Violul DIN Perspectiva Psihologiei Judiciare
CUPRINS
CAPITOL 1 : Limitele normalității și anormalității în sexualitate………
1.1. Pâna unde poate merge capacitatea de expresie sexuală……………
1.2. Atitudinea față de diferite forme de devianță sexuală în trecut și prezent…………………………………………………………………………
CAPITOL 2 : Violul – act infracțional………………………….………………
2.1. Reglementări legale cu privire la viol…………………….………
2.2. Tipuri de viol……………………….……………….…….
2.3. Factori de risc în producerea violurilor din perspectivă psiho- sociologică…………………………………………………………….…….…
2.4 Perspectiva psihologiei judiciare asupra violului………………….
CAPITOL 3 : Problematica psihosocială a cuplului penologic…………
3.1 Victima violului din perspectivă psihologică
3.1.1 Atitudinile sociale cu privire la viol și victimele violului………………………. ……………………………………………..
3.1.2 Efecte si implicatii psihologice ale actului agresional privind victima..………………………………………………………….
3.2 Personalitatea infractorului……………………………………….
3.2.1. Conceptul de personalitate – noțiuni generale……………….
3.2.2. Teorii ale fenomenului și comportamentului infracțional….
3.2.3. Profilul personalității infractorului……………
3.2.4. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de violatori……………………………..
CAPITOL 4 : Metodologia cercetării………………….
4.1. Obiective…………………….
4.2. Ipoteze…………………………………….
4.3. Participanți la studiu………………….
4.4. Tehnici și instrumente utilizate………….
4.5. Aspecte etice ale cercetării…………………….
CAPITOL 5 : Prelucrarea și interpretarea datelor………………….
CAPITOL 6 : Concluzii……………………..
BIBLIOGRAFIE…………
ANEXE……………………….
100 pag
=== l ===
CAPITOL 1 : Limitele normalității și anormalității în sexualitate………
1.1. Pâna unde poate merge capacitatea de expresie sexuală……………
1.2. Atitudinea față de diferite forme de devianță sexuală în trecut și prezent…………………………………………………………………………
CAPITOL 2 : Violul – act infracțional………………………….………………
2.1. Reglementări legale cu privire la viol…………………….………
2.2. Tipuri de viol……………………….……………….…….
2.3. Factori de risc în producerea violurilor din perspectivă psiho- sociologică…………………………………………………………….…….…
2.4 Perspectiva psihologiei judiciare asupra violului………………….
CAPITOL 3 : Problematica psihosocială a cuplului penologic…………
3.1 Victima violului din perspectivă psihologică
3.1.1 Atitudinile sociale cu privire la viol și victimele violului………………………. ……………………………………………..
3.1.2 Efecte si implicatii psihologice ale actului agresional privind victima..………………………………………………………….
3.2 Personalitatea infractorului……………………………………….
3.2.1. Conceptul de personalitate – noțiuni generale……………….
3.2.2. Teorii ale fenomenului și comportamentului infracțional….
3.2.3. Profilul personalității infractorului……………
3.2.4. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de violatori……………………………..
CAPITOL 4 : Metodologia cercetării………………….
4.1. Obiective…………………….
4.2. Ipoteze…………………………………….
4.3. Participanți la studiu………………….
4.4. Tehnici și instrumente utilizate………….
4.5. Aspecte etice ale cercetării…………………….
CAPITOL 5 : Prelucrarea și interpretarea datelor………………….
CAPITOL 6 : Concluzii……………………..
BIBLIOGRAFIE…………
ANEXE……………………….
CAPITOL 1. Limitele normalității și anormalității în sexualitate
Sexualitatea este un comportament uman natural, având la bază o dorință pulsională ce se impune a fi satisfăcută și care caută să se manifeste liber.
Sexualitatea este influențată direct de normele moral-religioase, socio-etno-culturale, familiale, educaționale și socio-juridice, se constituie în adevărate tabuuri, în sisteme de interdicție cu valoare formală absolută, cutume, precum și de influența exercitată de anumite modele interzise, dar cisculante ca: jocuri erotice, inițieri secrete. Sexualitatea este determinată de asemenea de perioada social-istorică în care ea se manifestă.
Normalitatea este expresia maturizării psihosexuale și reprezintă de fapt, atribuirea unor forme de manifestare acceptate, cu caracter de obligativitate și care trebuie adoptate și respectate necondițonat de către toți membrii grupului social-uman.
Anormalitatea este expresia regresiunii psihosexuale și reprezintă orice abatere de la normele existente în societatea din perioada istorică respectivă.
Ca atribute psihologice ale unei persoane atât normalitatea cât și anormalitatea sunt determinate genetic și constituțional. Din punct de vedere genetic constituțional, normalitatea este echivalentă cu conceptul de sănătate, iar anormalitatea este echivalentă cu conceptual de boală. Din punct de vedere sociocultural, normalitatea reprezintă o stare de echilibru moral și sufletesc, pe când anormalitatea este considerată ca devianță sau perversiune. Perversiune?
Ce este și cum este? Când un lucru este pervers și când nu este? Iată o întrebare adecvată secolului trecut, între timp s-au schimbat multe lucruri în plan social, astfel că această este generată, în primul rând, de laicizarea actului sexual. Pervers reprezintă ceva care încalcă limitele fixate. Dar în prezent nu mai vorbim de limite fixate, ci de un cuplu care consimte sau nu să apeleze la un anumit act.
“Îmi doresc să fac sex anal, ea refuză. Eu tot îmi doresc. Înseamnă că sunt anormal?”. Este o problemă a unui om, în fapt problema principală nu este dorința în sine, cât faptul că există un refuz. Un refuz pe care nu îl înțelege și care pare un atac la propria persoană. Problema este că refuzul nu este însoțit de nici o explicație. În cazul unei explicații lucrurile devin logice. Dar cum să existe o explicație atâta timp cât celălalt, de fapt, nici nu își pune problema să ințeleagă de ce el/ea insuși/insăși refuză.
Se consideră act sexual normal – actul de penetrare vaginală realizat de bărbat, prin intermediul penisului. Este o concepție care a fost realizată si structurată prin intervenția Bisericii. Unele lucrări, rezumă această intervenție a Bisericii în scopul controlului dorit și în interiorul cuplului. Dincolo de istorie, în activitatea curentă, întâlnesc mulți oameni care identifică actul sexual cu actul de penetrare, oricare altă abordare este considerată anormală.
Care este efectul pozitiv? O concepție clară și simplă despre sexualitate care se rezumă la un act ce permite fecundarea.
Efectul negativ? Incapacitatea de a vedea alte forme de manifestare, imposibilitatea de a izola actul sexual de actul fecundării.
De fapt, penetrarea vaginală funcționează în sensul unei scheme culturale de înțelegere a lumii. Când aceasta există, apare fenomenul anxietății pe care o simte o persoană când se confruntă cu oricare altă schemă. Când ea nu funcționează, din orice motiv, nu mai există un plan B și apare senzația unei probleme sexuale. Pe măsură ce temeiul problemei sexuale din mintea bărbatului capătă proporții, apar inevitabil și problemele sexuale de factură psihologică.
Pentru a trece peste astfel de momente dificile este necesar să se considere că actul sexual cuprinde și alte elemente.
Dificultatea constă în a stabili cu exactitate care este limita între normal și anormal în materie de sexualitate.
Societatea, prin legile juridice și normele moral-religioase stabilește limitele.
Până unde poate merge capacitatea de expresie sexuală?
Acum aproape două secole, Sigmund Freud, arăta că în orice act sexual normal, există elemente de perversitate – sărutul, atingerea organelor genitale, etc. sunt practic în afara schemei penetrării vaginale, deoarece presupun alte forme de acțiune.
Astăzi pentru a înțelege modul de percepție a “limitelor sexuale” este necesar să adoptăm o viziune mai largă.
Ce ar putea fi inacceptabil pentru societate? Sunt idei care au tot fost abordate în decursul secolului trecut, în diverse lucruri, scrise de oameni care au acordat mult timp acestei problematici. Și totuși există și contexte în care schema culturală a penetrării devine un lucru condamnabil, nu numai de opinia publică, ci și de justiția din orice țară civilizată.
În primul rând sunt câteva lucruri care sunt receptate în Codul Penal. Violul este un act sexual realizat fără acordul partenerei. Din acest motiv este considerat un act de violență. A acționa împotriva voinței partenerei este un act de violență pe care nu îl poți accepta ca atare, deoarece încalcă dreptul fiecărei persoane la alegere. În mod firesc, cei mai mulți oameni au o imagine despre viol. Violul este o temă importantă o problemă cu care ne confruntăm foarte des în societatea de azi și care poate prinde cu ușurință. Iar jurnalele de știri știu foarte bine acest lucru.
De ce oare interesul oamenilor pentru aceste momente? Poate pentru ca există ceva în ei care rezonează la acte de acest gen? Fantasma violului este una cu un grad de generalitate foarte ridicat. Nu se poate afirma că toți oamenii o au dar nici nu se poate afirma contrariul – că doar oamenii de un anumit gen o au.
Se poate afirma, în schimb, că violul este un act rezultat în urma unei atracții? Nu cred că acela care o violeaza pe bătrâna gârbovită de anii care-i apăsă umerii, se simte în vreun fel atras de ea – asta apropo de știrile cu care deja ne-am obisnuit în fiecare zi.
Este important însă, din punct de vedere psihologic, faptul că dacă o persoană manifestă în planul fanteziei, o oarecare violență sexuală, nu este o problemă psihologică ci doar o fantezie care merită analizată si înțeleasă.
Problemele apar atunci când persoana nu este capabilă să gestioneze fantezia. Dacă respectiva persoană ajunge să pună în practică acest lucru, fie ca tentativă, fie ca act în sine, înseamnă că vorbim despre o problemă de control și de pierdere a lucidității, pentru ca un plan emoțional interferează cu planul realității și îl acoperă. Ca și cum mintea logica ce receptează realitatea ar fi inundată de o tendință emoțională pe care nu o poate ascunde.
Se poate analiza violul din mai multe puncte de vedere însă este important să înțelegem că el are cauze logice, psihologice, sexuale, situaționale.
Este o stare specială care redă, de cele mai multe ori, incapacitatea de a gestiona o situație. Iar aici cauzele nu sunt numai la făptaș, ci și la victimă.
1.2 Atitudinea față de diferite forme de devianță sexuală în trecut și în prezent
Întreaga istorie a sexualității umane a cunoscut o serie de forme de exprimare a instinctului sexual, forme ce nu au un caracter unitar sau omogen, obiceiuri, reguli scrise sau nescrise. Astfel, neexistând doar un singur model cultural al sexualității umane, nu se pot judeca “abaterile” sau formele de “devianță’. De aceea se afirmă că ceea ce intr-o anumită societate poartă eticheta de deviant, în alte societăți sau perioade istorice este definit ca un fenomen normal. Spre exemplu într-un trib din Zambia o femeie căsătorită s-a plâns sfatului bătrânilor că soțul ei este un “pervers sexual”. La o examinare mai atentă a cazului s-a constatat că “perversiunea” respectivă constă în sărutarea și dezmierdarea sânilor soției ca act de preludiu. Pentru acest fapt bătrânii tribului l-au sancționat pe vinovat. În alte cazuri, dimpotrivă, alte obiceiuri și practici sexuale aparținând altor culturi decât cea europeanâ trezesc dezgustul indivizilor din societățile europene.
M. Eliade afirma că pentru omul modern sexualitatea nu reprezintă decât acte fiziologice, în timp ce pentru omul culturilor arhaice, aceasta reprezenta o ceremonie, un sacrament, în acest sens, în mai multe credințe și religii tradiționale străvechi, falusul reprezenta un simbol al puterii generatoare, ce nu aveau un caracter erotic cum întâlnim astăzi în societățile civilizate.
Multe dintre obiceiurile și ritualurile cu caracter sexual de altădată erau strâns legate de rodnicia pământului. Din multitudinea de exemple cel mai important și elocvent de prezentat este cel în care fetele tinere întrețineau relații sexuale cu preoții pentru a asigura fertilitatea pământului.
Astăzi, aceste acte dacă sunt întâlnite îi fac vinovați pe cei care iau parte la ele și îi sancționează grav. Un exemplu de actualitate ar fi cazul gurului Gregorian Bivolaru care este acuzat că ar fi intreținut relații sexuale cu o minoră. Situația gurului român nu este aceeași cu cea de acum mii de ani, dar se aseamănă, întrucât sexualitatea poate reprezenta o sursă importantă de conflict care poate afecta ordinea socială, fiecare societate propunându-și să exercite un control mai mult sau mai puțin strict. Dintre practicile sexuale cel mai des întâlnite și controversate, voi aminti: adulterul, prostituția, violul si homosexualitatea.
Adulterul – în trecut, Codul lui Hamurabi prevedea o serie de sancțiuni pentru delictele sexuale. Adulterul comis de femeia căsătorită era pedepsit prin înnecarea vinovatei și a amantului. În alte culturi soțului i se dădea voie să-i omoare pe cei doi dacă-i surprindea în cursul actului sexual.
În Egiptul antic adulterul era considerat ca reprezentând crima cea mai mare și era sancționat cu moartea partenerilor: soția era arsă de vie, iar amantul era aruncat pradă crocodililor.
În Grecia antică, în ceea ce privește căsătoria, legea prevedea fidelitate din partea soției nu și din partea soțului. În schimb soțul era obligat prin lege să intrețină relații sexuale cu soția sa de cel puțin 3 ori pe lună. O altă obligație impusă soțului era aceea de a nu se afișa în public cu alte femei decât soția sa, dar putea să se afișeze cu tineri adolescenți cu care se știa că întreține relații sexuale. Cu toate acestea se bucura de mai multe drepturi în materie de sexualitate decât femeia.
La germani, franci și vichingi practicarea poligamiei era atât de raspândită încât noțiunea de adulter era necunoscută.
Astăzi adulterul se sancționează diferit, in funcție de societatea în care are loc.
La noi în țară Există de ceva timp o lege care prevede pedeapsa cu închisoarea pentru soțul sau soția infidelă.
Esențial este ca celălalt soț să facă plângere în instanță și să aducă dovezi puternice. Denunțarea soțului infidel însă nu își prea are rostul, de regulă aceștia cel mult divorțează.
Prostituția – în Egiptul antic nu era considerată infracțiune. Prostituatele egiptene erau căutate și se bucurau de multă faimă, obținând multiple beneficii materiale. Herodot amintește în scrierile sale că însuși faraonul Kheops și-a obligat fiica să se prostitueze pentru a face față cheltuielilor necesare pentru ridicarea piramidei care-i poartă numele.
În Grecia antică, prostituția era larg răspândită și încurajată. Se întâlnea o prostituție cu caracter sacru ce avea loc în templele dedicate zeiței Afrodita și o prostituție laică, cu caracter comercial, ce se desfășura fără nici o îngrădire. Adeseori femeile din familiile bogate și respectate adoptau cariera de curtezane, acestea fiind deosebit de culte și educate față de restul femeilor din cetate. De altfel, singurele femei care erau tratate ca fiind egale bărbaților erau chiar aceste curtezane. Se întâlnea și o prostituție maculină ce avea o mare răspândire, relațiile homosexuale fiind apreciate drept practici nobile. Religia, deși a avut pentru poporul grec o mare influență asupra moralității, asupra atitudinilor și comportamentelor sexuale a avut o influență mai redusă, ajungându-se astfel ca beția și lăcomia exagerate să fie condamnate mult mai aspru decât actele sexuale.
În Roma antică, prostituția era de asemenea acceptată, dar spre deosebire de greci, romanii o priveau ca pe un rău necesar. La Roma există și prostituție masculină și chiar o prostituție juvenilă, practicată de copii de ambele sexe.
Prostituția juvenilă se mai întâlnește și astăzi în mai multe state, putând fi distinse trei categorii de copii care se prostituează:
fugarii, care fie își părăsesc domiciliul și nu sunt găsiți de părinți, fie fug de fiecare dată după ce sunt aduși înapoi,
vagabonzii, care de regulă locuiesc acasă, de unde lipsesc perioade de timp, de exemplu câteva nopți la rând, în mod repetat,
respinșii, ai căror părinți sunt indiferenți de soarta lor sau îi resping de-a dreptul.
Spre deosebire de statele europene în care se iau măsuri de combatere a acestor acte, în țările asiatice ca: Thailanda, Fillipine, Coreea de Sud, Vietnam există un adevărat “turism sexual”, în programul căruia intră și aceste “servicii” pentru doritori, de regulă europeni, americani sau japonezi.
Astăzi, în foarte multe state, prostituția este legală – nu și cea infantilă. Câteva state interzic doar anumite forme de prostituție, cum ar fi solicitarea stradală sau prostituția masculină. Țările cele mai permisive sunt Olanda și Germania.
Este bine de cunoscut faptul că legislația împotriva prostituție, acolo unde există, foarte rar îi pedepseste pe clienți.
Homosexualitatea – această practică a existat în toate timpurile și în toate culturile, diferit este, însă, modul de percepere a acestui fapt. Astfel că pentru mai multe popoare, relațiile homosexuale nu numai că erau interzise, ci dimpotrivă, erau considerate mult mai acceptate decât cele heterosexuale.
În rândul grecilor antici, dragostea unui bărbat față de un tânăr era idealizată ca fiind cea mai înaltă formă de dragoste sexuală.
La romani, homosexualitatea constituia o practică frecventă și obișnuită, chiar normală și de dorit în situația în care mulți bărbați își satisfăceau stagiul militar. Ceea ce era de condamnat în practicarea acestei relații era adoptarea rolului pasiv de către bărbat sau adoptarea rolului activ de catre femeie. Important pentru romani cât și pentru greci era să fi partenerul activ, sexul persoanei erotice nu conta așa cum contează el pentru noi astăzi.
În Evul Mediu, marea majoritate a comportamentelor partenerilor conjugali erau dominate de reguli severe care nu permiteau manifestarea afecțiunii în public și sancționau orice gest care putea fi interpretat ca dezvăluire a intimității. În această perioadă, întreaga sexualitate a fost influențată de dogmele religioase ale bisericii catolice. În pofida existenței unor reglementări severe, sexualitatea era larg răspândită și practicată și de către preoți, chiar în formele cele mai deviante.
Din perioada Evului Mediu și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa, cei care erau găsiți vinovați de practici homosexuale erau uciși.
În SUA abia în anul 1800 Thomas Jeffreson a propus abolirea pedepsei cu moartea pentru homosexuali, sugerând că pedeapsa cea mai adecvată pentru bărbatul homosexual este castrarea, iar pentru femeia lesbiană este tăierea unei porțiuni din nas.
Sancțiuni severe împotriva relațiilor homosexuale s-au menținut în legislațiile europene până în deceniul al șaptelea și al optulea ale secolului trecut.
Astăzi, dintre toate țările occidentale, cele mai severe legi cu privire la homosexuali sunt aplicate in SUA. În jumătate din statele americane aceste acte se pedepsesc de la simpla amendă până la 20 de ani de închisoare. Aceste legi pedepsesc și alte practice sexuale nefirești dintre care bestialitatea sau necrofilia, ba chiar sexul oral sau anal între bărbați sau între bărbați și femei indifferent dacă sunt căsătoriți sau nu.
Violul – în Grecia antică, acest act era apreciat ca o acțiune nepremeditată, sancționată în cel mai rău caz doar cu o amendă. Aceste reglementări, însă nu erau răspândite uniform în toate cetățile grecești.
La romani, violul a fost tolerat doar în perioada Republicii. În epoca Imperială acest act a devenit, însă, una dintre cele mai grave infracțiuni. Sancțiunea ducea până la pedeapsa capitală.
În secolele VII-VIII era noastră, în unele state europene, femeile victime ale violurilor erau denumite “corupte’ și-și pierdeau orice valoare și drept de a mai avea bunuri în proprietate. Singura posibilitate care le mai rămânea, pentru a supraviețui, era prostituția, care însă era interzisă.
Astăzi, violul este unul din actele de violență cu cea mai mare gravitate socială și se pedepsește cu închisoarea pe o perioadă mai mare sau mai mică, în funcție de gravitatea violului săvârșit.
Ca o particularitate distinctă a legislației românești amintim că violul nu se pedepsește dacă, înainte ca hotărârea de sancționare să fi rămas definitivă, autorul violului o ia în căsătorie pe victima violului respectiv.
De asemenea, tentative de viol, adică încercarea neizbutită de comitere efectivă a violului, nu se sancționează la noi în țară și în alte câteva state.
Deși atitudinile cu privire la sexualitate s-au schimbat foarte mult, mai ales în ultimii 20-30 de ani, devenind mai liberale și mai permisive, nu există încă un consens în acest domeniu. În timp ce pentru unii indivizi anumite aspecte ale sexualității reprezintă lucruri firești și naturale, pentru alții continuă să rămână un păcat și o formă de depravare.
Revenind la limita dintre normalitate și anormalitate în privința sexualității, sintetizând, putem aprecia normalitatea ca fiind reprezentată de tot ceea ce este liber consimțit de ambii parteneri. În caz contrar, în momentul în care ești obligat să faci ceva contra propriei voințe, actul sexual respectiv intră în sfera anormalului, putând lua chiar forma violului.
CAPITOL 2. Violul – act infracțional
Infracțiunea este o manifestare comportamentală, devianță dusă pană la aberanță, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către o societate, manifestare cu conținut antisocial, față de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancțiuni prevăzute penal. (Paul Popescu-Neveanu – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978, pag.354).
2.1 Reglementări legale cu privire la violența sexuală
De la relațiile sexuale necontrolate de către comunitate, caracteristice societăților primitive, spre raporturi reglementate prin tradiție sau morală și apoi prin lege, s-a parcurs un drum lung determinat de relațiile de proprietate și de interesul comunităților de a restrânge sau nu anumite conduite.
Istoria atitudinilor și sancțiunilor cu privire la viol în diferite epoci, a evoluat în funcție de concepțiile fiecărui popor, nepermițând o tratare unitară a acesteia.
Violul este forma sexualizată a exercițiului puterii și controlului și nu reprezintă întotdeauna nevoia de satisfacere a poftelor trupești. Violul are rădăcini adânci în culturile patriarhale. Astfel, violul apare încă din geneze și miturile popoarelor. Violul presupune înjosirea și intimidarea femeilor.
Secole de-a rândul, violurile au fost la ordinea zilei pe timp de război. Soldații germani au violat în cel de-al Doilea Război Mondial femei sovietice, soldații sovietici au violat femei germane. Soldații japonezi au obligat, pe timpul colonialismului și al războilului din Pacific, femei coreence, chinezoaice și taiwaneze să practice prostituția. În războiul de nouă luni dintre bengalezi și pakistanezi din 1971, se spune că soldații pakistanezi ar fi violat între 200.000 și 400.000 femei bengaleze. Războiul din Vietnam și cel din Iugoslavia sunt cunoscute pentru violurile și torturile sexuale practicate. Presupunem că peste tot unde se desfășoară un război, conflictul armat este însoțit și de violența sexuală.
Sensul pe care îl dăm astăzi noțiunii de viol este urmare a modului în care s-a privit în decursul timpului satisfacerea instinctului sexual, în special de către bărbat, dar și în raport cu poziția ocupată de femeie în societate.
Imaginea de azi a violului a oscilat în jurul a trei aspecte: plângeri mai bine închegate ale femeilor adulte, certitudinea și luarea în calcul a unei traume, ierahia reînnoită a violențelor. Sensibilitatea față de violența sexuală a fost întețită pentru prima dată de o atitudine militantă. Tema extremă a “sexocidului” sau a “violenței cotidiene menținând toate femeile în starea de teamă” e amintită în cartea lui Susan Brownmiller, aparută în 1975 în Statele Unite; între altele, aluzia la stradă “loc de ucenicie a fricii, neîncrederii, a furiei” pentru femeie; loc unde agresiunea apare, de asemenea, ca act de cucerire, semn de putere, gest de posesie cât și de dorință (Georges Vigarello – Istoria Violului între sec. XVI-XX, Ed. Amarcord, 1998 pag. 271).
Violul este un delict prezent în practică toate societățile de astăzi, chiar și în statele despre care nu există încă informații oficiale. Conform rapoartelor ONU, cele mai multe violuri se petrec în următoarele țări: Afghanistan, Guyana, Cambogia, Columbia, Mozambic, Namibia, Nepal, Pakistan, Peru, Filipine, Slovacia,Swaziland, Taiwan, Trinidad și Tobago, Uganda și Zair.
În Germania, El Salvador, Micronezia, Irlanda, Kenia, Peru, Insulele Seychellle, Suedia și Tadijkistan s-a înregistrat în ultima vreme o creștere relativă a numărului de violuri. Și numărul violurilor în grup a crescut îngrijorător în unele țări: Papua-Noua Guinee, India, SUA. Doar în Mauritania, Laos, Georgia și Tunisia, violurile par a fi mai rare.
Violul este o intâmplare tragică pentru victimă, dar și mai tragic, este faptul că s-a constatat o creștere în rândul victimelor, a unui număr foarte mare de copii abuzați sexual, indiferent de sexul lor.
În majoritatea statelor, prin viol se ințelege un raport sexual vaginal forțat, raporturile sexuale de alt fel sau introducerea unor obiecte în vaginul femeii fiind cel mult considerate a fi “harțuire sexuală”. Chiar dacă victima a fost, prin aceste fapte, la fel de umilită și traumatizată ca și în cazul unui raport sexual “normal”. În plus, victima întâmpină greutăți atunci când trebuie să dovedească că a avut loc un viol, atunci când nu există leziuni majore sau atunci când îl cunoaște pe agresor.
În Pakistan, femeile trebuie să aducă în fața instanței patru martori de sex masculin pentru a face dovada violului, altfel ea poate fi acuzată – în cazul în care este căsătorită – de infidelitate.
Unele reforme aduse sistemului urmează a permite mai multor femei să reclame violurile. În unele țări au fost înființate secții sau departamente speciale de poliție, în care activează doar angajați de sex feminin.
În Canada, Australia, Malaezia, precum și în mai multe state din SUA este permisă invocarea trecutului sexual al victimei în cadrul negocierilor, iar dovezile nu se acceptă decât în situații excepționale.
În India, în cazul violurilor din penitenciare, procedura juridică s-a inversat: se pornește de la premise că au existat raporturi sexuale fără acceptul victimei, iar acuzatul trebuie să aducă dovezi care să conteste acest lucru.
În Marea Britanie se încearcă mărirea pedepselor pentru violatori. În această țară au fost elaborate directive speciale, conform cărora cei dovediți vinovați trebuie să ispășească o pedeapsă minimă de cinci ani închisoare.
La noi în țară, violul este o infracțiune reglementată de art. 197 din Codul Penal, potrivit căruia actul sexual cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, constituie viol. Se pedepsește cu inchisoare de la 3 la 10 ani, în funcție de gravitatea violului, iar daca victima este membru al familiei infractorului, se pedepsește cu închisoarea de la 18 ani și interzicerea unor drepturi.
În cazul tentativei de viol, adică încercarea neizbutită de comitere efectivă a violului, la noi în țară și în alte câteva state nu se aplică sancțiuni de ordin juridic sau legislativ.
În anul 2000, Parlamentul României, a făcut un pas decisiv în crearea cadrului legal pentru combaterea violenței, prin adoptarea Legii nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul Penal. Prin această inițiativă legislativă, au fost puse la dispoziția organelor jurdiciare o serie de instrumente legale pentru combaterea eficientă a violenței sexuale în familie, s-au modificat dispozițiile art. 197 din Codul Penal, prin introducerea unei noi agravante a infracțiunii de viol, asupra unui membru al familiei ințelegându-se “soțul” sau “rude apropiate”. În plus a fost abrogată prevederea alineatului 5 care consacra impunitatea făptuitorului care se căsătorea cu victima, astfel încât la ora actuală este indubitabil faptul că, violul conjugal nu numai că se pedepsește, dar este chiar o formă calificată de infracțiune. Protecția penală acordată victimelor violenței domestice prin această lege nu se oprește aici, ci este continuată prin reglementarea unei noi măsuri de siguranță, și anume “interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată” (de până la 2 ani), măsură care poate fi luată, la cererea părții vătămate, față de persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru loviri sau oricare alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvârșite asupra familiei. (art 118¹). Legi similare, împotriva violului marital există doar în câteva țări, printre care Franța, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada și câteva state din SUA.
De asemenea, prin modificările aduse art. 198 din Codul Penal, care încriminează “actul sexual cu un minor”, se asigură copiilor și tinerilor o protecție sporită, fără discriminări pe criteriul de sex.
În viziunea Legii nr. 197/2000, corupția sexuală este considerată mai gravă și este sancționată ca atare atunci când actele de corupție sexuală se săvârșesc în cadrul familiei.
Întâlnim chiar și violul asupra bărbaților, care este realizat doar de către alți bărbați, de regulă în penitenciare, însă împotriva acestui act nu există decât în foarte mică măsură reglememtări legislative.
2.2 Tipuri de viol
Când ne gândim la viol, imaginea care ne vine de cele mai multe ori în minte este o tânără domniță care se plimbă singurică pe stradă, sau în parc, pe timp de noapte și care este încolțită de un bărbat necunoscut și violată. Este foarte tragic, dar și mai tragic este faptul că în multe cazuri de viol agresorul este chiar o persoană cunoscută victimei. Violul poate fi exercitat atât asupra femeilor, cât și asupra persoanelor minore, a copiilor, bătrânilor sau chiar asupra unor persoane de același sex cu agresorul.
Violul asupra bărbaților. Violul asupra bărbaților (care încă e săvârșit numai de către bărbați) este mai frecvent de cât se credea înainte – mai ales în instituții închise precum penitenciarele. Violul în închisoare poate continua de-a lungul unei perioade de mai mulți ani și deseori face parte din schema de intimidare și control permanent. Victimele trebuie să-și răsplătească agresorul pentru violența la care au fost supuse dedicându-și existența satisfacerii oricărei nevoi a acestuia. Cercetări realizate în închisorile pentru bărbați estimează că aproximativ 15% dintre deținuți sunt violați.
Violul pedofilic. Este agresiunea sexuală îndreptată împotriva unei persoane cu vârsta sub 18 ani, realizată cu forța și/sau împotriva voinței acesteia, cu posibilitatea de a nu recurge la forță sau încălcarea voinței victimei, în cazul în care aceasta se află în imposibilitatea de a-și da consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, temporare sau permanente.
Pedofilia este definită, la modul general, ca tulburare psiho-sexuală a adultului pentru care atracția și satisfacerea sexuală se exercită asupra copiilor. Pedofilul tipic este incapabil să găsească satisfacții sexuale în relații normale cu alți adulți de același sex sau de sex opus. Odată ce o persoană este descoperită ca pedofil de către societate, ea va fi mereu blamată și izolată. Ura comunității față de pedofili este puternică și se reflectă în pedepsele prevăzute de lege. Este considerat pedofil acea persoană al cărei partener sexual este un tânăr sub 18 ani. Conform acesteia, poate fi considerat pedofil și acel tânăr, de 20 de ani de pildă, care întreține raporturi sexuale cu iubita lui de 16 ani, însă, în legea română se pedepsește raportul sexual cu o minoră între 14 și 18 ani, numai dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa.
Abuzurile comise de persoanele apropiate de familie sau de cunoscuți au consecințe diferite față de cele comise de necunoscuți, întrucât copilul sau adolescentul este legat afectiv de agresor. Adeseori, însă, limitele sunt destul de vagi, pentru că unii pedofili reperează și apoi seduc progresiv un copil înainte de a-l viola. Această noțiune extinsă a violului ni se pare abuzivă pentru că ea îi neagă tatălui natural (sau substitutului acestuia) rolul esențial pe care ar fi trebuit să îl îndeplinească lângă copilul violat, în calitate de terț depozitar al legii.
În afară de agresiunea propriu-zisă, seducerea este mai gravă decât ruptura părților genitale, dar ea se exprimă mai dificil prin cuvinte. Trăirea inițială oscilează între o stare de siderare paralizantă și o agitație anxioasă.
Violul marital. Căminul deseori este considerat refugiu al siguranței și al fericirii, dar violența sexuală în contextual casei, face parte din viața multor femei. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea nu existau legi care să interzică unui bărbat să abuzeze fizic, sexual de soție. Acum femeile se bucură de o protecție legală mai mare, deși violențele continuă să fie răspândite. Se consideră de foarte multe persoane că dacă te-ai căsătorit ai orice drept asupra partenerului, inclusiv din punct de vedere sexual ori de cate ori ai chef chiar dacă celălalt nu își dorește într-un anumit moment. Aceasta duce la distrugerea echilibrului moral și sufletesc al partenerului abuzat, care atât din motiv economic, social, al responsabilității față de copil, cât și din motive pudice nu recunoaște că deja în cuplul lor s-a instalat un viol conjugal repetat.
Totodată în ciuda unei poziții legale îmbunătățite, pentru femeile supuse violenței sexuale domestice este dificil a se recurge la lege. Poziția poliției, care în mod normal are o atitudine de “non-intervenție” în “certurile domestice” se dovedește inutilă. Este foarte greu sa dovedești că ai fost violată de propriul tău soț, fără să fi suspectată că exagerezi în scopul obținerii rapide a unui divorț, ori a unor bunuri materiale (spre exemplu – apartamentul).
2.3 Factori favorizanți
Violența este cel mai adesea considerată comportament agresiv definit prin intensitate și un caracter irepresibil, de îndată ce a fost declanșată (Jacques Cosnier – Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Ed. Polirom, Iași, 2002, pag. 71).
Violența constituie una din problemele majore începând cu sfârșitul secolului XX și până în ziua de azi, din cauza formelor multiple pe care le îmbracă și poate și din cauza extinderii excesive a conceptului în sine.
Se vorbește de violența politică, de violența stadioanelor, de violența interetnică, de violența izbucnirilor interrasiale. Pe lângă manifestările colective, abundă exemplele de violență individuală: reacții excesiv agresive în cazul automobiliștilor, al persoanelor enervate peste măsură de vecini, și care ajung până în pragul morții, al adulților care își lovesc copiii sau îi supun unor maltratări corporale care pot antrena moartea.
Într-o altă accepțiune se vorbește de violență pentru a desemna abuzul de putere exercitat asupra celorlalți, de orice natură inclusiv cel sexual.
Este din ce în ce mai tolerată, conform opiniei publice, ideea că intr-o societate normală astfel de violențe sunt inevitabile.
În cadrul comportamentului psihosexual, într-o anumită privință și într-un anumit procent este acceptată agresivitatea. Aceasta se manifestă printr-o atitudine dominantă a bărbatului pe care femeia o acceptă în sfera normalului. Dincolo de această normalitate, ea se poate transforma într- o agresivitate verbală sau fizică. Agresivitatea verbală este cea mai simplă formă și se exprimă prin cuvinte obscene, trivialitate, pornografie, aluzii obscene sau erotice, injurii. În zilele de astăzi, o formă particulară a agresiunii verbale o reprezintă “telefonul erotic”. Veritabil “fenomen al epocii”, legat de noua acoperire a rețelei telefonice și a mesageriilor, el devine violență prin sentimentul de indispoziție și insecuritate pe care-l provoacă (Georges Vigarello – Istoria violului între sec XVI-XX, Ed. Amarcord, 1998, pag.301).
Una din formele cele mai grave a agresivității fizice o constituie violul. Acesta este un atentat sexual fizic, de tip agresiv. El survine ca refuz la dreptul victimei de a dispune liber de propria sa persoană.
Violul este expresia unei conduite sadice, violente, a unor persoane psihopate, alcoolici sau epileptici, a unor sociopați dezechilibrați și amorali (Constantin Enăchescu – Tratat de psihosexologie, Ed. Polirom, 2003, Iași, pag. 149).
Trăim într-o țară a paradoxurilor. Judecând după tipul de viol în care victima și agresorul nu se cunosc, întreabând o femeie de ce îi este frică, probabil va răspunde “să merg spre casă singură, pe întuneric”. Teama de a fi violată este foarte evidentă pentru cea mai mare parte a populației feminine. Această teamă se cuplează cel mai adesea cu parcurile izolate, pasaje prost luminate, o umbră întunecată care te urmărește pe stradă.
Sub raportul relațiilor sociale, indivizii trăiesc și participă la diverse medii, astfel, apar motivații incompatibile, generatoare de conflict, care răstoarnă sau dereglează raporturile normale dintre individ și societate. În aceste condiții se nasc conflictele motivaționale care împing spre infracțiune. Comportamentul infracțional nu este spontan, el se învață și se structurează conform unor modele, suportând exersări îndelungi și sfârșind prin manifestări asociale și chiar antisociale.
Nevoile biologic-sexuale sunt trebuințe primare, innăscute, cu rol de asigurare a integrității fizice a organismului. A avea o nevoie inseamnă necesitatea de a obține un lucru, un rezultat sau altul, dar nu întotdeauna rezultatul este cel dorit, pentru că ea poate apărea într-un moment nefavorabil satisfacerii ei și atunci în mod normal intervine autocontrolul, rațiunea, educația, moralitatea în vederea reprimării nevoii.
Problema apare atunci când nevoile biologic-sexuale sunt acutizate de factori precum consumul excesiv de alcool și consumul de droguri, și drept urmare pare să se anihileze facultățile cognitive și mecanismele de autoapărare. Alcoolul ca și drogurile anulează inhibițiile corticale, “spală” reticențele, blochează sistemele de feed-back și prin aceasta eliberează agresivitatea sub diferite forme de manifestare, exacerbează impulsiuni instinctuale, trezește susceptibilități și mărește iritabilitatea. Din punct de vedere psihopatologic, stările acute și pasagere de disoluție psihică sub influența alcoolului, mai ales la personalitățile cu reactivitate particulară la alcool, reprezintă decompensări neuronice momentane, exprimate prin reacții de răspuns în general nespecifice la diferiți stimuli sau agresiuni. (P. Brânzei, Gh. Scripcaru, T. Pirozynsky – Comportamentul aberant în relațiile de mediu, Ed. Junimea, pag. 78).
Existența unor complexe psihosexuale, produce o creștere a tensiunii intrapsihice, care va încărca individual, producând forme variate de manifestări de tip deviant sau patologic. Aceste manifestări anormale pot conduce, deasemenea, la acte de viol, pentru că numai prin dominarea victimei, violatorul se poate impune, poate avea autoritate și control. Deci numai prin agresivitate el poate scăpa de complexe, obținând un statut de superioritate, în viziunea lui. Practic acesta nu urmărește o satisfacere din punct de vedere sexual ci mai degrabă negarea complexelor sale de inferioritate.
O influență majoră asupra acestor persoane, o constituie și modelul sociocultural, nivelul social, educațional și moral.
Ereditatea și mediul ca factori determinanți ai comportamentului deviant. Comportamentul deviant decurge întotdeauna din antecedentele individului. De-a lungul vremurilor s-au cristalizat mai multe concepții, printre care aceea care susține că devianța comportamentală ar fi rezultatul eredității, sau cea potrivit căreia comportamentul deviant ar fi în mod decisive determinat de influențele exercitate de mediu.
Teoriile criminalității
Criminalistul italian Cesare Lombroso, care a activat în anii 1870, era de părere că tipurile de delicvenți pot fi identificate după forma craniului. (…) Ideile lui Lambroso au fost discreditate în totalitate, dar au fost sugerate în mod repetat în opinii similare. (Anthony Giddens – Sociologia, Ed. Bic All, București, 2001, pag. 191).
Termenul de ereditate se referă la zestrea biologică a individului care se transmite pe cale genetică de la antecesor la successor. Mulți autori sunt de acord în constarea că sunt de proveniență ereditară: caracteristicile anatomo-morfologice (grupa sanguină, culoarea ochilor, talia etc.) finețea organelor senzoriale, temperamentul, timpul de reacție, capacitatea de a forma reflexe condiționate (educabilitatea). Nici un conținut psihic nu se moștenește. Pe cale ereditară se transmit doar predispoziții care numai în condiții de mediu favorabile devin și realități.
Zestrea ereditară a unui individ uman nu acționează niciodată direct și în sine asupra formării personalității și, bineînțeles, nici asupra deformării ei, ci întotdeauna prin intermediul factorilor sociali de mediu.
Pornind de la acest considerent putem aprecia că nu se poate vorbi despre un violator înnăscut și nici chiar despre o predispoziție spre viol. În schimb se poate vorbi de influența pe care o are interacțiunea dintre ereditate și mediul social, asupra formării personalității individului. Acest mediu în care individul se dezvoltă ca personalitate este compus nu numai din ființe umane, ci și din raporturile care există între ele, ambele putând exercita influențăîn egală măsură. Astfel, membrii familiei, prietenii, profesorii influențează în mod nemijlocit prin contactul direct și personal, alte persoane influențează doar pe cale indirectă, mijlocită, pe calea culturii, a mijloacelor de comunicare de masă, tradiții, etc.
Termenul de mediu social este un termen complex, care acționează asupra noastră în mai multe straturi costituind tot atâtea surse de influențare. Ele pot acționa concomitent, succesiv, convergent sau divergent. Omul trăiește intr-un mediu de origine – familia, un mediu ocazional – școala, un mediu de opțiune – prietenii, colectivul de muncă, un mediu de constrângere – spital, armată.
Raportul dintre individ și mediile în care trăiește este un raport de permanentă interacțiune în care individul, pe de o parte, este supus influențelor ce se exercită asupra lui, dar la rândul lui și el acționează asupra mediului, influențând direct sau indirect, mai mult sau mai puțin eficient, pe cei din jurul său.
Psihologia modernă a demonstrat cu puternice argumente că bazele personalității și deci a comportamentului ulterior se formează în primii 5-6 ani ai existenței. Aceasta inseamnă că familia în care trăiește un individ în prima fază a vieții sale este, dacă nu fatal, în orice caz determinant și că influențele ulterioare vor trebui să fie deosebit de convergente în sens pozitiv și intense pentru a putea menține și dezvolta o personalitae formată pozitiv în primii de viață sau pentru a contrabalansa o personalitate, care prin natura lucrurilor, s-a format în sens negativ. În cadrul familiei, tatăl simbolizează interdicția și forța disciplinară, este imaginea autorității, cel care permite dirijarea dorințelor și construcția psihică a ființei umane. În cazul în care copilul este băiat, el va avea pentru tatăl său semnificația simbolică a continuității sale. Tatăl este modelul principal de referință în ochii copilului, pentru că asigură securitatea și încrederea familiei. Când copilul devine adult, în majoritatea cazurilor, va imita la rândul său modelul tatălui pe care l-a avut. Astfel, un tată agresiv, violent, autoritar, intolerant poate constitui o cauză importantă în formarea unui comportament deviant și infracționl al propriului copil. Mama reprezintă centrul experiențelor copilului pe plan fiziologic, afectiv și intelectual. Atitudinile nocive ale mamei pot declanșa apariția unei largi game de boli la copil, pe plan somatic, psihic sau psihosomatic. Efectele negative ale modelului matern se vor manifesta mai târziu în comportamentul și atitudinile negative copilului, în modelul personalității acestuia. Efectele negative ale modelului matern se manifestă precoce, în special în sfera emoțional-afectivă vegetativă și somatică. (Constantin Enăchescu – Tratat de psihanaliză și psihoterapie, pag.147).
S-a observat faptul că aproximativ trei sferturi din copiii cu tulburări caracteriale și de comportament provin din familii dezorganizate ca urmare a divorțului părinților. În cazul copiilor asociali și agresivi, se constată existența la aceștia a unor relații familiale marcate de violență și agresivitate ale părinților unul împotriva celuilalt.
De asemenea, lipsa unei familii, în cazul copiilor abandonați, absența unui model parental real, care să reprezinte autoritate, protecție și afectivitate, are consecințe serioase asupra formării individului. Instinctele, în loc să fie anulate, vor fie eliberate sub forma agresivității și a conduitelor de violență învățate, care vor servi ca forme de adaptare și integrare socială, de natură deviant-sociopatică, a acestor indivizi.
Educația instituțională este doar o formă de educație alături de care acționează forme de educație neinstituționalizate, tradiționale în familie, care nu întotdeauna sunt pozitive, dar mai ales nu trebuie uitată presiunea puternică a educației spontane, care acționează extrafamilial și extrainstituțional și de cele mai multe ori cu o pondere mărită. Trebuie să luăm în considerare influența persoanei semnificative, adică influența acelei persoane de care copilul, tânărul sau adultul se atașează și pe care îl allege în mod mai mult sau mai puțin conștient drept model și care poate să-l orienteze pozitiv sau negativ în acțiunile și comportamentele sale.
Vagabondajul este terenul propice al evoluției criminale indiviuale, este o formă concretă a inadaptării și o cale, un mijloc sigur de adâncire și de fixare a deprinderilor legate de inadaptare. Lipsa domiciliului permanent însemnează sustragerea tânărului de la influențarea pozitivă susținută de mediul familial, precum și o aliere necesară la forme organizate de bande de infractori.
Mediul social luat în genere oferă indivizilor idei, deprinderi și comportamente care devin caracteristice, tipice acelora care trăiesc acolo. Există o subcultură de cartier care fie favorizează comportamentele deviante, care sunt puteric valorizate, tot așa cum există și cartiere unde comportamentul deviant constituie o excepție.
Atitudinile misogine cât și influența nefastă a anturajului sau a unor persoane cu experiență infracțională asupra tinerilor conduce la astfel de evenimente. Încurajarea tinerilor vulnerabili sau aflați într-o stare confuză în urma consumului de alcool și/sau droguri de către alții “binevoitori” duc la comiterea unor astfel de nelegiuități deosebit de grave. În astfel de situații pot avea loc violurile în grup.
Comportamentul deviant, în cea mai mare parte se învață prin imitație. Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ce ne atrage, impresionează și fascinează, de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului deviant-infracțional.
Cercetările și observațiile realizate în ultimele decenii au scos în evidență importanța mai mare sau mai mică a anumitor factori ca: muzica, filmele, televiziunea, pornografia în modelarea mentalității și comportamentului tânărului și chiar a adultului. Gravitatea influenței acestor factori a atras atenția cercetătorilor după anii ’60-’70 și doar în anumite țări occidentale. Astăzi această problemă este dezbătută și analizată în aproape toate țările.
Muzica există încă din cele mai vechi timpuri, dar astăzi e recunoscută ca având mult mai multe funcții ca în trecut. Pentru mulți dintre noi muzica este o adevarată delectare care îți oferă și libertatea de a face diverse lucruri în timp ce o asculți. Pentru alții este un antidot la tot stresul acumulat zilnic. Dar, la fel de bine muzica poate avea efecte negative pe care mulți nu le cunosc sau nu le concep și aici este vorba de anumite genuri muzicale (hip-hop sau heavy metal) ce conțin versuri care încurajează abuzurile și umilirea sexuală a femeilor, violența, sinuciderea, sadismul sexual, ura față de diverse rase ori categorii sociale ale populației și chiar satanismul. Muzica hip-hop, foarte la modă acum și gustată în special de tineri cu vârste cuprinse între 14-22 de ani, are o influență negativă asupra vocabularului acestora. Există ce-i drept și mesaje hip-hop cu un caracter pozitiv prin care se urmărește luarea unor atitudini împotriva abuzului față de copii, familie sau consumul exagerat de alcool sau de droguri. Efectul cel mai pregnant îl au videoclipurile care prezintă atât imagini cât și versuri cu caracter negativ. Mesajele muzicii sunt și mai puternice când provin direct de la staruri, eroi ce sunt adorați de fanii lor.
O mulțime de producții cinematografice se întrec astăzi în a etala morbiditatea, maladivitatea, anormalitatea, pentru că se presupune că evadarea imaginativă în rău ne-ar descărca de unele pulsiuni, ne-ar proteja și ne-ar îndepărta de săvârșirea răului. Psihologii au arătat că defularea nu constituie un antidot la săvârșirea reală a faptelor. Dimpotrivă, vizionarea scenelor de violență, de groază, de abatere comportamentală, ne inspiră sau ne predispune către reeditarea și “experimenatrea” lor în fapte. Mulți tineri, văzând de ce sunt în stare “eroii” lor, capătă complexe de inferioritate, în special față de sexul opus, văzându-se urâți, incapabili de vitejii, devenind astfel necomunicativi, închiși în sine. Alții, în schimb, încearcă să imite actele prezentate în filme, în special cele de violență. Răul cel mai mare constă în faptul că se creează acel amestec între fictiv și real care duce la confuzie mentală și morală pentru copil, la dificultatea de a separa fictivul de real.
În Româniam ca și în toate celelalte țări, mass-media constituie o putere. Dintre mijloacele de comunicare în masă cel mai mare impact îl are televiziunea. Ca aparat, televizorul este o invenție a minții omenești – care în sine nu este nocivă: însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii cincisprezece ani la noi și în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat într-o veritabilă sursă de manipulare. Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simțuri, vederea este cea prin care intră cele mai multe informații și imagini. Personalitatea omului, prin procesele psihice precum cunoașterea, înțelegerea, memoria, imaginația, este foarte dependentă de ceea ce primește prin acest simț. Imaginile transmise prin intermediul televiziunii arată lumea într-un anumi fel, o “comentează” subtil, astfel încât să ni se inculce anumite reprezentări mai mult sau mai puțin mascate. Știrile, care ar trebui să fie caracterizate pruin seriozitate, ne prezintă astăzi informații de genul: “în cutare sat un nepot aflat în stare de ebrietate a intrat în casa bunicii sale, care locuia singură și a violat-o”…. Bombardarea omului cu astfel de știri nu face decât să-l convingă că la orice colț de stradă cineva ne poate viola, ba mai mult decât atât, agresorul poate fi chiar o rudă apropiată. Pericole au existat întotdeauna, însă dacă ajungem să le exagerăm, să le absolutizăm, că în loc ca efectul lor să fie de avertizare, abundența strivitoare a informației poate genera izolare și spori angoasa.
Cea mai importantă invenție a secolului trecut rămâne calculatorul și odată cu acesta internetul. Acestea au adus o serie de beneficii la scara mondială, dar se cunosc și o serie de efecte negative care cu greu mai pot fi stopate. Două dintre acestea ar fi:
în primul rând este vorba despre dependența de calculator care cuprinde tot mai multe persoane încă de la vârste foarte mici, constatându-se că aceștia au dificultăți majore de ordin relațional, de stabilire de contacte umane, devenind foarte irascibili în momentul când trebuie să se desprindă de calculator;
în al doilea rând este vorba despre multitudinea de site-uri pornografice de pe internet, la care foarte mulți copii au acces, influențele acestor imagini constituind influențe extrem de negative pentru ei.
În ultimii ani în majoritatea țărilor occidentale și mai nou și în țările foste comuniste s-a constatat o creștere a numărului de crime violente, violuri și alte delicate sexuale. Cei mai mulți dau vina pe mediile de informare, susținând că materialele care prezintă în mod foarte direct violența și pornografia au o influență nefastă asupra tineretului. Este evident faptul că există o legătură directă între perioada în care s-a liberalizat pornografia (prezentă fie în reviste, fie în filme) și perioada în care a început să crească numărul de violuri și alte acte sexuale aberante. În foarte multe cazuri de viol intreprinse de tineri s-a constatat că autorul sau, dacă era vorba de un viol în grup, instigatorul violului, dețineau reviste pornografice în care erau prezentate într-un mod explicit agresiunile sexuale la care le-au supus pe victime. Acest fapt sugerează, fără a putea dovedi însă, că materialul pornografic a influențat comiterea infracțiunii, fiind într-o oarecare pondere resposabil de săvârșirea acesteia.
Probabil că un adolescent care ascultă sau citește “îndemnurile” licențioase ale politicienilor noștrii și căruia zilnic i se administrează o doză de violență prin mijloacele media i se pare firesc, la un moment dat, să treacă de la vorbe la fapte, nu? Și atunci cum să nu fie posibil ca un elev e gimnaziu de 11 ani să fie agresat fizic în plină zi, într-un cartier populat, de un alt elev, cu cinci sau șase ani mai în vârstă? Vulgaritatea e ceva la modă. Pedofilia, la fel. Violul este pe cale să devină un fapt normal. Subiect zilnic pentru emisiunile de știri. O industrie care ține în spate posturi de televiziune, posturi la ale căror emisiuni au acces și copiii. Ei trăiesc și se dezvoltă intelectual în acest mediu. Nimeni nu intervine. Nimeni nu ia atitudine. Și totuși, totul se petrece sub ochii publicului. În Occident, asemenea atitudini sunt amendate. La noi, nu.
Nu putem să sugerăm că toți oamenii se lasă influențați de portretizarea explicită a sexului și violenței. Ci mai degrabă, că unii oameni suferă totuși această influență suficient de puternică pentru a-i determina să treacă de la gând, la fapt. Să nu ne amăgim însă cu iluzia că problema în sine ar fi nesemnificativă, numai din motivul că cei afectați în acest mod ar reprezenta un procentaj redus. (Eysenck Hans și Eysenck Michael – Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București, 2000, pag. 55).
Mulți cercetători afirmă că și atitudinea victimei ar cauza de multe ori violul. Este vorba de instigarea și provocarea sexuală a acestora. Semnalele ambigue emise de către victimă pot constitui un factor favorizant. Câteodată femeii nu îi este clar ceea ce vrea și crede că o să se hotărască pe parcursul evenimentelor. Dacă se răzgândește la un anumit moment și ia decizia să nu facă sex, bărbatul se poate simți înșelat, respins și nervos. El ar putea interpreta mesajele non-verbale cum ar fi plăcerea rezultată din săruturi și mângâieri ca însemnând că și ea vrea să întrețină raporturi sexuale. În acest moment el poate considera că a fost tachinat sau indus în eroare pentru satisfacerea unei plăceri perverse a femeii, indiferent de ceea ce vrea ea. Rezultatul poate consta într-un viol. Comunicarea între bărbat și femeie este deseori problematică, mai ales în privința subiectelor legate de sex și sexualitate. În special prima oară unele femei pot spune “nu” când, de fapt, spun “poate” sau chiar “da’ și bărbații au fost învățați să încerce să transforme “nu” și “poate” în “da”. Astfel, bărbaților le vine greu să știe când “nu” înseamnă “nu”. Femeile, pe de altă parte, nu vor să accepte direct să întrețină relații sexuale de frica de a nu fi considerate “ușuratice”. Sistemul juridic, cât și opinia publică a demonstrat de multe ori că apreciază femeile diferit în funcție de comportamentul lor. Deși există cazuri în care între infractor și victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional. Victima unui viol într-un parc în timpul nopții, poartă vina ignorării pericolelor posibile atunci când încearcă să se plimbe singură prin parc la ore târzii. (Tudorel Butoi și Ioana-Teodora Butoi – Tratat Universitar de Psihologie Judiciară, Ed. Phobos, București, 2003, pag. 66).
În ultimii ani, dezbaterile pe această temă au pus în evidență faptul că există încă prejudecata potrivit căreia femeile care flirtează sau sunt lejer îmbrăcate trebuie să se învinovățească pe ele însele. Multe victime ale violului consideră că nu are nici un sens să depună plângere, de teamă că nu vor fi crezute și că vor fi întâmpinate cu prejudecăți și neînțelegere, pentru că ori erau în stare de ebrietate, ori l-au lăsat pe făptaș să intre în casă, ori erau îmbrăcate ademenitor. Într-adevăr consumul de alcool determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unor acțiuni, dar abuzul sexual cu o persoană în stare de ebrietate și care spune “nu” chiar și în acea stare, nu este tot viol?
Majoritatea victimelor au tendința de a se învinovăți. Este firesc ca victima să se simtă vinovată după tot ce i s-a întâmplat?
Violatorul poate profita de credulitatea victimei, care spre exemplu poate fi o fetiță pe care o ademenește că va primii lucruri de valoare dacă merge cu el, devenind în cele din urmă victima unui viol. În cazul acesta este vina părinților pentru că își lasă copii nesupravegheați și pentru că nu îi învață din timp că nu trebuie să intre în vorbă cu străinii.
Nivelul modest sau redus al capacităților psihointelectuale poate fi speculat de infractor, acesta bazându-se pe posibilitățile limitate ale persoanelor de a înțelege și decodifica intențiile lui.
Infractorul profită, de asemenea, și de cei cu tulburări și dezorganizări psihice.
Măsurile care ar putea fi luate pentru a stopa influența acestor factori țin mai ales de familie și apoi de alte instituții cu atribuții pe acestă linie, precum educația școlară și diverse organizații.
2.4 Perspectiva psihologiei judiciare asupra violului
Violul este un act infracțional și este determinat de situația de moment și de relația acestei situații cu personalitatea formată. Din punct de vedere al psihologiei judiciare, această perspectivă are cea mai mare însemnătate, deoarece ea ne indică faptul că nu vom înțelege actul infracțional făcând abstracție de situație sau de personalitate.
Psihologia judiciară se defineste drept disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ-formativ și de cultură profesională a magistratului în statul de drept , care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă (V. Zdrenghea, N. Mitrofan, T Butoi în Psihologia Judiciară, Ed. Șansa, București, 1992, pag 3).
În practica judicară, cele două elemente, actul ca atare ca și situația de moment, pot fi investigate cu mai multă ușurință, dar rămâne de fiecare dată să se descopere legătura strânsă ce există între situație, viol și personalitatea celui care a comis actul. Dacă ne situăm pe o poziție juridică, nu suntem interesați decât de viol, adică de acea acțiune sau infracțiune care este precizată în Codul Penal. Perspective psihologică, dar mai ales punctul de vedere psiho-social implică însă cunoașterea mai largă a actului, geneza acestuia, indiferent dacă actul respectiv deviant cade sau nu în incidența legii penale.
Obiectul psihologiei judiciare este în primul rând de a analiza psihologic actul infracțional, în cazul nostru violul, din perspectivă exploratorie. Adică psihologul expert în criminalistică trebuie sa reproducă prin propria sa imaginație împrejurările și acțiunile derulate de violator, oferind organelor abilitate în urmarirea penală, un film al crimei în dinamica sa, în funcție de acesta, expertul îsi conturează în imaginația sa profilul psihologic al făptuitorului, pe baza căruia, anticipează comportamentul următor care se pretează autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.
Actul infracțional, care constituie punctul de plecare și chiar aproape tot materialul de studiu al juristului, pentru psiholog acesta constituie momentul final, momentul explicit, faza de culminare a unui lung proces delictogen, ale cărei rădăcini se pierd în istoria personală, în antecedentele infractorului. Orice infracțiune parcurge stadii intrapsihice, unele conștientizate, altele mai puțin conștientizate.
În linii generale aceste stadii sunt:
reprezentarea actului;
dorința sau tendința de a o efectua;
deliberarea și ezitarea – lupta motivelor;
conturarea intenției;
alegerea mintală și optică a mijloacelor și a victimei;
sesizarea momentului oportun sau a unei ocazii ivite;
executarea actului.
Orice act este în fond o componentă a unui comportament al unui individ care trăiește în condiții social-istorice determinate.
Orice comportament, mai ales în formele sale invariante, este înainte de toate comportament social. În sensul că este în funcție de o seamă de prescripții sau opreliști ce caracterizează cadrul cultural în care se produce. Opreliștile și prescpripțiile de ordin normativ existente într-o anumită formațiune socială constituie un continuum unde, la o extremă se amplasează normele minimale – norme legale, juridice, fără respectarea cărora conviețuirea socială devine imposibilă, iar la extrema cealaltă amplasându-se normele maximale – morale, configurând tipul ideal de comportament în respectivul grup social.
Indiferent dacă un comportament poate fi categorisit în sfera devianței legale sau socio-morale, esențial rămâne faptul devianței în sine, adică faptul comportamentului divergent față de normele generale. Și aceasta cu atât mai mult cu cât opoziția față de norme reprezintă un pericol social față de care colectivitatea ia atitudine de reprobare și în extremă chiar de coerciție (Tiberiu Bogdan – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, pag. 33).
Totodată în anumite situații omul este capabil să simuleze o acțiune, să o disimuleze sau să o amâne.
Cunoașterea și mai ales descoperirea unor asemenea comportamente este esențială în activitatea judiciară deoarce, în căutarea mobilurilor vizibile adesea apar aceste forme de comportament care explică și lămuresc problema pe care o avem de rezolvat.
Psihologia judiciară studiază:
caracteristicile psiho-sociale ale participanților la acțiunea judicară – violul, adică: infractor (violator), victimă, anchetator, martor, magistrat și avocat, și cum aceste caracteristici apar în condițiile concrete și speciale ale activității lor în toate fazele acestei activități, respectiv faza preinfracțională, infracțională și postinfracțională;
legitățile psihice care se evidențiază în cursul diverselor faze în măsura în care acești factori au un caracter de permanență și generalitate.
Violul este un omor de natură sexuală care poate fi înfăptuit pentru înfrângerea victimei și/sau mai mult pentru un atac sexual. Violatorul poate fi homosexual sau heterosexual și intenția poate fi viol sau sodomie forțată. Intenția făptașului este atacul sexual și nu crima.
Violul poate fi infăptuit de un autor cunoscut victimei, sau de un autor necunoscut. Totodată victima poate să scape cu viață în urma violului, sau nu. Violatorul poate fi la prima abatere sau poate fi redicivist.
La fiecare tip se aplică o anumită strategie legală, folosindu-se un număr de practici investigative. Toate tipurile de infracțiuni de natură sexuală sunt supuse unui set standard de tehnici de investigație, incluzând analiza profilelor și analiza computerizată a agresiunilor similare. Cert este că în fiecare din aceste categorii există elemente de sexualitate umană și de deviație sexuală. Scopul este de a identifca motivația și apoi de a căuta să se realizeze investigația folosind fiecare mijloc disponibil.
Se știe că victima din punct de vedere juridic este parte în proces, și totodată, prin forța împrejurărilor, și un martor sui-generis. În principiu ea are rolul de martor principal, căci la prima vedere s-ar părea că nimeni altul decât victima nu poate relata mai bine asupra întregului act infracțional îndreptat împotriva ei.
Psihologic, însă, lucrurile stau altfel. Victima este martorul care poate oferi cele mai puține garanții de veridicitate în relatările ei, chiar și în cazul celei mai bune credințe. Faptul că în momentul săvârșirii violului victima este supusă unor stări emotive deosebit de puternice, face ca perceperea actului și întipărirea lui să se facă în condițiile unei reduse posibilități de activitate corticală conștientă și controlată. Deci, în cazul optim vom avea numai serioase lacunozități perceptive și, în consecință, și memoriale.
Apoi, din dorința de a-și îmbunătăți situația procesuală proprie și din dorința de a agrava situația infractorului – pe care în mod evident vrea să se răzbune – victima modifică realitatea în declarațiile ei, o modifică, deși a cunoscut-o lacunos, fragmentar.
Din cele arătate mai sus nu trebuie să tragem concluzia că psihologia (în speță, cea judiciară) nu s-ar interesa deloc de problema victimei. Dimpotrivă, studiul victimei sub aspect psihologic are o mare însemnătate și în această ordine de idei putem sublinia că tocmai perspectiva psihologică a dat un nou și prețios ajutor justiției (Tiberiu Bogdan – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, pag. 95).
Important pentru anchetatorul criminalist este ințelegerea și analiza comportamentului uman și a naturii sexualității umane.
Analiza comportamentului sexual se relizează prin prisma a trei componente elementare ale acestuia: biologică – instinctivă, fiziologică – funcțională și emoțională – mentală. Componenta mentală sau emoțională este cea mai puternică dintre cele trei. Mintea dictează ce este și ce nu este excitant pentru un individ.
Sexul la rândul lui este un act senzitiv, ce implică toate cele cinci simțuri: văz, miros, auz, pipăit și gust. Fiecare dintre aceste cinci simțuri este implicat într-un grad diferit de la un individ la altul, care asociază un mesaj sexual semnificativ la un anumit simț. Dacă individual devine obsedat, când stimularea este dusă la extreme, cu simțurile exacerbate, atunci înseamnă că începe să apară o deviație. Ceea ce înseamnă că atracția propriu-zisă iese din sfera fanteziei, ducând la viol și poate chiar și la omucidere.
Aceste cazuri pot fi extrem de brutale, moartea de obicei, rezultată în urma înfrângerii rezistenței victimei de către agresor, în cazul violului, sodomiei sau atacului homosexual. Victima poate fi sufocată sau strangulată prin astuparea gurii și nasului, fiind ținută strâns, cu scopul de a înăbuși țipetele victimei, cauzând asfixia. În plus victima poate muri din cauza șocului sau a altei traume. Acest lucru se poate evidenția în cazul persoanelor în vârstă și a copiilor. Iar în unele cazuri, noartea poate fi provocată intenționat. Aceasta, în special când ucigașul îi este cunoscut victimei.
Aceste delicte sexuale incluzând violuri sau sodomia, când agresorul și victima se cunosc, sunt de regulă precedate de delicte obișnuite: voayorism, exchibiționism, telefoane obscene.
Calea investigației, când se confruntă cu astfel de infracțiuni, ar trebui să stabilească dacă au mai existat și alte cazuri cu un mod de operare asemănător, să țină cont de motivația infractorului, ce anume l-a determinat să comită astfel de fapte, adică trebuie să examineze locul faptei, pentru a identifica și a interpreta anumite detalii ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implicată. Apoi trebuie să urmărească dacă infracțiunea a fost premeditată, unde infractorul are de obicei inteligența peste medie, este metodic și viclean, iar actele lui sunt bine gândite și cu atenție plănuite. Fantezia și ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. El este excitat de cruzimea actului său și poate declanșa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său. Infractorul este considerat sociabil și se folosește de abilitățile sale verbale pentru a-și manipula victima. De obicei actele premeditate, de natură sexuală, se finalizează cu moartea victimei, mai degrabă cu uciderea victimei. Infractorul este conștient de gravitatea criminală a actului său și este încrezător în abilitățile sale în confruntarea cu poliția. El evită să lase dovezi împotriva sa și tocmai de aceea își aduce propria armă. Victimele acestuia sunt oameni pe care îi consideră ușor de manipulat și cu care are ceva trăsături în comun.
Infracțiunea poate fi nepremeditată și atunci infractorul prezintă de regulă o inteligență sub medie, fiind considerat un inadaptat social. Acesta acționează impulsiv sub stres și victima de obicei va fi selectată din propria sa zonă geografică. Este, de obicei descris ca un incompetent din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Infractorul care nu premeditează actul utilizează stilul de atac rapid, luându-și victima prin surprindere, violul este spontan, agresorul acționând brusc în afara fanteziei sale, nu are un plan, nu se gândește că poate fi prins. Agresorul dezorganizat își depersonalizează victima prin mutilare sau o rănește în exces.
Nimeni nu acționează fără motivație. Dr. James Brussel – psihiatru criminalist – afirma că “până și actele unui nebun au un oarecare tip de logică”. Aceasta este o metodă pentru nebunia lor. O logică și chiar o rațiune ascunsă există în spatele a ceea ce el a făcut sau cum a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar părea să fie (Tudorel Butoi și Ioana-Teodora Butoi în Tratatul Universitar De Psihologie Judiciară, Ed. Phobos, București, 2003, pag. 42).
În orice caz, nu sunt soluții simple, nici proceduri standard sau explicații care să justifice motivația pentru o persoană care comite omoruri de natură sexuală.
Psihologia judiciară urmărește să descopere acele mijloace pihologice care pot contribui la o mai adecvată stabilire științifică a adevărului material, deci la o mai echitabilă administrare a justiției. În acest fel, psihologia judiciară contribuie în mare măsură la prevenirea și înlăturarea erorilor judiciare și asigură premisele unei reeducări corespunzătoare a foștilor infractori, atât în perioada detențială, cât și în cea postdetențională.
CAPITOL 3. Problematica psihosocială a cuplului penologic
Noțiunea de “cuplu penal” este introdusă de Mendelsohn. Aceasta este compusă din cuplul antagonist “criminal-victimă” în permanent conflict și adversitate. (Tiberiu Bogdan – Probleme de Psihologie Judiciară, Ed. Științifică, pag. 90). Persoana violată apare în calitate de victimă, iar cea care a violat, apare în calitate de violator (criminal, infractor).
Tot după Mendelsohn, cuplul penologic cunoaște două aspecte:
În faza preinfracțională, elementele sunt indiferente sau se atrag reciproc.
În faza postinfracțională, cele două elemente ale cuplului se resping reciproc, devenind elemente antagoniste.
Fără existența acestui cuplu antagonist nu poate exista nici un proces.
Având în vedere poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii de viol, putem diferenția mai multe variante posibile ale relației dintre violator-victimă, atunci când victima supraviețuiește violului:
victime care îl cunosc pe cel care le-a violat, dar care, în loc să îl denunțe, încearcă să ofere alte explicații, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe violator;
victime care deși il cunosc pe violator, acuză de fapta acestuia pe altă persoană din motive de răzbunare;
victime care cunosc violatorul, însă nu-l denunță din motive ce țin de teama de răzbunare a acestuia;
victime care cunosc violatorul, dar pe care nu-l denunță din motive ce țin de viața lor particulară;
victime care profită de situație și care îl cunosc pe violator, punându-i în seama lui și alte fapte pe care nu le-a comis;
victime care profită de o anumită situație, reclamând “violul” comis asupra sa cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei – de exemplu: simularea voluntară și regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relație sexuală în viol;
victime care nu îl cunosc pe violator, și nu îl pot identifica din motive obiective – de exemplu: violul s-a comis pe întuneric sau victima a fost acoperită la ochi, a fost luată pin surprindere, etc., în asemenea cazuri, victima poate oferi informații în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale violatorului – de exemplu: vocea, aspecte vestimentare, nervozitate, precipitare.
Atunci când victima nu supraviețuiește, variantele posibile de relație dintre victimă-violator ar fi:
victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute acesteia;
victime dispărute, sesizarea fiind făcută chiar de violator – de exemplu: soțul, iubitul;
victime care “oferă” informații asupra violatorului, plecând de la modul în carea procedat acesta.
Psihologia judiciară este interesată în primul rând, de ceea ce reprezintă devianța în sfera comportamentală. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici de comportament antisocial, criminalitate, delicvență sau infracțiune. (Ioan Buș și Daniel David – Psihologie Judiciară – Poligraf și hipnoză, Ed. Tritonic, București, 2003, Ediția a II-a, pag.25).
Comportamentul deviant – infracțional care interesează în primul rând psiho-sociologia și criminologia decurge întotdeauna din antecedentele individului.
3.1 Victima violului din perspectivă psihologică
Problema studierii sistematice a victimei a fost ridicată de B. Mendelsohn, care în lucrarea sa, “The Victomology”, propune chiar constituirea unei noi discipline științifice denumită victimologia.
Una din tezele sale, cea mai importantă de altfel, constituie afirmația că există o “receptivitate victimală”, de a deveni victimă. În susținerea acestei teze, Mendelsohn îl citează pe Karl Marbe, care în cercetările sale ar fi atins problema “predispoziției victimale” prin elaborarea cunoscutei legi a “monotoniei faptelor psihice” și a tendinței spre repetare a acțiunilor umane, teză confirmată prin cercetările lor și de Lahy și Slocombe.
Nu putem fi de acord cu tezele lui Mendhelson cu privire la victimă, singura concluzie pe care o putem trage din acestea este faptul că în orice act infracțional există acel “cuplu penal” prin care se leagă activitatea infractorului de cea a victimei.
Există acțiuni infracționale fără victimă personală, precum există și victime fără infractori și ca atare, întâlnirea dintre victimă și infractor – cu toată frecvența cazurilor – formează o categorie de cazuri speciale și nu constituie cazul general.
Situația de victimă este o situație de moment care se naște în clipa în care se produce accidental sau infracțiunea, în condiții excepționale care solicită în mod deosebit reactivitatea persoanei în cauză. Comportamentul performat în urma interacțiunii factorilor exogeni și a factorilor endogeni vor da specificul cazului respective.
Asaltarea, agresarea au invadarea unei alte persoane este destabilizatoare și provoacă un grad ridicat de stres. Studiile arată că uneori este nevoie de o repetare a procesului terapeutic pentru a se ajunge la vindecarea psihică.
Criza este precipitată de invazia unei alte persoane. Victimele violului recunosc patru faze ale răspunsului:
în timp ce invazia/violul are loc;
imediat după aceea;
în diverse momente, pe o perioada lungă de timp după comiterea violului;
amintiri, asumpții și conștientizări despre ceea ce era înainte de criză, comparative cu percepția de sine după criză.
De regulă, victimele violului se simt copleșite și fără resurse anterioare de a depăși acest moment. Sunt invadate de teamă și de panică, se simt murdărite din punct de vedere fizic și psihic, cufundate într-o bulversare mentală și socială.
Victima unui viol este adesea victimizată în trei situații:
în primul rând, în timpul actului;
în al doilea rând, de către poliție și de către sistemul medical;
în al treilea rând, de teama ofenselor din partea prietenilor și de multe alte anxietăți și ruminații care persistă în timp.
Există și factori care fac victima de o vulnerabilitate particulară: locuiește singură, nu are un sistem de siguranță adecvat al locuinței, lucrează până noaptea târziu și se reîntoarce singură într-o casă pustie.
Pe de altă parte poate fi vulnerabilă prin lipsa resurselor personale, a unei bune percepții și a gândirii practice/concrete.
Vulnerabilitatea operează la câteva niveluri:
lipsa banilor și, implicit, lipsa unei protecții adecvate;
vulnerabilitatea psihologică;
reacții exagerate.
3.1.1 Atitudinile sociale cu privire la viol și victimele violului
Există un gen de anxietate care înconjoară miturile violului în cultura noastră. O victimă se confruntă cu următoarele mituri:
femeile precipită sau provoacă violul;
femeile caută în secret această formă de dominare sexuală;
numai femeile promiscue sunt violate;
orice femeie poate opri un viol dacă într-adevăr își dorește acest lucru;
orice femeie violată este de repins;
femeile deseori falsifică povestea violului lor, ca și acuzațiile;
numai bărbații bolnavi violează;
dacă o femeie este violată, înseamnă că ceva în neregulă s-a întâmplat cu ea la început.
Sindromul traumei violului este compus din trei părți: trauma, negarea și acceptarea.
3.1.2 Efecte si implicatii psihologice ale actului agresional privind victima
Trauma este constituită din:
frica de a fi singură, acest lucru se poate întâmpla imediat după viol sau poate continua încă o perioadă;
frica de bărbați, unele femei pot fi supărate și speriate de toți bărbații, victimele violului rămân cu dubii în privința alegerii partenerilor, întrebându-se cum ar putea să se întâlnească cu alți bărbați și dacă vor putea avea încredere în ele și în ceilalți;
probleme sexuale, pentru unele persoane lipsa apetitului sexual poate continua mult timp după viol, datorită sentimentelor negative, despre sex;
depresia poate dispărea și apărea pentru o perioadă lungă de timp, de obicei cu cât se vorbește mai mult despre chestiune, cu atât depresia este mai ușor de suportat;
frica de răzbunare este de fapt o frică legitimă, mai ales dacă victima depune plângere;
îngrijorarea față de reacția familiei și a prietenilor, câteodată familia victimei poate reacțioana negativ ca și prietenii de altfel, însă la ar putea la fel de bine și surprinde victima printr-o reacție pozitivă;
probleme fizice, acestea include boli cu transmisie sexuală, cât și simptome fizice ale stresului cum ar fi dureri stomacale, dureri de cap, dureri de spate, insomnie sau apetit diminuat;
sentimente de furie, neajutorare, vină, durere sau rușine, acestea sunt, de obicei, reacții tipice care, în general, dispar în timp.
Negarea este refuzul de a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat. Există o dorință ca viața să continue, uitând e s-a întâmplat. Asta poate dura luni de zile.
Acceptarea constă în:
trecerea peste frici și sentimente, cea mai bună metodă de a rezolva această problemă este de a discuta cu un prieten sau un consilier;
redobândirea unui simț al controlului asupra vieții, aceasta se va întâmpla, de regulă, doar după ce victima a trecut peste frici, și sentimente negative, în acest moment ea va fi capabilă să lase întâmplarea în trecut și să-și continue viața, e gata să preia din nou controlul asupra sa.
Anxietatea victimei este prezentă în legătură cu tot ceea ce crede despre lume, scepticism în legătură cu viața și Dumnezeu, cu regulile vieții și cu relațiile umane. Anxietatea este prezentă la victimă în legătură cu modul în care vor reacționa oamenii, cum vor adopta miturile în legătură cu violul și rejecția cele violate, ce tip de suport va primi în vederea depășirii traumei.
Anxietatea este prezentă în:
reevaluarea rolului și a ceea ce înseamnă să fii femeie;
luarea în cosiderare a câtorva tipuri de alienări și izolări;
adoptarea unei noi și uzuale definiții negative despre sine.
Anxietatea poate fi în legătură cu sentimentele de nefericire, neputință, blamul de sine, pierderi și teama că anumite sentimente mult mai tragice vor erupe și cărora nu le va putea face față. Apare un sentiment puternic al lipsei de ajutor.
Anxietatea poate fi în legătură cu repetarea traumei, amintirilor dureroase, cu așteptarea unei ușurări și compensații, precum și cu nevoia de stăpânire a situației.
Anxietatea poate fi în legătură cu repetarea vizitelor, identitatea atacatorilor, o vizită a altor atacatori, conștientizarea mișcărilor și umbrelor.
După viol intervine starea de stres post-traumatic. Se manifestă prin pertubarea vieții sociale a victimei. Victima retrăiește traumatismul printr-un joc repetitiv care exprimă teme sau aspecte ale acesuia, amintiri acaparante ale coșmarurilor, coșmaruri legate de agresiune sau vise înspăimântătoare fără vreun conținut exact, treziri bruște în timpul nopții. Victima are astfel impresia că agresiunea ar putea avea loc din nou, mai ales în urma acțiunii, unui stimul exterior sau ideatic. Ea evită situațiile care îi amintesc în vreun fel de agresiune.
Evoluția stresului post-traumatic este variabilă. Unele sunt tranzitorii, altele apar după mai multe luni în care victima nu a fost îngijită imediat după agresiune, se organizează într-o manieră cronică, ducând la o nevroză traumatică, care devine perenă, perturbând în mod grav sistemul anterior de apărare al victimei.
Disocierea post-traumatică se manifestă printr-o inhibiție anxioasă, prin anamneza faptelor, negare, tulburări de depersonalizare, tulburări disociative de identitate, anamneza disociativă și escapada disociativă:
tulburări de depersonalizare desemnează un sentiment de deposedare, de integritate fizică sau psihică a victimei, au unul de nerealizare, depersonalizarea îi creează impresia de detașare, care transformă victima într-un fel de automat sau într-un spectator;
anamneza disociativă este o amnezie psihogenă care afectează mai mult sau mai puțin complet trăirea traumatică;
escapada disociativă este un diagnostic care se aplică celor care își părăsesc subit domiciliul sau liceul, locul de muncă, într-o stare de amnezie care le afectează trecutul și identitatea.
Tulburările disociative de identitate sunt conscința violențelor sexuale suferite în copilărie. Amnezia care influențează faptele ar putea fi tratată prin anumite terapii bazate pe hipnoză.
De obicei, o persoană care trece printr-o asemenea situație critică este surprinsă total nepregătită. Cu siguranță a auzit vorbindu-se despre periculozitate dar, de această dată, este victima unei astfel de situații. Poate că niciodată nu s-a gândit că ar putea fi obiectul unei astfel de întâmplări nefericite.
Revenirea, vindecarea trebuie să contracareze blamul de sine, auto-criticismul și auto-discriminarea. Este normal să se reacționeze printr-o dezorganizare mentală și socială dar, în camp, este necesar să se prevină instalarea unor efecte patologice: lipsa dorinței sexuale, depresia, retragerea socială, etc.
3.2 Personalitatea infractorului
Comportamentul reprezintă maniera specifică prin care organismul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacții la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianță, căutând ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite.
Sistemul de referință al unui comportament îl reprezintă situația sau contextul social, în care persoana devine parte activă, relaționându-se cu particularitățile situației în funcție de trăsăturile personalității sale. În viața unei persoane apar adesea situații care o solicită contradictoriu. Anumite conveniențe cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depășirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate și suplețe comportamentală.
Nici un act uman, în orice formă s-ar obiectiva, nu se poate despărți de autorul lui. Până și cel mai simplu gest poartă pecetea aceluia care l-a făcut. Astfel, în orice act de urmărire judiciară, unde identificarea făptașului se face de obicei pornind de la elementele acestui act și personalitatea făptașului.
Orice fapt psihic are loc într-un camp sau spațiu. Mulți autori l-au denumit spațiu psihologic și reprezintă cadrul concret în care există, acționează și reacționează individul. Elementele acestui spațiu, adică: fapte, evenimente, relații de orice natură (fizice, biologice, sociale, psihologice) conștiente și inconștiente nu sunt omogene, ele acționează în direcții deosebite asupra individului, unele atrăgându-l, altele respingându-l și altele lăsându-l indiferent în același timp. Aceste forțe contradictorii aflate în continuă tensiune, creează mereu situații conflictuale care solicită tot timpul opțiuni și decizii din partea individului. Astfel, decizia omului, direcția activității sale este determinată de modul subiectiv în care acesta percepe elementele spațiului psihologic. Modul de a percepe nu este deteminat doar de ceea ce se află actualmente în spațiu, ci mai ales de experiența anterioară a individului, structurată în personalitatea sa, exprimată în aprecieri, în atitudini, și în sistemul de valori.
De aceea în condiții obiective identice, doi indivizi acționează în mod diferit.
3.2.1. Conceptul de personalitate – noțiuni generale
Personalitatea umană – vorbind de omul normal, adult – este o unitate consistentă, dinamică, care dispune de o stabilitate relativă. Aceasta, înseamnă, că în condiții date, o personalitate cunoscută de noi, după toate probabilitățile, va reacționa într-un anume fel previzibil. Transformările dramatice și totale sunt deosebit de rare și ele au au loc în condiții atât excepționale, încât practic nu sunt previzibile, iar statistic reprezintă un cuantum neglijabil.
Rezultă că stabilirea corespondenței între actul infracțional și personalitatea făptașului este de cea mai mare importanță. Dacă actul se încadrează în linia generală de conduită a infractorului, dacă plănuirea și pregătirea lui corespund cu trăsăturile sale de personalitate, atunci prognoza este mai pesimistă, șansele de a fi reeducat sunt mai reduse. În schimb, dacă actul comis, chiar dacă este grav, contravine în esență personalității infractorului, atunci putem considera că probabil suntem în fața unui accident, iar progoza de îndreptare este optimistă.
Infractorii sunt personalități destructurate care se deosebesc total față de media populației, incapabile de a se adapta solicitărilor și împrejurărilor vieții. (Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei, Ed. Pro Humanitate, București, 2000, pag. 309).
În domeniul psihologiei judiciare personalitatea este înțeleasă ca sinteza tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică. Această conformație rezultă din nenumăratele particularități ale constituției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele însele alimentate de aferențele senzitivo-senzoriale și cenestezice, a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate, de toate experimentele trăite, care au jalonat istoria sa fundamentală. (V. Dragomirescu – Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pag. 15).
3.2.2. Teorii ale fenomenului și comportamentului infracțional
Două teorii importante cu privire la personalitatea infractorului, sunt teroriile enunțate de Eysenck și J. Pinatel.
Teoria lui Eysenck. Eysenck pornește de la analiza psihofiziologică și consideră omul ca o ființă care învață, adică achiziționează mereu deprinderi noi și cunoștințe care-i modifică atitudinile și comportamentul.
După constatările lui Eysenck, majoritatea infractorilor, se recrutează din rândurile extravertiților, a căror caracteristică fundamentală este dificultatea de a fi condiționați, practic dificultatea de a fi educați și bineînțeles, și reeducați. În baza cercetărilor a mii de cazuri, Eysenck stabilește că extravertitul tipic este un element sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, simte mereu nevoia de a avea în jur pe cineva căruia să i se adreseze, îi displace lectura solicitară sau studiul de unul singur. El caută mereu senzaționalul, e gata să își asume riscuri, acționează sub impresia momentului și în genere este impulsiv. E amator de farse, oricând e gata de replică și caută mereu variație, schimbare. Îl caracterizează apoi lipsa de griji, optimismul, agresivitatea, ușurința cu care își piede firea, lipsa de control asupra propriilor acte și vorbe. Această caracterizare, reflectă în linii mari imaginea oarecum convențională a celor mai mulți indivizi care intră în conflict cu legea. Prin teoria sa Eysenck ne atrage atenția asupra faptului că în aprecirea unor cazuri particulare este nevoie să studiem interacțiunea individ-mediu.
Constatarea lui Eysenck cu privire la infractorii care au toate caracteristicile introvertiților, este că aceștia provin din familii viciate a căror influență se exercită cu atât mai ușor cu cât caracteristica principală a introvertiților este tocmai ușoara condiționabilitate, deci marea facilitate de a însuși deprinderile rele, concepțiile imorale care domină în mediul respectiv.
Problema pe care vrea s-o lămurească Eysenck pe acest plan este cea a “paradoxului criminal”, adică de ce infractorul – mai ales recidivistul – comite actele sale cu toate că știe că în cele din urmă va fi pedepsit. În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la “legea secvenței temporale”, stabilită de psihologul American, O. H. Mowrer, care susține că un anumit act uman este determinat nu numai de consecințele lui, ci și de apariția în timp a respectivelor consecințe. Când o acțiune are două consecințe, una premială-pozitivă și alta de sancțiune-negativă, ambele consecințe fiind egale ca posibilite de producere, atunci situația se rezolvă în funcție de consecința probabilă cea mai apropiată. În cazul unui act infracțional, consecința imediată este premial-pozitivă, în sensul că dă o satisfacție imediată morală sau materială, câtă vreme sancțiunea legală este mai îndepărtată în timp și comportă și un grad de incertitudine.
Teoria lui J. Pinatel. Pentru înțelegerea infractorului, Jean Pinatel optează pentru analiza psiho-socială. În capitalism originea creșterii fără precedent a criminalității trebuie căutată în dezvoltarea accelerată a societății și a tehnicii, față de care cultura, adică moravurile, ideile și credințele rămân în urmă. Mobilitatea, accelerarea ritmului de viață, mecanizarea sistemului de viață fac să dispară valorile fundamentale, acele valori care răspund naturii omului, naturii sale fizice, intelectuale și spirituale. Pinatel arată că la majoritatea delicvenților se poate descoperi existența unui nucleu al personalității ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența emoțională și demonstrează cu o logică impecabilă că ele sunt de fapt rezultatul vieții sociale.
Egocentrismul este un produs al societății care se bazează pe o competiție nemiloasă și care favorizează toate formele care exaltă trăsăturile achizitive ale individului. La aceasta se adaugă o inflație nemaipomenită a normelor legislative care la ora actuală au depășit orice fel de limită rezonabilă. Totul fiind hiperreglementat, individul nu se mai descurcă în acest haos și se ghidează după propriile instincte și bineînțeles, după propriile interese.
Labilitatea este o lipsă de inhibiție, impreviziune, abandon la impresiile momentului, o absență a cugetării asupra consecințelor pe care le aduce după sine un act. Omul în societatea modernă vede totul pe termen lung, economiștii îi organizează ziua de mâine, îl feresc de neprevăzut, asigurările sociale îl pun la adăpost de maladii, de accidente, de necazurile bătrâneții. Această stare aduce după sine o ancorare foarte adâncă în prezent a omului de pe stradă și oarecare grad de labilitate și iresponsabilitate individuală. Așadar, societatea ne obligă să gândim scurt, să trăim fugitiv, mobil și instabil. Aceste stimulări ale societății globale îndeamnă spre imprudență, la actul subit și negândit, duc la incapacitatea de a utiliza experiența trecută și la antrenarea în acțiuni efemere, care nu o dată pot fi însă fatale.
Agresivitatea sub toate formele ei de ostilitate mai mult sau mai puțin violentă este de fapt cauza frustrărilor. Societatea modernă nu face altceva decât să multiplice frustrațiile. Necesitățile artificiale create de societate cu ritmul de viață, de muncă extrem de rapid constituie tot atâtea frustrări biologice, căci omul este silit astăzi să trăiască în condiții care contrazic adesea natura sa. La toate acestea trebuie adăugat și alcoolismul care este un factor ce mărește sensibil tendințele agresivității.
Indiferența afectivă sau absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice este de asemenea un rezultat al actualei forme de viață ce caracterizează omul occidental. În lupta dură care se dă pentru a se menține și a se realiza orice fel de sentimentalism, nu numai că este de prisos, dar constituie o piedică în calea realizării. Pe plan criminologic, aceasta este una din condițiile de bază ale posibilității de perpetuare a unei crime, căci în momentul în care infractorul ajunge să-și execute acțiunea sa antisocială, el nu trebuie să fie reținut de caracterul odios al realizării și nici nu trebuie să fie reținut de sentimentul că a cauzat rău aproapelui său, atacând fie persoana, fie bunurile sale. De aceea indiferența afectivă este o ultimă condiție, de trecere la act.
Profilul personalității infractorului
Datorită experienței negative, educației deficiente, deprinderilor și practicilor antisociale, delicventul este un instabil emotiv-activ, un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogenă specifică.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Anamnezele făcute la infractori arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (orfani, semi-orfani, părinți divorțați, părinți infractori, părinți alcoolici) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare corespunzătoare pentru educația copiilor. Spațiul psihologic uman în fond este un spațiu social. Oamenii cu care suntem în contact direct formează elementele cele mai importante ale acestui spațiu. Relațiile umane ale individului cu ceilalți oameni sunt relații de atracție, respingere sau de neutralitate, care determină și acțiunea desfășurată de individ. La infractori, pe planul relațiilor cu ceilalți oameni găsim cele mai mari deficiențe la cei care încalcă legea morală și legală.
Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de violatori
Căutarea satisfacției materiale sau morale de către infractor prin infracțiune. Orice fapt are drept autor prezumptiv pe acela care este mai interesat în actul respectiv, care obține cel mai mare beneficiu de pe urma săvârșirii faptei, conform preceptului roman “it fecit cui prodest”. Rezultatul nu trebuie să fie numaidecât un beneficiu material și imediat, el poate fi un folos de ordin moral și cu efecte mai îndepărtate în timp.
Lipsa de orice inhibiție este o altă caracteristică a infractorului și este rezultatul formării intereselor, a elaborării lor în direcție antisocială. Diferiți excitanți din mediul ambient exercită asupra lor o stimulare spre acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit ceea ce dă caracterul atipic al reacțiilor. Această stimulare excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului, cât și din puterea exercitată a stimulentului și, în special, din lipsa existenței unui sistem de inhibiții elaborate pe linie socială.
Frica obsesivă de a nu fi descoperit. Conștient de caracterul socialmente desctructiv al actului, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor în genere și a autorităților în special. Strădania obsesivă a evitării de a fi descoperit formează în activitatea lui psihică, o dominantă extrem de puternică și face prin puterea ei deosebită să existe o greșeală trădătoare în executare planului.
Duplicitatea infractorului este a doua lui natură. El nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului cinstit, al omului cu preocupări cu totul deosebite decât cele ale specialității infracționale. Acest joc dă o artificialitate întregului comportament al infractorului, îl denaturează chiar și actele și faptele obișnuite, cotidiene, ceea ce îl face ușor depistabil pentru un bun observator. Duplicitatea îi formează infractorului deprinderi care sapă o și mai mare prăpastie între el și societate, începând cu utilizarea timpului care este în mod firesc deosebit de cel al unui om obișnuit până la limbajul utilizat. Limbajul infractorului a fost studiat din punct de vedere lingvistic, constatându-se faptul că în argot-ul infractorilor noștri pluralul este mereu înlocuit cu singularul.
Imaturitatea intelectuală este o altă caracteristică a infractorului și înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional. Incapacitatea infractorului de a prevede pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. El este centrat pe prezent și nu discriminează cert delicvența de nondelicvență.
Imaturitatea afectivă constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Este un individ nerealist.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări comportamentale antisociale cu urmări deosebit de grave.
CAPITOL 4. metodologia cercetării
4.1. Obiective
Identificarea trăsăturilor psihice ale delincvenților ce execută o pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracțiunii de viol.
Creionarea unui profil psihologic al persoanei ce a comis infracțiunea de viol.
Propunerea unui model predictiv prin care să se estimeze posibilitatea trecerii la act, respectiv săvârșirea infracțiunii de viol pe baza unor variabile predictori.
4.2. Ipoteze
Presupunem că delincvenții ce au comis infracțiunea de viol prezintă anumite tendințe nevrotice comparativ cu persoanele din populația normală.
Anticipăm un nivel mai redus al stimei de sine în cazul celor care au comis infracțiunea de viol.
Se prezumă asocierea directă dintre polul inferior al toleranței la frustrare și comiterea infracțiunii de viol.
Presupunem că persoanelor ce au săvârșit infracțiunea de viol le este caracteristic un grad mai ridicat de agresivitate comparativ cu indivizii din populația normală.
4.3. Lotul de cercetare
În vederea verificării ipotezelor stabilite ne-am orientat spre două grupe de participanți, respectiv lotul alcătuit din persoane care au săvârșit fapte de viol și lotul format din indivizi din populația nondelincventă. Alegerea subiecților s-a realizat pe bază de voluntariat, selecția efectuându-se prin utilizarea strategiei potrivirii participanților la studiu pe variabile teoretic relevante, pentru ca cele două eșantioane să nu difere prea mult unul de celălalt. În acest sens, s-a urmărit echilibrarea anumitor variabile în constituirea grupului de control pentru a fi cât mai asemănător celui experimental: astfel, s-a avut în vedere genul, ambele eșantioane cuprinzând doar subiecți de gen masculin, din motive lesne de înțeles; de asemenea, s-a luat în considerare nivelul de instrucție, precum și repartiția pe grupe de vârstă a participanților în cele două grupe de studiu, pentru ca acestea să nu constituie variabile moderatoare care ar putea influența într-o oarecare manieră rezultatul. Astfel, cele două eșantioane prezintă similarități în ceea ce privește genul (fiind exclusiv alcătuite din bărbați), nivelul de instrucție (ponderea cea mai ridicată având-o cei cu studii liceale/profesionale) precum și în privința segmentului de vârstă (ambele eșantioane având participanți la studiu cu vârste cuprinse între 20 – 40 de ani).
Cercetarea s-a efectuat pe un lot de 74 de persoane (în număr de 37 în fiecare lot). Ne-am limitat la acest număr de participanți datorită dificultății de a include subiecți de studiu în lotul experimental (cel al indivizilor cu fapte de viol la activ).
Trebuie menționat faptul că în lotul experimental au fost incluși indivizi care la momentul respectiv fie se aflau în faza de urmărire penală și desfășurare a acțiunii penale, fie săvârșeau o sancțiune privativă de libertate, aflându-se în arest preventiv datortiă gradului de pericol social ridicat prezentat de aceștia.
În ceea ce privește accesul la aceste persoane, acesta nu s-a realizat prin interacțiunea directă a autoarei cercetării cu persoanele în cauză, din motive obiective și pertinente, însă am beneficiat în aplicarea probelor psihologice de sprijinul psihologului IPJ Constanța. Confidențialitatea a fost asigurată prin faptul că celor în cauză nu li s-a solicitat în chestionarele aplicate să precizeze nici un fel de date de identificare (nume sau vârstă). Cu toate că este posibil ca vârsta să fi constituit un element care ar fi conferit informații suplimentare, s-a decis ca pentru asigurarea deplină a confidențialității să se prodeceze în acest mod. Datele au fost culese pe o perioadă de 9 luni (iulie 2008 – martie 2009), în lotul experimental fiind incluse 37 de persoane.
Așa cum am precizat anterior, s-a încercat o echilibrare a celor două loturi, experimental și de control, pe variabile teoretic relevante. Referitor la lotul experimental, informațiile necesare sub acest raport au fost obținute de la psihologul IPJ Constanța, nu în formă numerică, ci sub forma aprecierii ponderii (majoritatea studii liceale/profesionale, vârste cuprinse între 20 și 40 de ani).
Aceste elemente au fost luate în considerare în alcătuirea grupului de control, care prezintă următoarea structură. 37 de persoane de sex masculin, dintre care 29 având studii liceale/profesionale, 5 studii gimnaziale și 3 superiore (definitivate sau în curs de definitivare) (v. fig. 4.1.).
Fig. 4.1. Nivelul de instrucție în grupul de control
Un aspect important ce trebuie menționat este acela că la începutul studiului fiecare subiect în parte a fost asigurat de confidențialitatea rezultatelor și informat în legătură cu scopul academic al prezentei cercetări.
4.4. PREZENTAREA PROBELOR ȘI TEHNICILOR UTILIZATE
Pentru realizarea cercetării s-a utilizat ca instrument de investigare ancheta pe bază de chestionar, iar ca instrumente de prelucrare a datelor culese s-a apelat la o serie de proceduri statistice cuprinse în programu informatizat SPSS, compatibile și adecvate tipurilor de date culese. În cadrul anchetei au fost introduse următoarele instrumente / chestionare:
Chestionarul Woodworth-Mathews:
Scala de Self-Esteem
Testul de toleranță la frustrare
Chestionarul de agresivitate
1. Chestionarul Woodworth-Mathews: elaborat de Woodworth, varianta cu 76 itemi. Proba conține opt scale, și anume: emotivitate simplă; tendințe obsesive și psihastenice; tendințe schizoide; tendințe paranoide; tendințe depresive și ipohondriace; tendințe impulsive și agresivitate; tendințe spre instabilitate; tendințe antisociale. Se răspunde prin DA și NU, majoritatea răspunsurilor DA fiind cele prin care subiectul își recunoaște respectiva manifestare sau fapt psihic.
Sistemul de cotare ponderează nota la fiecare dintre scale, pentru a aduce la unitate interpretarea. Astfel, valorile pînă la 120 de puncte sunt considerate „în limita normalului”, în timp ce acelea care depășesc acest prag se interpretează fie în sensul tendinței spre a manifesta simptome caracteristice pentru scala respectivă, fie, dacă trec de 240 de puncte, indică tendințe comportamentale din ce în ce mai accentuate.
Deși descrierea scalelor vizează aspecte de ordin clinic, prin interpretarea chestionarului nu se depistează maladii, ci se se diagnostichează anumite tendințe psiho-nevrotice. Discuția rezultatelor nu se duce pe plan patologic, ci pe planul normalului. Cifrele mari (peste 200 și mai ales în jurul cifrei de 300) nu indică boala, ci un anumit dezechilibru afectiv, care însă nu a depășit granița normalului, nu a trecut în domeniul patologicului. Aceste tendințe însă, neglijate, se pot adânci, pot evolua către granița amintită, putând chiar trece spre patologic.
2. Scala de Self-Esteem, elaborată de M. Rosenberg. Cuprinde 10 itemi, utilizând o scală de tip Likert eșalonată în 4 trepte, ce merge de la „în totalitate de acord” la „dezacord total”, cu trepte intermediare „acord” și „dezacord” și un punctaj corespunzător de la 1 la 4. Scorul total se obține însumând astfel punctele: pentru itemii 1, 2, 4, 6, 7 se scorează: 4 = în totalitate de acord, 3 = de acord, 2 = dezacord, 1 = dezacord total; scorurile inversându-se pentru itemii 3, 5, 8, 9, 10 ( 1 = în totalitate de acord, 2 = de acord, 3 = dezacord, 4 = dezacord total), în final realizându-se totalul. Punctajul final cataloghează persoana ca având un nivel ridicat al self-esteemului, (peste 20 de puncte), sau cu o atitudine și orientare spre sine în general negativă (sub 20 de puncte).
3. Testul de toleranță la frustrare (v. Anexa 1), elaborat de H.H. Siewert, are ca scop măsurarea capacității de confruntare cu frustrările de zi cu zi. Testul reprezintă o prelucrare după varianta elaborată de Rosenzweig și cuprinde șase itemi sub forma unor situații sociale în care respondentul trebuie să se transpună și apoi să aleagă una dintre cele patru variante de răspuns propuse de autor. Cotarea răspunsurilor este următoarea: (a) = 1 punct; (b) = 2 puncte; (c) = 3 puncte; (d) = 4 puncte. Scorul final împarte subiecții în persoane cu toleranță scăzută la frustrare, care se enervează foarte ușor (6-12 puncte); persoane cu simțul umorului, care pot face față situațiilor frustrante în anumite limite, uneori reacționând cu flexibilitate, alteori printr-o atitudine dinamic agresivă (13-18 puncte); și persoane echilibrate, care se feresc de orice tip de conflict (19-24 puncte). S-a optat pentru introducerea acestei probe în bateria de testare având în vedere necesitatea unei astfel de probe în vederea realizării obiectivelor stabilite, dar și din considerentul facilității aplicării și interpretării ei.
4. Chestionarul de agresivitate, AQ instrument propriu (v. Anexa 2). În realizarea chestionarului s-a pornit de la considerațiile de ordin teoretic asupra a ceea ce presupune agresivitatea, de la elementele ce caracterizează în general o persoană apreciată ca agresivă, acestea fiind operaționalizate în indicatori comportamentali orientați în principal pe următoarele aspecte: impulsivitate, nervozitate, independență, nonconformism, dominanță, răzbunare, egocentrism, labilitate emoțională, vulgaritatea limbajului, lipsa autocontrolului. Așadar, s-a optat pentru varianta de construcție a chestionarului pe baza unui model teoretic preexistent, având în vederea dimensiunea vizată.
Construirea itemilor s-a realizat individual, rezultând un set de 26 de aserțiuni, fiecare dintre indicatorii menționați fiind transpus într-un număr de itemi, variabil între unu și patru. Ulterior, setul de afirmații a fost supus unei analize primare de către un grup de experți alcătuit din 10 persoane cu expertiză în domeniul psihologiei, pentru a se stabili gradul de claritate al itemilor formulați, validitatea aparentă a chestionarului, gradul în care afirmațiile formulate vizează dimensiunea „agresivitate”. Grupului de experți i s-a solicitat în primă fază să aprecieze în ce măsură elementele apreciate de autor ca definitorii pentru dimensiunea „agresivitate” (impulsivitate, nervozitate, independență, nonconformism, dominanță, răzbunare, egocentrism, labilitate emoțională, vulgaritatea limbajului și lipsa autocontrolului) sunt suficiente pentru a acoperi aspectele semnificative ale acesteia; ulterior, experților li s-a solicit să decidă în mod individual la care dintre aspectele prezentate mai sus se referă fiecare item.
Ca urmare a analizării concordanței dintre experți, s-a decis eliminarea a doi itemi, datorită plasării acestora în categorii diferite de către grupul de experți, rămânând în final 24 de itemi, fiecare item având cinci variante de răspuns: Aproape întotdeuna, Des, Câteodată, Rar, Aproape niciodată.
Așadar, după cum se poate observa, tipul întrebărilor este cel cu răspunsuri inchise, deoarece prezintă următoarele avantaje:
facilitează angajarea și concentrarea subiecților asupra chestionarului
ajută la discriminarea optimă a tipurilor de subiecți
permite clasarea rapidă a răspunsurilor în categorii de analiză stabilite dinainte
Chestionarul, unidimensional, vizează identificarea nivelului agresivității, utilizându-se în acest sens o scală de tip Likert eșalonată în 5 trepte, prin variantele amintite Aproape întotdeuna / Des / Câteodată / Rar / Aproape niciodată, cu un punctaj de la 1 la 5.
Scorul total se obține însumând punctajul pentru itemii 1, 2, 3, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24, scorat după cum urmează: 5 = Aproape întotdeuna, 4 = Des, 3 = Câteodată, 2 = Rar, 1 = Aproape niciodată; scorurile inversându-se pentru itemii 4, 8 și 23, în final realizându-se totalul. Scorul minim obținut în baza chestionarului este 24, cel maxim 120, cu o medie teoretică de 72.
Pentru testarea parametrilor statistici ai instrumentului elaborat, în vederea stabilirii fidelității acestuia, s-a procedat la analiza intemediară a chestionarului rezultat, prin aplicarea lui pe un lot de 70 de persoane (40 de femei și 30 bărbați, cu vârste cuprinse între 19 și 47 de ani), aleși pe bază de voluntariat.
Modalitățile de determinare a fidelității unui test presupun calculul coeficientului de echivalență a testului (halh-split), al coeficientului de consistență internă ( Cronbach) și al corelației test-retest. Pentru a putea calcula indicele de corelație test-retest, proba a fost aplicată încă o dată aceluiași eșantion la un interval de 25 de zile. Rezultatele obținute ca urmare a prelucrării statistice indică următoarele (v. Talelul 4.1.)
Tabelul 4.1. Parametrii statistici pentru AQ
** Pragul de semnificație p<0,001
Valoarea obținută pentru coeficientul de echivalență al testului prin metoda Split-half, situată la un prag de încredere p<0,001 demonstrează omogenitatea probei, adică faptul că itemii formulați sunt similari în modul în care evaluează dimensiunea vizată; în timp ce valoarea pentru Cronbach (la p<0,001 ) indică faptul că itemii propuși se „leagă” unii de alții într-o structură unitară și tratează același aspect, agresivitatea, ceea ce ne permite să afirmăm fidelitatea probei.
Metoda test-retest a fost utilizată pentru a demonstra stabilitatea în timp a evaluărilor de la prima testare, având în vedere că o eventuală necorelare a scorurilor obținute la cele două testări ar fi demonstrat instabilitatea în timp și implicit lipsa de fidelitate a instrumentului. Avându-se însă în vedere rezultatele obținute prin calcularea coeficientului de corelație Bravais-Pearson între cele două șiruri de date (scorurile obținute la test și rezultatele retestării), situate la praguri de semnificație p<0,001, se poate conchide constanță în timp a rezultatelor.
Testarea validității Chestionarului de Agresivitate AQ s-a rezumat la aprecierea validității de „conținut” (content validity), prin consultarea grupului de experți asupra gradului în care chestionarul vizează toate aspectele sminificative ale dimensiunii „agresivitate”, fără să neglijeze aspecte importante ale acesteia, datorită lipsei unei probe similare care să permită verificarea validității concurente prin corelarea acestora.
4.5. ASPECTE ETICE ALE CERCETĂRII
Cercetarea de față s-a realizat exclusiv pe bază de voluntariat și acord personal prealabil aplicării bateriei de teste. Subiecții au fost informați asupra scopului acestui studiu și au fost asigurați de confidențialitatea rezultatelor. Persoanelor care au dorit să fie informate în legătură cu rezultatele obținute, le-au fost aduse la cunoștință, însă strict sub formă de scoruri (raportat la media teoretică) și nu sub forma interpretării sau a vreunui etalon, având în vedere prezentul statut academic al autorului acestui studiu.
Capitolul 5
ANALIZA DATELOR ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
În urma aplicării metodelor de investigare au fost colectate o serie de date, care, pentru a căpăta sens, pentru a putea fi transformate în concluzii, au fost analizate și supuse prelucrării statistice. În acest sens s-a trecut la verificarea fiecăreia dintre ipotezele anterior enunțate.
5.1 Verificarea primei ipoteze de cercetare
Prima ipoteză a cercetării este interesată să exploreze existența unor tendințe psihonevrotivce la persoanele ce execută o pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracțiunii de viol, pornindu-se în acest sens de la prezumția că H1: în comparație cu populația normală, cei ce au săvârșit infracțiunea de viol ce prezintă anumite tendințe nevrotice.
În vederea testării acestei ipoteze au fost utilizate datele culese prin intermediul Chestionarului Woodworth-Mathews.
Pentru stabilirea tipului de metode adecvate prelucrării statistice a datelor s-a procedat la calcularea indicilor de start ai celor două loturi avute în vedere (Tabelul 5.1. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin Chestionarul Woodworth-Mathews – lot experimental și Tabelul 5.2. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin Chestionarul Woodworth-Mathews – lot de control) și la reprezentarea grafică a distribuției scorurilor sub forma histogramelor (v. Anexa 3).
Tabelul 5.1.. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin
Chestionarul Woodworth-Mathews (lot experimental)
Tabelul 5 2. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin
Chestionarul Woodworth-Mathews (lot de control)
Pe baza rezultatelor din tabelele anterioare, cu precădere pe baza valorilor obținute pentru coeficientul de variație Pearson (V) cuprinse în intervalul 0,22 – 0,74, valori ce depășesc pragul critic de 0,35, se conchide adecvarea metodelor neparametrice de calcul, avându-se în vedere împrăștierea mare a datelor.
Testarea validității ipotezei H1 s-a realizat apelându-se la metoda ipotezei de nul. Ipoteza nulă (H01) postulează că diferența pe care o urmărim în ceea ce privește manifestarea anumitor tendințe psihonevrotice funcție de variabila de grupare „delincvent / nedelincvent” este accidentală. Pentru a determina dacă H01 este respinsă sau nu, s-a procedat o comparare fundamentată statistic a mediilor celor două eșantioane privind tendințele psihonevrotice avute în vedere de Chestionarul Woodworth-Mathews. În aceste sens s-a folosit tehnica testului U (Mann-Whitney), deoarece surprinde cel mai bine realitatea existentă: eșantioane independente, șiruri de date neparametrice. Utilizându-se programul statistic SPSS s-au obținut următoarele rezultate (tabelul 5.3. – Descrierea statistică a eșantioanelor comparate; tabelul 5.4. – Diferențele între persoanele purtătoare de risc și cele din populația normală privind tendințele psiho-nevrotice):
Tabelul 5.3. Descrierea statistică a eșantioanelor comparate
Tabelul 5.4. Diferențele între persoanele ce au comis infracțiunea de viol și cele din populația normală privind tendințele psiho-nevrotice
a Variabila de grupare: delincvent/nedelincvent
Datele din tabelul 5.4 reflectă faptul că puterea testului U de a respinge ipoteza H01 la z72 grade de libertate este ridicată doar în privința a trei variabile dintre cele opt avute în vedere prin Chestionarul Woodworth-Mathews. Astfel, se constantă existența unor diferențe semnificative între cele două categorii luate în considerare (persoane purtătoare de risc pe de o parte și nondelincvenții pe de cealaltă parte) în ceea ce privește tendințele impulsive și agresivitatea, tendințele spre instabilitate și tendințele antisociale, prin rezultate situate la un prag de încredere de 99% (p<0,001). După cum am menționat deja, pentru aceste trei dimensiuni s-au înregistrat diferențe semnificative statistic între cele două loturi, evidențiidu-se manifestarea acestora în mai mare măsură la cei care au comis infracțiunea de viol comparativ cu cei din populația “normală”. Astfel, se constată că persoanele ce au săvârșit un viol prezintă în mai mare măsură tendințe impulsive (acțiuni instinctive pulsionale în care afectul predomină și care nu sunt inhibate de rațiune), instabilitate (înclinația spre nestatornicie) și tendințe antisociale (manifestate prin refuzul respectării ordinii sociale și a supunerii față de reguli).
În baza datelor obținute se poate aprecia că ipoteza nulă este respinsă și implicit confirmată ipoteza de start privind existența anumitor tendința psihonevrotice prezente în mai mare măsură la cei ce au comis infracțiunea de viol comparativ cu restul populației. Această afirmație s-a demonstrat pe baze fundamentate statistic a fi validă la un prag de semnificație p<0,001, ceea ce se traduce prin faptul că există mai puțin de 1% șanse ca aceste date să nu se confirme.
Informațiile obținute până în acest moment prin prelucrarea statistică a datelor au fost transpuse și în formă grafică (fig. 5.1.) pentru o mai bună vizualizare a acestora, reprezentare realizată pe baza mediilor obținute pentru fiecare dintre cele opt dimensiuni avute în vedere, la cele două loturi de participanți la studiu.
Fig. 5.1. Diferențele privind tendințele psihonevrotice între cele două loturi
Graficul de mai sus reflectă o dată în plus diferențele anterior constate pe bază statistică între cele două loturi avute în vedere în privința tendințelor psihonevrotice. Mai mult decât atât, din figura 5.1 se poate observa faptul că pentru toate cele 8 dimensiuni surprinse de Chestionarul Woodworth-Mathews se remarcă scoruri superioare în cazul celor ce au săvârșit o faptă de viol, însă prelucrarea statistică a relevat că aceaste diferențe sunt semnificative doar pentru ultimele trei.
5.2. Verificarea ipotezei de cercetare H2
A două ipoteză lansată pornește de la prezumția că persoanele care au comis infracțiunea de viol prezintă un nivel mai redus al stimei de sine comparativ cu restul populației. În vederea testării acestei ipoteze s-a urmat un traseu similar celui parcurs până în această etapă a cercetării, utilizându-se în acest sens datele culese prin intermediul Scalei de Self-Esteem, elaborată de Rosenberg. De asemenea, pentru determinarea tipului de metode adecvate prelucrării statistice a datelor, s-a recurs la realizarea histogramei pentru scorurile obținute la măsurarea stimei de sine (figura 5.2.) și la calculul coeficientului de variație Pearson pe baza mediei și abaterii standard pentru șirul datelor obținute (tabelul 5.5.).
Figura 5.2. Distribuția scorurilor privind stima de sine
Tabelul 5.5. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin
Scala de Stimă de sine (Rosenberg)
Datele din tabelul 5.5. evidențiază necesitatea utilizării metodelor parametrice de calcul în prelucrarea statistică a datelor, avându-se în vedere valoarea coeficientului de variație Pearson (V = 0,298) situat sub limita critică de 0,35, ce traduce o împrăștiere medie a datelor, omogenitatea acestora, demonstrând astfel adecvarea utilizării metodelor parametrice în calcul.
Pentru verificarea statistică a ipotezei H2 s-a recurs la o analiză comparativă bazată pe metoda ipotezei de nul. Ipoteza nulă (H02) postulează că diferența pe care o urmărim în ceea ce privește nivelul stimei de sine funcție de variabila de grupare „delincvent / nedelincvent” este accidentală.
Pentru a determina dacă H02 este respinsă sau nu, s-a procedat o comparare fundamentată statistic a mediilor celor două eșantioane privind nivelul stimei de sine. În aceste sens s-a folosit tehnica testului t, cel mai adecvat realității existente: eșantioane independente, șiruri de date parametrice. Utilizându-se programul statistic SPSS s-au obținut următoarele rezultate (tabelul 5.6. –
Descrierea statistică a eșantioanelor comparate;
tabelul 5.7. – Diferențele între persoanele ce au comis infracțiunea de viol și cele din populația normală privind nivelul stimei de sine):
Tabel 5.6. Descrierea statistică a eșantioanelor comparate
Tabelul 5.7. Diferențele între persoanele ce au comis infracțiunea de viol și cele din populația normală privind nivelul stimei de sine
Din datele din tabelul 5.7. se remarcă insuficienta putere a testului t de a respinge ipoteza nulă H02 la t72 grade de libertate, fapt ce ne determină să confirmăm ipoteza nulă și implicit să se infirme ipoteza de start H2. Aceasta se traduce prin aceea că între cele două loturi avute în vedere nu se constată diferențe semnificative din punct de vedere statistic în ceea ce privește stima de sine, cele două categorii manifestând similarități în încrederea pe care o au în sine, în respectul față de propria persoană.
În ciuda neînregistrării unor diferențe semnificative statistic în ceea ce privește stima de sine la nivelul celor două loturi supuse cercetării, s-a considerat oportună realizarea unei reprezentări grafice a variabilei stimă de sine funcție de variabila de grupare “delincvent / nedelincvent”, luându-se în calcul mediile pentru scorurile stimei de sine, obținându-se astfel figura 5.3.
Fig. 5.3. Nivelul stimei de sine funcție de variabila
“delincvent / nedelincvent”
5.3. Verificarea ipotezei de cercetare H3
Cea de-a treia ipoteză lansată este interesată să investigheze relația dintre capacitatea de a fi tolerant la frustrare și trecerea la act, în acest sens pornindu-se de la prezumția că H3: polul inferior al toleranței la frustrare se asociază în mod direct cu comiterea infracțiunii de viol, sau altfel spus că persoanele ce au săvârșit infracținea de viol prezintă un nivel mai redus al toleranței la frustrare comparativ cu populația normală.
Pentru verificarea acestei ipoteze au fost utilizate datele culese prin intermediul Testul de toleranță la frustrare elaborat de H.H. Siewert. Înainte de a iniția demersul propriu-zis al testării ipotezei este necesară stabilirea tipului de metode adecvate prelucrării statistice a datelor, motiv pentru care s-a realizat o descriere statistică a eșantionului studiat prin calcularea indicilor de start (tabelul 5.8.) și realizarea histogramei corespunzătoare (fig. 5.4).
Figura 5.4. Distribuția scorurilor privind toleranța la frustrare
Tabelul 5.8.. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin Testul de Toleranță la Frustrare
Descrierea statistică a eșantionului relevă necesitatea utilizării metodelor parametrice de calcul în prelucrarea datelor, fapt conchis cu precădere pe baza valorii coeficientului de variație Pearson (V = 0,321), ce se situaeză sub limita critică de 0,35, ceea ce se traduce prin aceea că împrăștierea este medie, datele sunt omogene, demonstrând astfel adecvarea metodelor parametrice de calcul în prelucrare.
Pentru testarea validității ipotezei H3 s-a decis parcurgerea unui traseu similar celui anterior, cu deosebirea că în primă fază se va studia existența eventualei asocieri între nivelul toleranței la frustrare și trecerea la act (săvârșirea violului), pentru ca ulterior să se aibă în vedere existența unor diferențe semnificative sub raportul gradului de toleranță la frustrare între cele două eșantioane supuse studiului.
Așadar, în vederea studierii existenței sau nu a unei asocieri între nivelul toleranței la frustrare și trecerea la act (săvârșirea violului) s-a procedat realizarea unei analize corelaționale între variabilele avute în vedere, pentru a stabili existența legăturii între acestea, sensul și gradul acestei conexiuni. Dat fiind faptul că avem șiruri de date parametrice, cu ajutorul programului informatizat de prelucrare statistică SPSS, s-a procedat la calcularea coeficientului de corelație simplă Pearson (v. Tabelul 5.9.).
Tabelul 5.9. Relaționarea gradului de toleranță la frustrare
cu trecerea la act
Rezultatul obținut în calcularea coeficientului de corelație simplă Pearson indică existența unei relații moderat-înalte (0,419) și puternic semnificative din punct de vedere statistic între variabilele avute în vedere, la un prag de semnificație p<0,001, ceea ce traduce faptul că un grad scăzut al toleranței la frustrare se asociază cu trecerea la act, respectiv cu comiterea unei fapte de viol. Altfel spus, persoanele care în momentul de față execută o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de viol prezintă un grad scăzut al toleranței la frustrare, fiind incapabili să amâne obținerea unei gratificări la care consideră că sunt îndreptățiți să aibă acces. Pe baza informațiilor obținute putem afirma că prezumția privind conexiunea dintre gradul de toleranță la frustrare și trecerea la act (H3) este fundamentată și confirmată statistic, putând fi vizualizată și grafic în figura 5.5.
Legendă : 1 = grup experimental (cei ce au săvârșit un viol)
2 = grup de control (nedelincvenți)
Fig. 5.5. Conexiunea dintre gradul toleranței la frustrare și tracerea la act
În continuare, pentru rafinarea analizei datelor obținute, ne-am propus să cercetăm dacă există o diferență semnificativă statistic între cele două loturi: experimental și de control, în privința gradului de toleranță la frustrare. În acest sens, s-a procedat o comparare statistică între cele două grupe de participanți la studiu în ceea ce privește toleranța pe care o manifestă la frustrare. În vederea realizării acestui demers s-a optat pentru tehnica testului t de semnificație a diferenței dintre medii, deoarece corespunde cel mai bine realității existente: eșantioane independente, șiruri de date parametrice. Prin intermediul programului informatizat SPSS s-au obținut rezultatele monitorizate în tabele: tabelul 5.10 – Descrierea statistică a eșantioanelor comparate și tabelul 5.11- Semnificația diferenței între cele două grupe privind gradul de toleranță la frustrare.
Tabelul 5.10 . Descrierea statistică a eșantioanelor comparate
Tabelul 5.11. Diferența privind gradul de toleranță la frustrare între cei care au comis o faptă de viol și restul populației
Datele din tabelul 5.11. scot în evidență diferențe semnificative statistic privind gradul de toleranță la frustrare între loturile comparate, prin valoarea testului t (t =3,92), valoare situată la un prag de semnificație p<0,001; aceste date indică nivelul inferior al toleranței la frustrare în cazul celor ce au comis infracțiunea de viol, comparativ cu lotul de control. Datele obținute nu fac altceva decât să sublinieze o dată în plus relaționarea celor două variabile avute în vedere și, anume faptul că există o strânsă relaționare între trecerea la act și rezistența scăzută la frustrare.
În baza datelor obținute se poate aprecia că ipoteza de la care s-a pornit privind relaționarea trecerii la act cu gradul de toleranță manifestat la frustrare este confirmată și fundamentată statistic. Informațiile obținute ca urmare a prelucrări statistice în privința diferențierii celor două loturi sub raportul rezistenței la frustrare se regăsesc reprezentate în formă grafică în figura 5.6. (conform mediilor obținute la variabila măsurată – toleranță la frustrare).
Fig. 5.6. Gradul toleranței la frustrare în cele două loturi
5.4. Verificarea ipotezei de cercetare H4
Cea de-a patra ipoteză lansată este interesată să investigheze existența unor diferențe privind gradul de agresivitate între persoanele ce au săvârșit infracțiunea de viol și grupul de control, pornind în acest sens de la prezumția că H4: indivizilor care au comis fapta de viol le este caracteristic un grad mai ridicat de agresivitate comparativ cu cei din populația normală.
În vederea testării acestei ipoteze au fost utilizate datele culese prin intermediul Chestionarului de Agresivitate AQ, instrument elaborat special pentru atingerea obiectivelor cercetării.
Înainte de a iniția demersul propriu-zis al testării ipotezei este necesară stabilirea tipului de metode adecvate prelucrării statistice a datelor, în acest sens procedându-se la realizarea histogramei corespunzătoare (figura 5.7.– Distribuția scorurilor privind agresivitatea) și la calcularea coeficientul de variație Pearson pe baza mediilor și abaterilor standard, rezultatele fiind monitorizate în tabelul 5.12.
Fig. 5.7. Distribuția scorurilor privind agresivitatea
Tabelul 5.12. Indicii statistici de start ai scorurilor obținute prin
Chestionarul de Agresivitate AQ
Descrierea statistică a eșantionului relevă necesitatea utilizării metodelor neparametrice de calcul în prelucrarea datelor, fapt conchis cu precădere pe baza valorii coeficientului de variație Pearson (V = 0,409), ce depășește limita critică de 0,35.
În vederea testării validității ipotezei H4 s-a utilizat metoda ipotezei de nul. Ipoteza nulă (H04) postulează că diferența pe care o urmărim în ceea ce privește nivelul agresivității funcție de variabila de grupare „delincvent / nedelincvent” este accidentală. Pentru a determina dacă H04 este respinsă sau nu, s-a procedat o comparare fundamentată statistic a mediilor celor două eșantioane privind agresivitatea. În aceste sens s-a folosit tehnica testului U (Mann-Whitney), deoarece surprinde cel mai bine realitatea existentă: eșantioane independente, șiruri de date neparametrice. Utilizându-se programul statistic SPSS s-au obținut următoarele rezultate (tabelul 5.13. – Descrierea statistică a eșantioanelor comparate; tabelul 5.14. – Diferențele între persoanele ce au comis infracțiunea de viol și cele din populația normală privind nivelul agresivității):
Tabelul 5.13. Descrierea statistică a eșantioanelor comparate
Tabelul 5.14. Diferențele între persoanele ce au comis infracțiunea de viol și cele din populația normală privind nivelul agresivității
a Variabila de grupare: delincvent/nedelincvent
După cum se poate remarca din tabelul, puterea testului U (Mann Whitney) de a respinge ipoteza nulă H04 este ridicată, valoarea înregistrată marcând o diferență semnificativă statistic la p<0,001 în privința nivelul agresivității între cele două loturi avute în vedere. Aceste date se traduc prin aceea că persoanele care au comis un viol manifestă un grad superior de agresivitate comparativ cu participanții la studiu din lotul de control (nedelincvenți). În baza acestor rezultate ipoteza nulă este respinsă și implicit confirmată ipoteza de start H4, putându-se conchide că agresivitatea este una dintre variabilele care relaționează în mod direct și semnificativ cu trecerea la act și în speță cu comiterea unui viol.
Informațiile obținute ca urmare a prelucrări statistice în privința diferențierii celor două loturi sub raportul agresivității se regăsesc reprezentate în formă grafică în figura 5.8. (conform mediilor obținute la variabila măsurată – agresivitate).
Fig. 5.8. Media nivelului de agresivitate în cele două loturi
Demersul realizat până în această fază a cercetării ne-a furnizat o serie de informații extrem de utile pentru atingerea obiectivului principal al lucrării, respectiv conturarea unui profil psihologic al persoanei ce a comis infracțiunea de viol, scoțând în evidență relaționarea directă a comiterii unei infracțiuni de viol cu o serie de variabile: toleranță scăzută la frustrare, înclinație spre agresivitate, tendințe impulsive, instabilitate și tendințe antisociale.
Pornind de la aceste date putem încerca să schițăm un portret al persoanei care comite fapta de viol, care s-ar prezenta astfel: manifestări comportamentale ofensive, violente, distructive, consumate pe plan acțional sau verbal, caută în general să provoace situația conflictuală; manifestările lui comportamentale sunt dominate de forța trebuințelor polarizate de principiul plăcerii, al obținerii satisfacției imediate, fiind incapabil să amâne obținerea unei gratificări la care consideră că este îndreptățit să aibă acces, prezintă manifestări de instabilitate emoțional-acțională, cu inconstanță în reacții, impulsivitate, incapacitate de a se supune regulilor sociale.
Pentru a sintetiza informațiile obținute pe tot parcursul lucrării într-o formă ușor accesibilă, am considerat oportună realizarea unui profil psihologic al individului care comite fapta de viol, într-o formă grafică. În vederea realizării acestui deziderat am procedat astfel: am realizat un etalon în percentile pentru fiecare șir de date (fiecare variabilă avută în vedere), luând în calcul scorurile obținute de amblele loturi de subiecți – v. Anexa 4, apoi s-a calculat media fiecărei variabile, luând în calcul doar scorurile lotului experimental (Anexa 5), medii ce au fost raportate la etalonul realizat, pentru a se stabili în ce decilă se încadrează pentru a structura astfel profilul grafic al delincventului care comite infracțiunea de viol.
Un alt deziderat al prezentului studiu este acela de a propune un model de predicție pe baza căruia să se estimeze în ce măsură o persoană ar face trecerea la actul delincvent.
Drept urmare, s-a decis realizarea unei analize de regresie, care are drept variabilă criteriu Y „trecerea la act”, o variabilă dihotomică ce îi vizează pe de o parte pe cei care au comis un viol, iar pe de altă parte pe cei din lotul de control, nedelincvenții. Ținând cont de această realitate (variabilă dihotomică), s-a decis realizarea unei analize de regresie multiplă, variabilele predictori (independente) fiind reprezentate de: toleranța la frustrare, stima de sine, agresivitate, și cele opt tendințe psihonevrotice avute în vedere de Chestionarul Woodworth-Mathews: emotivate simplă, tendințe obsesive, tendința schizoide, tendințe paranoice, tndințe depressive, tendințe spre impulsivitate, tendințe spre instabilitate și tendințe antisociale, rezultând un număr total de 11 de variabile, ce au fost supuse analizei de regresie prin metoda stepwise (prin care variabilele sunt evaluate conform cu criteriul și apoi sunt introduse sau excluse din ecuație una câte una).
În urma prelucrării statistice a datelor cu ajutorul programului informatizat SPSS, au rezultat șase modele de predicție (tabelul 5.15.), dintre care s-a optat pentru ultimul, având în vedere datele furnizate de acesta: coeficientul de determinație multiplă este R2 = ,699, ceea ce se traduce prin faptul că acest model explică (prezice) 69,9% din varianța trecerii la actul de viol, cu o eroare standard a variabilei dependente de 28,8%, valoare inferioară celorlaltor modele; variabilele predictori ai acestui model sunt următoarele: agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate, stima de sine, toleranta la frustrare (v. tabelul 5.15.).
Tabelul 5.15. Descrierea modelelor de predicție
1. Predictors: (Constant), agresivitate
2. Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale
3. Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice
4. Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate
5. Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate, self-esteem
6. Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate, self-esteem, toleranta la frustrare
Dependent Variable: trecerea la act
Pentru a stabili cât de eficientă este predicția modelului nostru cunoscând variabilele independente, vom analiza varianța fiecăruia dintre aceste modele de predicție (tabelul 5.16.)
Tabelul 5.16. Analiza de varaință a modelelor de predicție obținute
a Predictors: (Constant), agresivitate
b Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale
c Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice
d Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate
e Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate, self-esteem
f Predictors: (Constant), agresivitate, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive si agresivitate, self-esteem, toleranta la frustrare
g Dependent Variable: variabila de grupare
După cum se poate constata toate modelele sunt puternic semnificative statistic la un prag de semnificație de p<0,001, însă noi vom opta pentru ultimul având în vedere că explică cea mai mare pondere din varianță, respectiv 12,93 din totalul de 18,50, având o valoare reziduală (neexplicată) de 5,56. Pe baza valorii testului F, semnificativă statistic la p<0,001, putem afirma că varianța explicată de modelul nostru de predicție este semnificativ mai mare decât cea reziduală, ceea ce indică eficiența acestuia în predicție.
După ce am stabilit modelul asupra căruia ne vom opri este necesară redactarea ecuației de regresie, care se va realiza pornind de la datele prezentate pe scurt (doar pentru modelul analizat) în tabelul 5.17. și complet în Anexa 6 (coeficienții beta pentru toate cele 6 modele de predicție).
Tabelul 5.17. Coeficienții beta ai modelul de predicție analizat
a Dependent Variable: Variabila “delincvent/nondelincvent”
Așadar, ecuație de regresie multiplă se va realiza pe baza a 6 dintre cele 11 variabile luate în calcul, celelalte având coeficienți de regresie B prea mici pentru a fi semnificativi la un prag de admisibilitate statistică de minim 95%. Drept urmare, luând în calcul coeficienții Beta standardizați, ecuația de regresie este următoarea:
Y = 2,929 + (-0,588) * X1 + (-0,255) * X2 + (-0,251) * X3 +
+(-0,197)* X4 + (-0,190)* X5 + ,0,170 * X6
Unde: X1 = agresivitate,
X2 = tendinte antisociale
X3 = tendinte depresive si ipohondrice
X4 = tendinte impulsive si agresivitate
X5 = self-esteem
X6 = toleranta la frustrare
Astfel, pornind de la acest model predictiv putem estima într-o oarecare măsură dacă o persoană va comite sau nu fapta de viol. Toate variabilele luate în calcul de modelul nostru au o contribuție importantă în acuratețea predicției, fapt ce reiese din scorurile testului t pentru fiecare predictor, valori ce sunt fie superioare limitei de +2, fie inferioare pragului de –2 (v. tabelul 5.17.), și depășesc pragul de adminisibilitate statistică de 95%.
În final, pentru a investiga relația dintre valorile variabilei prezise comparativ cu cele reale, vom lua recurge la reprezentarea grafică a normalității distribuției bidimensionale a datelor, denumită diagrama normală P-P a valorilor reziduale standard (fig. 5.9).
Fig. 5.9. Normalitatea distribuției bidimensionale a datelor
După cum se distribuie punctele noastre pe graficul de mai sus observăm că acestea estimează destul de bine diagonala „realității”, cu o supraestimare a acesteia în zona mediană a graficului, ceea ce indică faptul că pentru valorile mari și mici ale variabilei dependente modelul nostru de regresie este valid, în schimb, în ceea ce privește granița (zona centrală a scorurilor) apare o tendință de supraestimare a realității. Concluzionând, putem susține însă că modelul propus este bun, fapt dovedit de valoarea ridicată a coeficientului de corelație multiplă (R2), ce indică o explicare a varianței de către modelul propus de 69,9% din total.
Capitolul VI
CONCLUZII
Cercetarea de față a reprezintat o încercare de identificarea și studiere a trăsăturilor psihice ale delincvenților ce execută o pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracțiunii de viol. Având în vedere complexitatea problemei ne-am oprit doar asupra unei serii de aspecte, prin studierea existenței unor diferențe de ordin cantitativ între cele două categorii de populație (delincvenți ce au săvârșit un viol și nondelincvenți) în privința unor variabile apreciate ca relevante pentru profilul infractorului în general și a celui ce comite fapta de viol în special, cum ar fi: toleranța la frustrare, stima de sine, agresivitate și anumite tendințe psihonevrotice, pentru ca în final să încercăm să evidențiem acele trăsături de personalitate care diferențiază cele două categorii avute în vedere.
Astfel, în urma preclurării statistice a datelor putem susține atingerea tuturor obiectivelor propuse la începutul demersului de cercetare.
Prima ipoteză a cercetării, ce a pornit de la prezumția că delincvenții ce execută o pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracțiunii de viol prezintă anumite tendințe nevrotice comparativ cu persoanele din populația normală și-a confirmat parțial validitatea, astfel că în urma prelucrării statistice a datelor a reieșit existența clară a unor diferențe statistic semnificative între cele două loturi doar pentru trei din cele opt tendințe psihonevrotice luate în considerare prin intermediul Chestionarului Woodworth- Mathews, respectiv tendințele impulsive și agresivitatea, tendințele spre instabilitate și tendințele antisociale.
Astfel, se constată că persoanele ce au săvârșit un viol prezintă în mai mare măsură tendințe impulsive (acțiuni instinctive pulsionale în care afectul predomină și care nu sunt inhibate de rațiune), instabilitate (înclinația spre nestatornicie) și tendințe antisociale (manifestate prin refuzul respectării ordinii sociale și a supunerii față de reguli).
Referitor la cea de-a doua ipoteză a cercetării, privind existența unor diferențieri a celor două loturi de subiecți funcție de stima de sine, s-a constatat pe baze statistice că stima de sine nu este una dintre variabilele care diferențiază cele două categorii de populație avute în vedere, atât persoanele din populația „normală”, nondelincventă, cât și cei care au săvârșit un viol manifestând similarități în privința acestei dimensiuni.
În privința celei de-a treia ipoteze, ce anticipa existența unei diferențieri între cele două eșantioane privind gradul de toleranță la frustrare, prezumând un grad mai scăzut al rezistenței la frustrări în cazul persoanelor care au săvârșit fapte de viol comparativ cu cei din grupul de control, respectiv nondelincvenții, s-au constatat pe baze statistic fundamentate confirmarea acestei supoziții, eviidențiindu-se astfel o mai mare toleranță la frustrare la cei din populația „normală”, nondelincventă față de aceia care au făcut trecerea la act.
Ultima prezumție a cercetării, ce a vizat nivelul agresivității la cele două categorii de populație, a evidențiat existența unor diferențe semnificative pe această dimensiune între cele două loturi avute în vedere în realizarea cercetării. Astfel, s-a constatat faptul că există o diferență puternic seminifactivă între cele două categorii de populație în privința agresivității, în sensul că cei ce au săvârșit fapte de viol prezintă un grad semnificativ superior comparativ cu cei din populația nondelincventă.
Demersul realizat până în această fază a cercetării ne-a furnizat o serie de informații extrem de utile pentru atingerea obiectivului principal al lucrării, respectiv conturarea unui profil psihologic al persoanei ce a comis infracțiunea de viol, scoțând în evidență relaționarea directă a comiterii unei infracțiuni de viol cu o serie de variabile: toleranță scăzută la frustrare, înclinație spre agresivitate, tendințe impulsive, instabilitate și tendințe antisociale.
Pornind de la aceste date am încercat să schițăm un portret al persoanei care comite fapta de viol, care s-ar prezenta astfel: manifestări comportamentale ofensive, violente, distructive, consumate pe plan acțional sau verbal, caută în general să provoace situația conflictuală; manifestările lui comportamentale sunt dominate de forța trebuințelor polarizate de principiul plăcerii, al obținerii satisfacției imediate, fiind incapabil să amâne obținerea unei gratificări la care consideră că este îndreptățit să aibă acces, prezintă manifestări de instabilitate emoțional-acțională, cu inconstanță în reacții, impulsivitate, incapacitate de a se supune regulilor sociale.
Mai mult decât atât prelucrarea datelor a evidențiat posibilitatea unei estimări destul de apropiate de realitate a trecerii la act, mai precis de comitere a unei fapte de viol, pe baza luării în considerare a unor variabile de ordin psihologic. Astfel, s-a propus un model predictiv pe baza căruia să se poată estima dacă persoana ar putea face trecerea din categoria nondelincvent în sfera opusă, ca urmare a măsurării a o serie de variabile predictori: toleranța la frustrare, stima de sine, agresivitate, și cele opt tendințe psihonevrotice avute în vedere de Chestionarul Woodworth-Mathews: emotivate simplă, tendințe obsesive, tendința schizoide, tendințe paranoice, tndințe depressive, tendințe spre impulsivitate, tendințe spre instabilitate și tendințe antisociale, rezultând un număr total de unsprezece variabile, variabila criteriu Y constituind-o „trecerea la act”, o variabilă dihotomică ce îi vizează pe de o parte pe cei care au comis un viol, iar pe de altă parte pe cei din lotul de control, nedelincvenții. Pe baza analizei statistice efectuate s-a constatat că 6 variabile din totalul de unsprezece supuse prelucrării statistice, respectiv: agresivitatea, tendinte antisociale, tendinte depresive si ipohondrice, tendinte impulsive, stima de sine si toleranta la frustrare ne ajută cel mai bine la predicție
Deși predicția noastră nu se suprapune în totalitate peste realitate, existând o ușoară tendință de supraestimare a realității în cazul valorilor medii referitor la trecerea la act, putem susține că modelul propus este bun, fapt dovedit de valoarea ridicată a coeficientului de corelație multiplă (R2), ce indică o explicare a varianței de către modelul propus de noi de 69,9% din total.
Considerăm că lucrarea de față constituie o cercetare-pilot, rezultatele obținute aici putând constitui punct de plecare pentru o investigație mai extinsă
Considerăm însă că lucrarea de față reprezintă o cercetare-pilot, rezultatele obținute aici putând constitui punct de plecare pentru o investigație mai extinsă, care să aibă în vedere o gamă mai largă de aspecte, dar și un eșantion de studiu mai reprezentativ numeric.
Bibliografie
1. Acklin, M. W. (1996), Personality assessment and managed care, Journal of Personality Assessment, 66, 194-201.
2.Allport,G. (1991). Structura și dezvoltarea personalității, București: Editura Didactică și Pedagogică.
3. Brundage, J. A., (1987), Law, Sex and Christian Society in Medieval Europe, Chicago, University of Chicago Press
4. Burt, M. R, (1980), Cultural Myths and Supports of Rape, în Journal of Personality and Social Psychology, no. 38, p. 217-230
5. Buș, I., David D., Opre, A., (2005), Psihologie judiciară, Ed. Facultății „Babes-Bolyai”
6.Cattel, R. B. (1986). The personality structure and Dr. Eysenck. Journal of Social Behavior and Personality, 1, 153-160.
7. Cioclei, I., (1996), Criminologie etiologică, Ed. Actami, București
8. Field, H. S., (1978), Attitudes towards Rape: A Comparative Analysis of Police, Rapists, Crisis Counselor and Citizens, în Journal of Personality and Social Psychology, no. 36, p. 156-179
9. Giddens, A., (1992), Transformarea intimității, Ed. Antet
10. Goode, E., (1990), Deviant behaviour, third edition, New Jersey, Pretince Hall, Englewood Cliffs
11. Groth A.N. si Birnbaum J. H., (1979), Men who rape: The Psychology of Offender, New York, Plenum Press
12. Hăvâreanu, C. (2000), ,,Cunoașterea psihologică a persoanei”, Polirom, Iași.
13. Henslin, J. M., (1990), Social problems, New Jersey, Pretince Hall, Englewood Cliffs
14. Hyde, S. J., (1990), Understanding Human Sexuality, New York, McGraw Hill Publishing Company
15. Mahoney, E. R., (1983), Human Sexuality, New York, McGraw Hill, Inc.
16. Minulescu, Mihaela (1994), ,,Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică”, Garell Publishing House, București.
17. Sillamy, N., () Dictionar de Psihologie,
18. Rădulescu S. M., (1996), Sociologia și istoria comportamentului sexual „deviant”, Ed. Nemira
19. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (1993). Dicționar de sociologie, București: Editura Babel.
Anexa 1
TESTUL DE TOLERANȚĂ LA FRUSTRARE
Anexa 2
Chestionar de agresivitate AQ
Citiți cu atenție afirmațiile de mai jos și bifați cu un X varianta de răspuns care considerați că se potrivește cel mai bine modului dvs. de a fi, de a gândi, de a vă comporta. Nu există răspunsuri corecte sau greșite.
Scalele chestionarului:
IMPULSIVITATEA (Im)
Acționez fără să mă gândesc la consecințe. (+)
Mai întâi acționez și apoi reflectez. (+)
Consider că este bine să-mi urmez primul impuls. (+)
NERVOZITATEA (Ne)
Tonul și ritmul vorbirii mele sunt moderate, lipsite de stridențe. (-)
Gesticulez mult, sunt precipitat(ă) în mișcări. (+)
Mi se spune că nu am răbdare să stau locului. (+)
Când o persoană sau o situație mă agasează, încep să bat tactul cu degetele pe masă, să răsucesc mici obiecte, să îmi mușc buzele. (+)
INDEPENDENȚA, NONCONFORMISMUL (In)
Accept să fiu dominat(ă). (-)
Imi manifest firea independentă, nonconformistă. (+)
Refuz ordinele celorlalți. (+)
DOMINANȚA (Do)
Când cineva îmi spune „Nu”, devin nervos (nervoasă) și răbufnesc. (+)
Mă supăr cu ușurință când cineva adoptă o atitudine de opoziție față de ceea ce susțin sau fac eu. (+)
La cea mai mică neînțelegere, mă enervez pentru „cauze mărunte”. (+)
RĂZBUNAREA (Ră)
Răzbunarea îmi redă liniștea când sunt nedreptățit(ă). (+)
Consider că este corect să îmi fac dreptate singur(ă). (+)
Mă bucur când cineva care mi-a făcut un rău este pedepsit. (+)
EGOCENTRISMUL (Eg)
Când doresc realmente ceva, apelez la orice modalitate pentru a obține acel lucru.(+)
Fac orice pentru a fi în centrul atenției. (+)
Aplic principiul: „Scopul scuză mijloacele”. (+)
LABILITATEA EMOȚIONALĂ (Le)
Îmi pierd cu ușurință cumpătul. (+)
Îmi păstrez în orice împrejurare, chiar în situațiile critice pentru mine, calmul și stăpânirea de sine. (-)
VULGARITATEA LIMBAJULUI (VL)
Folosesc cuvinte triviale. (+)
LIPSA AUTOCONTROLULUI (La)
Când sunt nervos (nervoasă), arunc sau sparg diverse obiecte. (+)
În copilărie îmi plăcea să chinui animalele. (+)
Anexa 3
Reprezentarea grafică a distribuției scorurilor pentru variabille avute în vedere prin Chestionarul Woodworth-Mathews
Anexa 4
Etalon în decile
(scorurile obținute pentru întreg lotul de participanți la studiu: grup experimental și de control)
Anexa 5
Descrierea statistică a lotului experimental
Anexa 6
Coeficienții beta ai modelelor de predicție rezultate
a Dependent Variable: variabila de grupare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Violul DIN Perspectiva Psihologiei Judiciare (ID: 126095)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.