Violuri Absolute ale Dragostei

SEMINARUL TEOLOGIC EUROPEAN

DRAGOSTEA,

MAI MULT DECÂT UN CONCEPT

(1 CORINTENI 13)

PREZENTAT PENTRU

CARL SIMPSON, Ph.D.

LUCRARE DE DIPLOMĂ

PREZENTAT DE

GEORGE POP

DUBLIN, IRLANDA

SEPTEMBRIE 2015

Cuprins

Capitolul I

Introducere……………………………………………………………………………………..

Definirea si incadrarea subiectului…………………………………………………………..

Scopul lucrarii………………………………………………………………………………

Surse si metode folosite ……………………………………………………………..……..

Obiective si delimitari……………………………………………………………………….

Capitolul II

Autobiografia Spirituala………………………………………………………………,….…

Capitolul III

Perspective biblice asupra conceptului de dragoste……………………………………………

Dragostea raportata la lumea creata……………………………………………….…………..

Dragostea deosebită a Tatălui pentru Fiul, și a Fiului pentru Tatăl…………..….

Dragostea providențială a lui Dumnezeu peste tot ceea ce a creat…………….….

Atitudinea salvifică față de lumea căzută…………………..……………………..

Dragostea particulară, eficace și selectivă a lui Dumnezeu față de aleșii Lui……

Dragostea lui Dumnezeu față de ai săi, condiționată de ascultare…………….…

Dragostea si legea mozaica…………………………………………………….………….…

Isus Hristos si prefetiile………………………………………………………………..……

Capitolul IV

Valori absolute ale dragostei. (1 Corinteni 13)………………………………….…………

Dragostea: un imperativ al slujirii.

Dragostea: imperativ al inspirației divine.

Dragostea: un sens sacrificiului.

Dragostea: o bază în relațiile sociale.

Dragostea: o forță regeneratoare.

Dragostea: o valoare eternă.

Capitolul V

Concluzie…………………………………………………………………………………………….

DRAGOSTEA, MAI MULT DECÂT UN CONCEPT

(1 CORINTENI 13)

Introducere

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este o dragoste unică. Oricât am încerca să o asemănăm cu vreo relație ce am împărtășit-o cu alte persoane nu vom reuși să găsim vreo asemănare. Modul în care Dumneze ne iubește este unic, noi de multe ori iubim condiționat dar El are o dragoste necondiționată, El ne iubește pentru simplu fapt că ne iubește, ba mai mult EL ne-a iubit pe când noi eram în păcatele noastre. O dragoste care a dus la sacrificiu.

Deși au fost scrise volume întregi despre acest subiect să sperăm că următorul material ne ajută să examinăm mai bine ceea ce ne transmite Biblia despre această caracteristică Foarte importantă. Și sperăm că vom începe să înțelegem importantă aplicării acestul principiu în viață noastră de zi cu zi. Defapt scopul principal pe care Dumezeu îl subliniază în dreptul nostru este că să fim împlinitori nu numai ascultători înșelându-ne singuri.

Dragostea este o calitate care poate însufleți darurile spirituale și poate da valoare veșnică manifestărilor prin daruri. Este greu să ne imaginăm că un dar spiritual, care este dat de Dumnezeu pentru folosul întregii Biserici, poate să fie folosit fără dragoste și, în consecință, să mai fie numit dar.

Definirea ți încadrarea subiectului

Pavel definește dragostea în mod direct, descriind-o în relație cu alte calități, sau în mod indirect, prin rolul pe care îl joacă în inima omului sau în societatea umană. Aici se folosește termenul agape, diferit de eros, sau de fileo. Eros a ajuns să definească relația pur fizică, o dragoste definită ca o reacție chimică, manipulată de hormoni. Fileo a ajuns cu timpul să definească relația de amiciție și apropiere dintre rude. Agape este un tip de dragoste care presupune dăruire și sacrificiu. Acest subiect pe care îl tratăm cu privire la dragoste îl putem incadra in planul de mantuire a lui Dumnezeu, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16)  

Cea mai mare nevoie a bisericii actuale este nevoia de a înțelege dragostea lui Dumnezeu și de a o aplică în realtiile noastre cu semenii. De multe ori este greu să îți imaginezi o așa dragoste. Isus ne-a iubit pe toți, ceea ce ar trebuii să ne transmită și nouă un mesaj ferm și anume căci avem nevoie de o dragoste că a Lui. Trebuie să tânjim după această dragoste, să o dorim fierbine, doar atunci vom putea să ne unim cu adevărat. Atunci când ai dragostea lui Dumnezeu în ține și vezi pe fratele tău, care poate ți-a greșit, poate te-a vorbit de rău, sau chiar mai grav, ți-a făcut rău ; te duci cu brațele deschise spre el și dintr-o inima sinceră îi arăți dragostea nu doar prin vorbe și prin fapte.

Scopul lucrarii este de a vedea in lumina Sfintelor Scripturi si prin calauzirea Duhului Sfant importanta dragostei in viata unui crestin. Cum aceasta poate motiva darurile spirituale. Cum ea ne ajuta sa ajungem acolo unde am pornit, spre Canaanul ceresc, etc. Cu toate ca dragostea este un subiect foarte vast, un subiect despre care s-au scris nenumarate carti si comentarii totusi ea este nepatrunsa in intregime, de altfel Pavel afirma ca acum cunoastem in parte, dar acest “in parte “ se va sfarsi si vom intelege dragostea lui Dumnezeu pe deplin, dar pana atunci ne dam toate silintele sa avem dragoste, sa ne-o insusim pentru ca in ea ne sunt prezentate caracteristicile lui Dumnezeu, si sa implinim porunca divina traind in iubire.

Surse și metode folosite.

Pentru că trăim într-o lume în care la un singur click poți află aproape orice am decis să folosesc sursele mass-media în principal pentru a mă documenta și a avea acces la cât mai multe informații, apoi am ales să sintetizez unele lucruri din scrierile lui Richard Wurmbrandt, Eric și Leslie Ludy, Earle E. Cairnset dar deasemenea am citit unele cursuri susținute de învățătorii spirituali contemporani precum Iosif Anca, Ioan Brie etc.

Metodele folosite au fost. Rugaciunea, apoi culegerea de informatii, selectarea lor si ansambalea lor etapa cu etapa.

Obiective și delimitări.

Principalul obiectiv care a stat la baza alegerii mele de a trata această tema a fost că în urmă studiului să pot înțelege ce înseamnă dragostea practică, să pot să îmi fac ordine în ideile mele cu privire la ceea ce am simțit o viață întreagă că mă înconjoară și mă proteja chiar dacă nu înțelegeam uneori.

Dragostea este un subiect foarte vast de aceea ar fi foarte greu să putem vorbi despre ea tratând toate laturile ei, așa că ne vom limita la „Dragostea mântuitoare”

Autobiografia spirituală

M-am născut într-o familie de creștini la dată de 25.08.1983. am avut harul de a vedea un exemplu de urmat în părinții mei. Tatăl meu slujea într-o biserica penticostală, era plin de zel. Îmi amintesc cum era dornic să învețe tot mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu. Acasă ne adună că să facă studiu biblic ori de câte ori avea ocazia. Când era program la biserica nu aveam voie să lipsim, așa că în perioada copilăriei frecventam biserica. Poate uneori din obligație sau obișnuință pentru că nu de puține ori se întâmplă că să nu simt nimic , să nu fiu mișcat de nimic, era ceva ce știam că trebuie sar nu conștientizăm de ce trebuie.

Pe la 12 ani într-o duminică în Biserica din Rebrișoara de unde eram, s-a ridicat un bătrânel că să slujească din Cuvânt. Nu era un om foarte învățat nici cu prea multă teologie dar în puținele sale cuvinte și printr-un vocabular pe înțelesul tuturor ne vorbea despre ceva care îmi va rămâne în minte toată viață: în predică să descria dragostea lui Dumnezeu pentru noi că find o dragoste deosebită, o dragoste care se jertfește, care iartă, care acoperă, o dragoste care uneori este greu să o descrii în cuvinte. Deși mi-a captat atenția acea cuvântare totuși nu prea înțelegeam așa bine, dar aceste cuvinte aveau să mă urmărească o și să mă frământe mult în inima mea câțiva ani mai târziu.

Pentru că în perioada copilăriei mele au început să se deschidă granițele și mulți dintre consătenii mei au reușit să plece în occident pentru un trăi mai bun, pe la 16 ani am luat hotărârea de a pleca și eu Irlanda. Eram un copil neancercat, fără experiență, care privea totul copilărește. O mătușa îmi amintește mereu tabloul în care părăseam satul natal : „erai un copil mic și nevinovat cu un rucsac mare în spate și ai plecat pe uliță uitându-te mereu în urmă ta”

Cu ajutorul Domnului am ajuns în Dublin. Mii de km mă despărțeau de casă. Am locuit în casă cu câțiva prieteni datorită împrejurărilor. Țin minte prima zi în care am mers la biserica după ce am ajuns în Dublin. Era o zi de bucurie, o zi de nuntă și tocmai a unui consătean de-al meu. Mi-a plăcut foarte mult programul, parcă era ceva diferit de ceea ce știam eu din țară. Oamenii erau mai calzi, mai deschiși, parcă se citea o bucurie pe fetele lor când se întâlneau. Pe lângă asta parcă totul se făcea cu o râvnă aparte, cu mult patos. Faptul că eram departe de casă, departe de țară noastră, străini, ne făcea să fim mai uniți și mai rugători. Lucrul acesta ne-a conștientizat într-o oarecare măsură că pe acest pământ suntem călători, noi nu aparținem acestei lumi, noi am pornit spre Canaanul ceresc.

Timpul se scurgea cu pași grăbiți, treceau zilele una după altă, săptămâni și apoi ani și odată cu ei viață își urmă cursul și din păcate am început să experimentez un lucru pe care mulți tineri care au avut harul ce l-am avut eu de a fi crescut într-o familie creștină și de a cunoașe într-o oarecare măsură pe Dumnezeu și anume depărtarea de Creator. Departadrea de cel care este în măsură să ne conducă viață. Cu toate că frecventam biserica mă simțeam tot mai rece tot mai gol și parcă focul din mine se stingea. Rugăciunea mea a început să fie tot mai scurtă, mai rară, a ajuns să fie chiar ocazională. Am început apoi să mă depărtez de biserica de frați, am început să am o viață dublicitara. De multe ori scuză mea era serviciul care uneori mă împiedică să ajuns la biserica.

O altă piedică în calea mea au fost colegii de muncă care în zilele libere de duminică mă invitau insistând să iau parte cu ei la felurite distracții, că doar „suntem tineri” vorba lor. Prietenii deasemenea ai contribuit și mai mult la depărtarea mea de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că de multe ori când era ceva eveniment mai special sau evanghelizare și aveam frați invitați (cu toate că de multe ori nu probabil spuneau ceea ce spuneau și cei din biseirca noastră), rămâneam străpuns în inima, eram gata să iau decizii noi, îmi dădeam seama de starea mea. Dar din păcate timpul trecea și uităm. Și viață mea își lua iarăși cursul ei departe de Dumnezeu. Eram conștient căci el este Domnul dar nu îl simțeam, nu aveam o relație personală cu El.

De fiecare dată când sunăm acasă părinții mei se interesau de viață mea spirituală îmi dădeau sfaturi și îmi vorbeau din Biblie, indemnadu-mă să mă rog să ascult de Cuvântul lui Dumnezeu. De oameni te poți ascunde dar de Dumnezeu nu. Așa că vorbeam frumos cu ei, nu îi contraziceam dar când puneam receptorul jos mergeam pe drumul meu.

Când mergeam în România la casă părintească eram îndemnat de multe ori să închei un legământ cu Domnul pentru că am o vârstă la care ar trebuii să fiu conștient de asta. De fapt și eu mă gândeam căci trebuie să fac acest lucru că este drept, trebuia să îmi predau viață Domnului în totalitate dar parcă nu simțeam acel ceva care să îmi dea putere să iau decizii. Tot mereu amânăm spunând că încă nu sunt pregătit dar în curând o să mă pregătesc apoi o să fac pasul botezului. Și anii treceau…

Predica acelui bătrânel îmi venea în minte de nenumărate ori… ueori seara înainte să mă pun la culcare. Alteori la muncă. Dar ceea ce nu înțelegeam eu era că în ciuda faptului că eu trăiam duplicitar Dumnezeu se purta cu mine cu bunătate, mă proteja, mă binecuvântă zi de zi. Eram în harul sau. Eram în perioada în care se mijlocea încă pentru mine că și pentru acel smochin care nu aducea rod. Anii treceau și eu Îl supărăm pe Creator tot mai mult și mai mult. Dar îmi aduceam mereu aminte de tatăl meu care o viață întreagă mi-a spus despre Dumnezeu. Urmă să vină în Irlanda să ne viziteze, pentru că era și un frate mai mare acolo, dar acest lucru nu s-a mai putut întâmplă deoarece a fost diagnosticat cu cancer și starea lui de santate a început să se agraveze. În perioada această aveam 21 ani.

A urmat o perioada de rugăciune continuă în familia noastră și tatăl meu mi-a cerut și mie să mă rog pentru el îndemnându-ne printr-un exemplu practic prin care ne arată că Dumnezeu ascultă rugăciunea când sunt oameni care se unesc. Acel exemplu era din familia lui: tatăl lui (bunicul meu) fiind bolnav și aproape de a trece din această lume a cerut ajutorul familiei sale în rugăciune și Dumnezeu i-a ascultat și l-a vindecat. Ne îndemna și ne spunea mereu: ceea ce ceri în unitate Dumnezeu rezolva.

În ciuda faptului că cel care mi-a dat viață era bolnav și avea nevoie de rugăciunea noastră, de o încurajare, de mângâiere, m-am lăsat câștigat de prietenii mei și am hotărât să plec cu ei în concediu. Mă urmarea un o voce interioară care îmi spunea că familia mea are nevoie de uitate de rugăciune dar am neglijat-o din nou punând distracția ci relaxarea mea pe primul plan. În primele 3 zile din acel concediu conștiința mă mustră mereu și îmi spunea că nu e bine ceea ce fac, că ar fi mai bine să fiu alături de familie, să încurajez măcar prin prezența mea dacă vorbele nu o pot face că aș putea să mă rog poate Dumnezeu m-ar ascultă și pe mine. Dar din păcate neglijăm din nou acest lucru spunând că până la urmă totul o să se rezolve, căutând argumente în favoarea mea.

În următoarea dimineață pe la ora cinci nu am mai avut liniște așa că am ieșit din hotel , era un răsărit de soare foarte frumos, uitându-mă la cerul albastru și senin m-a copleșit un sentiment de vinovăție așa de mare încât nu am mai putut să mă stăpânesc și am început a plânge. O sumedenie de întrebări se perindau în mintea mea. „Ce caut eu aici?” îmi sună și mai strident în minte. În acele momente ceva în mine a început să se schimbe, vedeam starea mea cu adevărat pentru prima dată în viață. Ceva asemănător că lui Iacov când fugea de fratele sau Esau și a avut acea vedenie minunată mi se intempla și mie. Am văzut la fel că El măreția cerului, slavă Cerului și totodată starea mea de păcat așa că mi-a fost frică și am început să iau hotărâri ferme. În acele câteva momente cât am stătă acolo afară am văzut tot filmul vieții mele, toate greșelile mele de până atunci, uneori din neștiință alteori voit. În acea clipă am început să înțeleg acele cuvinte care m-au urmărit ani de-a rândul, acele cuvinte simple dar cu atâta valoare în ele. Atunci am început să înțeleg cât de mare este Dragostea lui Dumnezeu cât de minnata este ea față de mine. Am luat chiar în acea clipă hotărârea de a mă întoarce din toată inima la Dumnezeu, o hotărâre însoțită de pocăință și o căință față de tot ceea ce am făcut până în acele momente.

În următoarele ore am lăsat totul și a luat avionul spre România. Ajuns în casă părintească cu ochii în lacrimi am început să le istorisesc celor din casă ceea ce se petrece în mine. Că în sfârșit îl simt pe cel care este Creatorul meu. Am început să înțeleg acea dragoste jertfitoare care și-a dat viață că eu să trăiesc. Am stat în România o luna în care am început să caut din toată inima pe Dumnezeu, rugăciunea și să înțeleg tot mai mult din tainele cerului. Un foc lăuntric mă făcea să ard tot mai tare pentru cer. După ce m-am întors în Dublin a urmat o perioada de opt luni în care țin minte că mergeam la biserica, mă puneam undeva în spate și abea așteptăm să îmi plec genunchii că să pot să îmi vărs focul inimii la picioarele Mântuitorului meu. Iar după aceea în dată de 16 iunie 2004 am decis să închei legământ cu Mântuitorul meu mărturisindu-L în apă botezului. Botezul a fost oficiat de Nick Park și Nelu Deac. De atunci eram un om liber, un om salvat de Dumnezeu. Am început să experimentez din harul Sau tot mai mult. Am avut experiențe personale cu Salvatorul. Am văzut cum a lucrat în rândul tinerilor într-un mod deosebit cu multă iubire și ocrotire, etc.

La scurt timp după botezul în apă m-am întors în România pentru că starea tatălui mei se agravase și mai tare și era din ce în ce mai slab. Nu puteam să acceptăm că el să treacă la cele veșnice. Doream cu orice preț că el să fie în viață. Chiar în ultimele zile când ne spunea despre durerile lui și că ar vrea să îl lăsăm să plece nu puteam să acceptăm acest lucru. Totuși Dumnezeu lucrează minunat. Chiar dacă de multe ori nu înțelegem voia Lui, putem fii sigur că voia Lui este cel mai bun lucru. Ceea ce am înțeles și noi ulterior. Mărit fie Domnul pentru că el ne iubește așa de mult. Dragostea Lui este așa de minunată. Chiar dacă uneori nu o înțelegem ea este cu totul desăvârșită.

După un an și jumătate de la moartea tatălui meu a urmat o periaoda de stăruință după Duhul Sfânt în biserica din Dublin. În aceatsa perioada am stăruit mult. Mi-am dat silințele să mă pregătesc și să fac tot posibilul să îl primesc și eu. Când puterile mele s-au epuizat când am crezut că nu se mai poate, Dumnezeu și-a arătat din nou dragostea să mare pentru mine și m-a botezat și pe mine.

Timpul a trecut și am început să privesc spre viitoul meu. Am început să mă rog pentru cea care îmi va stă alături în viață mea. Am avut descoperiri că o să primesc o floare doar că la momentul potrivit. Au trecut șapte ani în care această rugăciune mi-a fost singură neamplinita. După șapte ani Dumnezeu în bunătatea lui mare și-a arătat din nou dragostea lui față de mine și m-a binecuvântat și cu o soție minunată pentru care îi voi mulțumi mereu.

Această experiență pe care am trăit-o personal și care m-a învățat despre Dumnezeu, și că Dumnezeu este draagoste m-a determinat că să aleg să tratez această tema din 1 Corinteni 13. Mă rog Domnului că să va binecuvînteze pe toți care citiți această mărturie și că El să își arate dragostea lui măreață și față de voi în fiecare zi.

Perspective biblice asupra conceptului de dragoste

Când vine vorba despre dragostea lui Dumnezeu, trebuie să luăm în considerare că Dumnezeu este Creatorul și, implicit, distinct față de noi. Sunt multe analogii pe care Biblia le face între Dumnezeu și creația Lui, însă trebuie să înțelegem faptul că Dumnezeu este mult mai complex decât ne imaginăm și a descrie chiar un atribut divin dintr-o singură perspectivă poate fi neînțelept. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8, 16) și Dumnezeu este mai mare decât noi. Aceasta înseamnă că dragostea lui Dumnezeu este mai complexă decât a noastră și are mai multe fațete.

Dragostea raportată la lumea creată.

Renumitul teolog biblic, D. A. Carson, menționează cinci moduri în care este văzută dragostea lui Dumnezeu în Biblie. Tot el afirmă că, dacă vom trata dragostea lui Dumnezeu doar dintr-o perspectivă, vom sfârși în a o distorsiona. Niciunul din aceste moduri cu privire la dragostea lui Dumnezeu nu trebuie absolutizat. Suntem chemați să îl cunoaștem pe Dumnezeu în mod echilibrat așa cum se prezintă în toată revelația Sa.

Dragostea deosebită a Tatălui pentru Fiul, și a Fiului pentru Tatăl.

Evanghelia după Ioan tratează în mod special această dragoste. Dragostea intra-trinitară face diferența între monoteismul creștin și alte tipuri de monoteism. Această dragoste nu conține aspecte de milă și har, pentru că atât Tatăl cât și Fiul, în perfecțiunea lor, sunt pe drept iubiți.

Dragostea providențială a lui Dumnezeu peste tot ceea ce a creat.

Dumnezeu a creat tot ce se vede și, înainte de a intra păcatul în scenă, El a afirmat că toată creația este bună (Geneza 1). Creația este produsul dragostei Creatorului. Mai mult, Domnul Isus descrie faptul că Dumnezeu se îngrijește de creație, de la plante, păsări și alte animale, și în mod special îi are în vedere pe ai Săi (Matei 6:30).

Atitudinea salvifică față de lumea căzută. 

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16).  Când Ioan vorbește despre lume, se referă mai mult la răutate decât la mărime. Cu toate acestea, Dumnezeu se îngrijește de întreaga lume, poruncind ca Evanghelia împăcării Fiului Său să fie dusă până la marginile lumii pentru că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci ca el să trăiască (Ezechiel 33:11).

Dragostea particulară, eficace și selectivă a lui Dumnezeu față de aleșii Lui. 

Aleșii pot fi întreaga națiune a lui Israel sau biserica ca trup și indivizi. În fiecare caz, Dumnezeu își orientează afecțiunea față de aleșii Lui într-un sens în care El nu își orientează afecțiunea față de alții. Copiilor lui Israel li se spune: „Domnul nu s-a atașat de voi și nu v-a ales pentru că sunteți mai numeroși decât celelalte popoare, – căci voi sunteți cei mai neînsemnați dintre toate popoarele, – ci pentru că Domnul vă iubește și Și-a respectat jurământul pe care l-a făcut strămoșilor voștri; de aceea v-a scos Domnul cu mână puternică și v-a eliberat din casa sclaviei, din mâna lui Faraon, monarhul Egiptului.” (Deuteronom 7:7-8). Încă o dată: „Iată, ale Domnului, Dumnezeul vostru, sunt cerurile și cerurile cerurilor, pământul și tot ce este pe el. Domnul s-a atașat de strămoșii voștri, iubindu-i, dar v-a ales și pe voi, urmașii lor, dintre toate neamurile, după cum vedeți astăzi.” (Deuteronom 10:14-15).

Trăsătura distinctă subliniată în aceste pasaje, când Israel este contrastat cu restul lumii, se referă la motivul pentru care Israel a fost ales și iubit. Acest motiv nu are nimic de-a face cu meritul personal sau național al lor; are de-a face pur și simplu cu dragostea lui Dumnezeu. Iar această dragoste se manifestă față de Israel așa cum nu se manifestă față de alte națiuni. Această caracteristică a dragostei alege și apare și în alte pasaje: „N-a fost Esau fratele lui Iacov? zice Domnul. Și totuși pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât! ” (Maleahi 1:2-3), declară Domnul. În mod similar în Noul Testament Cristos și-a iubit biserica (Efeseni 5:25).

În cele din urmă, dragostea lui Dumnezeu față de ai săi, condiționată de ascultare. 

Aceasta face parte din structura relațională în cunoașterea lui Dumnezeu. Nu are de-a face cu modalitatea în care devenim adevărați urmași ai lui Isus, ci cu relația ce o avem cu El o dată ce Îl cunoaștem. „Rămâneți în dragostea lui Dumnezeu” este îndemnul lui Iuda (v.21), lăsând impresia că există posibilitatea să nu rămânem în dragostea Lui. În mod clar aceasta nu este dragostea providențială a lui Dumnezeu. Nu este nici atitudinea salvifică față de lumea căzută. Nu este nici dragostea eternă care alege. Ea se referă la o dragoste condiționată. Chiar Domnul Isus ne cere să rămânem în dragostea Lui (Ioan 15:9) și că ascultarea de poruncile Lui este modalitatea în care rămânem în dragostea Lui (Ioan 15:10). Să ilustrăm ideea aceasta printr-o analogie: dragostea unui părinte față de copilul lui este, într-un sens, imuabilă (adică necondiționată), cel puțin ar trebui să fie. Totuși, în alt sens, copiii trebuie să cunoască ideea de a rămâne în dragostea părintelui și că, dacă nu vor face asta, se pot aștepta la consecințe drastice. Nu are niciun sens ca în momente de neascultare, părinții să le reamintească copiilor de dragostea lor necondiționată. Nu ar ajuta prea mult. Dimpotrivă, ei trebuie să simtă că au mers prea departe.

Biblia vorbește despre dragostea divină în toate aceste moduri. Dacă noi vom prezenta în mod exclusiv una din aceste modalități, sau dacă vom face una din acestea, modalitatea cheie prin care înțelegem toate celelalte modalități, sfârșim prin a distorsiona întreaga imagine a dragostei divine. Așa că, dragostea lui Dumnezeu nu este doar „necondiționată,” ea este și „condiționată.” Ea nu se referă numai la faptul că Dumnezeu are în vedere întreaga lume în oferirea evangheliei ci și faptul că Dumnezeu alege. În măsura în care vom prezenta echilibrat toate aceste fațete ale dragostei divine, vom fi credincioși în prezentarea caracterului lui Dumnezeu.

 D. A. Carson, The Difficult Doctrine of the Love of God (Wheaton: Crossway Books, 2000), p. 16-19

Dragostea si legea mozaica.

De regulă, când discutăm despre legea mozaică facem referire la Cele Zece Porunci. Dar această este o greșeală deoarece Legea mozaică conține mult mai multe porunci: ea reprezintă un întreg cod de legi, cu 613 reguli, porunci sau interdicții. În ebraică, Legea se cheamă Tora, termen care înseamnă lege ca directivă, dar și învățătură. Conținutul Torei este redat în cele cinci cărți ale lui Moise. Însă termenul Tora se folosește și pentru a denumi întregul Vechi Testament. În continuare vom folosi termenul Tora pentru a defini cele cinci cărți ale lui Moise, adică culegerea de legi mozaice cu cele 613 reguli, porunci și interdicții.

Ele pot fi împărțite în trei categorii:

Decalogul (Cele Zece Porunci), numit pe scurt Cele 10 Cuvinte. Aceste porunci reglementează relația omului cu Dumnezeu și relația dintre oameni.

Apoi găsim în codul mozaic cartea legământului cu regulile civile și religioase. În ea se expune și se explică semnificația religioasă și civilă a Decalogului pentru Israel.

În final, codul mozaic conține legile ceremoniale. Acestea reglementează slujirea în sanctuarul Cortului, și mai târziu, în Templu.

În această ultimă categorie este cuprinsă viața și slujirea preoților. Toate aceste reglementări, porunci și interdicții alcătuiesc împreună Legea mozaică. În iudaismul ortodox celor 613 porunci ale legii mozaice li se adaugă culegerea de legi a Talmudului. Acesta este o lucrare legiuitoare și religioasă transmisă pe cale orală, care a fost apoi scrisă în perioada cuprinsă între secolele III și VI d.Cr. Tora și Talmudul alcătuiesc totalul legilor.

Este interesant de remarcat faptul că Isus Cristos a luat poziție fermă privind codul Legii, când a spus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Însă Domnul Isus a respins ferm regulile și poruncile omenești ale Talmudului (tradițiile iudaice) spunând: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis (Exod 20:12; 21:17): „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta"; și „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea". Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aș putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră"(Marcu 7:9-13). Isus a susținut Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru El, cele cinci cărți ale lui Moise au fost inspirate de Dumnezeu și, din acest motiv, au fost obligatorii și pentru viața și slujirea Sa. Prin urmare, El a spus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:17-19).

Următoarele pasaje biblice ne arată că Legea mozaică a fost dată doar poporului evreu, respectiv Israelului: „… care este neamul acela așa de mare încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronom 4:8). „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile și poruncile Sale. El n-a lucrat așa cu toate neamurile, și ele nu cunosc poruncile Lui” (Psalm 147:19-20). „Acestea sunt rânduielile, poruncile și legile, pe care le-a statornicit Domnul între El și copiii lui Israel, pe muntele Sinai, prin Moise” (Levitic 26:46). „Ei sunt Israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele”. (Romani 9:4).

Legea mozaică a fost dată Israelului astfel, Israelul a fost o excepție, dar și un model pentru toate națiunile. Biblia spune: „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului” (Deuteronom 7:6). Așadar, Israelul din Vechiul Testament este singura națiune al cărei sistem de legi, sistem judiciar și executare justițiară, vin direct de la Dumnezeu. Astăzi însă lucrurile nu mai stau la fel, deoarece Israelul este necredincios și nu se află încă sub stăpânirea lui Isus Mesia. În viitor însă, când Israelul se va întoarce la Mesia, atunci Dumnezeu însuși va introduce forma de guvernare teocratică, va defini justiția, va exercita funcția judecătorească și o va pune în aplicare. Despre această perioadă a domniei lui Mesia Biblia ne spune: „Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, și cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rău.” (Isaia 11:3-4)

Despre starea viitoare a națiunii citim: „… Popoarele se vor duce cu grămada la el, și vor zice: Veniți, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului.” (Isaia 2:3)

Legea mozaică a fost dată poporului Israel cu următorul scop: „Căci sfatul este o candelă, învățătura este o lumină, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții” (Proverbe 6:23). Dumnezeu a vrut ca Israelul să fie o lumină în mijlocul întunericului națiunilor, un far strălucitor în noaptea păcatului, și în cele din urmă un indicator spre Dumnezeul cel viu și sfânt. De aceea, Balaam a fost nevoit să declare: „Este un popor care locuiește deoparte, Și nu face parte dintre neamuri … Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuințele tale, Israele!” (Numeri 23:9; 24:5). Balaam a recunoscut că Dumnezeu era cu Israel, că păzea acest popor, că locuia printre ei și că le-a dat o rânduială, o siguranță și o înfățișare divină prin legile Sale.

C.H. Mackintosh Gedanken zum 2. Buch Mose

În Concluzie libertatea creștină nu este libertatea de a nesocoti legea. Toată legea se cuprinde într-o ingura porunca: „Să Iubești pe aproapele tău că pe ține însuți” trebuie saobservam cu atenție ceea ce ne transmite apostolul. El nu spune lucrul care îl auzim în zilele noastre spus de „noii moraliști” că dacă ne iubim unii pe alții putem să eludăm Legea în interesul dragostei, ci doar atunci când ne iubim unii pe alții vom împlini Legea

Suntem chemați la libertate, dar să nu uităm că această libertate este libertatea de a ține în stăpânire firea noastră pământească, libertatea de a-l slujii pe semenul nostru, libertatea de a împlinii legea nu de a o nesocoti. Orice om care a fost eliberat de dragostea lui Isus Hristos își exprimă această libertate în trei feluri: în primul rând prin controlul de sine, apoi prin slujirea în dragoste a semenului și nu în ultimul rând prin supunere față de Legea lui Dumnezeu.

John Stott Galateni- comentarii biblice explozive- 160 161

Isus Hristos si profețiile.

Un studiu atent al Vechiului Testament revelează elemente (numite tipuri, de la grecescul typos) care sunt împlinite în venirea lui Mesia, cu alte cuvinte, există o corespondență între persoane, evenimente sau lucruri în Vechiul Testament și Isus Hristos în Noul Testament. Iată două principii de bază care respectă acest model de profeție și împlinire:

(1) Pentru a vedea cum un pasaj din V.T. arată înainte spre Hristos, trebuie să începem totdeauna prin a privi pasajul ca revelând un eveniment din istoria lui Dumnezeu de răscumpărare, adică, trebuie să examinăm mai întâi un pasaj din V.T. ca un eveniment istoric și apoi să vedem cum indică acesta spre venirea lui Isus Hristos ca Mesia promis.

(2) Trebuie să recunoaștem că împlinirea mesianică a unui pasaj din V.T. este adesea pe un plan spiritual mai înalt decât evenimentul din V.T. De fapt, este posibil ca oamenii V.T. implicați în eveniment să nu fi înțeles că ceea ce experimentau ei profețea despre venirea Fiului lui Dumnezeu. De exemplu, probabil că David n-a realizat când a scris Psalmul 22 faptul că suferința lui profețea despre suferința lui Hristos pe cruce. Nici bocitorii exilați care se depărtau de mormântul Rahelei din Rama (Ier. 31:15) nu știau că într-o zi lacrimile lor vor fi împlinite în morțile tuturor băieților mai mici de doi ani din Betleem (Mat. 2:18). Deseori putem privi un pasaj din V.T. ca profețind despre Domnul nostru numai în lumina revelației N.T.

Putem identifica cel puțin patru exemple în care V.T. este profetic și arată spre venirea lui Hristos din N.T.

(1) Texte specifice din V.T. citate în N.T. Anumite pasaje din V.T. sunt evident profetice cu privire la Hristos deoarece ele sunt citate în N.T.; de exemplu, Matei citează Is. 7:14 pentru a dovedi că V.T. profețește nașterea lui Isus Hristos din fecioară (Mat. 1:23) și Mica 5:2 pentru a demonstra că Isus trebuia să se nască în Betleem (Mat. 2:6). Marcu amintește cititorilor săi (Marcu 1:2-3) că venirea lui Ioan Botezătorul ca precursor al lui Hristos a fost profețită atât de Isaia (Is. 40:3) cât și de Maleahi (Mal. 3:1). Zaharia a prezis intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim în Duminica Floriilor (Zah. 9:9; comp. cu Mat. 21:1-5; Ioan 12:14-15). Experiența lui David exprimată în Ps. 22:18 anticipează împărțirea hainelor lui Isus între soldații de la cruce (Ioan 19:23-24), iar afirmația sa din Ps. 16:8-11 este interpretată ca o prezicere clară a învierii lui Isus (Fapte 2:25-32; 13:35-37). Scriitorul epistolei către Evrei afirmă că Melhisedec (comp. cu Gen. 14:18-20; Ps. 110:4) este un tip al lui Hristos, veșnicul nostru Mare Preot, încă multe alte exemple pot fi citate.

Concluzia ta?

(2) Aluzii ale scriitorilor N.T. la pasaje din V.T. Un alt exemplu în care Hristos poate fi găsit în V.T. este reprezentat de acele pasaje din N.T. care, fără a cita efectiv un anumit text, se referă la persoane, evenimente sau lucruri din V.T. care profețesc despre Hristos. De exemplu, chiar în primul text profetic al Bibliei (Gen. 3:15), Dumnezeu promite să trimită sămânța femeii ca să distrugă sămânța șarpelui. Cu siguranță Pavel a avut aceasta în minte când a spus că Hristos S-a născut din femeie ca să-i răscumpere pe cei aflați sub lege (Gal. 4:4-5; comp. cu Rom. 16:20), ca și apostolul Ioan când a afirmat că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să „nimicească lucrările diavolului" (I Ioan 3:8). Referirea lui Ioan Botezătorul la Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29, 36) indică înapoi spre Lev. 16 și Is. 53:7, iar referirea lui Pavel la Isus ca „Mielul nostru de Paște" (I Cor. 5:7) arată că jertfirea mielului pascal profețea despre moartea lui Hristos pentru noi (Ex. 12:1-14). Isus Însuși a spus că înălțarea șarpelui în pustie de către Moise (Num. 21:4-9) profețea despre atârnarea Lui pe o cruce. Și când Ioan spune că Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, a fost implicat în crearea tuturor lucrurilor (Ioan 1:1-3), nu putem să nu ne gândim la Ps. 33:6: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului" (comp. cu Evr. 1:3, 10-12). Acestea sunt doar câteva din numeroasele aluzii ale N.T. despre pasaje din V.T. legate de Hristos.

Concluzia ta?

(3) Persoane, evenimente sau lucruri din V.T. care sunt centrate pe tema răscumpărării. Exodul Israeliților din Egipt, care este văzut de-a lungul V.T. ca cel mai mare act de răscumpărare sub Vechiul Legământ, este o umbră a lui Hristos și a răscumpărării adusă de El sub Noul Legământ. Anumite tipuri în cartea Exodul care sunt o umbră a lui Hristos și a răscumpărării Sale sunt Moise, Paștele, trecerea Mării Roșii, mana, apa din stâncă, cortul cu mobilierul lui și marele preot.

(4) Exemple în evenimentele V.T. care reprezintă o umbră a modului cum Dumnezeu Se ocupă de noi în Hristos. Multe din întâmplările V.T. revelează un exemplu al modului în care Dumnezeu se ocupă de poporul Său, desăvârșit în Isus Hristos. Notați următoarele exemple:

(a) Avraam a trebuit să aștepte răbdător aproape douăzeci și cinci de ani pentru ca Dumnezeu să deschidă pântecele Sarei și să le dea un fiu, Isaac. Nimic din ceea ce a făcut el n-a putut grăbi nașterea acestui fiu al promisiunii lui Dumnezeu. Acest exemplu este împlinit în N.T., când Dumnezeu Îl trimite pe propriul Său Fiu ca Mântuitor al lumii, la împlinirea vremii (Gal. 4:4); nimic din ceea ce au făcut oamenii n-a putut grăbi acest moment. Mântuirea noastră vine doar din inițiativa lui Dumnezeu (comp. cu Ioan 3:16) și nu prin efort omenesc,

Concluzia ta?

(b) Înainte ca Israeliții să fie izbăviți din Egipt prin puterea îndurătoare a lui Dumnezeu, a trebuit ca ei să strige în disperare către Dumnezeul lor ca să fie eliberați de vrăjmașii lor (Ex. 2:23-24; 3:7). Aceasta profețește despre planul de mântuire al lui Dumnezeu cu privire la noi. înainte să ne putem aștepta la eliberarea de păcate și de dușmanii noștri spirituali prin harul lui Dumnezeu, noi trebuie să strigăm cu pocăință și să cerem harul Său mântuitor (comp. cu Fapte 2:37-38; 16:29-33; 17:30-31). Toți cei care cheamă numele Domnului vor fi mântuiți,

Concluzia ta?

(c) Când Naaman Sirianul căuta vindecare de lepra sa de la Dumnezeul lui Israel, i s-a spus să se scalde de șapte ori în râul Iordan. Deși aceasta inițial l-a mâniat, el a trebuit să se umilească și să se supună spălării Iordanului pentru a fi vindecat (II Împ. 5:1-14). Acest pasaj este o umbră a lui Isus și a Noului Legământ – atât prin faptul că harul mântuitor al lui Dumnezeu trece dincolo de limitele națiunii Israel (comp. cu Luca 4:27; Fapte 22:21; Rom. 15:8-12), cât și prin aceea că pentru a primi mântuirea, trebuie să ne părăsim mândria, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu (comp. cu Iac. 4:10; I Petru 5:6) și să urmărim a fi spălați în sângele lui Isus, soluția lui Dumnezeu pentru curățirea noastră (comp. cu Fapte 22:16; I Cor. 6:11; Tit 3:5; I Ioan 1:7, 9; Apoc. 1:5).

Concluzia ta?

În concluzie, deși ne relatează despre oameni ai lui Dumnezeu care ne servesc drept model și exemplu V.T. realizează mult mai mult decât aceasta; el „ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință

Continuă concluzia finală a acestui capitol!

Valori absolute ale dragostei. 1Corinteni 13

„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.„ (1 Corinteni 13:1)  

Dragostea: un imperativ al slujirii.

Pavel enumera si defineste locul darurilor duhului în biserică (cap. 12). Posedare tuturor acestor daruri nu ii da cuiva statutul de crestin dacă nu posedă darul suprem al iubirii. Acest frumos poem în proză a fost numit lucrul cel mai mare, cel mai tare, cel mai adânc pe care Pavel l-a scris vreodată.

Natura, valoarea și durata veșnică a iubirii în comparație cu darurile temporare, sunt prezentate aici. Capitolul acesta continuă discuția subiectului introdus în capitolul 12, și anume, darurile spirituale. Pavel noteaza faptul că diferitele înzestrări spirituale sunt conferite în așa fel încât să facă să înainteze clădirea și binele bisericii (12:4-28). Acum el arată că posedarea darurilor menționate acolo, oricât de bună ar fi, poate fi întrecută de o înzestrare care e mai de valoare decât orice e descris mai înainte, și că darul acesta este la îndemâna tuturor (Gal 5:22).

Referitor la puterea de exprimare care se găsește la cei mai calificați și mai talentați oratori dintre oameni, sau la limbile diferite folosite de națiunile pământului, dacă oratorul e lipsit de iubire, una din caracteristicile fundamentale ale lui Dumnezeu, elocvența lui superioară sau îndemânarea lui în folosire limbilor e tot atât de fără valoare pentru promovarea împărăției lui Dumnezeu ca și zgomotele fără înțeles al oricărui instrument de aramă răsunător sau al chimvalului zadarnic zăngănitor (1Ioan 4:8). „Totuși, manifestarea foarte spectaculoasă a limbilor sau chiar și capacitatea de a vorbi cu limbă angelică nu conferă nici o onoare celui care îl primește, sau nu-i e de nici un folos dacă nu e însoțită de iubire.” Apostolul intenționa să corecteze greșita evaluare pe care corintenii o dădeau darului limbilor și de a-i stimula să umble după iubire ca fiind înzestrarea cea mai de preț.

„Dragoste. -agape, iubire, cel mai înalt tip de iubire, care recunoaște ceva de valoare în persoana sau obiectul care este iubit; iubire care se întemeiază pe principiu, nu pe emoție; iubire care se dezvoltă din respectul pentru admirabilele calități ale obiectului ei. Iubirea aceasta este aceea care este văzută între Tatăl și Isus (Ioan 15:10; 17:26); e iubirea răscumpărătoare a Dumnezeirii pentru omenirea pierdută ( Ioan 15:9; 1Ioan 3:1; 4:9, 16); este calitatea specială demonstrată în procedeele creștinilor unul cu altul ( Ioan 13:34, 35; 15:12–14); e folosită pentru a arăta legătura credinciosului cu Dumnezeu (1Ioan 2:5; 4:12; 5:3).”

Biserica corinteană fusese foarte mult tulburată de discordie internă care avusese ca rezultat dezbinări și partide. Capitolul acesta arată că posedarea de diferite daruri ale Duhului nu ajută la nimic dacă persoana este lipsită de iubire.

Dragostea: un imperativ al inspirației divine.

„Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încît să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu Sunt nimic.” (1 Corinteni 13:2)  

Apostolul merge mai departe la darul mai important, deși poate mai puțin senzațional, al vorbirii ca sol inspirat al lui Dumnezeu, transmițând bisericii instrucțiuni din Cer. Superioritatea acestui dar față de acela al limbilor și al altor daruri spirituale este scoasă în evidență în cap. 14:1, 39. Profetul, care stă între Dumnezeu și oameni și descoperă voia lui Dumnezeu oamenilor, trebuie să fie dominat de iubire, altminteri soliile lui vor avea puțin efect asupra ascultătorilor.

„Din cauza păcatului, puterile minții s-au slăbit; capacitatea lui de a înțelege minunile vieții, atât naturale cât și spirituale, e cu mult inferioară aceleia pe care originar Dumnezeu a intenționat ca omul să o aibă ( Isa 6:9, 10; Ioan 12:37–40; 2Cor 4:4;). Îndelungi și sârguincioase studii și cercetări se cer pentru a face pe om să descopere tainele naturii, dar acestea erau ușor însușite de Adam înainte ca el să fi păcătuit (Ps 50, 51). Mintea neconvertită, dominată de păcat, nu poate înțelege lucrurile lui Dumnezeu. Aceasta se datorează faptului că păcatul a săvârșit o completă schimbare în natura spirituală a omului, așa încât căile lui sunt diametral opuse celor ale Creatorului său (Isa 55:8, 9). Profeților, Dumnezeu vede de bine să le descopere lucrările voii Sale în favoarea oamenilor. La rândul lor, ei sunt însărcinați să învețe pe oameni cu privire la relația lor cu Dumnezeu și cu semenii lor (Psa 25:14; Amo 3:7)”

După ce a notat posedarea posibilă a darurilor profeției, înțelepciunii, cunoștinței și credinței, înzestrări spirituale distinse și foarte mult dorite, Pavel face afirmația simplă că toate aceste lucruri, oricât de admirabile și importante ar putea fi, sunt ineficace fără iubire. Același lucru este adevărat și cu darurile dobândite, ca de pildă cunoștințele intelectuale. Satana are o mare putere intelectuală și știință care întrece pe aceea a oamenilor, dar nu e înnobilat prin aceasta. Mintea care nu e predată lui Hristos și nu e stimulată de Duhul Său e sub stăpânirea lui satana, care lucrează în ea pentru a aduce la îndeplinire în ea propria lui plăcere.

Dragostea: un sens sacrificiului.

„Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” (1 Corinteni 13:3)  

Aici cuvântul se poate aplica la împărțirea bunurilor la săraci în porții mici. Era probabil un lucru obișnuit pe vremea lui Pavel ca bogații să facă cu zgârcenie pomeni săracilor la poarta proprietății lor (Luc 16:20, 21). Apoi, iarăși, ei probabil distribuiau pomeni în porții mici la mulți oameni așa încât să tragă folos un număr mai mare și ei să fie gata să laude pe donator. Facerea de pomeni era socotită a fi o mare virtute, și era adesea făcută ostentativ. Isus a mustrat cu asprime dorința aceasta pentru aclamație populară ( Mat 6.1-4). Pavel arăta că dacă tot ceea ce ar fi avut un om ar fi fost transformat în mii de bucățele și dat altora, și totuși ar fi lipsit iubirea adevărată din viață, totul nu ar fi fost decât ipocrizie goală și fără de nici o valoare spirituală. Deși o astfel de purtare s-ar fi putut să aibă ca rezultat un bine pentru alții, nu putea să aibă aprobarea lui Dumnezeu pentru că lipseau calificațiile de caracter cerute.

De asemenea martirajul care e căutat pentru slăvire de sine nu are nici un merit. Pe vremea lui Pavel nu se obișnuia a se omorî oamenii prin ardere; metodele de execuție obișnuite erau împroșcarea cu pietre, crucificarea sau decapitarea cu sabia. Se pune întrebarea: De ce atunci se referă Pavel la martirajul prin ardere? Răspunsul este: Poate pentru că arderea reprezintă forma cea mai dureroasă de moarte. „A-și da trupul să fie ars ar reprezenta o formă extremă de jertfire de sine. Unii au privit pasajul acesta ca profetic despre tortura grozavă cu foc de care a avut parte biserica pe vremea lui Nero. Ei văd în felul acesta în pasaj o avertizare împotriva înșelăciunii că s-ar fi putut obține vreun merit prin căutarea zadarnică a martirajului prin foc.”

Dacă cineva care suferă martirajul prin foc nu posedă calificațiile de caracter reprezentate prin iubire (agape), nu are nădejde de viață veșnică, și în consecință a pierdut totul. Iubirea, deci, e mai de peț decât darurile Duhului pe care corintenii doreau să le aibă (v. 1, 2), sau decât faptele singure de binefacere sau lepădare de sine. Nimic nu poate lua locul iubirii.

Dragostea: o bază în relațiile sociale.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău,” (1 Corinteni 13:4,5)

Pavel scoate în evidență șapte caracteristici excelente ale iubirii și opt fapte și atitudini care sunt cu totul străine naturii ei, atât în aspectul ei pozitiv cât și negativ. „Personificarea iubirii în aceste versete sporește frumusețea descrierii, deoarece Pavel pune în seama iubirii caracteristicile acelea care se găsesc în aceia care iubesc cu adevărat.” În tot cursul paragrafului se văd întrezăriri ale greșelilor din biserica din Corint care erau în direct contrast cu excelentele calități ale iubirii.

Răbdarea sau îndelunga răbdare, într-o lume unde predomină nerăbdarea și intoleranța, e un atribut prețios. Iubirea suferă îndelung greșelile, cusururile și slăbiciunile altora. Ea recunoaște că toate ființele omenești sunt supuse greșelii, și că deci, trebuie să se manifeste cuvenita îngăduință pentru manifestări de erori care rezultă de pe urma naturii inerent păcătoase a omului. Îndelunga răbdare e opusă grabei, expresiilor și gândurilor pătimașe, și iritabilității. Cuvântul acesta denotă starea mintală care face pe om să fie liniștit și răbdător și să suporte îndelung când e oprimat, acuzat pe nedrept și persecutat. Plin de bunătate descrie natura milostivă a aceluia care este influențat de Duhul lui Dumnezeu, care caută pururea să dea pe față prin cuvânt și faptă o simpatie înțelegătoare pentru luptele și dificultățile altora și o apreciere a acestora. Ideea din cuvânt este că în toate împrejurările vieții, fie că sunt aspre și provocatoare, dureroase sau întristătoare, iubirea este bună și blândă. Iubirea este reversul urii, care se manifestă în severitate, mânie, asprime, lipsă de bunătate și în răzbunare. Un om care cu adevărat iubește pe un altul este bun față de el, doritor de a-i face bine, delicat și curtenitor, deoarece nu dorește să-i jignească sentimentele, ci caută să-i sporească fericirea (1Pet 3:8).

„Pizmuiește. Gr. zeloo, a fi gelos, fie într-un sens bun, fie în unul rău; aici într-un sens rău, a fi invidios, adică a da pe față sentimente rele sau neplăcute față de alții din cauza avantajelor pe care ei le au.” Asemenea sentimente dau naștere la ceartă și dezbinare, cu totul contrariu învățăturilor lui Isus, deoarece El îndeamnă pe oameni să se iubească unul pe altul și să trăiască laolaltă în unire (Ioan 15:12; 17:22; 1Ioan 3:23). Invidia, sau gelozia e unul din defectele omenești cele mai crude și mai de disprețuit (vezi Prov 27:4; Cant 8:6). Lucifer, îngerul înălțat care fusese privilegiat de a fi unul din heruvimii acoperitori la tronul lui Dumnezeu, a fost biruit de invidie și și-a pierdut poziția sa înaltă (Isa 14:12–15; Eze 28:14, 15). De la cădere, Satana a căutat să planteze propriul său viciu înspăimântător al invidiei în inima fiecărei ființe omenești, așa ca toți să fie ruinați, așa cum era el. Numai iubirea poate să alunge gelozia. Totuși, mulțumirea cu ceea ce Domnul a îngăduit ca noi să avem nu ne lipsește de dorința plină de râvnă după darurile cele mai bune și după dorința arzătoare după calea nespus mai bună a iubirii, care e descrisă în capitolul acesta (1Cor 12:31).

Iubirea nu-și trâmbițează propriile sale laude; e smerită și nu încearcă să se înalțe. Cel în a cărui inimă se găsește adevărata iubire își aduce aminte de viața și de moartea lui Isus și de îndată respinge orice gând sau sugestie care ar duce la slăvirea de sine. Iubirea nu umflă pe cineva cu vanitate; nu produce o stare de îngâmfare și de înălțare de sine. Expresia aceasta atrage atenția la starea subiectivă de mândrie și auto-satisfacție care atât de adesea marchează pe aceia care posedă cunoștințe și capacități superioare ( cap. 8:1). Iubirea nu se dedă la stimă de sine închipuită, pretinzând că are cele mai bune daruri, și în felul acesta slujind vanității. Iubirea nu produce idei de importanță de sine, și nici nu caută măgulire din partea altora pentru nimic ce a fost săvârșit.

Iubirea nu este niciodată nepoliticoasă, prost crescută sau nemanierată; niciodată nu se comportă în așa fel încât să jignească sensibilitățile altora. Hristos, când a fost pe pământ, se gândea la sentimentele oamenilor, și totdeauna se purta cu curtoazie și bunăcuviință față de toți. „Oricare adevărat discipol al Domnului va fi totdeauna cuviincios, nerăspunzând niciodată la îndemnurile inimii firești pentru a plăti înapoi grosolăniile și asprimea prin necuviință . Iubirea caută totdeauna ceea ce e drept și cuvenit sau cuviincios în toate relațiile vieții, deoarece caută să promoveze fericirea altora, și aceasta în chip necesar duce la evitarea a orice ar produce jignire sau ar stânjeni adevărata bucurie. Purtarea cuviincioasă a iubirii exclude orice fanatism și poziții necumpănite care duc la izbucniri emoționale nestăpânite și duc la defaimarea lucrarii lui Dumnezeu.”

Afirmația că iubirea niciodată nu se poartă necuviincios dovedește că e totdeauna sub controlul rațiunii, și nu poate fi o simplă emoție sau un simplu sentiment. Ceea ce este simplu un răspuns la sentiment și emoție și greșit numită iubire, nu acționează rațional, și nici nu ia seama în mod necesar la sentimentele și sensibilitățile altora.

Iubirea nu se aprinde de mânie, fie ușor, fie altcumva; nimic nu poate tulbura seninătatea iubirii desăvârșite și să dea naștere la o manifestare de supărare, nerăbdare sau mânie. „Creștinul care știe că eul, inima firească, e opusă voii lui Dumnezeu, și întrucât s-a predat Domnului, e mort față de păcat, nu are motiv real de iritație sau supărare. El în mod simplu încredințează totul lui Dumnezeu, cunoscând că tot ce se întâmplă, e sub privirea veghetoare și iubitoare a Aceluia care cârmuiește totul pentru binele său ( Rom 6:11; 8:28; 1Pet 5:6, 7).”

Unul din cele mai impresionante efecte ale convertirii e remarcabila schimbare care se vede în caracterul unei persoane care era în mod natural cu o dispoziție supărăcioasă, ranchiunos și lesne provocat la mânie. Sub influența Duhului Sfânt, cineva de felul acesta devine blând, delicat și calm. Toate eforturile lui Satana de a-l supăra și a-l face să dea drumul la vechiul duh repezit sunt zadarnice.

„Nu se gândește la rău. [Nu gândește rău, KJV]. Literal, nu pune la socoteală răul. Textul grec conferă aici idee de a nu lua în socoteală răul care a fost făcut; nici o punere în socoteală, nici o imputare, sau trecere în socoteală în contul nimănui. Acesta este încă un atribut frumos și creștinesc al iubirii. El arată că iubirea dă cea mai bună interpretare cu putință comportamentului altora. Cineva care este sub stăpânirea iubirii nu e cusurgiu, gata de a afla greșeli, sau de a pune în socoteala altora motive rele.”

Iubirea nu găsește plăcere în nici un fel de nedreptate, fie din partea prietenului sau a dușmanului. Nedreptatea [Nelegiuirea] care e păcat (1Ioan 5:17), e cu totul străină de natura divină a iubirii; de aceea cineva care iubește nu poate să aibă plăcere de nimic ce nu e în armonie cu voia lui Dumnezeu. Iubirea nu se bucură de viciile altora, și nici nu găsește fericire în faptul că alții sunt găsiți vinovați de vreo faptă rea. Nu are o plăcere malițioasă la auzirea unei vești că cineva a greșit (Prov 10:12; 11:13; 17:9; 1Pet 4:8). Inima nesfințită e veselă când un inamic cade în păcat sau când un oponent face o greșeală care îl duce la defaimă, dar nu așa este cu iubirea.

Dragostea: o forță regeneratoare.

„…nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul.” (1 Corinteni 13:6,7)  

Adevărul stă în contrast cu nelegiuirea și înseamnă virtute, dreptate, bunătate. Iubirea găsește plăcere, nu în viciile, ci în virtuțile altora. Iubirea manifestă interes față de propășirea adevărului și fericirii omului; de aceea e mulțumitoare ori de câte ori cauza adevărului este susținută (Mar 9:35–40; Filp 1:14–18).

„Iubirea nu poate găsi fericire în păcat de orice fel sau în pedeapsa aplicată păcătosului; ci mai degrabă, găsește plăcere în eliberarea omului din cătușele păcatului, deoarece o astfel de eliberare îl aduce în armonie cu adevărul și-l face un candidat pentru fericirea cerului, pentru care fusese creat.”

Iubirea acoperă și nu vorbește despre greșelile altora, pe care egoismul inimii firești bucuros le-ar dezvălui. Iubirea nu e doritoare să cerceteze slăbiciunile altora sau de a îngădui să fie cercetate de altcineva.

„Crede totul: expresia aceasta nu vrea să spună că acela care iubește pe semenii săi e credul până la absurditate, nefăcând nici o distincție între lucrurile de crezut, și în felul acesta în situația de a crede o minciună ca fiind adevăr. Dar iubirea este dispusă să interpreteze cât se poate mai bine purtarea altora, punându-le în socoteală motive bune. Aceasta este atitudinea iubirii, deoarece iubirea caută să facă pe alții fericiți și nu va crede nimic în detrimentul lor decât pe temeiul unor dovezi de netăgăduit. În legătură cu Dumnezeu, iubirea crede fără îndoială tot ce este descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu pentru om. Nu e îndoială cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu și a cerințelor sale; totul este acceptat și împlinit cu bunăvoință.”

Oricât de întunecoase ar fi aparențele, și orice motive ar fi pentru a pune la îndoială sinceritatea altora, iubirea încă nădăjduiește că totul va fi bine până când a dispărut orice posibilitate de a fi confirmată. Această credință față de semeni, pe care o inspiră iubirea, duce la susținerea cauzei lui în fața opoziției. Iubirea se întemeiază pe încredere, și încrederea aceasta se reazămă în cele din urmă pe Dumnezeu; de aceea, iubirea e dispusă să dea piept cu ridiculizarea, cearta și disprețul în apărarea altora, nădăjduind că la timpul cuvenit adevărul va fi îndreptățit. Iubirea suferă în tăcere toate dificultățile, încercările, persecuțiile și injuriile aduse de om, și toate atacurile pe care Dumnezeu va vedea de bine să îngăduie adversarului să le dea (vezi Iov 13:15). „Această afirmație cu privire la iubire arată răbdarea cea fără de margini care e posedată de acela care e totdeauna sub stăpânirea iubirii. Purtarea curioasă a altora, poate calculată ca să-l rănească sau să-l supere, o suportă cu răbdare, deoarece vede în semenii săi suflete pentru care a murit Hristos, suflete care sunt duse în rătăcire de Satana, și de care să se aibă milă și care să fie ajutate și nu să fie condamnate sau tratate cu asprime. Fiind expunerea perfectă a Legii lui Dumnezeu, iubirea lucrează consistent pentru interesele supreme ale altora, și în consecință e pregătită să privească la purtarea nefavorabilă a altora cu o răbdare și simpatie înțelegătoare inspirată de Dumnezeu (Mat 22:37–40; Rom 13:10; 1Ioan 4:7, 12, 16, 18, 20, 21).”

Dragostea: o valoare eternă.

„Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.” (1Corinteni 13:8)

Când o floare a dat parfumul și frumusețea ei în timpul orelor însorite, și-a îndeplinit scopul, și vântul rece și înghețurile o fac să se ofilească și să cadă. Nu așa stau lucrurile cu iubirea. În zilele de presiune și încordare, ca și atunci când totul e luminos și senin, iubirea rămâne pururea aceeași, revărsând împrejur parfumul ei de încredere, nădejde și credință. „Aceasta trebuie să fie așa, deoarece iubirea este însăși temelia Legii și Legea lui Dumnezeu e veșnică (vezi Psa 119:160; Mat 5:17, 18; Luc 16:17). Fiecărui credincios îi e prescris să cultive roada aceasta a Duhului, și fiecare credincios poate fi sigur că nu este parte a vieții pentru care iubirea nu face prevederi; pe iubire se poate sprijini totdeauna pentru a rezolva toate problemele.”

Pavel scoate în evidență superioritatea iubirii față de diferitele daruri care au fost folositoare la clădirea bisericii, dar care, atunci când biserica e triumfătoare, în împărăția slavei nu mai sunt folositoare. Darurile cunoștinței și profeției procură numai priviri parțiale asupra comorilor neistovite ale cunoștinței divine. Această cunoștință limitată se va vedea că este toată anulată în strălucirea superioară a lumii veșnice, după cum lumina unei lumânări își pierde importanța când e pusă în lumina strălucitoare a soarelui, „dar, când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși.” (1Corinteni 13:10)

Chiar și cunoștința adunată de oamenii cei mai strălucitori e fără însemnătate când e comparată cu vastul ocean al cunoștinței din univers. Când Isus vine iarăși ca să răscumpere pe ai Săi, atunci iluminarea parțială a minții omenești prin toată cunoștința posedată de om va fi pierdută din vedere în strălucirea superioară a descoperirii divine a adevărului, la fel cum lumina de la stele dispare când apare soarele dimineții. Nu poate să fie vreo sugestie aici că cunoștința adevărului va înceta sau va trece cândva; adevărul e veșnic, și cunoștința pe care o are omul din adevărul veșnic va rămâne pururea. Natura parțială a acestei cunoașteri e ceea ce va înceta când omul e schimbat din muritor în nemuritor (vezi v. 12; cf. cap. 8:2). La fel, când lumea aceasta se sfârșește, și oameni au comunicare deschisă, față către față cu Dumnezeu, profeția își va fi servit scopul și nu va mai fi necesară. Când cineva ajunge la starea de bărbat, lasă la o parte ca fără valoare ideile și sentimentele copilăriei, care mai înainte păreau de așa mare însemnătate. Într-un chip asemănător, când se ajunge la cer, oamenii vor lăsa la o parte ideile, vederile și sentimentele care sunt cultivate în viața aceasta, și sunt considerate atât de valoroase și importante.

Oglinzile din antichitate constau din bucăți de metal lustruit (vezi Exo 38:8). Chipul văzut în astfel de oglinzi era adesea estompat, confuz și întunecat. Cunoștința noastră cu privire la adevărul veșnic este acum obscură și întunecată în comparație cu ceea ce va fi în cer. Acum viziunea noastră este întunecată de slăbiciunile ființei fizice, care își au obârșia în păcat; chiar și percepția mintală este slăbită de rele deprinderi de viețuire, așa încât cele spirituale sunt numai slab percepute. Așa e viziunea noastră prezentă în ce privește adevărul spiritual. E parțială, obscură, întunecată; totuși ceea ce poate fi înțeles e îndestulător pentru a aduce bucurie credinciosului sincer când e făcut în stare să vadă ceva din frumusețea planului pe care Dumnezeu l-a făcut pentru răscumpărarea și proslăvirea omului. În cer, ceea ce era întunecat va fi înlăturat și lucrurile care au pus în încurcătură pe oameni vor fi făcute clare; cunoștința va crește, și odată cu creșterea cunoștinței va veni bucurie tot mai sporită .

„Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13)

Versetul acesta transmite ideea de permanență. Cu excepția iubirii, toate cele care au fost tratate în acest capitol, inclusiv profeția, limbile și alte daruri ale Duhului, vor înceta de a fi de preț sau vor fi anulate, dar cele trei elemente fundamentale ale experienței creștine nu vor trece; ele sunt permanente. De aceea, creștinul e îndemnat să-și concentreze atenția la acestea.

„Când se ajunge a se înțelege că din însușirile caracterului, iubirea este aceea pe care inspirația o folosește pentru a descrie însăși natura lui Dumnezeu, e ușor de a vedea de ce spune apostolul că mai pe sus de toate darurile Duhului, acesta este cel mai mare (vezi 1Ioan 4:7, 8, 16). Ca o manieră de viață, iubirea este eficientă, mai biruitoare, mai satisfăcătoare decât posedarea și exercitarea diferitelor daruri ale Duhului enumerate în cap. 12 (vezi 1Cor 12:31). Iubirea de Dumnezeu și de semenii noștri este cea mai înaltă expresie a armoniei cu Dumnezeu (vezi Mat 22:37–40). Iubirea trăită în viața credinciosului e cea mai mare probă a sincerității creștinismului cuiva (vezi Isa 58:6–8; Mat 25:34–40;).”

Concluzie

A fi creștin înseamnă a fi ca Hristos, care umbla din loc în loc făcând bine (Fapte 10:38). Creștinii deci, sunt aceia care, în Duhul lui Isus, umblă din loc în loc făcând bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul lor. Ei îl fac fără vreun interes personal, ci pentru că iubirea lui Dumnezeu din inimile lor face cu neputință ca ei să facă altfel Iubirea este calea excelentă, deoarece exprimarea ei practică este proba care urmează să decidă soarta veșnică a tuturor oamenilor. Aceia a căror religie este una de simplă conformare externă la forme și datini, vor descoperi că una ca aceasta nu e plăcută lui Dumnezeu . Iubire care se leapădă de sine, care produce unire între credincioși, va convinge lumea că Dumnezeu a trimis pe fiul Său în lume să mântuiască omenirea. Aceasta este metoda aleasă de Dumnezeu pentru poporul Său ca să dea mărturie despre adevărul Evangheliei ( Ioan 17:21, 23). O astfel de iubire, care nu arată nici o dorință de a înălța, îndreptăți sau mulțumi eul, ci e dedicată lucrării neegoiste pentru cei nevoiași, este un argument pe care oamenii neconvertiți nu-l pot contrazice. Ei văd în ea ceva de neînțeles pentru filozofia lor de viață. Inima lor e mișcată, și inteligența lor răspunde la dovada puterii temerii de Dumnezeu în viața oamenilor pocăiți. În felul acesta se demonstrează că iubirea este calea cea mai de seamă a predicării Evangheliei și a promovării împărăției lui Dumnezeu.

Bibliografie

Biblia

Surse mass-media

http://www.rcrwebsite.com/love1.htm

http://www.studiubiblic.ro/a/holyspirit.html

Eric si Leslie Ludy, Cand povestea de dragoste ti-o scrie Dumnezeu, Oradea, Kerigma 2006

Earle E. Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor,

Richard Wurmbrand, Imbatat de dragoste, Bucuresti, Stephanus, 1994

Heiko Krimmer, Comentariu Biblic Epistolele catre Corinteni,vol 11/12 Lumina Lumii,2007.

 D. A. Carson, The Difficult Doctrine of the Love of God (Wheaton: Crossway Books, 2000),

C.H. Mackintosh Gedanken zum 2. Buch Mose

John Stott Galateni- comentarii biblice explozive. Logos