Violenta In Spatiul Public

C U P R I N S

Argument

CAPITOLUL I : NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definirea violențeipag.

1.2 De ce se manifestă violența?

1.3. Cum se manifestă violența?

1.4. Clasificarea violenței

1.5. Cum poate fi prevenită și combătută violența?

CAPITOLUL II : AGRESIVITATEA – TEMEI AL VIOLENȚEI

2.1 Agresivitateaag

2.2 Forme ale agresivității.

2.3 Agresivitatea – ne naștem cu ea sau o dobândim?

CAPITOLUL III : VIOLENȚA STRADALĂ.

3.1 Introducere

3.2 Caracteristicile violenței stradale

3.3 Cauzele care generează violența stradală

3.4 Măsuri de prevenirea violenței stradale

CAPITOLUL IV : VIOLENȚA DOMESTICĂ

4.1 Generalități

4.2 Forme de manifestare a violenței domestice

4.3 Forme de protecția victimelor

CAPITOLUL V: VIOLENȚA ÎN ȘCOLI

5.1 Generalități

5.2 Tipuri de violențe la care sunt supuși elevii și profesorii

5.3 Cauzele violenței în școli

5.4. Măsuri de prevenirea și combaterea a violenței în școli

CAPITOLUL VI : VIOLENȚA LA ADUNĂRILE PUBLICE

6.1 Generalități

6.2 Clasificarea adunărilor publice

6.3 Psihologia adunărilor publice

6.4 Cauze ce duc la degenerarea adunărilor publice

6.5 Obligațiile organizatorilor și participantilor la adunările publice

6.6 Violența pe timpul competițiilor și jocurilor sportive

6.7 Forțele de ordine publică și competențele lor în situații de tulburări interne și tensiuni interioare

CAPITOLUL VII : PEDEPSIREA VIOLENȚEI ÎN LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ ȘI ÎN CEA NAȚIONALĂ

7.1 Pedepsirea violenței în legislația internațională

7.2 Pedepsirea violenței în legislația națională

7.2.1 Generalități

7.2.2 Contravenții

7.2.3 Infracțiuni

7.2.4 Metodologia constatării contravențiilor și infracțiunilor

faptelor de violență

Constatarea contraventiilor

Constatarea infractiunilor

CAPITOLUL VIII : CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

A R G U M E N T

“Violența este arma celor slabi. Non-violența este arma celor puternici.”

De la aceste vorbe ale marelui Mahatma Gandhi trebuie să plecăm când analizăm actele de violență în diferitele ei forme de manifestare, în special pe cea în spațiul public.

Menținerea unui climat de ordine și siguranță publică reprezintă cea mai importantă misiune pe care o are de îndeplinit un stat pentru buna sa funcționare, dezvoltare și pentru ca cetățenii săi să ducă o viață liniștită. Preocuparea pentru aceasta a fost o prioritate încă de la formarea societății, de la primele forme de organizare ale acesteia. Violența a fost prezentă în societate încă de la înființarea ei. Ea face parte din istoria fiecărui stat manifestându-se atât în interiorul fiecăruia cât și între-state.

Deși la prima vedere pare a fi o misiune ușor de îndeplinit de-a lungul timpului s-a demonstrat că este foarte greu de realizat, mai ales din cauza faptului că aceasta este influențată în mod direct sau indirect de factori : economici, politici, etnici, religioși, educație, etc.

Formele de perturbare a ordinii publice sunt diverse: de la faptele izolate și nepremeditate ale unui individ până la faptele complexe, organizate ale unui grup de persoane.

Cel mai des întâlnite sunt:

manifestații publice care degenerează;

tulburările provocate de galeriile echipelor sportive, în special ale echipelor de fotbal;

reglările de conturi între bandele de cartier sau între diferite formațiuni de crimă organizată;

scandalurile provocate în baruri, discoteci, cluburi de noapte;

violența domestică, care, deși este un subiect tabu, nu trebuie neglijată mai ales că de multe ori se manifestă în public.

violența manifestată între minori, în special în școli și în imediata vecinătate a acestora care în ultimul timp a crescut îngrijorător de mult, nu puține fiind cazurile când apar pe internet filmulețe cu școlari / liceeni care se bat în săli de clasă iar ceilalți, în loc să-i despartă, îi încurajează, îi filmează și se amuză.

În țara noastră, cele mai predispuse zone la violență sunt cele cu nivel de trai scăzut, nivel al somajului ridicat, în special zonele rurale în care pe fondul consumului de băuturi alcoolice și pe nivelul scăzut al educației, violența îsi face simtită prezența cu ușurință. De asemenea și în zonele urbane dezvoltate din punct de vedere economic pe fondul libertății de circulație al persoanelor și al mărfurilor, al accesului la diferite substanțe cu efect halucinogen violența în spațiul public este prezentă.

Este foarte important pentru fiecare individ în parte să se simtă în siguranță când merge pe stradă indiferent dacă merge pe un bulevard dintr-un mare oraș sau pe un drum de țară, în mijlocul localițătii sau într-o zonă periferică, în plină zi sau în miezul nopții.

În general oamenii merg în drumul lor nepăsători, fără a se gândi că asupra lor se poate întâmpla vreo faptă violentă, mai ales când aceștia se știu fără dușmani. Dacă observă diverse fapte de violență se fac că nu le văd din diferite motive ca: „de ce să mă bag unde nu-mi fierbe oala?”; „ce mă interesează pe mine?”; „de ce să fiu eu apoi chemat pe la poliție sau procuratură să dau declarații?”; „așa-i trebuie dacă bea!”… însă toți devenim frustrați și supărați atunci când asupra noastră, a rudelor, a apropiaților se exercită diferite acte de violență în public și nu intervine nimeni pentru a ne ajuta, pentru a opri faptele ori pentru a da declarații în vederea identificării, prinderii și tragerii la răspundere a făptuitorilor.

În urma studierii comportamentului uman de mai multi psihologi s-a ajuns la concluzia că omul recurge la violență în momentul în care apare o stare de pericol asupra sa sau a celor din jur, pentru a o îndepărta. Sunt însă și oameni care, din cauza faptului că nu reusesc să se impună prin forța cuvântului , având o predispoziție nativă la a se manifesta violent și bazându-se pe teama celorlalți, pe care au creat-o și au dezvoltat-o, recurg la violență pentru a-și impune punctul de vedere. Aceste ultime persoane au, în general, probleme psihice care trebuie identificate din timp și tratate de către specialiști pentru a-și putea controla furia ce duce la actele de violență. De cele mai multe ori aceste persoane au fost traumatizate fizic sau emoțional în copilărie, fapte ce au dus la o dezvoltare nearmonioasă a personalității lor. Drept urmare așa își descarcă ele furia, acționând violent în mai toate situațiile chiar și în cele în care un om stabil emotional ar rezolva problema discutând sau prin orice alt mod decât violent.

Violența se poate manisfesta prin următoarele moduri :

violența fizică – atunci când se foloseste forța în scopul provocării de suferințe fizice victimei ;

violența psihică – atunci când se folosesc amenințări și limbajul violent pentru a crea victimei o stare psihică de frică.

Există multe criterii de clasificare ale violenței dar în continuare voi exemplifica clasificarea violenței după locul ei de manifestare:

violența stradală;

violența în școli;

violența la adunările publice;

violența domestică ( de multe ori manifestată în public).

Reprimarea actelor de violență a fost făcută la începutul apariției statului organizat, tot prin acte de violență din partea organelor de stat însă tendința în majoritatea statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare este de a combate actele de violență, atât cele în masă cât și cele individuale, prin non-violență.

În România, forțele de ordine și sigurantă publică se compun din:

– forțe principale ( Poliția și Jandarmeria);

– forțe de sprijin ( structuri speciale de protecție și intervenție, Poliția de Frontieră, Protecția Civilă, Pompierii, aviația apartinând M.A.I. );

– forțe complementare ( Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Pază și Protecție, Ministerul Justiției, Garda Financiară, Poliția Locală, Serviciile de pompieri civili, formațiunile de protecție civilã de la autoritãțile administrației publice, Agenția Națională Sanitară –Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Garda Națională de Mediu, societãți specializate de protecție și pază, instituții și agenți economici și din alte categorii de forțe stabilite prin lege, care participă la efortul forțelor principale și de sprijin, potrivit competențelor );

– forțe de excepție (structuri specializate ale Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Ministerului Apãrãrii Naționale ce acționeazã numai în situațiile și în condițiile prevãzute de lege ).

Principalele cauze care duc la apriția și manifestarea violenței în spatiul public sunt:

– modul eronat în care s-a înțeles „democrația” câștigată prin Revoluția din Decembrie 1989 în urma căreia mulți oameni au înteles greșit că pot face ceea ce vor, neținând cont de respectarea drepturilor celorlalți;

– nedezvoltarea în mentalitatea cetățenilor și mai ales a tinerilor a respectului față de valorile sociale ca: viața, integritatea fizică și psihică, drepturile și obligațiile cetățenești, respectarea legilor și a reprezentanților statului, etc;

– neimplicarea sau implicarea insuficientă a părinților în educarea copiilor;

– anturajul tinerilor ( care , de cele mai multe, ori este greșit ales);

– șomajul;

– sărăcia;

– familiile dezbinate;

– nedezvoltarea deprinderilor de rezolvarea a problemelor prin dialog;

– personalitatea fiecăruia;

– probleme psihice nedescoperite sau netratate la timp;

– promovarea prin mass-media ( televiziune, ziare, internet, diverse publicații) a diferitelor fapte antisociale și mai ales a unor persoane cu un comportament vădit antisocial;

– consumul ridicat de băuturi alcoolice;

– consumul de substanțe stupefiante.

În concluzie, din punctul meu de vedere, din experiența misiunilor la care am participat ca membru al forțelor de ordine publică și a diferitelor spețe cu care m-am confruntat în timpul misiunilor, sunt de acord cu cei care adoptă ca strategie de combatere a violentei non-violența, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta are ca rezultat stoparea acțiunilor violente ale agresorilor fără a aduce acestora vătămări corporale și de a-i conștientiza pe aceștia cu privire la rezultatul negativ al faptelor lor. Violența este ultimul refugiu al incompetenței unei persoane.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definirea violenței

Menținerea unui climat de ordine și siguranță publică reprezintă cea mai importantă misiune pe care o are de îndeplinit un stat pentru buna sa funcționare, dezvoltare și pentru ca cetățenii săi să ducă o viață liniștită și prosperă. Preocuparea pentru aceasta a fost o prioritate încă de la formarea societății, de la primele forme de organizare ale acesteia. Violența a fost prezentă în societate încă de la inființarea ei. Ea face parte din istoria fiecărui stat manifestându-se atât în interiorul fiecăruia cât și între state.

Deși la prima vedere pare a fi o misiune ușor de îndeplinit de-a lungul timpului s-a demonstrat că este foarte greu de realizat, mai ales din cauza faptului că aceasta este influențată în mod direct sau indirect de factorii : economici, politici, etnici, religioși, educație, etc.

Trebuie definită sintagma „ violența în spațiul” public, pentru a o ințelege mai bine, a identifica și dezvolta strategii cât mai eficiente pentru prevenirea și combaterea ei.

Violența reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un individ, grup, clasă socială în scopul impunerii voinței asupra altora

Violență 1. Însușirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemență, furie. 3. Faptul de a întrebuința forța brutală; constrângere, violentare; silire; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă, impulsivă.

Violență 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu intensitate, cu violență; intens, puternic, tare. 2. (Despre ființe) Care are accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie ușor, care are manifestări nestăpânite; coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. ♦ (Despre manifestări ale ființelor) Care arată violență, impulsivitaPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definirea violenței

Menținerea unui climat de ordine și siguranță publică reprezintă cea mai importantă misiune pe care o are de îndeplinit un stat pentru buna sa funcționare, dezvoltare și pentru ca cetățenii săi să ducă o viață liniștită și prosperă. Preocuparea pentru aceasta a fost o prioritate încă de la formarea societății, de la primele forme de organizare ale acesteia. Violența a fost prezentă în societate încă de la inființarea ei. Ea face parte din istoria fiecărui stat manifestându-se atât în interiorul fiecăruia cât și între state.

Deși la prima vedere pare a fi o misiune ușor de îndeplinit de-a lungul timpului s-a demonstrat că este foarte greu de realizat, mai ales din cauza faptului că aceasta este influențată în mod direct sau indirect de factorii : economici, politici, etnici, religioși, educație, etc.

Trebuie definită sintagma „ violența în spațiul” public, pentru a o ințelege mai bine, a identifica și dezvolta strategii cât mai eficiente pentru prevenirea și combaterea ei.

Violența reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un individ, grup, clasă socială în scopul impunerii voinței asupra altora

Violență 1. Însușirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemență, furie. 3. Faptul de a întrebuința forța brutală; constrângere, violentare; silire; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă, impulsivă.

Violență 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu intensitate, cu violență; intens, puternic, tare. 2. (Despre ființe) Care are accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie ușor, care are manifestări nestăpânite; coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. ♦ (Despre manifestări ale ființelor) Care arată violență, impulsivitate, nestăpânire, agresiune. 3. Care se face cu forța; brutal, silnic. Din fr. violent, lat. violentus, it. violento.

Organizația Mondială a Sănătații a definit violența ca fiind „utilizarea intențională a forței fizice sau a puterii, ca și act concret sau amenințare împotriva propriei persoane, altei persoane, unui grup sau comunități, care produce, sau este posibil să producă rănire, moarte, leziune psihologică, întârziere în dezvoltare sau deprivare”.

Orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.

Din aceste definiții rezultă că „violența este o acțiune corosivă asupra libertății altei persoane”

După ce am definit noțiunea de „violență” trebuie să stabilim ce se înțelege prin fapta săvârșită „în public”. Conform articolului 152 din Codul Penal, fapta se consideră săvârșită "în public" atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c) în loc neaccesibil publicului, cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante;
e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.

De asemenea trebuie definit sau identificat „spațiul public”. Au fost multe încercări de a-l defini însă nu s-a ajuns la o definiție. Spațiul public nu este ceva palpabil, bine definit, acesta reprezintă tot ceea ce nu este privat, la care au acces liber mai mulți oameni.

1.2 De ce se manifestă violența?

Violența se manifestă în general ca răspuns al altor acte de violență, prin natura lor oamenii reacționând la actele de violență ce se manifestă asupra lor.

Sunt însă și persoane care, din cauza unor probleme psihice nediagnosticate la timp sau netratate corespunzător, a abuzurilor fizice și psihice la care au fost supuse de-a lungul copilăriei (perioada în care se formează și se definitivează caracterul și personalitatea fiecăruia) nu știu să se facă înțeleși decât manifestându-se prin violență. Aceasta este pentru astfel de persoane forma cea mai la îndemână de a se manifesta atunci când nu reușesc să-și impună punctul de vedere și, în viziunea lor, calea cea mai simplă și mai sigură de a se face înțeleși. Aceste persoane înțeleg că violența nu este cel mai bun mod de rezolvare a problemelor, afirmă faptul că vor să se shimbe și să nu mai acționeze violent, însă, cu prima ocazie în care rămân fără argumente, trec la fapte violente.

Există persoane care se manifestă violent doar pentru amuzament sau pentru a fi în atenția celor din jur, în special tinerii, care, deși nu este în comportamentul lor zilnic să se manifeste violent față de alte persoane, pentru câteva momente „de glorie”, acționeză violent față de alții, în special față de cei care nu au tăria sau nu vor să le răspundă faptelor violente.

De asemenea agresivitatea înnăscută și necontrolată este o cauză de manifestare a violenței dar acest subiect va fi tratat într-un capitol separat.

1.3 Cum se manifestă violența?

Violența se manifestă prin următoarele forme:

Agresiunea fizică:

agresiunea activă fizică directă: lovirea victimei;

agresiunea activă fizică indirectă: lovirea unui apropiat al victimei;

agresiuni pasive fizice directe: impiedicarea producerii unui comportament al victimei;

agresiunea fizică indirectă: refuzul de a realiza o sarcina, de a da curs unei rugăminți, de a colabora cu victima, ignorarea acesteia;

Agresiunea verbală și psihică:

agresiunea activă verbală directă: injurarea, amenințarea victimei;

agresiunea activă verbală indirectă: calomnierea, denigrarea victimei;

agresiunea pasivă verbală directă: refuzul de a vorbi cu victima;

agresiunea pasivă verbală indirectă: negativism față de victimă.

Abuz. Violența și abuzul sunt strâns legate între ele, pot apărea oricând și pot imbrăca mai multe forme :

amenințare ;

abuz verbal ;

abuz psihic ;

abuz sexual ;

agresiuni fizice ;

umilirea ;

certuri ;

violul ;

incendierea mașinilor ;

devastări în magazine

1.4 Clasificarea violenței

În urma studiilor efectua de specialiști, care au avut ca temă violența, aceasta cunoaște următoarele clasificări:

violența privată:

violența criminală:

violența mortală (omorârea, asasinarea, otrăvirea, execuția capitală);

violența corporală (lovituri și răniri voluntare);

violența sexuală (violul)

violența noncriminală:

suicidul și tentativa de suicid;

accidentele (rutiere, de muncă).

violența colectivă:

violența cetățenilor contra puterii:

terorismul;

revoluțiile;

grevele.

violența puterii contra cetățenilor:

terorismul de stat;

violența industrială.

violența paroxistică – războiul

după locul de manifestare:

violența stradală;

violența în școli;

violența domestică,

violența la competițiile și manifestațiile sportive.

Jean Claude Chesnais, încercând să stabilească zonele semantice incluse în definiția violenței, stabilește într-o viziune geometrică trei cercuri:

ca nucleu, (primul cerc), este violența fizică pe care autorul o consideră cea mai gravă pentru ca aceasta are consecinte dintre cele mai grave; cauzează moartea persoanei, vătămări corporale și aduce atingere libertății persoanei; ea este brutală, crudă, sălbatică;

al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violența economică ce privește toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale cunoscând practic o infinitate de forme;

cel de-al treilea cerc îl reprezintă violența morală.

1.5 Cum poate fi prevenită și combătută violența?

Violența poate fi prevenită și combătută prin următoarele metode:

educarea oamenilor încă din copilărie în spiritul respectării legilor și a drepturilor celorlalți ;

limitarea accesului tinerilor la emisiuni tv și la site-urile care promoveaza violența ;

conștientizarea în rândul tinerilor despre efectele negative ale violenței ;

promovarea discuțiilor libere, educative la orele de dirigenție și la sedințele cu părinții la care să participe și personal calificat al Poliției și/ sau Jandarmeriei Române ;

dezvoltarea de programe educative și organizarea de acțiuni culturale cu mesaje pacifiste;

corectarea comportamentului persoanelor agresive și integrarea lor în societate;

încurajarea tinerilor să practice sport, în special disciplinele de echipă care dezvoltă munca în echipă;

consilierea persoanelor agresive de către specialiști în domeniu;

luarea măsurilor necesare pentru a stopa accesul oamenilor, în general și a tinerilor în special, la băuturile alcoolice și la substanțele cu efect halucinogen;

implicarea eficientă a instituțiilor abilitate ale statului, în prevenirea și combaterea faptelor de violență;

CAPITOLUL 2

AGRESIVITATEA – TEMEI AL VIOLENȚEI

2.1 Agresivitatea

Din punct de vedere lingvistic, termenul de agresivitate provine din cuvântul latin ,,agresio” care înseamnă a „ataca”. Agresivitatea se referă la o stare a sistemului psihologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și subconștient cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investit cu semnificație pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.

Agresivitatea este o însușire a tuturor ființelor vii indiferent de pozitia pe scara de evoluție, modul ei de manifestare fiind de la atitudinea de pasivitate și indiferență, tachinare, refuz de ajutor, ironie, până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu-zisă.

Agresivitatea reprezintă un comportament verbal sau acțional, prin excelență ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalți. Agresivitatea este un comportament violent și distructiv orientat spre alte persoane, obiecte sau chiar spre sine și poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament distructiv, în vederea producerii unor daune materiale, moral-psihologice sau mixte. Actul agresiv poate viza unele bunuri (casă, mobilă, autoturism, etc.), ființa umană (individul uman izolat, mici grupuri sau chiar colectivitatea ei în ansamblu) sau ambele (atât persoana cât și bunurile și valorile acesteia).

Opusul agresivității ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru. Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvența și infracționalitatea.

Privitor la comportamentul agresiv, cu răsunet antisocial, se diferențiază mai multe tipuri, ca:

agresivitatea nediferențiată, ocazională, care se manifestă rar, fără o țintă anume și care nu are răsunet antisocial obligatoriu;

comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul criminal și care, de cele mai multe ori are un răsunet antisocial ridicat;

comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecintă a unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită de-a lungul timpului.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și asupra sinelui. Și aici trebuie diferențiate actele comportamentale, autoagresivitatea, forma cea mai gravă fiind sinuciderea și actele comportamentale care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului.Elementul esențial de diferențiere îl constituie, desigur, prezența intenției autodistructive care la unele persoane este mai accentuat.

Așadar, în sinteză, considerăm agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientală cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune.

2.2 Forme ale agresivității

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihologic, orice încercare de tipologizare se lovește de dificultăți mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității. În acest sens apreciem că pot fi identificate următoarele criterii:

a) în funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:

agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

b) în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive:

agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;

agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediari.

c) în funcție de obiectivele urmărite:

agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.

d) în funcție de forma de manifestare a agresivității:

agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;

agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

Într-o altă accepțiune, formele de manifestare a agresivității sunt: excitabilitatea, impulsivitatea, propulsivitatea și violența.

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal față de factorii de mediu sau față de factorii interni. Formele de manifestare ale excitabilității sunt:

gesturi de nerăbdare;

vioiciune crescută cu accentuantă excitativă;

ideație accelerată;

ton ridicat și iritat al vocii;

efervescența limbajului, a imaginației;

încredere exagerată în sine;

labilitate emoțională.

Impulsivitatea este definită ca fiind insușirea de a fi impulsiv, nestăpânire, violență , o trăsătură caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacționa prin impulsiuni. La rândul lor, impulsiunile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrată într-o activitate rațională (acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie).

Impulsivitatea este o descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională într-un act sau comportament. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze și poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional, având originea în motivații subiective sau într-o relație reflexă.

Propulsivitatea reprezintă declanșarea agresivității din cauza unui resort intern aflat sub tensiune gata oricand să fie detensionat. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se impună controlului voluntar. Toate aceste manifestări nu sunt logice, ele fiind inadaptate, exteriorizate pe neașteptate, instinctive, gasindu-și originea în tendințele fundamentale ale inconștientului.

Din punct de vedere juridic, violența desemnează folosirea forței fizice sau a autorității personale pentru a produce un prejudiciu sau vătămarea integrității unor persoane sau bunuri. În psihologie, aceasta reprezintă comportamentul agresiv, manifestat cel mai adesea în urma unor frustrări.

Mai mulți psihologi au elaborat o teorie conform căreia frustrarea stă la baza comportamentului agresiv. Această teorie a fost inițiată de un grup de psihologi de la Yale University în anul 1939 (Dollard, Miller, Doob, Sears si Mowrer). Ipoteza frustrare – agresiune, altfel cunoscută sub numele de teoria frustrare – agresiune – deplasare, încearcă să explice de ce oamenii caută și găsesc întotdeauna un țap ispășitor . Prin aceasta teorie se încearcă să se dea o explicație cu privire la cauza violenței. Teoria, dezvoltată de John Dollard și colegii săi, spune că frustrarea cauzează agresiune, dar atunci când sursa de frustrare nu poate fi contestată, agresiunea se strămutase pe o țintă nevinovată. Există multe exemple în acest sens.

Dacă un om este umilit la locul de muncă, dar nu poate răspunde la această umilință de teama de a pierde locul de muncă, el pleacă acasă luând furia și frustrarea cu el pe care le va manifesta pe familia lui. Această teorie este de asemenea folosită pentru a explica revoltele și revoluțiile. Ambele sunt cauzate de segmentele mai sărace ale societății care imbuteliază frustrarea și mânia iar apoi le exprimă prin violență.

Această teorie poate fi rezumată astfel:

„agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”;

„frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”.

Comportamentele aberante reprezintă ansamblul reacțiilor unor persoane ca răspuns la o situație trăită, în funcție de stimulii din mediu și de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară, dispune de o motivație, o anumită direcție și un anumit scop.

Comportamentul are trei aspecte:

conștiința situației trăite, și, ca o consecință, angajarea persoanei în acțiune cu toate percepțiile, sentimentele și întreținerea, precum și posibilitatea persoanei de a rezolva situația;

manifestările sunt în general observabile;

manifestările sunt strâns legate de reacția persoanei cu mediul de viață și cu mediul interior.

Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor față de mediul în care trăiesc și în raport cu posibilitățile pe care le prezintă.

2.3 Agresivitatea – ne naștem cu ea sau o dobândim??

Una dintre cele mai vechi și, in acelasi timp, dificile întrebări adresate psihologilor din toată lumea a fost aceea dacă „materialul” psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar sau de factorul de mediu în care acesta trăiește și se formează.

Autori precum Sigmund Freud și Konrad Lorenz susțin teoria conform căreia agresivitatea este înnăscută. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu acest instinct: de a agresa și de a fi violenți față de ceilalți. Întrucât această moștenire ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influențării educațional-culturale, să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive, de coretare și de control al acestora.

Teoriile care au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici.

Cu privire la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de așteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv în situații similare. Realitatea a demonstrat și demonstrează continuu că există mari diferențe între indivizi în manifestarea agresivității. Sunt comunități care aproape că nu cunosc agresivitatea și altele care se manifestă deosebit de agresiv.

Respingerea generalizată a naturii instinctuale a agresivității umane nu înseamnă, însă, și ignorarea unor influențe biologice asupra ei, cum ar fi:

influențe neuronale ( în urma mai multor cercetări și experimente s-a constatat că există anumite zone ale cortexului care, dacă sunt stimulate electric, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv);

influențe biochimice (creșterea cantității de alcool în sânge, scăderea glicemiei, consumarea de substanțe cu efect halucinogen, pot intensifica agresivitatea individului).

influențe hormonale (masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor de natură hormonală)

Agresivitatea este un răspuns la frustrare după cum am arătat în acest capitol.

Agresivitatea este un comportament social învățat. Această teorie este legată, în special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități și anume:

direct, (prin învățare directă – recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

prin observarea și imitarea modelelor de conduită ale altora, mai ales ale adulților.

Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

a) familie (părinții copiilor violenți, ai celor abuzați și maltratați, adesea, provin ei înșiși din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei considerate ca fiind greșite, pedeapsa fizică);

b) mediul social (în comunitățile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate și mai ales admirate, agresivitatea se transmite foarte ușor noilor generații; subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

c) mass-media ( televiziunea, site-urile de internet, presa scrisa care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă fizică sau verbală)

CAPITOLUL 3

VIOLENȚA STRADALĂ

3.1 Introducere

Zilnic ne lovim de fapte de violență stradală: când mergem la serviciu; când mergem să luăm ceva de la magazinul din colț; când ieșim să ducem copilul la grădiniță / școală; când ieșim să ducem gunoiul menajer …. peste tot aproape vom intâlni un idivid care se manifestă violent: înjură, amenință (pe cineva prezent sau la telefon); lovește (cu o palmă la fund copilul pentru a-l corecta sau animalul de companie); vecini certându-se pentru un loc de parcare; copiii jucându-se și imitând diverse acțiuni violente ale personajelor de desene animate preferate.

Aproape întotdeauna trecem nepăsători pe lângă acestea, gândindu-ne la diferitele probleme pe care le avem de rezolvat.

Însă vom fi treziți din acest „vis”, acest mers „absent” pe drum în momentul în care cineva va atenta la siguranța și integritatea noastră sau a celor apropiați nouă.

Violența stradală cuprinde:

Criminalitate organizată sau izolată (furturi și crime) mai ales în metropole, 90% din autori fiind din rândul bărbaților ;

Scandaluri: diferite conflicte locale, de obicei în baruri, între persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice ;

Tulburarea ordinii publice : isterie și violențe la concerte, meciuri de fotbal sau alte evenimente care implică un număr mare de participanți ;

Vandalism: distrugere de bunuri în special de tineri teribiliști care fac acest lucru în scopul de a fi „celebri” printre ceilalți;

Violența dintre bande: confruntări violente între bande rivale de tineri ;

Certurile între vecini din diferite motive.

Sunt numeroase circumstanțe care favorizează delictele :

case nelocuite,

bătrâni care locuisec singuri la margini de localități,

mașini care staționează în zone neiluminate sau izolate,

obiecte uitate,

cartiere rău – famate sau nesupravegheate îndeajuns de poliție,

ineficacitatea sistemelor de protecție, etc.

3.2 Caracteristicile violenței stradale

Carcteristicile violenței stradale sunt următoarele :

– nu contează statutul social ;

– nu este pregătită și nici planificată, de cele mai multe ori acționându-se din impuls ;

– în general se acționează în grup ;

– este mai frecventă în rândul copiilor și tinerilor decât în rândul adulților,

– actele de violență sunt exercitate mai frecvent de băieți decât de fete;

– nu necesită cunoștințe deosebite;

– se execută cu efort puțin și cu rapiditate ;

– facilitate în obținerea plăcerilor și a banilor;

– lipsa de empatie a agresorilor (indiferența față de suferința altora).

3.3 Cauzele care generează violența stradală

Cauzele care generează violența stradală sunt variate. Cele mai importante sunt considerate următoarele:

– modul eronat în care s-a înțeles „democrația” câștigată prin Revoluția din Decembrie 1989 în urma căreia mulți oameni au înteles greșit că pot face ceea ce vor, neținând cont de respectarea drepturilor celorlalți;

– „organizarea” tinerilor în bande de cartier, apariția grupurilor de criminalitate organizată și a „clanurilor”;

– nedezvoltarea în mentalitatea cetățenilor și mai ales a tinerilor a respectului față de valorile sociale ca: viața, integritatea fizică și psihică, drepturile și obligațiile cetățenești, respectarea legilor și a reprezentanților statului, etc;

– promovarea prin mass-media ( televiziune, ziare, internet, diverse publicații) a diferitelor fapte antisociale și mai ales a unor persoane cu un comportament vădit antisocial;

– traficul de stupefiante, țigări, alcool, bunuri furate;

– diverse probleme sociale ca: sărăcie, abandon școlar, naivitate, patima jocurilor de noroc, dezorganizare în familie, lipsa unei locuințe, șomajul ridicat, frecventarea unor medii rău famate, consumul de alcool, dependența de droguri, etc.

Trebuie să se facă diferența între faptele premeditate, organizate, coordonate ale bandelor de cartier și mai ales ale grupărilor de criminalitate organizată ( traficul de droguri, traficul de persoane, șantajul, cămătăria), care sunt foarte periculoase, mai greu de prevenit și combătut, și faptele teribiliste, „de amuzament” ( spargerea geamurilor unui chioșc fără a fura bunuri din el, graffiti, ofensarea trecătorilor) ale tinerilor, care sunt de o gravitate mai mică, mai ușor de prevenit și combătut, însă nu trebuie manifestată toleranță față de niciuna.

Scandal spondan în stradă între două grupuri de tineri

3.4 Măsuri de prevenirea violenței stradale

măsuri generale:

educarea tinerelor generații în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială;

dezvoltarea în conștiința generală a „luării de poziție”, a eliminării indiferenței când oamenii iau cunoștință de fapte de violență;

intensificarea muncii de poliție pentru destructurarea grupurilor de criminalitate organizată;

actualizarea legislației comunitare și naționale în pas cu diversificarea infracționalității comunitare, naționale și trans-frontaliere;

măsuri personale, individuale ce pot fi luate de oameni pentru a preveni ca aceștia să fie victime ale violenței stradale:

evitarea de a se circula în locuri slab iluminate sau neilumintate, singuri, la ore târzii în noapte;

nepurtarea în mod ostentativ de bijuterii, bunuri cu valoare mare ( telefoane, gadget-uri scumpe) și necomunicarea altor persoane despre eventualele sume mari de bani avute în portofel;

evitarea și nerăspunderea răutăților, abordărilor altor persoane necunoscute, mai ales celor care par a fi sub influența băuturilor alcoolice sau nervoase;

neezitarea în a se solicita ajutorul trecătorilor și prezenței forțelor de ordine la fața locului;

în cazul în care totuși o persoană este victima unei agresiuni, aceasta trebuie să rețină cât mai multe detalii privind semnalmentele agresorului și a direcției de deplasare a acestuia, să anunțe de îndată forțele de ordine publică și să le comunice informațiile reținute pentru a spori șansele de identificare, prindere și tragere la răspundere a făptuitorului.

CAPITOLUL 4

VIOLENȚA DOMESTICĂ

4.1 Generalități

În general violența domestică se manifestă în intimitatea familiei, în domiciliul acesteia sau într-un loc ferit de ochii publicului. Există însă și situații, care în ultimul timp sunt din ce în ce mai frecvente, când violența domestică depășește pragul domiciliului și se manifestă în public, persoanelor implicate, în special agresorilor, nepăsându-le de indignarea pe care o provoacă celor care sunt spectatori fără voie la cele întâmplate.

Toate formele de violență sunt nocive pentru societate, prevenirea și combaterea lor prezintă interes pentru reprezentanții statului însă, prevenirea și combaterea acestei forme de violență este prioritară pentru aceștia în special pentru că, de cele mai multe ori, direct sau indirect, victime sunt copiii.

S-a constatat că principala victimă a violenței în familie este femeia. La început soțul se manifestă violent doar verbal și foarte rar, soția căutându-i mereu scuze petnru comportamentul său. Dar, de la violența verbală până la prima palmă, este un pas foarte mic iar femeile care sunt victime ale violenței domestice ar trebui să spună „STOP” violențelor încă de la primele forme de manifestare. Multe dintre aceste femei nu au curajul să apeleze la formele de protecție pe care le asigură statul din diferite motive ( au copii împreună cu agresorul, îl iubesc pe acesta, de rușinea celor spuse de societate, depind financiar de agresor, etc).

Violența contra femeii este definită de Adunarea Generală a ONU ca fiind „orice act de violență bazată pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferințe fizice, sexuale, sau psihologice, inclusiv amenințările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitră de libertate, săvârșite fie în viața publică fie în viața privată.”

Violența împotriva femeilor îmbracă multe forme, de la violența în familie, care este frecventă la toate nivelurile societății, până la practicile tradiționale vătămătoare asociate cu manifestările de violență fizică împotriva femeilor, cum ar fi mutilarea genitală și „crimele de onoare”, care constituie o formă specială de violență împotriva femeilor.

Copiii sunt și ei victime ale acestei forme de violență. În mentalitatea colectivă a romanilor s-au perpetuat zicalele : „bătaia-i ruptă din rai” și „ unde dă mama, crește”. Nu puțini sunt părinții care lovesc cu palma la fund copiii în încercarea lor de „a-i educa” și de a-i corecta pe aceștia când greșesc, însă studiile făcute de diferiți sociologi au arătat că cel mai bine se educă un copil cu vorba bună. Înainte de a se grăbi să lovească copiii, părinții ar trebui să identifice alte metode de educare și de corectare a acestora, și să se gândească, că, o palmă dată unui copil poate avea consecințe foarte grave, pe termen îndelungat, asupra dezvoltării sale psihice.

Nu trebuie neglijată nici violența manifestată asupra vârstnicilor care este și ea destul de frecventă, de cele mai multe ori fostul abuzator devenind victima. Această formă de violență fiind o „răzbunare” a celor care au fost victime ale violenței în copilărie și, văzând că abuzatorul este acum fără puterea de a se mai apăra, îi „întorc” acestuia „serviciile”.

Deși mulți nu vor să recunoască, pentru a nu fi de râsul celor din jur, sunt și mulți bărbați care sunt victime ale violenței domestice.

Violența în familie a fost definită de către Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității ca fiind “utilizarea constrângerii fizice sau emoționale asupra unui alt membru al familiei în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia, precum și ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau al copilului”.

Deoarece acest fenomen a luat amploare în ultimul timp a fost necesar a se adopta o lege specială în acest domeniu care să reglementeze protejarea victimelor și pedepsirea agresorilor. Această lege este Legea nr. 217 din 2003 Republicată în 2012, legea pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Această lege, la art. 3 definește violența în familie ca fiind “orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.”

În sensul acestei legi, conform articolului 5, prin membru de familie se înțelege:

a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

b) soțul/soția și/sau fostul soț/fosta soție;

c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;

d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile față de persoana copilului;

e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijește persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepția celor care îndeplinesc aceste atribuții în exercitarea sarcinilor profesionale.

4.2 Forme de manifestare a violenței domestice

Art. 4 din Legea nr. 217 din 2003 , arată că violența în familie se manifestă sub următoarele forme:
a) violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
b) violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, violența demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări verbale, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni cu efect similar;
c) violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar;
d) violența sexuală – agresiune sexuală, împunerea de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;
e) violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrana, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar;
f) violența socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de invățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;

g) violența spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

4.3 Forme de protecția victimelor violenței domestice

Pentru a se apăra cât mai eficient împotriva violenței în familie, victima trebuie să știe că are dreptul:

a) la respectarea personalității, demnității și a vieții sale private;

b) la informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale;

c) la protecție specială, adecvată situației și nevoilor sale;

d) la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum și la asistență medicală gratuită, în condițiile prezentei legi;

e) la consiliere și asistență juridică gratuită, în condițiile legii.

În trecut, mai ales până la Revoluția din Decembrie 1989, în România, a spune cuiva faptul că ești victimă a violenței domestice era de neconceput în special din cauza lipsei de informare și a educatiei societății ( era subiect tabu ). În prezent, datorită accesului la informații, a schimbării modului de gândire și a educației primite sunt din ce în ce mai multe persoanele care, fiind victime ale acestei forme de violență, au curajul să se adreseze organelor statului în drept să le apere interesele și în acest fel să pună capăt abuzurilor la care sunt supuse.

Victimele acestei forme de violență sunt în general femeile, copiii și bătrânii dar au început să se înmulțească și cazurile în care bărbații sunt victime ale violenței domestice.

Pentru a încuraja victimele să spună „STOP” violenței, legiuitorul român, pe lângă formele de pedepsire prevăzute de Codul Penal și eventualele despăgubiri ce pot fi câștigate pe cale civilă, prin Legea 217 din 2003 Republicată a instituit moduri speciale de protecție a victimelor. Astfel, la art. 23 această lege prevede că:

(1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședință, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.

(2) Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială.

(3) Pe lângă oricare dintre măsurile dispuse potrivit alin. (1), instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

De asemenea tot pentru a proteja victimele violenței domestice, statul a creat centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie care oferă gratuit servicii sociale acestora.

Aceste centre sunt:

a) centre de primire în regim de urgență ( adaposturi ) : sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, de tip rezidențial, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie. Adăposturile asigură gratuit, pe o perioadă determinată, asistență familială atât victimei, cât și minorilor aflați în îngrijirea acesteia, protecție împotriva agresorului, asistență medicală și îngrijire, hrană, cazare, consiliere psihologică și consiliere juridică, potrivit instrucțiunilor de organizare și funcționare elaborate de autoritate. Primirea victimelor în adăpost se face numai în caz de urgență sau cu aprobarea scrisă a directorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului, atunci când izolarea victimei de agresor se impune ca măsură de protecție. Toate adăposturile trebuie să încheie o convenție de colaborare cu un spital sau cu altă unitate sanitară, care să asigure îngrijirea medicală și psihiatrică;

b) centre de recuperare pentru victimele violenței în familie : sunt unități de asistență socială de tip rezidențial, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea, consilierea juridică și psihologică, sprijin în vederea adaptării la o viață activă, inserția profesională a victimelor violenței în familie, precum și reabilitarea și reinserția socială a acestora. Centrele de recuperare pentru victimele violenței în familie vor încheia convenții cu autoritățile pentru ocuparea forței de muncă județene și ale sectoarelor municipiului București în vederea acordării suportului pentru integrarea în muncă, readaptarea și recalificarea profesională a persoanelor asistate;

c) centre de asistență destinate agresorilor : sunt unități de asistență socială care funcționează ca centre de zi, cu sau fără personalitate juridică, care asigură reabilitarea și reinserția socială a acestora, măsuri educative, precum și servicii de consiliere și mediere familial. Tratamentele psihiatrice, de dezalcoolizare și dezintoxicare acordate prin centrele de asistență destinate agresorilor se asigură în spitalele sau unitățile sanitare cu care s-au încheiat convenții;

d) centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie : sunt unități de asistență socială în regim de zi, cu sau fără personalitate juridică, care asigură asistență socială, consiliere psihologică, juridică, precum și informarea și orientarea victimelor violenței în familie;

e) centre pentru servicii de informare și sensibilizare a populației : sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care oferă servicii de informare și educare, asistență socială și un serviciu telefonic de urgență pentru informare și consiliere.

Tot pentru a proteja victimele violenței în familie, legea a impus ca locația unde se află cazate victimele violenței domestice să fie secretă publicului iar agresorii condamnați pentru că au savarșit violentă în familie sunt obligași să participe la programe speciale de consiliere și reinserție socială organizate de către instituțiile însărcinate cu executarea pedepsei.

CAPITOLUL 5

VIOLENȚA ÎN ȘCOLI

5.1 Generalități

Școala este definită ca fiind o „instituție de învățământ public sau privat, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline. Localul, clădirea în care este instalată și funcționează instituția de mai sus. Totalitatea elevilor și a cadrelor didactice dintr-o asemenea instituție de învățământ.”

Prin modul de gândire și de organizare, școala trebuie să creeze toate condițiile propice învățării, să fie un loc în care elevii trebuie să se simtă în siguranță, însă violența este din ce în ce mai prezentă în școlile din România și în imediata lor apropiere. Manifestarea violenței în aceste locuri este în continuă creștere deși au fost desfășurate de-a lungul timpului numeroase campanii de instituții cu competență în acest domeniu. Aproape zilnic este prezentat la emisiunile de știri un caz de violență în școli.

Violența în școală este definită ca fiind: „orice formă de manifestare a unor comportamente precum:

1. exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare, amenințare, hărțuire;

2. bruscare, împingere, lovire, rănire;

3. comportament care intră sub incidenta legii (viol, consum/ comercializare de droguri, vandalism – provocarea de stricăciuni cu bună știință –, furt);

4. ofensa adusă statutului/autorității cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverențioasă față de cadrul didactic);

5. comportament școlar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în școală și orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului școlar în vigoare”

Comportament agresiv între elevi

Violența în școli se manifestă între următoarele categorii de persoane:

elev – elev;

elev – profesor;

elev – persoană din afara școlii ( care nu are nici o legatură cu vreun elev);

elev – părinte de elev;

profesor – părinte de elev.

5.2 Tipuri de violențe la care sunt supuși elevii și profesorii

A. Elevii sunt supuși următoarelor tipuri de violențe:

violența fizică, din partea: colegilor mai mari sau mai puternici, profesorilor, persoanelor din afara școlii;

violența emoțională prin: poreclire, ironizare, vulgaritate în limbaj din partea celorlalți colegi;

tratarea elevilor în mod inegal din partea profesorilor;

eventuale probleme de familie ca: financiare, consum de alcool, violența în familie;

frustrarea datorată unor cauze socio – economice;

violențe sexuale : între elevi; între elevi și profesori; între elevi și indivizi din afara școlii;

lipsă de tact în aplanarea unor conflicte din partea profesorilor ( rezolvarea conflictelor prin metode violente );

slaba pregătire psiho-pedagogică a profesorilor.

Profesorii sunt supuși următoarelor tipuri de violențe:

atitudinea ostilă și sfidătoare a elevilor;

violența verbală și uneori fizică din parte elevilor și chiar a unor părinți;

limbaj vulgar și jignitor din partea elevilor;

etalarea opulenței familiale de către unii elevi;

existența unui individ sau grup de elevi care tulbură buna funcționare a orelor de curs;

contestarea competenței profesionale și a echidistanței profesorilor de către unii elevi și părinți;

5.3 Cauzele violenței în școli

Violența în școli se manifestă din următoarele motive (cauze):

a) motive familiale : lipsa unuia sau a ambilor părinți; violența prezentă în familie sub diferite forme; dezinteresul părinților în educarea copiilor; probleme financiare cu care se confruntă familia;

b) cauze ce privesc bagajul genetic : predispunerea genetică la violență; probleme psihiatrice nedescoperite la timp sau netratate corespunzător; labilitatea emoțională; caracterul introvertit;

c) cauze de natură pedagogică : aprecierea imparțială cu note din parte profesorilor; lipsa de autoritate din partea unor profesori; absența psihologilor din multe instituții de învățământ; tratarea cu superficialitate sau indulgență a unor probleme grave comportamentele ale elevilor de către unii profesori; motivarea insuficientă sau nemotivarea învățăturii; lipsa unor activități extra – școlare organizate de școli; lipsa sau existența „fictivă” a orelor de dirigenție în care să se dezbată problemele cu care se confruntă elevii; lipsa comunicării eficiente profesor – elev și cea profesor – părinte;

d) cauze specifice vârstei : elevii se află la vârsta unei continue schimbări hormonale care, nu de puține ori, atrage și modificări ale comportamentului; teribilismul specific vârstei; naivitatea vârstei;

e) cauze organizatorice : lipsa unui personal calificat în menținerea ordinii în școli; ușurința cu care persoane din afara instituției de invățământ intra în incinta acesteia;

f) cauze ce țin de societate : greșita înțelegere a conceptului de „democrație” în care fiecare face ce vrea neținând cont de respectarea drepturilor celorlalți; ușurința cu care se găsesc pe piață diferite substanțe cu efect halucinogen la care elevii au acces; lipsa unor valori morale în societate; consumul ridicat de băuturi alcoolice în unele zone ale țării;

g ) mass – media : prezentarea excesivă și, de multe ori, amplificată a unor fapte violente la tv, pe site-uri de internet, în presă; lipsa sau slaba prezentare a unor modele de viață în mass-media.

5.4 Măsuri de prevenirea și combaterea a violenței în școli

Pentru a preveni și combate fenomenul violenței în școli, ar trebui luate următoarele măsuri de către familie și instituțiile competente în acest domeniu:

educarea tinerilor în spiritul respectării drepturilor celorlalți, a legilor, a regulamentelor școlare și a regulilor de conviețuire socială;

o mai mare implicare a familiei în educația „celor 7 ani de acasă” și în monitorizarea activităților elevilor;

o mai mare implicare a profesorilor în descoperirea și neutralizarea stărilor conflictuale dintre elevii instituțiilor de invățământ;

însușirea temeinică din partea profesorilor a elementelor primare de psiho-pedagogie;

implicarea elevilor în activități extra – școlare organizate de reprezentanții instituției de invățământ;

conștientizarea elevilor despre consecințele eventualelor implicări în incidente violente ( consecințe: administrative, financiare, penale );

sancționarea imediată și în mod corect a actelor de violență săvârșite de elevi ajungându-se chiar la exmatriculare ( pentru elevii ce au trecut de clasele minime obligatorii );

educarea tinerilor în modul de alegere al anturajului;

asigurarea pazei în incinta instituțiilor de invățământ cu personal calificat;

o cât mai bună relaționare între reprezentanții instituției de învățământ și forțele de ordine publică;

monitorizarea video a incintei instituției de invățământ;

implicarea statului cu eficacitate în diminuarea fenomenului de abandon școlar;

CAPITOLUL 6

VIOLENȚA LA ADUNĂRILE PUBLICE

6.1. Generalități

Încă de la începutul formării societății oamenii și-au exprimat nemulțumirile sau aprecierile față de conducătorii lor adunându-se în piața principală a localității. În prezent acest fenomen, exprimarea opiniilor sau a sentimentelor în public, a devenit un fapt comun.

Pentru că de multe ori aceste adunări publice implică participarea unui număr foarte mare de persoane și,deși, nu de puține ori aceste adunări se termină prin violențe, conducătorii statelor au înțeles că oamenii trebuie să aibe libertatea de a se aduna în public pentru diferite motive însă cu respectarea unor reguli clare evidențiate prin legi.

În România, prin Constituția țării, „mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfățura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”; „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; De asemenea, Parlamentul a avut în grijă să legifereaze modul de organizare și de desfășurare a adunărilor publice prin Legea 60 din 1991, care la art.1 prevede că „libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte întruniri și de a participa la acestea este garantată prin lege. Asemenea activități se pot realiza numai pașnic și fără nici un fel de arme.”

La noi în țară, adunările publice ce urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după ce au fost declarate în prealabil. Nu trebuie declarate înaintea desfășurării adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice ce nu trebuie să fie supuse declarării prealabile dețin indicii sau date că desfășurarea lor ar putea degenera în acte de dezordine, de tulburare a ordinii și liniștii publice ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligația să solicite din timp primarilor, unităților de jandarmi competente teritorial și poliției locale sprijin de specialitate pentru a se lua din timp măsurile necesare desfașurării adunărilor publice în condiții de siguranță și normalitate. De asemenea, Legea nr. 60 din 1991 „privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice” prevede că adunările publice nu pot fi continuate după ora 23.00, caz în care intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 61/1991 „pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice”, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art.nr. 5 din aceeași lege „organizarea și desfășurarea adunărilor publice sunt interzise în imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, stațiilor de metrou, spitalelor, obiectivelor militare, a unităților economice cu instalații, utilaje sau mașini cu grad ridicat de pericol în exploatare. De asemenea, este interzisă desfășurarea simultană a două sau mai multe adunări publice distincte, în același loc sau pe aceleași trasee, indiferent de caracterul acestora,” iar art. 9 prevede că „sunt interzise adunările publice prin care se urmărește:

a) propagarea ideilor totalitare de natura fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ura națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri;

b) organizarea unei lovituri de stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale;

c) încălcarea ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănăății acestora.”

6.2 Clasificarea adunărilor publice

Adunările pubice se clasifică astfel:

miting : „reuniune publică organizată în vederea dezbaterii unor probleme politice sau sociale de mare importanță”;

demonstrație : „ieșire în masă a populației în stradă pentru a-și exprima aprobarea sau protestul față de cineva sau ceva; manifestație publică”;

manifestație : „demonstrație de masă (pe străzile unui oraș) ca dovadă a simpatiei sau a protestului față de un eveniment de interes general sau față de o persoană”;

competiție sportivă : „întrecere sportivă organizată pe ramuri de sport, între mai multe echipe sau concurenți independenți, pe baza unui regulament și a unui program, având drept scop stabilirea unei ordini ierarhice a competitorilor în clasamentul final”;

procesiune : „1. Șir lung de oameni care merg într-o anumită ordine în aceeași direcție și cu același scop; cortegiu, convoi; alai. 2. Ceremonie religioasă în timpul căreia credincioșii merg în convoi, purtând diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase sau rostind rugăciuni, pentru a mulțumi sau a cere ajutorul divinității într-o anumită împrejurare”;

pichetare „( de clădiri administrative, instituții etc.) acțiunea de a avea în supraveghere o anumită perioadă de timp pentru a obține ceva (revendicări, decizii, demisionări etc.).”

alte asemenea adunări care implică participarea unui număr mare de persoane.

Adunare publică de protest, pașnică

6.3 Psihologia adunărilor publice

Civilizațiile au fost create și îndrumate de către o mică aristocrație intelectuală, niciodată de către mase. Acestea din urmă nu au forța decât pentru a distruge, iar dominația lor reprezintă întotdeauna dezordine.

Societatea este din ce în ce mai complexă iar forțele de ordine trebuie să rezolve situații conflictuale din ce în ce mai variate, situații în care sunt implicați indivizi izolați și situații în care sunt implicate grupuri de indivizi ( mulțimi de oameni).

Deoarece modurile în care se manifestă situațiile conflictuale sunt foarte diversificate, forțele de ordine trebuie să aibe cunoștințe minime atât despre psihologia individului cât și despre psihologia mulțimilor pentru a putea proiecta acțiuni și măsuri adecvate situației concrete ce trebuie rezolvată.

Din punct de vedere psihologic, individul, atunci când se află într-o mulțime acționează diferit față de modul în care ar fi acționat dacă era singur sau dacă se afla într-un grup restrâns de cunoscuți, în aceeași situație. Personalitatea conștientă dispare, sentimentele și ideile tuturor participanților fiind orientate în aceeași direcție. Se formează un „suflet colectiv”, temporar, dar prezentând caracteristici foarte clare. Colectivitatea devine o mulțime structurată, o mulțime psihologică.

Pe timpul desfășurării adunărilor publice de cele mai multe ori se manifestă cu ușurință nesupunerea civică. Individul aflat în mulțime nu mai respectă regulile civice, în spiritul cărora a fost educat și în care poate crede puternic și le incalcă foarte ușor. Nesupunerea civică se bazează pe eronata interpretare a prevederilor constituționale conform cărora este garantată libertatea de exprimare și întrunire.

Mulțimile sunt colectivități efemere, lipsite de trăinicie, un rezultat al apariției și ființării sufletului colectiv. Indivizii umani care alcătuiesc mulțimea par a avea un psihic comun, în care afectele primare (extazul, furia, groaza, frustrarea etc.) predomină în raport cu rațiunea. În mulțime, are loc dizolvarea personalității conștiente a individului / regresia psihică la un stadiu inferior de dezvoltare, mai primitiv, mai puțin evoluat din punctul de vedere al integrării sociale, al autocontrolului, al respectului față de libertatea celorlalți.

Asupra mulțimilor au efect imediat o serie de factori care pot influența mulțimea deoarece trezesc în conștiințele unor indivizi sentimente și emoții puternice, le determină schimbări comportamentale, radicale, uneori imprevizibile pentru forțele de ordine, dar perfect previzibile și anticipate de către cei care le induc. Urmând modelul contagiunii și supunându-se legii unității mintale a maselor, comportamentele respectivilor indivizi se transmit către toți componenții mulțimilor, determinând o reacție unitară a acesteia. Acești factori pot fi:

imaginile (imagine a agresării de către forțele de ordine a unor wuporteei poate determina pe ceilalți fani la o intensificare a reacțiilor lor violente și vor încerca o răfuială cu acestea);

cuvintele (anumite cuvinte adresate de crainicul stadionului pot determina amplificarea sentimentelor de ură dintre galerii);

sunetele (unele galerii folosesc „imnuri” care pot avea o semnificație „războinică”);

iluziile (liderii pot crea indivizilor sentimentul că sunt intangibili sau chiar invincibili, nu vor răspunde pentru acțiunile lor și nu vor putea fi învinși de oponenți).

Mijloacele capabile să le incite / convingă sunt afirmația, repetiția, contagiunea și prestigiul conducătorilor.

Studiul mulțimilor a evidențiat că metoda cea mai eficientă de a influența o mulțime este exploatarea sugestibilității pentru că în general o mulțime reacționează mai mult la afirmații decât la explicații. În astfel de situații caracteristicile de anonimat, absența normelor morale, puterea dobândită, incapacitatea de control social conduc la faptul că adevărul și realitatea nu mai reprezintă importanță pentru mulțime. Orice stimul se impune și devine mai credibil cu cât corespunde nevoilor de descărcare a tensiunilor acumulate.

Un rol foarte important în psihologia mulțimilor îl are liderul acestora. Este demonstrat faptul că acolo unde se află doi oameni unul din ei va încerca să ia inițiativa acțiunilor comune și să se impună ca lider. Nevoia de a fi condusă într-o anumită direcție sau incapacitatea mulțimii de a se auto-conduce o determină pe aceasta să-și aleagă un lider sau să accepte un conducător din randul ei care să o îndrume în acțiunile ei.

Mulțimile reprezintă o forță care așteaptă o canalizare, un țel, un conducător. Din instinct, o mulțime de oameni se supune autorității unui șef / conducător. Dacă din întâmplare, conducătorul dispare și nu este imediat înlocuit, mulțimea redevine o colectivitate fără coeziune și incapabilă de împotrivire. Puterea și calitatea forțelor psihice ce caracterizează mulțimile influentează pe cel ce le conduce. Nu nevoia de libertate, ci cea de supunere domină totdeauna sufletul mulțimilor. Setea lor de ascultare le face să se supună din instinct celui care s-a declarat stăpânul lor.

Ca in cazul oricărui grup există doua tipuri de lideri:

– liderii formali : sunt cei care conduc oficial mulțimea. Sunt cunoscuți de către toti membrii mulțimii dar nu sunt obligatoriu acceptați de aceștia;

– liderii informali : sunt conducătorii reali ai mulțimii. Sunt recunoscuți și acceptați de majoritatea din grup, în general fiind cunoscuți doar în interiorul grupului. De multe ori aceștia preferă să stea în umbră pentru a fi mai greu identificați și trași la răspundere de organele statului în cazul în care acțiunea mulțimii degenerează.

În general liderul poate exercita următoarele roluri în cadrul mulțimii:

clarificator (este cel care definește, formulează, rezumă, sintetizează, explică);

organizator (suscită, permite participarea, menține ordinea în cadrul mulțimii, planifică);

înlesnitor (asigură atingerea obiectivelor, creează climatul dorit)

În general, un lider trebuie să aibă următoarelor calități:

calități biologice:

sexul (în general, bărbații se pot impune mai ușor);

vârsta (cei mai în vârstă îi pot domina mai ușor pe cei mai tineri decât ei);

talia și robustețea (un fizic impunător poate să impresioneze pe cei din jur);

aparența agreabilă (este considerată de mulți cercetători un atribut general al liderilor).

caracteristici psihologice:

inteligența (poate constitui o condiție necesară pentru a conduce, dar nu și suficientă);

introversiunea – extroversiunea (în general tipul extrovert se poate impune mai ușor în fața celorlalți);

încrederea în sine (caracteristică fundamentală, indispensabilă pentru un lider);

empatie și sensibilitate interpersonală (capacitatea de cunoaștere a celorlalți este o condiție care nu poate lipsi);

capacitatea și rapiditatea deciziei;

puterea de influență.

calități comportamentale

oameni de acțiune;

capacitatea de a insufla și altora convingerile lor și de a determina pe ceilalți să acționeze sau nu într-un anumit fel;

convingeri puternice în care cred cu tărie;

se orientează instinctiv în situațiile nou apărute, fiind sau creând impresia că sunt stăpâni pe situație chiar și în fața unor evenimente neprevăzute;

voința puternică;

acceptarea consecințelor acțiunilor intreprinse;

folosirea unui limbaj simplu, pe înțelesul mulțimii.

Cei mai mulți dintre psihosociologi consideră că factorii importanți care influențează calitățile unui lider sunt : carisma, prestigiul și experiența profesională.

a) Carisma : desemnează grația divină, calitatea unui persoane de a-i lumina spiritual pe cei din jur, de a le ușura suferințele, dar și de a crea o relație armonioasă și profundă între maestru și discipol. Conducătorul carismatic emană forță interioară, convinge fără efort și inspiră o încredere spontană; reușește să dezvolte relații interpersonale armonioase cu cei din jur, inducându-le acestora un sentiment de dependență afectivă.

b) Prestigiul : calitate fundamentală pe care trebuie să o posede o persoană pentru a se putea impune ca lider. Prestigiul poate fi personal (derivă din calitățile naturale ale personalității cuiva, fiind independent de orice conotație exterioară; inteligența, aptitudinile naturale cu totul deosebite, forța de sugestie, carisma sunt elementele pe care se fundamentează această formă de prestigiu ) sau dobândit (derivă din poziția ocupată în societate, statutul material, competența profesională, realizările de excepție sau reputația câștigată în urma unor acțiuni deosebite).

Prestigiul se câștigă cu efort depus în timp îndelungat, se păstrează cu greu și se poate pierde foarte ușor. Pierderea prestigiului unui lider duce la contestarea acestuia din partea mulțimii și la pierderea „controlului” pe care acesta l-a avut asupra mulțimii.

Experiența profesională : este o altă calitate care contribuie esențial la succesul unui lider în fața mulțimilor, mai ales în cazul mulțimilor organizate și comunităților bine structurate. Mulțimea va accepta foarte greu sau nu va accepta ca lider un novice, o persoană care nu are experiența necesară pentru a o conduce. Dacă în cazul liderilor spontani, care apar în cadrul unei mulțimi gregare sau slab conturate aceștia se pot impune numai pe baza unor calități naturale, în cazul liderilor formați sau desemnați să conducă mulțimi calitățile naturale trebuie corelate cu cele dobândite de-a lungul timpului. Experiența profesională trebuie să fie completată de experiența și de inteli-gența socială corelată cu o bună cunoaștere a psihologiei mulțimilor și a tehnicilor de structurare și desfășurare a relațiilor umane și a celor interpersonale.

O mare influență asupra mulțimilor o are și acțiunea forțelor de ordine. Acestea pot, la rândul lor, printr-un management inadecvat al situațiilor de gestionare a acțiunilor de asigurare și restabilire a ordinii publice să provoace ele însele dezordini. Astfel, acțiunile forțelor de ordine publică sunt influențate de factori ca:

nivelul de autocontrol privind tendințele violente ale fiecărui membru al forțelor de ordine;

gradul de profesionalizare;

nivelul de implementare a legislației privind drepturile omului;

nivelul de standardizare a procedurilor de acțiune;

gradul de disciplină;

nivelul de pregătire al forțelor de ordine, în special al comandanților acestora;

nivelul de dezvoltare al asumării responsabilității acțiunilor proprii și al ordinelor date de către comandanții forțelor de ordine.

În general oamenii sunt de acord cu necesitatea protecției legale a adunărilor publice, cu necesitatea respectării ordinii și liniștii publice pe timpul desfășurării de adunări publice, aproape toți oamenii devin frustrați atunci când, aflându-se în mijlocul unei mulțimi participante la o adunare publică, se vede „înconjurată” de forțe de ordine publică, neînțelegând sau nevrând să înțeleagă care este cu adevărat rolul prezenței oamenilor legii.

6.4 Cauze ce duc la degenerarea adunărilor publice

Atât timp cât adunările publice au un caracter pașnic, nu degenerează în violențe și nu intră în conflict cu interesele statului, statul se limitează doar la a supraveghea modul lor de desfășurare. Dar dacă acestea, din diferite motive, nu mai sunt pașnice iar participanții la ele se manifestă violent statul, prin lege, este îndreptățit să intervină, chiar cu folosirea forței sau a diferitelor materiale de constrângere, pentru a reprima acțiunile violente și a readuce liniștea și ordinea publică la starea de normalitate.

Cauze care duc la degenerarea adunărilor publice:

persoane infiltrate în rândul celor ce se află la adunări publice care, din diferite motive, incită la violență

slaba organizare din partea organizatorilor;

neînțelegeri între participanții la adunările publice;

nesoluționarea sau soluționarea nefavorabilă a revendicărilor;

desfașurarea unei alte adunări publice cu interes total opus;

eronata înțelegere a prevederilor conform cărora libertatea de exprimare și de întrunire sunt garantate de Constituție;

aprobarea sau dezaprobarea cetățenilor din zona de deșfășurare a adunării publice;

manifestarea sentimentului de nesupunere civică, care este mult mai puternic în mulțime decât când individul este izolat;

resentimentele dintre eventuale tabere adverse;

nerespectarea obligațiilor legale de către organizatorii sau participanții la adunările publice;

eventualul resentiment al participanților la adunările publice față de forțele de ordine.

Adunare publică ce a degenerat

6.5 Obligațiile organizatorilor și participanților la adunările publice

Pentru a preveni și combate eventualele fapte de violență la adunările publice, prin legea nr. 60 din 1990 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice s-au stabilit obligații atât pentru organizatorii adunărilor publice, pentru participanții la acestea cât și pentru reprezentanții statului.

Astfel, la art. 12 din legea nr. 60 din 1990 este prevăzut că organizatorii adunărilor publice sunt obligați:

a) să înregistreze declarațiile de desfășurare a adunărilor publice la unitățile de jandarmi competente teritorial, cu cel puțin 48 de ore înainte;

b) să stabilească persoanele responsabile pentru conducerea adunărilor publice;

c) să asigure un dispozitiv propriu de ordine format din personal purtând însemne distinctive, stabilite împreună cu comandantul unității de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică;

d) să delimiteze spațiul de desfășurare a adunărilor publice prin semne distinctive și vizibile, iar când acestea se desfășoară în deplasare, să ia măsuri pentru limitarea spațiului de circulație ocupat;

e) să achite anticipat, pe bază de deviz și factură, contravaloarea serviciilor și a amenajărilor solicitate consiliilor locale pentru desfășurarea normală a adunărilor publice;

f) să stabilească traseele de afluire și defluire a participanților și să ia măsuri ca ocuparea spațiilor destinate desfășurării adunărilor publice să aibă loc cu puțin timp înainte de ora începerii activităților, iar părăsirea lor să se facă imediat după ora limită stabilită;

g) să ia măsuri pentru interzicerea participării la adunările publice a persoanelor care au asupra lor băuturi alcoolice sau care se află sub influența acestora;

h) să ia măsuri pentru îndepărtarea participanților care, prin modul de manifestare, tulbură ordinea și liniștea publică, iar când aceștia nu se supun, să ii semnaleze organelor de poliție;

i) să întrerupă imediat adunarea publică atunci când constată că adunările publice și-au pierdut caracterul pașnic și civilizat; după restabilirea ordinii adunarea publică poate continua în limita timpului inițial aprobat;

j) să interzică participarea la adunările publice a persoanelor care au asupra lor arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, dispozitive pentru șocuri electrice ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru acțiuni violente sau de tulburare a desfășurării normale a acestora.

În cazul în care participanții la adunări publice au formulat petiții sau memorii, acestea pot fi prezentate autorităților publice destinatare de un grup de maximum 10 persoane.

La art. 13 si 14, din aceeași lege, este prevăzut că participanții la adunările publice sunt obligați:

a) să respecte recomandările facute de organizatorii adunărilor publice, împuterniciții acestora sau organele de ordine;

b) să se abțină de la acțiuni de natură a împiedica desfășurarea normală a adunărilor publice și să nu incite la asemenea acțiuni prin viu grai, manifeste sau alte mijloace audiovizuale;

c) să nu introducă sau să aibă, în timpul adunărilor publice, băuturi alcoolice, arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, dispozitive pentru șocuri electrice ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru acțiuni violente sau de tulburare a desfășurării normale a acestora;

d) să părăsească imediat adunările publice sau locul unde acestea se desfășoară, când au fost somați de către organizatori, împuterniciții acestora sau organele de poliție;

e) să nu participe la adunări publice în stare de ebrietate, să nu consume și să nu distribuie băuturi alcoolice sau droguri.

Este interzis ca persoane sau grupuri de persoane care nu au legatură cu adunările publice organizate să se infiltreze în rândul demonstranților, cu scopul de a tulbura normala desfășurare a acestora.

Tot legea nr. 60 din 1990, la art. 15 arată că primăriile municipale, orășenești sau comunale sunt obligate:

a) să stabilească prin decizie și să aducă la cunoștința publică, în termen de 5 zile de la publicarea prezentei legi, locurile în care organizarea și desfășurarea adunărilor publice sunt interzise;

b) să asigure, contra cost, serviciile și amenajările tehnice solicitate în vederea desfășurării normale a adunărilor publice;

c) să interzică desfacerea bauturilor alcoolice în locurile destinate desfășurării adunărilor publice, în imediata apropiere sau, când consideră necesar, chiar în întreaga localitate, pe toată durata acestora;

d) să intreprindă orice alte măsuri legale de natura a asigura caracterul pașnic și civilizat al adunărilor publice;

e) să restituie sumele avansate de organizator conform legii, dacă adunarea publică a fost interzisă din alte motive decât cele penru care adunările publice sunt interzise ( cele prin care se urmărește: propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ura națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri; organizarea unei lovituri de stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale; încălcarea ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănătății acestora) sau care nu sunt imputabile organizatorilor;

De asemenea la CAP. IV „Asigurarea ordinii pe timpul desfășurării adunărilor publice” din această lege sunt prevazute următoarele:

– comandanții organelor locale de poliție și jandarmerie sau persoanele desemnate de aceștia au obligația de a asigura protecția participanților și de a stabili împreună cu organizatorii măsurile ce trebuie luate pentru desfășurarea adunărilor publice declarate, în condiții de deplină ordine;

– în cazul în care adunările publice iși pierd caracterul pașnic și civilizat, poliția și trupele de jandarmi vor interveni pentru impiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a trupelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri de interes public sau privat;

– în cazul în care adunările publice iși pierd caracterul pașnic și civilizat, organele de ordine vor interveni folosind, în condițiile legii și în raport cu situațiile create, mijloacele tehnice din dotare;

– intervenția în forță va fi aprobată de prefect sau de înlocuitorul acestuia la solicitarea comandantului forțelor de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică la locul adunării publice. Aprobarea intervenției în forță nu este necesară în cazul în care asupra forțelor de ordine se exercită violențe care pun în pericol iminent viața, integritatea corporală sau sănătatea acestora ori a altor persoane sau când există indicii temeinice că participanții pregătesc sau au comis o faptă ilegală;

– folosirea forței se va face numai după avertizarea și somarea participanților de a se dispersa, în condițiile legii, de către ofițerul de jandarmi desemnat ca șef al dispozitivului de ordine. Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziție participantilor un timp corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora și cu căile de afluire. Avertizarea și somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercita violențe ori acestea se află într-un pericol iminent.

– folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spațiilor, împrăștierea participanților și s-a restabilit ordinea publică.

6.6 Violența pe timpul competițiilor și jocurilor sportive

( în special la meciurile de fotbal)

Competițiile și jocurile sportive se particularizează față de celelalte tipuri de adunări publice prin condițiile concrete de desfașurare ( majoritatea se desfășoara în spații închise sau semi-închise), prin interacțiunea dintre participanți ( care au un anumit tip de comportament), numărul participanților, fanatismul cu care aceștia își susțin favoriții.

Pentru a se putea prevedea și combate eventualele violențe la competițiile și jocurile sportive, prin lege, acestea au fost clasificate după gradul lor de risc astfel:

a)competiții sau jocuri sportive fără grad de risc;

b)competiții sau jocuri sportive cu grad scăzut de risc;

c)competiții sau jocuri sportive cu grad mediu de risc;

d)competiții sau jocuri sportive cu grad ridicat de risc.

În funcție de specificul disciplinei sportive există deosebiri în calitatea și în modul de manifestare al spectatorilor. Astfel, sunt sporturi care, prin esența lor sunt considerate nobile ( tenis de câmp, echitație) iar spectatorii provin din clasele medii și superioare ale societății care nu sunt predispuși la violențe. Aceștia nu vin la competiție sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor stupefiante, au un comportament adecvat și civilizat, se conformează indicațiilor și solicitărilor organizatorilor. Și sunt sporturi ( fotbalul) ale căror spectatori provin din toate clasele sociale, de la cei lipsiți de educație sau șomeri, până la înalta clasă a societății și care sunt mai predispuși la acte de violență.

Este cunoscut faptul că cel mai adesea se întâmplă violențe la meciurile de fotbal ( înainte, în timpul sau după terminarea meciului ), în special din cauze ca:

îndârjirea cu care suporterii își susțin echipele favorite;

consumul de băuturi alcoolice ( de obicei înainte de începerea meciului );

mediatizarea excesivă a unor fapte negative ce au legătură cu evenimentul sportiv;

sentimentele negative reciproce pe care le au unele galerii față de altele;

ușurința cu care participanții la eveniment se dedau la acte de violență și de vandalism;

agresivitatea suporterilor față de forțele de ordine.

Pe stadioanele de fotbal se manifestă, de regulă, două tipuri de violență:

spontană, declanșată de stările emoționale specifice meciurilor de fotbal, având un grad diferit de periculozitate;

premeditată, care nu întotdeauna este legată de evenimentul sportiv în sine, ci poate fi generată de factori de natură politică, socială, rivalitate ori conflicte în plan internațional în cazul meciurilor disputate cu echipe străine.

Factorii care direcționează manifestările violente pe stadioane sunt:

desfășurarea competiției de fotbal oferă prilejul continuării unor tradiții de violență;

tendința huliganilor autohtoni de a copia comportamentul celor occidentali;

mass-media poate amplifica evenimentele în condițiile în care suporterii acordă un interes sporit mesajelor difuzate pe seama lor

Violențe în tribune la un meci de fotbal

Din analiza modului de desfășurare a tuturor competițiilor sportive se constată că, în general au aceleași caracteristici însă pot fi evidențiate următoarele deosebiri între meciurile de fotbal și celelalte competiții sportive:

participarea unui număr relativ mai mare de persoane care sunt concentrate într-un spațiu restrâns;

probabilitatea ca unii dintre participanți să se afle sub influența băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor;

media de vârsta scăzută a participanților, majoritatea fiind tineri „teribiliști” ușor de manipulat de către liderii de galerie;

suporterii pot fi predispuși la violență, la acte de vandalism;

influența imediată a deciziilor arbitrului și a evoluției echipei favorite asupra modului de manifestare a suporterilor;

usurința cu care se transmite starea tensionată sau chiar agresivă a galeriilor celorlalți suporteri.

Suporterul este definit ca fiind o persoană care simpatizează și susține cu pasiune o echipă sportivă sau anumiți sportivi, când au loc competiții cu participarea lor. Suporterii proprii unei echipe sunt membrii unei structuri asociative, recunoscută de clubul sportiv în cauză.

Suporterii se difereanțiază de ceilalți spectatori prin faptul că sunt organizați în grup compact, bine determinat, separat de alte grupuri.

Suporterii se caracterizează prin:

îmbrăcăminte uniformă , în culorile clubului favorit ( tricouri, steaguri, șepci, eșarfe, etc.);

poziționarea într-o zonă a tribunei bine determinate ( de obicei aceeași);

violența verbală care poate degenera ușor în violență fizică, față de suporterii echipei adverse sau față de forțele de ordine;

sloganuri, cântece, strigări personalizate;

au unul sau mai mulți lideri de galerie care îi „controlează” și îi „dirijează” în acțiuni;

tatuaje temporare cu emblema și culorile clubului;

Majoritatea suporterilor se limitează la a scanda diverse lozinci injurioase la adresa suporterilor echipei adverse, conducătorilor și jucătorilor clubului ( când sunt nemulțumiți de aceștia), forțelor de ordine publică, însă un pericol pentru ordinea publică o reprezintă huliganii din rândul suporterilor. Aceștia au o „purtare sau atitudine brutală, care se manifestă prin încălcarea în mod grosolan a drepturilor și a libertăților celorlalți cetățeni, prin acte de agresiune, devastări etc” și consideră violențele, agresiunile, incidentele, altercațiile, rănirile, distrugerile, etc. ca fiind motivația participării lor la manifestațiile sportive ori ca făcând parte din spectacolul sportiv, neinteresându-i în fapt manifestația sportivă.

6.7 Forțele de ordine publică și competențele lor în situații de

tulburări interne și tensiuni interioare

În România, forțele de ordine și siguranță publică se compun din:

forțe principale;

forțe de sprijin;

forțe complementare;

forțe de excepție.

Forțele principale ale Ministerului Administrației și Internelor sunt abilitate prin lege să exercite dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timpul stãrii de urgență, fiind constituite în structuri de poliție și jandarmi.

Forțele de sprijin sunt constituite, potrivit competențelor și atribuțiilor, din structuri speciale de protecție și intervenție, poliție de frontieră, protecție civilã, pompieri și aviație aparținând Ministerului Administrației și Internelor.

Forțele complementare sunt constituite din structuri ale Ministerului Apãrãrii Naționale, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, precum și din Ministerul Justiției, Garda Financiarã, Poliția Comunitara și Localã, serviciile de pompieri civili, formațiunile de protecție civilã de la autoritãțile administrației publice, Agenția Națională Sanitarã – Veterinară, Garda Națională de Mediu, societãți specializate de protecție și paza, instituții și agenți economici și din alte categorii de forțe stabilite prin lege, care participă la efortul forțelor principale și de sprijin, potrivit competențelor.

Forțele de excepție sunt constituite din structuri specializate ale Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Ministerului Apãrãrii Naționale și acționeazã numai în situațiile și în condițiile prevãzute de lege, pentru restabilirea ordinii constituționale atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate celelalte mãsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitãțile forțelor principale și de sprijin, precum și complementare de ordine și siguranță publică au fost depășite.

Un număr mare de persoane (sub forma unor mase neorganizate care se transformă rapid în mulțimi organizate ) se adună și devine un pericol pentru ordinea publică prin acțiunile violente desfășurate în cazul tulburărilor și tensiunilor interne.

Tulburările interioare au fost definite de Comitetul Internațional al Crucii Roșii ca fiind „situații unde, fără a se putea vorbi propriu-zis de conflict armat neinternațional, există totuși, pe plan intern, o confruntare care prezintă un anumit caracter de durată și comportă acte de violență. Acestea din urmă pot îmbrăca forme variate mergând de la generarea sporadică de acte de revoltă până la lupta între grupuri mai mult sau mai puțin organizate și autoritățile aflate la putere. În aceste situații, care nu degenerează necesarmente în luptă deschisă, autoritățile aflate la putere fac apel la vaste forțe de poliție și, la nevoie, la forțele armate pentru a restabili ordinea internă. Numărul sporit de victime face necesară aplicarea unui minimum de reguli umanitare”

Prin tensiuni interioare se definesc situațiile mult mai grave, de natură: economică, religioasă, politică, socială, rasială, etc. Aceste situații prezintă unul sau mai multe din următoarele caracteristici:

număr mare de deținuți politici;

arestări masive;

încălcări grave ale drepturilor omului;

condiții inumane de detenție;

dispariții de persoane, etc.

Principala forță de luptă împotriva acestor forme de tulburări și tensiuni interioare este Ministerul Afacerilor Interne prin structurile sale. În domeniul ordinii, siguranței publice și securității naționale acest minister are următoarele atribuțiti:

1. stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private;

2. organizează și desfășoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități pentru prevenirea și combaterea terorismului, a criminalității organizate, a traficului și consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migrației ilegale, a criminalității informatice, precum și a altor fenomene infracționale și fapte antisociale;

3. coordonează, evaluează și monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel național, aplicarea politicilor în domeniul traficului de persoane, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia;

4. organizează, îndrumă și coordonează activitatea de protecție a persoanelor, bunurilor, obiectivelor și valorilor și organizează paza obiectivelor de importanță deosebită date în competență potrivit legii;

5. elaborează și asigură punerea în aplicare a documentelor strategice și operaționale privind întrebuințarea, planificarea și realizarea capacității operaționale a forțelor de ordine și siguranță publică pe timp de pace, în situații de criză și la război;

6. desfășoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități de prevenire și combatere a acțiunilor de nerespectare a regimului juridic al produselor militare și al produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare;

7. asigură, potrivit competențelor, desfășurarea activității pentru efectuarea cercetărilor în legătură cu săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală;

8. organizează activitatea de protecție a martorilor;

9. solicită de la autorități publice, de la persoane fizice sau juridice informații, date și documente necesare în vederea îndeplinirii atribuțiilor stabilite prin lege și în limitele acesteia; poate recompensa persoanele fizice care acordă sprijin ministerului pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, din fondul repartizat cu această destinație, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului;

10. asigură respectarea regimului frontierei de stat a României și realizează coordonarea interministerială în acest domeniu;

11. asigură, prin structurile specializate, aplicarea strategiei și politicii Guvernului în domeniul pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, în condițiile legii;

12. constituie și utilizeaza Registrul național al armelor și Cazierul judiciar;

13. constituie și utilizeaza Sistemul național de evidență a străinilor; asigură respectarea regimului juridic al străinilor pe teritoriul României;

14. implementează politicile României în domeniul azilului;

15. organizează și execută asigurarea medicală și psihologică a personalului propriu care participă la misiuni specifice;

16. conduce activitatea de informații, contrainformații și securitate în domeniile sale de competență;

Conform Hotărârii de Guvern nr. 196 din 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, Jandarmeria Română, prin structurile sale componente, este forța de ordine cu atribuția de a asigura și restabili ordinea publică la nivel național.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor prezentate, Ministerul Afacerilor Interne colaborează cu celelalte ministere ale Guvernului României, cu organele centrale și locale ale puterii executive, asociații și organizații non-guvernamentale, sindicate și patronate, și se sprijiină pe concursul larg al cetățenilor.

În situații excepționale, care pun în pericol securitatea statului, ordinea publică și siguranța națională, statul are dreptul să decreteze anumite stări excepționale: starea de război, starea de urgență și starea de necesitate.

În situația de tulburări interioare și tensiuni interne statul poate decreta starea de urgență.

Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații:

a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;

b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.

Starea de asediu și starea de urgență pot fi instituite și menținute numai în măsura cerută de situațiile care le determină și cu respectarea obligațiilor asumate de România potrivit dreptului internațional. Pe durata stării de asediu și a stării de urgență sunt interzise:

a) limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;

d) restrângerea accesului liber la justiție.

Practica internațională a evidențiat câteva principii ce trebuie aplicate la instituirea stării de urgență, astfel:

– principiul legalității referitor la coerența ce trebuie să existe între declararea stării de urgență și măsurile de urgență ce trebuie adoptate, pe de o parte și între declararea stării de urgență și legislația internă a țării, pe de altă parte. Rolul acestui principiu este de a asigura concordanță între dreptul național și dreptul internațional;

– principiul aducerii la cunoștința publică;

– principiul excepționalității, subliniază caracterul temporar al stării de urgență;

– principiul unei amenințări excepționale – criza căruia trebuie să i se facă față să prezinte un pericol real pentru comunitate în desfășurare sau iminent;

– principiul proporționalității – măsurile adoptate să fie proporționale cu gravitatea crizei;

– principiul intangibilității care nu admite nicio derogare de la nucleul dur al drepturilor omului.

CAPITOLUL 7

PEDEPSIREA VIOLENȚEI

ÎN LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ ȘI ÎN NAȚIONALĂ

7.1 Pedepsirea violenței în legislația internațională

Pedepsirea actelor de violență indiferent de modul lor de manifestare a fost, este și va fi prioritară pentru toate statele lumii, indiferent de forma lor de organizare și guvernare. Pentru o mai bună combatere a violenței, indiferent că este inter-statală sau inter-personală mai multe state (Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (Rusia), Uruguay, Venezuela) au semnat la 26 iunie 1945 la San Francisco, „Carta Națiunilor Unite” , care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 după ce a fost ratificat de către toate statele semnatare. În baza acesteia ia ființă „Organizația Națiunilor Unite”.

Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:

1. Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o incălcare a păcii;

2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

De-a lungul timpului Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană au adoptat diferite convenții împotriva diverselor forme de violență. În continuare vom exemplifica câteva dintre ele:

A) La 10 decembrie 1948, la Paris, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat și proclamat „Declarația Universala a Drepturilor Omului”. Conform acesteia, „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității”, „orice ființă umană are dreptul la viața, la libertate și la securitatea persoanei sale”, „nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor”, „nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degrandante”.

România a aderat la O.N.U. la data de 14 decembrie 1955, atunci când, Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezoluția 995 (X) a decis primirea Romaniei în O.N.U. alături de alte 15 state (Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia,Sri Lanka). În prezent O.N.U. are 193 state membre.

B) „Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid” a fost adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la Paris.

Conform acesteia genocidul se definește ca fiind „oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național,etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

a) omorârea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup;

c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială;

d) măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului;

e) transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.”

Această Convenție prevede la articolul 3 că „vor fi pedepsite următoarele acte:

a) genocidul;

b) înțelegerea în vederea comiterii genocidului;

c) incitarea directă și publică la comiterea unui genocid;

d) tentativa de genocid;

e) complicitatea la genocide”

România a aderat la Convenție la data de 02 noiembrie 1950.

C) „Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituirii semenilor” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la data de 2 decembrie 1949. Conform acestei Convenții se pedepsește orice persoană care „ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituirii, o altă persoană, chiar cu consimțămîntul acesteia.” România aderă la Convenție la data de 10 decembrie 1954.

D) În baza „Declarației Universale a Drepturilor Omului”, Consiliul Europei a semnat la 04 noiembrie 1950, la Roma „Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale”, cunoscută și sub denumirea de „Convenția Europeană a Drepturilor Omului” care a intrat in vigoare la 03 septembrie 1953.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Prin această ratificare s-a deschis poarta către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a celor care consideră că sunt nedreptățiți de hotărârile instanțelor române.

E) La 21 decembrie 1965 la New York Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat „Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială”. Prin această Convenție toate statele membre O.N.U. se angajează să prevină și să combată orice formă de discriminare rasială. Prin expresia „discriminare rasială” se ințelege „orice deosebire, excludere, restrictie sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendentă sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vieții publice”. România a aderat la Convenție la data de 15 septembrie 1970.

F) „Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor” a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 18 decembrie 1979 la New York prin care statele semnatare se angajează să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea oricărei forme de discriminare împotriva femeilor și să asigure egalitatea între femei și bărbați pe toate planurile : economic, social, politic, etc. România a aderat la Convenție la data de 26 noiembrie 1981.

G) „Convenția împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante” a fost aprobată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 la New York prin care toate statele semnatare iși iau angajamentul să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea actelor de tortură.

Prin tortură, conform acestei convenții se ințelege „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține, de la această persoană sau de la o persoană terță, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terțe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlul oficial sau la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

România a aderat la Convenție la data de 09 octombrie 1990.

H) „Convenția cu privire la drepturile copilului” adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York. Aceasta prevede la articolul 6 că statele semnatare „recunosc dreptul la viață al fiecărui copil.
Statele părți vor face tot ce le stă în putință pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea copilului.”

La articolul 19 Convenția prevede că „Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în ingrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanților legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost incredințat.”

Prin adoptarea legii nr.18 din 1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului România aderă la această convenție.

I ) „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” a fost adoptată de către Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Parlamentul European la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Are 6 capitole denumite: „Demnitatea”, „Libertățile”, „ Egalitatea”, „ Solidaritatea”, „ Cetățenia” și „Justiția”. Capitolul 1 care poartă denumirea „Demnitatea” este împărțit în următoarele subcapitole : demnitatea umană; dreptul la viață; dreptul la integritate al persoanei; interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea sclaviei și a muncii forțate; iar capitolul 3 care poartă denumirea „Egalitatea” este împărțit în următoarele subcapitole: egalitatea în fața legii; nediscriminarea; diversitatea culturală, religioasă și lingvistică; egalitatea între bărbați și femei; drepturile copilului; drepturile persoanelor în vârstă; integrarea persoanelor cu handicap.

România a aderat la acest tratat odată cu aderarea la Uniunea Europeana la data de 01 ianuarie 2007.

J) „Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane” adoptată de Consiliul Europei la data de 16 mai 2005 la Varșovia.

Conform articolulu 1 Convenția are următoarele obiective:

a. prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, garantând egalitatea între femei și bărbați;

b. protecția drepturilor fundamentale ale victimelor traficului, realizarea unui cadru complet de protecție și asistență a victimelor și martorilor, garantând egalitatea între femei și bărbați, precum și asigurarea de anchete și urmăriri eficiente;

c. promovarea cooperării internaționale în domeniul luptei împotriva traficului de ființe umane.

Prin legea nr. 300 din 11 iulie 2006 România ratifică și aderă la această Convenție.

K) Combaterea violenței împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor: programul Daphne III (2007-2013)

Obiectivul programului Daphne III îl constituie prevenirea și combaterea oricăror forme de violență, mai ales fizică, sexuală și psihologică împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor. De asemenea, programul are drept scop protejarea victimelor și a grupurilor expuse riscurilor pentru a atinge un nivel înalt de protecție a sănătății fizice și mentale, de bunăstare și coeziune socială pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Acest program constituie a treia fază a programului Daphne și acoperă perioada 2007-2013.

Decizia nr. 779/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a unui program special de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor, precum și de protecție a victimelor și a grupurilor expuse riscurilor, ca parte a Programului general Drepturile fundamentale și justiția.

Dintre argumentele ce au stat la baza luării acestei decizii, cele mai importatnte sunt:

– violența fizică, sexuală și psihologică împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor, inclusiv amenințările cu asemenea acte, constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, indiferent că au loc în viața publică sau în cea privată, constituie o încălcare a drepturilor acestora la viață, siguranță, libertate, demnitate și integritate fizică și emoțională și o amenințare serioasă pentru sănătatea fizică și mintală a victimelor unei asemenea violențe. O astfel de violență, întrucât este atât de larg răspândită în Comunitate, constituie o adevărată încălcare a drepturilor fundamentale, un flagel pentru sănătate și un obstacol în calea exercitării cetățeniei într-un mod sigur, liber și echitabil.

– lupta împotriva violenței ar trebui plasată în contextual protecției drepturilor fundamentale, astfel cum sunt acestea recunoscute de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (4) și în explicațiile însoțitoare, având în vedere statutul acesteia, care recunoaște, între altele, dreptul la demnitate, egalitate și solidaritate. Carta cuprinde un număr de articole speciale privind protecția și promovarea integrității fizice și mintale, egalitatea de tratament între femei și bărbați, drepturile copilului și nediscriminarea, recunoscând totodată interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, a sclaviei și muncii forțate, precum și a exploatării prin muncă a copiilor. Carta recunoaște că un nivel înalt de protecție a sănătății umane este necesar în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și activităților comunitare.

– in ceea ce privește prevenirea violenței, inclusiv a abuzurilor și a exploatării sexuale a copiilor, a tinerilor și a femeilor, precum și protecția victimelor și a grupurilor expuse riscurilor, Uniunea Europeană poate aduce un plus de valoare la acțiunile care urmează să fie întreprinse cu precădere de către statele membre în următoarele moduri: difuzarea și schimbul de informații, experiență și bune practici; promovarea unei abordări inovatoare; stabilirea de comun acord a priorităților;crearea de rețele de întrajutorare acolo unde acest lucru este oportun; selecția de proiecte la scară comunitară, inclusiv proiecte de sprijinire a liniilor telefonice de asistență sau de urgență accesibile gratuite pentru copiii dispăruți și exploatați sexual; motivarea și mobilizarea tuturor părților implicate; și campanii de sensibilizare la scară europeană împotriva violenței. Aceste acțiuni trebuie să cuprindă, de asemenea, acordarea de sprijin copiilor, tinerilor și femeilor care sunt victime ale traficului de ființe umane.

Obiectivele programului sunt în special:

oferirea de asistență și încurajare ONG-urilor și altor organizații care se mobilizează împotriva violenței;

instituirea unor rețele multidisciplinare în vederea consolidării cooperării dintre ONG-uri;

elaborarea și punerea în aplicare a activităților de sensibilizare orientate către grupuri speciale de destinatari;

difuzarea rezultatelor obținute în cadrul celor două programe Daphne precedente;

asigurarea schimbului de informații și de bune practici, de exemplu prin intermediul vizitelor de studiu și al schimbului de personal;

studierea fenomenelor referitoare la violență și impactului acesteia asupra victimelor și asupra societății (costurile sociale, economice și în materie de asistență medicală);

dezvoltarea de programe de sprijin pentru victimele și persoanele expuse riscurilor și de programe de intervenție adresate făptuitorilor.

7.2 Pedepsirea violenței în legislația națională

7.2.1 Generalități

Legiuitorul român a avut în vedere să pedeapsească violența în toate formele ei de manifestare indiferent de locul de săvârșire ( spațiul public sau spațiul privat).

Constituția României prevede la capitolul 1 titlul II „Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor”, la articolul 20 că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

În continuare, la capitolul 2 din același titlu primul drept care este prevăzut și apărat de Constituție, la art 22 se referă la:

Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică:
(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Acest articol apără și garantează viața și integritatea persoanelor în mod general dar legiuitorul a avut în grijă să pedepsească orice act sau fapt ce aduce atingere acestor valori prin diferite legi, pedepsind atât faptele ce sunt considerate de o gravitate redusă ( contravențiile) cât și pe cele considerate grave sau foarte grave ( infracțiunile) în funcție de particularitățile acestora. Astfel, faptele de violență săvârșite în public de un individ sau de grupuri restrânse, neorganizate; cele săvârșite la adunările publice; cele săvârșite în instituțiile de învățământ; cele domestice sunt prevăzute și sancționate de legi diferite și, în continuare, voi evidenția legile care sunt cele mai importante în domeniu .

7.2.2 Contravenții

A) sancționarea contravențională a faptelor de violență în public

Cea mai importantă lege contravențională care sancționează fapte de violență este legea 61 din 1991( care a fost modificată și republicată de mai multe ori, ultima dată în 2011) legea pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice care la art. 1. Prevede – Pentru asigurarea climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și social-culturale și promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de conviețuire socială.

La art 3 pct 1 prevede că este contravenție – săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice iar la art 3 pct 24) prevede :  provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice

B) sancționarea contravențională a faptelor de violență la adunări publice

Legea care asigură desfașurarea în condiții normale, pașnice a adunărilor publice deoarece prevede modul de organizare și de desfășurare a adunărilor publice este Legea nr. 60/1991 ( legea privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice) care prevede la art 26 lit f) că este contravenție: instigarea prin orice mijloace, inițierea sau recurgerea la acțiuni violente sau alte manifestări, cu intenția de zădărnicire ori tulburare, în orice mod, a adunărilor publice

C) sancționarea contravențională a faptelor de violență la competiții și jocuri sportive

Legea nr. 4 din 2008 actualizată prin legea nr. 10 din din 2012 este cea care prevede și sancționează contravențiile săvârșite la competiții și jocuri sportive. Aceasta la art 20 prevede că spectatorilor le este interzis :

– lit m) sã sãvârșeascã fapte, acte sau gesturi obscene, să profereze ori să scandeze injurii, cuvinte sau expresii jignitoare ori vulgare, precum și amenințări cu acte de violență împotriva celorlalți spectatori, oficiali, jucători sau a bunurilor acestora;

– lit n) să profereze ori să scandeze injurii, cuvinte sau expresii jignitoare ori vulgare la adresa forțelor de ordine sau a personalului de ordine și siguranță;

– lit o) să amenințe cu acte de violență forțele de ordine sau personalul de ordine și siguranță.

De asemenea această lege prevede la art 24 că “incitarea în public sau prin mass-media la acte de violență, în legătură cu competiția sau jocul sportiv, de către conducătorii de cluburi, oficiali ori sportivi constituie contravenție.”

D) sancționarea contravențională a faptelor de violență domestică

Legea special adoptată de Parlamentul României pentru a preveni și combate faptele de violență în familie este Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în 2012 care la art. 3 prevede că:

(1) În sensul prezentei legi, violența în familie reprezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.

(2) Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.

Legea 61 din 1991 republicată prevede la art 3 pct 28 că este contravenție „alungarea din locuința comună a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere.”

E) sancționarea contravențională a faptelor de violență în școli:

Deși fenomenul violenței în școli este pe un trend ascendent, încă nu s-a reușit elaborarea și promulgarea unei legi speciale pentru a preveni și combate violența în școli sau în imediata apropiere a acestora.

Ministerul Educației și Cercetării lucrează la un :”Regulament școlar pentru combaterea violenței în școli” care va prevede modul de prevenire și combatere a faptelor de violență în școli.

Totuși prin Legea 61 din 1991 republicată, la art 4 alin (2) se arată că dacă faptele prevăzute la pct. 1), 2), 4) și 24) ale art. 3 din această lege sunt săvârșite în incinta unei instituții de învățământ, a unei instituții de sănătate ori destinate ocrotirii speciale a unor categorii de persoane defavorizate sunt considerate fapte agravante și se sancționează mai aspru.

Aceste fapte din art 3 sunt:

– pct. 1) săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice;

– pct.2) constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul de a săvârși acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și normelor de conviețuire socială, precum și actele de încurajare sau sprijinire, sub orice formă, a unor astfel de grupuri de persoane, care incită la dezordine socială,

– pct. 4) aruncarea asupra unei persoane, construcții sau asupra unui mijloc de transport cu obiecte de orice fel, cu substanțe inflamante, iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, corosive sau care murdăresc, dacă nu s-au produs vătămări ale integrității corporale sau sănătății, ori pagube materiale,

– pct. 24) provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice,

7.2.3 Infracțiuni

A) Codul Penal

Codul penal este legea care pedepsește orice atingere adusă asupra integrității corporale unei persoane. Acesta, în cuprinsul său, alocă un spațiu mare pentru prevederea și pedepsirea acestor fapte. Astfel, titlul II din „partea speciala” poartă denumirea „Infracțiuni contra persoanei” care, în cele 4 capitole ale sale pedepsește diferitele forme de violență ce se pot manifesta asupra unei pesroane.

În continuare voi prezenta infracțiunile prevăzute de cele 4 capitole:

a) cap. I : Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății:

Secțiunea I „Omuciderea”: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii;

Secțiunea II „Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății”: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă;

Secțiunea III „Avortul”: provocarea ilegală de avort;

b) cap. II : Infracțiuni contra libertății persoanei : lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, supunerea la muncă forțată sau obligatorie, violarea de domiciliu, amenințarea, șantajul, violarea secretului corespondenței, divulgarea secretului profesional;

c) cap. III : Infracțiuni privitoare la viața sexuală: violul, actul sexual cu un minor, seducția, perversiunea sexuală, corupția sexuală, incestul, hărțuirea sexuală;

d) cap. IV : Infracțiuni contra demnității

De asemenea, Codul Penal pedepsește și actele prin care, în diferite forme reprezentanți ai statului sau simpli cetățeni aduc atingere integrității fizice sau psihice unei persoane. Astfel, articolele denumite „Purtarea abuzivă” , „Supunerea la rele tratamente”, „Tortura”, „Represiunea nedreaptă”, „Genocidul”, „Tratamente neomenoase”, prevăd și sancționează aceste fapte.

B) Legi speciale

Legea nr. 4 din 2008 actualizată privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive ( art. 37, 38, 42, 43, 45)

Legea nr. 60 din 1991 (*republicată*) privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice ( art. 29 )

Legea nr.678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane ( art. 17 )

Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului ( art. 132, 133)

Legea nr. 39 din 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate ( cap. 3 )

7.2.4 Metodologia constatării contravențiilor și infracțiunilor

faptelor de violență

A) Constatarea contravențiilor de către jandarmi

Prin legi, ordonanțe de Guvern sau prin hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate. Celelalte autorități ale administrației publice locale sau județene pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuții prin lege doar dacă in acele domenii nu sunt stabilite deja contravenții prin legi, ordonanțe de Guvern sau prin hotărâri ale Guvernului. În cazul în care totuși autoritățile administrației publice locale stabilește și sancționează contravenții în domenii în care deja prin legi, ordonanțe si hotărâri de Guvern sunt stabilite și sancționate contravenții, actele normative emanate de aceste autorități sunt nule de drept. Nulitatea acestor acte se constată de către instanța de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.

Actele normative prin care s-au stabilit contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea aferentă acestora.

Activitatea de constatare a contravențiilor presupune, în primul rând, cunoașterea actelor care sancționează încălcarea dispozițiilor legale, stabilirea și reținerea împrejurărilor în care s-a comis fapta, formarea deplinei convingeri că s-a săvârșit o contravenție iar făptuitorul urmează să fie sancționat din cauza aceasta. Agentul constatator poate lua cunoștință despre săvârșirea unei contravenții, fie direct, fie în urma unei sesizări primite din partea unor persoane fizice sau juridice.

Actul normativ care reglementeaza regimul juridic al contravențiilor este Ordonanța de Guvern nr.2 din 12 iulie 2001 „privind regimul juridic al contravențiilor” cu modificările și completările ulterioare.

După ce a luat la cunoștință despre săvârșirea faptei care constituie contravenție, agentul constatator desfășoară, în principiu, următoarele activități:

verificarea competenței de constatare și sancționare a contravenției comise;

identificarea persoanei care a săvârșit contravenția;

explicarea contravenientului a faptei săvârșite, a pericolului social al acesteia, precum și a sancțiunii ce i se poate aplica;

stabilirea existenței sau inexistenței vreuneia din cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei ori răspunderea pentru fapta săvârșită;

verificarea, dacă prin contravenția comisă s-au produs pagube materiale sau se impune luarea măsurii confiscării ori a altor măsuri;

stabilirea și descrierea faptei și a împrejurărilor în care aceasta a fost săvârșită;

încadrarea juridică a faptei;

completarea formularului procesului verbal de constatare a contravenției;

Activitățile de constatare a contravenției se finalizează printr-un proces verbal, care, pentru a avea forță probatorie trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și formă, fără de care acesta este nul sau poate fi anulat. Acestea sunt, în general, tipărite, înseriate și broșate în carnete. Totuși nu este exclusă posibilitatea pentru agenții constatatori de a încheia și procese-verbale scrise de mână sau dactilografiate, în situația în care cele tipărite lipsesc ori, deși există, spațiul afectat diverselor rubrici este insuficient.

Procesul-verbal se compune din:

procesul-verbal de constatare propriu-zis, respectiv originalul și două copii;

dovada;

înștiințarea de plată.

In conformitate cu O.G. nr.2 din 2001 procesul-verbal trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele:

data și locul unde este încheiat;

numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;

datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului;

descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și a împrejurărilor ce pot servi în aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția;

indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație;

posibilitatea achitării în termen de 48 ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

termenul de executare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.

În cazul contravenientului minor, procesul-verbal va cuprinde numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.

În cazul contravenientului persoană juridică, în procesul verbal se vor face mențiuni referitoare la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare la registrul comerțului și codul fiscal al acesteia precum și datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.

În momentul încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare.

Nu se admit corecturi, ștersături, modificări și nici adăugiri ulterioare. Ca regulă, nu sunt admise nici prescurtările, acestea pot fi, totuși, făcute numai dacă sunt explicate pe marginea formularului sau când sunt din cele îndeobște recunoscute și folosite.

Lipsa din procesul-verbal a anumitor mențiuni atrage nulitatea acestuia, care se constată și din oficiu. Procesul verbal este nul dacă din conținutul său lipsește una din următoarele mențiuni:

numele, prenumele și calitatea agentului constatator, respectiv, gradul, numele și prenumele ofițerului, subofițerului care constată contravenția;

numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia;

fapta săvârșită;

data comiterii faptei;

semnătura agentului constatator.

Procesul-verbal poate fi anulat și pentru alte vicii de conținut dacă:

nu se indică sau se indică greșit actul normativ încălcat;

nu se menționează locul săvârșirii contravenției, respectiv calitatea făptuitorului (atunci când este cazul);

amenda stabilită a fost calculată greșit;

nu se indică datele de stare civilă ale contravenientului.

După semnarea procesului-verbal de către agentul constatator și, după caz, de martor, acesta se înmânează în copie, pe bază de semnătură, persoanelor interesate (contravenient, parte vătămată, persoana căreia îi aparțin lucrurile confiscate, dacă sunt de față la întocmirea acestuia), iar în lipsa acestora , agentul constatator le expediază prin poștă la domiciliul sau reședința contravenienților.

Activitatea de aplicare a sancțiunii presupune din partea organului competent o apreciere cât mai corectă a pericolului social al faptei, pentru a realiza o justă individualizare a sancțiunii, avându-se în vedere cauzele ce exclud sau înlătură caracterul contravențional al faptei ori răspunderea contravențională a făptuitorului. Legiuitorul a lăsat posibilitatea organului competent să aprecieze asupra cuantumului sancțiunii, în limitele prevăzute de lege, ținând însă seama de anumite criterii:

împrejurările în care s-a săvârșit contravenția;

limitele sancțiunii prevăzute în actul normativ;

starea materială a făptuitorului;

vârsta contravenientului.

atitudinea contravenientului față de fapta comisă

În conformitate cu prevederile Ordonanței guvernului nr. 2/2001, cu modificările și completările ulterioare sancțiunile contravenționale sunt principale si complementare.

Sanctiunile principale sunt:

avertismentul;

amenda contravențională;

obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.

Sancțiunile complementare sunt:

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;

suspendarea sau anularea după caz a avizului, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;

închiderea unității,

blocarea contului bancar;

suspendarea activității agentului economic;

retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;

desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare.Sancțiunea pentru săvârșirea unei contravenții are scopul de a asigura o prevenție generală și una specială.

Prevenția generală este realizată prin însăși înscrierea în prevederile legale a unei sancțiuni pentru încălcarea actelor normative prin care se stabilesc contravenții, inoculând în conștiința oamenilor ideea necesității respectării normelor legale și de conduită.

Prevenția specială se realizează în momentul aplicării sancțiunii, făcând astfel să se înțeleagă că legea este o realitate și cine o încalcă suportă rigorile ei.

Conform Ordonanței nr.2/2001, pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare.

Dintre sancțiunile complementare cea mai des întâlnită este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții. Aceasta este o măsură de siguranță ce constă în trecerea cu titlu gratuit, în patrimoniul statului, a acelor bunuri ce au legătură cu contravenția săvârșită. Această măsură poate fi luată numai dacă ea este prevăzută expres în actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției. Confiscarea, ca sancțiune contravențională complementară însoțește sancțiunea avertismentului, a amenzii, sau a obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.

Potrivit prevederilor legale sunt supuse confiscării:

bunurile rezultate din contravenție;

lucrurile care au servit la săvârșirea contravenției, numai dacă aparțin contravenientului;

lucrurile dobândite prin comiterea contravenției, dacă nu se restituie persoanei vătămate;

bunurile a căror deținere și punere în circulație este interzisă prin lege indiferent dacă este îndeplinită sau nu vreuna din condițiile de mai sus.

În situația luării acestei măsuri, agentul constatator trebuie să descrie amănunțit, în procesul verbal, obiectele confiscate indicând, după caz, numărul, greutatea, dimensiunile, starea de uzură, aspectul fizic, starea de funcțiune, specia, esența, marca, seria, modelul, soiul, starea calitativă, valoarea, anul de fabricație etc. precum și orice alte elemente caracteristice necesare individualizării și identificării acestora.

Bunurile ridicate în vederea confiscării, cu excepția celor perisabile, se păstrează în camerele de corpuri delicte ale unității de jandarmi până la rămânerea definitivă a hotărârilor judiciare prin care s-a dispus confiscarea.

Confiscarea este o măsură obligatorie și nu una facultativă.

După ce a întocmit procesul-verbal, agentul constatator îl înregistrează la unitatea de jandarmi din care face parte, comunică despre aceasta persoanelor îndreptățite precum și organului financiar în vederea executării silite. Aplicarea unei sancțiuni contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Procesele verbale de constatare a contravenției se înregistrează de către lucrătorul desemnat cu această evidență, în termen de 15 zile de la data întocmirii, în ,,Registrul pentru evidența proceselor-verbale de constatare a contravențiilor”.

Înregistrarea se face în ordinea depunerii proceselor-verbale (la unitățile de jandarmi cu efective reduse) sau în ordinea alfabetică a contravenienților și a datei depunerii proceselor-verbale, folosind în acest caz, un anumit număr de file pentru fiecare literă. În acest registru nu se admit ștersături, ruperea filelor etc., iar cifrele sau cuvintele înscrise greșit se barează sau anulează cu o linie orizontală, sub aceasta fiind scris cuvântul corect.

Lucrătorul desemnat cu această evidență are obligația de a completa toate rubricile registrului și să urmărească îndeplinirea la timp, în termenele legale, a tuturor formalităților cerute în legătură cu executarea acestora.

Cele trei exemplare ale procesului verbal de constatare a contravenției (originalul și cele două copii) după completare au următoarea destinație:

– prima copie (exemplarul 2), împreună cu înștiințarea de plată se înmânează contravenientului care va semna de primire pe dovada existentă în subsolul originalului. În această situație, agentul constatator predă la unitate exemplarele 1 și 3 ale procesului-verbal. În cazul în care contravenientul nu este de față la întocmirea procesului-verbal sau, deși este prezent și refuză să semneze, prima copie se comunică acestuia prin poștă împreună cu înștiințarea de plată în termen de cel mult o lună de la data încheierii, urmând ca dovada de înmânare (detașată de la original și care însoțește prima copie) să fie semnată de contravenient ori de factorul poștal și un martor în cazul în care se afișează, la domiciliul contravenientului și să fie returnată unității de jandarmi din care face parte agentul constatator.

– originalul se păstrează la compartimentul de evidență a proceselor-verbale de contravenție împreună cu dovada de înmânare și se clasează dacă amenda a fost achitată în termenul legal.În cazul în care contravenientul depune plângere, în termen de 15 zile de la înmânarea procesului-verbal, originalul împreună cu alte documente, întocmite cu ocazia constatării contravenției, se trimit de îndată judecătoriei pe raza căreia a fost săvârșită contravenția. Dacă amenda stabilită nu a fost achitată în termen de 15 zile de la comunicare, originalul și dovada de înmânare se trimit organelor de specialitate ale direcțiilor generale ale finanțelor publice județene (a municipiului București) sau unităților subordonate acestora, în a căror rază domiciliază sau își are sediul contravenientul, în vederea executării silite.

– a doua copie a procesului-verbal (exemplarul 3) rămâne la sediul unității putând fi folosită pentru documentarea unor fapte cu caracter de repetabilitate și soluționarea unor situații litigioase, ori însoțește bunurile confiscate sau ridicate în vederea confiscării.

Caracterul contravențional al faptei este înlăturat în urmatoarele cazuri:

legitima apărare;

starea de necesitate;

constrângerea fizica sau morală;

cazul fortuit;

iresponsabilitatea;

beția involuntară completă;

eroarea de fapt;

infirmitatea, dacă aceasta are legătura cu fapta săvârșită;

minoritatea ( persoanele sub 14 ani nu răspund contravențional iar pentru contravențiile săvârșite de minorii care au împlinit 14 ani minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate).

Cauzele care înlătura caracterul contravențional al faptei se constată numai de instanța de judecată.

B) Constatarea infracțiunilor de violență de cătrea jandarmi

În baza atribuțiilor ce le revin, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române, pentru infracțiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice, sunt obligați să procedeze la luarea de declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni și să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia. Astfel, ofițerilor și subofițerilor din Jandarmeria Română le revin noi competențe cu privire la constatarea infracțiunilor și la întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale.

În momentul în care agentul constatator stabilește că fapta este infracțiune poate efectua actele premergătoare ce se impun, în vederea strângerii unui minim de date necesare, privitoare la fapta comisă.

Actele premergătoare întocmite de către jandarmi, în principal, sunt următoarele:

procesul – verbal de constatare;

procesul – verbal de stabilire a identității;

procesul – verbal de consemnare a declarației verbale a făptuitorului;

procesul – verbal de consemnare a declarației verbale a persoanei vătămate;

procesul – verbal de consemnare a declarației verbale a martorilor (oculari sau asistenți);

procesul – verbal de control corporal sumar;

procesul – verbal de control al bagajelor;

procesul – verbal de consemnare a refuzului celui în cauză de a da declarații;

procesul – verbal de ridicare a bunurilor ce au legatură cu infracțiunea, în vederea continuării cercetărilor;

procesul – verbal de predare a obiectelor sau bunurilor care au fost găsite asupra celui în cauză (folosite sau nu la comiterea faptei );

rezoluția motivată, cu privire la determinarea unor substanțe și metale care fac obiectul infracțiunii;

adresă de înaintare a dosarului cauzei către organele abilitate;

procesul – verbal cu date de la serviciul judiciar, compartimentul urmăriți;

procesul – verbal cu date de la serviciul cazier judiciar și evidență operativă.

Procesul verbal de constatare a infracțiunii se întocmește și se semnează de către organul de constatare după efectuarea actelor premergătoare în cel mai scurt timp. În el vor fi consemnate numai acele activități ce au relevanță pentru rezolvarea cauzei și pe baza cărora organul de urmărire penală poate da o soluție de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. De asemenea, va fi semnat pe fiecare pagină de către cel în cauză, persoana vătămată și martori. Acest act împreună cu sesizarea (acolo unde este cazul) constituie mijloace de probă.

Procesul verbal de stabilire a identității se întocmește pentru stabilirea identității celui în cauză și se face de către agentul constatator prin verificarea datelor declarate verbal în situația în care nu posedă acte de identitate asupra sa. Această verificare se face în bazele de date ale Jandarmeriei, Poliției sau la Serviciul de evidență informatizată a persoanei.

În procesul verbal de consemnare a declarației verbale a făptuitorului acesta va scrie personal declarația sa cu privire la cele întâmplate. Înainte de a se consemna declarația celui în cauză, acesta este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, adresă, pentru stabilirea situației personale și i se aduce la cunoștință dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, și că poate fi asistat de un apărător. Dacă cel în cauză refuză să dea orice declarație, acest fapt se consemnează într-un proces verbal.

Procesul verbal de consemnare a declarației verbale a persoanei vătămate poate servi la aflarea adevărului doar în măsura în care este coroborat cu fapte sau împrejurări ce rezultă din probele existente în cauză.

Procesul verbal de consemnare a declarației verbale a martorilor are rolul de consemnare a declarației martorilor cu privire la informațiile pe care aceștia le dețin despre fapta săvârșită și făptuitor. Persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului poate fi ascultată în calitate de martor. În principiu, orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetățenie, situație socială etc. care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare ce poate servi la aflarea adevărului, poate avea calitatea de martor. De la această regulă există și excepții. Astfel, Codul de procedură penală, la art. 79-82 prevede anumite categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martori decât după îndeplinirea unor condiții, acestea fiind următoarele:

persoana obligată a păstra secretul profesional, nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele sau împrejurările de care a luat la cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau unității față de care este obligată a păstra secretul;

soțul sau rudele apropiate ale celui în cauză nu sunt obligate să depună mărturie,

persoana care are calitatea de parte în procesul penal;

minorul până la vârsta de 14 ani care va fi ascultat în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.

Procesul verbal de control corporal sumar se întocmește după constatarea unei infracțiuni flagrante în scopul descoperirii obiectelor care au folosit la săvârșirea infracțiunii sau au rezultat în urma săvârșirii acesteia. Atunci când situația la fața locului impune efectuarea controlului corporal sumar asupra celui în cauză, acesta se efectuează obligatoriu în prezența unui martor.

În situația în care asupra celui în cauză, în urma efectuării controlului corporal sumar sau al bagajelor au fost găsite bunuri sau obiecte ce aparțin persoanei vătămate, acestea i se predau și se va întocmi un proces verbal de predare a obiectelor sau bunurilor care au fost găsite asupra celui în cauză.

Pentru continuarea cercetărilor, agentul constatator poate apela la serviciile specializate pentru a verifica dacă suspectul este în evidența bazelor de date ce privesc persoanele urmărite local sau general sau care au anumite interdicții stabilite prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă. Pentru aceasta se întocmesc procesul verbal cu date de la serviciul judiciar, compartimentul urmăriți și / sau procesul verbal cu date de la serviciul cazier judiciar și evidență operativă.

După efectuarea tuturor actelor premergătoare necesare, în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea adevărului și înfăptuirea justiției în cauza respectivă, se întocmește adresa de înaintare a dosarului cauzei către organele abilitate. Toate documentele întocmite cu ocazia constatării infracțiunii, obiectele sau bunurile găsite asupra celui în cauză, care nu aparțin persoanei vătămate, sau cele care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii precum și cel în cauză, se vor preda pe bază de proces verbal organelor abilitate în vederea continuării cercetărilor.

CAPITOLUL 8

C O N C L U Z I I

Deși statul duce o luptă continuă pentru prevenirea și combaterea faptelor de violență, prin instituțiile sale competente, cu greu va reuși să eradice acest fenomen.

Totuși cred că statul, prin instituțiile sale, împreună cu familia, trebuie să ia următoarele măsuri, pentru a micșora numărul actelor și faptelor de violență în spațiul public:

educarea oamenilor în spiritul respectării drepturilor celorlalți, a legilor, a regulamentelor și a regulilor de conviețuire socială;

o mai mare implicare a profesorilor în descoperirea și neutralizarea stărilor conflictuale dintre elevii instituțiilor de invățământ;

o mai mare implicare a familiei în educația „celor 7 ani de acasă” și în monitorizarea activităților tinerilor;

o mai mare implicare a instituțiilor statului în descoperirea și neutralizarea stărilor conflictuale ce pot duce la manifestări de violență în public;

implicarea tinerilor în activități extra – școlare organizate de reprezentanții instituției de învățământ sau de către alte instituții specializate în domeniu;

conștientizarea cetățenilor despre consecințele eventualelor implicări în incidente violente ( consecințe: administrative, financiare, penale );

educarea tinerilor în modul de alegere al anturajului;

educarea oamenilor în spirit civic ( care în ultimul timp e din ce în ce mai puțin vizibil );

o cât mai bună relaționare între reprezentanții instituției de învățământ – familie – forțele de ordine publică;

aplicarea cu promptitudine a „sancțiunilor” necesare din partea familiei, pentru corectarea tinerilor;

aplicarea cu promptitudine a sancțiunilor necesare din partea instituțiilor statului indiferent de statutul social al celor ce încalcă legea;

participarea părinților la ședințe cu specialiști în psihologia tinerilor, pentru a învăța modurile eficiente de comunicare cu aceștia;

identificarea din timp a eventualelor probleme psihice și tratarea lor de către specialiști;

implicarea eficientă a instituțiilor abilitate în reeducarea și aducerea pe „ calea cea dreaptă” a celor ce au incălcat legea prin manifestări de violență;

diminuarea șomajului;

diminuarea consumului de băuturi alcoolice și de substanțe halicinogene;

creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile statului în genereal și în forțele de ordine publică în special;

limitarea accesului tinerilor la emisiuni tv și la site-urile care promoveaza violența;

conștientizarea oamenilor despre efectele negative ale violenței;

dezvoltarea de programe educative și organizarea de acțiuni culturale cu mesaje pacifiste.

B L I O G R A F I E

AUTORI:

Adrian Neculau, „Liderii în dinamica grupurilor”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977;

Anghel Andreescu, Ștefan Prună, „Psihopedagogie militară”, Editura Timpolis, Timișoara, 1999;

Constantin Păunescu, „Agresivitatea și condiția umană”, Editura Tehnică, București, 1994;

Gustave le Bon, “Psihologia multimilor”,1985, motto;

Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, 2000;

M. Jigau (coord), M. Balica, C. Fartusnic, A. Liiceanu, A, Maruțescu, D. Saucan, L. Voinea: „Prevenirea și combaterea violenței în școală – ghid practic pentru directori și cadre didactice”, editura Alpha MDN, Buzău 2006;

Mahatma Gandhi;

Nicolae Mitrofan, „Agresivitatea în Psihologie socială” (culegere de texte), Editura Polirom, Iași, 1996;

Pierre de Visscher, „Animatori”, „Lideri”, „Monitori” și diferențierea rolurilor în Dinamica grupurilor – texte de bază, Editura Polirom, 2001;

R.D.Laiding & David Cooper – “Reason and violence” 1964;

Serge Moscovici, „Psihologia socială sau mașina de fabricat zei”, Editura Universității Al. I. Cuza – Iași 1994;

Țuțu Pișleag, „Intervenția de la misiune la acțiune”, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

LEGISLAȚIE INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

Carta Națiunilor Unite;

Codul de procedură penală.

Codul Penal;

Constituția României;

Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată de Consiliul Europei la data de 16 mai 2005 la Varșovia;

Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York;

Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York;

Convenția împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante, aprobată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 la New York;

Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 21 decembrie 1965 la New York;

Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la Paris;

Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituirii semenilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la data de 2 decembrie 1949;

Decizia nr. 779/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a unui program special de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor, precum și de protecție a victimelor și a grupurilor expuse riscurilor (programul Daphne III), ca parte a Programului general Drepturile fundamentale și justiția;

Declarația pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală ONU în decembrie l993;

Declarația Universală a Drepturilor Omului;

Hotărârea de Guvern nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale;

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată 2012

Legea nr. 4 din 2008 actualizată privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive;

Legea nr. 550 din 2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;

Legea nr. 60 din 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 1999 privind regimul stării de asediu și stării de urgentă ( actualizată cu Legea nr. 453 din 2004 );

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30 din 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.96 din 2012 stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificare unor acte normative;

Ordonanța de Guvern nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor;

Organizația Mondială a Sănătății, 2002;

Rapport preliminaire sur les consultations d’experts concernant les conflits non internationaux et guerilla,CICR, Geneva, 1970;

SITE-URI

http://4.bp.blogspot.com/_q56NR2dy6uw/SeG_i_pp_uI/AAAAAAAAAQI/_cf5l9dF340/s400/proteste+noi.jpg;

http://assets.a1.ro/original/2012/06/28/16715/vezi-cele-mai-mari-tragedii-din-istorie-cauzate-de-violentele-de-pe-stadioane-1.jpg;

http://dexonline.ro;

http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/l33600_ro.htm;

http://glshd.ro/Index/Bataie_Petrosani.jpg;

http://image.stirileprotv.ro/media/images/600×375/Apr2009/60270771.jpg;

http://portal.just.ro;

http://ro.wikipedia.org;

http://sansapentruviitor.ro/wp-content/uploads/2011/02/ViolenceSchool_en-Lottein_schools_III_small-11.jpg;

http://www.romanialibera.ro/usr/thumbs/thumb_511_x_340/2012/02/28//225047-violenta-familie-dfb.jpg;

B L I O G R A F I E

AUTORI:

Adrian Neculau, „Liderii în dinamica grupurilor”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977;

Anghel Andreescu, Ștefan Prună, „Psihopedagogie militară”, Editura Timpolis, Timișoara, 1999;

Constantin Păunescu, „Agresivitatea și condiția umană”, Editura Tehnică, București, 1994;

Gustave le Bon, “Psihologia multimilor”,1985, motto;

Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, 2000;

M. Jigau (coord), M. Balica, C. Fartusnic, A. Liiceanu, A, Maruțescu, D. Saucan, L. Voinea: „Prevenirea și combaterea violenței în școală – ghid practic pentru directori și cadre didactice”, editura Alpha MDN, Buzău 2006;

Mahatma Gandhi;

Nicolae Mitrofan, „Agresivitatea în Psihologie socială” (culegere de texte), Editura Polirom, Iași, 1996;

Pierre de Visscher, „Animatori”, „Lideri”, „Monitori” și diferențierea rolurilor în Dinamica grupurilor – texte de bază, Editura Polirom, 2001;

R.D.Laiding & David Cooper – “Reason and violence” 1964;

Serge Moscovici, „Psihologia socială sau mașina de fabricat zei”, Editura Universității Al. I. Cuza – Iași 1994;

Țuțu Pișleag, „Intervenția de la misiune la acțiune”, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

LEGISLAȚIE INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

Carta Națiunilor Unite;

Codul de procedură penală.

Codul Penal;

Constituția României;

Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată de Consiliul Europei la data de 16 mai 2005 la Varșovia;

Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York;

Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York;

Convenția împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante, aprobată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 la New York;

Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 21 decembrie 1965 la New York;

Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la Paris;

Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituirii semenilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la data de 2 decembrie 1949;

Decizia nr. 779/2007/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2007 de instituire, pentru perioada 2007-2013, a unui program special de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor, a tinerilor și a femeilor, precum și de protecție a victimelor și a grupurilor expuse riscurilor (programul Daphne III), ca parte a Programului general Drepturile fundamentale și justiția;

Declarația pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală ONU în decembrie l993;

Declarația Universală a Drepturilor Omului;

Hotărârea de Guvern nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale;

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată 2012

Legea nr. 4 din 2008 actualizată privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive;

Legea nr. 550 din 2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;

Legea nr. 60 din 1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 1999 privind regimul stării de asediu și stării de urgentă ( actualizată cu Legea nr. 453 din 2004 );

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 30 din 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.96 din 2012 stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificare unor acte normative;

Ordonanța de Guvern nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor;

Organizația Mondială a Sănătății, 2002;

Rapport preliminaire sur les consultations d’experts concernant les conflits non internationaux et guerilla,CICR, Geneva, 1970;

SITE-URI

http://4.bp.blogspot.com/_q56NR2dy6uw/SeG_i_pp_uI/AAAAAAAAAQI/_cf5l9dF340/s400/proteste+noi.jpg;

http://assets.a1.ro/original/2012/06/28/16715/vezi-cele-mai-mari-tragedii-din-istorie-cauzate-de-violentele-de-pe-stadioane-1.jpg;

http://dexonline.ro;

http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/l33600_ro.htm;

http://glshd.ro/Index/Bataie_Petrosani.jpg;

http://image.stirileprotv.ro/media/images/600×375/Apr2009/60270771.jpg;

http://portal.just.ro;

http://ro.wikipedia.org;

http://sansapentruviitor.ro/wp-content/uploads/2011/02/ViolenceSchool_en-Lottein_schools_III_small-11.jpg;

http://www.romanialibera.ro/usr/thumbs/thumb_511_x_340/2012/02/28//225047-violenta-familie-dfb.jpg;