociale și
trebuie s ă vizeze rezolvarea imediat ă sau mediat ă a unor situa ții problematice reale. Sarcina
psihosociologilor este aceea de a sesiza problema, de a o formula în termeni științifici, de a o trata
conform principiilor metodologice și, în fine, de a preciza variantele de solu ții, cu implica țiile lor.
Firește îns ă că este simplist ă reprezentarea procesului de alegere a temei de cercetare numai în
funcție de necesit ățile practicii sau numai în func ție de logica dezvolt ării științei. În realitate, intervin
numero și factori de natur ă social ă, științifică și personal ă.).
Factorii sociali nu se reduc numai la necesit ățile practicii, care, fire ște, r ămân prioritari.
Comandamentele politice și ideologice impun studierea cu prec ădere a unor fenomene, orienteaz ă
alegerea temelor. Cercet ătorul din domeniul științelor socioumane nu poate s ă fie indiferent fa ță de
problemele sociale. De asemenea, sensibilitatea societal ă – așa cum remarca Dennis P. Forcese și Stephen
Richer ( 1973) – intervine din plin. Multe posibile teme de cercetare r ămân neabordate pentru c ă
societatea, în întregul ei, manifest ă o anumit ă reținere în a le accepta ca probleme reale, demne de a fi
științific cunoscute. Între acestea se num ără problemele vie ții sexuale, violen ța în familie, maltratarea
copiilor etc. Și astăzi exist ă încă un tabu asupra abord ării psihosociologice a mor ții și sunt de-a dreptul
eroice studiile de psiho-socio-thanatologie. La fel, factorii științifici nu se reduc la cei deriva ți din logica
dezvolt ării științei, de și în primul rând ei ordoneaz ă priorit ățile de alegere a temelor de cercetare. Modul
de organizare a activit ății științifice, rela țiile în cadrul organiza țiilor și organismelor științifice, tradi țiile,
marile personalit ăți etc. pot influen ța orientarea cercet ărilor științifice la un moment dat.
În fine, factorii de personalitate vizând valorile și normele, pasiunea și înclina țiile, preg ătirea de
specialitate și experien ța de via ță a cercet ătorilor nu sunt deloc elemente imponderabile în alegerea
temelor de cercetare. Fiecare cercet ător autentic î și evalueaz ă și dă o semnifica ție precis ă muncii sale.
Gradul lui de implicare în societate îl apropie sau, dimpotriv ă, îl ține de o parte fa ță de problemele majore
184 Septimiu CHELCEA
ale societ ății în care tr ăiește. Angajarea deplin ă în studierea acestor probleme ofer ă nu numai o autentic ă
satisfac ție profesional ă, dar și posibilitatea dezvolt ării în continuare a științei. „Împrumutul mecanic de
teme și metode – remarca Ion Radu ( 1973, 272) analizând direc țiile de dezvoltare ale psihologiei sociale
în țara noastr ă – duce la artefact, la deta șarea de «comanda social ă» a propriei țări, la extrapolarea unui
model limitat care s-a elaborat în și pentru alte condi ții. Scopurile direct utilitare ale experimentelor
trebuie s ă fie totdeauna dublate de scopurile fundamentale impuse de dezvoltarea teoriei. Luarea deciziei,
de exemplu, poate fi privit ă în acela și timp ca o problem ă practic ă, dar și ca o problem ă fundamental ă de
sociologie. Cum influen țează cantitatea de informa ție de care dispune fiecare membru al echipei de
decizie rela țiile interpersonale? Dar optimizarea deciziei?
În domeniul conducerii, experimentul este indispensabil. Nu numai verificarea eficien ței
modalit ăților existente de conducere, ci, mai ales, testarea valorii unor noi procedee și identificarea
consecin țelor sociale ale introducerii noului fac necesar ă experimentarea.
Depinde de preg ătirea teoretic ă și de implicarea social ă a cercet ătorului s ă facă din experiment un
însoțitor permanent al cercet ării științifice și al practicii social-politice. În acest sens, este de sus ținut
orientarea cu prec ădere a cercet ării în domeniul vie ții sociale spre studiile experimentale, îmbinând
armonios cercetarea cu ac țiunea social ă. Nu trebuie uitat îns ă că „valoarea experimentului depinde
esențial de noutatea ipotezei de lucru (Georgescu, 1978, 158).
Problemele vie ții sociale, ca și problemele teoretice genereaz ă în permanen ță teme pentru cercetarea
experimental ă. Aceasta este calea principal ă, pe baza c ăreia se asigur ă nu numai rezolvarea problemelor
sociale, dar și progresul științei. Nu este exclus ă însă și o alt ă modalitate de fixare a temei. E. Wolff
remarca: „El (cercet ătorul) poate pleca, de asemenea, de la tehnic ă (de cercetare) și să se întrebe la ce
problem ă îi poate fi ea folositoare“ ( apud Lanțoș, 1971, 123).
Într-adev ăr, ne putem întreba dac ă tehnicile moderne de înregistrare a debitului sanguin cerebral nu
cumva pot elucida problema contagiunii mintale? Dar tehnicile psihochirurgicale? Pot oare furniza ele cuno ștințe suplimentare referitoare la comportamentul deviant? Perfec ționarea instrumentelor de
înregistrare a comportamentelor deschide drumul spre abordarea în profunzime a unor fenomene
psihosociale și, de ce nu, spre descoperirea experimental ă a unor noi etape sau mecanisme de interac țiune
comportamental ă.
Alegerea variabilelor explanatorii urmeaz ă imediat etapei de stabilire a problemei ce se inten ționeaz ă
a fi supus ă experimentului. Alegerea variabilelor explanatorii este în func ție de ipotezele avansate.
Variabila independent ă opera ționalizeaz ă componenta „dac ă“, iar variabila dependent ă opera ționalizeaz ă
componenta „atunci“ a ipotezelor. Pentru verificarea uneia și aceleia și ipoteze cauzale pot fi alese
multiple variabile explanatorii, pentru c ă indicatorii defini ționali – a șa cum se știe – sunt inter șanjabili.
Intui ția cercet ătorului, preg ătirea lui teoretic ă, condi țiile concrete de montare a experimentului determin ă
alegerea variabilelor independente și dependente. Dificultatea const ă în alegerea acelei sau acelor
variabile care s ă opera ționalizeze adecvat conceptele reunite în structura „dac ă . . ., atunci . . .“ și care s ă
permit ă măsurarea și izolarea lor. Dup ă opinia noastr ă, variabilele explanatorii au aceea și func ție ca și
indicatorii defini ționali și, în consecin ță, întreaga problematic ă a raportului dintre indicat și indicator se
regăsește în strategia alegerii variabilelor. În plus, dac ă pentru indicatorii defini ționali se cere ca ei s ă fie
observabili și ușor m ăsurabili, pentru alegerea variabilelor se pune problema manipul ării, a schimb ării
rapide și ample a caracteristicilor lor. F ără îndoial ă că au dreptate psihosociologii care afirm ă că „Limita
major ă a cercet ării experimentale provine din dificultatea de introducere a variabilei independente“
(Freedman și colab., 1974, 443). De exemplu, nu se poate a ștepta, într-un experiment, s ă se vad ă
consecin țele expunerii la zgomotul rutier cotidian; ar trebui s ă se aștepte zeci de ani de zile. Este suficient
să se m ăreasc ă intensitatea zgomotelor pentru ca efectele s ă se produc ă rapid. Dar acest lucru contravine
deontologiei psihosociologice. Astfel de experimente sunt practicate doar pe animale: un șoarece expus la
zgomotul produs de un avion cu reac ție (120dB) sufer ă leziuni grave ale aparatului auditiv și, în cele din
urmă, își pierde via ța. A șa cum s-a ar ătat, în studierea efectului zgomotelor rutiere s-a recurs la o
cercetare ex post facto. Totdeauna trebuie alese acele variabile care se modific ă rapid, dar care s ă nu
pericliteze existen ța uman ă, să nu lezeze demnitatea omului și idealul în sine. Introducerea variabilei
independente pune problema modului în care sunt prezentate instruc țiunile subiec ților inclu și în
experiment. Cu totul general se formuleaz ă cerin ța ca prezentarea variabilei independente s ă aibă nu
numai maximum de impact asupra subiec ților, ci și un impact corect (Aronson și Carlsmith, 1968, 9).
Acelea și instruc țiuni pot avea în țelesuri diferite pentru diferitele categorii socio-profesionale. Unii dintre
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 185
subiec ții inclu și în experiment în țeleg rapid sarcina transmis ă prin instruc țiunile cercet ătorului. Al ții, fără
să se concentreze, nu reu șesc s ă intre în rolul de subiect în experiment. Instruc țiunile standard – uneori
imprimate pe band ă de magnetofon – nu asigur ă de la sine o situa ție experimental ă standard. Este mult
mai judicios s ă se procedeze diferen țiat, s ă se dea instruc țiuni suplimentare, explica ții mai ample celor
care, prin nivelul lor de școlaritate, las ă deschis ă posibilitatea în țelegerii gre șite sau doar par țiale a
instruc țiunilor. Oricum, introducerea variabilei independente trebuie f ăcută prin astfel de instruc țiuni care
să fie la fel de bine în țelese de c ătre to ți subiec ții, indiferent de nivelul lor de școlaritate sau de experien ța
lor ca subiec ți în experiment.
Cum ne putem îns ă încredin ța că toți subiec ții au în țeles sarcina experimental ă, că variabila
independent ă acționeaz ă efectiv asupra lor? Prin pretestare . Să ne imagin ăm că urm ărim s ă vedem cum
induce disonan ța cognitiv ă schimbarea atitudinii și comportamentelor. Va trebui s ă creăm subiec ților o
situa ție de disonan ță cognitiv ă, cerându-le s ă emit ă, de exemplu, judec ăți apreciative asupra unor
evenimente împotriva convingerilor lor intime. A șa a procedat Josef M. Nuttin, când, imediat dup ă
mișcările studen țești din mai 1968, a cerut unor studen ți care militau pentru reforma universitar ă,
considerând examenele ca inumane, conservatoare, o pledoarie pentru men ținerea acestor examene. În
realitate, studioul tv era improvizat, studen ții participând involuntar la un experiment de laborator (Nuttin,
1972, 13). Înaintea desf ășurării experimentului trebuie s ă ne convingem c ă, prin sarcina propus ă, subiec ții
trăiesc o situa ție de disconfort psihic. Putem s ă realiz ăm aceasta pretestând ac țiunea variabilei
independente. Prin convorbiri adâncite și observa ții sistematice, putem s ă ne d ăm seama de confortul sau
disconfortul psihic al subiec ților. De cele mai multe ori, cercet ătorii ocolesc etapa pretest ării, desf ășurând
experimentul și procedând mai degrab ă prin încercare și eroare decât pe baza unei certitudini pe care
tocmai pretestarea variabilei independente o poate oferi.
Firește, pretestarea ac țiunii variabilei independente trebuie f ăcută pe subiec ți foarte asem ănători cu
cei introdu și în experimentul propriu-zis, interogarea și observarea lor urmând s ă furnizeze informa ții
cercet ătorului în leg ătură cu recep ționarea instructajului, în țelegerea lui, în leg ătură cu con știentizarea
situa ției experimentale sau cu intensitatea resim țită a stimulilor introdu și. Procedând astfel, utilizând
pretestarea variabilei independente, în ansamblu, nu urm ărim durata experimentului, ci o reducem. Este
mai judicios s ă relu ăm experimentul din aceast ă fază decât s ă constat ăm că variabila independent ă nu a
introdus diferen țieri între subiec ții de experiment și de control, fiind obliga ți astfel s ă relu ăm
experimentul de la început, pe al ți subiec ți, într-o altfel de stare de spirit, mai pu țin entuziast ă.
Stabilirea situa ției experimentale. În func ție de variabilele alese, se face op țiunea pentru un
experiment de laborator sau un experiment de teren. În marile universit ăți și centre de cercet ări exist ă
laboratoare de sociologie și psihosociologie. Ele constituie o necesitate și la noi. Achim Mihu semnala
acest lucru înc ă la primul simpozion de sociologie din țara noastr ă (24-26 iunie 1969), argumentând c ă:
„ele ar permite efectuarea unor cercet ări de microsociologie și micropsihosociologie; ele ar fi totodat ă un
mijloc de instruire a viitorilor sociologi ( și chiar de perfec ționare a m ăiestriei celor care efectiv lucreaz ă
în acest domeniu)“ (Mihu, 1970, 105). Necesitatea organiz ării unui laborator de psihologie social ă și
sociologie rezid ă în posibilitatea pe care acesta o ofer ă cercet ătorului de a produce, el însu și, situa ția
observat ă și de a m ăsura riguros variabilele, gra ție izol ării fenomenelor și cre ării unui ansamblu de
dispozitive, uneori foarte complicate, care asigur ă obiectivitatea și exactitatea m ăsurării.
Fiind, de regul ă, integrate în universit ăți, astfel de laboratoare au o dubl ă func ționalitate: de cercetare
și de formare a cercet ătorilor, astfel încât în amenajarea spa țiului trebuie s ă se prevad ă camere pentru
seminar, cu multiple posibilit ăți de observare a activit ăților desf ășurate în celelalte înc ăperi. În mod
obișnuit, pentru a da posibilitatea cercet ătorilor și studen ților s ă observe subiec ții în timpul rezolv ării
sarcinii experimentale f ără a fi observa ți, se utilizeaz ă oglinzi cu vedere unilateral ă, asem ănătoare
lentilelor pentru ochelarii de soare ( one way mirror panel ). Montarea unor astfel de oglinzi de mari
dimensiuni poate da na ștere suspiciunii subiec ților de experiment. H. Heckhausen ( 1963) propune, în
locul oglinzilor cu vedere unilateral ă, montarea în laboratoarele psihosociologice a unor dulapuri care au
aceea și func ție, de și alt principiu de observare camuflat ă, și care nu trezesc neîncrederea subiec ților, fiind
plasate și pe hol și în alte înc ăperi ale laboratorului. Prin forma lor, dulapurile pentru observarea
camuflat ă nu se deosebesc prea mult de dulapurile obi șnuite pentru p ăstrarea instrumentelor de laborator.
Aparatura și echipamentul necesare într-un laborator de psihosociologie se compun din: 1) tablou
pentru cabinele individuale, cuprinzând: casc ă și microfon, dispozitiv de afi șaj numeric, diferite butoane
pentru comand ă și răspuns; 2) instala ție de transmitere și înregistrare a sunetelor, în special a comunic ării
186 Septimiu CHELCEA
verbale. Au fost amintite deja aparatele utilizate în acest scop. Se impune totu și o observa ție:
magnetofoanele trebuie s ă aibă patru piste, pentru a permite înregistrarea simultan ă a sunetelor (pistele 1
și 2) și a impulsurilor destinate comand ării aparaturii (proiector, lamp ă color etc.), deoarece în multe
experimente este necesar ă o perfect ă sincronizare a sunetelor cu lumina; 3) instala ția de televiziune cu
circuit intern permite luarea și transmiterea imaginilor în și din cabinele individuale și sălile de
experiment. În plus, camerele de luat vederi, în laboratoarele de psihosociologie, trebuie s ă permit ă
comanda de la distan ță. În afara dispozitivelor amintite, în laboratoarele de psihosociologie pot fi
amplasate aparate speciale pentru studierea influen ței sociale, m ăsurarea timpului de reac ție al grupei
(dup ă metoda pus ă la punct de Robert B. Zajonc) sau pentru jocurile experimentale (dup ă modelele
oferite de E. Apfelbaum – 1968, M. Plan – 1967 ș.a.). Specificarea aparaturii și instala țiilor existente în
laboratoarele de psihosociologie ne convinge c ă și în științele sociale „Laboratorul este un atelier sau o
uzină care produce cuno ștințe cu ajutorul unor instala ții și procese foarte apropiate (. . .) de acelea
utilizate în atelierele și uzinele propriu-zise“ (Valentin, 1971, 36).
Este de la sine în țeles c ă în cadrul experimentelor de teren situa ția experimental ă nu este creat ă de
cercet ător, iar cadrul de desf ășurare este cel natural. Se pune îns ă problema alegerii situa ției
experimentale astfel încât controlul variabilelor s ă fie cât mai deplin. A șa a procedat S. C. Dodd când, în
1953, a ales o mic ă localitate, cu circa 1200 de locuitori, pentru a m ăsura viteza de circula ție a
informa ției. Deasupra localit ății au fost lansate din avion afi șe, într-un num ăr determinat. Dup ă trei zile,
prin e șantion probabilist, cuprinzând 50% din locuitori, s-a f ăcut o anchet ă pentru a se stabili procentul
persoanelor care cunosc con ținutul afi șelor lansate. În final, s-a propus o formul ă logaritmic ă de calcul a
numărului de afi șe necesar producerii satura ției informa ționale.
Ca și experimentul de laborator, în anumite cazuri, se pune și pentru experimentul de teren problema
înregistr ării comportamentelor f ără ca cercet ătorii s ă fie observa ți. Și aici oglinzile cu vedere unilateral ă
pot fi utilizate cu succes. Aparatul de filmat ajut ă și el, în acest caz, mai ales dac ă se folose ște un aparat
de filmat al c ărui obiectiv capteaz ă imaginea din alt ă direc ție decât cea în care este îndreptat aparatul. Cu
un astfel de aparat, etologul german I. Eibel – Eibesfeldt a filmat scene intime pe strad ă sau în localurile
publice. Con știința deontologic ă a cercet ătorilor trebuie s ă marcheze îns ă limita pân ă la care este moral s ă
încerci s ă observi comportamentele oamenilor f ără a fi observa ți. D. Middlemist, E. Knowles și C.
Matters au instalat, în 1976, un periscop într-un W.C. public pentru a observa efectele proximit ății
indivizilor asupra micturi ției. Observau f ără să fie observa ți. Deontologic erau justifica ți?
Stabilirea subiec ților în grupele experimentale și de control. Pentru satisfacerea cerin țelor controlului
intern, dar și extern, în stabilirea subiec ților care vor participa la experiment trebuie procedat cu deosebit ă
rigurozitate. Întregul efort de experimentare este zadarnic dac ă subiec ții cuprin și în experiment nu au
caracteristici comune cu popula ția la care se face extrapolarea rezultatelor (controlul extern) sau dac ă
subiec ții din grupul experimental nu sunt similari, sub raportul anumitor caracteristici, cu cei din grupul
de control (controlul intern). În principiu, posibil de aplicat în stabilirea subiec ților de experiment sunt
atât procedeul e șantion ării (probabiliste sau stratificate), cât și procedeul potrivirii pe perechi . În
practic ă, procedeul e șantion ării este utilizat mai frecvent în experimentele de teren, iar potrivirea pe
perechi – în experimentele de laborator. Dup ă opinia noastr ă, potrivirea pe perechi, care asigur ă cel mai
fidel control intern, poate fi aplicat ă la fel de bine experimentului de teren, ca și celui de laborator.
Potrivirea pe perechi (matching) se recomand ă în experimentele de teren și pentru faptul c ă, în cazul
experiment ării indirecte, când variabila independent ă este introdus ă de altcineva decât cercet ăror, grupul
experimental nu este ales de c ătre oamenii de știință.În astfel de situa ții, cercet ătorul stabile ște criteriile de
eșantionare pornind de la structura grupului experimental deja constituit și alege, în grupul de control,
subiec ții similari fie prin potrivire pe perechi, fie prin e șantionare stratificat ă. Diferen țele dintre
eșantionarea probabilist ă, stratificat ă și potrivirea pe perechi sunt prezentate de Bernard S. Phillips ( 1971,
110) într-un tabel foarte sugestiv, care ne-a inspirat urm ătorul exemplu (Tabelul 9. 7).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 187
Tabelul 9.7. Compararea rezultatelor aplic ării procedeelor de potrivire pe perechi,
e șantionare stratificat ă și aleatoare în stabilirea subiec ților de experiment
( după Phillips, 1971).
Procedeul Mediul de
reziden ță Grup experimental
(N = 50) Grup de control
(N = 50)
B ărbați Femei B ărbați Femei
Potrivirea pe perechi Urbani
Rurali 10
15 10
15 10
15 10
15
Eșantionare stratificat ă Urbani
Rurali 5
20 15
20 15
10 5
20
Eșantionare aleatoare Urbani
Rurali 12
13 8
17 8
17 12
13
Din tabelul prezentat rezult ă că, luând în considerare chiar și numai dou ă criterii de e șantionare,
precizia procedeelor de selec ționare a subiec ților în grupele experimentale și de control este foarte
diferit ă. Potrivirea pe perechi – procedeu ideal – este practic inoperant ă în condi țiile mai multor criterii de
eșantionare: vârst ă, sex, domiciliu, nivel de școlaritate, na ționalitate, religie etc. Se aplic ă în astfel de
cazuri e șantionarea stratificat ă, dar ea nu prezint ă acela și grad de precizie ca potrivirea pe perechi. Fire ște
că în cadrul straturilor pot fi utilizate tehnicile aleatoare (pasul statistic, tabela numerelor întâmpl ătoare
etc.) de selectare a subiec ților. Combinarea stratific ării cu tehnicile de selec ție aleatoare spore ște gradul
de comparabilitate între grupele experimentale și de control și, prin aceasta, validitatea experimentului.
Uneori, în selec ția subiec ților pentru experiment nu se urm ărește omogenizarea lor decât dup ă
anumite criterii, alte caracteristici fiind contrastante. De exemplu, pentru a verifica ipoteza c ă experien ța
individului (sistemul de valori internalizat) determin ă percep ția situa ției, Tiberiu Bogdan efectueaz ă un
experiment în domeniul psihosociologiei judiciare: selec ționeaz ă dintr-un liceu din Bucure ști 30 de b ăieți
și fete în vârst ă de 15 ani și toți atâ ția băieți și fete de aceea și vârst ă proveni ți îns ă din rândurile
delincven ților minori. Cele dou ă grupuri erau asem ănătoare sub raportul caracteristicilor de baz ă, dar se
deosebeau sub raportul experien ței infrac ționale. Celor dou ă grupuri (experimental și de control) li s-a
proiectat un film „plictisitor de educativ“, voit didacticist, în montajul c ăruia existau câteva scene de
violen ță, neesen țiale în raport cu tema filmului și cu o pondere neînsemnat ă în economia peliculei. Dup ă
vizionare, subiec ții delincven ți și nedelincven ți au fost pu și să relateze con ținutul filmului. Relat ările erau
stenografiate. Din compararea relat ărilor celor dou ă grupuri, de experiment (delincven ții minori) și de
control (elevii de liceu), a reie șit că în timp ce delincven ții au re ținut cu prec ădere și detaliat, cele câteva
scene de violen ță, elevii de liceu (grupul martor, de control) nu au acordat importan ță deosebit ă acestor
scene, judecându-le în contextul ac țiunii sau ignorându-le pur și simplu (Bogdan, 1973, 69).
Manipularea variabilelor. Desf ășurarea propriu-zis ă a experimentului presupune, ca moment esen țial,
manipularea variabilelor. S-a spus adesea c ă ingeniozitatea unui experiment const ă mai mult în g ăsirea
mijloacelor tehnice de verificare a unei ipoteze îndr ăznețe decât în ideea pe care o probeaz ă. Afirma ția nu
ni se pare deloc exagerat ă, mai ales când este vorba de psihosociologie. Aici „mijloacele tehnice“ nu
semnific ă în primul rând aparatele tehnice de înregistrare a fenomenelor, ci planul experimental,
manipularea variabilelor și măsurarea lor.
H. Parthey și D. Wahl ( 1966) consider ă că, în general, în realizarea unui experiment științific pot fi
utilizate patru metode principale: izolarea de ceea ce este neesen țial, men ținerea constant ă a condi țiilor,
efectuarea unui control practic și teoretic (în special m ăsurarea condi țiilor) și, în fine, amplificarea
parametrilor unor variabile pentru a verifica influen ța lor în sistemul de interdetermin ări. În raport cu
specificul manipul ării variabilei independente, se poate face distinc ție între experimentele prin izolarea
influen ței unuia sau mai multor factori, experimentele prin introducerea de factori noi și experimentele
prin modificarea unuia sau mai multor factori existen ți (Mure șan, 1975, 3). Prin îns ăși instruc țiunile date
subiec ților, cercet ătorul poate manipula variabilele: dând anumite instruc țiuni grupului experimental și cu
totul alte instruc țiuni grupului de control se ob țin varia ții în îndeplinirea sarcinii experimentale. A șa a
procedat Morton Deutsch când, în 1949, a studiat efectele cooper ării și ale competi ției asupra proceselor
de grup; dând aceea și sarcin ă grupurilor, el a schimbat instruc țiunile, astfel c ă subiec ții din grupul
experimental au fost informa ți că vor fi clasifica ți dup ă contribu ția lor la rezolvarea sarcinii, iar notele vor
188 Septimiu CHELCEA
fi trecute în situa ția matricol ă universitar ă, în timp ce grupul de control a primit instruc țiunea c ă se va
nota doar rezultatul colectiv, fiecare student urmând s ă fie notat cu calificativul general al grupei. S-a
creat astfel o situa ție miniatural ă de conflict, care s-a comparat cu situa ție de cooperare, urm ărindu-se
efectele în planul rela țiilor interpersonale. Hot ărâtoare în acest caz este plauzibilitatea instruc țiunilor: ce
credit acord ă subiec ții instruc țiunilor date? Cum le recep ționeaz ă ei? Și cum le interpreteaz ă? În func ție
de aceste elemente, variabila introdus ă produce sau nu efecte observabile.
În ultimele decenii s-a încercat, nu f ără succes, crearea în laborator, prin instruc țiunile date de
cercet ător, a unor situa ții sociale miniaturale. Utilizarea situa țiilor sociale miniaturale în cercet ările
experimentale intereseaz ă în mod deosebit psihosociologia, pentru c ă ceea ce se studiaz ă este grupul, nu
individul. Cercet ătorul încearc ă să creeze un comportament de grup care s ă poat ă fi cuprins în câmpul de
observa ție (de aici denumirea de miniatural), încercând s ă măsoare nu comportamentul individual, ci
interac țiunea subiec ților, rezultatele activit ății de grup.
Făcând o trecere în revist ă a studiilor experimentale bazate pe metoda situa țiilor sociale miniaturale,
Edgar Vinacke arat ă că principalele linii de dezvoltare î și au originea în cercet ările privind efectele
situa ției sociale asupra comportamentului individual (de ex., efectul publicului etc.) și cercet ările
comparative ale performane țelor în rezolvarea individual ă și în grup a unei sarcini (Vincke, 1969, 130).
Sociometria, jocul de rol, psihoterapia, discu ția de grup au contribuit esen țial la conturarea noii metode de
studiu a grupurilor mici, care au cunoscut o dezvoltare rapid ă. Manipularea variabilelor în situa țiile
sociale miniaturale se realizeaz ă prin cadrul fizic și sarcina experimental ă, compozi ția grupului,
caracteristicile grupului ca unitate, atitudine și motiva ție, rolul jucat de anumite persoane etc.
Folosirea raportului „fals“ constituie o modalitate eficient ă de manipulare a subiec ților atât în
experimentele de laborator, cât și în cele de teren. În fond, folosirea raportului fals nu reprezint ă altceva
decât aplicarea procedeului pedagogic de stimulare a activit ății școlare prin aprecierea superlativ ă a
activit ății celorlalte clase de elevi: în clasa a V-a A, de exemplu, profesorul spune c ă cei din a V-a B sunt
cei mai disciplina ți și în clasa a V-a B, c ă cei din a V-a A ocup ă locul întâi la disciplin ă. Se creeaz ă astfel
o stare de emula ție, termenul de „raport fals“ neavând aici un în țeles peiorativ. Se pare c ă Leon Festinger
a contribuit cel mai mult la impunerea tehnicii „raportului fals“ ca modalitate de manipulare a
variabilelor. Studiile sale asupra nivelului de aspira ție (1943) au utilizat tehnica „raportului fals“ pentru a
vedea cum se modific ă nivelul de aspira ție când subiec ții de experiment sunt informa ți că au avut o
performan ță superioar ă sau inferioar ă altora, cu statut social mai ridicat sau mai sc ăzut decât al lor.
Aceea și tehnic ă este folosit ă cu succes de Leon Festinger ( 1947) pentru studierea influen ței
apartenen ței etnice asupra alegerilor preferen țiale în grupurile mici. Votul secret, alegerile sociometrice,
evaluarea performan țelor etc. ofer ă cercet ătorului posibilitatea de a manipula variabilele printr-un „raport
fals“, creând situa ții experimentale de cooperare sau conflict. Tehnica „raportului fals“ poate fi aplicat ă și
în studierea frustr ării și a agresiunii. Important este ca membrii grupului s ă aibă total ă încredere în
raportul cercet ătorului, care trebuie s ă fie perfect plauzibil. În caz contrar, experimentul e șueaz ă.
Folosirea subiec ților „complici“ și limitarea comportamentelor sunt tehnici de manipulare a
variabilelor specifice experimentului de laborator. Ilustr ăm posibilit ățile oferite de introducerea în
experiment a subiec ților „complici“ prin studiile lui Stanley Milgram asupra conformismului și presiunii
grupului ( 1956, 115).
În afara ingeniozit ății planului experimental, remarcabil este faptul c ă în studiile lui Stanley Milgram
se analizeaz ă nu „conformismul verbal“ dup ă modelul propus în psihosociologie de Solomon Asch (vezi
cercet ările din 1956 asupra modific ării judec ăților individuale în condi țiile grupului complice), ci
„conformismul ac țional“. Experimental, erau constituite echipe de trei persoane (din care dou ă erau
„complici“ cercet ătorului, reac ționând în conformitate cu instruc țiunile acestuia), cu sarcina de a înv ăța o
a patra persoan ă o list ă de cuvinte asociate. Când aceasta gre șea, echipa, ca sanc țiune, îi aplica un șoc
electric. Cei doi complici cereau subiectului „naiv“ din echip ă să aplice un șoc electric din ce în ce mai
puternic. Experimentatorul observa m ăsura în care subiectul „naiv“ se supune sau rezist ă presiunii de
grup. Evident c ă subiectul „naiv“ nu trebuia s ă cunoasc ă scopul experimentului. El era încredin țat că
particip ă la un experiment pentru m ăsurarea memoriei și capacit ății de înv ățare. De asemenea, el nu știa
că ceilal ți doi membri ai echipei sunt „complici“ experimentatorului. Pentru a nu l ăsa nici o b ănuial ă în
acest sens, experimentatorul organizase o tragere la sor ți trucat ă a rolurilor ce urmau s ă fie îndeplinite în
experiment de c ătre fiecare subiect. Totdeauna subiectul „naiv“ tr ăgea la sor ți rolul celui care trebuia s ă
aplice sanc țiunea ( șocul electric). Generatorul electric utilizat în experiment avea o scal ă cu 30 de
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 189
grada ții, de la 15 la 450 de vol ți, sub care erau trecute semnifica țiile intensit ății șocului electric ( șoc slab:
15-60 V; șoc mediu: 75- 120 V; șoc puternic: 135-180 V; șoc foarte puternic: 195-240 V; șoc violent: 255-
300 V; șoc foarte violent: 135-360 V; șoc dureros: 375-450 V). Pentru a se convinge c ă generatorul
electric func ționeaz ă și pentru a evalua senza ția produs ă de șocul electric, subiectul „naiv“ proba pe
propria persoan ă efectele unui șoc electric cu o intensitate de 45 de vol ți. În realitate, șocul electric nu
putea dep ăși o intensitate total inofensiv ă pentru subiectul care trebuia s ă înve țe lista de cuvinte și care,
„complice“ fiind, comitea inten ționat erori. Reac țiile sonore la șocul electric (de la lamentare la strig ăte
disperate) erau înregistrate pe band ă de magnetofon și transmise în cabina în care se afla echipa și
subiectul naiv. Rezultatele experimentului au pus în eviden ță presiunea exercitat ă de grup și gradul diferit
de conformism (obedien ță) în func ție de nivelul de școlaritate și confesiunea subiec ților. Majoritatea
subiec ților „naivi“ refuz ă să aplice șocuri electrice cu intensitate mai mare de 150 V, oprindu-se când
subiec ții „complici“, simulând, încep s ă „plâng ă“.
Într-o serie de experimente, Stanley Milgram a ales ca subiec ți „naivi“ un num ăr de cercet ători de la
Institutul Max Planck din Germania. Surprinz ătoare a fost constatarea c ă 85 la sut ă din subiec ți au dat
dovad ă de o excesiv ă docilitate: aproximativ patru la sut ă continuând sporirea intensit ății șocului electric
până la 200 de vol ți. Supunându-se presiunii grupului, subiec ții făceau grimase, î și exprimau
compasiunea, dar continuau s ă creasc ă intensitatea șocului electric (Hacker, 1971).
Un foarte ilustrativ exemplu de limitare a comportamentelor , ca procedeu de manipulare a variabilei
independente, îl constituie experimentele din 1950 ale lui Alex Bawelas și cele ale colaboratorului s ău H.
Leawitt ( 1951) referitoare la structura de comunicare și performan țele grupului. F ără a intra în detalii –
informa ții suplimentare în leg ătură cu re țetele de comunica ție în grup pot fi g ăsite în lucr ările de
specialitate publicate la noi – preciz ăm doar c ă, în cadrul experimentului, comunicarea era restrâns ă la
anumite modele: stea, cerc, lan ț, y etc., înregistrându-se efectele structurii de comunicare asupra
performan ței și satisfac ției membrilor grupului.
Limitând posibilit ățile de comunicare ale membrilor grupului, s-a constatat c ă structura de
comunicare influen țează activitatea, precizia și gradul de satisfac ție al acestora. Tipul de re țea de
comunicare și locul în re țea determin ă rolul de lide. Pentru a compara structurile de comunicare s-au
calculat indicele de centralitate (Bavelas, 1950), indicele de conexiune și de periferialitate (Leavitt, 1951).
Acela și procedeu al limit ării posibilit ăților de comunicare între membrii grupului a fost utilizat și în
cercetarea procesului de rezolvare de probleme (Roco, 1979).
Manipularea variabilelor se conjug ă permanent cu m ăsurarea lor. Pentru mai mult ă precizie, uneori
se impune ca întreaga desf ășurare a experimentului s ă fie filmat ă și înregistrat ă pe band ă de magnetofon.
Așa a procedat Tiberiu Bogdan în experimentele sale de psihologie judiciar ă (1973, 153). Cu ajutorul
unor teleobiective camuflate a fost fimat întregul conflict provocat într-o aglomera ție (Halele Obor),
partea sonor ă fiind înregistrat ă pe band ă de magnetofon.
Filmul s-a dovedit a fi extrem de util în studiul psihosociologic al conflictelor, și anume când, din
rațiuni deontologice, experimentul este exclus. Prin filmare, evenimentele pot fi readuse în actualitate ori
de câte ori cercet ătorul dore ște și, în plus, ele pot fi evaluate independent de mai mul ți cercet ători, ceea ce
permite compararea rezultatelor, sporind astfel gradul de încredere în concluziile formulate. O bun ă
ilustrare a posibilit ăților oferite de utilizarea filmului în cercetarea psihosociologic ă ne este sugerat ă de
studiile lui J. J. Groen, care, analizând ciocnirile violente dintre studen ți și poli ție (filmate de Louis Van
Gastern), distinge trei stadii în evolu ția comportamentelor agresive: verbal, gestual și violent (ac țional
propriu-zis). Chiar dac ă cele trei forme ale comportamentelor agresive nu sunt totdeauna prezente,
cuvintele și gesturile constituie totdeauna, în situa țiile conflictuale, un preludiu al violen ței (cf. Goldberg,
1975).
Foarte modern, filmul este utilizat în studiile de etologie uman ă. Irenaüs Eibl-Eibesfeldt, fondatorul
primului laborator de etologie uman ă (la Percha-Starnberg, Germania), unul din prestigio șii discipoli ai
lui Konrad Lorenz, folosind un aparat de filmat de construc ție special ă, având fixat ă la obiectiv o prism ă
care, în raport cu orientarea aparatului, devia cu 90 de grade direc ția de luare a imaginilor, a înregistrat o
serie de comportamente sociale: salutul, plânsul, apropierea amoroas ă, lupta, desp ărțirea etc. Proiectate cu
încetinitorul, imaginile înregistrate pe pelicul ă au pus în eviden ță faptul c ă, indiferent de cultur ă și
civiliza ție, aceste comportamente prezint ă multe elemente invariante. Astfel a fost infirmat ă ipoteza
acelor antropologi care consider ă că, în întregime, comportamentul social este transmis prin cultur ă.
Apar ținând unor configura ții culturale foarte diferite, oamenii au comportamente sociale asem ănătoare,
190 Septimiu CHELCEA
gesturi comune și o serie de expresii faciale identice. Râsul, plânsul, de exemplu, au valoare universal ă,
cu toate nuan țele culturale și diferen țele de expresie specifice fiec ărei comunit ăți umane. De asemenea,
expresia facial ă a copiilor nou n ăscuți în rela ția cu mama lor are o baz ă ereditar ă, rămânând în afara
influen țelor culturale. Apelând la experimentul natural, Irinaüs Eibl-Eibesfeldt ( 1979) a filmat expresiile
faciale ale copiilor nou-n ăscuți orbi-surdo-mu ți și ale celor normali. Stabilind etogramele (structura
unităților de comportament), s-a putut demonstra importan ța adapt ării filogenetice a comportamentelor
umane, care împiedic ă agresivitatea uman ă să se transforme în distructivitate“ (Eibl-Eibesfeldt, 1995,
284).
În multe situa ții este suficient dac ă se înregistreaz ă doar anumite secven țe din desf ășurarea
experimentului, prin fotografiere. Descoperirea pl ăcii uscate (dup ă 1860) d ă avânt fotografiei, f ăcând
posibil ă aplicarea ei în cercetarea științifică. Charles Darwin ( 1809- 1882) se num ără printre primii care
utilizeaz ă fotografia în scopuri științifice, înregistrând expresiile emo ționale la om și animale („The
exprression of the emotions in man and animals“, 1873). Un exemplu clasic de utilizare a fotografiei
pentru înregistrarea situa ției experimentale ni-l ofer ă Muzafer Sherif în studiile sale privind conflictele
dintre grupuri și posibilit ățile de rezolvare a acestor conflicte ( Intergroup Conflict and Cooperation ,
Oklahoma, 1961). Începând din 1948, Mzafer Sherif face studii experimentale de teren în taberele de
vacan ță din Connecticut, urm ărind s ă eviden țieze procesul de adoptare a normelor de comportament
nescrise, dezvoltarea „spiritului de corp“ în grupele informale (b ăieți între 11 și 12 ani), precum și
relațiile dintre grupurile aflate în conflict, modul de reducere a fric țiunilor intergrupale (Oklahoma, 1954).
Rivalitatea dintre grupuri a fost artificial intensificat ă prin orientarea spre scopuri astfel încât fiecare
grup ă să constituie un obstacol pentru cealalt ă. Fotografiile ce înso țesc studiul prezint ă grupurile de copii
în încercarea lor de atingere a scopurilor (prepararea mesei, aprovizionarea cu ap ă etc.). În literatura
psihosociologic ă de la noi, lucrarea Comunicarea în procesul muncii , de Tatiana Slama-Cazacu ( 1964),
constituie un model și în ceea ce prive ște utilizarea fotografiei în studierea rela țiilor interumane.
La fel de bine – dar mai pu țin facil – situa ția experimental ă de ansamblu sau în detaliu poate fi
schițată prin desen. În țelegem mai deplin tehnica experimental ă de limitare a schimbului de mesaje
utilizat ă de Alex Bawelas și colaboratorii s ăi, dac ă, de exemplu, printr-un desen, prezent ăm montajul de
laborator: boxe individuale pentru fiecare membru al grupului, paravane separatoare cu deschiz ători care
permit schimbul direc ționat de mesaje scrise
Aparatura utilizat ă poate fi și ea, cu real folos, reprezentat ă prin desene și schi țe adecvate. Un bun
exemplu ni-l ofer ă Muzafer Sherif în prezentarea experimentelor privind mi șcarea autocinetic ă
Succesiunea desenelor și a imaginilor fotografiate recompun filmul experimentului, ajutând la m ăsurarea
și interpretarea ac țiunii variabilei independente asupra variabile dependente.
Manipularea variabilelor presupune cu necesitate m ăsurarea lor. Când variabilele experimentale sunt
reprezentate de fenomene fizice, cercet ătorul are de întâmpinat, în principal, dificult ăți de ordin tehnic.
Exist ă însă, la ora actual ă, dezvoltat ă o adev ărată industrie pentru aparatura psihometric ă. Nu numai
procesele psihice elementare (senza țiile, percep țiile, timpul de reac ție etc.) beneficiaz ă de aparate precise
de înregistrare și măsurare, ci și procesele psihice complexe (memorie și gândire, afectivitate și motiva ție
etc.) sunt ast ăzi abordate experimental cu ajutorul unor instrumente, aparate și dispozitive de înalt ă
fidelitate (electroencefalograf, poligraf, pneumograf, kimograf, cronograf ș. a. m. d.). Au fost create chiar
dispozitive generatoare de înregistrare și de m ăsurare a fenomenelor psihosociale. Astfel, conflictograful,
utilizat în mod curent în lucr ările practice de laborator de Paul Fraisse, poate genera subiec ților de
experiment toate cele trei tipuri de conflicte: apropiere-apropiere, evitare-evitare, apropiere-evitare (dup ă
clasificarea conflictelor introdus ă de K. Lewin). În acela și fel, cu ajutorul unei benzi rulante cu cârlige
(„Zwangslaufapparat“ – proiectat de Gise), F. Hoppe (unul din colaboratorii lui K. Lewin), de la Institutul
de psihologie al Universit ății din Berlin, a studiat ac țiunea succesului și insuccesului asupra nivelului de
aspira ție (1930).
În țara noastr ă, Valeriu Ceau șu (1978, 178) a studiat nivelul de aspira ție utilizând un aparat de
concep ție proprie. Experimentul const ă din urm ărirea pe ecran a unui reper- țintă, prev ăzut cu celul ă
fotoelectric ă, cu ajutorul spotului luminos proiectat de un dispozitiv optic. Reperul- țintă se deplaseaz ă cu
vitez ă din ce în ce mai mare, astfel c ă sarcina de suprapunere a spotului luminos peste reperul- țintă devine
din ce în ce mai dificil ă. Cercet ările realizate de Valeriu Ceau șu au demonstrat înc ă o dat ă că sporirea
nivelului de aspira ție duce la îmbun ătățirea performan țelor sub toate aspectele. S-a demonstrat, de
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 191
asemenea, c ă, pe m ăsura cre șterii dificult ăților reale ale sarcinii, nivelul de aspira ție scade, dar într-un
ritm mai lent, în raport cu sc ăderea performan țelor obiective.
Un alt exemplu: m ăsurarea influen ței relative a unui individ într-o sarcin ă colectiv ă s-a putut realiza
utilizându-se „masa lui Lambert“ ( 1957). Influen ța se m ăsoară direct, prin varia țiile performan țelor
grupului. Dispozitivul const ă dintr-o mas ă circular ă prev ăzută cu circuite pe care se poate deplasa un
mobil manevrat cu ajutorul unor cabluri. Subiec ții de experiment (în num ăr de cinci) au sarcina ca,
trăgând de aceste cabluri, s ă deplaseze mobilul din centrul mesei spre marginea ei, f ără să depășească
limitele circuitului fixat. Sarcina nu poate fi îndeplinit ă decât prin cooperarea tuturor subiec ților.
Înlocuirea alternativ ă a membrilor grupului de experiment d ă posibilitatea m ăsurării indirecte a infuen ței
fiecărui individ asupra performan ței grupului (Fraise, 1970, 127).
Un dispozitiv la fel de ingenios, care permite m ăsurarea spiritului de cooperare în cadrul grupurilor,
este și „homeostat“-ul imaginat de Feodor Garbov, cercet ător științific la Institutul de psihologie general ă
și pedagogic ă al Academiei de științe pedagogice din Moscova. Subiec ții de experiment, în num ăr
variabil, au sarcina de a manevra, prin intermediul unor mânere, acele indicatoare de pe cadranele dispuse în fa ța fiec ăruia, astfel încât s ă fie aduse în pozi ția zero sau în orice alt ă pozi ție cerut ă de cercet ător.
Sarcina poate fi realizat ă numai prin cooperarea subiec ților de experiment (grupuri naturale sau
artificiale), întrucât mi șcarea acului indicator de pe fiecare cadran depinde de ac țiunea fiec ărui subiect în
parte, dar și de interac țiunea tuturor subiec ților ( cf. Levi, 1978, 268).
Discu ția despre aparatura și tehnica experimentelor psihologice ( și psihosociologice) ar putea
continua. O foarte documentat ă și lămuritoare prezentare a tehnici experimentale o g ăsim în lucrarea
Metodologie și tehnici experimentale în psihologie de Alexandru Ro șca (1971).
În experimentele psihosociale, dificultatea cea mai mare o întâmpin ăm totu și în înregistrarea și
măsurarea nu a fenomenelor fizice, ci în m ăsurarea fenomenelor și proceselor psihosociale ca atare,
fenomene ce nu se traduc direct și imediat în comportamente înregistrabile, exterior observabile (atitudini,
stări de spirit, mentalit ăți colective etc.). M ăsurarea intensit ății curentului electric – ca variabil ă
independent ă în experimentele lui Stanley Milgram -, de exemplu, nu ridic ă probleme deosebite. În
schimb, m ăsurarea obedien ței nu este deloc un lucru u șor. Nici m ăsurarea distan ței dintre interlocutori, în
cadrul experimentelor privind comunicarea interuman ă, nu presupune vreo tehnic ă deosebit ă. Patrick
Cannolly a stabilit, pe baza unor experimente riguros controlate, c ă popula ția alb ă, în compara ție cu
popula ția de culoare, prefer ă un spa țiu mai mare fa ță de interlocutor. La popula ția de culoare, o distan ță
mai mic ă de un metru (limita de apropiere) între interlocutori induce consecin țe negative în actul
comunic ării verbale. Popula ția alb ă acuz ă un astfel de efect numai dac ă distan ța dintre interlocutori
devine mai mic ă de 1,5 m. Studiul lui Patrick Cannolly, relatat dup ă revista Psychologie (1974, 49),
constituie un bun exemplu nu numai pentru a sus ține ideea c ă în experimentele psihosociologice se pune,
deopotriv ă, problema m ăsurătorilor fizice și a celor psihosociale, dar și pentru a proba c ă psihosociologia
are o real ă voca ție umanist ă, servind mai bunei în țelegeri între oameni, indiferent de ras ă, cultur ă sau
naționalitate. Dac ă popula ția de culoare se apropie mai mult de interlocutor, aceasta nu reprezint ă un act
de impolite țe – atrage aten ția antropologul american Edward Hall care a vorbit primul despre spa țiul
personal și despre zonele de distan ță fixate cultural ( The hidden dimension , 1966) -, iar dac ă albii „se țin
la distan ță“ în timpul conversa ției cu o persoan ă de culoare, prin aceasta ei nu exprim ă ostilitate, nici
indiferen ță; și unii și ceilal ți se supun diferitelor lor modele culturale de comunicare, iar cunoa șterea
modelelor culturale faciliteaz ă comunicarea interuman ă.
Prelucrarea datelor experimentale. Prin m ăsurarea variabilelor se ob țin valori care urmeaz ă a fi
prelucrate statistic, stabilindu-se frecven țele, valorile medii, calculându-se dispersia, coeficien ții de
corela ție și semnifica ția acestora. Utilizarea metodelor statistico-matematice în prelucrarea datelor
experimentale este imperios necesar ă pentru a verifica distinc țiile intuite la nivelul sim țului comun. André
Ombredane spunea despre statistica aplicat ă în cercet ările psihologice c ă nu reprezint ă altceva decât „o
poliție bine f ăcută a observa ției și experimentului“. Niciodat ă însă statistica nu poate înlocui reflec ția
psihologic ă; o poate doar controla. Metoda statistic ă „este indispensabil ă pentru progresul psihologiei –
spunea Vasile Pavelcu ( 1972, 266) – f ără a fi suficient ă în efortul de constituire a adev ărului psihologic“.
Ea este necesar ă pentru c ă – așa cum ar ăta Maurice Reuchlin ( 1969, 64) – permite descrierea rezumat ă a
datelor de observa ție, degajând caracteristicile sistematice și stabile ale fenomenelor, asigur ă trecerea de
la descriere la previziune și, înainte de orice, când este vorba despre experiment, ajut ă decisiv la
verificarea ipotezelor .
192 Septimiu CHELCEA
Redactarea raportului de cercetare în cazul experimentului nu prezint ă decât unele particularit ăți față
de cerin țele generale ale acestei etape în orice tip de investiga ție psihosociologic ă (Chelcea, 2000). Și în
legătură cu experimentul psihosociologic se pune problema: cui se adreseaz ă raportul de cercetare?
Simplificând oarecum lucrurile, vom spune c ă raportul cercet ării experimentale se adreseaz ă, în
primul rând, celor care au sposorizat cercetarea. Dat ă fiind aceast ă situa ție, raportul de cercetare destinat
nivelurilor de conducere nu trebuie s ă insiste foarte mult asupra importan ței teoretice și practice a temei,
nu trebuie s ă cantoneze în prezentarea abord ărilor anterioare ale aceleia și teme și, mai ales, nu trebuie s ă
insiste asupra tehnicii de investiga ție. Ceea ce intereseaz ă sunt rezultatele. În raportul cercet ării
experimentale destinat sponsorilor, prezentarea rezultatelor trebuie s ă ocupe ponderea cea mai însemnat ă.
Se va ar ăta noutatea concluziilor la care s-a ajuns. Desigur, aceasta presupune compararea cu rezultatele
altor cercet ări pe aceea și tem ă. Cercet ările anterioare servesc numai pentru compara ție, nu vor fi
prezentate în am ănunt. Vor fi îns ă specificate gradul de încredere, rigurozitatea concluziilor la care s-a
ajuns. Este o obliga ție a cercet ătorului de a prezenta limitele metodei sale, gradul de încredere în
rezultatele ob ținute. În fine, pentru factorul de decizie, aplicabilitatea rezultatelor cercet ării experimentale
constituie elementul de cel mai mare interes. Nu este îns ă suficient s ă se spun ă că o anumit ă rela ție
cauzal ă descoperit ă poate fi utilizat ă în organizarea vie ții sociale. Foarte important este s ă se spun ă cum.
Se pune, deci, problema convertirii datelor de cunoa ștere în mijloacele de ac țiune, transformându-se
rezultatele experimentelor în solu ții concrete la problemele reale care au generat investiga ția.
Din punct de vedere deontologic, constituie o obliga ție a speciali știlor din domeniul științelor
socioumane s ă prezinte factorului de decizie, odat ă cu solu țiile preconizate, și consecin țele previzibile ale
implement ării lor.
De asemenea, a șa cum remarca într-o remarcabil ă lucrare de metodologie reputatul sociolog polonez
Stefan Nowak, cercet ătorul vie ții sociale, ca și a raporturilor psihosociale – ad ăugăm noi -, „nu poate s ă
facă compromisuri, constând în a spune neadev ăruri sau adev ăruri pe jum ătate, deoarece în propria
realizare a rolului s ău profesional, ca om de știință, a da r ăspunsuri valide științific la întreb ările formulate
constituie datoria sa moral ă (1977, 490).
Uneori, cercetarea experimental ă este prezentat ă publicului larg. Intereseaz ă acum, deopotriv ă, tema
și rezultatele. Cercet ătorul va sublinia noutatea temei – când și dac ă este cazul -, ce se știa anterior în
legătură cu tema studiat ă, de ce a fost necesar ă abordarea respectivei probleme. Justificarea vizeaz ă atât
latura fundamental ă, cât și cea aplicativ ă. În ceea ce prive ște latura fundamental ă, explica țiile nu trebuie
să se opreasc ă la considera ții de pur ă specialitate într-o terminologie ezoteric ă, ci, utilizând un limbaj larg
accesibil, este necesar s ă se arate implica țiile general-filosofice ale problemei studiate, lumina nou ă pe
care o proiecteaz ă asupra omului și existen ței lui sociale, rezultatele experimentale la care s-a ajuns. De
asemenea, posibilit ățile de aplicare a rezultatelor vor fi amplu prezentate, subliniindu-se în perspectiv ă
deontologic ă dac ă utilizarea în practic ă a datelor de cercetare serve ște – și în ce grad – bun ăstării
individuale și generale. Discu țiile am ănunțite despre metod ă nu î și au, într-o astfel de prezentare, nici o
justificare. Este suficient dac ă vom spune, în câteva cuvinte, cum au fost ob ținute datele: ce s-a cerut
subiec ților în experiment, cum s-au înregistrat r ăspunsurile, cum au fost prelucrate și cu cât ă precizie. Și
de aceast ă dată, gradul de încredere în rezultatele cercet ării trebuie specificat. În general, autorul
raportului de cercetare „nu are dreptul s ă-l pun ă pe cititor în fa ța unor numeroase calcule de erori
standard, a rezultatelor testelor de semnifica ție, matricilor de corela ție etc., f ără să-i spun ă ce înseamn ă
aceste rezultate“ (Moser, 1958/1967, 422).
Când raportul de cercetare se adreseaz ă speciali știlor, se acord ă cea mai mare aten ție prezent ării
metodei. De ce? Pentru c ă prin metod ă se asigur ă caracterul științific al cunoa șterii: punctele de vedere
personale, imaginile subiective despre om și societate sunt înl ăturate, reprezentându-se lumea a șa cum
este ea în realitate. Fire ște, din punctul nostru de vedere, nu metoda, ci praxisul constituie, în ultim ă
instan ță criteriul adev ărului. Insistându-se în raportul de cercetare asupra metodei, se creeaz ă însă
posibilitatea verific ării rezultatelor prin repetarea experimentelor, l ărgindu-se astfel baza empiric ă a
concluziilor, evitându-se totodat ă pericolul generaliz ărilor nepermise în timp și în spa țiu. Exigen ța
epistemologic ă de prezentare detaliat ă a metodei, inclusiv a tehnicilor și instrumentelor utilizate, nu
trebuie s ă ducă însă la impresia, pe care o las ă unele studii experimentale, c ă s-a urm ărit în sine tehnica de
cercetare. Adesea, reproducându-se sofisticate calcule matematice, se neglijeaz ă prezentarea semnifica ției
psihosociologice a situa ției experimentale, con ținutul psihosocial al sarcinii experimentale și, mai ales,
avansul teoretic ob ținut.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 193
În raportul de cercetare supus aten ției comunit ăților oamenilor de știință, rezultatele experimentelor vor fi
integrate teoriilor existente, fapt ce presupune compararea sau cel pu țin semnalarea celorlalte cercet ări având
aceea și tem ă. Se va specifica ce anume rela ție cauzal ă s-a identificat, f ără a se considera îns ă că prin aceasta
raportul cercet ării experimentale poate fi încheiat. Tot atât de important ă este și perspectiva pe care
experimentele realizate o creeaz ă. Ce noi ipoteze au fost sugerate? Cum se va dezvolta teoria în cazul
confirm ării lor? Fire ște, aplicabilitatea rezultatelor intereseaz ă acum într-o dubl ă perspectiv ă: cea a solu ționării
unor probleme sociale și cea a verific ării rezultatelor prin punerea lor în aplicare.
Așa cum s-a putut vedea, experimentul nu reprezint ă altceva decât „testarea teoriei“ (Fogiel, 1994,
804), iar variabilele explanatorii și limbajul psihologiei behavioriste nu sunt decât fie stimulul (variabila
independent ă), fie r ăspunsul (variabila dependent ă). Important este a le distinge cu claritate (McBurney,
1983), lucru posibil numai în cadrul unei bune teorii.
Recursul la experimentare – dup ă cum precizau R. Guy Sedlack și Jay Stanley ( 1992, 239) – trebuie s ă ia
în calcul mai multe probleme: din punct de vedere fizic, este posibil de realizat studiul experimental? Exist ă
suficiente resurse financiare pentru desf ășurarea experimentului? Studiul experimental proiectat încalc ă
preceptele etice? R ăspunsul negativ la oricare din aceste trei întreb ări anuleaz ă inten ția de experimentare.
Consider, totu și, că pentru cercet ătorul vie ții sociale ordinea întreb ărilor nu poate fi aleatoare. Se cuvine s ă
începem totdeauna cu întrebarea vizând respectarea deontologiei, știut fiind c ă prin cunoa șterea științifică
„trebuie s ă se urm ăreasc ă dezvoltarea deplin ă a personalit ății umane și întărirea respectului fa ță de drepturile
omului și libert ățile fundamentale“ – a șa cum se stipuleaz ă în articolul 26 din Declara ția universal ă a
drepturilor omului adoptat ă în Adunarea General ă a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Termeni-cheie
• Constituirea grupelor
– de control
– experimentale
• Controlul variabilelor
• Cvasiexperiment
• Design experimental
– cu o singur ă grup ă
– cu dou ă grupuri și măsurare numai
după
– cu dou ă grupuri și măsurare înainte și
după
– cu dou ă grupe de control
– cu trei grupe de control
• Dublu orb
• Efectul
– Hawthorne – Pygmalion
– Rosenthal
• Experiment
– artificial – crucial
– de laborator
– de control
– de teren – explorativ
– metodic
– mintal
– natural
– par țial
– științific
• Etica experiment ării • Grup
– de control
– experimental
• Interac țiunea variabilelor
• Limitarea comportamentelor
• Manipularea variabilelor
• Moment experimental
• Placebo
• Raportul fals
• Schem ă experimental ă
• Simplu orb
• Situa ție experimental ă
• Subiec ți complici
• Validitate
– ecologic ă
– extern ă
– intern ă
– popula țional ă
• Variabile
– controlate
– dependente
– explanatorii
– exterioare
– independente
– necontrolate
194 Septimiu CHELCEA
Probleme recapitulative
1. Care este specificul experimentului în științele socioumane?
2. Prin ce se diferen țiază variabilele dependente de variabilele independente?
3. În ce const ă tehnica experimental ă dublu orb ?
4. Cum a fost pus în eviden ță efectul Hawthorne ?
5. Ce importan ță au experimentele cu dou ă grupe de control?
6. Identifica ți în revistele academice din România studii cvasiexperimentale și comenta ți valoarea
lor științifică.
7. Compara ți experimentul cu ancheta sociologic ă.
8. Comenta ți din literatura de specialitate experimentele care s-au ab ătut de la etica profesional ă.
9. Ce deosebire este între validitatea ecologic ă și validitatea popula țional ă?
10. Gândindu-v ă la un dezastru natural (inunda ții, seisme etc.), proiecta ți un experiment mintal.
Capitolul 10
Studiul documentelor sociale
• Ce este un document social?
• Clasificarea documentelor
• Recens ământul popula ției
• Documente scrise necifrice
• Biografiile sociale
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Progresul metodologiei cercet ărilor sociologice presupune, concomitent cu l ărgirea surselor
informative, verificarea calit ății informa țiilor sociale și integrarea lor în modele explicative, cu valoare
prognostic ă. Utilizarea documentelor în cercetarea sociologic ă, asigurând o diversificare a informa țiilor,
impune elaborarea unei teorii a documentelor sociale și examinarea critic ă, pe baza experien ței
acumulate, a valorii și limitelor acestei surse informative.
O teorie a documentelor sociale va trebui s ă porneasc ă d e l a r ăspunsul dat întreb ării: ce este un
document social ? Ea va trebui, de asemenea, s ă clarifice natura informa țiilor din documentele sociale și
să clasifice corespunz ător acest documente.
Ce este un document social ?
În limbajul comun, termenul „document“ are, în principal, în țelesul de act oficial cu ajutorul c ăruia
poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilit ă o obliga ție.
În sociologie, termenul „document“ este utilizat, cu prec ădere, în accep ția lui originar ă: lat.
documentum (der. de docere , a indica) și semnific ă un obiect sau un text care ofer ă o informa ție. Și
documentul sociologic, asmenea celor etnografice sau istorice, are o natur ă dubl ă, dat ă fiind pozi ția sa
intermediar ă între faptul studiat și cercet ător; “Con ținutul sâu exist ă independent de observa ția care îl
constituie în m ărturie, dar el nu accede la demnitatea de document ș…ț decât în m ăsura în care
cercet ătorul este capabil sa-l utilizeze ca indiciu , adic ă să-l fac ă inteligibil și semnificativ totodat ă, prin
intermediul întreb ării care I se pune” (Lenclud, 1991/1999, 435).
Pentru reconstituirea vie ții sociale cercet ătorul sociolog se serve ște, asemenea istoricului, de
documentele scrise, dar, spre deosebire de acesta, nu porne ște de la ele, ci de la realitatea social ă în
evolu ția sa. „Istoria, în procesul ei de dezvoltare, în osatura ei – afirm ă P. P. Panaitescu – se bazeaz ă în
primul rând pe m ărturiile scrise ale contemporanilor“ ( 1969, 16), deci pe observarea indirect ă. Sociologia
se bazeaz ă în primul rând pe observarea direct ă a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale, studiul
documentelor scrise și nescrise constituind o metod ă complementar ă, indispensabil ă însă, dat fiind faptul
că societatea uman ă se afl ă într-o continu ă evolu ție istoric ă. În afara documentelor oficiale, asupra c ărora
se concentreaz ă în mod deosebit studiul istoricului, sociologul analizeaz ă ansamblul documentelor scrise
și nescrise, oficiale și neoficiale, într-un cuvânt, ia în considerare tot ceea ce poate da o indica ție despre
viața social ă prezent ă sau trecut ă. O analiz ă comparativ ă aprofundat ă a metodologiei cercet ărilor istorice
și sociologice întâlnim în lucrarea lui Henri H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii
tributale (1980).
Așa cum preciza Charles Seignobos ( 1854 – 1942), un document nu este decât „o urm ă lăsată de un
fapt“ ( 1901, 17). Problema este: cum se trece de la cunoa șterea „urmei“ la cunoa șterea faptului, de la
document la realitatea social ă ? Analizând aceast ă problem ă, Charles Seignobos a contribuit semnificativ
la dezvoltarea metodologiei cercet ărilor sociale. Mult timp lucrarea sa Metoda istoric ă aplicat ă în
științele sociale (1901) a fost utilizat ă ca manual de cercetare în științele sociale nu numai în Fran ța, dar și
196 Septimiu CHELCEA
în SUA, unde Franklin H. Giddings ( 1855 – 1931), unul din fondatorii sociologiei americane, o
recomanda ca material de referin ță studen ților s ăi de la Universitatea Columbia.
Urmele l ăsate de faptele anterioare pot fi de dou ă tipuri: urme directe (de exemplu, o cl ădire, o
mașină-unealt ă etc.), rezultate din activitatea productiv ă a oamenilor, și urme indirecte (texte, acte
oficiale etc.). Aceast ă distinc ție, introdus ă de istoricul francez, se p ăstreaz ă și astăzi. Charles Seignobos
susține îns ă că științele sociale, cercetând raporturile abstracte dintre fapte, nu trebuie s ă se intereseze de
obiectele materiale, de urmele directe ale activit ății productive. Aici se întrevede o limit ă serioas ă în
gândirea sa: noi consider ăm că modul cum produc oamenii și produsele activit ății lor ofer ă sociologului
informa ții la fel de bogate, dac ă nu mai bogate, ca documentele scrise. Charles Seignobos consider ă însă
că în științele sociale nu ar fi utilizabile decât textele scrise ( 1901, 19). De aceea, în lucrarea la care ne-am
referit întâlnim, din p ăcate, doar o teorie a documentelor scrise. Spunem „din p ăcate“, pentru c ă
profunzimea și subtilitatea analizei documentelor scrise las ă să presupunem c ă examinarea de c ătre
savantul francez și a „urmelor directe“ ar fi deschis perspective metodologice mai largi nu numai în
științele istorice, dar și în sociologie, etnografie, etnologie, antropologie social ă și cultural ă etc.
În spiritul lui Charles Seignobos, în prezent în sociologia francez ă se utilizeaz ă sintagma „studiul
urmelor“ (fr. etude des traces ), grupându-se în aceast ă metod ă „analiza documentelor, a statisticilor
oficiale, ca și a urmelor materiale reale“ (Ghiglione și Matalon, 1991, 11). În ceea ce ne prive ște vom
folosi în continuare terminologia consacrat ă „analiza documentelor sociale“, în țelegând prin aceasta o
metod ă nonreactiv ă la care cercet ătorul apeleaz ă dup ă ce fenomenele sociale s-au produs, astfel c ă
derularea lor nu a suferit nici o modificare datorat ă studiului, prezen ței sau interven ției analistului vie ții
sociale. Men ționăm că în literatura anglo-saxon ă de specialitate prin „unobstrusive research“, de regul ă,
se face referire la: analiza con ținutului, analiza statisticilor existente și analizele comparativ/istorice
(Babbie, 1992, 3 11), ca și analiza arhivelor, a documentelor publice și private, și analiza secundar ă
(Sedlack și Stanley, 1992, 295).Observa ția se include și ea în categoria modalit ăților unobstrusive de
cunoa ștere a vie ții sociale.
Clasificarea documentelor
Bogăția surselor de informare, marea varietate a documentelor utilizate de sociolog pentru
reconstituirea vie ții sociale din trecutul mai apropiat sau mai îndep ărtat, pentru descrierea și explicarea
proceselor și fenomenelor sociale contemporane impun elaborarea unui sistem de clasificare a
documentelor, sistem care s ă faciliteze atât comunicarea între speciali ști, cât, mai ales, s ă îl orienteze pe
cercet ător în activitatea de c ăutare a documentelor și de interpretare a lor.
Elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor utilizate în cercetarea sociologic ă ridic ă unele
probleme reale, care se pot grupa – dup ă opinia noastr ă – în dou ă categorii: stabilirea criteriilor de
clasificare și stabilirea unei terminologii adecvate.
Din multitudinea criteriilor de clarificare a documentelor (natura lor, con ținutul, gradul de încredere
în ele, autenticitatea, destina ția lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie re ținute doar acelea care sunt
suficient de generale, putând fi aplicate, dac ă nu tuturor, cel pu țin unor categorii mai largi de documente.
Fără a avea preten ți a d e a f i g ăsit unica solu ție a problemei, re ținem pentru elaborarea schemei de
clasificare urm ătoarele criterii: forma (natura lor), con ținutul, destinatarul și emitentul. Ultimele dou ă
criterii sunt aplicabile doar categoriei documentelor scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevant clasificate dup ă forma (natura) și con ținutul (func ția) lor. Clasificarea pe care o propunem
utilizeaz ă intercorelat criteriile amintite .
Terminologia întâlnit ă în descrierea diferitelor tipuri de documente sufer ă de o oarecare neclaritate:
uneori se vorbe ște de documente personale, alteori de documente private; se utilizeaz ă greșit termenul de
„cifrat“ în loc de „cifric“; termenul „oficial“ nu este foarte clar precizat; la fel, termenul „oficios“ etc. În aceste condi ții, credem c ă descrierea tipurilor de documente și prezentarea tehnicii de utilizare a lor în
cercetarea sociologic ă trebuie s ă înceap ă cu analiza terminologic ă.
Sunt oficiale (lat. officialis ) documentele emise de guvern și de autorit ățile de stat – cele emise de o
înaltă autoritate; în timp ce oficioase (lat. officiosus ) sunt cele care exprim ă pozi ția oficial ă, fără a fi
recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor partide politice).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 197
Documentele private sunt individuale (lat. privatus ), ca și cele personale (lat. personalis ), ele apar țin
cuiva (fiind proprietatea lui). Distinc ția între privat și personal este destul de greu de f ăcut. De multe ori,
termenii sunt utiliza ți ca având acela și înțeles. Exist ă însă nuan țe care ne îndrept ățesc s ă reținem pentru
clasificarea documentelor termenul de „personal“, care are nu numai în țelesul de individual, ele
aparținând cuiva, dar și înțelesul de specific , caracteristic pentru o anumit ă persoan ă. Putem spune
proprietate privat ă sau proprietate personal ă, dar nu putem afirma c ă cineva are un farmec privat (în timp
ce este foarte m ăgulitor s ă constat ăm că are un farmec personal). Referitor la documente, putem aprecia
că Buletinul de identitate – ca document oficial – este personal , dar nu vom spune niciodat ă că el este
„privat“. Documentele publice , spre deosebire de cele personale, intereseaz ă întreaga colectivitate uman ă,
privesc via ța politico-administrativ ă a statului. Ele pot fi oficiale sau neoficiale (în nici un caz private).
Uneori, în loc de documente cifrice (exprimate în cifre) se utilizeaz ă – evident, gre șit – termenul de
„documente cifrate“ (scrise în cifru).
Firește, clasificarea pe care o propunem nu reprezint ă singura modalitate de grupare a documentelor
utilizate în cercetarea sociologic ă. Alți autori, chiar numai enumerând tipurile de documente, realizeaz ă
clasific ări implicite. Astfel, Theodore Caplow ( 1970, 186) grupeaz ă mai întâi documentele dup ă obiectul
de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organiza ția. Apoi, face distinc ție între documentele
personale , rezervate strict utiliz ării de c ătre însu și autorul lor sau de c ătre un cerc restrâns de persoane
(spre exemplu, jurnale de însemn ări zilnice, carnete de note, coresponden ța etc.) și documentele publice ,
destinate tuturor (c ărți, ziare, reviste, anuare, cântece populare). Sunt men ționate apoi documentele
oficializate ( documents officialisés ), specifice tuturor societ ăților alfabetizate, unde prin sigilii, semn ătură
sau ștampil ă se asigur ă veridicitatea informa ției (spre exemplu, acte, certificate, diplome etc.). În fine,
Theodore Caplow ( 1970) face distinc ție între documente de prima mân ă (originale) și documente de mâna
a doua (în care informa ția provine printr-un intermediar nu de la observatorul direct).
Madeleine Grawitz ( 1972, 559), examinând diversele surse de documentare ale sociologului, trateaz ă
în sec țiuni separate documentele scrise și documentele de alt ă natur ă (desene, înregistr ări, obiecte,
fotografii, filme). În cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferen țiază: documentele oficiale,
documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare, opere literare etc.) și documentele private (între
care enumer ă și documentele personale).
Maurice Duverger ( 1964, 75), într-o lucrare mai veche ( 1959), analizeaz ă urm ătoarele categorii
de documente: scrise , statistice și altele (iconografice, foto și fonice). În unele manuale și tratate de
sociologie termenul de „documente“ este rezervat numai pentru a desemna scrisorile personale,
biografiile, jurnalele personale și rapoartele referitoare la istoria grupurilor mici, celelalte informa ții fiind
grupate sub termenul generic de date (provenite de la serviciile de înregistrare și recens ământ) (Angell și
Freedman, 1963, 350). În alte lucr ări, se insist ă numai asupra documentelor personale și statistice
(Phillips, 1971, 147). Al ți speciali ști fac distinc ție între documentele statistice și verbale, oficiale și
neoficiale, publice și personale (Gerth, 1975, 5 19).
Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, 30 1) include în capitolul Document study analiza documentelor
primare , scrise de persoanele care au tr ăit anumite experien țe de via ță, și documentele secundare realizate
de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele descrise. Dincolo de distinc ția amintit ă,
documentele mai sunt clasificate și dup ă gradul lor de structurare, ca și dup ă scopul pentru care au fost
elaborate.
Exemplele aduse în discu ție, și ele ar putea fi multiplicate, ne conving suficient de marea diversitate a
modalit ăților de clasificare a documentelor de interes sociologic, justificând în acela și timp, credem noi,
efortul de clasificare a lor pe baza criteriilor intercorelate amintite.
Documente cifrice publice oficiale . Colectivit ățile și activit ățile umane, societatea în ansamblul ei,
pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice. „Dac ă cifrele nu guverneaz ă
lumea, cel pu țin ele ne arat ă cum e guvernat ă“ – spunea Mihai Eminescu. Recens ămintele popula ției, ale
locuin țelor și animalelor, statistica st ării civile, vechile catagrafii și urbarii (registru oficial de proprietate
funciar ă), actele administrative, d ările de seam ă statistice, balan ța cheltuielilor și încas ărilor etc. sunt tot
atâtea documente cifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în
cercetarea vie ții sociale. Nici o cercetare sociologic ă nu poate fi cât de cât relevant ă dacă nu porne ște de
la cunoa șterea num ărului, structurii pe vârste și socioeconomice, de la cunoa șterea repartiz ării pe
localit ății a popula ției.
198 Septimiu CHELCEA
Recens ământul popula ției
Aceast ă form ă de observare statistic ă urm ărește „înregistrarea popula ției la un moment dat împreun ă
cu o serie de caracteristici demografice și socioeconomice: domiciliul, vârsta, sexul, starea civil ă,
cetățenia, nivelul de instruire, locul de munc ă, categoria social ă, ocupa ția etc., organizat ă în vederea
determin ării num ărului, structurii și repartiz ării teritoriale a popula ției“ (Trebici, 1975, 69). Spre
deosebire de alte modalit ăți de determinare a popula ției (anchete, registre permanente ale popula ției etc.),
recens ămintele moderne ale popula ției au o serie de caracteristici distincte din care decurg atât valoarea,
cât și limitele lor: sunt ini țiate de autoritatea administrativ ă suprem ă în stat; se refer ă la întreg teritoriul
asupra c ăruia se exercit ă suveranitatea statului respectiv (în cazul recens ământului general) sau la anumite
zone bine delimitate (recens ământ par țial); se înregistreaz ă situa ția la un moment determinat, acela și
pentru toat ă popula ția cuprins ă în recens ământ (momentul critic al recens ământului – ziua decretat ă, ora
zero). Chiar dac ă înregistrarea dureaz ă mai multe zile, totdeauna se are în vedere situa ția din momentul
critic al recens ământului, asigurându-se astfel condi ția de simultaneitate a înregistr ării; înregistrarea
popula ției se face în baza unei metodologii unice pentru întreg teritoriul cuprins în recens ământ.
Din aceste caracteristici definitorii rezult ă unele note specifice recens ămintelor. Fiind realizate în
baza unui act normativ de stat, înregistrarea popula ției devine obligatorie. Obligativitatea înregistr ării se
extinde asupra înregii popula ții. Metodologia recens ămintelor s-a perfec ționat continuu. La fel, preg ătirea
recenzorilor (a persoanelor îns ărcinate oficial s ă efectueze înregistrarea informa țiilor furnizate de
popula ția recenzat ă).
Formularele de recens ământ, buletinul individual ce se completeaz ă separat pentru fiecare persoan ă,
lista membrilor gospod ăriei (când unitatea de observare este gospod ăria) pot cuprinde date mai bogate sau
mai limitate despre popula ție. La recens ământul din 15 martie 1966, care marcheaz ă introducerea în țara
noastr ă a prelucr ării electronice a datelor, s-au înregistrat: sexul, vârsta, locul na șterii, anul stabilirii în
localitatea de domiciliu, starea civil ă, anul încheierii c ăsătoriei, num ărul copiilor n ăscuți vii, cet ățenia,
naționalitatea, limba matern ă, nivelul de instruire, școala absolvit ă, sursa de existen ță, locul de munc ă,
ocupa ția, sectorul social-economic de încadrare și categoria social ă (ob ținută prin corelarea
caracteristicilor economice înregistrate). La recens ământul din 5- 12 ianuarie 1977, s-au înregistrat, pentru
fiecare persoan ă, conform declara țiilor f ăcute: sexul, vârsta, starea civil ă, naționalitatea și limba matern ă,
nivelul de instruire, ocupa ția și locul de munc ă (Halus, 1976, 7).
Volumul informa țiilor cerute într-un recens ământ depinde de necesit ățile de organizare și conducere
a societ ății, în fiecare etap ă a evolu ției ei, de disponibilit ățile materiale și umane (recens ământul
antreneaz ă cheltuieli financiare ridicate și un mare num ăr de persoane), ca și de gradul de tehnicitate în
efectuarea recens ământului de care dispune la un moment dat societatea (mijloace mecanografice sau
electronice, preg ătirea recenzorilor, gradul de instruire a popula ției etc.).
Din istoricul recens ămintelor . Din cele mai vechi timpuri, în scopuri administrative sau militare, s-a
urmărit înregistrarea popula ției. În China și Egipt s-au f ăcut astfel de înregistr ări mai mult sau mai pu țin
complete cu mii de ani înaintea erei noastre (Trebici, 1975, 72). Astfel, este atestat recens ământul efectuat
în Egiptul antic în 1400 î.e.n. Dup ă textele biblice, Moise a dispus efectuarea recens ământului evreilor în
deșrtul din Peninsula Sinai ( 1491 î.e.n.). Este cunoscut de asemenea „recens ământul regelui David“ ( 1017
î.e.n.). Biblia, amintind acest eveniment, îl consider ă ca un p ăcat pedepsit de Dumnezeu cu o epidemie de
cium ă. În Grecia antic ă primul recens ământ este efectuat mult mai târziu (la Atena, în 3 13 î.e.n.). În
Roma antic ă, recens ămintele – numite „ census “ – au fost introduse în timpul lui Servius Tullius (578 –
534 î.e.n.).
În evul mediu, primele recens ăminte consemnate sunt cele din Nürnberg ( 1449), Quebec ( 1666),
Prusia ( 1701). În secolul al XVIII-lea sunt amin tite recens ămintele din Suedia ( 1749) și SUA ( 1790).
Începând cu secolul al XIX-lea se poate vorbi de generalizarea recens ămintelor și de efectuarea lor dup ă
metodologii moderne.Un rol însemnat în organizarea recens ămintelor în Europa îl are sociologul și
statisticianul belgian Adolphe Quételet ( 1796 – 1874), care a condus primele recens ăminte din Fran ța,
Anglia și Belgia și care a organizat, împreun ă cu W. Farr, primul Congres interna țional de statistic ă
(Bruxelles, 1853). O deosebit ă importan ță pentru metodologia efectu ării recens ămintelor moderne a
avut-o Congresul Interna țional de Statistic ă (St. Petesburg, 1872), la care s-au adoptat „normele
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 199
interna ționale minime“ pentru recens ăminte: precizarea no țiunilor, caracterul nominal, simultaneitatea,
conținutul (sexul, vârsta, starea civil ă, profesiunea etc.) (Sanielevici, 1931, 576).
În prezent, aceast ă form ă de înregistrare s-a extins, încât „num ărul și caracteristicile popula ției
globului se determin ă aproape integral prin recens ăminte și numai în foarte mic ă măsură prin estima ții“
(Trebici, 1975, 75). Conform Anuarului demografic O.N.U. , num ărul țărilor care pân ă în 1963 efectuaser ă
cel pu țin un recens ământ era de 192 (fa ță de 5 1 în 1855). Cu prilejul Anului Mondial al Popula ției (1974)
s-a perfectat Programul african de recens ământ , pentru efectuarea înregistr ării totale a popula ției și în
țările în care nu avusese loc pân ă la acea dat ă nici un recens ământ. Recens ămintele se efectueaz ă în
prezent pe baza metodologiei O.N.U., pentru comparabilitate, de preferin ță din 10 în 10 ani (în anii
termina ți cu 0 sau 5).
Din istoricul recens ămintelor în România . Istoricul înregistr ării popula ției pe teritoriul țării noastre
începe imediat dup ă cucerirea Daciei, prin „cens“-ul dispus de împ ăratul Traian (98- 117 e.n.). Din p ăcate,
rezultatele acestei înregistr ări, ca și ale celor efectuate în timpul ocupa ției romane, nu s-au p ăstrat. În
perioada statelor feudale, eviden ța popula ției se f ăcea pe baza listelor de d ări fa ță de biseric ă, prin
catastifele vistieriei. Catastiful din 1591 al domnitorului Petru Șchiopul este cunoscut ca prima
înregistrare în limba român ă a popula ției. Din timpul domniei lui Mihai Viteazul ( 1599) se p ăstreaz ă un al
doilea catastif. În 1713, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, se efectueaz ă o cuprinz ătoare
înregistrare a popula ției pentru stabilirea tributului datorat turcilor. Din secolul al XV III-lea se p ăstreaz ă
catagrafii ale localit ăților (fiscale sau religioase) și conscrip ții (fiscale, militare), ca și urbarii, registre de
dijme, a șezăminte domne ști etc. În țara Româneasc ă, prima catagrafie se crede c ă s-a efectuat în anul
1739. În secolul al XIX-lea s-au întocmit numeroase catagrafii în scop fiscal. Catagrafia din 1820 din
Moldova poate fi considerat ă un adev ărat recens ământ general al popula ției. Prin Regulamentul Organic
se dispune instituirea primului organ de statistic ă (1831) din țara noastr ă și efectuarea cu regularitate a
catagrafiilor. Din aceea și perioad ă dateaz ă și primul recens ământ modern din țara noastr ă (1838).
Până în prezent, s-au efectuat 11 recens ăminte într-un interval de peste 150 de ani. Frecven ța lor s-a
dublat în ultimele decenii: în prima sut ă de ani s-au efectuat cinci recens ăminte, mai pu ține de câte s-au
făcut în ultima jum ătate de veac. Recens ământul din 1838 a cuprins întreg teritoriul Moldovei, popula ția
înregistrându-se nominal. Pentru recens ământul din 1859- 1860, de o mare însemn ătate au fost
instruc țiunile metodologice date de Ion Ionescu de la Brad ( 1818-1891). Recens ământul de la sfâr șitul
secolului al XIX-lea, ca și cele de la începtutul secolului al XX-lea (în Transilvania – 1910, Moldova și
Muntenia – 1912) sunt comparabile – ca tehnic ă de înregistrare și prelucrare a datelor – cu cele efectuate
în țări cu veche tradi ție a recens ămintelor. La 29 decembrie 1930 se înregistreaz ă, pentru prima dat ă,
popula ția și caracteristicile ei simultan în toate provinciile istorice române ști. Recens ămintele din 1941 și
1948 au fost doar par țial publicate, valoarea lor fiind limitat ă (primul, f ăcându-se în timpul r ăzboiului, nu
a fost prelucrat în întregime, cel de-al doilea, efectuat în preajma na ționaliz ării, trebuie, de asemenea,
atent interpretat). În 1956 a avut loc un recens ământ separat al popula ției, cu scopul de a determina
structura social ă a României. Prin metodologie, volumul informa țiilor și participarea popula ției,
recens ământul din 15 martie 1966 r ămâne de referin ță. S-au ob ținut date statistice relevante referitoare la
structura și caracteristicile popula ției, precum și la fondul de locuin țe. Pe baza experien ței acumulate –
inclusiv în prelucrarea electronic ă a datelor –, s-a realizat recens ământul din 5- 12 ianuarie 1977, ale c ărui
rezultate complete au fost publicate în 1980 în dou ă volume. Recens ământul din 7 ianuarie 1992, ale c ărui
rezultate continu ă a fi publicate, s-a desf ășurat în climatul înc ă tensionat al schimb ărilor radicale produse
în România dup ă evenimentele din decembrie ′89. La acest recens ământ, pe lâng ă aflarea num ărului
(22.760.449 locuitori) și distribu ției teritoriale a popula ției, s-a putut înregistra și structura pe na ționalit ăți.
Alte documente cifrice publice oficiale . Am st ăruit mai mult asupra recens ămintelor pentru c ă ele
constituie forma principal ă a observ ării în statistica social ă, dar și pentru c ă în cadrul acestor acestor
forme de înregistrare „au fost elaborate tehnicile generale de observare statistic ă“ (Stoichi ță, 1972, 64).
Alături de recens ăminte, statisticile economice, culturale, juridice etc. sunt indispensabile cercet ării
sociologice. Dac ă ne referim la țara noastr ă, trebuie s ă subliniem faptul c ă Anuarul statistic al României
conține o mare bog ăție de informa ții utile sociologului.
Prezentând Izvoarele de informa ție statistic ă asupra realit ății române ști, I. Measnicov și V. V.
Protopopescu ( 1938) apreciau c ă „cel mai important izvor general de informa ție statistic ă îl constituie
Anuarul statistic al României care a ap ărut prima dat ă în 1902, fiind publicat de Direc țiunea statistic ă din
200 Septimiu CHELCEA
Ministerul Finan țelor. Urm ătoarele apari ții ale Anuarului (din 1909 și 1912) au fost asigurate de
Ministerul Industriei și Comer țului. Anuarul din 1919 (cel de-al patrulea din serie) prezint ă doar situa ția
din Vechiul Regat ( 1915/1916). Abia Anuarul din 1922 editat de Institutul de Statistic ă General ă al
Statului prezint ă date cu privire la România întregit ă. Din 1922 Anuarul apare cu regularitate, prezentând
un volum mai mare sau mai redus de date. Astfel – men ționeaz ă autorii cita ți – Anuarul din 1936, care
oferă informa ții statistice despre situa ția din 1935, con ține 303 tabele statistice referitoare la: 1. Cadrul
fizic și administrativ (coordonate geografice, climatologice, organizarea administrativ ă); 2. Cadrul
biologic și social (popula ția, migra țiuni, igien ă și sănătate, înv ățământ, justi ție, munc ă); 3. Produc ția
(agricultur ă, pășuni, pescuitul și cre șterea animalelor, industria extractiv ă, industria transformatoare,
construc ții); 4. C ăi de comunica ție și transporturi (drumuri, autovehicule, transporturi aeriene, transporturi
de ap ă, poștă, telegraf, telefon); 5. Comer ț (interior, exterior, pre țuri); 6. Finan țe, capital, moned ă (finan țe
publice, finan țe private, societ ăți anonime, burse, cursuri); 7. Diverse (incendii, m ăsuri și greut ăți, brevete
și inven țiuni).
În perioada de dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial s-a continuat publicarea Anuarului statistic ,
volumul de informa ții variind de la o etap ă la alta. Cenzura absurd ă practicat ă anterior pr ăbușirii
comunismului în România a f ăcut ca datele statistice din Anuar să fie din ce în ce mai s ărace. Pentru
compara ție, a se vedea, de exemplu, structura Anuarului statistic al R. S. România (1983) și a Anuarului
statistic al României (1994).
Anuarul statistic al R. S. România era structurat pe urm ătoarele capitole: date generale (pozi ția
geografic ă, frontierele, cursurile de ap ă etc.), popula ția (pe sexe, pe medii: urban și rural, pe jude țe etc.),
indicatorii sintetici ai dezvolt ării economiei na ționale, for ța de munc ă, date statistice despre industrie,
agricultur ă și silvicultur ă, investi ții și construc ții, transporturi și telecomunica ții, date referitoare la
comer țul interior și exterior, bugetul de stat și execu ția bugetului de stat, înv ățământ, cultur ă și artă,
ocrotirea s ănătății, gospod ărie comunal ă. În partea final ă a Anuarului era inclus ă o statistic ă interna țional ă
(popula ția și densitatea popula ției pe continente, pe țări, dinamica venitului na țional etc.). În prezent
„Anuarul statistic al României“, în cele aproximativ o mie de pagini ale sale, cuprinde 18 capitole: 1)
geografia și mediul înconjur ător; 2) popula ția; 3) for ța de munc ă; 4) veniturile, cheltuielile și consmul
popula ției; 5) protec ția social ă; 6) s ănătate; 7) înv ățământ-cercetare; 8) cultur ă-sport; 9) indicatori
sintetici; 10) pre țuri; 11) agricultur ă-silvicultur ă; 12) industrie-construc ții; 13) transporturi și
telecomunica ții; 14) comer ț-turism-servicii; 15) justi ție; 16) finan țe; 17) teritoriul; 18) statistica
interna țional ă.
Alte izvoare de informa ție statistic ă men ționate de I. Measnicov și V. V. Protopopescu ( 1938)
sunt: Indicatorul statistic al satelor și unit ăților administrative din România (apărut în 1922), care ofer ă
date despre structura popula ției, num ărul cl ădirilor, al gospod ăriilor, al locurilor de munc ă și al
întreprinderilor comerciale și industriale din fiecare sat, ora ș, plas ă și jude ț; Buletinul demografic al
României (apărut în 1932); Buletinul statistic al Eforiei Spitalelor Civile (apărut în 1938); Statistica
învățământului din România (apărut în 1922); Buletinul muncii (apărut în 1920). În afara acestor surse de
informa ții statistice, cei care studiaz ă viața social ă din România pot face apel la publica țiile Institutului
Central de Statistic ă (de exemplu, Breviarul statistic al României, 1938).
La nivelul întreprinderilor industriale întâlnim diferite d ări de seam ă statistice – documente de
eviden ță a activit ății economico-financiare. D ările de seam ă statistice cuprind întreaga activitate a
întreprinderilor economice și firmelor, ele putând fi centralizate la nivelul direc țiilor statistice jude țene
sau la nivelul ministerelor și al Direc ției Na ționale de Statistic ă, ce editeaz ă un Buletin statistic
trimestrial cu principalii indicatori economico-sociali (popula ție, for ță de munc ă, pre țuri, industrie și
construc ții, transporturi, comer ț interior și exterior, turism, servicii, finan țe, sănătate). În fine, semnal ăm
pentru documentarea investigatorilor sociali importan ța Revistei Române de Statistic ă, editat ă de Comisia
național ă pentru Statistic ă.
Documente cifrice publice neoficiale . În diferite c ărți, ziare sau reviste sunt publicate date
statistice de interes sociologic. Publicarea rezultatelor cercet ărilor sociologice include numeroase tabele
statistice. Ele pot fi reinterpretate, adâncindu-se sau formulându-se noi concluzii. De asemenea, în reviste
și publica ții interna ționale, precum World Development Report sau Population , găsim informa ții statistice
utile pentru cunoa șterea comparativ ă a situa ției din România, raportat ă atât la statele cele mai dezvoltate
industrial, cât și la fostele state cu economie socialist ă. Lipsa unor documente publice oficiale adecvate îl
oblig ă pe sociolog la efectuarea unor microrecens ăminte. Publicarea microrecens ămintelor realizate în
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 201
cercet ările sociologice de teren d ă naștere unor documente cifrice publice neoficiale ce pot fi utilizate
pentru compara ții sau ca baz ă pentru noi cercet ări. De altfel, cercetarea comunit ăților urbane și rurale
începe, de regul ă, cu înregistrarea total ă a popula ției dup ă caracteristicile impuse de tema de studiu. În
cercet ările de psihosociologie concret ă de la Bolde ști coordonate de Traian Herseni ( 1970) – de exemplu
– am început printr-un recens ământ al popula ției. Cu acordul autorit ăților locale, am înregistrat popula ția
stabil ă, consemnând totodat ă caracteristicile popula ției migrante. Fiind vorba de o comunitate rural ă ca
volum al popula ției, opera ția de înregistrare nu a ridicat probleme deosebite. S-a utilizat sistemul de
reprezentate grafic ă a spi țelor de neam propus de Henri H. Stahl ( 1934, 28). Orice persoan ă adult ă putea
da informa ții despre membrii familiei. Pe schem ă, în dreptul simbolului respectiv erau trecute datele de
identificare: vârsta, nivelul de școlarizare, profesiunea etc. ( vezi Figura 11-2). În unit ățile – pu ține la
număr – în care întreaga familie era plecat ă pentru o perioad ă mai lung ă din sat, informa țiile au fost
furnizate de vecini cu destul ă exactitate, ob ținându-se astfel o situa ție cuprinz ătoare asupra localnicilor,
dar și a migran ților. În comunit ățile rurale mai mici întâlnim persoane care cunosc întregul sat, oferind
informa ții „autorizate“ despre fiecare. Reunirea la discu ție a mai multor astfel de „informatori autoriza ți“
supline ște efectuarea microrecens ământului. Și mai indicat este s ă inițiem cercet ări sociologice de teren
imediat dup ă efectuarea recens ămintelor generale ale popula ției. Beneficiind de listele de recens ământ de
la prim ării, putem caracteriza popula ția și putem, de asemenea, întocmi cu u șurință eșantioane
reprezentative. Astfel, în prim ăvara anului 1977, împreun ă cu un grup de studen ți, am efectuat o anchet ă
în comuna Bosanci (jude țul Suceava). În vederea stabilirii e șntionului s-au folosit listele întocmite pentru
recens ământul popula ției din 5- 12 ianuarie 1977.
Documente cifrice personale oficiale și neoficiale . Astfel de documente sunt mai rar utilizate în
cercet ările sociologice, de și, atunci când pot fi colec ționate în num ăr suficient, ele constituie o surs ă de
informa ții extrem de valoroas ă. Deciziile de încadrare, deciziile de trecere într-o alt ă ctegorie de
salarizare – ca documente cifrice personale oficiale – pot reconstitui evolu ția real ă în cariera profesional ă
a unei persoane sau a unei categroii socioprofesionale. De asemenea, listele de venituri și cheltuieli ale
familiei – ca documente cifrice personale neoficiale – pot furniza informa ții dintre cele mai semnificative
referitoare la calitatea vie ții și evolu ția ei.
Este de la sine în țeles c ă documentele cifrice personale oficiale și neoficiale trebuie corelate cu
celelalte tipuri de documente și cu informa țiile ob ținute prin intermediul altor metode și tehnici.
Valoarea și limitele utiliz ării documentelor cifrice în cercetarea sociologic ă. Documentele cifrice
asigur ă o determinare cantitativ ă a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Ele se cer a fi întotdeauna
verificate pentru a se stabili autenticitatea informa țiilor statistice în expresia lor numeric ă. Se exclud de la
început statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sau incomplete.Valoarea informativ ă a datelor
statistice sociale depinde, în principal, de doi factori și anume: de sistemul de recoltare și prelucrare a
datelor statistice și de „vizibilitatea“ faptelor, fenomenelor și proceselor sociale.Beneficiind de
metodologii de elaborare îndelung verificate, documentele cifrice oficiale con țin informa ții în ansamblu
valide. Verificarea lor se impune totu și, întrucât sistemele de recoltare a informa țiilor pot introduce
distorsiuni. Vizând scopuri strict determinate, statisticile oficiale referitoare la unul și acela și fenomen pot
indica situa ții diferite. Este gre șit, în aceste condi ții, să se acorde încredere deplin ă doar uneia dintre
statistici. Pentru a le stabili valoarea, statisticile trebuie raportate la sistemul de eviden ță general,
coroborându-le, f ără a exclude de la început vreuna din ele.
Vizibilitatea faptelor, fenomenelor și proceselor ce urmeaz ă a fi înregistrate condi ționeaz ă
valabilitatea statisticilor sociale. Christian N. Robert ( 1979, 3 1) analizeaz ă acest aspect referitor la
statisticile criminalit ății. Statistica delincven ței (sau a criminalit ății) este dependent ă de gradul specific de
vizibilitate a diferitelor tipuri de infrac țiuni. Furtul este o infrac țiune mai vizibil ă decât, s ă spunem,
abuzul de încredere. Caracterul ascuns al infrac țiunii împiedic ă înregistrarea statistic ă. Infrac țiunile cu
caracter consensual (escrocherie, abuz de încredere, șantaj) sau considerate dezonorante pentru victim ă
(insult ă, viol) au o reportabilitate redus ă, nefiind incluse în statistici decât în m ăsura descoperirii lor de
către organele de ordine, victimele ascuzând de cele mai multe ori infrac țiunea. A șa se face c ă exist ă
crime f ără victime – cum demonstreaz ă E. Schur ( Crimes without victims , New Jersey, 1965). Se în țelege
că, pentru caracterul ascuns al infrac țiuni, comportamentul victimei este hot ărâtor. Schimb ările de
mentalitate pot determina modific ări în reportabilitatea fenomenelor. În Fran ța, de exemplu, în perioada
1970- 1977, conform statisticilor oficiale, s-a înregistrat o cre ștere cu 53% a cazurilor de viol. Speciali știi
sunt îns ă de p ărere c ă rata violurilor nu s-a schimbat. S-a schimbat îns ă mentalitatea femeilor, care,
202 Septimiu CHELCEA
„rupând «zidul t ăcerii», se plâng ast ăzi deschis ori de câte ori cad «victim ă» ale sexualit ății agresive”
(Monneret, 1978, 85).
Personal, consider c ă nu numai în ceea ce prive ște statistica delincven ței vizibilitatea fenomenelor ce
urmeaz ă a fi înregistrate condi ționeaz ă valabilitatea datelor și, deci, importan ța documentelor cifrice.
Caracterul mai vizibil sau mai ascuns al oric ăror fenomene sociale influen țează valoarea de adev ăr a
statisticilor, a documentelor cifrice oficiale și neoficiale. Fenomenele demografice sunt, de exemplu, mai
vizibile decât credin țele religioase sau decât comportamentele delincvente. Din aceast ă cauz ă statisticile
popula ției sunt mai demne de crezut decât statisticile delincven ței, unde, în afara infrac țiunilor înregistrate
în documente, exist ă și o „infrac ționalitate ascuns ă“, greu de estimat. Interpretarea documentelor cifrice
trebuie a șadar s ă ia în considerare „vizibilitatea“ fenomenelor înregistrate. Cu cât vizibilitatea
fenomenelor este mai accentuat ă, cu atât valoarea de reflectare a documentelor cifrice este mai mare. În
baza acestui ra ționament, ne a șteptăm în mod legitim ca recens ământul locuin țelor s ă fie mai exact decât
recens ământul popula ției și aceasta mai exact decât recens ământul animalelor.
Aspectul cantitativ real al fenomenelor se impune a fi estimat pornindu-se de la datele statistice
înregistrate, ad ăugându-se sau scâzându-se „fenomenele ascunse“.
De asemenea, trebuie avut ă în vedere semnifica ția unit ății statistice. S ă luăm ca exemplu statistica
lecturii (Escarpit, 1980, 15). Unitatea statistic ă este titlul. Din 1965 statisticile UNESCO men ționeaz ă și
tirajul. A șadar, titlul și tirajul. S-ar p ărea c ă lucrurile sunt foarte clare. Dac ă vrem s ă vedem cât se cite ște
într-o țară sau alta nu avem decât s ă studiem documentele statistice oficiale: câte c ărți s-au publicat
(titluri) și în ce tiraj. Aici lucrurile se complic ă. De la o țară la alta prin carte publicat ă se în țelge altceva.
UNESCO a propus în 1964 urm ătoarea defini ție a c ărții: „publica ție neperiodic ă, cuprinzând cel pu țin 49
de pagini“. Unele țări au acceptat aceast ă defini ție (Canada, Finlanda, Norvegia), altele au m ărit volumul
(Danemarca – 60 pagini, Italia – 100 pagini) sau l-au redus considerabil (Belgia – 40 pagini;
Cehoslovacia – 32 pagini; Islanda – 17 pagini). În India, cea mai neînsemnat ă broșură este inclus ă în
categoria c ărților. Dac ă lucrurile stau a șa cum le prezint ă sociologul francez Robert Escarpit, faptul c ă în
1969 India publicase 13723 de titluri are o semnifica ție cu totul alta decât ar fi avut-o în cazul în care ea
ar fi adoptat defini ția UNESCO. În orice caz, din cele prezentate rezult ă, credem, foarte limpede c ă
statisticile na ționale au semnifica ții diferite, iar pentru comparare trebuie totdeauna verificat con ținutul
unităților statistice de înregistrare. Pentru lectura de carte titlul și tirajul nu ofer ă decât o prim ă
aproxima ție. Trebuie s ă avem în vedere num ărul c ărților nevândute, ca și volumul exportului de carte
(exportul reprezint ă pentru Fran ța 17% din cifra de afaceri a editurilor). De asemenea, trebuie s ă avem în
vedere c ă o carte este citit ă de mai multe persoane (se admite c ă este citit ă de de trei – patru persoane).
Ceea ce rezult ă în urma unor astfel de calcule se raporteaz ă la num ărul știutorilor de carte, determinându-
se lectura medie posibil ă. Lectura efectiv ă constituie o alt ă problem ă. Dar defini ția pur cantitativ ă a cărți
– așa cum arat ă Robert Escarpit – are defectul de a considera cartea ca pe oricare obiect material,
ingnorând func ția ei cultural ă. Acela și defect îl au și statisticile lecturii bazate pe titluri și tiraje. Una este
apari ția în zeci de mii de exemplare a C ărții de telefon, a Mersului trenurilor sau a Codului po ștal și cu
totul altceva publicarea unui volum de versuri, a unei c ărți de știință sau a unui volum de literatur ă
beletristic ă. Chiar dac ă se opereaz ă cu sistemul clasific ării zecimale a c ărților, categoriile (0. Generalit ăți;
1. Filosofie; 2. Religie; 3. Științele sociale; 4. Filologie; 5. Științe pure; 6. Științe aplicate; 7. Arte și
delectare; 8. Literatur ă; 9. Istorie și geografie sunt destul de imprecise. „Acesta este și motivul pentru care
statisticile oficiale nu ne pot da decât indica ții vagi și, de multe ori, false“ (Escarpit, 1980, 19).
Filosoful și sociologul Eugeniu Sperantia, scriind Cartea despre carte ne-a dat, poate, cea mai
frumoas ă scriere despre „lumina sufletului și dasc ălul virtu ții“, definind cartea nu dup ă conținutul („un
maximum de date mintale de universal ă și etern ă valabilitate“), forma („unitatea des ăvârșită a
conținului“) și destina ția, adic ă „func ția“ de a propaga valori universale și eterne și „adresa“ – cartea fiind
o „scrisoare adresat ă spiritului uman “ în genere: omului impersonal, de oricând și de oriunde, omului
care este om numai în m ăsura în care tinde s ă se afirme, s ă se men țină și să exceleze ca atare, însu șindu- și
avid toate înaltele valori spirituale pe care omenirea i le pune la dispozi ție (Speran ția, 1984, 40).
Chiar recens ămintele popula ției, atât de perfec ționate sub raport metodologic, nu sunt ferite de
distorsiuni. Exist ă o atrac ție către rotunjirea numerelor, ca s ă nu mai vorbim de erorile de înregistrare
nesistematice. Persoanele care au 49 de ani, ca și cele de 5 1 de ani – de exemplu – au tendin ța de
rotunjire a vârstei, declarând pur și simplu c ă au vârsta de 50 de ani. Alc ătuind piramida vârstelor se
observ ă o supradimensionare a claselor de vârst ă terminate cu zero (20, 30, 40 ani ș.a.m.d.). Uneori
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 203
rezultatele recens ămintelor sunt în mod voluntar trucate. În urma recens ământului din 1980 din SUA,
municipalitatea din New York a intentat o ac țiune de justi ție împotriva Biroului de recens ământ, apreciind
că popula ția newyorkez ă a fost subestimat ă. Se pare c ă eroarea nu a fost deloc întâmpl ătoare: în SUA, în
funcție de rezultatele recens ămintelor se stabile ște num ărul locurilor în Camera reprezentan ților, ca și
ajutorul federal pentru fiecare stat în parte.
Exprimarea cu precizie a rezultatului num ărării popula ției nu confer ă de la sine și exactitate
documentului. Se confund ă precizia cu exactitatea. În mod curent se spune: „brutal ca o cifr ă“,
subîn țelegându-se c ă cifrele reprezint ă „adev ărul crud“, „adev ărul adev ărat“. F ără a considera statistica
doar ca pe „o art ă de a min ți cu precizie“ – cum se exprima Benjamin Disraeli ( 1804- 1881), primul
ministru al Angliei din perioada expansiunii sale coloniale – consider ăm că se impune distinc ția între
calitatea documentelor cifrice de a fi precise și calitatea lor de a fi exacte. În mod spontan tindem s ă
credem c ă o informa ție precis ă este și exact ă.
Încă la începutul secolului, Charles Seignobos atr ăgea aten ția să nu confund ăm no țiunile „precis“ și
„exact“ ( 1901, 34). O informa ție vag ă, nonprecis ă, nu exprim ă adev ărul obiectiv, îl aproximeaz ă.
Opozi ția dintre „vag“ și „exact“ (sau adev ărat) – spune Charles Seignobos – a dus la concluzia identit ății
dintre „precis“ și „exact“, ceea ce e fals. Asupra distinc ției dintre „precis“ și „exact“, în literatura de
specialitate din țara noastr ă a atras aten ția Henri H. Stahl ( 1974, 304). Pentru clarificarea diferen ței dintre
cele dou ă noțiuni, s ă luăm ca exemplu informa ția furnizat ă de Environmental Fund , care anun ța că vineri,
14 martie 1980, orele 19,42 GMT, popula ția globului a atins num ărul de 4 .500.000.000 de locuitori.
Informa ția șocheaz ă prin precizie, specificând ziua, ora și minutul. Cu toate c ă e precis ă, ea este îns ă
departe de a fi și exact ă. Așa cum s-a ar ătat, în lume, mai exist ă zone în care nu s-a efectuat înc ă nici un
recens ământ. În plus, estima țiile popula ției sunt foarte diferite, dat fiind faptul c ă în unele țări nu s-au mai
făcut recens ăminte de zeci de ani. Toate acestea au dat na ștere unor estima ții ale popula ției mondiale
pentru 1975 cât se poate de diferite: de la 392000000 – Worldwatah Institute , pân ă la 4 147.000.000 –
Environmental Fund (Ghe țău, 1989, 55 1). În condi țiile ar ătate, știrea c ă vineri, 14 martie 1980, orele
19,41 GMT popula ția mondial ă era de 4,5 miliarde locuitori, de și foarte precis ă, este totu și lipsit ă de
exactitate, e fals ă. De altfel, str ălucitul istoric Fernand Braudel ( 1984, 19) aprecia c ă „astăzi nu cunoa ștem
popula ția globului decât cu o aproxima ție de 10%“.
Chiar dac ă popula ția Terrei s-ar fi determinat printr-un recens ământ mondial, rezultatul n-ar fi fost
valid decât pentru momentul critic al recens ământului. O limit ă serioas ă a recens ămintelor – a șa cum se
știe – rezid ă în caracterul lor statistic, pe m ăsura îndep ărtării de momentul critic intervenind diferen țe
greu de estimat. Chiar intervalul de cinci ani pentru efectuarea unui recens ământ, în condi țiile exploziei
demografice și schimb ărilor social-politice contemporane, este mult prea mare. S-ar putea desigur reduce
acest interval, dar efectuarea unui recens ământ antreneaz ă mijloace umane, materiale și financiare
considerabile (de exemplu, recens ământul din 1950 din SUA a costat 89.683.000 de dolari). Cu cât
caracteristicile înregistrate ale popula ției sunt mai numeroase, cu atât va fi mai ridicat și costul general al
recens ământului. Din acest motiv, recens ămintele iau în calcul caracteristicile cele mai generale, datele
fiind doar orientative pentru cercetarea sociologic ă, care adesea vizeaz ă elemente particulare, ce nu pot fi
obținute decât prin anchete selective. Cu toate limitele men ționate, publicarea rezultatelor recens ămintelor
oferă sociologilor documentele cifrice oficiale indispensabile activit ății lor de cercetare.
Valoarea documentelor cifrice, în afara autenticit ății informa ției primare, const ă și în completitudinea
lor. Truncherea informa ției statistice reprezint ă forma benign ă a „minciunii statistice“. Prin trunchere,
chiar înregistrarea „precis ă“ și „exact ă“ a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale, departe de a furniza
informa ții corecte, dezinformeaz ă, ascunde adev ărul. Dac ă dintr-o structur ă se descrie cantitativ doar un
singur element, nu se pot trage concluzii cu privire la întreg. Dac ă, de exemplu, referitor la transportul
urban în comun se înregistreaz ă doar lungimea în km a liniilor de tramvai, nu se pot trage concluzii
pertinente cu privire la situa ția transportului în comun din respectivul ora ș.
Pentru a ne face o imagine corect ă asupra transportului în comun va trebui s ă beneficiem de date
statistice (num ărul, densitatea și lungimea re țelei etc.) referitoare la totalitatea mijloacelor de transport în
comun (metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi etc.). De asemenea, va trebui s ă cunoa ștem volumul și
structura popula ției urbane și navetiste, pentru a construi indicii capabili s ă reflecte întregul cât mai
complet. În ceea ce prive ște transportul în comun, un indice relevant se ob ține prin raportarea num ărului
de călători la lungimea re țelei de transport, pe unitatea de timp. Indicele c ălători km/or ă ofer ă o imagine
statistic ă sintetic ă asupra transportului urban în comun.
204 Septimiu CHELCEA
În concluzie, informa țiile statistice cuprinse în documentele cifrice se impun dintru început aten ției
sociologului, care trebuie s ă le verifice autenticitatea și să le integreze cu alte informa ții, astfel încât s ă
obțină o descriere cantitativ-calitativ ă a vie ții sociale în dinamica ei. Dar s ă nu uit ăm ceea ce spunea
Constatin Noica: „în veacul nostru am mers din exactitate tot spre exactitate“, în loc „s ă mergem din
exactitate spre adev ăr“ (Noica, 1985, 175). Dac ă exactitatea agresiv ă se opune unilateral adev ărului,
adev ărul rămâne neîmplinit în afara exactit ății. Adev ăr nu poate fi f ără exactitate; exactitatea f ără adev ăr
da ! Cu deplin temei Constatin Noica ne îndemna „S ă fim pruden ți în fa ța exactit ății goale“ ( 1985, 170).
Documente scrise necifrice
Documentele scrise necifrice pot fi publice (interesând întreaga comunitate, pe to ți membrii
societ ății) sau persoanele. Cele publice, la rândul lor, pot fi oficiale sau neoficiale. Pentru reconstituirea
vieții sociale din trecut, dar și pentru a ob ține date despre prezent, documentele publice oficiale necifrice
sunt de cea mai mare însemn ătate. Documentele istorice, poruncile domne ști, actele vistieriei, rapoartele
consulare sau registrele de vam ă servesc la reconstituirea trecutului, chiar dac ă, așa cum atr ăgea aten ția
Nicolae Iorga ( Adev ăr și gre șeală în scrierea istoriei , 1935) într-un ascu țit spirit polemic, „Actele publice
nu sunt f ăcute pentru a- ți spune adev ărul, ci pentru a sus ține un interes, … ele s-au scris într-o anumit ă
atmosfer ă de interese, de care nu poate sc ăpa cine a redactat“. Preocuparea istoricilor ( Eudoxiu N.
Hurmuzaki, Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, Petre P. Panaitescu ș.a.) de a publica culegeri de documente
vechi, ca și existen ța unor reviste specializate în publicarea documentelor inedite ( Manuscriptum , Revista
muzeelor și a monumentelor ș.a.) îl intereseaz ă în cel mai înalt grad pe sociolog când încearc ă să găseasc ă
legătura între trecut și prezent. Dar nu numai documentele oficiale publicate ci și cele nepublicate – mai
ales acestea – vor fi utilizate în cercet ările de teren, unde pot fi întâlnite valoroase arhive cu documente
oficiale. Pentru vechile forme de via ță economic ă și statal ă din țara noastr ă – în afara documentelor
oficiale amintite – actele breslelor, ca și actele judec ătorești ofer ă o bogat ă informa ție privind raporturile
de proprietate, organizarea activit ăților economice și de munc ă, dezvoltarea tehnic ă, așezările or ășenești
și sătești ș.a.m.d. Via ța comunit ăților rurale, din trecutul mai îndep ărtat sau mai apropiat, poate fi
înțeleas ă mai bine dac ă cercet ătorul st ăruie în studierea „actelor de împropiet ărire“, a „învoielilor
agricole“, a altor documente emise de administra ția de stat (local ă sau central ă).
În ceea ce prive ște situa ția prezent ă, la nivelul firmelor organiza țiilor de tip economic sau cultural
exist ă o serie întreag ă de documente oficiale necifrice pe baza c ărora se organizeaz ă și se desf ășoară viața
colectiv ă: regulamentele de ordine interioar ă, rapoartele de bilan ț la adun ările ac ționarilor, hot ărârile
consiliilor de administra ție etc. Desf ășurând cercet ări sociologice în cadrul întreprinderilor industriale sau
în institu țiile cultural-educative, va trebui s ă se înceap ă cu studiul acestor documente. De asemenea, în
cercet ările zonale se va porni de la documentele oficiale. În fiecare comunitate rural ă exist ă astăzi o
bogat ă arhiv ă de documente oficiale, care, în condi țiile impuse de legile în vigoare, sprijin ă efortul de
documentare a sociologului.
La nivel central, Constitu ția, legile, Monitorul Oficial al României , decretele preziden țiale,
declara țiile Parlamentului României, hot ărârile guvernului sunt documente publice necesare în țelegerii de
către cercet ătorul vie ții sociale a macroprocesoarelor și structurilor globale.
Documentele necifrice publice neoficiale constituie o surs ă bogat ă de informa ții pentru toate
societ ățile alfabetizate, chiar și în prezent, când se anun ță intrarea în era Marconi. Civiliza ția, înc ă sub
semnul galaxiei Gutemberg, se reflect ă în documentele tip ărite (cifrice, dar mai ales necifrice), nu numai
prin con ținutul, dar și prin calitatea tiparului și a hârtiei, prin tirajul lor ș.a.m.d. Ziarele și revistele, c ărțile
beletristice și de știință, afișele și reclamele comerciale, programele pentru spectacole, inscprip țiile de tot
felul etc. alc ătuiesc un univers de sim țire și gândire specific fiec ărei epoci și zone geografice.
În mod deosebit, lucr ările cu caracter monografic trebuie s ă rețină aten ția cercet ătorului de teren.
Deplin întemeiat, Henri H. Stahl ( 1974, 23) spunea: „e cu neputin ță de admis ca un sociolog s ă nu fi citit
și studiat Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir sau Storia delle moderne rivoluzioni della
Valachia (1718) a lui Dell Chiaro“. În aceast ă ordine de idei, ini țiativa public ării complete a însemn ărilor
de călătorie despre țara noastr ă în colec ția Călători str ăini despre țările române – datorat ă Institutului de
Istorie „N. Iorga“ – nu poate fi decât salutar ă. Se continu ă astfel o tradi ție extrem de valoroas ă. Nicolae
Iorga, în cadrul lec țiilor f ăcute la Școala de r ăzboiu , ne-a dat – a șa cum se știe – Istoria românilor prin
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 205
călători (1922), oper ă de larg ă informare, cu numeroase elemente de interes sociologic. În aprecierile
călătorilor str ăini care au trecut prin țările române, al ături de remarci subiective, uneori nedrepte, întâlnim
numeroase consemn ări ale faptelor de observa ție referitoare la institu țiile politice, juridice, administrative,
dar și la psihosociologia poporului, la munca și via ța de zi cu zi a țăranilor și orășenilor. Tocmai aceste
fapte de observa ție ne intereseaz ă, ele stau m ărturie evolu ției noastre sociale.
De asemenea, ini țiativa public ării unor monografii de comune sau ora șe ar trebui s ă fie mai mult
încurajat ă. Tradi ția public ării unor astfel de lucr ări este foarte veche la noi în țară (Constatinescu și colab.,
1974, 3 1). Primele monografii de jude țe: Jude țul Dorohoi, 1866 (539 p.), Jude țul Mehedin ți, 1868 (368
p.) și Agricultura în jude țul Putna, 1878, sunt datorate personalit ății marcante a lui Ion Ionescu de la Brad
(1818 – 1891), considerat întemeietorul economiei agrare, ini țiatorul metodei monografice, precursor al
sociologiei agrare române ști, primul profesor de contabilitate la noi în țară și cel dintâi în lume care a
stabilit caracterul previzional al calculelor, contabilit ății în conducerea științifică și a conceput
simbolizarea conturilor.
Monografierea comunelor (Chelcea, 1934) – de dat ă la fel de veche ca și cea a jude țelor, dac ă luăm
în considerare c ă Vasile Gr. Borgovanu, care în 1892 a tip ărit prima monografie a unei comune
(Monografia comunei Ilva Mare, în Revista nou ă (pp. 3 14-349), aminte ște că încă din 1863 exista un
manuscris al monografiei comunei Ilva Mare întocmit de Pavel Galan – a cunoscut la sfâr șitul secolului
trecut o adev ărată vog ă. Au fost ini țiate concursuri de c ătre revistele vremii, iar cele mai merituoase
monografii au fost premiate: Monografia comunei Orlat de Romul Simu ( 1895) și Monografia economic ă
cultural ă a comunei Gura Râului de Ioachim Munteanu ( 1896).
Programul de monografiere a comunelor ( 1903 – 1905), stabilit de A.V. Gîdei, ansamblul cercet ărilor
monografice realizate sub conducerea lui Dimitrie Gusti, începând cu cele din comuna Goicea Mare
(1924- 1925), studiile cu caracter monografic publicate în Arhiva pentru știința și reforma social ă (apărută
în 1919) sau în Sociologie româneasc ă (apărută în 1936) sunt tot atâtea surse de informare pentru
sociolog. Aceea și func ție au avut-o și majoritatea studiilor de teren publicate în revista de sociologie
Viitorul social editat ă, serie nou ă, începând cu 1972 sau în Seria Sociologie a Analelor Universit ății
Bucure ști, ca și investiga țiile sociologice publicate în revistele de specialitate ap ărute dup ă decembrie ′89
(Sociologie româneasc ă – serie nou ă, Cercet ări sociale , Studii și cercet ări socioumane, Revista român ă
de sociologie ș.a.).
De un mare ajutor în reconstituirea vie ții sociale din trecutul nu prea îndep ărtat, dar mai ales pentru
descifrarea realit ății cotidiene se dovede ște a fi presa scris ă, emisiunile de radio și televiziune, ca și
filmele documentare. A șa cum aprecia chiar Karl Marx în Dezbaterile în leg ătură cu libertatea presei (în
Gazeta renan ă, nr. 139 din 19 mai 1842): „Presa liber ă reprezint ă ochiul mereu treaz al spiritului
poporului, întruchiparea încrederii unui popor în sine însu și, leg ăturile gr ăitoare care leag ă individul de
stat și de lumea întreag ă; ea este întruchiparea culturii care transfigureaz ă lupta material ă ridicând-o la
rangul de lupt ă spiritual ă, și care idealizeaz ă forma ei material ă, brut ă. Libertatea presei este spovedania
deschis ă a unui popor fa ță d e e l î n s u și, și, dup ă cum se știe, for ța care rezid ă în m ărturisire este
izbăvitoare. Ea este oglinda spiritual ă în care un popor se vede pe el însu și, iar cunoa șterea de sine este
prima condi ție a în țelepciunii. Ea este spiritul statului, care poate fi adus în orice colib ă cu cheltuieli mai
mici decât mijloacele materiale de iluminat. Ea este omnilateral ă, omniprezent ă, atot știutoare. Ea este
lumea ideal ă care țâșnește în permanen ță din lumea real ă, și sub forma unui spirit tot mai bogat se vars ă
înapoi în ea, însufle țind-o din nou“.
În presa scris ă (ziare, reviste, foi volante) se stocheaz ă un mare volum de informa ții sociale, pe care
cercet ătorul vie ții sociale le poate interpreta obiectiv, chiar dac ă articolele sunt scrise de pe pozi ții de
partizanat politic. În func ție de tema cercetat ă, sociologul se va sluji de informa țiile din pres ă fie pentru
depistarea unor probleme sociale, fie pentru precizarea atitudinilor politice dominante. Studiul atent al
presei trebuie s ă ocupe, a șadar, un loc central în activitatea de documentare a sociologului.
Documentele necifrice personale (scrise, necifrice) oficiale și neoficiale con țin informa ții nu numai
despre individ, dar și despre colectivitate, despre forma de organizare a vie ții sociale. Documentele
necifrice personale oficiale (certificat de na ștere, buletin de identitate, certificat de c ăsătorie, actele de
proprietate, adeverin țele și dovezile eliberate de autorit ăți) servesc în primul rând pentru identificarea
subiec ților ancheta ți. O serie de documente personale oficiale (acte de danie, testamente, inventare de
206 Septimiu CHELCEA
gospod ării) sunt utilizate în analiza dinamicii structurilor sociale din secolele al XV III-lea și al XIX-lea
când astfel de documente încep s ă reglementeze raporturile de proprietate.
Sunt extrem de rare anchetele directe în care sociologul utilizeaz ă documentele personale oficiale;
mai frecvent sunt cercetate arhivele oficiale, unde se p ăstreaz ă duplicatele certificatelor de na ștere,
căsătorie etc. A șa cum se știe, înaintea înfiin țării oficiilor de stare civil ă, prin prevederile Regulamentului
Organic (1832), eviden ța botezurilor, c ăsătoriilor și înmormânt ărilor era ținută în așa-numitele „metrice“
biserice ști. În cercet ările de teren, nu este exclus ă descoperirea „întâmpl ătoare“ a unor astfel de
documente, care, prin vechimea lor, permit reconstituirea genealogiilor, mi șcarea demografic ă. Chiar
dacă întâmplarea nu poate fi planificat ă, cercetarea atent ă a documentelor de stare civil ă trebuie s ă îl
preocupe pe sociolog când urm ărește via ța colectivit ății urbane și rurale, transform ările petrecute în
aceste medii sociale. În studiul proceselor sociale, va trebui s ă pornim de la existen ța indivizilor umani
vii, de la „producerea vie ții, atât a celei proprii, prin munc ă, cât și a celei str ăine, prin procreare…“ (Marx,
Engels, 1958, 30). În acela și sens se pronun ța și Fernand Braudel ( 1979/1984, 18) când analiza via ța de zi
cu zi, societatea în secolele al XV-lea și al XVIII-lea: „F ără îndoial ă, tocmai de la oameni trebuie s ă
începem“, precizând: „pe termen scurt, ca și pe termen lung, la nivelul realit ăților locale, ca și pe imensa
scală a realit ăților mondiale, totul este legat de num ăr, de oscila țiile maselor de oameni“ ( 1984, 19). În
acest context, registrele de stare civil ă sunt deosebit de utile. A șa, spre exemplu, în cercet ările efectuate
sub coordonarea lui Traian Herseni ( 1970) la Bolde ști am încercat s ă determin ăm evolu ția popula ției unei
comunit ăți rurale sub impactul industrializ ării. Pentru perioadele mai vechi ne-am folosit de catagrafiile
existente; pentru situa ția de dup ă primul r ăzboi mondial am utilizat actele de stare civil ă din arhiva
consiliului popular: actele de na ștere, de deces, c ăsătorie. Am consultat registrele de stare civil ă pentru
nașteri, decese și căsătorii. Am putu stabili astfel etapele form ării popula ției, caracteristicile imigra ției,
cauzele care au influen țat stabilizarea în localitate.
Documentele necifrice personale neoficiale (foi de zestre, spi țe de neam, însemn ări zilnice, scrisori,
jurnale intime, biografii etc.) sunt realizate pentru a fi utilizate de c ătre în șiși autorii lor sau de c ătre
persoane foarte apropiate acestora (prieteni, familie etc.).
În definirea documentelor personale se pune accentul pe faptul c ă ele reflect ă experien ța de via ță a
individului, c ă sunt confiden țiale, un produs spontan al celui care le realizeaz ă. Într-o lucrare de referin ță,
Herbert Blumer ( 1939, 29) define ște documentele personale ca „relatare a experien ței individuale care
relev ă acțiunile individului ca agent uman și ca participant la via ța social ă“ (apud Allport, 1942,V III). Este
de re ținut ambivalen ța subiectiv-obiectiv, individual-social a documentelor personale. În ac țiunile
individului, a șa cum sunt ele consemnate în documentele personale, se reflect ă subiectivitatea proprie, dar
și factorii sociali, de natur ă obiectiv ă. Pe sociolog tocmai ace ști factori îl intereseaz ă în primul rând.
Psihologii urm ăresc factorii subiectivi releva ți de documentele personale. Bine cunoscutul psihosociolog
Gordon W. Allport considera în acest sens documentele personale ca „orice dest ăinuire înregistrat ă care,
inten ționat sau neinten ționat, ofer ă informa ții referitoare la structura, dinamica și func ționarea vie ții
mintale a autorului “ ( 1942, XII). El f ăcea distinc ție între ceea ce numea „first-and third-person
documents“. Distinc ția ni se pare deplin justificat ă: documentele scrise la „persoana întâi“ exprim ă mai
bine subiectivitatea autorului lor, spre deosebire de documentele scrise la „persoana a treia“, elaborate cu
ajutorul persoanei în cauz ă, dar nu spontan, ci dup ă un plan la întocmirea c ăruia aceasta nu a luat parte.
Foile de zestre . Unele documente personale neoficiale au o real ă valoare pentru reconstituirea vie ții
sociale din trecut. Astfel, se impune s ă amintim, în primul rând, foile de zestre în care, în trecut, se
specifica tot ceea ce primeau ca dot ă tinerii c ăsătoriți (terenurile și inventarul agricol, piesele de
îmbr ăcăminte etc.). „Încheierea foii de zestre care urmeaz ă tocmelii – scrie Xenia C. Costa-Foru – este de
fapt un act legal ( 1945, 105) ce trebuie studiat ca manifestare juridic ă. Spre deosebire de actul de dot ă,
conform dreptului civil, foaia de zestre, de și are valoare juridic ă, constituie totu și un document personal
neoficial (nu eman ă de la o autoritate). În „planul pentru cercetarea dreptului familial“, Heni H. Stahl
(1940, 358) face distinc ție între urm ătoarele forme de înzestrare: act de dot ă, foaie de zestre, tocmeal ă în
conformitate cu obiceiul p ământului, diferite forme deghizate (vânzare, dona ție, rent ă, dijm ă, simpl ă
tolerare etc.). Fiind urmarea unei în țelegeri între familiile celor ce se c ăsătoresc, foile de zestre au caracter
neoficial, sunt documente personale cu o mare valoare informativ ă și pentru cercet ătorul culturii materiale
din trecutul țării noastre. Prin intermediul foilor de zestre „dispunem de un fel de inventar al pieselor de
îmbr ăcăminte femeiasc ă caracteristice zonei respective, existând astfel posibilitatea de a stabili cu mai
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 207
mult ă certitudine atât inventarul, cât și evolu ția pieselor de îmbr ăcminte a popula ției într-o anumit ă zonă,
într-o anumit ă perioad ă istoric ă” (Vl ăduțiu, 1973, 4 1).
Din punct de vedere sociologic, foile de zestre furnizeaz ă informa ții pre țioase referitoare la
obiceiurile juridice ale poporului nostru, dând în acela și timp o imagine autentic ă asupra situa ției
materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai dep ărtat al patriei. Aducem în
discu ție, în acest sens, un singur exemplu. Ion R ăuțescu semnaleaz ă în monografia comunei Dragoslavele
(1923) c ă într-o foaie de zestre din 1859 se consemna și „o litr ă de fier ăstrău“ (p. 165), cu drept de p ădure
în Valea Cheii. Acest lucru constituie un indiciu pre țios pentru via ța economic ă a satului și zonei
(Muscel-Arge ș), eviden țiind importan ța exploat ărilor forestiere, industria s ăteasc ă, me șteșugăritul,
ocupa țiile tradi ționale. Coroborate cu alte documente oficiale sau neoficiale, foile de zestre ajut ă la
reconstituirea vechilor structuri sociale.
Spițele de neam . În acela și scop pot fi utilizate și „spi țele de neam“ cu sau f ără prezentare grafic ă.
Spițele de neam , ca documente personale neoficiale, redau sistemul de rudenie pe mai multe genera ții. În
trecut, țăranii obi șnuiau s ă-și facă spițe de neam și să le transmit ă din genera ție în genera ție pentru ca s ă
se calculeze mai u șor cota parte ce revenea fiec ăruia în sistemul dev ălmășiei familiale. Xenia C. Costa-
Foru, care reproduce în lucrarea sa de metodologie a cercet ărilor monografice asupra familiei câteva spi țe
de neam descoperite în cursul cercet ărilor de la Nerej ( 1927), atrage aten ția asupra faptului c ă: „De câte
ori ne va fi cu putin ță să găsim asemenea spi țe de neam familiale va trebui s ă le analiz ăm cu mai mult ă
atenție, tehnica alc ătuirii lor dându-ne multiple indica ții asupra felului de organizare veche și nou ă a
familiei din acel loc“ (Costa-Foru, 1945, 63).
Jurnalele personale . Dar nu numai în perspectiva istoriei sociale pot fi utilizate cu succes
documentele personale. Pentru trecutul apropiat și, mai ales, pentru prezent, însemn ările zilnice, scrisorile
și alte documente personale ofer ă informa ții despre indivizii umani în contextul social al existen ței lor.
Însemn ările ocazionale sau zilnice, jurnalele intime, scrisorile primite sau expediate, ca și autobiografiile
spontane (neprovocate) întregesc imaginea asupra vie ții sociale, relevând modul în care societatea este
evaluat ă de c ătre indivizii umani apar ținând unor structuri sociale determinate. Dac ă astfel de documente
personale provin de la personalit ăți proeminente ale vie ții politice, culturale, științifice valoarea le este
sporit ă firește nu în primul rând prin gradul lor de obiectivitate, ci prin experien ța de via ță mai vast ă a
autorilor, prin capacitatea acestora de a fi fost participan ți activi la evolu ția fenomenelor sociale reflectate
în documente.
Acordând cea mai mare aten ție documentelor personale ale unor mari personalit ăți, sociologul nu
face abstrac ție de însemn ările și mărturiile unor oameni abia știutori de carte, care și-au consemnat
gândurile dintr-o nevoie interioar ă, fără inten ția de a le face publice vreodat ă. Astfel de documente pot fi
utilizate pentru reconstituirea mentalit ății populare, a psihologiei poporane, „creat ă chiar de popor“ – cum
remarca Traian Herseni ( 1980, 23). Desigur, psihologia poporan ă poate fi analizat ă și pe baza
documentelor lingvistice și a documentelor folclorice. Consider ăm îns ă că documentele personale, în
măsura în care avem acces la ele, sunt la fel de relevante ca documentele lingvistice și folclorice. S ă luăm
ca exemplu „carnetul intim“ al lui Tudor Dumitru, țăran din Feleac, în care acesta nota zilnic prin 1908
„multe și de toate“ (Chelcea, 1934, 113). A șa cum atr ăgea aten ția în urm ă cu aproape cinci decenii Ion
Chelcea, astfel de documente „scrise direct de oameni din popor f ără alte preocup ări decât acelea de a
satisface propriile cerin țe suflete ști“ au o deosebit ă importan ță pentru cercet ătorul vie ții sociale, iar, dac ă
este vorba de psihologia popular ă, cazul luat în discu ție probeaz ă că „trecerea de la un mediu de
cunoa ștere (popular) la cel ălalt (c ărturăresc) nu se face brusc, aici, spre a avea pseudocultur ă, trecerea se
face pe nesim țite, f ără nici o deformare a ideilor (Chelcea, 1934, 113). Psihologia popular ă apare astfel ca
o îngem ănare de cuno ștințe poporane și cărturărești popularizate. Mediul social este și el reflectat în astfel
de documente personale. „Acuma în luna lui Martie în 15 – nota Tudor Dumitru în carnetul s ău – se
împline ște 60 de ani de la ștergerea iob ăgiii“. Pe cât de lapidar ă, aceast ă notă din 15 martie 1908 exprim ă
atitudinea și spiritualitatea unui țăran român din Ardeal din consemn ările c ăruia „sim ți pe undeva, în
apropiere, umbra marilor revolu ționari din ′48“. „De aceea – conchidea Ion Chelcea ( 1934, 114) –
pentru con ținutul s ău, carnetul intim al lui Tudor din Feleac e un document de pre ț, în care remarc ăm din
partea țăranului român o hot ărâre dârz ă contra împilatorilor“. De altfel, valoarea acestui document,
comentat și publicat de Ion Chelcea, a fost remarcat ă și de C. R ădulescu-Motru ( 1942, 95).
208 Septimiu CHELCEA
Ca și însemn ările zilnice, jurnalele intime dezv ăluie tr ăirile psihice sub influen ța factorilor sociali
obiectivi. În anumite epoci și la anumite vârste asist ăm la proliferarea documentelor personale de tipul
jurnalelor, a oracolelor și scrisorilor confiden țiale. Se pare c ă adolescen ța, cu nevoia sa specific ă de
autoanaliz ă, ofer ă posibilit ăți mai generoase de valorificare a documentelor personale în scopul
cunoa șterii schimb ărilor de mentalitate. Unele cercet ări estimeaz ă că mai mult de jum ătate din
adolescen ții și tinerii între 13 și 18 ani instrui ți posed ă jurnale intime. În Japonia, de exemplu, dintr-un
număr de 3500 eleve, 50% aveau astfel de jurnale (A. Yoda, 1937). Jurnalele intime ale adolescen ților au
fost exploatate cu mai mult succes decât jurnalele intime ale adul ților. Studiul lui J. R. Runner, Social
distance in adolescent relationship (Amer. J. Sociol , 1937, 43, 428-439) este o dovad ă în acest sens.
Gordon W. Allport ( 1942) recomanda utilizarea jurnalelor intime în studiul personalit ății. El
considera c ă, pe baza jurnalelor intime, din care afl ăm trecutul unei persoane, se pot face prognoze mai
autentice decât pe baza „legilor“ generale referitoare la persoanele din acela și mediu social.
Cu toate acestea, studiile bazate în principal pe informa țiile din jurnalele intime sunt extrem de rare.
Explica ția, desigur, o g ăsim în dificultatea de a colec ționa jurnale intime într-un num ăr suficient pentru a
permite unele generaliz ări. Spre deosebire de biografiile sociale, scrierea unor jurnale intime la indica ția
cercet ătorilor este practic imposibil ă. Biografii sociale provocate exist ă, jurnale intime și scrisori
provocate nu. Iat ă de ce, comparativ cu alte documente personale, biografiile sociale au fost mai frecvent
utilizate în cercetarea social ă. Nu criterii de con ținut, ci considerente tehnice au condus la situa ția
prezent ă când în întrega sociologie abia dac ă pot fi semnalate lucr ări semnificative bazate exclusiv pe
studiul documentelor personale de tipul jurnalelor intime sau al scrisorilor. În afara studiului amintit al lui
J. R. Runner, mai poate fi men ționat ă lucrarea lui R. S. Cavan, Suicide (Chicago, 1928), în care o pondere
însemnat ă o are analiza unor jurnale intime ale adul ților sinuciga și. De asemenea, poate fi citat ă
cercetarea realizat ă de Charlotte Bühler ( 1934) asupra schimb ărilor de mentalitate în succesiunea
genera țiilor. Dintr-un num ăr de 93 jurnale intime au fost selec ționate trei, considerate reprezentative
pentru cele trei genera ții (de la 1873 la 1910). Charlotte Bühler aprecia c ă jurnalele intime ofer ă o baz ă
convenabil ă pentru reconstruc ța „Zeitgeist“-ului (spiritul epocii).
Scrisorile . În literatura de spcialitate se men ționeaz ă ca exemplar ă utilizarea conjugat ă a
autobiografiilor, a scrisorilor și însemn ărilor intime în opera lui William I. Thomas și Florian Znaniecki,
ca și în cercet ările coordonate de Alfred Charles Kinsey ( 1894- 1956). Asupra contribu țiilor lui William I.
Thomas și Florian Znaniecki vom reveni. Amintim acum doar faptul c ă în des citata lor lucrare The
Polish Peasant in Europe and America sunt reproduse 764 scrisori expediate de țăranii polonezi
emigran ți familiile lor r ămase în Europa sau de familiile imigran ților în America. Studiul introductiv
(peste 200 de pagini) ce înso țește lucrarea interpreteaz ă informa ția cuprins ă în aceste scrisori, d ă lămuriri
cu privire la via ța de familie a interlocutorilor, se descrie cadrul geografic și comunitar în care ace știa
trăiesc. La subsolul paginilor sunt explicate anumite expresii și se analizeaz ă atitudinile și acțiunile
descrise în scrisori. Întregul material dcumentar este ordonat în acord cu scopul declarat al lucr ării, de a
eviden ția rolul atitudinilor în via ța social ă.
Așa cum se precizeaz ă, „trimiterea scrisorilor este pentru ei (emigran ții – n.n.) o datorie social ă cu
caracter ceremonial și tradi țional, forma fix ă a scrisorilor țăranilor este un semn al func ției lor sociale.
Toate scrisorile pot fi considerate ca varia ții ale unui tip fundamental, a c ăror form ă rezult ă din func ția lor
și rămâne totdeauna esen țial aceea și, chiar dac ă în cele din urm ă degenereaz ă“ (Thomas și Znaniecki,
1963, 197). William I. Thomas și Florian Znaniecki numesc acest tip de epistole „scrisori ceremoniale“
(bowing letter ), func ția lor fiind aceea de manifestare a solidarit ății familiei în condi țiile în care unul din
membri este temporar separat de ea. Descompunerea vechii forme a unit ății familiale sub influen ța
condi țiilor concrete de via ță (integrarea celor separa ți de familie în noi grupuri profesionale, teritoriale,
naționale etc.), atitudinea fa ță de c ăsătorie, armonia „familiei naturale“ – toate acestea sunt ilustrate prin
seriile de scrisori Kukielka, Jablokowski și altele, cuprinse în volumul al II-lea al lucr ării. Fiecare serie de
scrisori beneficiaz ă de scurte introduceri care precizeaz ă valoarea lor de document. Utilizarea intensiv ă a
scrisorilor pentru sus ținerea tezelor teoretice privind destr ămarea și restructurarea rela țiilor sociale are
deopotriv ă limite și avantaje. Comentând modul de utilizare a scrisorilor de c ătre autorii cita ți, Matilda
White Riley men ționeaz ă caracterul fragmentar și incomplet al datelor din comunicarea epistolar ă,
dificultatea de a ob ține documente spontan elaborate, ca și dependen ța schimbului de scrisori de anumite
date situa ționale: durata separ ării, frecven ța, obi șnuința exprim ării în scris etc. În acela și timp sunt
subliniate și avantajele utiliz ării documentelor personale de tipul scrisorilor: permite cercet ătorilor s ă
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 209
abordeze un domeniu inaccesibil observa ției directe, ob ținând informa ția referitoare la o lung ă perioad ă
de timp, în condi ții naturale, neprovocate artificial (Riley, 1963, 242).
Și în studierea comportamentului sexual al b ărbatului și femeii – Alfred C. Kinsey și colab., Sexual
Behavior in the Human Female (1953) – analiza documentelor personale (însemn ări zilnice, scrisorile
partenerilor, poezii erotice etc.) s-a dovedit util ă pentru completarea informa țiilor ob ținute prin
intervievarea celor peste 12000 de subiec ți umani. Multe din documentele personale utilizate de echipa de
cercet ători de la Universitatea Indiana (SUA) proveneau de la persoane cu talent literar recunoscut, dar
așa cum remarca Alfred C. Kinsey, în capitolul introductiv consacrat metodei, „ și coresponden ța dintre
persoane f ără talent literar deosebit poate oferi o imagine interesant ă privind atitudinea celor ce scriu“
(1953/1970, 107), referitor la problemele cercetare.
Biografiile sociale
Biografiile sociale au atras aten ția cercet ătorilor mai mult decât oricare alte documente personale
necifrice. În timp, s-a adunat o experien ță vast ă de utilizare a lor și s-a precizat cu mai mult ă claritate
valoarea și limitele acestui tip de documente.
Biografiile sociale – între celelalte tipuri de documente scrise necifrice personale – au fost utilizate în
cercet ări devenite clasice, fiind considerate cercet ări devenite clasice, fiind considerate „documente
sociologice prin excelen ță“ (Fl. Znaniecki). „General vorbind – nota Jan Szczepanski ( 1981, 229) –
autobiografiile ofer ă descrieri selective ale faptelor și evenimentelor din via ța cotidian ă a autorilor lor.
Orice autobiografie este o construc ție logic ă, rațional ă a faptelor considerate mai importante: via ța
autorului autobiografiei este în mod obi șnuit prezentat ă ca un lan ț de fapte, evenimente și procese mai
mult sau mai pu țin logic organizate“. Fiind nu numai un produs individual (reflectare personal ă a
experien ței de via ță), ci și o oglind ă a vie ții sociale ar ătând ceea ce este acceptat de colectivit ățile umane,
modele de gândire, sim țire și comportament recunoscute într-un moment dat al evolu ției societ ății, (auto)
biografiile sociale înlesnesc atât cunoa șterea particularului, cât și a generalului. La cel de-al IX-lea
Congres Mondial de Sociologie (Uppsala, 14 – 19 august 1978) s-a afirmat chiar c ă reînvierea interesului
pentru metoda biografic ă este rezultatul crizei metodologice din sociologie, biografia social ă putând
compensa „tendin ța spre general a epistemologiei aristoteliene, care postuleaz ă faptul c ă numai ceea ce e
comun în via ță este interesant pentru știință“ (Ferrarotti, 1978, 152).
Sub forma biografiilor spontane sau a celor provocate de c ătre cercet ător (biografii vorbite), ca
biograme (termen propus în 1947 de T. Abel pentru a desemna biografiile scrise la îndemnul
cercet ătorului) sau curriculum vitae (autobiografii elaborate pentru institu țiile oficiale), metoda biografiei
sociale este în prezent reconsiderat ă. Conform clasific ării propuse de Gordon W. Allport (biografii
comprehensive, tematice și redactate), au fost și sunt mai frecvent utilizate biografiile tematice
(referitoare la o experien ță de via ță strict determinat ă) decât biografiile comprehensive (care urm ăresc
întreaga experien ță de via ță a individului). De asemenea, s-a practicat și se practic ă cu mai mult succes
așa-numitele biografii redactate ( edited ), în care cercet ătorul intervine eliminând repeti țiile, gre șelile de
ortografie, sporind claritatea relat ării, reducând discursul, dar p ăstrând nealterat con ținutul. Un bun
exemplu de utilizare a biografiilor redactate îl constituie lucrarea lui Oscar Lewis, The children of
Sánchez (1961).
În ordine cronologic ă, publicarea lucr ării lui William I. Thomas și Florian Znaniecki The Polish
Peasant in Europe and America. Monograph on an immigrant group (vol. I și II în 1918, vol. III în 1919
și vol. IV în 1920) a însemnat nu numai o demonstrare a valorii documentelor personale în studierea unor
procese sociale cum sunt cele de adaptare și integrare social-cultural ă, de destructurare a vechilor
obiceiuri și cutume și de adoptare a unor noi norme și valori, dar a marcat și o cotitur ă în metodologia
sociologic ă relevând însemn ătatea cazurilor individuale în studiul proceselor sociale. Eviden țiind meritele
lucrării, în studiul s ău deja citat, Herbert Blumer ( 1939) men ționa c ă, înainte de orice, ea a demonstrat
necesitatea studierii factorilor subiectivi în via ța social ă și a propus documentele, în special biografiile, ca
sursă de informare sociologic ă. Împotriva tendin ței dominante în epoc ă de a reduce cercetarea sociologic ă
la analiza seriilor de date statistice, William I. Thomas ( 1863- 1947), profesor la Universitatea din
Chicago, și Florian Znaniecki ( 1882- 1958), poet, sociolog și filosof polonez, militeaz ă pentru o sociologie
210 Septimiu CHELCEA
bazat ă pe existen ța concret ă a indivizilor umani, pe analiza experien ței de via ță și a atitudinilor oamenilor
în strâns ă dependen ță de influen țele evenimentelor sociale.
Metoda biografic ă a fost larg utilizat ă în perioada dintre cele dou ă războaie mondiale, mai ales în
Polonia, astfel c ă ea a primit numele de „metoda polonez ă“ (Zygmunt Dulczewski, 1975). Din ini țiativa
lui Florian Znaniecki, Institutul de Sociologie din Poznan a lansat la 20 decembrie 1921 un prim concurs
cu premii pentru strângerea unor „memorii muncitore ști“. Pe baza materialului adunat, Jakob
Wojciechowski a publicat lucrarea Autobiografii muncitore ști (1931). În perioada 1921 – 1938, în Polonia
au fost lansate 20 de concursuri cu scopul de a fi colec ționate autobiografii muncitore ști, metoda
biografiei dobândind un succes neobi șnuit, propagându-se ca mod ă. Este suficient s ă amintim, pentru a ne
face o imagine despre informa ția stocat ă, că materialul documentar adunat cu prilejul acestor concursuri a
fost publicat în 25 de volume (J. Jakubczak, 1972). Au fost arhivate numeroase autobiografii nu numai de
la muncitori, ci și de la șomeri și de la țărani (mai ales în perioada crizei economice). Astfel, în 1931,
Institutul de Economie Social ă din Polonia a ini țiat un vast program de strângere de biografii, cu care
ocazie s-au ob ținut 774 de astfel de documente de la șomeri. În cadrul unui concurs, în 1937, Institutul
Polonez de Cultur ă Rural ă reu șește să obțină un num ăr de 1544 de autobiografii țărănești. Josef
Chalasinski, profesor la Universitatea din Var șovia, care a interpretat aceste autobiografii în lucrarea
Tânăra genera ție de țărani (1941), sublinia importan ța unor astfel de documente pentru studiul dinamicii
culturii (Chalasinski, 1981, 119). Tradi ția concursurilor pentru colec ționarea de autobiografii continu ă în
Polonia și dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial. În perioada 1946 – 1972 desf ășurându-se peste 800 de
astfel de manifest ări la care au participat circa 25000 de polonezi. A șa cum preciza Janina Markiewicz-
Lagneau, strângerea autobiografiilor prin lansarea de concursuri cu premii constituie o tr ăsătură
caracteristic ă a „metodei poloneze“ ( 1976, 59 1). Ini țiatorul metodei, Florian Znaniecki, instituise chiar o
diplom ă de merit ce era conferit ă tuturor celor care trimiteau autobiografii pentru concurs. Josef
Chalasinski ( 1931), cel mai notabil continuator al tradi ției ini țiate de Florian Znaniecki, oferea ca premiu
în concursurile pentru colec ționarea de autobiografii excursii în str ăinătate și în Capital ă, cărți etc.
Utilizarea biografiilor sociale, ca și a celorlalte documente personale neoficiale, ridic ă probleme
metodologice deosebite. Un prim aspect, a șa cum remarcau chiar William I. Thomas și Florian Znaniecki
în cel de-al treilea volum al lucr ării lor, este acela al dificult ății de a colec ționa un num ăr mare de astfel
de documente.
Deși real ă, aceast ă dificultate nu trebuie s ă îl descurajeze pe cercet ător: prin metoda concursurilor –
așa cum s-a v ăzut – pot fi colec ționate biografii sociale suficiente pentru alc ătuirea dac ă nu a unor
eșantioane na ționale reprezentative cel pu țin a unor loturi omogene de popula ție, conform criteriilor de
vârst ă, sex, profesie etc. Charlotte Bühler, de exemplu, a reu șit să adune un num ăr de 400 biografii,
suficiente pentru a schi ța „cursul vie ții“ indivizilor umani. Analiza biografiilor a permis identificarea a
cinci faze în cursul vie ții omului: dou ă faze de cre ștere (una rapid ă, a doua mai lent ă), un „platou“, apoi
două faze de descre ștere (una mai lent ă, urmat ă de o ultim ă fază, de descre ștere accelerat ă). Dar realizarea
și numai a câtorva biografii sociale îl poate conduce pe sociolog la formularea unor ipoteze interesante.
Lucrarea lui Oscar Lewis The children of Sánchez (1961/1978) este o dovad ă în acest sens ( vezi Lecturi
11.1). Pe baza celor cinci biografii ale membrilor familiei Sánchez, reputatul antropolog nord-american
avanseaz ă ipoteza existen ței unei „culturi a s ărăciei“, caracteristic ă celor priva ți de „cultur ă cult ă“. În
afara demonstra ției concrete c ă utilizarea biografiei sociale ca metod ă principal ă în investigarea
sociologic ă nu duce la descriptivism și nu condamn ă cercetarea la factologie, lucrarea are și o dubl ă
semnifica ție metodologic ă: în primul rând, atrage aten ția asupra necesit ății de îmbinare a datelor
cantitative cu cele calitative (a datelor statistice cu informa țiile din biografiile sociale) și, în al doilea
rând, constituie un ghid de teren pentru alc ătuirea biografiilor sociale (Chelcea, 1979, 840).
În ultimele dou ă decenii, pe plan mondial se înregistreaz ă o reorientare a sociologilor spre studiul
documentelor neoficiale, în special al biografiilor sociale. Bertrand de Jouvenel atr ăgea aten ția asupra
pericolului de a r ămâne doar la o viziunea global ă a societ ății oferit ă de datele statistice, ignorându-se
studiile monografice ale familiilor, și, în cadrul lor, schimb ările modurilor de via ță, perspectivele,
aspira țiile membrilor de familie (eviden țiate de biografiile sociale). Urmând îndemnurile lui Bertrand de
Jouvenel ( 1972), dou ă din colaboratoarele sale, Cécile Bouzitat și Florence Evin, au realizat un num ăr de
șapte monografii de familii, f ără preocuparea de reprezentativitate, în cadrul c ărora s-a cerut mebrilor
familiilor anchetate s ă-și povesteasc ă viața și, individului. De exemplu, na șterea unui copil într-o familie
poate influen ța mobilitatea social ă a p ărinților. Gândit ă astfel, demografia se centreaz ă pe analiza
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 211
longitudinal ă a fenomenelor demografice , nu pe studiul evenimentelor îndeosebi, perioada recent ă, așa
cum a fost ea resim țită prin prisma avantajelor și inconvenientelor sale, și apoi s ă descrie o s ăptămână așa
cum le-ar fi pl ăcut s ă o trăiască (săptămâna ideal ă). Complementar biografiilor sociale, în studiul amintit
s-au utilizat metoda anchetei, pe baza interviului nestructurat, și metoda bugetului de timp, pe baza
chestionarului lui Szalai și a „func ției saturniene“, propus ă de Bertrand de Jouvenel ( 1969).
Revirimentul metodei biografiilor sociale a fost marcat de prezentarea la cel de al IX-lea Congres
Mondial de Sociologie (Uppsala, 14 – 19 august 1978) a unor valoroase studii în care aceast ă metod ă era
utilizat ă complementar sau ocupa un loc central. A se vedea, de exemplu, studiul sociologului maghiar
Kárpaty Zoltán Worker′s Life-History Analyses . De asemenea, în ultimul timp au început s ă fie editate
valoroase studii privind bazele epistemologice și metodologice ale metodei biografice (Josef Chalasinski,
Jan Szczepanski, Martin Kohli, Franco Ferrarotti, Daniel Bertaux), precum și cercet ări sociologice și
psihosociologice în care metoda biografiilor a fost utilizat ă în studiul unor procese ca: mobilitatea social ă
și urbanizarea (Zoltán Kárpati), migra ția intern ă (Isabelle Bertaux-Wiame), schimb ările sociale (Paul
Thompson), ca și în studiul unor categorii sociale (Aspasia A. da Camargo).
Howard S. Becker ( 1986, 105-110) – citat de Ana Rodica Brezeanu St ăiculescu ( 1995, 122) -,
eviden țiind func țiile biografiilor în cercet ările socioumane ne ajut ă să înțelegem de ce în prezent biografia
nu mai este privit ă ca un „material ordinar“. Astfel, biografiile, f ără a putea testa ipotezele cauzale,
servesc la orientarea teoriei, ajut ă la formularea unor ipoteze noi legate de domeniile contingente
cercet ării, permit clarificarea problemelor subiective ale proceselor institu ționale, impulsioneaz ă
investigarea au fost epuizate analizele cantitative și, în ultimul rând, dar nu cel mai pu țin important,
ipotezele ofer ă cunoa șterea sensului desf ășurării în timp a proceselor sociale. Date fiind aceste func ții nu
este de mirare c ă dup ă 1980, a șa cum remarca Jean Peneff ( 1990), metoda biografiilor a constituit tema
unui num ăr însemnat de reuniuni științifice, de trei ori mai numeroase decât pentru oricare alt ă metod ă.
Nu este de mirare, în aceste condi ții, că metoda biografic ă s-a perfec ționat, conturându-se noi direc ții de
cercetare.
Ne vom referi, în primul rând, la genealogiile sociale comparate . Daniel Bertaux, care a elaborat și
experimentat – inclusiv în România ( 1991-1993) – aceast ă modalitate de cercetare aprecia la o reuniune
științifică (Lisabona, 10.11.1991) că „metoda genealogiilor sociale comparate are avantajul abord ării
calitative, dar și puterea generaliz ării oferit ă de ancheta cu chestionar pe e șantioane reprezentative“.
Aceast ă metod ă aplicat ă în studiul mobilit ății sociale în Québec a pus în eviden ță strategiile pe termen
lung ale familiilor, rela ția dintre originea social ă a familiei și pozi ția social ă a persoanei care î și
poveste ște via ța, precum și raportul dintre istoria na țional ă și istoria familiei.
Deși mai rafinat ă, beneficiind de o conceptualizare riguroas ă și de o teoretizare adecvat ă, metoda
propus ă de Daniel Bertaux se aseam ănă foarte mult cu analiza spi țelor de neam practicat ă de școala
sociologic ă de la Bucure ști în perioada interbelic ă.
O alt ă direc ție de dezvoltare a biografiei sociale rezult ă din utilizarea ei în analiza demografic ă. Sub
influen ța filosofiei lui I. Prigogin ( Entre le temps et l ′eternité, Fayard, Paris, 1988), Daniel Courgeau și
Éva Lelievre ( 1989) au atras aten ția asupra faptului c ă un eveniment familial cre ște sau scade
probabilitatea producerii altor evenimente care pot schimba cursul vie ții demografice – așa cum remarca
Vladimir Trebici ( Viitorul social , septembrie-decembrie, 1989, 490) comentând lucrarea celor doi autori
francezi mai sus cita ți (1989) și relevând valoarea „triplei biografii“, care permite utilizarea metodelor
matematice în analiza „duratei de r ămânere“ a indivizilor și colectivit ăților în diferite stadii de pe
traiectoria vie ții lor.
În literatura româneasc ă de specialitate metoda biografiei sociale este mai frecvent întâlnit ă în
studiile predominant psihosociologice. De altfel, în aceast ă perspectiv ă s-a și încercat „de a stabili
experimental ce d ă și ce nu d ă (metoda biografic ă) în cunoa șterea personalit ății în contextul (lor) social
concret“ (Herseni și colab., 1967).
Printre contribu țiile metodologice la studiul sociologic al familiei trebuie semnalat c ă, încă în 1932,
Xenia C. Costa-Foru atr ăgea aten ția asupra importan ței documentelor personale, a biografiilor sociale, în
mod deosebit: „A doua surs ă de informa ții pe care o avem la îndemân ă sunt însemn ările ce eventual le-a
făcut un membru al familiei mai b ătrân, cum de pild ă este cazul pe care l-am mai citat, al familiei Codru
din Dr ăguș, care î și avea un catastif, o <carte de cas ă>, în care <Eu Gheorghe Codru, n ăscut în anul
1829> î și face o biografie și dă nenum ărate informa ții asupra membrilor și averii familiei lui“.
212 Septimiu CHELCEA
De asemenea, trebuie amintit c ă în revista „Sociologie româneasc ă“, la rubrica Documente , au fost
publicate autobiografii sau fragmente din biografiile g ăsite în cercet ările de teren. Astfel, în num ărul din
noiembrie/decembrie 1937 al revistei întâlnim Povestea lui mo ș Pelea din Fibi ș (Botez, 1937, 548), în
numărul din aprilie – iunie 1939, un fragment din autobiografia unui înv ățător din țara Oltului ș.a.m.d.
Într-o perspectiv ă mai cuprinz ătoare, în perioada 1965 – 1966, un colectiv al sec ției de psihologie
social ă de la Institutul de Psihologie, sub conducerea lui Traian Herseni, a aplicat extensiv (pe 550 de
lucrători din industrie) și intensiv ( pe dou ă grupe de câte 9 și 10 mai ștri) un ghid pentru biografii
cuprinzând urm ătorii itemi: date personale, familia p ărinteasc ă și copil ăria, preg ătirea școlar ă și
profesional ă, ruta profesional ă, situa ția actual ă, aspira ții, probleme speciale. Pe baza biografiilor orale
dirijate (s-a utilizat un chestionar cu 200 de întreb ări), au fost identificate etapele evolutive ale omului
contemporan: na ștere – școală, școală – munc ă, munc ă – prezent. Trecerea de la o etap ă la alta, realizat ă
prin salturi adaptative, impune integrarea școlar ă, profesional ă, familial ă. Școala-întreprinderea-familia
marcheaz ă „axul vie ții“, iar zonele de contact – consider ă Traian Herseni – sunt generatoare de probleme
psihosociale. Într-adev ăr, articula țiile școală-familie, școală-întreprindere, întreprindere-familie constituie
tot atâtea momente tensionale pe axul vie ții. Centrarea pe un singur element limiteaz ă autorealizarea
personalit ății, astfel încât omul contemporan se afl ă mereu în situa ția de a încerca s ă armonizeze
elementele axului vie ții.
Cercetarea psihosociologiei omului contemporan pe baza biografiilor sociale și a altor documente
oficiale și neoficiale (situa ția școlar ă, caracterizarea de la locul de munc ă, aprecierea grupului de munc ă,
aprecierea psihologului etc.) a pus în eviden ță valoarea metodei, faptul c ă utilizând extensiv și intensiv
biografiile sociale putem formula concluzii „care privesc oamenii contemporani în generalitatea lor“.
Metoda biografiei sociale a fost aplicat ă cu succes și în studiile de psihologie istoric ă, „știință care trebuie
să preia informa țiile despre copil împr ăștiate în diferite contexte disciplinare și care, dep ășind imaginea
copilului unei culturi, s ă poat ă înfățișa procesul copil ăriei în devenire, în evolu ția sa istoric ă, pe o anumit ă
zonă, în condi ții sociale și educative concrete, ținând seama de continuitatea material ă și spiritual ă logic ă
a genera țiilor“ (Tucicov-Bogdan și Radu, 1972, 39). De și domeniul psihologiei istorice urmeaz ă să fie
creat de-abia de aici înainte (Robert Mandrou, 1961), autorii primei schi țe de psihologie istoric ă din
literatura noastr ă de specialitate subliniaz ă că: „Biografiile mai ales furnizeaz ă o multitudine de date,
fixate pe succesiunea genealogic ă a diferitelor familii cercetate“ (Tucicov-Bogadan și Radu, 1972, 4 1).
Personal, într-o cercetare sociologic ă de teren din 1966, coordonat ă d e V a s i l e V . C a r a m e l e a , a m
încercat s ă obținem biografii sociale provocate pentru a aduce l ămuriri asupra transform ărilor petrecute în
procesul de adaptare la munca industrial ă a fo știlor agricultori. Fragmente din biografiile înregistrate au
fost reproduse pentru ilustrare într-una din lucr ările publicate ulterior ( 1975, 82).
Pe baza unui ghid de biografii sociale, în 1968/69, studiind rela ția dintre urbanizare și delincven ță,
am încercat s ă identific ăm factorii sociali de context (familia, structura de vecin ătate, condi țiile de via ță
etc.) responsabili pentru fenomenele de devian ță – expresie a inadap ătării sociale (Chelcea, 1970, 325).
Tot în studiul urbaniz ării, pentru a determina de aceast ă dată factorii adapt ării industriale, pe baza unui
ghid cuprinzând: date despre p ărinți, casa p ărinteasc ă, localitatea natal ă, copil ăria, munca, stagiul militar,
părăsirea satului, stabilirea în ora ș, am realizat în 1970/1973, împreun ă cu o echip ă de studen ți de la
Facultatea de Filosofie, sec ția sociologie, un num ăr de 26 biografii sociale. Ele au fost utilizate, post
factum , în scopul verific ării altor date ale cercet ării. De asemenea, autobiografiile sociale ne-au servit ca
material ilustrativ, constituind un element de completare a chestionarului, care cuprindea în cea mai mare
parte întreb ări închinse, precodificate (Chelcea, 1974, 165).
Valoarea și limitele utiliz ării documentelor personale în cercetarea sociologic ă. Odat ă cu utilizare tot
mai frecvent ă a documentelor personale în cercetarea sociologic ă (inclusiv psihosociologic ă) s-a pus
problema determin ării valorii metodologice a demersului, urm ărindu-se totodat ă stabilirea unor criterii de
clasificare și unor reguli de tratare a informa țiilor cuprinse în diferitele documente. Dintre abord ările
metodologice, în literatura de specialitate sunt de amintit studiile mai vechi ale sociologilor,
psihosociologilor și psihologilor: A. R. Burr ( 1909), A. Ponsonby ( 1923), E. T. Krueger ( 1925), E. W.
Burgess ( 1930), S. A. Stouffer ( 1930), J. Dollard ( 1935), G. Murphy, L. B. Murphy și T. M. Newcomb
(1937), D. Cartwright și J. P. French ( 1939), H. Blumer ( 1939), A. L. Baldwin ( 1940), G. W. Allport
(1942), R. C. Angell ( 1945), C. Kluckhohn ( 1945), T. Abel ( 1947).
În a doua jum ătate a secolului nostru, analiza informa ției sociale cuprins ă în documente, în special în
biografiile sociale, constituie obiectul unor capitole distincte în manualele și tratatele de metode și tehnici
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 213
de cercetare sociologic ă. Contribu ții metodologice recunoscute au adus în acest domeniu Leon Festinger
și Daniel Katz ( 1953), Jan Szczepanski ( 1960), Matilda W. Riley ( 1963), Norman K. Denzin ( 1970), D.
G. Mandelbaum ( 1973), Daniel Bertaux ( 1980) ș.a.
După opinia noastr ă, orice discu ție despre valoarea și limitele utiliz ării documentelor personale în
cercetarea sociologic ă trebuie s ă porneasc ă de la definirea general ă a documentelor ca „urme“ ale faptelor
sociale, ca reflectare de natur ă ideal ă sau material ă a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. În
acela și timp, trebuie avut în vedere specificul fiec ărui tip de document, ca și modalitatea particular ă de
realizare a lor. Foarte general spus, valoarea documentelor pentru cercetarea sociologic ă const ă în aceea
că studiindu-le putem reconstitui faptele sociale. Documentele personale r ămân totu și doar o reflectarea a
faptelor și proceselor sociale. Ca atare, studiul lor are, într-un anume sens, aceea și valoare și acelea și
limite ca și interviul sau chestionarul. Fire ște, nu se identific ă cu procedeele de anchet ă, dar se apropie
mult de interviu și chestionar, mai ales dac ă avem în vedere biografiile provocate, realizate pe baza unui
ghid. Informa ția con ținută în documentele personale este, de regul ă, mai bogat ă decât cea ob ținută cu
ajutorul anchetei pe baz ă de chestionar sau interviu. Calitativ, nu difer ă însă prea mult. În fond,
autenticitatea celor declarate în anchet ă sau consemnate în documentele personale r ămâne problema
principal ă.
Dacă este legitim s ă cercet ăm de ce r ăspund oamenii în anchetele sociologice, tot atât de justificat ne
putem întreba: Ce-i determin ă pe oameni s ă fixeze în însemn ări zilnice, scrisori, jurnale intime sau
autobiografii experien ța lor de via ță? Ce încredere putem avea în obiectivitatea reflect ării în documentele
personale a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale? Ce îi îndeamn ă pe unii s ă prezinte cercet ătorilor
documentele lor personale, în timp ce al ții nu le cedeaz ă nici contra unor recompense pecuniare deloc
neglijabile?
Gordon W. Allport, în studiul s ău din 1942, sistematizeaz ă astfel motivele pentru care oamenii î și
scriu documente personale: pentru autojustificare, din egotism, cu inten ția de a se prezenta într-o lumin ă
favorabil ă, din dorin ța de a pune în ordine propria via ță, în scop estetic, în vederea g ăsirii unei perspective
sigure în via ță, pentru autoexplicarea conflictelor tr ăite, din motive pecuniare, cu inten ția de a le publica,
la cererea expres ă a cercet ătorilor sau a oficialit ăților, spre a g ăsi „mântuirea“ sau pentru a facilita
reintegrarea în societate, cu scop științific, spre a servi ca exemplu celorlal ți sau din dorin ța de a- și
asigura „nemurirea“, știut fiind c ă „uitarea este a doua moarte“.
Dată fiind gama larg ă a motivelor ce-i determin ă pe oameni s ă scrie jurnale, autobiografii etc.,
totdeauna trebuie verificat ă obiectivitatea documentelor personale. Deformarea relat ării întâmpl ărilor
trăite poate fi voluntar ă – în cazul documentelor realizate cu inten ția de a fi publicate, de exemplu -, dar și
involuntar ă (exchibi ționism, tr ăiri conflictuale). Luând în considerare tocmai capacitatea individului de a
reflecta realitatea, E. T. Krueger ( Autobiographical documents and personality , 1925) clasific ă
autobiografiile în patru categorii: confesiuni ale persoanelor psihic dezorganizate, cu complexe de
inferioritate etc.; autobiografii egotistice, în care se acord ă propriei personalit ăți o importan ță exagerat ă;
autobiografii științifice, scrise cu inten ția deliberat ă de a descrie și analiza în mod obiectiv ceea ce autorul
lor a sim țit și a făcut; autobiografii naive, la nivelul sim țului comun, ce con țin aprecieri referitoare la
experien ța de via ță a celor care le realizeaz ă. Desigur, documentele realizate de persoane cu tare psihice,
ca și documentele egotistice sunt utilizabile în primul rând în psihologie, mai pu țin în cercetarea
sociologic ă. Documentele științific realizate, încercarea de analiz ă obiectiv ă a vie ții sociale și a propriei
persoane sunt de cel mai mare interes pentru sociolog. Memoriile, jurnalele, însemn ările și amintirile unor
personalit ăți sociale pot arunca o lumin ă asupra realit ăților inaccesibile direct experien ței cercet ătorului.
Documente cu o real ă valoare științifică poate realiza orice persoan ă instruit ă, cu condi ția de a se limita la
propria experien ță de via ță, semnalând rolul pe care l-a jucat în desf ășurarea evenimentelor relatate,
diferen țiind între faptele petrecute și opinia despre ele, între atitudinea de moment și atitudinea din timpul
consemn ării experien ței trecute. În acest sens, Gordon W. Allport atr ăgea aten ția asupra necesit ății de a
face distinc ție între modul de înregistrare a experien ței de via ță și modul de interpretare a acestei
experien țe. Interpretarea poate fi f ăcută la nivelul sim țului comun („popular ă, conven țional ă“), poate fi
suprasimplificat ă sau realizat ă științific.
În afara limitelor legate de calitatea de observator spontan a autorului documentelor personale, pentru
utilizarea lor adecvat ă în cercetarea sociologic ă trebuie dep ășite dificult ățile generate de raritatea
descoperirii unor documente personale chiar la subiec ții investiga ți și care accept ă să le cedeze spre
studiu. Dificultatea colec ționării unui num ăr suficient de mare de autobiografii este dublat ă de faptul c ă
214 Septimiu CHELCEA
cei care realizeaz ă astfel de documente nu sunt reprezentativi pentru ansamblul popula ției. Chiar dac ă
eșantionul biografiilor spontane ar corespunde ca volum, ca structur ă, el nu ar fi deloc reprezentativ,
deoarece – a șa cum ar ătau Gardner Murphy, Loys B. Murphy și Theodore M. Newcomb ( Experimental
social psychology , 1937) – de regul ă persoanele frustrate sunt cele care „pun pe hârtie“ problemele lor de
viață. De asemenea, elaboreaz ă spontan documente personale în special cei care au înclina ții literare,
„fascina ția stilului“ prevalând adesea asupra sincerit ății mărturiei (H. W. Gruhle, 1928).
Pe de alt ă parte, descoperirea unor autobiografii spontane, a unor jurnale intime, autobiografii etc.
ridic ă problema cunoa șterii exacte a contextului în care respectivele documente personale au fost relizate.
De la o epoc ă la alta, con ținutul documentelor personale sufer ă schimb ări substan țiale. Dac ă avem în
vedere scrisorile, cu siguran ță că într-un fel comunicau oamenii prin intermediul lor înaintea r ăspândirii
telefonului și în cu totul altfel comunic ă azi. Introducerea televiziunii a schimbat și mai mult con ținutul
coresponden ței dintre oamenii afla ți la sute și mii de km dep ărtare. Apoi, punerea la dispozi ție de c ătre cei
investiga ți a unor scrisori nu rezolv ă decât par țial problema; afl ăm doar o parte a comunic ării (scrisorile
primite, cele expediate r ămânând, de regul ă, necunoscute cercet ătorului). A șa cum un r ăspuns la un
chestionar nu poate fi corect interpretat decât prin prisma întreb ării care l-a provocat, tot astfel o scrisoare
– ca document personal în cercetarea sociologic ă – trebuie s ă fie integrat ă sistemului de comunicare.
Trebuie avut ă în vedere „diada“, nu numai individul.
Însemn ările zilnice, jurnalele intime sunt greu de colec ționat în num ăr satisf ăcător și, mai totdeauna,
lacunar redactate. Cercet ătorul încearc ă să umple lacunele din text, ceea ce, a șa cum remarca Madeleine
Grawitz ( 1972, 573), constituie o poten țială surs ă de eroare.
Biografiile provocate tind s ă înlăture unele neajunsuri din utilizarea documentelor personale în
cercetarea sociologic ă: pot fi adunate suficient de multe autobiografii (metoda concursurilor s-a dovedit a
fi fructuoas ă), exist ă garan ția că înregistr ăm experien ța de via ță chiar a persoanei care ne intereseaz ă (în
cazul autobiografiilor vorbite), putem afla informa ții complete în raport cu obiectul cercet ării (mai ales,
prin utilizarea ghidului pentru biografiile sociale). Este adev ărat c ă biografiile provocate – a șa cum
remarca Gordon W. Allport ( 1942) – î și pierd caracterul de document spontan, fapt ce limiteaz ă, dar nu
exclude, posibilitatea utiliz ării lor în cunoa șterea vie ții sociale, a rela ției individ/societate .
Biografiile sociale, ca și celelalte documente personale, de altfel, pot fi valorificate în cercetarea
sociologic ă în multiple moduri: ca baz ă intuitiv ă, pentru elaborarea ipotezelor, ca material ilustrativ,
pentru verificarea ipotezelor, pentru în țelegerea concret ă a motiva ției sociopsihologice, pentru orientarea
cercet ării spre alte teme (Robert C. Angell, 1945). În func ție de modul de valorificare, documentele
personale vor fi utilizate ca surs ă principal ă de informa ții sau, complementar, al ături de alte metode și
tehnici. Ele pot fi recoltate în faza ini țială cercet ării sau într-o etap ă mai târzie. În orice caz, nu multe sunt
temele de cercetare sociologic ă care s ă exclud ă utilizarea documentelor personale.De aici și îndemnul de
a apela mai st ăruitor la studiul documentelor personale, fire ște, într-o perspectiv ă teoretic ă integratoare.
Herber Blumer ( 1939) atr ăgea aten ția asupra unor cerin țe metodologice ce trebuie satisf ăcute de orice
cercetare bazat ă pe studiul documentelor personale: reprezentativitatea, adecvarea la tema de cercetare,
reliabilitatea (fidelitatea) și validitatea. Sus ținând c ă documentele personale au importan ță pentru știință
doar dac ă exist ă într-un num ăr suficient de mare, Herbert Blumer pierde din vedere aspectul calitativ și
reduce polivalen ța func țiilor îndeplinite de documentele personale, re ținând doar pe cea de verificare a
ipotezelor cauzale.
O pozi ție asem ănătoare este sus ținută și de Samuel A. Stouffer, care apreciaz ă că este posibil, de și
neeconomicos, s ă se trateze cantitativ documentele personale. Chestionarul, afirm ă autorul cunoscutei
lucrări The American Soldier (1949), conduce la acelea și rezultate, dar este mai convenabil de aplicat.
Cercetând reliabilitatea și validitatea utiliz ării documentelor personale, Samuel A. Stouffer g ăsește o
corela ție ridicat ă (+ 0,8 1) între autobiografii și scalele de atitudine.
Comentând lucrarea The Polish Peasant in Europe and America , Gordon W. Allport, apreciaz ă ca
fiind o expresie a „entuziasmului“ autorilor afirma ția că documentele personale „constituie tipul perfect
de material sociologic“, c ă dacă științele sociale folosesc și alte materiale aceasta se datoreaz ă numai
faptului c ă în practic ă se întâlnesc dificult ăți în colectarea rapid ă a unui num ăr suficient de astfel de
documente șbiografii ț care s ă acopere totalitatea problemelor cercetate.
Accentuarea dificult ăților legate de colectarea unui num ăr suficient de mare de autobiografii în
vederea ob ținerii reprezentivit ății trădeaz ă men ținerea acestei surse de informare în limitele metodologiei
anchetelor ( survey research ).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 215
În prezent se contureaz ă o nou ă perspectiv ă: utilizarea biografiei sociale ca alternativ ă metodologic ă,
nu doar ca surs ă de informare. Lucr ările coordonate de Daniel Bertaux sunt ilustrative în acest sens
(1980). Grupul de studiu al abord ării biografice în sociologie, care din 1976 organizeaz ă reuniuni anuale
la Maison des Sciences de l ′Homme (Paris), propune nu numai perfec ționarea tehnicilor de înregistrare și
de valorificare a biografiilor sociale, ci și experimentarea unui nou demers metodologic (abordarea
biografic ă) (1980, 197). Care sunt premisele noii orient ări metodologice ? Respingând filosofia
neopozitivist ă pe care se bazeaz ă concep ția dominant ă în sociologie, potrivit c ăreia teoria sociologic ă nu
ar fi decât rela ția cantitativ ă dintre variabilele anchetelor cu chestionar, prin abordarea biografic ă se ofer ă
posibilitatea construirii unei etnosociologiii dialectice, istorice și concrete, fondat ă pe bog ăția experien ței
umane. Obiectul de studiu al sociologiei, consider ă Daniel Bertaux, nu îl constituie sociostructura, ci
evolu ția istoric ă a societ ății. Pozitivismul este responsabil de divor țul dintre nivelul teoretic și empiric în
sociologie “ ( 1981, 37).
Abordarea biografic ă reînveste ște omul cu atributul de „m ăsură a tuturor lucrurilor“, denun țând mitul
scientificit ății sociologice care, sub pretextul obiectivit ății, „reific ă ceea ce e viu, structureaz ă ceea ce e
luptă și contradic ție, consider ă stabil și fix ceea ce e istoric“ (Morin, 1980, 3 13). În cercetarea sociologic ă
empiric ă este reintrodus ă dimensiunea temporal ă, utilizarea autobiografiilor permi țând relevarea
proceselor socioistorice în desf ășurarea lor. Fa ță de empirismul cantitativ grosier al anchetelor pe baz ă de
chestionar, fa ță de agregarea de date, reprezentând o sec țiune transversal ă în care toate referin țele
temporale și personale sunt eliminate, autobiografia (fr. recit de vie ) ofer ă informa ții care prin natura lor
formeaz ă o totalitate coerent ă și bogat ă în experien ța social ă real ă. Aceasta stimuleaz ă imagina ția
sociologic ă, în compara ție cu prelucrarea r ăspunsurilor preformulate la întreb ările închise din chestionar
(Thompson, 1980, 250). În acela și sens, Daniel Bertaux nota c ă, astfel, în cercetarea sociologic ă se
înveste ște un maximum de reflec ție teoretic ă și un minimum de proceduri și tehnici. Câteva aspecte
privind tehnica biografiilor sociale se impun, totu și, a fi relevate.
După opinia noastr ă, rămâne înc ă neclarificat ă problema num ărului de autobiografii necesare în
studiul sociologic. Se pot realiza studii de cert ă valoare științifică utilizându-se o singur ă autobiografie,
mai multe biografii juxtapuse, sau mai multe biografii recoltate dintr-un mediu omogen. Deci, nu num ărul
conteaz ă, ci atingerea punctului de satura ție. „Saturarea este fenomenul prin care, dup ă un num ăr de
convorbiri (biografii sau nu) cercet ătorul sau echipa de cercetare au impresia c ă nu mai ob țin nimic nou în
ceea ce prive ște obiectul cercet ării“ (Betaux, 1980, 205). Ca și în cazul anchetelor pe baz ă de chestionar,
în care, dac ă la un e șantion reprezentativ se mai adaug ă suplimentar câteva zeci sau sute de interviuri,
valoarea de adev ăr a concluziilor r ămâne neschimbat ă, tot astfel în abordarea biografic ă dep ășirea
punctului de satura ție nu aduce nimic nou sub raportul cunoa șterii. De altfel, prin abordarea biografic ă în
cercetarea sociologic ă nu se urm ărește ob ținerea „reprezentivit ății morfologice“ a unit ăților sociale, ci
asigurarea nivelului de reprezentativitate a „rela țiilor sociostructurale“ ( 1981, 37). Cum ne d ăm îns ă
seama c ă punctul de satura ție a fost atins ? Pentru e șantionare exist ă formule de calcul ce și-au dovedit
valabilitatea; pentru determinarea punctului de satura ție ne slujim înc ă de intui ție, de capacitatea
cercet ătorului de a- și reprezenta obiectul investiga ției. Subiectivitatea cercet ătorului devine astfel
principiu metodologic în abordarea biografic ă. În aceasta rezid ă – dup ă opinia noastr ă – sl ăbiciunea
noului demers de investigare.
Tot din perspectiva tehnicii de investigare, abordarea biografic ă ridic ă o serie de probleme legate de
procedeul de intervievare (directiv sau nondirectiv), de modalitatea de transcriere a relat ărilor ș.a.m.d. Nu
sunt propuse principii noi, tehnica autobiografiilor r ămânând, în ansamblu, aceea și. Se men ționeaz ă totuși
faptul c ă autobiografiile publicate au în realitate totdeauna nu un singur autor, ci doi: naratorul și
cercet ătorul (Maurice Catani, 1975). Observa ția are, f ără îndoial ă, relevan ță metodologic ă, subliniind
rolul investigatorului, care dintr-o evocare de „scene de via ță“ face o „autobiografie“.
Termeni-cheie
• autobiografie
• biografie social ă
• documente
– cifrice – scrise
– secundare
– statistice
216 Septimiu CHELCEA
– de mâna a doua
– de prim ă mân ă
– necifrice
– neoficiale
– nescrise
– oficiale
– private-primare
– publice
• foile de zestre
• genealogii sociale
• recens ământul popula ției
• scrisorile
• spițele de neam
• vizibilitatea faptelor
Probleme recapitulative
1. Ce se în țelege prin document sociale?
2. Ce criterii pot fi luate în considerare pentru clasificarea documentelor sociale?
3. Care sunt notele definitorii ale recens ământului?
4. Când se face pentru prima dat ă recens ământul popula ției pentru întreaga Românie?
5. Care este structura Anuarului statistic al României ?
6. Ce se în țelege prin vizibilitatea faptelor?
7. De când dateaz ă cea mai veche monografie a unei comune din România?
8. Care este valoarea documentelor cifrice? 9. Dar a celor necifrice?
10. De ce biografia este considerat ă și o alternativ ă metodologic ă, nu numai o metod ă de culegere a
datelor?
Capitolul 11
Tehnicile de analiz ă a con ținutului comunic ării
• Specificul tehnicilor de analiz ă a con ținutului comunic ării
• Unitățile de analiz ă
• Etapele analizei con ținutului
• Procedeele de analiz ă a con ținutului
• Aplicarea tehnicilor de analiz ă a con ținutului
• Termeni-cheie
• Probleme recapitulative
Pentru valorificarea documentelor, în investiga țiile socioumane foarte adesea se face apel la tehnicile
de analiz ă a con ținutului ( Content analysis ). De și aceste tehnici s-au dezvoltat în strâns ă legătură cu
propaganda și nu o dat ă a fost utilizat ă în scopuri politice condamnabile (între ținerea unei st ări de
suspiciune, de neîncredere între popoare și guverne), ele pot și trebuie, s ă serveasc ă idealurilor de pace,
de bun ă vecin ătate, în vederea sporirii eficien ței activit ăților educative în spiritul demnit ății umane și
naționale.
Specificul tehnicilor de analiz ă a con ținutului comunic ării
Deoarece în ultimele dou ă, trei decenii s-au înregistrat progrese însemnate, care pun sub semnul
întreb ării unele defini ții alt ădată larg acceptate, caracterizarea acestei tehnici impune unele preciz ări.
Bernard Berelson, unul din sociologii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea tehnicii analizei
conținutului, considera c ă „Analiza con ținutului este o tehnic ă de cercetare care are ca obiect descrierea
obiectiv ă, sistematic ă și cantitativ ă a con ținutului manifest al comunic ării“ (Berelson, 1952, 220). De și
des citat ă, aceast ă defini ție este vulnerabil ă pentru c ă se opre ște la indicarea genului proxim, f ără a arăta
și diferen ța specific ă. În fond, orice metod ă sau tehnic ă de cercetare sociologic ă trebuie s ă fie obiectiv ă și
sistematic ă și să permit ă cuantificarea faptelor și fenomenelor sociale. Defini ția citat ă reflect ă
entuziasmul de început al posibilit ăților de cuantificare oferite de tehnica analizei con ținutului
documentelor scrise. Ast ăzi – a șa cum remarc ă Madeleine Grawitz ( 1972, 586) – interesul pentru
cuantificare a sc ăzut, numeroase analize ale con ținutului documentelor sociale îmbinând studiul cantitativ
cu cel calitativ.
Se poate spune, a șadar, c ă analiza con ținutului reprezint ă o modalitate cantitativ-calitativ ă de studiere
a comunic ării, dar nu numai a con ținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Tocmai con ținutul
latent, ceea ce nu e imediat sesizabil, ceea ce e „ascuns“ constituie obiectul de interes al tehnicii analizei conținutului. Posibilitatea de dezv ăluire, prin utilizarea analizei con ținutului, a propagandei camuflate a
generat un considerabil interes pentru metoda aceasta. Se citeaz ă, în acest sens, dezv ăluirea, prin
utilizarea acestei tehnici, a propagandei naziste efectuate de revista The Galilean care ap ărea în SUA în
timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial. A șa cum se știe, înaintea intr ării în r ăzboi, guvernul SUA
interzisese orice fel de propagand ă favorabil ă unora sau altora din p ărțile beligerante. Cu ajutorul analizei
conținutului, eviden țiindu-se paralelismul dintre temele articolelor ap ărute în The Galilean și temele
emisiunilor germane de radio pentru SUA, s-a demascat propaganda camuflat ă efectuat ă în mod ilegal de
respectiva revist ă. Din analiza con ținutului a emisiunilor radio s-au identificat 14 teme ale propagandei
naziste ( după Daval, 1967, 468). Aceste teme s-au reg ăsit și în publica ția amintit ă (Tabelul 11.1).
În total, articolele din revista The Galilean au fost de 1195 de ori în acord cu temele propagandei
naziste și doar de 45 de ori în dezacord, fapt care a constituit un indiciu al propagandei camuflate. Pe
aceast ă bază, prin decizie juridic ă, revista a fost suspendat ă.
O defini ție mai acceptabil ă a tehnicii analizei con ținutului o întâlnim la Ole R. Holsti ( 1966, 5):
„analiza con ținutului reprezint ă acea tehnic ă de cercetare care permite inferen țe prin identificarea
218 Septimiu CHELCEA
sistematic ă și obiectiv ă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text“. Consider ăm aceast ă defini ție ca
fiind mai riguroas ă pentru c ă accentueaz ă scopul analizei con ținutului a face inferen țe. Analiz ăm un text
pentru a trage concluzii, a face inferen țe de natur ă psihologic ă și sociologic ă. Caracteristicile specifice ale
textului intereseaz ă numai în m ăsura în care acesta ne d ă informa ții despre tr ăsăturile de personalitate sau
despre structurile sociale. Din acest punct de vedere precizarea f ăcută de Renate Mayntz ni se pare
edificatoare: identificarea, descrierea sistematic ă și obiectiv ă a caracteristicilor lingvistice ale unui text,
în cadrul analizei con ținutului, se face pentru a se trage concluzii asupra particularit ăților nonlingvistice
ale persoanelor și structurilor sociale (Mayntz și colab., 1969. 151). A face inferen țe este, a șadar, ra țiunea
de a fi a analizei con ținutului.
Tabelul 11.1. Enun țurile din The Galilean în acord și în dezacord
cu temele propagandei naziste
Nr. crt. Temele Acord Dezacord
1 SUA sunt corupte în interior 279 25
2 Politica extern ă a SUA este nejustificabil ă din punct de
vedere moral 39 0
3 Pre ședintele SUA este blamabil 70 0
4 Marea Britanie este corupt ă intern 28 0
5 Politica extern ă a Marii Britanii este nejustificabil ă din
punct de vedere moral 23 0
6 Primul ministru Churchill este blamabil 16 0
7 Germania nazist ă este dreapt ă și virtuoas ă 12 2
8 Politica extern ă a Japoniei este din punct de vedere moral
justificabil ă 15 2
9 Germania nazist ă este puternic ă 19 2
10 Japonia este puternic ă 72 2
11 SUA sunt slabe 3 17 5
12 Marea Britanie este slab ă 113 3
13 Na țiunile Unite sunt destr ămate 29 0
14 Statele Unite și lumea întreag ă sunt amenin țate de:
a) comuni ști
b) evrei c) plutocra ți
43
112
1
0
0 0
Defini ția propus ă de Ole R. Holsti impune și ea o serie de preciz ări. Fiind o tehnic ă de cercetare,
analiza con ținutului trebuie integrat ă unei metodologii, în concordan ță cu o teorie sau alta. O tehnic ă de
cercetare, oricât de rafinat ă ar fi, r ămâne steril ă în afara unei metodologii și unei teorii corespunz ătoare.
Nu orice descriere obiectiv ă și sistematic ă a comunic ării se ridic ă la nivelul tehnicii analizei con ținutului.
Preg ătirea teoretic ă a cercet ătorului r ămâne hot ărâtoare. În literatura de specialitate se întâlnesc
numeroase cercet ări bazate pe tehnica analizei con ținutului, dar care nu au relevan ța teoretic ă necesar ă. A
număra și a clasifica unit ățile con ținutului comunic ării interumane sau de mas ă fără a verifica sau f ără a
sugera vreo ipotez ă nu reprezint ă o autentic ă activitate de cercetare științifică. Nici clasificarea de rutin ă a
răspunsurilor la întreb ările deschise dintr-un chestionar, nici lectura – chiar foarte atent ă – a documentelor
sociale (autobiografii, jurnale intime etc.) în vederea rezum ării con ținutului lor nu constituie, de cele mai
multe ori, o aplicare a tehnicii analizei con ținutului, ci pur și simplu o prelucrare a chestionarului, un
studiu obi șnuit al documentelor sociale.
Cerin ța ca analiza con ținutului s ă fie obiectiv ă și sistematic ă, precum și raportarea acestei tehnici la
metod ă, metodologie, teorie nu introduc un element specific. Orice tehnic ă de cercetare sociologic ă
trebuie s ă se caracterizeze prin obiectivitate, s ă fie sistematic ă, să permit ă obținerea acelora și rezultate în
cazul relu ării cercet ării de c ătre altcineva. Satisfacerea cerin țelor amintite presupune, pe de o parte, ca
procedura analizei con ținutului s ă aibă caracter explicit, algoritmul utiliz ării tehnicii analizei con ținutului
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 219
să fie nu numai corect, dar și clar expus, iar, pe de alt ă parte, întregul con ținut al comunic ării să se
clasifice în conformitate cu sistemul de categorii de analiz ă.
Deși cerin ța de a fi obiectiv ă și sistematic ă constituie diferen ța specific ă în definirea tehnicii analizei
conținutului, totu și prin aceasta se subliniaz ă faptul c ă analiza con ținutului s-a n ăscut (la sfâr șitul
secolului al XIX-lea) ca o reac ție la modul intuitiv, speculativ și subiectiv al criticii literare. A șa cum
remarca Roger Daval, atât clasica analiz ă literar ă, cât și analiza con ținutlui au ca scop eviden țierea
inten țiilor autorului, reconstituirea cadrului social, prin studiul limbii și al stilului. Pentru criticul literar,
textul constituie punctul de sprijin în relevarea propriei personalit ăți, în timp ce pentru analist textul
reprezint ă fundamentul concluziilor referitoare la personalitatea autorului și contextul social concret.
Idealul în critica literar ă este acela de a fi cât mai personal, de a spune despre o oper ă beletristic ă ceea ce
nimeni altul n-ar mai putea spune. În cazul analizei con ținutului ideal este ca to ți cei care fac analiza unui
text literar s ă ajung ă la acelea și concluzii, s ă dea aceea și interpretare, s ă evalueze în acela și fel. Roger
Daval ia ca exemplu analiza f ăcută de B. K. White în Journal of Abnormal and Social Psychology (nr. 42,
1947) romanului Black Roy de Richard Wright. Analistul a consemnat prin câte un simbol ori de câte ori
în roman se exprim ă un scop al ac țiunii personajelor, un sentiment, o judecat ă de valoare pe care acestea
o emiteau etc. De exemplu: Co = confort psihic; M = mama; T = toleran ța; apostroful = nega ție ș.a.m.d.
S-a trecut apoi la clasificarea simbolurilor. Iat ă scopurile identificate: fiziologice (hran ă = H, sex = S,
repaus = R, activitate = A etc.), sociale (amor familial = Af, amor = As, prietenie = P etc.), egoiste
(independen ță = I, dominare = D etc.), practice, de cunoa ștere etc. În acela și fel au fost identificate și
exprimate prin simboluri normele morale și sociale, precum și personajele (naratorul = e, persoanele de
culoare = n, albii = a etc.). Prelucrarea statistic ă a simbolurilor (stabilirea frecven ței de apari ție a unor
scopuri, sentimente etc.) pentru cele dou ă categorii de personaje (albi și negri) existente în roman a
permis stabilirea con ținutului s ău manifest și latent: personajele de culoare sunt prezentate ca având cu
precădere scopuri fiziologice, egoiste, iar albii scopuri sociale, superioare. Sentimentele albilor sunt și ele
diferite de cele ale personajelor de culoare. Pe baza analizei s-a stabilit, obiectiv și sistematic, orientarea
ideologic rasit ă a respectivului roman.
Mai aproape de zilele noastre, în 1981, Wendy Griswold – citat de Royce Singleton și colab. ( 1988,
348) – a analizat un e șantion de 130 de povestiri publicate în secolul al XIX-lea și la începutul sec. al XX-
lea de scriitorii americani pentru a vedea cum au reflectat ace știa specificul na țional și experien țele de
viață ale americanilor. S-au analizat: vârsta, apartenen ța la genul social (masculin/feminin), clasa social ă
căreia apar țin personajele la începutul și sfâr șitul povestirii). S-a avut în vedere și acțiunea personajelor:
care este pozi ția lor în cadrul ac țiunii? Când se desf ășoară acțiunea? Constituie iubirea heterosexual ă un
element important în cadrul ac țiunii? Dar banii?
Dar analiza con ținutului nu se aplic ă numai textelor, orice comunicare simbolic ă putând fi supus ă
unei astfel de analize. În acest sens, Dorwin P. Cartwright propune o defini ție mai larg ă, considerând c ă
prin analiza con ținutului se realizeaz ă „descrierea obiectiv ă, sistematic ă și cantitativ ă a oric ărui
comportament simbolic“ ( 1963, 48 1). De re ținut este faptul c ă analiza con ținutului poate fi utilizat ă cu
succes și în studiul comunic ării paralingvistice. Sunt clasice în acest sens analizele con ținutului unor
filme, tablouri, benzi desenate etc. Se citeaz ă frecvent cercetarea realizat ă de Dorothy Jones ( 1942) asupra
conținutului filmelor americane. Cercet ătoarea și-a propus s ă stabileasc ă dacă eroii filemelor americane
sunt reprezentativi pentru structura sociodemografic ă a popula ției din SUA. Studiind un e șntion de 100
de filme, Dorothy Jones ajunge la concluzia c ă structura pe sexe a popula ției din SUA nu este reflectat ă
de personajele principale. Din cele 188 de personaje principale (care ap ăreau în filmele analizate) 126
erau b ărbați și doar 62 femei. Propor ția de 1 la 2 în favoarea b ărbaților reflect ă – conform studiului
amintit – discriminarea social ă din societatea american ă a timpului. Și sub raportul altor caracteristici
sociodemografice (vârst ă, origine etnic ă, stare civil ă) filmele analizate nu ofereau o imagine
reprezentativ ă pentru structura social ă concret ă. Ca tematic ă, filmele americane – a șa cum constat ă
Dorothy Jones – evitau problematica social-politic ă: 68% din filmele analizate aveau ca subiect amorul,
26,1% reputa ția personal ă, 15,9% securitatea individului și 13,8% stilul de via ță (totalul dep ășește 100%
pentru c ă unele filme tratau concomitent mai multe subiecte).
Therese L. Baker ( 1988, 264) ilustreaz ă posibilit ățile utiliz ării tehnicilor de analiz ă a con ținutului
comunic ării făcând trimitere la studiul lui David H. Fischer, Growing Old in America (New York, Oxford
University Press, 1978). Tema studiului viza rela țiile în cadrul familiilor americane de-a lungul
genera țiilor. David H. Fischer a supus analizei con ținutului un num ăr de 30 de picturi ale familiilor
220 Septimiu CHELCEA
americane din periaoda 1729- 1871. În picturile de dinainte de 1775 p ărintele familiei (tat ăl) era plasat
deasupra celorlal ți membrii ai familiei, mama șezând pe scaun și copiii mai jos, în jurul ei. Un astfel de
aranjament piramidal exprim ă rolul patriarhal al tat ălui și rela țiile ierarhice dintre p ărinți și copii.
Trecerea la aranjamentul orizontal în tablourile de familie sugereaz ă schimbarea rol-statusurilor sociale,
în sensul democratiz ării rela țiilor familiale, p ăstrându-se totu și în sec. al XIX-lea diferen țierea legat ă de
vârst ă: indiferent de varia țiile în aranjament, de regul ă, copiii erau plasa ți mai jos decât p ărinții.
În revista Insight Holland din 1980 se prezint ă o interesant ă analiz ă a con ținutului unei picturi a
lui Pieter Bruegel cel B ătrân ( 1525 – 1569), supranumit Bruegel al țăranilor, pentru pasiunea cu care a
zugrăvit scene din via ța oamenilor simpli. Pe baza analizei con ținutului tabloului Jocuri de copii (1560),
au putut fi inventariate jocurile practicate la jum ătatea secolului al XVI-lea (capra, baba-oarba, b ătutul
mingii, trânta, învârtirea titirezului cu biciul ș.a.m.d.), ceeea ce reprezint ă fără îndoial ă o contribu ție
semnificativ ă la istoria culturii, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul timpului, mai mult de jum ătate din
cele 78 de exeperien țe ludice (reprezentate în tablou) s-au pierdut. Analiza con ținutului tabloului amintit a
permis stabilirea ariei de r ăspândire a unor jocuri, sugerând anumite împrumuturi culturale. J. Hills, în
lucrarea Das Kinderspielbild von Pieter Bruegel d.A. (1560) (Viena, 1957), atrage aten ția asupra unui
detaliu din tablou: în col țul din stânga, pe o prisp ă, dou ă fete joac ă arșice (cinci pietre). Jocul redat de
Pieter Bruegel e foarte vechi; era întâlnit în antichitatea greac ă și roman ă, a fost r ăspândit în Anglia,
Fran ța, Germania, vechea Rusie, chiar și în Japonia (Liiceanu, 1977, 5). În urm ă cu 30 – 40 de ani îl jucau
frecvent și copii din țara noastr ă. Ast ăzi, dac ă nu adisp ărut total, este totu și dat uit ării, mai ales în mediul
urban. Altele sunt acum jocurile copil ăriei. Analiza con ținutului taboului Jocuri de copii – așa cum s-a
arătat – a fost f ăcută nu cu scopul de a evalua pictura, ci, în primul rând, pentru a reconstitui realitatea
social ă a timpului, pentru a face inferen țe sociologice și psihologice cu privire la joc, ca element
permanent al culturii; la om, ca fiin ță care se joac ă (homo ludens ).
Tot în scop ilustrativ, pentru a sublinia posibilitatea aplic ării tehnicii analizei con ținutului la
documentele nescrise (de tipul celor vizuale: desene, caricaturi etc.), semnal ăm cercetarea pe care am
realizat-o (cu concursul studen ților) în 1978 la Facultatea de Ziaristic ă. S-a cercetat con ținutul
caricaturilor semnate de Matty la rubrica Una pe zi în cotidianul România liber ă (luna iunie a anilor 1969,
1974, 1976, 1978). F ără a intra în detaliile procedurii, amintim unele din concluziile acestei aplica ții
practice cu finalitate didactic ă: în cele 108 edi ții ale cotidianului au fost publicate 73 de caricaturi, 33
vizând dimensiunea psihologic ă și 43 dimensiunea social ă a fenomenelor ce fac obiectul criticii lui Matty.
Ca frecven ță, pe primul loc se situeaz ă „caren țele educative“ (20,5% din totalul caricaturilor), apoi
„munca necorespunz ătoare“ ( 18,6%), „deficien țele din activitatea serviciilor publice“ ( 17,3% ș.a.m.d.). S-
a mai constatat c ă Matty nu folose ște ca subiec ți ai caricaturilor sale copii și persoane în vârst ă decât cu
totul accidental; manifest ă o predilec ție pentru subiec ții de sex masculin (78,7% din personaje). Chiar și
atunci când apar în caricaturi personaje de sex feminin (2 1,3% din totalul caricaturilor), ele au o func ție
pasiv ă și un rol, de cele mai multe ori, negativ. În ansamblu, caricaturile lui Matty sunt – dup ă distinc ția
introdus ă de Bernard Berelson ( 125) și preluat ă de Tudor Vianu ( 1934) – umoristice nu comice. „În
adev ăr, redus la timpul s ău cel mai general, comicul este totdeauna o impostur ă demascat ă și făcută, o
dată cu aceasta, neprimejdioas ă. Umoristicul este și el o demascare, dar una care ajunge s ă descopere o
valoare înalt ă sub aparen țele umile sau stângace care o ascund. Râdem în ambele prilejuri, dar în primul
caz pentru a pedepsi și în cel de al doilea pentru a r ăscump ăra“ (Vianu, 1965, 369). Matty nu î și acuz ă, ci
își iube ște personajele. Desigur, aceast ă concluzie, ca și celelalte, rezultate din aplicarea tehnicii analizei
conținutului, necesit ă verificarea întregii sale crea ții. Noi o re ținem doar ca ipotez ă.
Din defini țiile reproduse, din exemplele invocate și comentariile f ăcute rezult ă că, în științele
socioumane, analiza con ținutului reprezint ă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativ ă a
comunic ării verbale și nonverbale, în scopul identific ării și descrierii obiective și sistematice a
conținutului manifest și/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul și societatea sau comunicarea
însăși, ca proces de interac țiune social ă. “Ideea de baz ă șîn analiza con ținutului simbolic al oric ărei
comunic ăriț este de a reduce întregul con ținut al comunic ării (de exemplu, toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezint ă anumite caracteristici de interes pentru cercetare”
(Singleton, Jr. și colab., 1988, 347).
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 221
Unitățile de analiz ă
Utilizarea tehnicii analizei con ținutului presupune determinarea unit ăților de înregistrare, de context
și de num ărare. De asemenea, trebuie stabilit ă schema categoriilor de analiz ă.
Unitatea de înregistrare, acea parte din comunicare ce urmeaz ă a fi caracterizat ă și introdus ă într-una
din categoriile schmei de analiz ă – variaz ă în func ție de obiectul cercet ării, de nivelul de profunzime a
analizei, de tipul și posibilit ățile materiale de care dispunem. Dac ă, de exemplu, ne intereseaz ă să
analiz ăm modul în care contribuie literatura beletristic ă la formarea și dezvoltarea sentimentului de
dragoste pentru patrie, vom lua ca unitate de înregistrare romanul, nuvela, poemul sau poezia în
întregime. Câte romane, nuvele etc. din totalul produc ției beletristice a unui an au ca ten ă dragostea de
patrie? Luarea în considerare a con ținutului total al unei c ărți, al unui film sau discurs politic (cuvântare,
comunicat etc.) constituie o modalitate rapid ă, dar destul de imprecis ă de analiz ă a con ținutului
comunic ării. Un roman – de exemplu – care are ca tem ă central ă dragostea de patrie, poate con ține
capitole întregi de descriere a naturii, evocarea unor amintiri din copil ărie sau tinere țe etc. Într-un astfel
de caz, capitolul reprezint ă o unitate de înregistrare mai fidel ă. În analiza unui articol de pres ă sau
conținut politic, unitatea de înregistrare poate fi articolul în totalitatea lui, dar și tema, paragraful, fraza,
propozi ția sau cuvântul.
Cuvântul sau simbolul constituie cele mai mici unit ăți de înregistrare. În trecut, cuvântul sau simbolul
– ca unit ăți de înregistrare – erau frecvent utilizate, mai ales în analliza limbajului politic. Se încerca s ă se
determine care sunt simbolurile politice con ținute în declara țiile oficiale, discursurile preziden țiale etc.
Astfel de analize, extrem de laborioase, necesitau un timp îndelungat și aveau un cost ridicat.
Introducerea calculatorului electronic în practica analizei con ținutului readuce în actualitate posibilitatea
utiliz ării unor unit ăți de înregistrare foarte mici, cum sunt simbolurile, cuvintele.
În acest sens, Jacques Claret prezint ă în rezumat ( vezi Lecturi 12.2) un studiu al campaniei legislative
din Fran ța (martie-aprilie, 1977), realizat de Centrul de Cercet ări asupra Informa ției și Comunica ției de la
Universitatea Paris I, Sorbona, ar ătând c ă „Ar fi u șor de schi țat pentru fiecare dintre lideri profiluri de
atitudine și de comportament în fa ța aleg ătorilor, dup ă simpla comparare a frecven țelor; tot astfel,
vocabularul folosit – neatent sau neîngrijit – este destul de revelator pentru caracterele și personalit ățile în
cauz ă”.
ș…ț„Cuvintele «parlament», «adunare», «deputa ți» nu au fost pronun țate niciodat ă sau aproape
niciodat ă de c ătre cei patru lideri “ (Claret, 1982, 92).
De cele mai multe ori, tema – o aser țiune despre un anumit subiect – reprezint ă unitatea de
înregistrare cea mai convenabil ă. Stabilind tema ca unitate de înregistrare, prin analiza con ținutului
parcurgem drumul invers al activit ății de redactare. Cum proced ăm când avem de elaborat un material
(studiu, dare de seam ă, articol de pres ă etc.? Întocmim o list ă de probleme, un punctaj, care s ă acopere
subiectul pus în discu ție. Select ăm problemele esen țiale și le grup ăm pe anumite teme. Fiecare problem ă
este tratat ă separat și apoi este integrat ă temei, f ăcându-se raport ările și legăturile cuvenite. Când facem
analiza textului astfel elaborat, încerc ăm să identific ăm temele, s ă le separ ăm și apoi s ă le caracteriz ăm
cantitativ și calitativ.
Obstacolul principal în utilizarea temei ca unitate de înregistrare, apreciaz ă Ole R. Holsti, bine
cunoscut analist și metodolog al analizei con ținutului, îl constituie timpul consumat pentru codificare,
pentru plasarea temelor în categoriile stabilite ( 1969, 116).
Ole R. Holsti atrage aten ția asupra faptului c ă celelalte unit ăți de înregistrare (propozi ția, fraza,
paragraful), de și ușor de reperat, impun trransformarea lor în unit ăți tematice, ceea ce ridic ă serioase
probleme în ordinea fidelit ății analizei con ținutului. O propozi ție – și cu atât mai mult o fraz ă sau un
paragraf – poate cuprinde mai multe teme. Transformarea „unit ăților gramaticale“ în „unit ăți tematice“
este indispensabil ă în analiza de con ținut evaluativ ă.
În fine, în leg ătură cu unit ățile de înregistrare mai trebuie precizat c ă fraza, paragraful și chiar item -ul
(articolul de pres ă în întregime, filmul, nuvela, romanul etc.) – a șa cum s-a ar ătat – nu constituie unit ăți
de înregistrare pe de-a-ntregul satisf ăcătoare.
Alegerea unit ății de înregistrare are consecin țe directe în analiza con ținutului. S-a stabilit c ă unit ățile
de înregistrare mai reduse ca întindere permit sesizarea cu mai mult ă fine țe a modific ărilor survenite în
conținutul comunic ării. Allan Grey, David Kaplan, H. D. Lasswell ( 1965) au studiat consecin țele alegerii
222 Septimiu CHELCEA
unor unit ăți de înregistrare mai extinse sau mai restrânse ( 1965). Acelea și texte editoriale din New York
Times din timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial au fost analizate, utilizându-se unit ăți de înregistrare
diferite (Tabelul 11.2).
Tabelul 11.2. Unit ățile de înregistrare și de context ale analizei con ținutului
Nr. crt. Unitatea de înregistrare Unitatea de context
I Cuvântul Propozi ția
II Paragraful Paragraful
III Trei pr opozi ții Trei propozi ții
IV Articolul întreg Articolul întreg
S-a constatat c ă unit ățile de înregistrare restrânse (cuvântul, propozi ția) dau o frecven ță mai mare de
apari ție a temei decât unit ățile de înregistrare extinse (paragraful, articolul în totalitatea lui). Orientarea
(pozitiv ă sau negativ ă, „pro“ sau „contra“) r ămâne aceea și, indiferent de m ărimea unit ăților de
înregistrare, intensitatea atitudinilor se modific ă. O dat ă cu m ărirea unit ăților de înregistrare se observ ă o
sporire a frecven ței unit ăților de analiz ă neutre. În afara acestor diferen țieri, men ționăm că, cu cât unitatea
de înregistrare este mai larg ă (articol, nuvel ă, roman, film etc.), cu atât durata în timp a analizei
conținutului este mai redus ă.
Referitor la rela ția dintre alegerea unit ăților de înregistrare și valoarea rezultatelor analizei
conținutului, R. P. Weber ( 1985) consider ă că “în general, unit ățile de înregistrare mai mici pot fi
codificate mai fidel decât unit ățile de înregistrare mai mari, pentru c ă ele au informa ție mai redus ă”
(apud , Singleton Jr. și colab., 1988, 349).
Pe de alt ă parte, a șa cum remarca autorul anterior citat, unit ățile de înregistrare mai mici (de
exemplu, cuvântul) nu ajut ă suficient la în țelegerea mesajului: se impune luarea în considerare a unor
unități de înregistrare mai mari. Dar o astfel de alegere este limitat ă în analiza con ținutului computerizat ă,
dat fiind faptul c ă, pân ă în prezent, calculatorul electronic nu poate fi programat decât pentru identificarea
cuvintelor, frazelor sau numelor proprii.
Unitatea de context reprezint ă acel segment al comunic ării care permite a se vedea dac ă unitatea de
înregistrare are o orientare pozitiv ă, negativ ă sau neutr ă. Mărimea unit ății de context este condi ționat ă de
mărimea unit ății de înregistrare, putând fi mai mare sau cel pu țin egal ă cu ea. Dac ă, de exemplu, lu ăm ca
unitate de înregistrare cuvântul, unitatea de context va fi propozi ția, fraza sau paragraful. Dac ă fraza
constituie unitatea de înregistrare, atunci paragraful sau tema devin unit ăți de context. De și greu
cuantificabile, unit ățile de context ne ajut ăm să caracteriz ăm mai corect unit ățile de înregistrare. Nu este
totuna dac ă într-un raport, dare deseam ă sau într-un material de sintez ă o apreciere critic ă (propozi ție) se
face într-un paragraf care subliniaz ă rezultate în ansamblu pozitive sau în contextul unor constat ări critice.
De asemenea, cuvintele sau simbolurile ca unit ăți de înregistrare pot fi reparate în contexte diferite, fapt
ce le determin ă sensul denotativ sau contativ. Cuvintele: cultur ă, societate, birocra ție, normal ș.a. au
semnifica ții diferite în vorbirea de zi cu zi și în textele de istoria sociologiei. De aceea a spune doar c ă
într-o comunicare au fost reperate astfel de cuvinte nu ajut ă prea mult. Trebuie totdeauna precizat
contextul. Iat ă de ce apare necesitatea ca în analiza con ținutului s ă se ia întotdeauna în considerare și
unitățile de context.
Unitatea de num ărare are func ție de cuantificare. Ea poate fi identic ă cu unitatea de înregistrare, dar,
în cele mai multe cazuri, se prefer ă unit ățile de num ărare cu caracteristici fizice evidente (lungimea,
suprafa ța, durata în timp). În afara cuvântului, propozi ției, frazei, paragrafului, articolului, a nuvelei,
romanului, filmului etc., ca unit ăți de num ărare se utilizeaz ă frecvent unit ățile tipografice (cvadratul =
18,04 mm; cicero = 4,5 12 mm sau 12 puncte tipografice) și centimetrul (pentru stabilirea lungimii
rândurilor); cm2 și coloana (pentru analiza presei scrise); rândul și pagina (pentru alte publica ții); minutul
și ora (pentru analiza con ținutului emisiunilor radio și tv., a filmelor sau discursurilor politice).
Determinarea cantitativ ă a con ținutului comunic ării constituie o caracteristic ă definitorie pentru
analiza con ținutului (identificarea temelor propagandei trebuie s ă fie dublat ă de determinarea cantitativ ă a
lor). În studierea eficien ței propagandei politice se pune cu și mai mult ă acuitate problema m ăsurării
conținutului comunic ării: nu este acela și lucru dac ă o tem ă beneficiaz ă de o expunere pe mai multe pagini
sau de câteva rânduri.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 223
Royce Singleton Jr. și colab. ( 1988, 349), rezumând posibilit ățile de cuantificare în analiza
conținutului, se refer ă la patru sisteme de num ărare: m ăsurarea timpului și a spa țiului, apari ția/nonapari ția
categoriilor de analiz ă, frecven ța lor și, în fine, intensitatea (când obiectul cercet ării îl constituie
atitudinile, credin țele și valorile sociale).
Schema de categorii. Con ținuturile comunic ării (unit ățile de înregistrare) urmeaz ă a fi clasificate,
introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercet ării. Stabilirea
sistemului de categorii decurge în mod logic din ipotezele ce trebuie testate.
Când nu sunt utilizate categorii standard , analistul procedeaz ă prin „încercare și eroare“, creând o
schem ă de categorii original ă. În prezent, se discut ă – mai mult cu argumente luate din cercet ările
empirice, decât într-o perspectiv ă metodologic ă autentic ă – avantajele standardiz ării în analiza
conținutului. F ără îndoial ă că preluarea unor scheme de categorii îndelung verificate în cercet ările
anterioare reduce timpul necesar analizei și, deci, costul ei. De asemenea, apelul la „categoriile standard“
permite comparativitatea și cumulativitatea rezultatelor. Ori de câte ori avem la dispozi ție schme standard
va trebui s ă le verific ăm și, în cazul adecv ării lor la obiectivele cercet ării, s ă le folosim, chiar dac ă prin
aceasta originalitatea studiului are de suferit din punct de vedere metodologic. Sub raportul valorii
rezultatelor un astfel de demrs compenseaz ă încă lipsa de originalitate metodologic ă. Nu ar avea nici un
sens s ă încerc ăm analiza discu țiilor de grup folosind alte categorii decât cele stabilite în urma unor
laborioase studii de c ătre psihosociologul Robert F. Bales ( 1950). Ini țial, Robert F. Bales re ținuse pentru
analiz ă un num ăr de 85 de categorii. În cele din urm ă a redus num ărul lor la 12.
În calitate de categorii pot ap ărea activit ățile și acțiunile umane, procesele și fenomenele psihice și
sociale, diferitele tipuri de unit ăți sociale etc. Pentru exemplificare, prezent ăm – dup ă Ole R. Holsti –
câteva scheme de categorii. Categoriile tip „tabl ă de materii“ sunt, probabil, cel mai frecvent utilizate. D.
Horton ( 1957), analizând cântecele populare de dragoste, folose ște urm ătoarea schem ă de categorii:
Prologul: dorin țe și visuri
Actul I: A face curte
Scena 1: abordare direct ă
– “ – 2: apel sentimental
–“ – 3: disperare
–“– 4: întreb ări și promisiuni
–“– 5: ner ăbdare și capitulare
Actul al II-lea: Luna de miere
Actul al III-lea: Diminuarea iubirii
Scena 1: desp ărțire temporar ă
–“– 2 : for țe ostile
–“– 3: amenin țare
–“– 4: desp ărțire definitiv ă
Actual al IV-lea: Singur ătatea
Scena 1: pledoarie pentru singur ătate
–“– 2: dansul iubirii
–“– 3: un nou început.
De asemenea, sunt frecvente schemele de categorii tip „scal ă“, în care se acord ă diferite ponderi
atitudinilor relevate în text. Goldine C. Gleser și colab. ( 1961) au utilizat o astfel de schem ă de categorii
pentru m ăsurarea anxiet ății (Tabelul 11.3)
Tabelul 11.3. Schema de categorii pentru m ăsurarea anxiet ății (după Glaser și colb., 1961)
Tipul de anxietate Experine ță în leg ătură cu: Ponderea
1. Moartea a) propria persoan ă
b) alte persoane
c) dispari ția lucrurilor
d) refuz 3
2
1
1
2. Anxietate multipl ă (a, b, c, d)
3. Anxietate specific ă (a, b, c, d)
224 Septimiu CHELCEA
4. Vin ă (a, b, c)
5. Ru șine (a, b, c)
6. 6.Anxietate difuz ă și
nespecific ă (a, b, c)
În fine, au fost create numeroase scheme de categorii pentru analiza valorilor. Printre cele mai
cunoscute sunt, f ără îndoial ă, schema de categorii propus ă de Harold D. Lasswell și A. Kaplan ( 1950),
precum și cea elaborat ă de R. K. White, cu ajutorul c ăreia în 1949 a analizat discursurile ținute de Hitler
și Roosevelt și apoi, în 1967, discursurile lui Kennedy și Hrusciov ( vezi Lecturi 12.3).
Utilizarea schemei de categorii presupunea îns ă două lucruri: categoriile s ă fie exclusive, adic ă, nici o
unitate de înregistrare s ă nu poat ă fi introdus ă în mai mult de o singur ă categorie; categoriile s ă fie
exhaustive, adic ă, toate unit ățile de înregistrare s ă poat ă fi introduse într-una din categorii, și doar într-una
singur ă. Se mai adaug ă o cerin ță: categoriile s ă fie clar formulate, astfel încât anali știi să poat ă codifica cu
ușurință mesajul comunic ării. Referitor la categoriile analizei con ținutului, Ole R. Holsti afirm ă că ele
trebuie s ă reflecte scopurile cercet ării, s ă fie exclusive și mutual exclsuive (precise, lipsite de
ambiguitate), independente și să derive dintr-un singur principiu de clasificare.
În analiza con ținutului unei bro șuri de educa ție politic ă, de exemplu, tabla de materii constituie
adesea cea mai bun ă schem ă de categorii. Rubricile permanente ale unei reviste, de asemenea, formeaz ă
o posibil ă schem ă de analiz ă. În mod curent, normele și valorile sociale, orientarea (pozitiv ă sau negativ ă)
a acțiunilor, atitudinilor și opiniilor sunt folosite pentru elaborarea schemei de categorii.
Etapele analizei con ținutului
Aplicarea tehnicii analizei con ținutului, ca orice alt proces de cercetare științifică, se desf ășoară în
etape.
Alegerea temei de cercetare . Nu orice problem ă de cercetare reclam ă aplicarea tehnicii analizei
conținutului. Uneori este suficient ă lectura atent ă a documentelor oficiale sau neoficiale și extragerea
ideilor esen țiale sau prezentarea lor în rezumat. Orice cercetare sociologic ă uzinal ă are la baz ă studiul
aprofundat al regulamentelor de ordine interioar ă, dar aceasta nu presupune folosirea tehnicii analizei
conținutului.
Până în prezent tehnica analizei con ținutului a fost aplicat ă cu succes, în primul rând, pentru
stabilirea caracteristicilor mesajului, pentru identificarea determinantelor și cunoa șterea efectelor
comunic ării. Unele din posibilit ățile de aplicare a acestei tehnici sunt ilustrate chiar de studiile incluse în
acest volum (analiza propagandei, cercetarea lizibilit ății etc.). Asupra acestora nu mai insist ăm.
Semnal ăm îns ă că analiza con ținutului a servit și la identificarea determin ărilor comunic ării, adic ă la
cunoa șterea caracteristicilor psihologice și sociale ale autorilor comunic ării. În mod deosebit, a fost
utilizat ă în studiul interviurilor, al biografiilor sociale, jurnalelor intime etc. (A se vedea în acest sens
studiile semnate de Ioan M ărginean ( 1985, 169) și Adrian Neculau ( 1985, 152)).
De asemenea, aceast ă tehnic ă a servit, cum s-a v ăzut, la descoperirea propagandei camuflate,
identificând „paralelismele“ dintre temele de propagand ă din surse aparent f ără legătură, identitatea
vocabularului și a deform ării informa țiilor etc. În perioadele de conflict militar sau de „r ăzboi rece“
tehnica analizei con ținutului a furnizat informa ții greu de ob ținut pe alte c ăi. Analiza con ținutului
scrisorilor popula ției germane din teritoriile bombardate în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondiale a
arătat că bombardamentele ce se desf ășurau noaptea erau mai demoralizatoare decât raidurile din timpul
zilei, chiar dac ă tonajul bombelor aruncate era mai redus. V. S. Korobelnikov ( 1971) eviden țiază, faptul
că anali știi au spulberat p ărerea organelor de informare ale armatelor aliate potrivit c ărora „arma
răzbun ării“ (rachetele V 1 și V 2) ar fi sot doar o manevr ă a propagandei naziste.
Pe baza Dicționarului politic Standford , utilizându-se calculatorul electronic, au fost supuse analizei
conținutului notele diplomatice dintre ex-URSS și R. P. Chinez ă din perioada 1950- 1965 (Philip J. Stone,
1966). Cuvânt ările delega ției sovietice la ședințele delega ției sovietice la ședințele Consiliului de
Securitate din perioada 1946- 1960 au fost și ele supuse analizei con ținutului de c ătre anali știi americani.
Au fost studiate cu ajutorul tehnicii analizei con ținutului declara țiile oficiale din perioada 1953- 1959 ale
secretarului de stat al SUA, John F. Dulles, referitoare la ex-URSS. În cele 434 de documente incluse în
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 225
analiz ă s-au identificat 3584 de aser țiuni vizând ex-URSS. Ele au fost grupate în patru categorii polare:
ostilitate – prietenie, putere – sl ăbiciune, satisfac ție – frustrare, bun – r ău. S-a dovedit c ă J. F. Dulles
considera „inamicul“ r ău prin defini ție (Holesti, 1962, 244). F ără îndoial ă că multe din astfel de analize
rămân nepublicate, constituind secrete militare și de stat. Din cele cunoscute, rezult ă însă că analiza
conținutului permite cunoa șterea efectelor comunic ării, cunoa șterea receptorului, a publicului.
Pornind de la ideea c ă între repertoriul propagandei și repertoriul auditoriului exist ă o zon ă de
intersec ție, studiind mesajul propagandei, putem reconstitui caracteristicile indivizilor, grupurilor, mai
larg, a publicului expus propagandei sau mijloacelor comunic ării de mas ă. O analiz ă a con ținutului presei
scrise arat ă, într-o anumit ă măsură, așteptările publicului c ăruia i se adreseaz ă. Pot fi identificate astfel
interesele, trebuin țele, aspira țiile individuale și de grup. Bog ăția de idei, varietatea de stiluri, volumul
vocabularului caracterizeaz ă nu numai propaganda, dar și publicul c ăruia i se adreseaz ă.
Trecerea în revist ă a problemelor cercetate cu ajutorul analizei con ținutului poate servi ca surs ă de
inspira ție pentru alegerea unor noi teme de cercetare. Desigur, creativitatea, și în acest domeniu, nu
trebuie limitat ă. Dimpotriv ă, s-ar putea aplica analiza con ținutului la cântecele noastre patriotice,
utilizându-se schema ac țiunii sociale: agentul ac țiunii, scopul, mijloacele, finalitatea, contextul ac țiunii. În
felul acesta s-ar putea orienta mai eficient crea ția de cântece revolu ționare și patriotice.
De asemenea, analiza con ținutului titlurilor din publica țiile periodice ar putea releva m ăsura în care
ele, a șa cum sunt formulate, au capacitatea de condensare a informa ției în pu ține cuvinte, sugerând
modalit ăți grafice sau statistice inedite de deta șare a cuvântului- șoc, astfel încât titlurile s ă fie mai
lapidare și cât mai dense în acela și timp. Suprimarea unor elemente din propozi ție (elipsa) și permutarea
elementelor în vederea scoaterii în eviden ță a cuvântului-cheie (hiperbatul) – a șa cum se știe – dau arta
titlului (Dubois și colab., 1974, 125). Care este arta titlului în publica țiile noastre centrale și locale ?
Răspunsul cert nu-l putem afla decât apelând la tehnica analizei con ținutului. În acest sens, semnal ăm un
interesant studiu al lui Pavel Câmpeanu asupra titlurilor emisiunilor de televiziune ( 1975).
Stabilirea materialului pentru analiz ă. În func ție de problema cercetat ă, de extinderea care
inten ționăm să o d ăm studiului, de timpul pe care îl avem la dispozi ție, de posibilit ățile tehnice și
materiale pe care le avem, materialul (textele, filmele, benzile imprimate etc.) supus analizei con ținutului
poate fi mai redus sau mai extins. Dac ă vrem s ă vedem, de exemplu, care este imaginea studen ților, ce
trăsături psihice, morale și politice îl definesc, putem aplica analiza con ținutului la presa studen țească
(ziare, reviste, emisiuni radio și tv. specializate). Dac ă inten ționăm să surprindem și modificarea de-a
lungul timpului a imaginii studen ților reflectat ă în pres ă, va trebui s ă începem studiul cu primele
publica ții pentru tineret și să ajungem la prezent. Materialul va fi deosebit de bogat, volumul de munc ă
deloc neglijabil. Ne-ar trebui, lucrând individual, câ țiva ani buni de munc ă pentru a analiza întregul
material. Putem îns ă simplifica lucrurile, limitând analiza doar la presa tip ărită și, în cadrul ei, doar la
ziarul sau revista cu cea mai mare circula ție. De asemenea, ne putem opri doar la imaginea studen ților,
așa cum rezult ă ea din presa dup ă decembrie 1989.
Eșantionarea. Un prim pas în stabilirea materialului pentru analiz ă îl reprezint ă, deci, selectarea
surselor de comunicare . Din multitudinea surselor de informare, cercet ătorul trebuie s ă aleag ă acea clas ă
de documente care este cea mai relevant ă pentru tema de studiu. În luarea deciziei, când este vorba de
analiza presei, spre exemplu, trebuie s ă se țină seama, în primul rând, de prestigiul ziarului, revistei,
postului de radio sau tv.
O dat ă luat ă decizia de a re ține pentru analiz ă doar o anumit ă clas ă de dcumente, se trece la
eșantionarea documentelor (a textelor). Prin e șantionarea materialelor ce urmeaz ă a fi analizate, se ob ține
o reducere considerabil ă a volumului de munc ă impus de analiza con ținutului.
Problema e șantion ării în analiza con ținutului are aspecte specifice, chiar dac ă nu difer ă ca principiu
de eșantionarea aleatoare utilizat ă în anchetele sociologice și sondajele de opinie. Analiza sistematic ă a
eșantion ării în analiza con ținutului a fost realizat ă de Alexander Mintz ( 1965, 127). Studiind pe baza unei
scheme de zece categorii titlurile dintr-un ziar central (pe o perioad ă de șase luni), Alexander Mintz
ajunge la concluzia c ă alegerea metodei de e șantionare trebuie s ă fie f ăcută în func ție de natura
fluctua țiilor textelor (fluctua ții de e șantionare, tendin țe primare, tendin țe ciclice și tendin țe de
compensare).
Fluctua țiile de e șantionare sunt greu de eliminat. Prin metoda abaterii standard poate fi îns ă
determinat ă amplitudinea acestora. Tendin ța primar ă rezult ă din modificarea con ținutului unui num ăr de
ziar în func ție de con ținutul num ărului anterior. Tendin ța ciclic ă exprim ă practica ziaristic ă de reluare a
226 Septimiu CHELCEA
unor teme dup ă un anumit interval de timp. În fine, tendin ța de compensare se refer ă la faptul c ă prezen ța
în ziar a unei informa ții într-o zi scade posibilitatea apari ției ei și în ziua urm ătoare. Cele patru tipuri de
fluctua ții ridic ă problema preciziei e șantioanelor de zile consecutive și a e șantioanelor de zile
neconsecutive. În timp ce e șantioanele de zile neconsecutive elimin ă în bun ă parte efectele tendin ței
primare, e șantioanele de zile consecutive (s ăptămâna ca unitate de e șantionare) accentueaz ă consecin țele
acestei tendin țe. În cazul tendin țelor ciclice, trebuie mai întâi determinat ă amplitudinea ciclului (cicluri
săptămânale, decanale, bilunare etc.), pentru ca în e șantion s ă se re țină unit ăți de e șantionare (numere de
ziar) din toate fazele ciclului. Determinarea ciclurilor din presa cotidian ă se poate face fie utilizând
metoda reprezent ării grafice, fie prin examinarea varia țiilor procentelor calculate pentru e șantioanele de
zile consecutive, fi cu ajutorul metodei Wallis-Moore, bazat ă pe calculul posibilit ăților. Tendin ța de
compensare se determin ă prin calcularea frecven ței de apari ție a unei teme într-un e șantion de zile
neconsecutive, comparativ cu e șantioanele de câte dou ă zile consecutive.
Rezult ă din cele spuse pân ă aici c ă eșantionarea de zile neconsecutive asigur ă o reprezentativitate
superioar ă a eșantion ării presei cotidiene. E bine ca e șantioanele s ă cuprind ă un num ăr suficient de mare
de zile neconsecutive, la intervale regulate, pentru a surprinde diferitele faze ale tendin ței. Se recomand ă
aplicarea pasului de e șantionare din dou ă în dou ă numere ale ziarului, din cinci în cinci sau în fiecare a
cincea zi din lun ă ș.a.m.d. Ori de câte ori este posibil se vor utiliza concomitent mai multe procedee de
selec ție (eșantionare dubl ă), pentru a se verifica gradul de încredere în rezultatele ob ținute.
De la caz la caz, în afara select ării surselor de comunicare și eșantion ării documentelor, se pune și
problema eșantion ării din documente a unor texte, fie în mod aleator, fie în func ție de anumite criterii
(autor, tem ă etc.). Astfel, din volumele de literatur ă beletristic ă cuprinse în e șantion pot fi analizate doar
unele pagini, stabilite și ele printr-o e șantionare probabilist ă. De asemenea, dup ă stabilirea numerelor de
ziar cuprinse în e șantion, analiza con ținutului se poate face luând în considerare doar articolele de fond,
materialele semnate de un anumit comentator de pres ă ș.a.m.d.
În multe cazuri de aplicare a analizei con ținutului nu se impune e șantionarea, dimpotriv ă chiar. Nu
are nici un rost s ă utiliz ăm tehnicile de e șantionare când avem de studiat, de exemplu, con ținutul unei
rubrici dintr-un cotidian pe timp de un an. Când volumul comunic ării este redus, proced ăm la analiza în
întregime a textelor, știut fiind c ă reprezentativitatea e șantion ării depinde atât de selec ția, cât și de
volumul unit ăților de e șantionare (talia e șantionului). E șantioanele aleatoare cu un volum mai mic de 300
– 400 unit ăți de e șantionare – de regul ă – nu asugur ă o reprezentativitate corespunz ătoare.
Procede de analiz ă a con ținutului
Dezvoltarea tehnicii analizei con ținutului ofer ă în prezent un larg evantai de procedee, începând cu
analiza de frecven ță și terminând cu analiza con ținutului computerizat ă. Alegerea unui procedeu sau a
altuia impune moduri speicifce de determinare a unit ăților analizei con ținutului. Pe de alt ă parte, alegerea
procedeului de analiz ă este în func ție de tema de cercetare și de materialul ce urmeaz ă a fi suspus
analizei.
Analiza frecven țelor reprezint ă procedeul clasic al analizei con ținutului. Ea const ă în determinarea
numărului de apari ții ale unit ăților de înregistrare în sistemul categoriilor de analiz ă. De exemplu, se
numără cuvintele afectogene care apar într-un discurs sau cuvintele dificile (vezi cercetarea lizibilit ății),
se identific ă citatele dintr-un text și se compar ă frecven ța lor într-un alt text. Când unitatea de înregistrare
este tema, se determin ă prezen ța unei anumite teme într-un material dat. Cu ajutorul analizei frecven țelor
s-au putut studia tipurile campaniilor de pres ă din ziaristica româneasc ă contemporan ă (Cristian Ionescu,
1980). În țelegând prin campanie de pres ă „o ac țiune ziaristic ă planificat ă și desf ășurată într-o perioad ă de
timp determinat ă, având obiective precise, pentru atingerea c ărora sunt antrenate principalele for țe
redac ționale (O. Butoi, 1974), vom distinge campaniile de pres ă periodice (de exemplu, campaniile
agricole) de campaniile neperiodice (determinate de evenimente politice excep ționale, neplanificate și
neplanificabile). Dup ă punctul culminant al campaniei de pres ă, conform literaturii de specialitate, se
diferen țiază trei tipuri: a) campanii de pres ă declan șate de evenimente deosebit de importante, inedite,
punctul culminant situându-se la începutul campaniei; b) campaniile de pres ă periodice, la care punctul
culminant este plasat în a doua jum ătate a duratei de desf ășurare a campaniei; c) campaniile de pres ă
generate de evenimente anterior planificate, care au punctul culminant spre sfâr șitul ac țiunii ziaristice.
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 227
Fără îndoial ă că o campanie de pres ă bine organizat ă spore ște eficien ța propagandei, suscitând interesul
publicului pentru o anumit ă idee, mobilizând oamenii la ac țiune.
Analiza tendin ței porne ște de la analiza frecven țelor, urm ărind s ă pun ă în eviden ță, în cadrul
comunic ării, orientarea (atitudinea) pozitiv ă, neutr ă sau negativ ă a emi țătorului fa ță de o persoan ă, o idee,
un fapt social, un eveniment istoric, Ca și în cazul analizei frecven țelor, se începe prin identificarea
temelor, fiecare tem ă fiind clasificat ă dup ă pozi ția pozitiv ă, neutr ă sau negativ ă exprimat ă. Într-un
material de propagand ă (o bro șură, un film etc.) nu întreg con ținutul se refer ă la obiectivul propus:
influen țarea într-un anumit sens a publicului. Din con ținutul total sunt reparate unit ățile con ținutului în
legătură cu tema propagandei. Se calculeaz ă frecven ța unit ăților în leg ătură cu tema și se raporteaz ă la
numărul lor total. Nu este acela și lucru dac ă într-un articol de pres ă, de exemplu, tema adâncirii continue
a democra ției în țara noastr ă apare o singur ă dată sau de mai multe ori. Cu cât num ărul unit ăților în
legătură cu respectiva tem ă va fi mai mare, cu atât eficien ța propagandei va fi mai sporit ă.
O dat ă identificate temele, se trece la clasificarea lor dup ă cum atitudinea este „neutr ă“ sau „contra“.
Eviden țierea tendin ței se face prin folosirea formulei
(când se iau în calcul numai unit ățile de con ținut în leg ătură cu tema)
(când se ia în calcul num ărul total de unit ăți de con ținut)
unde:
AT = indicele de analiz ă a tendin ței
F = num ărul de unit ăți favorabile (pozitive, „pro“ etc.)
D = num ărul de unit ăți defavorabile (negative, „contra“ etc.)
L = num ărul de unit ăți în leg ătură cu tema
T = num ărul total de unit ăți (con ținutul total).
Observ ăm că cele dou ă formule dau indici de tendin ță diferi ți pentru c ă numitorul frac ției este diferit.
Conținutul în leg ătură cu tema cuprinde totalul unit ăților favorabile, defavorabile și neutre, în timp ce la
conținutul total se mai adaug ă și num ărul unit ăților f ără legătură cu tema a c ărei tendin ță o calcul ăm. S ă
luăm urm ătorul exemplu, construit pentru demonstra ție: din 462 numere de ziar analizate s-au repetat 389
articole care trateaz ă modul de desf ășurare a activit ăților cultural-artistice în diferite centre universitare.
În 276 de cazuri con ținutul articolelor scoate în eviden ță calitatea lor de excep ție; în 63 de situa ții se
amintesc și unele lipsuri; iar în 50 de cazuri se analizeaz ă exclusiv neîmplinirile. Intuitiv, ne d ăm seama
că ziarul respectiv prezint ă în mod favorabil activitatea desf ășurată. Dar cât de favorabil ? Indicele
tendin ței ne-o poate spune cu precizie:
Acest indice, calculat dup ă o formul ă sau alta, ne permite s ă compar ăm atitudinea exprimat ă printr-o
sursă de informa ții cu cea exprimat ă prin intermediul celeilalte surse. Dac ă analiz ăm, comparativ, un alt
ziar (un e șantion de 503 numere) sau acela și ziar, dar dintr-o alt ă perioad ă de timp, putem avea
următoarea situa ție: în 266 articole se apreciaz ă rezultatele pozitive; 35 de articole cuprind aprecieri
laudative, dar și critice; 53 de articole sunt critice. F ără calcularea indicelui de tendin ță, ne-ar fi greu s ă
compar ăm pozi ția celor dou ă surse de informa ții. În cazul al doilea, indicele de tendin ță este de + 0,60 sau
conform formulei care ia în calcul con ținutul total, + 0,42.
Analiza realizat ă eviden țiază faptul c ă ambele ziare apreciaz ă pozitiv activitatea cultural-artistic ă. Cel
de-al doilea ziar analizat face mai multe semnal ări pozitive decât primul, dar se preocup ă într-o m ăsură
mai mic ă decât acesta de aspectele acestei activit ăți.
Pentru calcularea tendin ței, în analiza con ținutului poate fi utilizat ă și o formul ă mai dezvoltat ă, care
ia în considerare concomitent atât con ținutul în leg ătură cu tema, cât și con ținutul total:
(Simbolurile se p ăstreaz ă, iar T reprezint ă num ărul total al unit ăților con ținutului).
Aplicând aceast ă formul ă, constat ăm că valoarea indicelui de tendin ță al primului ziar este de +
0,284. Indicele de tendin ță al celui de-al doilea ziar este de – 0,255. Rezult ă de aici c ă prima surs ă de
informare are o atitudine, în ansamblu, mai favorabil ă față de desf ășurarea activit ăților cultural-educative
decât cea de a doua.
În formulele prezentate, unit ățile con ținutului neutre nu au fost luate direct în calcul. Studiile
efectuate au relevat îns ă rolul lor în determinarea indicelui de tendin ță. Așa cum remarcau Harold D. ATFD
L=−
228 Septimiu CHELCEA
Lasswell și N. Leites ( 1965), indicele de tendin ță descre ște în valoare absolut ă atunci când cre ște num ărul
de unit ăți de con ținut neutre; dac ă toate unit ățile con ținutului în leg ătură cu tema dat ă sunt neutre, atunci
indicele de tendin ță este egal cu zero; dac ă nu exist ă unit ăți neutre, indicele de tendin ță rezult ă din
raportarea num ărului de unit ăți favorabile la num ărul unit ăților de con ținut defavorabile.
Analiza evaluativ ă reprezint ă un procedeu al analizei con ținutului propus de Charles E. Osgood
(1959). Se face distinc ție între obiectul atitudinii (O) și evaluarea obiectului (E). Ca obiect al atitudinii
întâlnim diferitele unit ăți sociale (familia, grupul, colectivtatea etc.) sau fenomenele și procesele sociale
(democra ția constitu țional ă, tranzi ția, privatizarea, etc.), iar ca evaluare lu ăm în considerare toate
determin ările calitative ale unit ăților sociale (coeziunea, caracterul progresist, eroic etc.). Aplicarea
procedeului de analiz ă evaluativ ă impune transformarea aser țiunilor din text în construc ții sintactice
echivalente semantic, astfel încât s ă apar ă foarte clar obiectul atitudinii și evaluarea.
În mod concret analiza evaluativ ă presupune:
a) Identificarea tuturor aser țiunilor din text referitoare la obiectul atitudinii. Pentru a preîntâmpina
eventualele distorsiuni, obiectele atitudinii sunt înlocuite cu simboluri (literele mari ale alfabetului). Se codific ă prin acela și simbol fie elementele unei mul țimi, fie mul țimea ca unitate integratoare.
b) Identificarea expresiilor care con țin determin ări directe și a expresiilor care con țin determin ări
indirecte. Toate expresiile care con țin ca obiect al atitudinii unitatea social ă, fenomenul sau procesul
ce ne intereseaz ă sunt transformate în expresii sintactice simple care pun în eviden ță: subiectul,
predicatul și complementul.
c) Expresiile transformate sunt evaluate, acordându-se ponderi (între + 3 și – 3) predicatelor și
complementelor. Se analizeaz ă, deci, direc ția și intensitatea atitudinilor, întocmindu-se apoi câte o
foaie de codificare pentru fiecare obiect al atitudinii ce ne intereseaz ă.
Evaluarea fiec ărei propozi ții, produsul dintre direc ția și intensitatea atitudinii, poate lua valori
pozitive sau negative.
Analiza contingen ței permite eviden țierea structurilor de asociere a termenilor (conceptelor) dintr-un
text. Frecven ța de apari ție asociat ă a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecven ța relativ ă) se compar ă
cu probabilitatea teoretic ă de asociere a lor (valoarea de a șteptare). Dac ă diferen ța este semnificativ ă, se
trage concluzia c ă asocierea termenilor nu este întâmpl ătoare, ea datorându-se fie unei particularit ăți de
stil, fie inten ției manifeste sau latente a autorului. Analiza contingen ței, a șa cum a fost prezentat ă de
Charles E. Osgood ( 1959), presupune:
a) Identificarea unit ăților de înregistrare. De regul ă, sunt utilizate unit ățile „clasice“ ale textului;
articolele, când se analizeaz ă ziarele; capitolele, atunci când se analizeaz ă un roman; telegramele
oficiale, sloganurile etc.
b) Stabilirea schemei de categorii. De exemplu, ne intereseaz ă să vedem gradul de asociere într-un text a
termenilor, desemnând categoriile sociale A, B, C, D, E, F.
Se construie ște apoi o matrice pentru analiza contingen ței, un tabel cu dubl ă intrare, în care se trec
unitățile de înregistrare și prezen ța (+) sau absen ța (-) termenilor a c ăror asociere se testeaz ă (Tabelul
11.4)
Tabelul 11.4. Matricea pentru analiza contingen ță
Unitatea de înregistrare Termenii
A B C D E F
1 + + + – + –
2 + + + + – –
3 + + + – + –
4 + – + + – +
5 + + + – + +
6 – – + – – –
7 + + + – – –
8 + + + – – –
9 + + + + – +
10 + + + – + +
Frecven ța relativ ă (%) 90 80 100 30 40 40
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 229
d) Se calculeaz ă frecven ța relativ ă (procentul) de apari ție a fiec ărui termen în totalul unit ăților de
înregistrare. (În exemplul dat în tabelul 5 se utilizeaz ă doar ilustrativ exprimarea procentual ă. În mod
obișnuit nu se calculeaz ă procentajele la totaluri mai mici de 30).
e) Se calculeaz ă apoi valoarea probabil ă de asociere a termenilor, prin înmul țirea frecven țelor relative de
apari ție în text a termenilor (categoriilor) lua ți în considerare.
f) Dup ă calcularea probabilit ății de asociere doi câte doi a termenilor, se construie ște un tabel de
contingen ță. Atât pe orizontal ă, cât și pe vertical ă sunt trecute simbolurile termenilor (categoriilor). În
partea superioar ă a diagonalei sunt trecute valorile probabilistice de asociere, iar în partea inferioar ă
frecven țele relative (%) de apari ție concomitent ă a termenilor în textul analizat (Tabelul 12.5).
Tabelul 11.5. Matricea de contingen ță
Termenii A B C D E F
A /// 0,72 0,90 0,27 0,36 0,36
B 0,80 /// 0,80 0,24 0,32 0,32
C 0,90 0,80 /// 0,30 0,40 0,40
D 0,30 0,20 0,30 /// 0, 12 0, 12
E 0,40 0,40 0,40 0,00 /// 0, 16
F 0,40 0,30 0,40 0,20 0,20 ///
În exemplul luat în discu ție, termenii A și B apar asocia ți în 80% din unit ățile de înregistrare,
termenii A și C în 90%, termenii A și D în 30% din totalul unit ăților de înregistrare ș.a.m.d.
g) Valorile probabilistice de asociere a termenilor, înscrise în partea superioar ă a diagonalei, se compar ă
cu frecven țele relative de asociere, a șa cum rezult ă din analiza textului. Dac ă frecven țele relative
(observate) sunt semnificativ mai mari sau mai mici decât valorile probabilistice, se poate trage concluzia c ă între elementele (termenii, categoriile) luate în considerare exist ă o structur ă de asociere.
Semnifica ția diferen ței dintre valoarea probabilistic ă și frecven ța relativ ă observat ă se examineaz ă
prin intermediul devia ției standard.
Analiza contingen ței constituie procedeul cel mai adecvat pentru studierea con ținutului latent al
comunic ării. Aplicarea acestui procedeu poate fi combinat ă cu celelalte procedee de analiz ă (a
frecven țelor, a tendin ței, evaluativ ă), cu alte metode și tehnici de cercetare.
În studiul comunic ării, schema celor cinci „C“-uri (Cine ? Ce ? Cui ? Cum ? Cu ce rezultat ?) propus ă de
Harold D. Lasswell ( 1903- 1978) poate fi, a șa cum remarca și Traian Herseni ( 1975), mult dezvoltat ă.
Analiza con ținutului telegramelor de felicitare a impus completarea schemei cu înc ă dou ă întreb ări: „În
numele cui ?“ și „Pentru cine ?“. De altfel, ad ăugând la „schema lui Lasswell“ întrebarea „de ce ?“
obținem – dup ă cum remarc ă Ole R. Holsti ( 1969, 25) – paradigma oric ărei comunic ări: sursa sau
emitentul, procesul de codificare, mesajul, canalul de transmitere, procesul de decodificare și receptorul.
Aplicarea tehnicilor de analiz ă a con ținutului
Etap ă distinct ă în cercetare, opera ția de aplicare a tehnicii analizei con ținutului const ă din codificarea
sau din introducerea unit ăților de înregistrare în schema de categorii. Ea nu este deloc simpl ă, analistul
trebuie s ă facă uneori disocieri fine între sensul denotativ și cel conotativ al termenilor. În vederea
codific ării, pentru fiecare cercetare în parte, se întocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) și cu
sensul conotativ (explicit, formal) și cu sensul conotativ (implicit, latent) al termenilor. Cu cât schema de
categorii este mai clar ă, cu atât codificarea este mai rapid ă, mai fidel ă și mai valid ă. Problema fidelit ății,
asigurarea c ă unit ățile de înregistrare cuprinse în categorii au sens stabil, i-a preocupat cel mai mult pe
anali ști, pentru c ă analiza con ținutului s-a n ăscut ca o reac ție la interpretarea subiectiv ă a textelor,
autodefinindu-se ca „înregistrare sistematic ă și obiectiv ă“ a con ținutului comunic ării. Într-o lucrare de
referin ță în domeniul analizei con ținutului, Marshall S. Smith examineaz ă patru metode de stabilire a
fidelit ății unui sistem de categorii de con ținut (Stone, 1966, 359):
• Fidelitatea codificatorilor, adic ă aplicarea corect ă a regulilor de codificare și de clasificare în categorii
pe baza listei cu sensul termenilor. Anali știi codific ă și clasific ă acela și text, pe baza acelora și
230 Septimiu CHELCEA
instruc țiuni, utilizând aceea și schem ă de categorii. Se face apoi o corela ție a rezultatelor ob ținute de
către fiecare analist separat. Acordul rezultatelor fiec ărui analist cu restul grupului exprim ă fidelitatea
acestora.
• Consisten ța categoriilor se refer ă la m ăsura în care unit ățile de înregistrare într-o anumit ă categorie au
toate acela și sens. Cu ajutorul analizei varian ței sau al metodei împ ărțirii în jum ătate poate fi m ăsurat ă
consisten ța intern ă a categoriei și echivalen ța textual ă a unit ăților semantice cu elementele
componente ale categoriei.
• Stabilitatea categoriilor relev ă gradul de încredereacordat m ăsurării realizate cu ajutorul categoriilor.
Verificarea stabilit ății categoriilor poate fi f ăcută fie cu ajutorul „dic ționarelor de cuvinte uzuale și
simboluri-cheie“, fie prin procedeul clasific ării a dou ă texte diferite pe baza aceleia și scheme de
categorii și apoi calcularea coefien ților de corela ție pentru perechile de valori.
• Fidelitatea interpret ării vizeaz ă măsura în care anali știi, lucrând separat, cunoscând scopul cercet ării
și utilizând acelea și procedee de analiz ă, ajung la aceea și interpretare a rezultatelor.
Ca și problema fidelit ății, cercetarea validit ății în analiza con ținutului reprezint ă un moment deosebit
în desf ășurarea propriu-zis ă a analizei. Pentru cercet ătorul din domeniul vie ții sociale este fundamental ă
întrebarea: „M ăsoară instrumentul creat – în cazul nostru, analiza con ținutului – ceea ce presupunem c ă
măsoară ?“. F ără a dezvolta o argumenta ție prea larg ă, trebuie re ținut c ă validitatea con ținutlui constituie
procedeul cel mai des utilizat pentru a r ăspunde la întrebarea mai sus formulat ă. Concret, se încearc ă a se
determina, prin analiza logic ă, leg ătura dintre unit ățile de înregistrare și categoriile stabilite. Cu alte
cuvinte, examin ăm dac ă, și în ce grad, caracteristicile textului sunt relevante pentru verificarea ipotezei în
raport cu care categoriile din schem ă au func ție de variabile explanatorii.
La fel ca și în cazul altor cercet ări, validitatea analizei con ținutului poate fi evaluat ă și prin
determinarea capacit ății ei predictive ( validitatea predictiv ă sau validitatea criteriilor ) și prin
identificarea fenomenelor și caracteristicilor sociale și psihologice care sunt presupuse de categoriile
stabilite ( validitatea de construct ).
După efectuarea codific ării (introducerea unit ăților de înregistrare în schema de categorii și asocierea
normelor de cod sau a simbolurilor) se construiesc tabelele de frecven ță, matricele sau tabelele de
inciden ță și matricele de contingen ță. Se pot calcula anumi ți coefiecien ți de corela ție (pentru corela ția
rangurilor, coefien ții Spearman și Kendell sau coeficientul de corela ție produs – moment Bravais-Pearson
etc.) și se aplic ă textele de semnifica ție (chi pătrat, testul Student, testul /Z/, Mann-Whitney, Wilcoxon
etc.). Fire ște, coefien ții de corela ție și testele de semnifica ție vor fi utiliza ți numai cu respectarea
restric țiilor impuse de nivelul de m ăsurare cu care s-a lucrat (m ăsurare nominal ă, ordinal ă și, mai rar, de
interval).
Analiza con ținutului, de și a cunoscut în ultima perioad ă o dezvoltare excep țional ă, mai ales prin
utilizarea calculatorului electronic (a șa-numita analiz ă computerizat ă), care permite repararea direct ă de
către computer, pe baza unui dic ționar întocmit pentru fiecare cercetare, a categoriilor stabilite, are limite
ca oricare alt ă metod ă și tehnic ă de cercetare, iar utilizarea complementar ă, în cadrul aceleia și cercet ări, a
anchetei pe baz ă de chestionar, a observa ției sau experimentului nu poate decât s ă sporeasc ă valoarea de
ansamblu a investiga ției. A șa cum remarca înc ă Bernard Berelson, tehnica analizei con ținutului nu are
calități miraculoase, ea nu este, în cercetarea științifică, un substitut pentru o idee de studiu valoroas ă.
Termeni-cheie
• analiza con ținutului
– computerizat ă
• conținutul
– latent
– manifest
• eșantionarea documentelor
• fidelitatea
• procedee de analiz ă
– analiza contingent ă
– analiza frecven țelor
– analiza tendin ei • schema de categorii
• statistica lingvistic ă
• tendin țele
– ciclic ă
– de compensare
– primar ă
• unitățile de analiz ă
– de context
– de înregistrare
– de num ărare
• validitatea
TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGIC Ă 231
Probleme recapitulative
1. Care este specificul tehnicilor de analiz ă a con ținutului comunic ării?
2. Prin ce se deosebe ște analiza con ținutului comunic ării de statistica lingvistic ă?
3. Apari ția și evolu ția preocup ărilor de analiz ă a con ținutului comunic ării.
4. Prin ce se diferen țiază conținutul latent de con ținutul manifest?
5. Care sunt etapele unei cercet ări pe baza analizei con ținutului comunic ării?
6. Ce erori pot s ă apar ă în fiecare din aceste etape?
7. Prin ce se deosebe ște eșantionarea documentelor de e șantionarea popula ției?
8. Care sunt cele patru sisteme de num ărare posibil ă în analiza con ținutului comunic ării?
9. Ce condi ții trebuie s ă satisfac ă o bun ă schem ă de categorii de analiz ă a con ținutului?
10. Comenta ți schema de categorii de analiz ă utilizat ă de R. K. White.
11. Ce valoare au schemele de categorii standard?
12. Analiza ți comparativ diferitele procedee de analiz ă a con ținutului comunic ării.
13. Care sunt avantajele și dezavantajele utiliz ării tehnicilor de analiz ă a con ținutului comunic ării în
studiile socioumane?
În loc de încheiere
Orice sfâr șit este și un nou început. Încheind aici lectura cursului de Tehnici de cercetare sociologic ă,
studen ții pasiona ți de cunoa șterea vie ții sociale vor c ăuta desigur s ă-și completeze cuno ștințele.
Bibliografia selectiv ă din finalul volumului (am fost men ționate doar titlurile lucr ărilor de referin ță
accesibile) îi poate ajuta, orientându-le c ăutările.
Credincios “terenului”, îi îndeamn pe studen ții cu voca ție să treac ă la cercetarea concret ă, pentru c ă
nu exist ă lecție mai bun ă decât cea oferit ă de investiga ția de teren. În amfiteatre, a șa cum aprecia Max
Weber ( 1917/200 1, 139), studen ții pot s ă înve țe de la profesorii lor doar:
– capacitatea de a se achita con știincios de o sarcin ă dată;
– capacitatea de a recunoa ște faptele, chiar și – sau îndeosebi – pe acelea care li se par
dezagreabile, și de a ști să facă distinc ție între constatarea faptelor și luarea de pozi ție valorizant ă;
– capacitatea de a- și retrage propria persoan ă în spatele unei cauze pe care o serve ște și, prin
urmare, de a- și reprima nevoia de a face etal ări inoportune ale propriilor gusturi și a altor impresii
persoanele.
Aprecierile lui Max Weber sunt – pentru sociologia româneasc ă – mai actuale azi decât pentru
sociologia german ă în urm ă cu opt decenii, pentru c ă, dup ă perioada de aservire ideologic ă din timpul
comunismului, au reap ărut la noi semnele înregiment ării politice a cercet ătorilor vie ții sociale. Pe baza
experien ței de cercetare, îmi exprim convingerea c ă identificarea sociologiei cu propaganda politic ă nu a
adus și nici nu va aduce respectabilitate sociologiei sau practicienilor ei.
Bibliografie selectiv ă
Bailey, Kenneth D. ș1978ț(1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free
Press
Baker, Therese. ( 1988). Doing Social Research . New York: McGraw-Hill Book Company.
Bardin, Laurence. ( 1977). L’Analyse de contenu . Paris: P.U.F.
Berger, Peter L. ș1966ț(1999). Construirea social ă a realit ății. Bucure ști: Editura Univers.
Bernard, Claude. ș1865ț(1958). Introducere în studiul medicinii experimentale . Bucure ști: Editura
Științifică.
Boudon, Raymond (ed.). ș1992ț(1997). Tratat de sociologie . Bucure ști: Editura Humanitas.
Boudon, Raymond și alții (eds.). ș1993ț(1996). Dic ționar de sociologie . Bucure ști: Editura Univers
Enciclopedic.
Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investiga ția social ă. Bucure ști: Editura Paideia.
Burke, Peter. ș1992ț(1999). Istorie și teorie social ă. Bucure ști: Editura Humanitas.
Caplow, Theodore. ( 1970). L’Enquête sociologique . Paris: Armand Colin.
Chelcea, Septimiu. (2000). Cum s ă redact ăm în domeniul științelor socioumane . Bucure ști: Editura
SNSPA
Chelcea, Septimiu. (200 1). Meotodologia cercet ării sociologice. Metode cantitative și calitatzive .
Bucure ști: Editura Economic ă.
Chelcea, Septimiu, M ărginean, Ioan și Cauc, Ion. ( 1998). Cerecetarea sociologic ă. Metode și tehnici .
Deva: Editura Destin
Denzin, Norman K. și Linkoln, Yvonna S. (eds.). ( 1994). Handbook of Qualitatve Research . Thousand
Oaks: SAGE Publications, Inc.
Durkheim, Émile. ș1895ț(1974). Regulile metodei sociologice . Bucure ști: Editura Științifică.
Durkheim, Émile. ș1897ț(1993). Despre sinucidere . Iași: Institutul European.
Ferréol, Gilles (ed.). ș1995ț(1998). Dicționar de sociologie . Iași: Editura Polirom.
Ghiglione, Rodolphe și Matolon, Benjamin. ( 1991). Les Enquêtes sociologiques. Théories et pratique .
Paris: Armand Colin
Giddens, Anthony. ș1989ț(2000). Sociologie . Bucure ști: Editura All.
Grawitz, Medeleine. ( 1992). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Gusti, Dimitrie (ed.). ( 1940). Îndrum ări pentru monografiile sociologice . Bucure ști: Institutul de
Științe Sociale al României.
Hammersley, Martyn (ed.). ( 1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice . Londra:
Routledge.
Herseni, Traian. ( 1969). Metodologia cercet ărilor sociologice de la Bolde ști. În Sociologia militans.
Metode și tehnici sociologice (pp. 25-55).
Iluț, Petru. ( 1997). Abordarea calitativ ă a socioumanului. Concepte și metode . Iași: Editura Polirom.
King, Gary, Keohane, Robert și Verba, Sidney. ș1994ț(2000). Fundamentele cercet ării sociologice .
Ia și: Editura Polirom.
König, René (ed.). ( 1967). Handbuch der empirisches Sozialforschung (2 vol.). Stuttgart: Ferdinand
Enke Verlag.
Kuhn, Thomas S. ș1962ț(1976). Structura revolu țiilor științifice. Bucure ști: Editura Științifică și
Enciclopedic ă.
Laplatine, François. ș1996ț(2000). Descrierea etnografic ă. Iași: Editura Polirom.
Lewis, Oscar. ș1961ț(1978). Copiii lui Sanchez . Bucure ști: Editura Univers.
Mayntz, Renate, Holm, K. și Hubner, P. ( 1969). Einführung in die Methoden der empirische
Soziologie . Köln: Westdeutscher Verlag.
Mărginean, Ioan. ( 1982). Măsurarea în sociologie . Bucure ști: Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Mărginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercet ării sociologice . Iași: Editura Polirom.
Miftode, Vasile. ( 1995). Metodologia sociologic ă. Metode și tehnici de cercetare sociologic ă. Gala ți:
Editura Porto-Franco.
Mihăilescu, Ioan. (2000). Sociologie general ă. Bucure ști: Editura Universit ății din Bucure ști.
Mihu, Achim. ( 1973). ABC-ul investiga ției sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Mihu, Achim. ( 1992). Introducere în sociologie . Cluj-Napoca: Editura Dacia.
234 Septimiu CHELCEA
Miller, Delbert C. ș1964ț(1991). Handbook of Research Design and Social Measurement
(ediția a V-a). Newbury Park: SAGE Publications, Inc.
Moser, C. A. ș1958ț(1967). Metodele de anchet ă în investigarea fenomenelor sociale . Bucure ști:
Editura Științifică.
Neuman, Lawrence W. ș1991ț(1997). Social Research Methods. Qualitative and Quantitatve
Approach . Boston: Allyn and Bacon.
Nowak, Ștefan. ( 1977). Methodology of Social Research . Var șovia: Polish Scientific Publishers.
Pârvu, Ilie. ( 1981). Teoria științifică. Bucure ști: Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Popa, Cornel. ( 1972). Teoria cunoa șterii. Bucure ști: Editura Științifică.
Popper, Karl R. ș1934ț(1981). Logica cercet ării. Bucure ști: Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Riley, Matilda W. (ed.). ( 1963). Sociological Research. A Case Approach . New York: Harcourt, Brace
& World, Inc.
Rotariu, Traian și Iluț, Petru.( 1997). Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie public ă. Teorie și
practic ă. Iași: Editura Polirom.
Russell, Bernard H. ( 1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative
Approach . Walnut Creek, CA: AltaMira Press.
Silverman, David. ș1997ț(1998). Qualitative Research. Theory, Method and Practice . Londra: SAGE
Publications, Inc.
Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne și Kaufman, Jean-Claude. ș1992ț(1998). Ancheta
și metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv . Iași:
Editura Polirom.
Stahl, Henri H. ( 1934). Tehnica monografiei sociologice . Bucure ști: Institutul Social Român.
Stahl, Henri H. ( 1974). Teoria și practica investiga țiilor sociale (2 vol.). Bucure ști: Editura Științifică
și Enciclopedic ă.
Suppes, Patrick. ș1984ț(1990). Metafizica probabilist ă. Bucure ști: Editura Humanitas.
Tama și, Sergiu și Culea, Haralambie (eds.). ( 1972). Cunoa șterea faptului social . Bucure ști: Editura
Politic ă.
Unguranu, Ion. ( 1990). Paradigme ale cunoa șterii societ ății. Bucur ști: Editura Humanitas.
Veyne, Paul. ș1971ț(1999). Cum se scrie istoria . Bucure ști: Editura Meridiane.
Vlăsceanu, Laz ăr. (1982). Metodologia cercet ării sociologice . Bucure ști: Editura Științifică și
Enciclopedic ă.
Vlăsceanu, Laz ăr. (1986). Metodologia cercet ării sociale . Bucur ști: Editura Științifică și
Enciclopedic ă.
Weber, Max. ș1917ț(200 1). Sensul “neutralit ății axiologice” în științele sociologice și economice. În
M. Weber. Teorie și metod ă în științele culturii . Iași: Editura Polirom.
Weber, Max. ș1920ț(1993). Etica protestant ă și spiritul capitalismului .Bucure ști: Editura Humanistas.
Zamfir, C ătălin. ( 1987). Structurile gândirii sociologice . Bucure ști: Editura Politic ă.
Zamfir, C ătălin. ( 1999). Spre o paradigm ă a gândirii sociologice. Texte alese . Iași: Editura Cantes.
Zamfir, C ătălin și Vlăsceanu, Laz ăr (eds.). ( 1993). Dicționar de sociologie . Bucure ști: Editura Babel.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Virtu țile petrecerii [624902] (ID: 624902)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.