Violenta In Relatia Maritala Si Riscul de Aparitie a Delincventei Juvenile
VIOLENȚA ÎN RELAȚIA MARITALĂ ȘI RISCUL DE APARIȚIE A DELINCVENȚEI JUVENILE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. COPILĂRIA: O ABORDARE SOCIOPEDAGOGICĂ
Pedagogia socială și interesul pentru problematica copilăriei
Nevoile fundamentale ale copilului
Evaluarea calității vieții
Aspecte generale privind dezvoltarea socială și a personalității în copilărie
CAPITOLUL II. INSTITUȚIA FAMILIEI
2.1. Familia între schimbare și stabilitate
2.1.1. Familia tradițională
2.1.2. Familia modernă
2.2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului
2.3. Interrelațiile familiale
2.4. Perspective și teorii sociologice asupra familiei
CAPITOLUL III.VIOLENȚA ÎN RELAȚIA DE CUPLU:ASPECTE PSIHOSOCIALE
3.1. Aspecte teoretice privind violența și agresivitatea
3.2. Definirea și formele de manifestare ale violenței în cuplu
3.3. Cauzele violenței în familie
3.4. Efectele violenței între parteneri asupra copilului
3.5. Caracterul social al violenței familiale
3.6. Prevenirea și combaterea violenței maritale
3.6.1. Politici sociale centrate pe violența între parteneri
3.6.2. Rolul serviciilor sociale și medicale
CAPITOLUL IV. DELINCVENȚA JUVENILĂ, O PROBLEMĂ SOCIALĂ
4.1. Pierderea și suferința: o temă perpetuă în asistența socială a grupurilor de risc
4.2. Sisteme sociale responsabile de reabilitarea persoanelor care au comis
infracțiuni
4.3. Activități standard în reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni
4.4. Violența maritală și riscul de apariție a delincvenței juvenile
CAPITOLUL V: STUDIU EXPERIMENTAL
5.1. Obiectivele și ipotezele cercetării
5.2. Metodologia cercetării
5.3. Analiză și interpretare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de față, „Violența în relația maritală și riscul de apariție a delincvenței juvenile” are în atenție comportamentele antisociale care apar în urma expunerii în timpul copilăriei la acte de violență fizică și emoțională între părinți.
În domeniul familiei, politicile sociale se fundamentează pe o serie de obiective precum creșterea nivelului de trai, ceea ce conduce către îmbunătățirea calității vieții, asigurarea imortalității societății prin asigurarea înlocuirii generațiilor, socializarea noii generații în funcție de normele și valorile promovate în cadrul societății și, nu în ultimul rând, asigurarea egalității sexelor prin prisma eliminării sexismului instituționalizat sau a discriminării sexuale neintenționate.
Modelele de politici sociale care abordează violența maritală sunt fundamentate pe două axe de interes. Pe de o parte, acțiunile și obiectivele vizează cunoașterea și promovarea drepturilor omului atât la nivel teoretic, cât și la nivel practic. Pe de altă parte, se impune înțelegerea și abordarea violenței maritale din perspectiva sănătății publice.
Motivația alegerii acestei teme constă în faptul că experiența mea personală a fost de așa natură încât am văzut frecvent în jurul meu acte de violență. Ulterior, în anii adolescenței, locuind într-un internat, am observat personalitatea colegilor care aveau deseori probleme comportamentale. Mi-am dat seama că apariția acestui tip de probleme depinde de multipli factori.
În această lucrare, m-am centrat pe tinerii care au realizat acte delincvente, deoarece consider că un factor important care influențează realizarea acestora este trauma afectivă, ca și consecință a asistării în copilărie la actele de violență dintre părinți. Numeroase studii au ajuns la concluzia că copiii care au asistat la episoadele de violență între părinți au un risc crescut de a avea dificultăți de adaptare.
Odată ce copilul este martor la actele de violență, fie ea verbală, emoțională sau fizică, se pot constata numeroase urmări negative asupra sa – de la cele mai mici la cele mai mari și grave: devine stresat, îngrijorat și iritat, nu știe cum să se descurce într-o situație conflictuală, uneori este deprimat și se izolează, nu mai simte bucurie în a realiza activitățile preferate, alteori are probleme comportamentale (este agresiv și are o toleranță scăzută la frustrare), performanța academică scade, are o stimă de sine scăzută și dificultăți de relaționare cu covârstnicii.
Nevoile copilului sunt multiple, dar dacă, cel puțin, cele fundamentale nu sunt satisfăcute, copilul poate ajunge extrem de frustrat și prin urmare va reacționa în consecință. Dintre acestea, cele mai importante sunt necesitățile biologice ca: hrana, adăpostul, îmbrăcămintea. Trebuințele de securitate și de protecție sunt extrem de imperative, mai ales în familiile în care copiii experimentează frecvent teama (pentru sine, pentru părintele abuzat). De asemenea, copiii au nevoie de dragoste și acceptare, acestea constituind de fapt un fel de garanție că, indiferent de comportamentul lor, ei vor fi mereu în atenția părinților și nu vor fi niciodată respinși și abandonați.
Factorii care influențează dezvoltarea umană sunt de o mare complexitate: unii copii pot trece prin experiențe teribile, rămânând relativ nevătămați, în vreme ce alții pot fi grav afectați de impactul unor conflicte sau tulburări minore. Dar indiferent de acest aspect, datoria serviciilor sociale, a cadrelor didactice și, nu în ultimul rând, a părinților, constă în a asigura creșterea copiilor într-un mediu care oferă cele mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare și interacțiune, a capacității de a intra în relație, a controlului social și a cunoașterii.
În ceea ce privește munca efectivă de reabilitare a persoanelor care au comis infracțiuni, există sisteme sociale care dezvoltă câteva tipuri standard de activități: evaluare (a nevoilor și a riscului persoanelor), supraveghere, asistare și consiliere.
În acest studiu, am cules date despre acte violente din literatura de specialitate și am realizat o analiză secundară a acestora cu scopul de a evidenția cei mai importanți factori care duc la delincvența juvenilă, dar mai ales pe cei de natură familială și socială.
Lucrarea este structurată pe cinci părți. Prima parte prezintă aspecte generale ale copilăriei și a nevoilor fundamentale ale copilului. Partea a doua tratează problematica generală a instituției familiei, interrelațiile dintre membrii acesteia, rolul familiei în dezvoltarea armonioasă a copilului, precum și perspectivele sociologice asupra familiei. A treia parte este centrată pe violența maritală, formele de manifestare, cauzele, consecințele asupra copiilor și, nu în ultimul rând, prevenirea și combaterea sa. Partea a patra abordează perspectiva sociologică a fenomenului delincvenței juvenile și relația dintre traumele provocate în copilărie ca urmare a statutului de martor la violența dintre părinți și riscul de apariție a delincvenței juvenile. Cea de-a cincea parte descrie obiectivele și ipotezele de lucru, metodologia, analiza secundară a cercetărilor de specialitate care stă la baza acestei lucrări și concluzii. Această lucrare se încheie cu bibliografia.
CAPITOLUL I. COPILĂRIA: O ABORDARE SOCIOPEDAGOGICĂ
1.1. Pedagogia socială și interesul pentru problematica copilăriei
Pedagogia socială, așa cum s-a format ea ca știință în anii '20 în Germania, pleca de la persoane – copii și tineri – și cerceta problemele de integrare ale acestora în societate. Eforturile sale se îndreptau – și sub influența pedagogiei reformatoare – mai ales către punerea în valoare a tânărului, cu stilul său individual de viață, cu modul său specific de dezvoltare și maleabilitatea sa de dezvoltare – cu structura sa pedagogică așadar -, față de interesele controlului public. „Nevoia” de educare, conflictul personal și biografic pe care îl cunosc copiii și tinerii au fost considerate, din perspectivă pedagogică, cel puțin la fel de importante ca și interesele de sancțiune și securitate. Pornind de la această justificare a modului specific de dezvoltare a vieții tinerilor, pedagogia socială a putut revendica autonomia pedagogică a acestora în cadrul asistenței administrative acordate tinerilor din birourile pentru tineri și asociațiile de binefacere: astfel, copiii și tinerii ar trebui să beneficieze, într-un cadru pedagogic protejat, de șansa de a-și corecta deficitele de educație și problemele de comportament, pentru a fi din nou capabili să se integreze în societate.
„Educația compensatorie”, în sensul elaborării ariilor educative destinate compensării educației neobișnuite din familie (în special educația în creșe, cămine și internate), și educația socială, în sensul transmiterii valorilor și normelor sociale și politice în vigoare, în special tinerilor care nu au devenit încă cetățeni (îngrijirea tinerilor, educația civică) au constituit cei doi piloni principali ai acestei pedagogii sociale. Astăzi, aceste domenii sunt accesibile tuturor tinerilor, ele sunt astfel generalizate. În educația asistată își au originea mijloacele educative generale de ajutor în vederea afirmării în viață, iar din îngrijirea tinerilor provin lucrul cu tinerii și formarea lor social-culturală și politică. Pedagogia socială se ocupă cu probleme și conflicte care apar odată cu integrarea copiilor și adolescenților în societate și îi ajută să dobândească anumite capacități de a face față acestor dificultăți și, prin depășirea lor, să-și găsească o cale biografică de dezvoltare. Ca domeniu de educație generală în afara școlii, ea încearcă să mijlocească dobândirea unor capacități culturale, sociale și politice, prin organizarea a procesului de învățare social, cultural și politic.
Pedagogia socială de sorginte nohliană, așa cum este cunoscută și astăzi, a preluat pe de o parte sarcina de educare a adolescenților care, prin modul lor de viață și comportament, ieșeau din tiparele învățământului public general și ale normalității în vigoare din societate (tineri asociali), iar pe de altă parte, sarcina de formare a întregului tineret în ceea ce privește timpul liber petrecut în afara familiei, a școlii și a profesiunii (îngrijirea tineretului). Cu multe consecințe pentru Nohl era faptul că el trebuia să cuprindă două linii pedagogice foarte diferite în ideea pragmatică de câmp autonom de lucru al „ajutorului pentru tineret”: tradiția pedagogică în care domină disciplina și controlul educației coercitive și al educației asistate din imperiu, în care s-a creat cadrul pentru îngrijirea și asistența tineretului, și pedagogia reformatoare, care se alimenta din ideea de autonomie a tineretului și din optimismul educației în cadrul comunității pe care-1 manifesta mișcarea de tineret. Amândouă aceste direcții s-au contopit într-o pedagogie socială a tinereții, axată pe ideea de afirmare: așa cum spune Nohl, important nu este faptul că tânărul creează probleme, ci acela că el are probleme.
Practica sociopedagogică a lucrului cu copiii și a caselor de copii și-a făcut de mult timp experiențele în spațiul creat de acest arc de tensiune între asimilarea social-spațială și elaborarea proprie de valori în cadrul culturilor libere ale copilului. Cu atât mai neplăcut este faptul că cercetarea academică a socializării și a copilului nu preia și nici nu recunoaște aceste experiențe, cu toate că ele sunt foarte documentate din reviste de pedagogie socială și din relatări practice. Educatorii sunt familiarizați de destulă vreme cu multe lucruri din ceea ce s-a publicat în anii '90 în diversele ramuri de cercetare a copilului și anume: recunoașterea faptului că prin relațiile pe care le stabilesc între ei, copiii își dezvoltă propriile norme și modalități de circulație a acestora, instituie stereotipuri timpurii legate de sex, practică un management al relațiilor și au învățat, pentru că sunt copii ai societății de consum, cum să procedeze în ceea ce privește modalitățile de alegere și sunt capabili să formuleze, copii cum sunt, opțiuni surprinzătoare. Chiar dacă pare între timp un lucru de la sine înțeles să se insiste pe autonomia socioculturală a copilului și să se apere drepturile acestuia (altă veche dezbatere pedagogică socială), nu se pierde niciodată din vederi din optimismul educației în cadrul comunității pe care-1 manifesta mișcarea de tineret. Amândouă aceste direcții s-au contopit într-o pedagogie socială a tinereții, axată pe ideea de afirmare: așa cum spune Nohl, important nu este faptul că tânărul creează probleme, ci acela că el are probleme.
Practica sociopedagogică a lucrului cu copiii și a caselor de copii și-a făcut de mult timp experiențele în spațiul creat de acest arc de tensiune între asimilarea social-spațială și elaborarea proprie de valori în cadrul culturilor libere ale copilului. Cu atât mai neplăcut este faptul că cercetarea academică a socializării și a copilului nu preia și nici nu recunoaște aceste experiențe, cu toate că ele sunt foarte documentate din reviste de pedagogie socială și din relatări practice. Educatorii sunt familiarizați de destulă vreme cu multe lucruri din ceea ce s-a publicat în anii '90 în diversele ramuri de cercetare a copilului și anume: recunoașterea faptului că prin relațiile pe care le stabilesc între ei, copiii își dezvoltă propriile norme și modalități de circulație a acestora, instituie stereotipuri timpurii legate de sex, practică un management al relațiilor și au învățat, pentru că sunt copii ai societății de consum, cum să procedeze în ceea ce privește modalitățile de alegere și sunt capabili să formuleze, copii cum sunt, opțiuni surprinzătoare. Chiar dacă pare între timp un lucru de la sine înțeles să se insiste pe autonomia socioculturală a copilului și să se apere drepturile acestuia (altă veche dezbatere pedagogică socială), nu se pierde niciodată din vedere, în lucrul pedagogic social cu copiii, tensiunea primară ambivalentă între existența copilului și copilăria definită și reglementată oficial. Totodată, educatorii realizează că familiile diferite din care provin copiii se fac simțite ca spirit la locul de joacă și simt cum le apasă presiunea unui public al zonei de domiciliu ostil copiilor – pentru că problemele acestuia de segregare și izolare sunt o greutate care apasă pe umerii lucrului cu copiii.
Practica muncii sociale se confruntă așadar zilnic cu realitatea presiunilor exercitate de cultura autonomă a copiilor, de copilăria socializată, de fundalul educativ instituțional și de opinia publică locală de control. În această gamă de presiuni trebuie inclusă și pe viitor copilăria și tot aici trebuie să se ivească perspective sociopedagogice care să poată fi valorificate. Mulți asistenți sociali și-au perfecționat printr-o continuă autospecializare arta observării participative, pe care cercetătorii copilului o reclamă pentru a lăsa frâu liber formelor autonome de exprimare ale copiilor și a reprima prejudecățile adulților despre copii. Multe lucruri le-au aflat de asemenea oglindite în copii – fără metode costisitoare de anchetă – deoarece făceau și fac parte din lumea copiilor. Ei sunt însă mult prea rar întrebați despre aceasta și nu prea au posibilitatea, în programul lor obișnuit, limitat adesea din punct de vedere instituțional, să se înțeleagă între ei asupra acestui program și asupra experiențelor, observațiilor și sentimentelor cu și în cadrul acestei culturi a copiilor. în acest caz, constituie sarcina științei sociale să facă posibil discursul pentru și cu acești practicieni, pentru a filtra știința lor de banalitatea vieții de zi cu zi și pentru a o face comunicabilă și generalizabilă – și pentru a o reda astfel din nou practicienilor. Acolo unde se întâmplă acest lucru și cunoștințele practice sunt recunoscute drept empirism social-științific, se dezvoltă forme dinamice ale cercetării sociopedagogice prin cooperarea cu practica, în care pe primul plan se află nu așteptarea respectuoasă a celui mai nou studiu despre copil al momentului, ci punerea la dispoziție a cunoștințelor dobândite prin efort propriu, precum și capacitatea care rezultă din aceasta, de adaptare critică a altor cunoștințe.
Individualizarea socială nu a făcut abstracție nici de copii. Familiile care erau odinioară constituite în mediul social tradițional, cu modelele lor în aceeași măsură rigide și de încredere despre ceea ce înseamnă parteneri, paternitate și copilărie, și-au pierdut astăzi o mare parte din firescul lor. Modelele de familie moștenite nu mai par să exercite puterea normativă și autoritară asupra membrilor familiei. Așa cum pentru mulți înțelegerea parteneriatului conjugal nu se mai deduce ca un lucru de la sine înțeles din funcția paternității, respectiv a familiei, tot astfel nici a fi copil nu se mai confundă întru totul cu familia.
Procesului de individualizare care se petrece în familie pare să îi corespundă în afara ei o descompunere parțială a mediului tradițional compact al copiilor în mediile de reședință: „Când trebuie căutate locuri situate în afara casei, cum ar fi puncte de întâlnire cu tovarășii de joacă, locuințe ale prietenilor și prietenelor sau locuri pentru cumpărături sau de distracție, cu siguranță apar discuții în contradictoriu. Aceasta înseamnă că astăzi copiii par să-și organizeze de timpuriu satisfacerea nevoilor și să negocieze condițiile generale în vederea obținerii acestui lucru. Aceasta presupune, bineînțeles, multă mobilitate, flexibilitate și perseverență. în legătură cu aceasta se poate vorbi despre o independență timpurie a copiilor, datorită experimentării autonomiei prin posibilitatea de negociere a activităților colective și a timpului necesar acestora”.(Hopf, 1989) Aceste capacități și competențe de negociere ce pot fi dobândite încă din copilărie se pot dezvolta de regulă numai plecând de la un fundal familial sigur din punct de vedere economic și dezvoltat sub aspect cultural.
Nevoia biografică de autoafirmare recentă este zilnic vizibilă și îmbracă diferite forme: comportament retras al copiilor, instabilitate emoțională, agresivitate, dar și brutalitate față de copii. Pentru Winnicott acest „comportament antisocial” este o încercare de a atrage atenția asupra propriei persoane. Concepția de bază a lucrului sociopedagogic cu copiii înseamnă de aceea întotdeauna și crearea spațiilor proprii destinate acestor copii pentru ca ei să-și poată trăi copilăria; spații care nu sunt spații pedagogice de protecție, ci se pot transforma în mediul socio-spațial al vieții de zi cu zi, fără a fi deformate sau strivite de acesta. Spații de viață și experiență, în care copiii să iasă din ei înșiși și să poată trăi și alte experiențe cu adulții decât în mediul lor de reședință, unde să-și poată satisface nevoile lor primare de mișcare și de atașament emoțional și în afara spațiului retras al familiei, în care să poată învăța din timp cum să facă față conflictelor, a căror soluționare o evită de regulă părinții lor care îi suprasolicită. Această suprasolicitare din partea multor părinți și a opiniei publice din cartier/sat, sunt motivul pentru care copiii se simt excluși, simt că ei au nevoie de spații care să li se potrivească vieții lor personale, dar care să nu fie rupte de societate, care pot fi spații ale opiniei publice a copiilor.
Copiii trebuie să poată totuși simți că mediul social – chiar dacă e reprezentat numai de asistenții sociali – îi acceptă, le recunoaște în mod pozitiv drepturile. Studiul copilului, dar și experiențele asistenților sociali ne spun că o dezvoltare reușită a personalității presupune un echilibru esențial: copilul trebuie să se poată raporta prin relaționarea sa cu mediul social și la lumea adulților, dar și la lumea sa proprie. Savurarea de către copii a lumii proprii în mijlocul acestui câmp de tensiune a devenit sarcina de sine stătătoare a unei pedagogii sociale a vârstei copilului.
1.2. Nevoile fundamentale ale copilului
Copilăria constituie o primă etapă din ciclurile mari ale vieții care se caracterizează printr-un intens ritm de dezvoltare biologică, psihică și socială. Fiind considerată o perioadă de pregătire pentru viață, de asimilare a naturii umane, ea are o durată ce este dependentă de complexitatea mediului socio-cultural la care copilul trebuie să se adapteze și în care trebuie să se integreze.
Deși a existat o lungă perioadă de timp tendința de a aborda copilul ca fiind un adult în miniatură, totuși s-a impus ideea potrivit căreia acesta dispune de modalități proprii și specifice de a cunoaște realitatea înconjurătoare, de a încerca să o transforme în concordanță cu dorințele sale, de a stabili relații cu cei din anturajul său. Copilăria, în mod obișnuit, începe odată cu nașterea și se încheie în linii mari în jurul vârstei de 10 ani, cunoscând diferite stadii de evoluție ce cuprind caracteristici specifice de natură fizico-motrică, psihică și socio-culturală. Extrem de bogată în evenimente decisive în copilărie se „câștigă peste 80% din experiența de viață umană”.
Factorii care influențează dezvoltarea umană sunt de o mare complexitate: unii copii pot trece prin experiențe teribile, rămânând relativ nevătămați, în vreme ce alții pot fi grav afectați de impactul unor conflicte sau tulburări minore. Totuși, o asemenea complexitate nu eliberează nici părinții, nici asistenții sociali de responsabilitatea de a asigura creșterea copiilor în acel mediu care oferă cele mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare și interacțiune, a capacității de a intra în relație, a controlului social și a cunoașterii.
Psihologul american, Abraham Maslow, a formulat și ierarhizat cinci mari categorii de necesități umane, aplicabilitatea lor fiind oportună încă de la cele mai fragede vârste.
În prima categorie sunt necesitățile de subzistență. Aici intră un complex de necesități biologice ca: hrană, adăpost, îmbrăcăminte. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este necesar supraviețuirii individuale materiale. Împlinirea acestei nevoi este garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Copiii au nevoie de hrană corespunzătoare, de adăpost, de căldură, de igienă etc. Este foarte important, pentru dezvoltarea (fizică) normală a copilului, să se țină cont de nevoile lui de mișcare (activitate) și de odihnă (somn). Trebuie să existe o anumită alternanță între activitate și somn, orar stabilit în cadrul familiei, de regulă de către mamă. Părinții reprezintă un factor de stabilitate prin realizarea îngrijirii pe care o acordă copiilor.
Al doilea tip de necesități o reprezintă cele de securitate. Copilul are nevoie nu numai de bunurile care să-i asigure satisfacerea nevoilor fundamentale imediate, ci și de protecție împotriva mulțimii de factori distructivi, a agresiunilor, a bolilor. Copilul are nevoie de protecție pentru a fi în siguranță, cel puțin din punct de vedere fizic. El trebuie să aibă siguranța unui mediu stabil, care nu amenință mereu cu dezintegrarea, un mediu în care să aibă încredere că va răspunde atunci când el va avea nevoie. Aceste lucruri sunt îndeplinite într-o familie obișnuită, unde copilul învață să respecte anumite limite, între care se poate simți în siguranță. Nesatisfacerea acestor nevoi poate duce la labilitate emoțională, situație în care copilul nu are încredere în sine și în ceilalți.
În al treilea rând, copilul are nevoie de dragoste și acceptare. Nevoia de dragoste este una dintre nevoile care au o foarte mare importanță pentru vârsta mică a copilului. În dezvoltarea lui, copilul are absolută nevoie de afectivitatea adulților, care poate fi manifestată prin mângâieri, atingeri, îmbrățișări, dar și prin cuvinte de apreciere și afecțiune. El nu este un individ izolat, ci aparține unor grupuri sociale: familie, comunitate locală, vecinătate etc. El are nevoie să se simtă acceptat de grupurile cărora vrea să le aparțină, să se simtă integrat în mediul lor protectiv. El are, în consecință, nevoie de „apartenență”, altfel se simte singur, „dezrădăcinat”, „rupt”. Totodată are nevoie de dragoste, de un sentiment pozitiv de acceptare, ca persoană unică, de către ceilalți. Astfel, calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului depinde de satisfacerea sau nesatisfacerea nevoii de dragoste. Rolul pe care mama îl joacă în satisfacerea nevoilor de dragoste este unul major, deoarece ea este prima care stabilește o relație de atașament, aspect care pentru copilul din instituție este neglijat într-o mare măsură. împlinirea nevoii de dragoste are ca rezultat dezvoltarea unei personalități sănătoase deoarece afecțiunea primită îl face pe copil să dobândească încredere în oameni și în el însuși, recunoscându-și astfel valoarea.
Cea de-a patra categorie de necesități o reprezintă cele de a fi stimat, de a avea un statut social. Copilul are nevoie de aprecierea și stima celorlalți, dar și de încrederea și stima de sine. Acestea sunt o sursă importantă a sentimentului de liniște sufletească, de confort psihic, de echilibru. De aceea, pierderea încrederii de sine și în ceilalți duce, prin cronicizare, la grave patologii psihice.
Al cincilea tip de necesități îl reprezintă cele de autorealizare. Nevoia de actualizare de sine este considerată ca fiind o nevoie abstractă ce se referă la împlinirea personală. Ea descrie complexitatea comportamentului uman, care țintește exprimarea specifică. Fiecare persoană caută în viață împlinirea de sine, dezvoltarea și aprecierea talentelor personale, realizarea scopurilor personale. Nefolosirea tuturor capacităților copilului sau utilizarea lor parțială, sub nivelul lor, este frustrantă, generatoare de insatisfacție, de nefericire. Dimpotrivă, actualizarea acestora, acțiunea permanentă la cota lor maximă duc către o stare de împlinire, de satisfacție.
În „Tratatul de Asistență Socială”, George Neamțu prezintă încă alte trei categorii de nevoi ale copilului, pe lângă cele ierarhizate în piramida lui Maslow. Aceste categorii se referă la nevoia de noi experiențe, nevoia de încurajare, apreciere și respect și nevoia de responsabilitate.
Părinții și copiii trebuie să dezvolte o relație de apropiere, de încredere, astfel încât să devină atașați unul de altul, deoarece relația de atașament ajută copilul:
să își atingă întregul potențial;
să gândească logic;
să își dezvolte conștiința;
să dezvolte un interes cooperant cu alți oameni;
să devină demn de încredere;
să facă față stresului și frustrării;
să facă față fricii și îngrijorării;
să dezvolte relații interpersonale viitoare;
să reducă sentimentul de gelozie.
1.3. Evaluarea calității vieții
Evaluarea calității vieții în general reprezintă evaluarea abordării calității vieții din perspectiva practicii. În mod specific, când evaluăm calitatea vieții persoanelor, pornim de la o situație care ne atrage atenția, încercăm să obținem cât mai multe informații, analizăm aspectele situației și încercăm să înțelegem factorii care pot să ajute la îmbunătățirea stării de bine. Există patru pași importanți în evaluare: politicile din domeniu, cercetările, practica și intervenția. O evaluare complexă presupune luarea în considerare a tuturor acestor aspecte.
În studierea aspectelor socioumane se discută din ce în ce mai mult despre o abordare integrată a fenomenelor, făcându-se apel la utilizarea combinată a metodelor calitative (care surprind practic proprietățile calitative) și cantitative (care redau manifestările calităților) deoarece fenomenele pot fi descrise din ambele perspective, acestea fiind complementare.
Metodele calitative ocupă un loc extrem de important în măsurarea calității vieții, dar sunt utilizate destul de limitat. Totuși, acest tip de metode oferă obținerea unei imagini reale asupra modului în care beneficiarii se raportează la studiu, conferă profunzime și sens rezultatelor analizei cantitative. Combinația dintre metodele calitative și cele cantitative conduce însă la obținerea de rezultate semnificative raportat la fenomenul studiat. Cele două tipuri de metode pot fi complementare, utilizarea lor împreună oferindu-ne posibilitatea obținerii unor rezultate concrete, cât mai apropiate de realitatea fenomenului supus cercetării. Astfel, interviul și ancheta constituie două dintre metodele utilizate frecvent în cercetările sociale, îmbinând cele două tipuri de metode, cele calitative cu cele cantitative. O altă metodă care poate fi utilizată în partea de cercetare este analiza documentelor. Analiza documentelor este o metodă care ne poate furniza de asemenea date relevante privind fenomenul studiat. Asociată anchetei pe bază de interviu, conduce la creșterea eficacității metodologiei.
1.4. Aspecte generale privind dezvoltarea socială și a personalității în copilărie
Un fapt este bine cunoscut și acceptat: diversele aspecte ale dezvoltării umane – biologic-psihologic-social – sunt strâns legate între ele, interdependența dintre acestea fiind mai evidentă în primii ani de viață.
Numeroasele experimente efectuate asupra copiilor, observațiile numeroșilor cercetători scot în evidență faptul că dezvoltarea socială se realizează asemenea dezvoltării motorii sau psihice. Mai mult decât atât, se subliniază că unele deprinderi de comportament social apar atât de frecvent încât s-ar părea că sunt un rezultat firesc al dezvoltării și nu efectul condițiilor de mediu, fizic sau social. Pentru dezvoltarea socială, primul an de viață este de o importanță deosebită. Apariția zâmbetului, a comunicării afective, a comunicării verbale, dorința de companie, plăcerea declanșată de jocul cu adulții sunt forme diverse și complexe de manifestare a comportamentului social.
Un loc aparte în relațiile copilului cu mediul său îl ocupă relația acestuia cu mama, considerată de numeroși autori ca prototip al relațiilor de mai târziu.
Preocupat de psihologia dezvoltării, combinând stadiile psihosexuale ale acesteia schițate de Freud cu aspecte ale dezvoltării fizice și sociale, Erikson descrie „cele opt vârste ale omului”.
Criza psihologică sau „dilema” pot fi considerate stadii în modelarea personalității. Dacă din cauza unui mediu nefavorabil, conflictul specific unui anumit stadiu nu este rezolvat, evoluția ulterioară va fi insuficientă și distorsionată. Astfel, în primul an de viață încrederea sau neîncrederea își au originea în relațiile copilului cu mediul, îndeosebi cu mama. Îndeplinirea nevoilor copilului de către familie contribuie la instalarea încrederii și a unei stări de afecțiune pe când o îngrijire sporadică, întâmplătoare, represivă duce cu siguranță la apariția neîncrederii și ostilității.
Atitudinea cooperantă și încurajatoare a părinților îl ajută pe copil să câștige o oarecare independență, să-și dezvolte anumite abilități, să fie încrezător în forțele sale, să devină autonom. Tendințele supraprotectoare ale unor părinți dublate de limitarea libertății copilului favorizează apariția și manifestarea îndoielii și rușinii.
Evoluțiile înregistrate în plan fizic și intelectual îi permit copilului – în condiții de mediu favorabil – să-și fixeze scopuri în acțiunile sale, să-și organizeze în așa fel activitatea încât să-și îndeplinească măcar o parte din ceea ce și-a propus, chiar mai mult, să manifeste inițiativă. Îngrădirea libertății, considerarea copilului ca fiind un neputincios determină trăirea unui sentiment de vinovăție. Mai târziu, odată cu intrarea copilului în lumea școlii, șansa de a dobândi noi calități concretizate în elev harnic, fruntaș, premiant, este condiționată printre altele și de sistemul de recompense utilizat de către cadrele didactice, laude și încurajări. Uneori însă, poate să apară la unii copii sentimentul de inferioritate cauzat de greșeli educative ale adulților, care fie resping și nu recunosc eforturile depuse de aceștia, fie recurg frecvent la alte genuri de sancțiune, de pedepse, insuficient sau chiar deloc motivate.
Erikson accentuează asupra faptului că tipul de relație maternă este mai important decât cantitatea de hrană ce i se oferă copilului. Mama este considerată o sursă de recompense primare, contactul cu ea poate duce la satisfacerea unor dorințe sau nu. În funcție de aceasta, copilul o va asocia pe mama sa cu sentimentul de jenă, de conflict sau dimpotrivă cu cel de plăcere, de afecțiune. În virtutea generalizării stimulului, este posibil și chiar normal ca să fie extinse în relațiile cu alți oameni reacțiile copilului de apreciere sau de evitare deprinse în cadrul raporturilor lui cu mama.
În procesul socializării copilului, un rol deosebit revine și tatălui, dragostea și securitatea asigurată mamei transferându-se și asupra copilului. Cu toate modificările intervenite în ultimele decenii în statutul femeii, tatăl rămâne totuși purtătorul principal al valorilor comunității, valori pe care încearcă să le impună și în familie. Autoritatea, fermitatea, hotărârea împletite rațional cu afectivitatea pot realiza un echilibru favorabil dezvoltării copilului. Există însă și atitudini excesive cu efecte uneori de nebănuit.
Astfel un tată „dominator” care nu acceptă să fie contrazis și care pretinde cu orice preț să fie respectat va dezvolta un copil timid, supus, neîncrezător, dependent sau dimpotrivă un copil violent, rebel și cu tendințe de vagabondaj. La polul opus se află tatăl „bomboană”, care prin comportamentul său va favoriza dezvoltarea unui copil abulic, gata să cedeze sau să evadeze din fața celui mai mic efort. Foarte frecvent întâlnim și în preajma noastră așa numitul tip de tată „demisionar”, un fel de „laissez-faire”, absent și neinteresat de soarta familiei și mai cu seamă a copilului său care va deveni incapabil de a se conforma unor cerințe școlare sau imperative sociale.
Limitată la cercul familiei în primul an de viață, lumea copilului se lărgește treptat incluzând segmente ale microcomunității în care trăiește. Tratați la început ca pe niște obiecte, ceilalți copii încep să capete interes, apărând relații de colaborare, apoi de prietenie. Relaționarea cu alții constituie pentru copil și o posibilitate de „măsurare” a calităților și treptat de conștientizare a unor trăsături negative. De regulă, copii manifestă sociabilitate foarte de timpuriu, dar aceasta se exprimă la început mai mult sub forma jocului „unul lângă altul” decât „unul cu altul”.
Spre vârsta de 5-6 ani, manifestările comportamentului social devin tot mai frecvente și mai complexe; jocul solitar rămâne un refugiu indispensabil, dar nu o prezență permanentă. Drumul spre maturizare socială presupune dominarea sau chiar eliminarea egocentrismului caracteristic primilor ani și manifestarea emoțiilor și sentimentelor superioare de prietenie, colaborare, respect, inițiativă, competiție etc.
Odată cu intrarea în școală, comportamentul în cadrul grupului devine mai diferențiat, activitățile sociale mai bine organizate, ceea ce favorizează apariția unui sistem propriu de valori. Relaționarea cu copii de aceeași vârstă influențează procesul de conturare a imaginii și conștiinței de sine, constatându-se că în situațiile în care un copil se simte apreciat pozitiv, simpatizat de colegii săi și el se va considera mai agreabil, își va îmbunătăți opiniile despre propriul „eu”. Popularitatea sau lipsa acesteia afectează puternic autoaprecierea-autoevaluarea.
Alături de familie, colegi, cunoscuți, prieteni, cadrele didactice influențează considerabil natura interacțiunii sociale prin atmosfera generală pe care o impun, ele putând facilita sau nu acceptarea socială a fiecărui copil.
Dezvoltarea socio-culturală a personalității este dependentă și de caracteristicile temperamentale. Astfel mobilitatea, forța și echilibrul proceselor nervoase superioare pot influența nu numai numărul relațiilor cu alții, dar și natura și calitatea acestora.
Copilăria este, de fapt, prima etapă din ciclurile mari ale vieții, caracterizându-se printr-un intens ritm de dezvoltare biologică, psihică și socială. Fiind considerată o perioadă de pregătire pentru viață de asimilare a naturii umane, ea are o durată ce este dependentă de complexitatea mediului socio-cultural la care copilul trebuie să se adapteze și în care trebuie să se integreze.
CAPITOLUL II. INSTITUȚIA FAMILIEI
2.1. Familia între schimbare și stabilitate
Majoritatea cercetătorilor din domeniul familiei, dar și actorii politici sau opinia publică în general, susțin teza că, în ultimele decenii, familiile din societățile contemporane au suportat transformări importante. În același timp, aceasta continuă să reprezinte o instituție fundamentală în societate, fapt pentru care în dezbaterile publice problema „declinului familiei" este privită cu tot mai multă îngrijorare.
Imaginea familiei, preluată în discursul politic și științific, este aceea a unei instituții care prezervă tradițiile și valorile naționale, fiind relativ independentă de contextul social-economic și având o mare capacitate de inerție. Fără a-și diminua importanța ca instituție socială, schimbările din ultimele decenii în sfera familiei îndreptățesc concluzia că, dimpotrivă, familia nu mai reprezintă o instituție conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societății: „familia caută acum să se debaraseze de „gloria” conservatorismului, de „meritul” de a fi păstrătoarea valorilor naționale, devenind mai curând „barometrul” schimbărilor sociale, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare și liberalizare. Familia pare tot mai integrată în dinamica societații, tot mai mult condiționată de schimbările economice și sociale, influențând la rândul ei evoluția de ansamblu. Conceptul clasic de „structură a familiei” se asociază în prezent cu cel de „restructurare a familiei”.
Schimbările din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în fața unei noi civilizații, postindustrială, postmaterialistă sau postmodernă. Apar noi stiluri de viață, o filosofie a libertății și experimentării, o nouă fază a consumerismului, un hedonism controlat, alte modalități de petrecere a timpului liber. Postmodernitatea înseamnă primatul intereselor individuale în defavoarea așteptărilor pe care societatea le are de la familie, răspândirea modelelor alternative la familia nucleară clasică, redefinirea funcțiilor familiei, democratizarea rolurilor și statusurilor în familie și, nu în ultimul rând, schimbarea valorilor familiale.
2.1.1. Familia tradițională
Modelul tradițional de familie este larg răspândit până spre sfîrșitul secolului al XlX-lea în Europa (Occidentală), iar referința principală este familia extinsă / lărgită, cel mai adesea stabilită pe un teritoriu agricol patrimonial (de unde și denumirea de „patriarhală”). Mulți autori au considerat că tipul extins al familiei, caracteristic societăților agrare tradiționale, oferă numeroase avantaje față de alte forme de familie. Conform Voinea, acestea pot fi sistematizate astfel:
capacitate sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea familiei, bolnavilor, vârstnicilor)
posibilitatea de a acumula resurse mai mari
durabilitatea și continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condițiile dispariției unuia dintre membrii familiei
influența mai mare pe care o poate exercita asupra comunității locale (mai ales în mediul rural).
Deși tipul extins de familie nu a reprezentat modelul cel mai răspândit, ci mai degrabă cel mai puternic idealizat, poate fi considerat caracteristic societății preindustriale prin atributele asociate: rolul fundamental în societate, funcțiile de bază pe care le îndeplinește, distribuția inegală a statusurilor și rolurilor, relațiile strict reglementate dintre membrii, autarhia și izolarea de societate.
Familia tradițională reprezenta o instituție conservatoare, în care sistemul valoric era puternic modelat de valorile religioase și se baza pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitarea unor reguli rigide care să mențină stabilitatea și așa numitul „spirit de clan”. Familia tradițională era o comunitate închisă. Loialitatea față de familie este mai presus de interesul propriu . „Spiritul de clan (…) conduce la o moralitate dublă, în care obligațiile morale față de autoritățile de tot felul sunt mai puțin importante decât cele față de rude…în cadrul familiilor este concentrat foarte mult capital social, dar în afara lor există relativ puțin”.
Din punct de vedere economic, familia tradițională se baza pe o economie de subzistență, „reprezenta unitatea fundamentală de producție, care furniza nu numai hrana, ci și o mulțime de obiecte necesare în gospodărie.” Economia gospodăriei era una autarhică de subzistență, un indicator al circuitului închis al familiei și al tuturor activităților și funcțiilor pe care le îndeplinea familia tradițională. Producția și consumul erau realizate în cadrul gospodăriei, la ele participând toți membrii familiei.
La nivelul funcțiilor, familia tradițională asigura totalitatea nevoilor individului, de la funcția de reproducere, educația copiilor, îngrijirea bătrânilor, până la transmiterea tradițiilor și obiceiurilor culturii respective. Pentru că funcția dominantă a familiilor tradiționale era cea de reproducere, era mai puțin importantă perspectiva dezvoltării personalității părinților sau copiilor.
Rolurile sunt distribuite conform ierarhiei, a conformismului și a puterii. Acestea definesc un stil de viață al familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici etc. Relațiile de gen erau asimetrice, bărbatul deținând poziția privilegiată.
2.1.2. Familia modernă
Modernizarea instituției familiale este un proces de adaptare la schimbările produse de revoluția industrială, de revoluțiile politice, dar și un participant activ la schimbare, cu rol esențial în cristalizarea valorilor comportamentelor moderne.
Armonia și cursul „natural” al vieții de familie în comunitățile tradiționale au fost tulburate de schimbările macrosociale care au avut loc, odată cu dezvoltarea urbană și industrializarea. Modernitatea aduce, pe de o parte, importante schimbări la nivel societal, iar pe de alta, transformarea structurii familiale și o reorientare a stilului de viață. Se configurează o nouă ordine socială și o nouă structură socială pe bazele cărora apar noi stiluri de viață.
Conform analizei lui Weber decăderea familiei tradiționale este corelată cu nașterea „spiritului calculativ” și a întreprinderii capitaliste, mai multe mecanisme cauzale conducând la aceste transformări :
creșterea mijloacelor și resurselor economice
decăderea pământului ca valoare economică (e înlocuit cu banul)
diviziunea proprietății odată cu reducerea dimensiunii familiale : de la proprietăți largi ale familiei extinse, la ferme mici, individuale
activitatea economică se produce în afara familie: ocupația se exercită în birouri, ateliere, magazine; familia devine predominant unitate de consum și nu de producție
eliminarea dependenței întreprinderii de familie (reglementarea juridică a proprietății private, a falimentului, a registrelor comerciale, contabilității)
autoritatea parentală (sau a clanului) devine irațională și nu mai este dublată de puterea economică
dezvoltarea diferențierii sociale, care a dus la geneza aspirațiilor individuale în defavoarea celor de grup
educația nu se mai face predominant în familie, locul acesteia e preluat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Astfel valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine
protecția individului începe să fie exercitată de stat care tinde să înlocuiască rolul familiei în această privință
Familia nucleară a devenit modelul ideal deoarece corespundea perfect cerințelor contextului social: „producție în masă, cu valori și stiluri de viață în mare măsură comune, o putere birocratică și ierarhică și o separare netă între viața de acasă și viața profesională.”
Dacă în comunitățile tradiționale, familia era o unitate închisă, toate activitățile desfășurându-se în cadrul gospodăriei, societatea industrială face ca individul, prin intermediul ocupației să participe în viața publică și să deschidă familia către exterior. Familia a fost nevoită să se adapteze modelului industrial, la nivelul structurii și al stilului de viață. A început să se pună foarte mult accent pe dezvoltarea personală, pe nevoia de independență și pe libertatea alegerii partenerului. Nevoia de intimitate, funcția de solidaritate devin tot mai importante. „Principala distincție dintre familia tradițională și cea modernă privește primordialitatea obligațiilor și a afecțiunii”.
Un aspect esențial pentru familia nucleară din perioada industrială îl reprezintă apariția instituțiilor care au preluat din funcțiile tradiționale ale familiei, de la cea economică până la cea de socializare și educativă a copiilor. Alte funcții s-au menținut însă au suferit modificări importante în conținut.
Separarea vieții profesionale de mediul familial a întreținut diviziunea sexuală a muncii și inegalitatea între membrii familiei, bărbatul deținând în continuare o poziție privilegiată. Femeile încep însă să își construiască autonomia, încercând să își depășească datoriile casnice și să se afirme tot mai mult pe plan economic. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei în activități profesionale extrafamiliale determină noi configurații ale raporturilor dintre cei doi parteneri, în sensul unor redefiniri ale rolurilor acestora. Astfel, apariția și proliferarea carierei profesionale și a traiectoriei sociale feminine au complicat relațiile din interiorul familiei. Familia modernă se caracterizează prin flexibilizarea structurii de autoritate și putere. Totuși, în lupta cu rolurile de gen tradiționale femeile ajung să fie prinse în conflictul dintre autonomia maritală și dependența economică pe care piața muncii îl generează și pe care îl întreține într-un cerc vicios. Deciziile egalitare apar mai degrabă în probleme de creștere a copiilor sau loisir, nu și asupra problemelor financiare.
În concluzie, principalele transformări ale instituției familiale datorate modernizării pot fi rezumate după cum urmează:
Modelul nuclear de familie devine puternic idealizat.
Autoritatea patriarhală este în scădere și crește rolului individului în decizia asupra momentului căsătoriei și a alegerii partenerului.
Mobilitatea spațială, neolocația
O parte din funcțiile familiei (economică, educațional-socializatoare) încep să fie preluate de alte instituții (piața, statul, școala).
Familia își diminuează rolul economic, conservând numai funcția de consum, menajul comun.
Femeia începe să pătrundă pe piața muncii
Tendința de egalizare a rolurilor domestice
Schimbarea perspectivei asupra valorii copilului în familie: nu mai reprezintă forță de muncă, ci are valoare în sine; costul său devine tot mai ridicat; se reduce numărul de copii ai cuplului.
Deși în proces de transformare, familia își conservă statutul de instituție fundamentală în societate.
2.2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului
Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari grupe de factori determinanți, care se află într-o relație de interdependență și care, în proporții diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalității.
Cele trei grupe mari de factori sunt: ereditatea, mediul și educația. În actul de educare a copilului, familia a fost și este considerată un factor prioritar și primordial, deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”. În familie, copilul își face pregătirea pentru viață. Contribuția familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsura ce etapele de creștere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de viață, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale. Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului și înțelegerea.
Familiile dezorganizate au o influență haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului și adaptarea acestuia la condițiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară devenirii umane.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația din familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață, este dependent de părinți, iar aceștia nu sunt preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci au în vedere și educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic urmărește concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume și viață, despre fenomenele din natură și societate, copilul le primește din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care, cu timpul, devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea, le vor îmbogăți vocabularul, îi vor învăța să se exprime corect și coerent. În familie, copiii își însușesc primele cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc experiențe morale. Părinții îi învață de timpuriu să înțeleagă ce este „bine” și ce este „rău”, ce este „permis” și ce este „interzis”. Pentru unele fapte și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt criticați de către părinți.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei, dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat.
Experiența educației în familie arată că acolo unde copii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi, ei devin egoiști, nu-și iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări.
Așadar, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităților fizice, mintale și afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul și înclinațiile și să-l ajute să-și formeze încetul cu încetul adevărata lui personalitate.
2.3. Interrelațiile familiale
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Transformarea individului în persoană, adică în „individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua – de acela că, multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Mediul/climatul familial este conturat de multitudinea relațiilor care se stabilesc între membrii familiei și sistemul de valori pe care aceștia îl promovează. Membrii familiei (părinți, bunici, frați) oferă, prin însăși existența lor, modele de comportament care vor fi asimilate de copii în mod spontan prin imitație.
În ceea ce privește interacțiunea dintre frați, faptul de a fi născut primul sau ultimul, precum și acela de a fi copii mai mulți sau mai puțini are importante repercursiuni asupra dezvoltarea persoanei.
În cazul primului copil, mult timp (un an, cel puțin), el e singurul copil, în consecință, dragostea mamei și a celorlalți membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor. Când este certat de tată, e rasfățat de mamă și de bunici sau invers, în așa fel încât, copilul unic e de obicei un copil răsfățat, conștiința de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă – egocentrică. Pentru copil, părinții și cei din jur sunt niște instrumente și tentacule de care el se servește pentru satisfacerea trebuințelor. Astfel, copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpânește pe toți ceilalți, aservindu-i printr-o metodă sau alta, printre care plânsul. Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic. Atunci, atenția părinților față de el va fi și mai crescută, îndeplinindu-i orice capriciu.
Atunci când primul copil este urmat de al doilea, din unicul copil el ajunge cel mai mare și astfel trebuie să fie cel mai cuminte renunțând la orice conflict în favoarea celui mic. Atenția părinților trece dintr-odată asupra copilului mic, primul trecând pe un plan secundar făcându-l să sufere un fel de detronare.
În diferitele conflicte dintre cei doi, victoria poate fi de partea celui mai mare, dar de obicei lucrurile se întâmplă invers: părinții se amestecă în aceste conflicte luând partea celui mai mic. Datorită acestor renunțări pe care copilul mai mare este obligat să le facă în favoarea celui mic, precum și lipsa de afecțiune, primul născut poate dezvolta o personalitate de învins, ajungând o persoană supusă și introvertă. Cel mic, fiind susținut în conflicte de către părinți poate dezvolta o personalitate agresivă și combativă, poate fi o persoană cu o mare putere de inițiativă și o fire extrovertă.
În cazul familiilor cu trei copii, cel mare își păstrează același caracter, dar puțin mai atenuat, deoarece el găsește o anumită consolare în faptul că, rivalul său, cel de-al doilea, ajunge să fie cel mijlociu și să sufere și el pe urma copilului mai mic. Atunci, cel mijlociu, având un frate mai mare și unul mai mic, el poate ajunge să aibă dezvoltarea cea mai echilibrată, având o justă balanță între agresivitate și supunere, retragere în sine și spirit de inițiativă.
Relațiile dintre frați și surori nu depind însă numai de ordinea nașterii, ci și de atitudinea părinților. Educația unui copil nu se poate obține nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci printr-o justă combinare a lor. Această combinare depinde de la individ la individ, în funcție de natura sa (mai recalcitrantă sau nu), de împrejurări, de situația socială și economică a familiei etc.
Stilurile comportamentale parentale sunt foarte importante în constituirea personalității copilului. Părinții pot fi calmi sau irascibili, permisivi/indulgenți, restrictivi/punitivi. Ei se pot comporta într-un fel sau altul în funcție de comportamentul copilului la un moment dat sau în funcție de situația concretă. În egală măsură, părinții pot manifesta atitudini și comportamente stabilizate, „cronicizate” și oarecum independente de acești factori situaționali. Stilul parental influențează gradul de reținere sau agresivitate al copilului, comportamentul său prosocial, facilitează sau perturbă elaborarea imaginii de sine, poate favoriza sau întârzia elaborarea valorilor morale sau dezvoltarea competenței sociale.
Influențele educative ale familiei sunt, prin urmare, o expresie directă a relațiilor care se stabilesc în interiorul familiei și a modelelor culturale pe care le oferă. Acțiunea educativă se exercită de către un subiect (membru al familiei) în mod intenționat, conform unui scop, utilizând anumite metode. Oricare din membrii familiei își poate exercita atribuțiile educative, în funcție de experiența sa, de posibilități, de concepția despre educație, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are, etc. Autoritatea părinților este expresia manifestărilor atitudinale pe care aceștia le promovează în relațiile cu copiii, conferindu-le acel ascendent generator de stimă, respect, admirație, indispensabil realizării acțiunilor educative.
2.4. Perspective și teorii sociologice asupra familiei
Perspectivele teoretice asupra familiei au evoluat de la un consens qvasi-unanim asupra dominației familiei nucleare și a rolului ei central în societate până la pluralitatea modelelor familiale alternative și a abordărilor lor teoretice din contemporaneitate. În perioada postbelică, teoria standard a familiei considera familia nucleară o unitate adaptativă și mediatoare între individ și societate. Conform originii sale structural-funcționaliste, această perspectivă susține că familia îndeplinește funcții esențiale pentru membrii săi și pentru societate. Studiile feministe au avut un impact hotărâtor în evoluțiile teoretice asupra familiei. Teoriile cu nivel mare de generalitate au început să fie înlocuite cu teorii de rang mediu, cu explicații contextuale. Abordările teoretice care au început să se contureze nu au mai putut fi integrate într-o perspectivă comună, astfel încât începând cu anii 1980 putem vorbi de o pluralitate teoretică în domeniul sociologiei familiei.
Perspectiva funcționalistă – „Nici-o altă instituție socială nu mai este responsabilă de desfășurarea la fel de multor funcții”, ceea ce face ca familia să fie „unitatea de bază a societății”. Perspectiva funcționalistă pune accent pe proprietățile structurale și pe funcțiile sistemelor familiale. George Murdock arăta că familia permite realizarea a patru funcții fundamentale pentru viața socială: sexuală și reproductivă (fără de care societatea s-ar stinge), economică (fără de care viața ar înceta) și educațională (fără de care cultura s-ar sfârși). Conform lui Parsons, există două cerințe funcționale la nivelul familiei: o funcție expresivă, în vederea îndeplinirii nevoilor de dezvoltare și emoționale, și o funcție instrumentală, care să asigure o bună funcționare a cerințelor economice și o distribuire cât mai bună a resurselor. H. Stahl clasifică funcțiile familiei în două mari grupuri: funcții interne, care asigură securitatea și afecțiunea membrilor săi, și funcții externe care contribuie la integrarea membrilor în societate. Dintr-un punct de vedere mai nou, având în vedere și recentele transformări în sfera familiei, cercetători americani contemporani găsesc că funcțiile familiei sunt: reproducerea (înlocuirea generației pasive și a celor care mor), susținerea mamei și a copilului în perioada lor critică, socializarea tânărului, suport și protecție pentru membrii, pentru copii dar și pentru adulți, mai ales în caz de boală sau îmbătrânire, atribuirea unui status, transfer de venituri.
Perspectiva interacționist-simbolică – Indivizii reacționează în funcție de semnificațiile atribuite lucrurilor înconjurătoare. Simbolurile atribuite obiectelor sunt construite în urma interacțiunilor sociale în care indivizii sunt implicați și sunt adaptate și modificate printrun proces interpretativ. Familia este o unitate de personalități aflate în interacțiune. Rolurile sunt construite ca urmare a negocierilor din interiorul familiei. Interacționismul simbolic se concentrează asupra modurilor de formare a semnificațiilor prin intermediul interacțiunii. Oamenii sunt ființe sociale care atribuie sens acțiunilor lor prin relaționarea cu ceilalți. Studiul interacțiunii sociale duce la o mai bună înțelegere a sistemelor și instituțiilor sociale, ele depinzând practic de schemele de interacțiune socială în care se implică indivizii. Din punctul de vedere al interacționalismului simbolic, căsătoria implică modelarea de noi definiții, astfel încât două persoane cu biografii distincte și separate să poată coexista și să construiască o sub-lume a cuplului. Soții își restructurează definițiile despre ei înșiși, despre viața lor cotidiană, despre experiența lor trecută și despre viitor.
Teoria conflictului – Familia este concepută ca un sistem de reglementări conflictuale permanente. Este un aranjament social în care întotdeauna unii beneficiază mai mult ca alții. Teoria conflictualistă propune conflictul ca o parte a vieții de zi cu zi, fiind determinat de lipsa resurselor, incompatibilitatea scopurilor, etc. Conceptul de putere este central. Resursele disponibile în cadrul familiei sunt mijloacele prin care un membru poate dobândi putere asupra celorlalți. Distribuția inegală a puterii apare ca urmare a unui mecanism structural de management al conflictului. Diferențele de putere pot fi ele însele surse ale conflictelor din familie. Eshleman consideră conflictul o activitate naturală și inevitabilă în interacțiunea umană, inclusiv în sistemul familial și în cadrul interacțiunilor maritale, fără a fi neapărat distrugător, ci mai degrabă capabil să consolideze relația partenerilor, care ar putea să o considere mai valoroasă. Pentru conflictualiști, „soluția la problemele familiale va veni doar odată cu sporirea egalității, atât în cadrul familiei, cât și în societate ca întreg”. Aplicațiile teoriei conflictului au fost dezvoltate mai ales în domeniul violenței domestice și al studiilor de gen.
Teoria schimbului social – Această teorie este folosită cu precădere în economie sau antropologie însă a fost folosită și în studiile sociologice despre familie. Interacțiunile dintre indivizi presupun întotdeauna costuri și recompense, la care se adaptează reciproc. Teoria schimbului a fost folosită în studiile privind alegerea partenerului marital, calitatea relației maritale, conflictele maritale și chiar în studiile despre divorț.
Perspectiva feministă – A contribuit la „demistificarea” familiei și a rolurilor de gen. Familia este puternic stratificată, bărbații primind mai multe recompense comparativ cu femeile. Diviziunea de gen a sarcinilor domestice este inegală, femeia contribuind mai mult și primind mai puțin. Relațiile dintre soți sunt relații de putere în care bărbatul domină. Feminismul scoate în evidență discriminările determinate de rolurile sociale de gen și le pune practic sub semnul întrebării, în ideea unei redefiniri, reevaluări. „Construit social, individul poate fi deconstruit”. Prin învățare socială, indivizii se vor putea obișnui cu timpul și cu femei care ocupă posturi de conducere, dar și cu bărbați care au grijă de copii și gospodărie. Sistemele de stereotipuri de gen afectează practic toate domeniile sociale, de la familie, muncă, sistemul economic și chiar cel politic, până la religie și educație. Practic, întreaga viață este guvernată de aceste stereotipuri la care atât bărbații, cât și femeile tind să se conformeze. Mai mult, orice încercare de a ieși din aceste roluri și de a crea o identitate aparte, nu fac decât să stârnească conflicte, opoziții, și chiar stigmatizarea celor care încearcă să își depășească atributele rolului stabilit de societate.
Teoria ciclului vieții familiale – Teoria e o abordare dinamică și se referă la trecerea individului, odată cu scurgerea timpului, prin anumite etape semnificative în cadrul vieții de familie, fiecare etapă conferindu-i anumite drepturi și obligații social prescrise. Chiar abordarea teoretică a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, de la un model determinist de evoluție familiei, cu stadii universale, la o diversitate de modele, adaptabile unui tip de familie au altul. Recent, accentul a fost mutat de la familie la individ, familia fiind ea însăși doar o etapă în ciclul vieții sale.
Teoriile ecologiste – Comportamentul indivizilor este considerat o funcție a interacțiunii cu mediul, un raport între amenințările exterioare și abilitățile individului de a le face față. Indivizii fac parte dintr-o serie de ecosisteme, de la familie (microsistemul), la școală, loc de muncă (mezosisteme), până la sisteme exterioare (exosistem) în care individul nu este participant activ dar este afectat de evenimentele care se produc la acest nivel și până la macrosistem (ansamblul ideologiilor, instituțiilor sociale comune unei culturi).
CAPITOLUL III. VIOLENȚA ÎN RELAȚIA DE CUPLU: ASPECTE PSIHOSOCIALE
Aspecte teoretice privind violența și agresivitatea
Violența a făcut obiectul a numeroase demersuri științifice în vederea unei reprezentări cât mai fidele a realității și a găsirii de soluții care să ducă la diminuarea acestui fenomen sau cel puțin a consecințelor lui mai grave.
Odată cu definirea conceptuală a violenței, facem primii pași în cunoașterea ariei sale de cuprindere. Violența, conform originii sale latinești înseamnă forță. Ca atare, ea este „o forță brutală pe care o ființă o impune altora, putând merge până la constrângere exercitată prin intimidare sau teroare”.
Datorită caracterului său social, violența a fost considerată de asemenea, „o relație socială” între autorul și victima violenței. Prin exercitarea ei, autorul violenței urmărește să obțină de la victima violenței o reacție, o atitudine, un comportament care să-i permită să-și realizeze scopurile și interesele proprii sau ale altora. În acest sens, violența este apreciată ca fiind o „manifestare tipic umană”.
În încercarea de a găsi o explicație individuală a violenței, specialiștii în domeniul psihologiei o denumesc ca fiind „un comportament agresiv manifest”. Cu o arie de cuprindere mult mai largă decât a violenței, agresivitatea este caracterizată ca însușire a tuturor ființelor vii, prezentă pe întreaga scară de evoluție a acestora. Așadar, orice ființă vie este echipată cu o anumită doză de agresivitate potențială. Aceasta devine manifestă în condițiile în care sistemul viu se află în condiții de apărare. Agresivitatea umană se manifestă în cadrul relațiilor socio-afective, „registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu-zisă”.
Agresivitatea înseamnă în limba latină a ataca. „Este o lege biologică, care conduce nu doar în regnul animal, ci și în specia umană”. Așadar, dispunem cu toții de o anumită stare psihofiziologică prin care putem răspunde unei ființe sau lucru investit cu semnificație, în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii lor. Ansamblul acestor conduite ostile poate fi prezent atât la nivel conștient, inconștient, cât și fantasmatic. Manifestările agresivității umane sunt foarte diverse, iar violența este doar una dintre ele. De exemplu, persoanele cu o excitabilitate crescută, manifestată prin gesturi de nerăbdare, un ton ridicat și iritat al vocii, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, vioiciune crescută etc. pot ajunge la comportamente cu finalizări dramatice, reprezentând un factor de risc social major. De asemenea, actele impulsive pot fi agresiune în condițiile în care devin necontrolate, imprevizibile, iraționale și ostile datorită unei motivații subiective sau pur și simplu unei reacții reflexe. Violența este o formă de agresiune care presupune utilizarea forței pentru asumarea superiorității.
Considerând aceste accepțiuni asupra violenței, putem concluziona că „violența este o manifestare comportamentală de relație interumană și exprimă sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unor stări de agresivitate”. Violența este „reprezentată prin toate conduitele agresive la care un subiect mai puternic fizic sau moral îl supune pe unul mai slab”.
3.2. Definirea și formele de manifestare ale violenței în cuplu
Definirea violenței în cuplu necesită realizarea unor precizări conceptuale în vederea stabilirii termenilor și abordării problematicii în contextul elementelor pe care se fundamentează. Din acest punct de vedere, începând cu anii '70. utilizarea conceptului de „violență împotriva femeii” a vizat analiza unei „varietăți de comportamente, incluzând actele de violență cu caracter emoțional, sexual și fizic, crima, mutilarea genitală, urmărirea excesivă, hărțuirea sexuală și prostituția”. Studiile care s-au axat pe analiza violenței dintre partenerii intimi au dus la concluzia că violența împotriva femeii se manifestă în unul din șase cupluri”. Studii recente realizate în Statele Unite ale Americii evidențiază că 26% dintre femei și 16% dintre bărbați au raportat violență în relația de cuplu manifestată prin tentative sau acte de violență fizică și întreținerea de relații intime fără a exista acordul partenerului.
În raport cu termenii utilizați în abordarea problematicii violenței din relația de cuplu se impun o serie de precizări. Mișcarea feministă din anii ' adus în atenția opiniei publice termeni ca „maltratarea soției”, „abuzul asupra soției/logodnicei”. Aceștia au fost preluați de către științele sociale, sistemul juridic și cel de sănătate. Marele avantaj a constat în faptul că s-a lărgit aria de cercetare astfel încât analiza violenței împotriva femeii a fost extinsă la analiza cuplului și a familiei din care face parte. În acest context, termeni precum „maltratarea soției”, „abuzul asupra partenerului/ei”, „violența conjugală”, „conflict conjugal”, „violență maritală”, au fost incluși în aria de acoperire a unui termen cu un caracter general: „violență domestică". În anul 1999, Centers for Disease Control and Prevention din Atlanta (SUA) a introdus termenul „violența dintre partenerii intimi”. Scopul a fost acela de a identifica simptomatologia conflictului conjugal care degenerează în violență. În cazul cuplurilor căsătorite, obiectivul principal al introducerii acestui termen a vizat diferențierea problematicii violenței dintre parteneri în raport cu violența din familie sau violența domestică.
E. Stark și A. Flitcraft consideră violența domestică un proces ce implică .amenințări și provocări, atât prezente, cât și trecute, care pot avea drept rezultate vătămări corporale în cadrul relației dintre parteneri, indiferent de statutul lor legal. Asaltul de natură fizică sau sexuală este însoțit, de cele mai multe ori, de violență verbală cu scopul intimidării partenerului, de izolarea victimei față de potențialele resurse care îi pot oferi suport social: prieteni, familie, vecini, de distrugerea bunurilor care aparțin victimei, amenințări ce vizează persoane importante pentru victimă, în special copiii, controlul asupra banilor, alimentelor, telefonului, deplasărilor etc.”. N.K. Denzin precizează că violența domestică „implică acțiuni plasate într-un context emoțional și cognitiv care generează interacțiuni negative între partenerii intimi. Astfel de acțiuni includ violul marital, acte sadomasochiste, tentative de omor, tortură fizică, acte frapante de hrănire, ridiculizare și sfidare, pretexte impuse partenerului abuzat că acțiunile sale simulează violența nefiind altceva decât jocuri nonconformiste”.
Există mai multe forme de violență conjugală: fizică, emoțională, sexuală, economică și socială.
Violența fizică debutează cu gesturi și acte dureroase îndreptate împotriva femeii sau persoanelor importante pentru aceasta: copii, părinți, frați, bunici etc. Dar, în același timp, vizează și intimitatea fizică. Pentru că urmările violenței fizice sunt cele vizibile, există tendința de a reduce violența conjugală doar la această formă de manifestare. În cazurile extreme, violența fizică are urmări tragice. Violența fizica îmbracă mai multe forme de manifestare: împingerea, plesnirea, răsucirea brațelor, trasul de păr, lovituri aplicate cu pumnii sau picioarele, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, fracturarea oaselor, traumatisme craniene în urma aruncării în victimă cu diverse obiecte, folosirii armelor sau izbirea acesteia de mobilă și pereți. Unele forme ale acestei violențe pot provoca, în final, moartea victimei. Sechestrarea este de asemenea o manifestare a violenței fizice, deoarece duce la privarea de libertate, impunerea unei forme de sclavie.
Violența conjugală psihologică – Abuzul emoțional și cel psihologic sunt interrelaționate având o prevalență ridicată în toate formele de abuz exercitate de partenerul violent asupra femeii. Prin această formă de violență se ajunge la destabilizarea victimei, prin anularea propriilor repere și a percepției personale asupra lucrurilor, pentru a se supune ușor voinței „agresorului”. Mijloacele agresiunii conjugale la nivel psihologic sunt numeroase: refuzul de a vorbi mai multe ore sau zile, insultele, țipetele și tendința de a vorbi în contradictoriu, criticile interminabile, sarcasmul, remarcile umilitoare, șantajul emoțional sau financiar (ca mijloc de control), hărțuirea, ordinele contradictorii, denigrarea, devalorizarea acțiunilor celuilalt. Toate acestea ating integritatea psihică a partenerului, constituind acte de violență psihologică.
Există însă și situații când, abuzul emoțional se manifestă izolat prin utilizarea unor strategii ce vizează privarea victimei de a-și îndeplini nevoile și dorințele personale, folosirea intimidărilor, injuriilor, amenințărilor, distrugerea bunurilor personale, interzicerea de a relaționa cu părinții, rudele, prietenii, vecinii, uciderea animalelor de companie preferate.
Violența sexuală – Constrângerea sexuală poate fi realizată prin brutalitate, dar și printr-o presiune insidioasă, lăsând să se înțeleagă că, dacă partenerul nu cedează, nu acceptă actul sexual, va trebui să se aștepte la urmări neplăcute. Unele femei se supun partenerului gândindu-se că au o „datorie conjugala” și că nu au dreptul de a-l refuza sau pur și simplu nu vor să-l enerveze, pentru a nu deveni victime ale mâniei. Ele devin astfel un fel de obiect sexual al celuilalt.
3.3. Cauzele violenței în familie
J. Edleson și colaboratorii au identificat o serie de factori care sunt în strânsă legătură cu violența împotriva femeii, dintre aceștia făcând parte, „factorii de personalitate și cei socio-culturali respectiv factorii referitori la familia de origine”. În acest context, rezultatele sunt dintre cele mai complexe. Pamela P. Alexander a cercetat felul în care se transmite violența intergenerațională, iar rezultatele au arătat că bărbații abuzați în copilărie de către tată sunt mai predispuși spre violență în propriile relații. Se poate afirma astfel că interdependența familială include „relațiile reciproce” în cadrul familiei ce „permit un context care favorizează exteriorizarea și satisfacerea nevoilor emoționale ale membrilor familiei”. În general, bărbatul care agresează o femeie (bate, lovește, violează etc.) manifestă, potrivit cercetătorilor americani Anne H. Fishel și Barbara C. Rynerson, sentimente de gelozie și complexe de inferioritate. În relația „victimă-agresor”, autorii citați precizează că nevoile emoționale se află în interdependență, „cu toate că ele se exprimă într-un mod negativ și distructiv”.
Tabel nr. 1 – Percepția privind cauzele violenței domestice
Alissa Pollitz Worden și Bonnie E. Carlson au realizat în perioada ianuarie – martie 2000 o cercetare în care și-au propus să investigheze și să prezinte percepția opiniei publice din orașul New York referitoare la cauzele violenței domestice. Eșantionul cercetării a fost alcătuit din 1200 de subiecți, selectați aleator din rezidenții a șase comunități din orașul New York care au fost intervievați telefonic. Cele șase comunități au fost selectate în funcție de doi indicatori: gradul de urbanizare și cazurile de violență domestică semnalate serviciilor sociale și raportate ulterior judecătoriei. Eșantionul a fost reprezentativ din perspectiva caracteristicilor demografice specifice acestor comunități. „În jur de jumătate din respondenți erau femei căsătorite, 80% dintre acestea aparțineau rasei albe și 1/3 dintre ele absolviseră colegiul”. În vederea evitării polarizării răspunsurilor, cercetătoarele au utilizat întrebări deschise care au fost alcătuite astfel încât percepția cauzelor violenței domestice a putut fi clasificată în funcție de: factori individuali, factori familiali, de cuplu, factori de nivel macrosocial, alți factori care pot reprezenta cauze ale violenței domestice (Tabelul 1). „Doar 8% dintre subiecți nu au oferit nici un răspuns cu privire la cauzele violenței domestice […]; 34% au dat un singur răspuns, 33% două răspunsuri, iar restul de 25% au furnizat trei sau mai multe răspunsuri distincte.”
3.4. Efectele violenței între parteneri asupra copilului
În ultimele decade, cercetătorii clinicieni și-au exprimat din ce în ce mai mult îngrijorarea cu privire la faptul că copiii care sunt martori la violența maritală ar putea suferi consecințe negative chiar și atunci când nu sunt ei țintele violenței. Cu toate acestea, cercetările asupra acestor copii sunt destul de puține în comparație cu cele care studiază copiii ca și victime directe ale abuzului fizic.
Studiile de caz realizate asupra copiilor-martori ai violenței părinților au apărut pentru prima dată în anii 1970, cu primele studii empirice conduse în anii 1980. Deoarece a fi martor la violența domestică poate teroriza copiii și îi poate determina să nu mai socializeze, mulți cercetători au început să considere expunerea la violența domestică ca o formă de abuz psihologic.
Numeroase studii au ajuns la concluzia că copiii care au asistat la episoadele de violență între părinți au un risc crescut de a avea dificultăți de adaptare. S-a încercat estimarea acestor probleme. S-au comparat copiii care au fost martori la abuzul fizic marital cu cei care nu au fost martori la asemenea situații, sau care au fost martori doar la abuzul verbal dintre părinți. S-au înregistrat asocieri semnificative între tipul de violență maritală și comportamentul copiilor. Rezultatele obținute au demonstrat că aproximativ 63% dintre copiii-martori au avut comportamente mai negative decât cei care nu erau martori.
În studiile care comparau diferențele dintre copiii martori și copiii victime, s-a constatat că între cele două grupe nu au existat diferențe semnificative în ceea ce privește comportamentul de adaptare.
Nu toți copiii resimt imediat efectele negative ale discuțiilor pe tonalități „înalte” între părinți, dar atunci când acestea devin o regulă sau unele dintre ele dintre ele durează mult și par să nu se mai termine niciodată, abia atunci apar consecințele asupra sănătății mentale și emoționale a copiilor – efecte care nu țin cont de statutul social, economic sau cultural al familiei respective.
Violența dintre părinți, fie ea verbală, emoțională sau fizică are numeroase urmări asupra copilului care este martor la aceasta – de la cele mai mici la cele mai mari și grave.
Conform specialiștilor în psihologie de la tlchowstuffworks.com unul dintre aceste efecte este că copilul poate să nu știe cum să se descurce într-o situație conflictuală. Discuțiile din familie reprezintă o ocazie pentru a-i arăta copilului cum se comunică și cum să învețe să gestioneze un conflict verbal cu o altă persoană. Părinții sunt un model pentru copiii lor, astfel că aceștia din urmă învață cel mai bine și mai ușor prin imitație.
Un alt efect negativ este cel asupra emoțiilor copilului. Acesta poate deveni stresat, îngrijorat și iritat. Când părinții se ceartă, mediul din familie devine „toxic” din punct de vedere emoțional, iar pentru copil acest lucru înseamnă tristețe, mult stres pe care el nu știe să-l recunoasă și să-l gestioneze. Mintea sa este plină de întrebări: ce se va întâmpla de data aceasta? Oare părinții mă mai iubesc? Oare ei vor divorța? Cu mine ce se va întâmpla?
Conform unui studiu realizat de către KidsHealth, aproximativ 25% dintre copiii chestionați au afirmat că au devenit violenți când s-au simțit stresați, copleșiți sau supărați pe părinți; au lovit, au mușcat sau au dat cu capul de ceva. Copiii preșcolari care au asistat la conflictele dintre părinți au crize de isterie mult mai des decât cei care nu au fost martori la asemenea scene. Când sunt la vârstă școlară, ca semne ale tulburărilor cauzate de stresul în familie, unii copii tind să se interiorizeze (de regulă fetele) sau sunt mult mai agresivi (de regulă băieții).
Un alt efect este acela că performanța școlară scade evident. Astfel, atât la școală cât și acasă, copilul începe să se gândească din ce în ce mai mult la discuțiile în contradictoriu din familie, la integritatea familiei și se concentrează mai puțin la învățat și teme. Unii copii încep să dea semne de abilități reduse de rezolvare a problemelor și dificultăți de memorare direct proporționale cu nivelul de tensiune de acasă. Un studiu realizat de Institutul de Cercetare Economică arată că, la nivelul copiilor din clasele a III-a, a IV-a și a V-a, cei care trăiau într-un mediu conflictual au avut rezultate mult mai slabe la scriere și matematică și aveau mari probleme de disciplină.
Alte efecte ale violenței verbale la care este martor copilul se referă la tulburări de tipul depresiei, anxietății, agresivității, stimei de sine scăzute și dificultăți de relaționare cu covârstnicii. Dacă apar și abuzurile fizice între părinți, copilul are mari șanse ca, pe termen lung, să dezvolte probleme fizice (cardiovasculare, endocrine și ale sistemului imunitar) și/sau probleme de sănătate mintală.
Disputele din familie pot uneori părea minore, dar efectele lor pot fi pe termen lung. Conform unui studiu publicat în Jurnalul Academiei Americane pentru psihiatria copilului și adolescentului, adolescenții care au fost expuși conflictelor dese dintre părinții lor au avut de suferit mulți ani de pe urma efectelor psihologice. Specialiștii acestui studiu au urmărit un grup de câteva sute de persoane, începând de la nivel de grădiniță până la maturitate și s-a confirmat că acei tineri care au mărturisit că părinții lor se certau frecvent erau cei cu risc major de depresie, consum de alcool și de droguri, dar și cu comportament antisocial, nu doar în adolescență, dar și la 30 de ani. De asemenea, ei aveau și relații personale problematice și șanse mici de succes în carieră ca și adulți.
3.5. Caracterul social al violenței familiale
De la începutul secolului XX, sociologii au suspectat familia de „îmbolnăvire”. Funcțiile ei fundamentale pentru viata socială sunt amenințate de tensiuni și conflicte între membrii familiei, mergând până la forme de violență extremă care-i afectează atât pe adulți, cât și pe copii.
Exacerbarea funcției sexuale conduce la dominanta componentei erotice la nivelul cuplului, în defavoarea fericirii conjugale. Funcția reproductivă a familiei suferă și ea modificări datorită schimbărilor survenite la nivelul familiei tradiționale. De exemplu, prin creșterea vârstei la căsătorie, atât în cazul bărbaților (30,8 ani), cât și în cazul femeilor (27,2 ani) asistăm la o diminuare a numărului de copii pe cuplu și la apariția târzie a primului copil la nivel de cuplu. De asemenea, prin implicarea puternică a femeii în viața productivă asistăm la o exacerbare a funcției economice, însă la o diminuare a celei educative, prin slaba implicare a părinților în educația copiilor. Toate acestea devin sursă a violenței în familie și promotor al dezorganizării sociale. Explicațiile acestei situații pot fi destul de diverse. Rolurile femeii și bărbatului în societate s-au schimbat foarte mult, mediul economic a devenit destul de instabil, creând o serie de presiuni pentru menținerea unui loc de muncă, formare și dezvoltare profesională, deschiderea unor afaceri proprii etc., contextul politic național și internațional impune noi așteptări, iar societatea în ansamblul ei împărtășește mentalități care încurajează spre independență și autorealizare. Stresul social generat de schimbările survenite la nivelul familiei tradiționale, dezorganizarea socială și perpetuarea stereotipurilor de gen, devin „o sursă importantă de violență, care este adesea îndreptată împotriva partenerului mai slab din familie”.
În condiții de violență, familia dobândește o conotație duală. Dualitatea relațiilor dintre membrii unei familii este relevată de faptul că, alături de spațiul protectiv și securizant, „familia este și cel mai activ centru de agresiune, poate și pentru faptul că în familie fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale”.
Formele de agresiune cele mai răspândite în cadrul familiei sunt îndreptate asupra copiilor, femeilor si persoanelor vârstnice. Aceste persoane sunt supuse unor riscuri mult mai mari, ca victime ale violenței în familie, decât ca potențiale victime în orice alt tip de violență. Straus, Gelles și Steinmetz susțineau încă din 1980 că este mult mai probabil ca o persoană sa fie lovită sau ucisă în propria familie, de un alt membru al familiei, decât pe stradă, de oricine altcineva. Pericolul este dat de caracterul ascuns al violenței în familie, care face aproape imposibilă intervenția politiei, justiției și a altor instituții pregătite să ofere suport pentru victime. Astfel, vecinii, colegii și alte persoane care știu despre existența unei forme de violență într-o familie, de cele mai multe ori nu sesizează instituțiile responsabile, considerând că este „o problemă de familie care nu mă privește”. Rămâne așadar, în responsabilitatea victimei să declare violența și să solicite sprijinul celor abilitați să intervină. În realitate însă, în foarte puține cazuri, victima este pe deplin pregătită să comunice cu instituțiile și să pună capăt agresiunilor până la obținerea unei sentințe definitive din partea instanțelor. Cert este ca, deși violența în familie implică actori privați ai actului de violență, implicațiile fenomenului în sine sunt cât se poate de publice.
Datorită consecințelor sale asupra vieții, violența în familie este considerată o problemă majoră de sănătate, care afectează integritatea fizică și psihică a individului și pune în pericol viața sa. Pe de altă parte, specialiștii în terapie de cuplu și familie atrag atenția asupra caracterului patologic al relației dintre membrii cuplului, motiv pentru care, familiile în cauză sunt denumite familii disfuncționale, iar fenomenul violenței prezent în aceste familii este recunoscut și sub denumirea de „violență maritală” sau „violență familială”.
3.6. Prevenirea și combaterea violenței maritale
3.6.1. Politici și servicii sociale centrate pe violența între parteneri
În domeniul familiei, politicile sociale elaborate de diverse state se fundamentează pe o serie de obiective precum creșterea nivelului de trai, ceea ce conduce către îmbunătățirea calității vieții, „asigurarea imortalității societății prin asigurarea înlocuirii generațiilor”, socializarea noii generații în funcție de normele și valorile promovate în cadrul societății și, nu în ultimul rând, „asigurarea egalității sexelor” prin prisma „eliminării sexismului instituționalizat sau a discriminării sexuale neintenționate”. W. Dumon (1998) consideră politicile sociale centrate pe familie ca vizând, în special, elaborarea unor strategii prin intermediul cărora să fie vizibile și controlabile acele fenomene care pot modifica funcționarea optimă a acesteia. Totodată, ele trebuie să promoveze elaborarea unor măsuri de prevenție, asistare și remediere în cazul prevalente: unor probleme sociale precum violență domestică sau controlul comportamentelor demografice (planning familial, sterilizarea voluntară, reglementarea avorturilor și a divorțurilor). De asemenea, politicile sociale sunt responsabile de realizarea și implementarea acelor măsuri economice și sociale prin intermediul serviciilor specializate de asistență socială și medicală menite să susțină familiile monoparentale, familiile cu mult copii, victimele violenței domestice, asistența acordată familiilor sărace, asistența în. îngrijirea persoanelor dependente (persoane cu handicap, bolnavi cronici, vârstnici; persoane toxico-dependente etc.). Nu în ultimul rând, politicile sociale au rolul de a elabora măsuri prin intermediul cărora familia să își dezvolte capacități și abilități de a-și soluționa problemele cu care se confruntă fără asistență specializată.
Astfel, în funcție de stilul de viață al familiei sau de modalitatea de intervenție în problematica familiei, politicile sociale pot fi divizate în trei categorii distincte: ameliorative, de remediu și substituționale. Politicile de tip ameliorativ sunt centrate pe familie și copil, iar obiectivul constă în asigurarea egalității de șanse prin intermediul redistribuirii pe orizontală (de la familiile cu unu-doi copii la cele numeroase). Principalele măsuri constau în reducerea taxelor/impozitelor și acordarea de alocații familiale. Politicile de remediu au rol informativ și educațional, fiind implementate atât de instituțiile publice, cât și de cele nonguvernamentale. Iată de ce acest tip de politici vizează în special individul și modalitatea de relaționare. Măsurile constau în promovarea serviciilor de consiliere și terapie familială. Politicile substituționale sunt centrate în special către persoanele cu venituri diminuate și au ca obiectiv principii soluționarea aspectelor cu care se confruntă familia în contextul participării femeii pe piața muncii. În această categorie sunt incluse serviciile de asistență a familiei care întâmpină dificultăți în vegherea sau îngrijirea copiilor, a vârstnicilor, a persoanelor cu handicap etc.
Așadar, politicile sociale centrate pe familie promovează măsuri de natură legislativă, economică și socială care pot avea un caracter incitativ, limitativ sau reglatoriu. Măsurile de tip incitativ promovează acele comportamente familiale și demografice acceptate de normele și valorile societale. Cele limitative se referă la diminuarea și eradicarea acelor comportamente familiale care nu sunt în acord cu dezideratele sociale. Măsurile cu caracter reglatoriu au drept obiectiv orientarea clară, prin intermediul unor stipulări economice și legislative, a comportamentelor familiale și a relațiilor de familie (situația persoanelor căsătorite, numărul nașterilor, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară soții, caracteristicile proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modul și stilul de viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de satisfacție/insatisfacție, fericire, frustrare etc.)
Modelele de politici sociale care abordează violența maritală sunt fundamentate două axe de interes. Pe de-o parte, acțiunile și obiectivele vizează cunoașterea și promovarea drepturilor omului atât la nivel teoretic, cât și la nivel practic. Pe de altă parte, impune înțelegerea și abordarea violenței maritale din perspectiva sănătății publice. Politicile sociale centrate pe violența maritală și elaborate din perspectiva încălcării drepturilor omului au ca punct de plecare „punerea în discuție a percepției culturale conform căreia, femeile sunt inferioare bărbaților și schimbarea structurilor sociale care au instituționalizat această violență transformând-o într-o normă firească”. În acest context, violența maritală reprezintă o formă de agresiune generată de diferențele de putere dintre victimă și agresor. Astfel, neintervenția statului prin instituțiile și serviciile abilitate, dar și prin intermediul unor măsuri concrete în plan juridic/penal, educațional și social, devine pentru agresor o justificare „normală” a încălcării unor drepturi fundamentale ale omului. Măsurile de intervenție care sunt dezvoltate din această perspectivă vizează serviciile sociale de intervenție în situația de criză. Prin intermediul acestora, victimele beneficiază de consiliere și suport de urgență. De cele mai multe ori, astfel de servicii sunt dublate de cele de protecție socială reprezentate de intervenția serviciilor de poliție (protecția legii), orientarea victimei către adăposturile de urgență, iar în cazurile în care sunt implicați și copii, protecție și plasament de urgență. Totodată, sunt necesare serviciile terapeutice pentru victime, familie și agresor, asigurându-se în acest mod consiliere pe termen lung. Foarte importante sunt serviciile care asigură consilierea juridică, precum și cele de pledare a cauzei care au rolul de a conștientiza actorii politici cu rol decizional în raport cu prevalența fenomenului și necesitatea adoptării de politici care să diminueze acest tip de violență.
Politicile sociale care abordează violența maritală ca o problemă de sănătate publică vizează efectele sociale generate de nesoluționarea optimă a acestui tip de violență: avort, mortalitate maternă, sănătatea reproducerii, victimele colaterale reprezentate de copii. În acest context, „impactul violenței intrafamiliale asupra victimei este resimțit de mediul social imediat, afectând astfel în mod indirect societatea în ansamblul ei”. Este accentuată importanța prevenției prin dezvoltarea unor servicii cu caracter de informare și diseminare a cauzelor fenomenului și a serviciilor centrate pe această problematică. Un rol important este reprezentat de serviciile de consiliere premaritală prin intermediul cărora sunt educați tinerii și cuplurile care doresc să își legalizeze relația.
3.6.2. Rolul serviciilor sociale și medicale
Majoritatea studiilor axate pe intervențiile realizate de către serviciile specializate (sociale, psihologice, medicale, juridice) în vederea soluționării cazurilor de violență domestică, sunt fundamentate pe o serie de proiecte/programe sociale care au drept obiective reducerea sau prevenția acestui fenomen social (L. Bennett și colab.., 1999; R.E. Dobash și R.P. Dobash, 2000; R.E. Fleury, 2002; N. Berns și D. Schweingruber, 2007). Impactul acestor intervenții este evaluat în funcție de schimbările provocate care au generat diminuarea intensității diferitelor forme de manifestare ale violenței intrafamiliale. De exemplu, A.N. Weisz și colaboratorii au realizat un studiu axat pe modul în care serviciile sociale și cele legale (sistemul juridic și intervenția poliției) intervin și acționează în cazurile de violență domestică. Concluziile cercetării au evidențiat că acele femei care beneficiază de intervenția promptă a organelor de poliție care ulterior, cu ajutorul instanțelor judecătorești, elaborează măsuri de protecție a victimelor împotriva unor atacuri posibile ale partenerului violent, au mai multe șanse de a finaliza plângerea împotriva partenerului și de a părăsi relația abuzivă. Cei trei cercetători consideră că poliția are un rol deosebit de important în furnizarea suportului social deoarece, în multe cazuri, reprezintă primul filtru prin care se obțin informații, interacționând atât cu victima cât și cu agresorul. Modalitatea de abordare a situației de către organele de poliție are un impact major asupra victimei aflată într-o situație de vulnerabilitate maximă. De aceea, atunci când se dorește evaluarea intervenției realizate din perspectiva victimelor, în cele mai multe cazuri, atât succesele cât și insuccesele reprezintă un efect al modului în care polițiștii au intervenit. Atunci când ofițerii de poliție au tendința de a culpabiliza victimele, în majoritatea situațiilor, femeile renunță în a mai solicita ajutor. Acest fapt se explică prin prisma rolului pe care poliția îl are într-o comunitate: asigurarea protecției membrilor acesteia. Atunci când acest obiectiv nu este îndeplinit, încrederea în competența și imparțialitatea persoanelor care reprezintă acest sistem scade considerabil.
R.E. Fleury a inițiat un studiu în care a evaluat opinia victimelor violenței domestice raportată la intervenția sistemului penal, a modalității în care judecătorul a soluționat cazurile și a modului în care s-au derulat procesele. Alte cercetări au analizat factorii care au determinat victimele să apeleze la sprijinul oferit de poliție (M.L. Coulter și colab., 1999, I.W. Hutchison și colab., 1994), precum și modalitatea de intervenție a acesteia (B.J. Stephens și P.G. Sinden, 2000).
Asemenea cercetări sunt necesare pentru că oferă o abordare exhaustivă a diferitelor modalități de intervenție în astfel de cazuri problematice, evidențiindu-se, atât punctele „tari”, cât și aspectele care necesită îmbunătățiri dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, se oferă argumente practice în vederea elaborării unor noi servicii specializate pe problematici care necesită un anumit tip de abordare. Pe de altă parte, este demonstrată necesitatea instruirii speciale a acelor persoane care alcătuiesc echipa pluridisciplinară menită să intervină și să ofere sprijin atât victimelor cât și agresorilor. Din păcate, numărul insuficient de specialiști, insuficienta calificare a celor care există, reprezintă obstacolele majore care determină multe victime să nu apeleze la sprijinul oferit de serviciile sociale, juridice, medicale.
Din acest punct de vedere, Michelle Fugate și colaboratorii au realizat o cercetare având la bază un eșantion alcătuit din 491 de femei victime ale violenței domestice care au solicitat ajutorul serviciile sociale din Chicago. În acest context, abuzul a fost definit ca reprezentând „rănirea fizică sau orice acte negative, prin intermediul cărora victimele au fost forțate să se angajeze în activități sexuale care s-au petrecut cu un an înaintea cercetării”. Majoritatea femeilor au afirmat că abuzurile din partea partenerilor au debutat cu forme ușoare de violență fizică, precum lovituri cu palmele (plesniri) sau îmbrânceli (23%) care, ulterior au fost amplificate de forme de abuz fizic care au generat dureri continue provocate în urma unor lovituri realizate prin intermediul pumnilor și a picioarelor (23%) sau a abuzurilor fizice care degenerau în tentative de omor, deoarece partenerii își sugrumau victimele (23%). 25% dintre femei au fost victimele unor forme extreme de abuz din cauza faptului că partenerii le-au amenințat cu diferite arme care le-au provocat leziuni fizice grave sau le-au afectat din punct de vedere psihologic, multe dintre ele manifestând atacuri de panică sau apoplexie.
Astfel, s-a constatat că 82% dintre aceste femei nu au solicitat ajutorul și intervenția serviciilor de asistență socială și de consiliere, 74% (364) dintre femei nu au apelat la serviciile medicale iar 62% dintre acestea nu au solicitat intervenția organelor de poliție, în timp ce, 29% dintre femei (140) nu au apelat la sprijinul prietenilor, vecinilor sau al familiei extinse. În tabelul următor sunt prezentate principalele motive care determină victimele violenței domestice să nu apeleze la sprijinul și protecția oferită de serviciile sociale, medicale, ale poliției sau ale familiei și prietenilor.
Lipsa suportului social de natură formală și informală are drept consecințe izolarea și înstrăinarea socială a acestor femei, fapt care reprezintă principala cauză a diverselor afecțiuni fizice și psihice cu care se confruntă victimele abuzurilor violenței domestice. Îngrijorător este că toate cele patru forme de suport social, formal (servicii sociale și de consiliere, servicii medicale, servicii furnizate prin intermediul poliției) și informal (familia extinsă, prieteni, vecini) au fost caracterizate de către victime ca ineficiente și, prin urmare, nu au nici o utilitate. „Părerile victimelor se concentrează pe ideea că serviciile sociale și cele de consiliere nu sunt o necesitate și nu sunt eficiente iar aceste păreri se reflectă în procentul de 38% care indică motivul pentru care aceste servicii nu sunt contactate. Multe victime afirmă că actele de violență nu sunt considerate de către aceste servicii „suficient de serioase”. Unele femei consideră că un serviciu de consiliere sau un serviciu social nu le poate ajuta […] Multe dintre ele afirmă că se pot consilia singure sau pot vorbi cu oricine altcineva”.
Un procent și mai mare, 74% au aceeași părere și despre serviciile medicale. Astfel, 227 de victime ale abuzurilor partenerilor nu au găsit în serviciile medicale suportul de care aveau nevoie. Mai mult decât atât, verdictul dat de către aceste servicii este fundamentat pe aceeași superficialitate „situația nu este chiar atât de gravă”. Aceeași situație și atitudine este întâlnită și în cazul percepției victimelor cu privire la intervenția poliției. Din acest punct de vedere, 39% dintre femei afirmă că poliția nu manifestă nici un interes pentru situația cu care se confruntă. În această categorie intră mai ales mărturiile acelor femei care trăiau cu partenerii în uniune consensuală. În acest context, poliția nu intervenea în nici un fel, considerând că este în puterea femeii să întrerupă relația violentă. Procentul de 39% (71 victime) reflectă ineficiența în ceea ce privește suportul de natură informală reprezentat de prieteni, vecini, familia extinsă. Victimele violenței domestice nu au apelat la această formă de ajutor social fie pentru că nu au considerat că incidentul necesită „mediatizare”, fie pentru simplul motiv că „vorbitul este ineficient și nu rezolvă nimic, iar soluția este tot în mâna lor”.
Tabel nr. 2 – Principalele cauze invocate de victime în raport cu nesolicitarea ajutorului serviciilor de intervenție
CAPITOLUL IV. DELINCVENȚA JUVENILĂ, O PROBLEMĂ SOCIALĂ
4.1. Pierderea și suferința: o temă perpetuă în asistența socială a grupurilor de risc
Pierderea și suferința reprezintă o temă mereu actuală în asistența socială a grupurilor de risc întrucât traversează timpul, epocile și toate civilizațiile umane (Kellehear, Collyer, 2007; Lyons, Manion, Carlsen, 2006). Pierderile, traumele și suferințele le întâlnim și la marile civilizații mesopotamiene, egiptene, indiene, traco-dacice etc. „Pierderea este o parte esențială a procesului de învățare ce se desfășoară pe tot parcursul vieții modelând identitățile și personalitățile noastre”.
Pierderea și suferința au determinat apariția asistenței sociale, plecând de la formele primare de solidaritate umană până la formele moderne și inovatoare de acordare a serviciilor de specialitate. Întreaga istorie a asistenței sociale este legată de pierderi și de suferință. Multe inițiative publice sau voluntare au la bază asemenea situații; de-a lungul istoriei, omenirea s-a confruntat cu o multitudine de situații dramatice și traumatizante (războaie, foamete, catastrofe naturale, atrocități în masă gen holocaust, incendii devastatoare etc.) ce au generat pierderi multiple, durere și suferință.
Întâlnim în jurul nostru copii abandonați, persoane fără adăpost, dependenți de drog, victime ale violenței domestice și ale traficului de ființe umane, persoane infectate cu HIV/SIDA, refugiați, femei practicante ale sexului comercial, victime ale dezastrelor naturale, vârstnici singuri, persoane cu dizabilități etc. În orice societate întâlnim grupuri excluse social și aflate în pericolul de a perpetua pierderi la nivel social. Astfel de grupuri sociale se confruntă cu lipsa de putere și control, cu probleme persistente, cu deteriorare fizică, emoțională, mentală și socială, cu deficit de resurse interioare, cu lipsa sprijinului familial și social, cu discriminare, stigmatizare și deseori cu situații de călcare a drepturilor omului. Pierderile pot fi obișnuite, cum ar fi pierderile specifice stadiilor de dezvoltare, specifice procesului de îmbătrânire, sau neobișnuite, comune mai multor persoane sau singulare. De asemenea, întâlnim pierderi așteptate, graduale, cum ar fi decesul unei persoane aflate în fază terminală, dar și pierderi neașteptate. Efectele pierderilor sunt resimțite la nivel biologic, emoțional, cognitiv și social.
Există o diversitate de pierderi ce pot fi înregistrate de-a lungul vieții: pierderea bunăstării sociale, pierderea rolurilor sociale, pierderea locului de muncă, pierderea sănătății, pierderea tonusului emoțional, pierderea speranței etc.
Majoritatea autorilor specializați în domeniul pierderilor sunt de părere că supraviețuitorii parcurg în general aceleași stadii: șoc și negare, negociere, furie, depresie și acceptare. Kubler-Ross descrie următoarele cinci etape întâlnite la persoanele care se confruntă cu diverse pierderi personale și deci experimentează durerea și suferința, stadii întâlnite mai ales la persoanele aflate în fază terminală: refuz („mă simt bine; nu mi se poate întâmpla tocmai mie"), mânie („de ce tocmai mie, nu este drept”), tocmeală/negociere („poate este totuși un diagnostic greșit; măcar să trăiesc să-mi văd copiii mari”), depresie („o să mor, nu se mai poate face nimic"), acceptare („o să fie totuși bine; viața merge mai departe”).
Un loc aparte în complexitatea pierderilor îl ocupă trauma definită ca șoc emoțional puternic, generat de trăirea sau expunerea la situații traumatizante gen tortură, terorism, atrocități în masă, violență, mutilare, accidente, decese multiple, catastrofe naturale.
Lista evenimentelor traumatizante poate continua, existând o multitudine de situații ce produc efecte negative asupra personalității, și care pot fi încadrate, contextual și cultural, în categoria evenimentelor traumatizante.
Istoria traumei este aceeași cu istoria omenirii; nu există perioadă istorică în care trauma să nu fie prezentă. Traumele suferite în copilărie pot avea consecințe mai târziu, viitorul adult confruntându-se cu dificultăți legate de atașament, încredere în relațiile sociale, stimă de sine. Un accident suferit în copilărie poate implica spitalizare prelungită, separare de părinți, tratament medical pe termen lung, toate aceste situații având consecințe asupra dezvoltării copilului. Traumatizante sunt și situațiile în care copilul este criticat în mod constant, jignit, mustrat, descurajat atunci când își exprimă opiniile, toate aceste experiențe având consecințe în inhibarea adultului de mai târziu.
Traumele pot fi întâlnite pe tot parcursul vieții; întâlnim traume produse de accidente, violență domestică, viol, experiențe nefaste în mediul carceral, accidente nucleare, hazarde biologice, erupții vulcanice, uragane sau tornade. Riscurile și inegalitățile sunt prezente în toate societățile (Denney, 2005; Levin, Laar, 2006).
Reacțiile la astfel de evenimente și riscuri sunt diferite de la un individ la altul, de la o societate la alta, de la o cultură la alta, de la o religie la alta. Într-un fel sunt resimțite pierderile în familiile hindu, tibetane sau budiste, în alt fel în familiile de evrei sau de creștini. „Unele grupuri sunt mai predispuse la distrugere, pierdere și suferință în contextul diferitelor hazarde. Variabilele-cheie în explicarea variațiilor impactului includ clasa (ce include diferențiere în bunăstare), ocupația, casta, etnia, genul, dizabilitatea, starea de sănătate, vârsta, statutul de imigrant (legal sau ilegal), natura și extinderea rețelelor sociale.” Reacțiile pot fi diferite și în funcție de problemele și dificultățile generate de pierderi: discriminare și stigmatizare în cazul persoanelor infectate cu HIV/SIDA, izolare socială în cazul refugiaților și imigranților, etichetare în cazul consumatorilor de drog sau al practicantelor sexului comercial, dependență în cazul persoanelor în vârstă sau al persoanelor cu dizabilități etc.
Formele de răspuns din partea asistenței sociale sunt diverse, plecând de la consiliere și terapie individuală și de grup, la servicii de integrare socioprofesională, servicii de suport, programe de harm reduction etc.
4.2. Sisteme sociale responsabile de reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni
Sociologic, noțiunea de infracțiune este sinonimă cu delictul și crima, fenomenele asociate fiind infracționalitatea, delincvența și criminalitatea. Juridic, se consideră a fi infracțiune „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (art. 17, alin. 1, Cod penal). Ca atare, pentru ca o faptă să fie catalogată ca infracțiune, este necesară îndeplinirea concomitentă a următoarelor trei caracteristici:
să prezinte pericol social: relevă aspectul material și social al infracțiunii; fapta trebuie să aducă atingere unor valori sociale importante pe care legea penală le apără și anume suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept;
să fie săvârșită cu vinovăție: reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia. Vinovăția presupune o atitudine conștientă, în sensul că făptuitorul își dă seama de reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, ale rezultatului acestora, și săvârșește voit aceste acțiuni sau inacțiuni, antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite;
să fie prevăzută de legea penală: această trăsătură decurge din principiul fundamental al legalității incriminării, care exprimă regula că întreaga activitate în domeniul penal se desfășoară în baza legii și în conformitate cu aceasta; abia după ce a fost constatată prevederea în legea penală este justificată cercetarea celorlalte trăsături esențiale ale infracțiunii.
Conform art. 17, alin 1, Cod penal, „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința încălcării dispoziției normei juridice penale, adică săvârșirea unei infracțiuni. însă chiar și în cazul comiterii unei infracțiuni, arată Mitrache, caracterul inevitabil al răspunderii penale nu trebuie înțeles în sens absolut, fiind posibile, în anumite situații, stări sau împrejurări reglementate prin lege, înlăturarea răspunderii penale ori înlocuirea acesteia cu altă formă de răspundere juridică, dacă se apreciază că restabilirea ordinii de drept este mai eficientă în acest fel. Pentru analiza de față, centrală este forma de înlăturare a caracterului penal al faptei numită – minoritatea făptuitorului. Conform art. 50, Cod penal, „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal".
În țara noastră, principalele sisteme sociale responsabile de reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni sunt sistemul de asistență socială și sistemul de justiție penală. Fiecare dintre aceste două sisteme primește în supraveghere persoane care au comis fapte penale, diferența făcând-o răspunderea lor penală. Sistemul de asistență socială primește în supraveghere minorii care au comis fapte penale, dar nu răspund penal, în timp ce sistemul justiției penale primește în supraveghere persoanele care au comis infracțiuni și care au răspundere penală.
În cazul săvârșirii unei fapte penale de către un minor care are vârsta mai mică de 14 ani ori mai mică de 16 ani și se dovedește că acesta nu a avut discernământ în comiterea faptei, statul, prin intermediul instituțiilor sale, poate dispune o serie de măsuri de protecție specială ce urmăresc cu precădere îngrijirea și dezvoltarea minorului, iar nu pedepsirea acestuia. Principalele măsuri de protecție specială ce pot fi dispuse față de un minor delincvent care nu răspunde penal sunt măsura supravegherii specializate, în cazul în care acesta rămâne în îngrijirea părinților săi, sau măsura plasamentului (în familia lărgită, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial), în cazul în care menținerii minorului în familie nu este posibilă sau acesta nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite a măsura supravegherii specializate.
Măsurile de protecție specială se stabilesc și se aplică doar în baza unui plan individualizat de protecție, care este realizat de către serviciul public de asistență socială. Deciziile privind instituirea acestor măsuri de protecție specială sunt luate de către Comisia pentru Protecția Copilului atunci când există acordul părinților ori al reprezentantului legal sau de către instanța judecătorească atunci când acest acord lipsește. Criteriile în funcție de care se ia decizia instituirii unor măsuri sunt:
condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;
gradul de pericol social al faptei;
mediul în care a crescut și a trăit minorul;
riscul săvârșirii din nou de către minor a unei fapte penale;
orice alte elemente de natură a caracteriza situația minorului
Așa cum menționat anterior, în cazul luării măsurii speciale a supravegherii specializate, minorul va rămâne în îngrijirea părinților sau a reprezentantului legal și va trebui a respecte o serie de obligații, precum: frecventarea cursurilor școlare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, precum și interzicerea frecventării anumitor locuri sau a intrării în comun cu anumite persoane. Dacă din diverse motive minorul nu și-a îndeplinit aceste obligații, Comisia pentru Protecția Copilului, respectiv instanța judecătorească dacă nu există acordul părinților, poate decide instituirea măsurii plasamentului la familia lărgită a unui asistent maternal. De asemenea, atunci când fapta comisă de minor prezintă un pericol social ridicat sau atunci când acesta continuă să comită fapte penale, legea prevede posibilitatea plasării minorului într-un serviciu ce tip rezidențial specializat. Gradul de pericol social este stabilit, ținându-se cont „de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului”.
În ceea ce privește serviciile specializate destinate minorului delincvent care nu răspunde penal, acestea sunt: servicii de zi, servicii de tip familial și servicii de tip rezidențial. În anul 2009 funcționau 13 servicii în instituții de rezidențial, 7 servicii în centre de zi ale serviciilor publice de asistență socială și un serviciu de zi al unui organism privat acreditat. O posibilă explicație a subdezvoltării acestor tipuri de servicii specializate este numărul mic de minori pentru care se identifică nevoia instituirii unei măsuri de protecție specială. De exemplu, conform datelor statistice puse la dispoziție de Poliția Română pentru anul 2009, la nivel național au fost învinuiți pentru comiterea de infracțiuni 660 de minori cu vârsta până în 14 ani. De asemenea, conform datelor statistice ale ANPDC, în perioada ianuarie-iunie 2009, dintr-un număr de 1.633 de minori care au comis fapte penale și nu răspund penal, pentru 598 (reprezentând un procent de 36,62%) s-a dispus o măsură de protecție specială: în 31 de cazuri măsura plasamentului, iar în 567 de cazuri măsura supravegherii specializate.
Sistemul justiției penale este responsabil de reabilitarea (socială și juridică) a persoanelor au comis infracțiuni și care răspund penal. În cazul demonstrării vinovăției, acestea sunt pasibile de aplicarea unei sancțiuni penale. În categoria sancțiunilor penale pot fi incluse o serie de pedepse privative și neprivative de libertate, precum și măsurile educative aplicabile minorului care răspunde penal. În general, sancțiunile penale sunt puse în executare de două mari instituții sociale: Administrația Națională a Penitenciarelor (sancțiuni privative de libertate) și Serviciile de Probațiune (sancțiuni neprivative de libertate). O serie de sancțiuni neprivative de libertate nu sunt executate: supravegherea serviciilor de probațiune.
Pedepsele penale au scopul de a asigura restabilirea ordinii de drept. Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare dat de instanță infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Legea penală prevede trei tipuri de pedepse: pedepse principale, pedepse complementare și pedepse accesorii. Pentru orice faptă incriminată de legea penală este obligatoriu prevăzută o pedeapsă principală. Aceasta poate fi aplicată singură, fără a fi condiționată aplicarea altor sancțiuni de drept penal. Pedepsele complementare sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală, iar pedepsele accesorii decurg din pedepsele principale, fiind un accesoriu al acestora.
Pe lângă pedepse, sistemul român de justiție penală prevede și alte tipuri de sancțiuni aplicabile minorilor, și anume, măsurile educative. Spre deosebire de pedepse, care au preponderent un rol coercitiv, măsurile educative au un rol preponderent preventiv–educativ. De asemenea, arată Mitrache, măsurile educative sunt impuse cu scopul de „a educa și reeduca pe minorul care a săvârșit o infracțiune, de a asigura schimbarea în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri școlare și profesionale care să-i permită o deplină integrare în viața socială”. Legea penală română prevede patru tipuri de măsuri educative: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
4.3. Activități standard în reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni
În ceea ce privește munca efectivă de reabilitare a persoanelor care au comis infracțiuni, există sisteme sociale care să dezvolte aceeași gamă de servicii, însă pot fi identificate trei tipuri standard de activități, cu un grad relativ de generalitate, care pot fi regăsite în majoritatea sistemelor sociale, și anume: 1) evaluare, 2) supraveghere, 3) asistare și 4) consiliere.
Evaluarea persoanelor care comit infracțiuni este o activitate de bază, fără de care nici o altă activitate nu se poate desfășura eficient. În general, când vorbim de evaluare, vorbim de evaluarea nevoilor și a riscului persoanelor. De asemenea, se pot distinge trei tipuri de evaluări de-a lungul procesului de intervenție:
Evaluarea inițială – care are două finalități distincte: întocmirea de diferite rapoarte de evaluare și schițarea unui plan de intervenție.
Evaluarea continuă – folosită pe perioada intervenției, cu scopul revizuirii planului de intervenție în funcție de dinamica nevoilor infractorului și de progresele obținute în activitatea de asistare și consiliere. Acest tip de evaluare are loc periodic, ca parte integrantă a activității generale de reabilitare. Se realizează atât pentru persoanele aflate în supravegherea serviciilor de probațiune, cât și pentru persoanele aflate în custodia unei instituții (de exemplu: penitenciar, centru de reeducare etc.) sau pentru persoanele eliberate condiționat.
Evaluarea finală – este realizată la încheierea perioadei de supraveghere și urmărește, pe de o parte, identificarea modului în care persoana care a comis infracțiuni a executat sentința, iar pe de altă parte, eficiența metodelor și tehnicilor utilizate de personalul de reabilitare în activitățile de supraveghere și de asistare și consiliere.
Pe lângă activitățile de evaluare și supraveghere, reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni presupune și realizarea unei activități de asistare și consiliere. Principalul obiectiv urmărit prin această activitate este de a atinge „maximul de reabilitare”. Kalmthout și Durnescu subscriu acestei activități furnizarea de informații, sprijin în rezolvarea problemelor, medierea cu diferite instituții, stabilirea de contacte, referirea către alte instituții, oferirea de tratament și terapie etc.
Din punct de vedere sociologic, acordarea de asistență și consiliere urmărește precădere restabilirea funcționalității sociale a persoanelor care au comis infracțiuni. Conceptul de „funcționalitate socială” este central pentru înțelegerea specificului muncii de asistare socială. Sheafor, Horejsi și Horejsi consideră că funcționalitatea socială se referă la „armonia dintre nevoile și capacitățile unui individ cu oportunitățile și cerințele mediului său social”, asistența socială având rolul de a îmbunătăți funcționalitatea socială a individului sau de a preveni disfuncționalitatea socială. În acest context, arată Sheafor, munca de asistare socială se realizează în beneficiul acelor persoane care, fie nu au capacitatea de a funcționa normal în comunitate, fie și-au limitat această capacitate din cauza acțiunilor. Activitatea de asistare în domeniul justiției penale se referă la ambele categorii de persoane, specificul fiind limitarea nevoilor criminogene a riscului de a comite noi infracțiuni și redobândirea funcționalității sociale, sau, altfel spus, reabilitarea.
Este necesar însă să distingem între cele două activități: asistare și consiliere. Conform definiției date funcționalității sociale, am putea spune că asistarea este destinată acelor persoane care nu au capacitatea de a accesa oportunitățile mediului social, în timp ce activitatea de consiliere s-ar subscrie categoriei de persoane ale căror acțiuni împiedică accesarea oportunităților mediului social. Groza și colaboratorii sunt de părere că relația dintre cele două activități este una gen-specie, adică „noțiunea de consiliere este specie în cadrul noțiunii gen asistare”. Mai concret, acești autori au făcut distincție între:
asistare – văzută ca un tip de activitate realizată de personal specializat prin care se acordă ajutor unei persoane care, temporar sau permanent, se află în imposibilitatea de a rezolva o serie de probleme; ajutorul se concretizează prin facilitarea accesului la diferite resurse disponibile în comunitate;
consiliere – văzută ca metodă de lucru prin intermediul căreia personalul specializat facilitează persoanei aflate în nevoie cunoașterea, dezvoltarea și mobilizarea optimă a resurselor interioare cu scopul soluționării problemelor specifice și luării deciziilor celor mai eficiente.
Atât asistarea, cât și consilierea implică însă o finalitate comună – aceea a restabilirii funcționalității persoanei prin reabilitarea sa socială. Pentru a realiza această finalitate, metodele de lucru specifice trebuie să se ghideze după patru principii fundamentale:
principiul nevoii criminogene: programele de intervenție eficiente sunt orientate către factorii de risc care au legătură directă cu infracțiunea;
principiul riscului: este necesară o corelare între nivelul riscului și intensitatea și durata programului de intervenție;
principiul responsivității: programele de intervenție sunt eficiente pe măsură ce persoana asistată se implică activ;
principiul integrității: intervenția este eficientă în măsura în care există coerență între resursele investite și rezultatele furnizate, precum și între teorie și design.
Nerespectarea acestor principii poate avea ca rezultat o intervenție lipsită de eficiență. Obiectivele activității de asistare și consiliere, și anume cele de prevenire a recidivei și reabilitare a persoanei condamnate, pot să nu fie atinse fără implicarea activă a acesteia în planificarea și desfășurarea intervenției și fără o corelare a tipului de intervenție cu specificul nevoilor criminogene ale persoanei. Activitatea de asistare și consiliere poate fi rezultatul colaborării mai multor specialiști (asistent social, psiholog, psihiatru etc.), în funcție de specificul problemelor care necesită rezolvare. De asemenea, în unele țări, de exemplu în Olanda (Kalmthout și Tigges, 2008) și în Belgia (Szabo, 2006) se practică externalizarea serviciilor de natură psiho-socio-medicală către instituții publice și/sau neguvernamentale.
4.4. Violența maritală și riscul de apariție a delincvenței juvenile
În zilele noastre, din ce în ce mai mulți minori, care, neavând satisfăcute necesitățile biologice, afective, intelectuale și educative, adoptă un comportament deviant.
Date și interpretări multiple arată că delincvența juvenilă nu se leagă în mod univoc de proveniența copiilor sau tinerilor din familii dezorganizate, respectiv monoparentale, cum apare acest fenomen în conștiința comună și în unele abordări publicistice superficiale. Aproape jumătate dintre delincvenții minori provin în realitate din familii complete, dar care nu-și îndeplinesc funcțiile de protejare și de socializare a copiilor. Conviețuirea defectuoasă, nesancționată juridic, poate fi generatoare de devianță și delincvență.
Climatul familial tensionat explicitează într-o măsură importantă eșecul social al tinerilor. Lipsa susținerii familiale, funcționarea defectuoasă a parteneriatului școală-familie, atmosfera tensionată din familie constituie factori care acționează conjugat în favoarea unui comportament delincvent.
În multe lucrări de specialitate se constată că nu există o discrepanță mare între numărul minorilor delincvenți care provin din familii dezorganizate și cei care provin din familii organizate. Aceste aprecieri confirmă că, în mare, tipul familiei din care provine minorul infractor nu este un factor determinant al delincvenței juvenile. Doar pentru că părinții unui copil nu divorțează în timpul unor probleme conjugale, ci rămân împreună, nu reprezintă o garanție că decizia pe care au luat-o este cea mai bună pentru copilul lor. Nu este o garanție împotriva delincvenței juvenile.
Un copil care este crescut de un singur părinte însă primește o îngrijire (fizică, psihică, emoțională) corespunzătoare, este mai puțin posibil să ajungă delincvent, dar un minor care trăiește într-o familie în condiții necorespunzătoare (atmosferă tensionată, neglijare, model parental necorespunzător) se va îndepărta de familie, de școală, de prieteni și își va căuta preocupări în rândul bandelor stradale, riscând să ajungă delincvent.
Problematica riscului în cadrul comportamentului delincvent, poate fi abordată atât din punct de vedere al factorilor sociali (carențele socializării, familia minorilor, gradul de școlarizare, folosirea substanțelor halucinogene, sărăcia), cât și din cea a factorilor psihologici (impulsivitatea, autocontrolul, necesitatea de a trăi senzații tari, sociabilitatea, afectivitatea), descrise în literatura de specialitate ca având un rol determinant în geneza acestui fenomen. Tinerii care ajung să fie delincvenți nu sunt capabili să decidă corect; în cazul situațiilor de risc folosesc altfel de strategii în luarea deciziilor decât nondelincvenții.
În cadrul unei cercetări efectuate la Centrul de Reeducare pentru Minori Găești, de către lect.univ.dr. Maria Pescaru, din analiza dosarelor delincvenților juvenili, în urma chestionarului aplicat și folosirii metodei interviului semistructurat individual la delincvenții juvenili care au avut un nivel ridicat la factorul de căutare a senzațiilor tari și a studiilor de caz realizate, s-au desprins următoarele concluzii:
cei mai mulți au comis fapta în mediul urban;
în ceea ce privește atmosfera din familie, există o diferență semnificativă între cei delincvenți și cei care nu sunt delincvenți;
în situația în care minorii delincvenți au crescut într-un anturaj familial necorespunzător, au săvârșit mai multe infracțiuni;
în comiterea delictelor, un rol important l-a avut grupul de referință;
de foarte multe ori, infracțiunile sunt săvârșite de către delincvenții juvenili sub influența consumului de alcool și droguri;
delincvenții juvenili sunt în căutare de senzații tari;
delincvenții juvenili sunt mai puțin sociabili;
lipsa de autocontrol și impulsivitatea sunt aspecte care caracterizează starea de delincvență;
în general, delincvenții juvenili sunt conștienți de ilegalitatea faptelor comise, sunt conștienți de riscul pe care îl reprezintă fiecare acțiune delictuală în parte. De cele mai multe ori, delincvenții juvenili sunt foarte buni în luarea deciziilor; ei gândesc totdeauna acțiunile posibile ale celor din jur și își iau deciziile în funcție de acestea.
Tot aceeași cercetare duce la concluzia că deși există anumiți factori psihologici care presupun delincvență, cum ar fi gradul mare de impulsivitate, activitatea crescută, necesitatea de a trăi senzații tari, factorii decisivi sunt de natură socială.
CAPITOLUL V: STUDIU EXPERIMENTAL
5.1. Obiectivele și ipotezele cercetării
Obiectivul: violența maritală influențează apariția tulburărilor de conduită și a actelor delincvente la copii.
Ipotezele:
Ipoteza 1: Certurile dintre părinți influențează apariția tulburărilor de comportament ale copilului.
Ipoteza 2: Violența dintre părinți influențează apariția tulburărilor de comportament ale copilului.
Ipoteza 3: Certurile dintre părinți influențează copilul în a realiza acte delincvente.
Ipoteza 4: Violența dintre părinți influențează copilul în a realiza acte delincvente.
5.2. Metodologia cercetării
Pentru a stabili gradul de influență a violenței verbale și fizice dintre părinți asupra apariției tulburărilor de comportament la copil și, implicit, a delincvenței juvenile, am căutat în literatura de specialitate studii centrate pe aceste teme, am extras date și am realizat o analiză secundară a acestora.
5.3. Analiză și interpretare
1. Una dintre aceste cercetări a fost condusă în 2013, de prof. Iluț Petru și Găvriluț Gabriela-Ioana și se centrază pe „Factorii sociopsihologici explicativi și predictivi ai delincvenței juvenile și reinserției sociale”. În acest studiu s-au analizat factorii de risc care influențează apariția conduitelor infracționale la minori. Studiul a fost realizat pe 301 minori privați de libertate pentru anumite intervale de timp în Secția Exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla. S-a analizat frecvența de apariție a factorilor de risc individuali, familiali și școlari.
Concluziile au fost următoarele în ceea ce privește factorii individuali de risc:
comportamente de risc: 85,4% fumează, 53,2% au consumat alcool, 27,2% au consumat droguri;
reacții sau manifestări autoagresive (tatuaje, tăieturi, arsuri) – 57,5%; traumatisme craniocerebrale – 42,5% (rezultate conform afirmațiilor minorilor din accidente sau violență domestică), 34,5% din minori au prezentat în antecedente idei și tentative autolitice; 25,9% au fost investigați din punct de vedere psihiatric;
fuga de acasă sau din instituțiile care-i aveau în grijă este prezentă în 47,2% din minorii investigați, 38,2 % din aceștia declarând că au fost instituționalizați anterior, pentru anumite perioade de timp.
Tabel nr.3 – Factorii de risc individuali:
Concluziile în legătură cu factorii familiali de risc au fost:
din punct de vedere al structurii familiale în 47,5% din familii, părinții trăiesc în concubinaj, în 16,9% din cazuri, minorii au conviețuit cu un singur părinte, iar din procentul de 48,5% de cazuri în care părinții erau căsătoriți legal, aproape jumătate (18,3%) au divorțat;
în ceea ce privește climatul familial, doar 39,9% din minori afirmă că au beneficiat de un climat stabil, în timp ce 60,1% din minori afirmă că certurile (48,5%), consumul exagerat de alcool (33,6%) și agresiunile fizice (25,2%) au fost prezente în mediul lor familial în proporții variabile;
alt factor de risc identificat la nivel familial este reprezentat de infracțiunile comise de membrii familiei de proveniență, astfel că într-un procent de 48,8% din familii, acestea au fost prezente (17,9% infracțiuni comise de tată, 15,9% infracțiuni comise de frați și 4% infracțiuni comise de mamă);
ponderea afecțiunilor psihice prezente la membrii familiei, conform declarațiilor minorilor este de 22,3%.
Tabel nr.4 – Factorii de risc familiali:
La nivel școlar, factorii de risc identificați au fost:
corigențe, repetenție, exmatriculări – 71,4% din minorii investigați
procentul de minori neșcolarizați – 22,3% din întreg eșantionul
minorii care au absolvit parțial ciclul primar de școală – 32,2%, performanțele lor intelectuale fiind net superioare celor analfabeți
Tabel nr.5 – Factorii de risc școlari:
Din analiza descriptivă a prezenței factorilor de risc interni (individuali) și externi (familiali, școlari) asupra comportamentului minorilor din două eșantioane investigate formate din 326 minori delincvenți și 326 minori non-delincvenți, proveniți din Județul Cluj, s-au desprins următoarele concluzii:
fumatul ca și comportament de risc este prezent la minorii delincvenți în proporție (85.6%), semnificativ mai mare decât în grupul de minori nondelincvenți (46%);
tendințe de tulburări de comportament sunt prezente în proporție semnificativ mai mare în grupul delincvenților (73.5%) comparativ cu grupul de nondelincvenți (23.6%);
proporția dificultăților școlare în grupul delincvenților (72.1%) comparativ cu cea înregistrată de grupul de elevi (43.3%), este semnificativ mai ridicată;
tendințe pregnant conturate de psihoticism sunt prezente în proporție de 68.6% la minorii delincvenți față de 49.1% la minorii nondelincvenți;
în ceea ce privește climatul familial instabil, 61% din minori delincvenți afirmă că certurile (16,3%), consumul exagerat de alcool (19,3%) și agresiunile fizice (25,5%) au fost prezente în mediul lor familial în proporții variabile față de 51,5% din minorii nondelincvenți care au avut parte de un astfel de climat familial. Acest rezultat se traduce concret printr-o proporție mai mică a climatului stabil în lotul de delincvenți (39%) față de nondelincvenți (48%) și de asemenea prin proporții mai mari ale cazurilor de consum de alcool (19.3% vs. 4%) sau de agresiuni fizice în familie (25.5% vs. 11.7%).
dezorganizarea familiei din punct de vedere structural este prezentă într-o proporție mai mare în lotul de delincvenți (60,4%) față de nondelincvenți (24,5%);
comportamentele autoagresive, de tipul tatuajelor, tăieturilor sau arsurilor intenționate sunt prezente la 56.9% din minorii delincvenți față de 25,5% din minorii nondelincvenți;
frecvența cazurilor de infracțiuni comise de membrii familiei de proveniență, în lotul de control este semnificativ mai redusă (19.9%) decât în lotul de delincvenți (49.1%);
proporția tendințelor pregnant conturate de neuroticism este mai ridicată în grupul de delincvenți (48.9%) comparativ cu grupul de control (34.7%);
consumul de alcool, ca și factor de risc este prezent la 56% din minorii delincvenți față de 48.5% la minorii nondelincvenți;
fuga de acasă/dromomania sau din instituții a fost experimentată de 47,5% dintre minori delincvenți comparativ cu 22,7% din cazurile înregistrate în grupul de nondelincvenți;
traumatismele craniocerebrale au fost identificate la aproximativ 42,3% din minorii privați de libertate comparativ cu cea înregistrată în grupul de elevi (22.7%) (aceștia afirmând că au suferit diferite accidente sau au fost victime ale violenței domestice);
37.1% din grupul de delincvenți față de 4% din grupul de nondelincvenți au fost instituționalizați pentru anumite perioade de timp;
ideile/ tentativele autolitice au fost recunoscute de 37,7% din minorii delincvenți investigați comparativ cu 29.5% din minorii nondelincvenți;
ponderea afecțiunilor psihice prezente la membrii familiei, conform declarațiilor minorilor este de 34,7% în familiile nondelincvenților față de 23,6% în familiile delincvenților;
procentul consumului de droguri/alte substanțe similare la minorii privați de libertate investigați este de 31.6% comparativ cu 24.8% la minorii nondelicvenți diferențele fiind nesemnificative din punct de vedere statistic;
afecțiunile psihice declarate de subiecții eșantioanelor studiate sunt în proporție de 25.5% la minorii delincvenți comparativ cu 5.5% la minorii nondelicvenți, diferență semnificativă statistic;
proporția cazurilor de tulburări de somn este mai mică în grupul de delincvenți (35.3%) comparativ cu grupul de control (55.2%).
Tabel nr.6 – Factorii de risc la cele două eșantioane :
2. În revista de Științe Politice, din 1 Aprilie 2011 este prezentată cercetarea „Factori sociali determinanți în formarea comportamentului delicvent al tinerilor”. Grupul de tineri studiat a cuprins 45 de persoane din cadrul Centrului pentru minori și tineri Găești, cu vârste cuprinse între 15-18 ani, de ambele sexe, provenite atât din mediul rural cât și din mediul urban, pentru a se identifica diferențele de atitudine și posibilitatea ca aceste caracteristici să influențeze compotamentul deviant al tinerilor.
Din punct de vedere al școlarizării, în tabelul nr.7 este prezentată situația subiecților:
Tabel nr. 7 – Situația școlară a subiecților
Factorii de risc care au influențat apariția delincvenței în rândul subiecților sunt prezentați în tabelul nr. 8.
Tabel nr.8 – Factori de risc:
Concluziile cercetării subliniază faptul că climatul familial explicitează într-o măsură importantă eșecul social al tinerilor. Lipsa susținerii familale, funcționarea defectuoasă a parteneriatului școala-familie, atmosfera tensionată din familie constituie factori care acționează conjugat în favoarea unui comportament delincvent.
3. Cercetarea realizată de către Alina Mândroiu, Roxana Chiriță și V.Chiriță s-a centrat pe „Dinamica factorilor de risc în tulburarea de conduită cu debut în adolescență”.
Obiectivul acestui studiu a constat din analiza clinico-statistică a subiecților care au fost selecționați utilizând criteriile DSM IV pentru tulburarea de conduită cu debut la adolescență și prezența manifestărilor heteroagresive pronunțate. Lotul studiat a cuprins 43 subiecți cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, spitalizați în momentul evaluării.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul 9.
Tabel nr.9 – Factori de risc:
Concluziile acestui studiu au constat din faptul că intervenția factorilor genetici în geneza tulburărilor de conduită, în special în cazurile cu manifestări agresive severe, este sugerată de prezența într-o proporție foarte ridicată a antecedentelor de tulburări psihice în rândul membrilor familiei (44.2%). Ponderea cea mai importantă o au: abuzul sau dependența de alcool, tulburările afective, tulburările de personalitate și conduitele delincvente parentale. Actiunea factorilor genetici este augmentată de transmisia familială non-genetică (culturală) și de impactul negativ pe care afecțiunea psihică a unei rude apropiate îl exercită asupra climatului familial și al statutului socio-economic al familiei în ansamblul său. Mediul familial defavorabil reprezintă factorul de risc cel mai frecvent întâlnit la subiecții cu tulburare de conduită cu debut la adolescență. Modificarea structurii familiale (dezorganizarea familiei prin separare sau decesul unui părinte și, respectiv, reorganizarea familiei) este întâlnită cu o pondere foarte ridicată la aceasta categorie de subiecți. Relaționarea intrafamilială inadecvată contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea tulburărilor de conduită. Principalele disfuncții relaționale sunt reprezentate de conflictele intrafamiliale și discordia maritală, atitudinea parentală inconsecventă, neglijarea, atitudinea hiperprotectoare și abuzul asupra copilului. În cazul pacienților cu manifestări heteroagresive pronunțate s-a observat o rată crescută a neglijării parentale și a abuzului, comparativ cu o pondere relativ mai redusă a inconsecvențelor în atitudinea parentală.
În urma analizei acestor cercetări, se pot desprinde câteva idei comune.
În ceea ce privește factorii individuali de risc în apariția delincvenței juvenile, cea mai mare influență o au:
fumatul
consumul de alcool și droguri
manifestări autoagresive
traumatisme craniocerebrale
probleme psihiatrice
În privința factorilor familiali de risc, se evidențiază:
abuzul emoțional, fizic
neglijarea
conflictele între părinți
abuzul fizic între părinți
divorțul părinților
familii monoparentale
concubinaj
consum de alcool în familie
delincvența membrilor din familie
În legătură cu factorii școlari de risc, cei mai importanți sunt:
corigențe, repetenție, exmatriculare
neșcolarizare
În tabelul 10 este prezentată o analiză comparativă între rezultatele studiilor prezentate.
Tabel nr.10 – Factori de risc în apariția delincvenței și a tulburărilor de conduită:
În urma analizei secundare a cercetărilor se evidențiază faptul că între delincvenții de la Penitenciarul Gherla și subiecții cu tulburări de conduită există diferențe semnificative în ceea ce privește influența consumului de alcool (delincvenții consumând în proporție de 53,2%, iar cei cu tulburări de comportament – 16,3%). Diferențe semnificative se observă și în problemele psihiatrice pe care le au subiecții, cei privați de libertate – 25,9%, iar cei cu tulburări de comportament – 2,3%. În cazul subiecților care au trăit în familii monoparentale, se constată diferențe semnificative între delincvenți (16,9%) și cei cu tulburări de conduită (42%). Este interesant de observat faptul că aceștia din urmă sunt mai afectați de lipsa unuia dintre părinți decât cei care au realizat fapte ilegale. Problemele din școală ale delincvenților (71,4%) sunt mult mai mari decât a celor cu probleme comportamentale (25,6%).
Se constată că diferențele în ceea ce vizează influența conflictelor din familie, dintre părinți, divorțul acestora, delincvența tatălui sau a mamei nu sunt semnificative, ceea ce arată faptul că cercetările arată că acești factori sunt deopotrivă importanți pentru a influența apariția tulburărilor de conduită și a actelor delincvente.
CONCLUZII
Din perspectivă clasică sociologică, stabilitatea și funcționarea societăților umane au la bază un ansamblu de norme sociale, ce pot fi văzute ca reprezentând o hartă în funcție de care indivizii își orientează acțiunile în câmpul social. Măsura în care comportamentele acestora se încadrează în limitele normativității determină nivelul de ordine socială.
Delincvența juvenilă și problemele complexe, de un specific aparte, pe care le implică reprezintă o temă de mare interes pentru sociologie, care are rolul de a evalua amploarea și a explica cauzele și consecințele acestui fenomen.
În cuprinsul lucrării am realizat un demers privind analiza factorilor de natură socială și emoțională care pot influența creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului. De asemenea, am evidențiat caracteristicile și rolurile familiei, precum și problematica teoretică generală a violenței din cuplul marital.
În abordarea cauzelor și factorilor care determină creșterea fenomenului delincvenței juvenile trebuie să se aibă în vedere aspecte care implică preocupări nu numai din partea sociologilor, ci și a criminologilor, antropologilor, psihologilor, pedagogilor și altor categorii de specialiști cu atribuții în domeniu. Delincvența juvenilă presupune o analiză multidisciplinară a fenomenului, o analiză complexă.
Multiple date reliefează că fenomenul delincvenței juvenile nu se leagă doar de proveniența copiilor sau tinerilor din familii dezorganizate, respectiv monoparentale, cum apare acest fenomen în conștiința comună. Aproape jumătate dintre delincvenții minori provin în realitate din familii complete, dar care nu-și îndeplinesc funcțiile de protejare și de socializare a copiilor. Conviețuirea defectuoasă, nesancționată juridic, poate fi generatoare de devianță și delincvență.
În această lucrare am realizat o analiză secundară a rezultatelor a trei cercetări: asupra minorilor privați de libertate de la Penitenciarul Gherla, asupra minorilor de la Centrul de Reeducare pentru Minori Găești și asupra unor tineri cu tulburări de conduită. Aceasta a avut ca scop specific determinarea influenței violenței emoționale și fizice dintre părinți care contribuie la apariția tulburărilor de comportament și a delincvenței juvenile. Importanța acestui obiectiv este – în primul rând – practică, deoarece trebuie căutate soluții de diminuare a numărului / de prevenire a delictelor comise de minori. Orientarea adecvată și educarea indivizilor astfel descoperiți reprezintă preocupări care ar putea să reducă în mare măsură dezvoltarea comportamentului delincvent.
Din punct de vedere sociologic, acordarea de asistență și consiliere urmărește restabilirea funcționalității sociale a persoanelor care au comis infracțiuni. Asistența socială are rolul de a îmbunătăți funcționalitatea socială a individului sau de a preveni disfuncționalitatea socială. În acest context, munca de asistare socială se realizează în beneficiul acelor persoane care, fie nu au capacitatea de a funcționa normal în comunitate, fie și-au limitat această capacitate din cauza acțiunilor. Activitatea de consiliere este realizată cu acele categorii de persoane ale căror acțiuni împiedică accesarea oportunităților mediului social. Atât asistarea, cât și consilierea implică însă o finalitate comună – aceea a restabilirii funcționalității persoanei prin reabilitarea sa socială.
Climatul familial negativ, în care există țipete, injurii, jigniri repetate, dar și loviri intenționate, explicitează într-o măsură importantă eșecul social al tinerilor. Lipsa susținerii familiale, atmosfera tensionată din familie constituie factori care acționează conjugat în favoarea unui comportament delincvent. Atunci când nu au un model pozitiv în familie, când nevoile lor nu sunt împlinite, când trebuie să asiste la acțiuni în care unul dintre părinți suferă, pentru copii este foarte dureros întrucât sunt puși în ipostaza celui care nu poate face nimic, pentru că sunt prea mici, neajutorați și se simt neputincioși și vulnerabili. Acestea le provoacă o adevărată traumă emoțională și o tensiune puternică. Încep să nu mai aibă încredere în părinți și în deciziile lor și preferă să se centreze mai mult pe grupul de prieteni, care nu întotdeauna îi ghidează adecvat.
Datoria serviciilor sociale, a cadrelor didactice și, nu în ultimul rând, a părinților constă în a asigura creșterea copiilor într-un mediu care oferă cele mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare și interacțiune, a capacității de a intra în relație, a controlului social și a cunoașterii.
BIBLIOGRAFIE
Adler, Alfred (1996). Cunoașterea omului, București, Editura IRI;
Alexander, P., Moore, S. & Alexander III, E. (1991). What is transmitted in the intergenerational transmission of violence ? Journal of Marriage and the Family, 53, 3, 657-668;
Becvar, D.S. & Becvar, R. J. (1996). Family therapy a systemic integration. Third edition, Allyn and Bacon, Boston;
Beder, J. (2004). Voices of Bereavement: A CaseBook for Grief Counselors, Brunner-Routledge, Taylor & Francis Group, New York;
Blumer, H. (1969). Symbolic Interactionism: Perspective and method, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall;
Boboș, M.D.; Drăgotoiu, M. & Filip, P. (2004). Întocmirea referatului de evaluare, în Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere, Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, an III, nr.9, București, Editura Oscar Print, pp.9-42;
Böhnisch, L. (2001). Sozialpädagogik der Lebensalter. Eine Einführung
Bonchiș, E. (2000). Dezvoltarea umană. Aspecte psiho-sociale, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest
Briere, J.& Scott, C. (2006). Principles of Trauma Therapy, Sage Publications, USA;
Brown, R.I. (2003). Quality of Life and Disability. An Approach for Community Practitioners, Jessica Kingsley Published, Londra, Brown, I.; Brown, R.I.; Baum
Bruce, E.J. & Schultz, C.L. (2004). Through loss, Acer Press;
Chesnais J.C. (1981). Histoire de la violence, Editions Robert Laffont, S.A. Paris;
Chipea, Florica (2001). Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale, București, Expert;
Coleman, William James & Cressey Donald R. (1990). Social Problems. New York, Harper & Row Publishers;
Curic, I. & Văetiși, L. (2005). Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Cluj-Napoca, Editura Eikon;
Denzin, N.K. (1984). Toward a phenomenology of domestic family violence. American Journal of Sociology, 90, 483-513;
Dumon, W. (1998). The meaning of family policy in Western Europe and the United States, în Klein, D.M.; Aldous, J. (eds.), Social stres on family development, The Guilford Press, New York, pp.234-245;
Edleson, J.; Eisikovits, Z. & Guttman, E. (1985). Men who batter women. Journal of Family Issues, 6, 229-247.
Erikson, Erik H. (1993). Childhood and Society. New York, NY: W. W. Norton & Company.
Eshleman, Ross (1997). The family, Needham Hights, MA: Allyn and Bacon;
Etherington, K. (2003). Trauma, the Body and Transformation: A Narrative Inquiry, Londra, Jessica Kingsley Publishers;
Fantuzzo, J.W.; Boruch, R; Beriama, A.; Atkins M. & Marcus, S. (1997). Domestic violence and children: Prevalence and risk in five major U.S. cities, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 116-122;
Feliciano, D.; Mattox, K.L.& Moore, E.E. (2008). Trauma, ediția a VI-A, The McGraw-Hill Companies, Inc., USA;
Fishel, A.H. & Rynerson, B.C. (1998). Domestic violence and family interdependence. Aggression and Violent Behavior, 3, 3, 295-301.
Fleury, R.E. (2002). Missing voices: patterns of battered women`s satisfaction with the criminal legal system, în Violence Against Women, 8, pp.181-205;
Freud, Sigmund (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, București, Editura Didactică și Pedagogică
Fukuyama, Francis (2002). Marea ruptură: natura umană și refacerea ordinii sociale, București. Humanitas;
Fugate, M.; Landis, L.; Riordan, K.; Naureckas, S. & Engel, B. (2005). Barriers to domestic violence help seeking implications for intervention, în Violence Against Women, 11, 3, pp.290-310;
Fundația Reforma Justiției Penale, 2009, p. 1;
Ghebrea, Georgeta (2000). Regim social politic și viață privată. București, Editura Universității din București;
Ghedeon, R.; Groza, D. (2008). Asistarea persoanelor condamnate, în Schiaucu, V. și Canton, R. (coord.), Manual de probațiune, București, Euro Standard, pp.192-217;
Giddens, Anthony (2000). Transformarea intimității. Sexualitatea, dragostea și erotismul în societățile moderne, București, Antet;
Greif, G.L. & Ephross, P.H. (eds.) (2005). Group Work With Populations at Risk, ediția a II-a, Oxford University Press;
Groza, D.; Ghedeon, R.; Albu, C. & Csatlos Dima, J. (2004). Asistența și consilierea în cadrul serviciilor de reintegrare socială și supravechere
IGPR (2009). Statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română în anul 2009, Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției Române;
Jasinski, J.L. (2001). Theoretical explanation for violence against women, în Renzetti, C.M.; Edleson, J.L.; Bergen, R.K. (eds.), Sourcebook on Violence Against Women, Sage Publication, Londra, pp.5-21;
Joffe, H. (2004). Risk and „the other”, Cambridge University Press;
Kalmthout, A.M.& Durnescu, I. (2008). European Probation Service Systems. A comparative overview, în Kalmthout, A.M. van și Durnescu, I. (eds.), Probation in Europe, Wolf Legal Publishers, Nijmegen, pp.1-42;
Kemp, A., Rawlings, E.I. & Green, B.L. (1991). Post-traumantic stress disorder (PTSD) in battered women: A shelter sample. Journal of Traumatic Stress, 4, 137-148;
Keve, P.W. (1954). Prison. Probation or Parole? A Probation Officer Reports, The University of Minnesota Press, Minneapolis;
Kubler-Ross, E. (1969). On Death and Diying, Routledge;
Larousse (2006). Marele dicționar al psihologiei, București, Editura Trei;
Maslow, Abraham H. (2008). Motivație și personalitate, București, Editura Trei;
McGee, R.A. & Wolfe D.A. (1991). Psychological maltreatment: Toward an operational definition. Development and Psychopathology, 3, 3-18;
Mihăilescu, Ioan (1999). Familia în societățile moderne, București, Editura Universității;
Mihăilescu, Ioan (2000). De la familie la familii, în Ioan Mihăilescu coord., Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București;
Mihăilescu, Ioan coord. (2000). Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, București, UNICEF;
Mitrache, C. (1994). Drept penal român: partea generală, București, Casa de Editură și Presă Șansa;
Mitrofan, I. & Buzducea, D. (2009). Consiliere și terapie centrată pe traumă, București, SPER;
Mitrofan, Iolanda & Ciupercă, Cristian (1998). Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei. București, Edit Press;
Mitrofan, Iolanda & Ciupercă, Cristian (2002). Psihologia vieții de cuplu. București, Sper;
Muller, B. (2003). Sozialpagdagogisches Können. Ein Lehrbuch zur multiperspectivistischen Fallarbereit, Lambertus Verlag;
Murdock, G.P. (1967). Social Structure. New York, Free Press;
Myers, D.A. (1995). Eliminating the battering of women by men: Some considerations for behavior analysis. Journal of Applied Behavior Analysis, 28, 493-507.
Neamțu, George (2004). Tratat de Asistență Socială, Iași, Editura Polirom;
Nicolaidis, C.& Paranjape, A. (2009). Defining intimate partner violence: Controversies and implications, în Mitchell, C.; Anglin, D. (eds.), Intimate partner violence. A health-based perspective, University Press, Oxford, pp.19-29;
O'Leary, D.K. (1998). Men's Sexual Aggression in Marriage. Couples Reports. Violence Against Women, 4, 4, 415-435.
Osofsky, JD. (1995). Children who witness domestic violence. The invisible victims, Social Policy Report, 9, 1-16;
Parsons, Talcott & Bales, Robert (1998). Family, Socialization and Interaction Process, Routledge;
Păunescu, C. (1994). Agresivitatea și condiția umană, București, Editura Tehnică;
Peled, E.& Davis, D. (1995). Groupwork with children of battered women, Thousand Oaks, CA: Sage;
Popescu, M. (2002). Violența domestică, în Pop, L.M. (coord.), Dicționar de politici sociale, București, Editura Expert;
Sas, Cecilia (2005, 2007). Fundamentele psihologiei. Suport de curs, Oradea, Editura Universității din Oradea;
Sheafor, B.W.; Horejsi, C.R.& Horejsi, G.A. (1998). Techniques and Guidelines for Social Work Practice, ed. a IV-a, Allyn and Bacon, Boston;
Sigelman, Carol K. & Rider, Elizabeth A. (2009). Life-Span Human Development, Belmont:Wadsworth, Cengage Learning
Stark, E. & Flitcraft, A. (1998). Violence among intimates: An epidemiological review. În V.B. Van Hasselt, K.L. Morrison, A.S. Bellack și M. Hersen (eds.). Handbook of Family Violence (pp. 293-317). New York: Plenum;
Straus, M.A., Gelles, R.J. și Steinmetz, S. (1980). Behind closed doors: Violence in the American Family. Garden City, New Jersey: Anchor Press;
Șchiopu, Ursula & Verza, Emil (1997). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții. București, Editura Didactică și Pedagogică;
Șerban M. (2007). Metode calitative utilizate în evaluare, în Zamfir C.; Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iași, Editura Polirom;
Tjaden, P. & Thoennes, N. (2000). Full report of the prevalence, incidence, and consequences of violence against women. (Report No. NCJ-183781). Washington, DC: National Institute of Justice
Toffler, Alvin (2000). Șocul viitorului, Anter și Lucman;
Underwood, A. (2007). Effective practice, în Canton, R. & Hancock, D. (eds.), Dictionary of Probation and Offender Management, Willan Publishing, Devon, pp. 112-115;
Vincent, Rose (1997). Cunoașterea copilului. București, Editura Didactică și Pedagogică;
Vlăsceanu, Lazăr (2007). Familia și relațiile de gen în Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă, București, Polirom;
Voinea, Maria (1993). Sociologia familiei, București, Editura Universității din București;
Voinea, Maria (1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viață. Sociologie Românească, 5;
Voinea, Maria (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie, București, Focus;
Weber, Max (1978). Economy and society. Berkley, University of California Press;
Weisz, A.N.; Tolman, R.M.& Bennet, L. (1998). An ecological study of nonresidential services for battered women within a comprehensive community protocol for domestic violence, în Journal of Family Violence, 13, pp.395-415;
Wisner, B.; Blaikie, P.; Cannon, T. & Davis, I. (2004). At Risk: Natural Hazards, People`s Vunerability and Disasters, ediția a II-a, Londra, Routledge;
Worden, A.P. & Carlson, B.F. (2005). Attitudes and Beliefs About Domestic Violence: Results of a Public Opinion Survey. Journal of Interpersonal Violence, 20, 10, 1219-1243;
Zamfir, Elena (2006). Politici de incluziune socială. Studii pentru egalitatea de șanse, București;
Zamfir, C.& Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de Sociologie, București, Editura Babel;
http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=6&article=4072
193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/867
www.unibuc.ro/…%20Fenomenul%20delicventei%20juvenile%20in%20…
http://www.e-psihiatrie.ro/articol/dinamica-factorilor-de-risc-in-tulburarea-de-conduita-cu-debut-in-adolescenta
BIBLIOGRAFIE
Adler, Alfred (1996). Cunoașterea omului, București, Editura IRI;
Alexander, P., Moore, S. & Alexander III, E. (1991). What is transmitted in the intergenerational transmission of violence ? Journal of Marriage and the Family, 53, 3, 657-668;
Becvar, D.S. & Becvar, R. J. (1996). Family therapy a systemic integration. Third edition, Allyn and Bacon, Boston;
Beder, J. (2004). Voices of Bereavement: A CaseBook for Grief Counselors, Brunner-Routledge, Taylor & Francis Group, New York;
Blumer, H. (1969). Symbolic Interactionism: Perspective and method, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall;
Boboș, M.D.; Drăgotoiu, M. & Filip, P. (2004). Întocmirea referatului de evaluare, în Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere, Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, an III, nr.9, București, Editura Oscar Print, pp.9-42;
Böhnisch, L. (2001). Sozialpädagogik der Lebensalter. Eine Einführung
Bonchiș, E. (2000). Dezvoltarea umană. Aspecte psiho-sociale, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest
Briere, J.& Scott, C. (2006). Principles of Trauma Therapy, Sage Publications, USA;
Brown, R.I. (2003). Quality of Life and Disability. An Approach for Community Practitioners, Jessica Kingsley Published, Londra, Brown, I.; Brown, R.I.; Baum
Bruce, E.J. & Schultz, C.L. (2004). Through loss, Acer Press;
Chesnais J.C. (1981). Histoire de la violence, Editions Robert Laffont, S.A. Paris;
Chipea, Florica (2001). Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale, București, Expert;
Coleman, William James & Cressey Donald R. (1990). Social Problems. New York, Harper & Row Publishers;
Curic, I. & Văetiși, L. (2005). Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Cluj-Napoca, Editura Eikon;
Denzin, N.K. (1984). Toward a phenomenology of domestic family violence. American Journal of Sociology, 90, 483-513;
Dumon, W. (1998). The meaning of family policy in Western Europe and the United States, în Klein, D.M.; Aldous, J. (eds.), Social stres on family development, The Guilford Press, New York, pp.234-245;
Edleson, J.; Eisikovits, Z. & Guttman, E. (1985). Men who batter women. Journal of Family Issues, 6, 229-247.
Erikson, Erik H. (1993). Childhood and Society. New York, NY: W. W. Norton & Company.
Eshleman, Ross (1997). The family, Needham Hights, MA: Allyn and Bacon;
Etherington, K. (2003). Trauma, the Body and Transformation: A Narrative Inquiry, Londra, Jessica Kingsley Publishers;
Fantuzzo, J.W.; Boruch, R; Beriama, A.; Atkins M. & Marcus, S. (1997). Domestic violence and children: Prevalence and risk in five major U.S. cities, Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36, 116-122;
Feliciano, D.; Mattox, K.L.& Moore, E.E. (2008). Trauma, ediția a VI-A, The McGraw-Hill Companies, Inc., USA;
Fishel, A.H. & Rynerson, B.C. (1998). Domestic violence and family interdependence. Aggression and Violent Behavior, 3, 3, 295-301.
Fleury, R.E. (2002). Missing voices: patterns of battered women`s satisfaction with the criminal legal system, în Violence Against Women, 8, pp.181-205;
Freud, Sigmund (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, București, Editura Didactică și Pedagogică
Fukuyama, Francis (2002). Marea ruptură: natura umană și refacerea ordinii sociale, București. Humanitas;
Fugate, M.; Landis, L.; Riordan, K.; Naureckas, S. & Engel, B. (2005). Barriers to domestic violence help seeking implications for intervention, în Violence Against Women, 11, 3, pp.290-310;
Fundația Reforma Justiției Penale, 2009, p. 1;
Ghebrea, Georgeta (2000). Regim social politic și viață privată. București, Editura Universității din București;
Ghedeon, R.; Groza, D. (2008). Asistarea persoanelor condamnate, în Schiaucu, V. și Canton, R. (coord.), Manual de probațiune, București, Euro Standard, pp.192-217;
Giddens, Anthony (2000). Transformarea intimității. Sexualitatea, dragostea și erotismul în societățile moderne, București, Antet;
Greif, G.L. & Ephross, P.H. (eds.) (2005). Group Work With Populations at Risk, ediția a II-a, Oxford University Press;
Groza, D.; Ghedeon, R.; Albu, C. & Csatlos Dima, J. (2004). Asistența și consilierea în cadrul serviciilor de reintegrare socială și supravechere
IGPR (2009). Statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română în anul 2009, Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției Române;
Jasinski, J.L. (2001). Theoretical explanation for violence against women, în Renzetti, C.M.; Edleson, J.L.; Bergen, R.K. (eds.), Sourcebook on Violence Against Women, Sage Publication, Londra, pp.5-21;
Joffe, H. (2004). Risk and „the other”, Cambridge University Press;
Kalmthout, A.M.& Durnescu, I. (2008). European Probation Service Systems. A comparative overview, în Kalmthout, A.M. van și Durnescu, I. (eds.), Probation in Europe, Wolf Legal Publishers, Nijmegen, pp.1-42;
Kemp, A., Rawlings, E.I. & Green, B.L. (1991). Post-traumantic stress disorder (PTSD) in battered women: A shelter sample. Journal of Traumatic Stress, 4, 137-148;
Keve, P.W. (1954). Prison. Probation or Parole? A Probation Officer Reports, The University of Minnesota Press, Minneapolis;
Kubler-Ross, E. (1969). On Death and Diying, Routledge;
Larousse (2006). Marele dicționar al psihologiei, București, Editura Trei;
Maslow, Abraham H. (2008). Motivație și personalitate, București, Editura Trei;
McGee, R.A. & Wolfe D.A. (1991). Psychological maltreatment: Toward an operational definition. Development and Psychopathology, 3, 3-18;
Mihăilescu, Ioan (1999). Familia în societățile moderne, București, Editura Universității;
Mihăilescu, Ioan (2000). De la familie la familii, în Ioan Mihăilescu coord., Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București;
Mihăilescu, Ioan coord. (2000). Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, București, UNICEF;
Mitrache, C. (1994). Drept penal român: partea generală, București, Casa de Editură și Presă Șansa;
Mitrofan, I. & Buzducea, D. (2009). Consiliere și terapie centrată pe traumă, București, SPER;
Mitrofan, Iolanda & Ciupercă, Cristian (1998). Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei. București, Edit Press;
Mitrofan, Iolanda & Ciupercă, Cristian (2002). Psihologia vieții de cuplu. București, Sper;
Muller, B. (2003). Sozialpagdagogisches Können. Ein Lehrbuch zur multiperspectivistischen Fallarbereit, Lambertus Verlag;
Murdock, G.P. (1967). Social Structure. New York, Free Press;
Myers, D.A. (1995). Eliminating the battering of women by men: Some considerations for behavior analysis. Journal of Applied Behavior Analysis, 28, 493-507.
Neamțu, George (2004). Tratat de Asistență Socială, Iași, Editura Polirom;
Nicolaidis, C.& Paranjape, A. (2009). Defining intimate partner violence: Controversies and implications, în Mitchell, C.; Anglin, D. (eds.), Intimate partner violence. A health-based perspective, University Press, Oxford, pp.19-29;
O'Leary, D.K. (1998). Men's Sexual Aggression in Marriage. Couples Reports. Violence Against Women, 4, 4, 415-435.
Osofsky, JD. (1995). Children who witness domestic violence. The invisible victims, Social Policy Report, 9, 1-16;
Parsons, Talcott & Bales, Robert (1998). Family, Socialization and Interaction Process, Routledge;
Păunescu, C. (1994). Agresivitatea și condiția umană, București, Editura Tehnică;
Peled, E.& Davis, D. (1995). Groupwork with children of battered women, Thousand Oaks, CA: Sage;
Popescu, M. (2002). Violența domestică, în Pop, L.M. (coord.), Dicționar de politici sociale, București, Editura Expert;
Sas, Cecilia (2005, 2007). Fundamentele psihologiei. Suport de curs, Oradea, Editura Universității din Oradea;
Sheafor, B.W.; Horejsi, C.R.& Horejsi, G.A. (1998). Techniques and Guidelines for Social Work Practice, ed. a IV-a, Allyn and Bacon, Boston;
Sigelman, Carol K. & Rider, Elizabeth A. (2009). Life-Span Human Development, Belmont:Wadsworth, Cengage Learning
Stark, E. & Flitcraft, A. (1998). Violence among intimates: An epidemiological review. În V.B. Van Hasselt, K.L. Morrison, A.S. Bellack și M. Hersen (eds.). Handbook of Family Violence (pp. 293-317). New York: Plenum;
Straus, M.A., Gelles, R.J. și Steinmetz, S. (1980). Behind closed doors: Violence in the American Family. Garden City, New Jersey: Anchor Press;
Șchiopu, Ursula & Verza, Emil (1997). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții. București, Editura Didactică și Pedagogică;
Șerban M. (2007). Metode calitative utilizate în evaluare, în Zamfir C.; Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iași, Editura Polirom;
Tjaden, P. & Thoennes, N. (2000). Full report of the prevalence, incidence, and consequences of violence against women. (Report No. NCJ-183781). Washington, DC: National Institute of Justice
Toffler, Alvin (2000). Șocul viitorului, Anter și Lucman;
Underwood, A. (2007). Effective practice, în Canton, R. & Hancock, D. (eds.), Dictionary of Probation and Offender Management, Willan Publishing, Devon, pp. 112-115;
Vincent, Rose (1997). Cunoașterea copilului. București, Editura Didactică și Pedagogică;
Vlăsceanu, Lazăr (2007). Familia și relațiile de gen în Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă, București, Polirom;
Voinea, Maria (1993). Sociologia familiei, București, Editura Universității din București;
Voinea, Maria (1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viață. Sociologie Românească, 5;
Voinea, Maria (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie, București, Focus;
Weber, Max (1978). Economy and society. Berkley, University of California Press;
Weisz, A.N.; Tolman, R.M.& Bennet, L. (1998). An ecological study of nonresidential services for battered women within a comprehensive community protocol for domestic violence, în Journal of Family Violence, 13, pp.395-415;
Wisner, B.; Blaikie, P.; Cannon, T. & Davis, I. (2004). At Risk: Natural Hazards, People`s Vunerability and Disasters, ediția a II-a, Londra, Routledge;
Worden, A.P. & Carlson, B.F. (2005). Attitudes and Beliefs About Domestic Violence: Results of a Public Opinion Survey. Journal of Interpersonal Violence, 20, 10, 1219-1243;
Zamfir, Elena (2006). Politici de incluziune socială. Studii pentru egalitatea de șanse, București;
Zamfir, C.& Vlăsceanu, L. (1998). Dicționar de Sociologie, București, Editura Babel;
http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=6&article=4072
193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/867
www.unibuc.ro/…%20Fenomenul%20delicventei%20juvenile%20in%20…
http://www.e-psihiatrie.ro/articol/dinamica-factorilor-de-risc-in-tulburarea-de-conduita-cu-debut-in-adolescenta
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Violenta In Relatia Maritala Si Riscul de Aparitie a Delincventei Juvenile (ID: 130227)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.