Violenta In Familie, Rana a Iubirii Crestine. O Abordare Moral Teologica

Introducere

Familia, un simbol cald și puternic al omului în curs de îndumnezeire, fiecare om este legat în mod natural de această comunitate

După ethosul creștin, familia este prima și cea mai mică celulă a societății. Ea este înrădăcinată în natura socială a omului și își are originea în voința divină exprimată pozitiv la crearea omului, uniunea dintre bărbat și femeie fiind binecuvântată de Dumnezeu. De altfel prima poruncă dată de Dumnezeu omului este: „Crește-ți și vă înmulțiți…”. Această primă poruncă ar fi imposibil de îndeplinit omului dacă familia, această micro- comunitate nu ar fi existat.

De-a lungul veacurilor a înfruntat multe probleme care au zdruncinat-o din temelii, unele din acestea păstrând-și o dureroasă și permanentă actualitate, cum este cazul violenței. În loc de iubire ca jertfă pe altarul familiei adusă de cei doi soți, se aduce violența, care caracterizează mai degrabă doi dușmani pe câmpul de luptă decât soț și soție, mamă și tată…

Dacă vorbim despre violență și de violență în familie, înseamnă că vorbim despre pierderea respectului și al iubirii dintre soți. Fiecare act de violență dintre membrii ei este o jignire adusă demnității familiei și lui Dumnezeu

Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul, vorbind despre cei ce întemeiază o familie, arată că aceștia ,,alcătuiesc o singură biserică, o singură viață de curăție, o singură sfială a unuia față de altul; hrana e comună, căsătoria unită, toate asemănătoare: respirația, vederea, auzul, cunoașterea, nădejdea, ascultarea, dragostea. Iar cei care au comună viața, au comun și harul; și comună le este mântuirea, comună le este lor și virtutea și viețuirea”

Există cazuri în care violența nu este neapărat fizică, ea putând fi și verbală. Iar în acest caz oricare din membrii familiei care folosește injurii sau cuvinte urâte adresate celorlalți poate fi numit violent. În țara noastră, conform Legii nr. 217/2003, art. 2, violența în familie reprezintă "orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material".

Din nefericire, statisticile referitoare la acest subiect sunt îngrijorătoare deoarece rata violenței în familie este mare.

În violența din familie este inclus și abuzul psihologic, care de multe ori este devastator și produce răni sufletești deosebit de profunde. Violența psihologică constă în folosirea amenințărilor și comportamentelor care sunt menite să producă frică: izolare, ridicarea vocii, apelarea la cuvinte care distrug încrederea în sine a victimei. Aceste amenințări vin pe fondul fricii de agresiune, fiind suficiente pentru a menține o stare de teamă permanentă. Relațiile din familie devin în aceste cazuri pline de paradox deoarece familia, care trebuie să fie centrul celor mai profunde sentimente de iubire, devine centrul cel mai activ de violență.

Putem vorbi foarte mult despre ceea ce este violența, câte tipuri de violență există, urmările acesteia, însă dacă vrem răspuns la aceste întrebări nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru și, din păcate, lecția despre violență poate fi învățată foarte ușor. Ceea ce ar trebui să ne intereseze cu adevărat este ceea ce putem face împotriva acestei probleme.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: "Prin urmare, să cerem permanent de la Dumnezeu darul păcii, să îl cultivăm în sufletul nostru și în relația noastră cu oamenii; să promovăm legi, instituții și programe care protejează pe copii, pe adulți și pe bătrâni de violență; să dezvoltăm constant și consecvent o educație și o civilizație a păcii, nu una a violenței și a profitului obsesiv sau a afirmării agresive".

Pitagora avea un frumos îndemn: "În fiecare an să aveți o zi de sărbătoare numită "pacea familiei". În această zi, soțul și soția, la prânz, în mijlocul familiei, își vor da mâna și își vor ierta unul altuia greșelile făcute de-a lungul anului".

S-ar putea întâmpla așa ceva în modernele familii de astăzi, în care domnește orgoliul uneori mai presus de iubire? Ar putea exista când de la început în familie centrul existenței ei este îndreptat spre Hristos.

Pacea ca medicament împotriva violenței pornește din familie, extinzându-se mai apoi în restul lumii, cum ne învață și Sfântul Ioan Gură de Aur, "precum este în ceruri pace adâncă între îngeri și nu sunt între ei nici loviți, nici lovitori, nici bătuți, nici bătăuși, la fel și între noi, oamenii de pe pământ, să se facă voia lui Dumnezeu, ca toate neamurile cu o gură și cu o inimă să preamărească pe Făcătorul și Mântuitorul tuturor".

Din punct de vedere istoric, această manifestare generalizată își are punctul de plecare încă din momentul săvârșirii crimei biblice a urmașilor protopărinților Adam și Eva. În această conjunctură poate fi invocat și păcatul primordial – mândria, cât și păcatul mâniei. Mânia este o dorință aprinsă, prin care cel mâniat caută să-și răzbune nereușita asupra celui ce l-a întristat sau a nemulțumirii răzvrătite.

Violența în familie, e orice act vătămător, fizic sau emoțional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie, amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.

Trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violentă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă și cu consecințe mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților.

Sfântului Apostol Pave îndeamnă la păstrarea cu orice preț a familiei, și la multe jertfe ce trebuie făcute pentru ea! E dureros, căci sunt numeroase astfel de cazuri, vina având-o atât bărbatul cât și femeia, prin lipsa de voință, depărtarea de cele sfinte, biserică, spovedanie, duhovnic, sfânta împărtășanie, dragostea față de soție sau soț.

Să nu uităm, că vom fi judecați împreună cu soțul sau soția (cu acel cu care ai fost prima dată cununat, căci după canoanele sfinților părinți și Domnului nostru, el e unicul soț aici, și după moarte) și vom fi întrebați: cum am contribuit la mântuirea lui?

Sf. Paisie Aghioritul spunea: „Unul își disprețuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieșit din mormânt o bună mireasmă. Toți care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeți, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viață, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viață.

Dumnezeu a legat mântuirea oamenilor de răbdare. "Cel care va răbda până în sfârșit acela se va mântui", spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăți și diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare. Răbdarea pornește de la dragoste. Ca să-1 rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Și numai prin răbdare se menține familia. Iată ce înseamnă cununa căsătoriei!

Familia, este cel dintâi așezământ dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: "Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui." Familia este celula și izvorul vieții pe pământ, temelia vieții de obște, prima biserică întemeiată de Dumnezeu, de iubirea pentru om, după modelul bisericii cerești, adică a obștii îngerilor, și al sfinților din cer. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască, veșnică!

După spusele Apostolului Pavel: "Nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus." Deci, bărbatul trebuie să-și iubească soția, după cum Iisus a iubit biserica, și soția trebuie să se supună, asculte, soțul, astfel va fi o armonie și egalitate în familie, considerându-se cu adevărat o familie-creștin-ortodoxă, plăcută Domnului!

Familia creștină de astăzi se confruntă, așadar, cu noi și noi provocări, descrise cu multă acrivie în lucrarea de față.

Dumnezeu a creat o existență socială liberă și o susține. Omul, coroana creației, a fost zidit de Dumnezeu după Chipul Lui, dându-i posibilitatea să dobândească asemănarea cu El. Sfânta Scriptură descrie modul creației omului: Și a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate viețuitoarele ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți" . La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea Despre alcătuirea omului, spune: „firea omenească a fost creată să aibă rolul de conducător peste altele pentru că se aseamănă cu Împăratul tuturor făpturilor".

Capitolul 1: Sfânta Taină a cununiei și familia creștină

Sfânta Taină a cununiei

Căsătoria este socotită cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființă – așa cum reiese din Sfânta Scriptură – odată cu crearea primilor oameni Adam și Eva. După ce Dumnezeu a făcut pe om a văzut că “nu este bine să fie omul singur” și de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie cu os din oasele lui Adam și carne din carnea lui. I-a unit apoi așa încât să fie amândoi ca un trup și, binecuvântându-i, le-a spus: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”.

Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulțirea oamenilor să aibă loc prin crearea de noi familii, dispunând: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” . Dintru început s-a stabilit deci importanță familiei ca celulă a societății, numai în cadrul familiei formându-se în cele mai bune condiții viitorii membri ai societății.

Din textele Sfintei Scripturi rezultă clar că Dumnezeu a unit pe bărbat și femeie cu scopul de a se întrajutora, iubindu-se unul pe altul, și ca să nască și să crească copii, care, la rândul lor, să îndeplinească aceleași îndatoriri. În acest scop, Dumnezeu a sădit în firea bărbatului și a femeii tot ceea ce le este necesar pentru a putea îndeplini misiunea pentru care au fost creați. Pentru acest lucru, pentru că bărbatul și femeia au în firea lor simțurile și sentimentele care să-i unească și iubindu-se, să poată da naștere la copii, căsătoria este socotită și ca instituție de drept natural.

Din cuprinsul textelor biblice menționate se desprind și caracterele pe care Dumnezeu le-a stabilit căsătoriei pe care a instituit-o. Unind un singur bărbat cu o singură femeie, Dumnezeu a voit ca această unire să fie și să rămână monogamă. În același timp, unirea fiind atât de intimă încât ambii soți formează un trup, iar trupul având viață este indivizibil, căsătoria are și caracterul indisolubilității, adică este socotită ca încheiată pentru toată viața. De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soți, prin căsătorie, presupune egalitatea lor și, deci, împărtășirea de către ambii de aceleași drepturi și îndatoriri.

Aceste caractere necesare trăiniciei căsătoriei nu au fost respectate însă întotdeauna. Căderea în păcat a primilor oameni – Adam și Eva – s-a răsfrânt curând cu consecințe păgubitoare și asupra căsătoriei. Astfel, principiul monogamiei a fost călcat de către unul din descendenții lui Cain, din a cincea generație, numit Lameh, care s-a căsătorit cu două femei. De asemenea n-a fost respectată nici indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorț cât și – mai ales – prin procedura repudierii femeii de către bărbat. Cu toată stăruința sa de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reușit să împiedice nici divorțul, nici repudierea, din cauza învârtoșării inimilor compatrioților săi, după cum a ținut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat fariseilor care, ispitindu-l, l-au întrebat pentru ce a îngăduit Moise ca bărbatul să poată da carte de despărțenie soției și să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” .

Evreii nu respectau nici egalitatea dintre soț și soție; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soțului succesori. Așa se explică practica repudierii soției care nu avea copii și practica levigatului, potrivit căreia când un evreu murea fără moștenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu cumnata sa, văduvă , iar dacă decedatul nu avea frate, obligația revenea unei rude apropiate ; dar și într-un caz și într -altul, primul copil care se năștea din asemenea căsătorie era socotit ca fiind al celui decedat.

În privința infidelității, este adevărat, legislația pedepsea și pe femeie și pe bărbat pentru săvârșirea adulterului; în practică însă era pedepsită mai mult femeia, motiv pentru care Mântuitorul nu a condamnat pe femeia adulteră, ci numai l-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască.

Pentru că în curgerea vremii, ca urmare a căderii primilor oameni în păcat, se uitase cu totul adevăratul scop și adevărata formă a căsătoriei, pierzându-și caracterul de monogamie chiar la evrei, Mântuitorul Hristos a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la rangul de Sfântă Taină și i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, ca efect al săvârșirii acestei Sfinte Taine de către episcop sau preot soților – un bărbat și o femeie – care se unesc în căsătorie. Într-adevăr, prin săvârșirea acestei Sfinte Taine a Cununiei, căsătoria primește, prin puterea Duhului Sfânt, sfințirea legăturii conjugale și întărirea soților ca să-și poată îndeplini tot ceea ce constituie scopul unirii lor, adică nașterea de copii pentru înmulțirea membrilor societății în general, și a membrilor Bisericii în special, și creșterea lor în spiritul învățăturii încredințate de Mântuitorul Hristos Sfinților Apostoli.

Biserica creștină a educat pe membrii ei în sensul de a socoti ca scop principal al căsătoriei lor nașterea și creșterea de copii. Astfel, Sfântul Justin Martirul, scoțând în evidentă superioritatea moravurilor creștinilor față de corupția vieții păgânilor, spune în legătură cu acest scop al căsătoriei: “Noi nu ne căsătorim decât pentru a avea copii, dar dacă nu ne căsătorim rămânem într-o castitate perpetuă” . De altfel toți Sfinții Părinți care au elogiat starea de feciorie au ținut să adauge că prin aceasta nu au înțeles să condamne sau să arate o mai mică prețuire căsătoriei.

În legătură cu momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Sfântă Taină, am amintit că se socotește participarea Sa la nunta din Cana Galileei, împreună cu ucenicii Săi, când a săvârșit și prima Sa minune. În această participare Sfinții Părinți au văzut intenția Mântuitorului de a arăta nu numai soților acelei nunți, ci soților din toate veacurile, de câtă cinste se bucură căsătoria în față lui Dumnezeu. Apoi, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, după ce sfătuiește pe femei să se supună bărbaților ca Domnului, iar pe bărbați să-și iubească femeile precum Hristos a iubit Biserica și după ce repetă cuvintele Mântuitorului , adaugă: “Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos și în Biserică”, iar în Epistola I către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se căsători după ce îi va muri bărbatul, condiționează această îngăduință de îndatorirea ei ca noua căsătorie, pe care o va încheia să fie “numai întru Domnul”, adică numai cu binecuvântarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată “întru Domnul” căsătoria este “Taină mare”.

Ca și celelalte Sfinte Taine și la săvârșirea Tainei Cununiei trebuie respectate cu strictețe rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor, materie și formă. Săvârșitor al Tainei Cununiei este episcopul sau preotul. Primitorii sunt cei ce se căsătoresc – un bărbat și o femeie – dovedind înaintea preotului paroh că au botez valid și îndeplinesc – pe lângă condițiile pe care la prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile – și condițiile stabilite de Biserică.

Materia este consimțământul liber al bărbatului și al femeii de a se uni și trăi împreună întreaga viață, în iubire și sprijin reciproc, pentru îndeplinirea tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsătoriei. La baza consimțământului soților de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o condiție care ar contraveni legilor bisericești și legilor civile, moralei creștine și bunelor moravuri.

Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea Sfintei Treimi prin formula: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”.

Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată în Vechiul Testament. Definiția logodnei a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca “promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei că se vor căsători în viitor” . Importanta și consecințele logodnei Biserica și le-a însușit însă din Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca soție a logodnicului, iar acesta ca soț al logodnicei lui .

Din nefericire, pot exista și impedimente la căsătorie. Prin impedimente la căsătorie se înțeleg împrejurările sau situațiile care se opun la încheierea unei căsătorii. Determinarea impedimentelor aparține autorității civile, pentru caracterul civil al căsătoriei și autorității bisericești pentru caracterul religios. În general impedimentele la căsătorie se împart, după conținutul sau întinderea lor, în absolute și relative, iar după efectele lor, în dărâmătoare și împiedicătoare. Impedimentele absolute împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană, fără excepție, iar cele relative numai cu anumite persoane. Cu privire la efecte, căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentelor dărâmătoare este nulă, fără valoare; iar cea încheiată cu nerespectarea impedimentelor împiedicătoare rămâne valabilă, dar se pedepsesc soții cu epitimii și preoții săvârșitori cu sancțiuni bisericești care pot fi mai aspre sau mai puțin grave, după cum se constată că cei în cauză au cunoscut sau nu impedimentele.

Fundamente ale vieții de familie

Fundamentele căsătoriei nu trebuie căutate nici în sistemele de organizare socială, nici în evoluția culturală, economică sau politică a omenirii, ci în spațiul religios. Indiferent de zona geografică asupra căreia ne-am îndrepta atenția, locul familiei este unul foarte bine precizat, bazele sale, fiind înainte de toate, de natură sacră. Într-adevăr, familia se întemeiază pe actul căsătoriei, care este o formă solemnă prin care cele două persoane de sex opus se obligă a conviețui întreaga lor viață.

Prin creație, omul stă într-o relație conștientă, purtând un dialog real ce produce în lume transformări voite, după asemănarea cu Dumnezeu. Crearea după chipul lui Dumnezeu a omului presupune o persoană cu voință liberă, cu capacitate de gândire și de iubire. Omul se poate conduce singur, în mod liber, pe baza rațiunii sale. Chipul lui Dumnezeu în om implică participarea vieții umane la viața divină, comuniunea de viață cu Dumnezeu. Omul e făcut să aspire spre Tatăl în unire cu Fiul, omul fiind fiu al Tatălui, aspiră spre originea personală a vieții sale, prin natura lui care are ca origine și temelie puterea și lucrarea Tatălui. Dar o are pentru că e creat de Tatăl prin Fiul și a primit prin aceasta pecetea Fiului întrucât l-a înzestrat prin creație cu rațiune care se mișcă spre infinitate.

Această relație se reflectă și în viața de familie, ale cărei fundamente teologice sunt profund ancorate în învățătura despre Sfânta Treime.

Pe lângă aceste considerații de natură teologică, se cuvine să subliniem faptul că familia este o formă de relație socială, în care sunt implicate persoane legate între ele prin căsătorie sau rudenie. Privită din punct de vedere sociologic, familia este definită ca formă specifică de comunitate umană, desemnând grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitatea de viață, interese și întrajutorare.

Din acest punct de vedere se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice. Familia este o realitate biologică ce ia naștere prin unirea dintre bărbat și femeie și prin procreație . Baza sa o reprezintă căsătoria, iar cei doi soți se constituie în nucleul evolutiv familial. De aceea, sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copii, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz.

Familia dă naștere următoarelor raporturi: a) de căsătorie, care constituie baza familiei; b) cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei; c) cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți; d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți.

Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii. Consimțământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relațiile de ordin personal, de afecțiune și de încredere între viitorii soți.

Lipsa consimțământului la căsătorie poate fi materială sau psihică. Încheierea căsătoriei se realizează în prezența delegatului de stare civilă, deci consimțămintele viitorilor soți se exprimă în fața acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimțământ la căsătorie, să fie rare. În asemenea situație ne-am afla atunci când ofițerul stării civile ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau a ambilor soți sau în situația în care unul sau cei doi nu-și dau consimțământul . Pentru ca acest consimțământ să fie valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan și public și constatat de către ofițerul de stare civilă.

Fără acest consens al celor două persoane, binecuvântarea religioasă, prin administrarea Sf. Taine a Cununiei nu poate să fie dată.

Dreptul roman folosea formula: „consensus facis nuptias", adică consensul face căsătoria sau căsătoriile, deoarece în limba latină, cuvântul căsătorie nu are formă singulară, ci numai formă plurală, ca un act pe care nu-l poate săvârși nicidecum o persoană singură, ci numai două persoane.

Căsătoria a fost definită de romani în modul cel mai complet astfel: „Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae consortium omnis vitae, divini de humani juris comunicatio" (Căsătoria este legătura bărbatului și a femeii prin însoțire pentru întreaga viață și pentru a se împărtăși reciproc de drepturile dumnezeiești și omenești). Această definiție a căsătoriei a fost dată de jurisconsultul roman Herenius Modestinus în veacul al III-lea d.Hr și a fost însușită de Biserică în întregime la vremea aceea.

Familia creștină conform moralei creștine

Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile și menirea familiei din zilele noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual și pentru însușirea moralei ortodoxe în viața de zi cu zi. Familia este cel dintâi așezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” .Familia este celula și baza societății, prima ,,biserică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cerești. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu și martor pe Însuși Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul și ce misiune deosebită i-a încredințat.

După morala creștină, familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului și în voința divină exprimată pozitiv la crearea omului. Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie și pentru toată viața a unui bărbat și a unei femei. Însușirile ființiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea dintre soți.

Scopul căsătoriei este: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească și îndeosebi ,,stabilirea unei stări desăvârșite între soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc și lucrând la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii și fără copii și nu din vina soților și fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat și fără legătura căsătoriei.

În decursul timpului – în urma păcatului strămoșesc – decăzând căsătoria din curățenia ei originară, a decăzut și familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria și înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat și familia. Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianța haric ce iradia din Persoana Sa.

Săvârșind acolo prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului și în iconomia mântuirii, de la întărirea și înălțarea căsătoriei. Astfel, Taina unirii indisolubile între un bărbat și o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel . Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.

Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia, arată că dreptul de existenta al familiei, precum și dreptul părinților asupra copiilor are origine divină. Desigur, autoritatea publică este îndreptățită să intervină în instituția familiei, de pildă, când aceasta a ajuns într-o stare precară și nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă familia este membru al societății. De asemenea, este îndreptățită intervenția, când în familie s-au produs știrbiri grave ale drepturilor reciproce, căci datoria statului este să apere dreptul încălcat. În ceea ce privește dreptul părinților asupra copiilor, acesta, după morala creștină, este un drept firesc, și copiii stau sub autoritatea părinților până la majorat.

Statul, prin instituțiile sale de învățământ, se îngrijește de instrucția copiilor și de completarea educației lor, putând interveni când educația este total neglijată de părinți. Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizația lui, contribuind la realizarea scopului său. Cât privește organizarea interioară a familiei, soții stau în raport de egalitate, cu autoritate comună față de copii. După învățăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: ,,Femeile să li se supună bărbaților lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, așa cum și Hristos este cap Bisericii” . Dar femeia nu este sclavă, ci tovarășa bărbatului, împărțind cu el autoritatea părintească.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a viețui în el. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Dintre toate viețuitoarele, omul se naște cel mai plăpând și cel mai neputincios în a-și satisface nevoile vitale existenței: total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților săi, care, în această lucrare, nu pot fi întrecuți de nimeni.

Familia este prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Scopul și funcția ei principală este de a asigura înmulțirea, perpetuarea și creșterea omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreținerea, îngrijirea, creșterea și așezarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei. Familia procură membri pentru societățile superioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viața socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranța și echilibrul vieții sociale, prin faptul că asigură în chip firesc nașterea, creșterea și pregătirea membrilor societății.

Familia este prima societate naturală și adevărată celulă socială. În organizarea sa proprie, ea oferă garanții de moralitate; este prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și îndeplinească datoria, să-și disciplineze voința, dându-i simțul ierarhiei și ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnității, al libertății interioare, al seninătății constructive. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală și echilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci și un ,,loc de reculegere, de liniște, de regăsire lămuritoare cu tine însuți”. Nicăieri nu te simți mai bine ca la ,,mama acasă”, ca în familia ta.

Familia este un paznic ce veghează neîncetat și un zăgaz puternic care ocrotește moralitatea părinților prin bucuriile curate și senine, precum și prin sentimentele de iubire și răspundere pe care le prilejuiește. Copiii sunt pentru părinții lor un imbold puternic spre muncă și economie, spre cât mai multe virtuți, precum și o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezența copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinților.

Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-o cunoaștem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noștri, stimulați de ei și de dragostea pentru ei, devenim mai luminați, mai puternici și mai buni. Prin ei ne reluăm de la început întreaga noastră viață și activitate, acel anevoios și splendid efort de umanizare. Între noi și copiii noștri are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă îi învățăm alfabetul, ei ne învață în schimb un alfabet mult mai scump și mai nobil al emoțiilor, al primelor sentimente, al uriașei fantezii, al purității și al candoarea, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete. Dragostea nețărmurită față de copiii noștri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume și de viață în chipul cel mai indisolubil și mai generos, căpătăm o sensibilitate comună față de problemele societății. Participarea activă la toate biruințele și înfrângerile, la toate bucuriile și necazurile copiilor noștri ne umple viața și ne îmbogățește ființa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei și al sincerității adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noștri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel mai deplin și dezinteresat. De aceea, iubirea părinților pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată.

Familia este cea mai necesară școală de omenie. Statisticile judiciare arată că majoritatea delincvenților și a celor din instituțiile de corecție au fost lipsiți de o reală asistenta din partea familiei. Familia procură frâna cea mai eficientă și mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de asemenea, o primă și temeinică școală a altruismului. Prin familie se poate obține cea mai deplină și mai statornică corectare a egoismului individual.

Continuarea între generații începe de la raporturile dintre părinți și copii, care se extind și asupra celorlalți membri ai societății și care beneficiază de însușirile deosebite obținute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge, de educație, de amintiri, de viață și prin faptul că au aceiași părinți, copiii își dezvoltă sentimentul dragostei frățești, care este izvorul celei mai dificile dintre virtuți și anume: recunoașterea fără invidie a valorii și meritelor altora.

Frăgezimea copiilor și afecțiunea părintească cu care sunt înconjurați de părinții lor fac ca primele îndrumări de viață pe care le primesc în familie să rămână pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei sanctuar este, prin excelență, dragoste, care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegație, atât de necesare educării copiilor, ca la părinții lor. Prin iubire și prin înțelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie, părinții le pot asigura copiilor lor o educație în condiții optime. Unul din marile merite ale familiei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple care traduc în acte vii și concrete formula abstractă a datoriei. Familia este o școală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduința de a dori, voi și înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” . Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai ușor extinde și în afara familiei.

Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere și pentru o colaborare deplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină și însușirile energice ale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni și de a colabora, întregindu-se reciproc. Soții au în familie condițiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. De asemenea, frații și surorile vor dobândi o experiență foarte utilă în conviețuirea lor din familie pentru viața de mai târziu, când vor trebui să știe cum să se comporte față de celălalt sex. Copiii cimentează legăturile dintre soți. Copiii fiind obiectul comun al dragostei lor, părinții chiar când și-au răcit sentimentele unul față de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea și grija lor comună pentru copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult la temeinicia și trăinicia căsătoriei. Statisticile arată că divorțurile sunt mult mai numeroase între soții care nu au copii.

În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viața socială din afara familiei. Adâncimea și sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei influențează pozitiv relațiile cu ceilalți semeni, care nu sunt în fond decât alți părinți, alți frați, alte surori, alți unchi ai noștri. Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresare obișnuite la poporul nostru ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiul”, „mătușă”, care se fac și față de străinii de familie. Morala creștină cere să ne comportăm față de semenii noștri ca și față de membrii familiei noastre: față de cei de vârsta părinților ca față de propriii noștri părinți, iar față de cei de vârsta surorilor și fraților noștri ca față de propriile noastre surori și ca față de propriii noștri frați.

Datoriile părinților față de copii. Dragostea dintre părinți și copii se arată prin creșterea

și educația lor. Prin educație părinții arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copiii. Sfântul Apostol Pavel sfătuiește pe părinți să-și crească copiii ,,în învățătură și în certarea Domnului” . Învățătura, educația copiilor creștini a constat întotdeauna din învățarea științelor vremii, a dogmelor și a moralei creștine, a regulilor de bună purtare în viață și a bunei-cuviințe. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există o înclinare a omului spre viciu sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptați de timpuriu spre bine și virtute, pentru a nu se deprinde cu răul. Părinții nu trebuie să se gândească cum să-și lase copiii bogați, ci virtuoși.

Tot ce fac părinții pentru copiii lor, pentru educația lor, fac din dragoste. Din ea izvorăsc și celelalte virtuți pe care părinții sunt datori să le sădească și să le cultive în inima copiilor: temerea de Dumnezeu , ascultarea , purtarea cuviincioasă , credința puternică și mai ales poruncile, căile și legile Domnului. Părinții sunt chemați să vegheze creșterea morală și religioasă a copiilor.

Educația morală trebuie să o facă părinții, învățând pe copii deprinderile și faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia instinctelor și tendințelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural și a-i ajuta să devină mai buni.

În lumina Sfintei Scripturi, părinții mai sunt datori să-și binecuvânteze copiii , să-i mângâie , să-i supravegheze , să le asigure cele de trebuință , să-i convingă să nu se căsătorească cu eretici , să se roage pentru ei, iar când sunt răi să-i mustre sau chiar să-i pedepsească , încredințați fiind că binecuvântările lor îi însoțesc în viață, ca și blestemele și păcatele lor .

Familia creștină este școala virtuților. Cea mai bună creștere pe care o pot da părinții copiilor este cea morală și religioasă. Fiecare copil este o ființă metafizică (Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume și viață, vrea să cunoască toate, căutând rațiunea ascunsă a lucrurilor.

Toți copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educația religioasă cuprinde practica vieții în rugăciune, iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creșterea în ,,cei șapte ani de acasă” lasă în inima și în mintea copiilor urme și amintiri neșterse. O bună educație acasă dezvoltă sentimente religioase pe care și cea mai atee școală nu le mai poate nimici.

Familia creștină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică. Toți părinții sunt datori să-și bisericească copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu și să-i crească sub aripile Bisericii, așa cum a fost îmbisericită și crescută Maica Domnului.

Grija educației copiilor nu aparține numai familiei, ci și școlii, societății și Bisericii. Toate instituțiile poartă obligațiile și răspunderile creșterii, îngrijirii și ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale și morale de care dispun. Educația cea mai sănătoasă și temeinică se dă copiilor când toate așezămintele, care răspund pentru creșterea și educarea lor, își armonizează interesele și principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral și de convingeri religioase nu se va destrăma nici o societate și nu se va închide nici o biserică.

Copilul este un crin, iar în neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. ,,Dați-mi ochiul unui copil pe toată viața și nu voi vedea decât lumina fericită a raiului dumnezeiesc”, spune Nichifor Crainic. Iubirea și rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii și al oamenilor; iubirea și rugăciunea îi fac să-L îndrăgească și să-i primească în suflet, pe toată viața, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare. Copiii trebuie deprinși de mici cu rugăciunea și cu datinile religioase. Exemplul părinților are un rol decisiv în formarea deprinderilor religioase, traducând în acte vii și concrete formula abstractă a datoriei. Astfel, părinții trebuie să-și facă rugăciunile împreună cu copiii, aceștia trebuie duși la biserică, învățați să facă semnul Sfintei Cruci, să îngenuncheze, să spună rugăciunile și să cânte cântări religioase, să ducă daruri la Sfântul Altar, să aprindă lumânări la biserică, să se împărtășească.

O învățătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc viața casnică sunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zidește este viața tăcută a părinților, exemplul lor de fiecare zi. Faptele lor în fața copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări hotărâtoare, fie în bine, fie în rău. Învățătura vorbește urechilor. Pilda vorbește ochilor și inimii. Poți pune la îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poți să nu dai crezare la ceea ce vezi că face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecție biblică, nici o învățătură nu va fi în stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinților, care vor face ca duhul credinței și al omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în sângele copilașilor.

Datoriile copiilor față de părinți. În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoștință părinților, iar aceasta se arată prin întreținere și ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute a creștinilor este de a cinsti pe părinți, a răsplăti ostenelile celor ce le-au dat viață și a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însă niciodată să-i naștem”.

Copiii sunt datori să aibă ascultare față de legea Domnului și tot așa față de părinți, după cum spune atât de limpede porunca a cincea: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ” . ,,Cinstește” – zice imperativ Sfânta Scriptură. Cinstirea părinților se naște din faptul că ei ne-au dat viață, ne ocrotesc și ne educă. Părinții sunt colaboratorii lui Dumnezeu în formarea noastră. Cu același cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeu și pe cei ce ne-au dat viață.

Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” trebuie să fie tuturor călăuză în viață, soarele care ne luminează gândurile și sentimentele noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roade spirituale, roadele temporale ale păcii și prosperității. Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecință mari daune pentru comunități și pentru persoanele umane.

A cinsti pe părinți înseamnă: a-i iubi, a le datora și face tot binele cu putință (iubirea față de părinți este și o poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele. ,,Dragostea față de părinți este o datorie atât de clară, pe cât de clar este că zăpada este albă”, spune Aristotel. ), a asculta de ei ( ,,Ascultați de părinții voștri întru Domnul că aceasta este cu dreptate” ; ,,Fiule, păzește legile tatălui tău și nu lepăda învățăturile maicii tale” ), să nu-i supărăm cu ceva și să ne purtăm față de ei cu toată cuviința, vorbind despre ei și cu ei cu mult respect( ,,Ochiul celui ce batjocorește pe tatăl său și nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii și să-l mănânce puii vulturilor” ), să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninându-le seara vieții lor. ,,Frate, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui” ; Pildă pentru noi este Însuși Mântuitorul, Care de pe cruce o încredințează pe Sfânta Sa Mamă ucenicului preaiubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (In. 19, 26-27). Prin această dispoziție testamentară a Mântuitorului, s-a inaugurat în creștinism cultul mamei), să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viață, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voința cea din urmă, păstrându-le vie amintirea și îngrijindu-le mormintele.

Așa ne învață morala creștină și Biserica noastră că trebuie să ne comportăm față de părinții noștri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi să fim fericiți, să ne realizăm în viață, să ne întemeiem și noi o familie. Trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere utili, după puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde și singurătate. Dar ,,Cine are părinți / Pe pământ, nu în gând / Mai aude și acum / Ochii lumii plângând…” spune cu durere poetul Adrian Păunescu, pentru că există copii care au uitat chipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care i-a îndrumat în viață, au uitat povața tatălui și mâinile lui bătătorite de muncă.

Sunt mulți cei care și-au părăsit părinții bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui Dumnezeu și a oamenilor. Acești copii denaturați uită că Dumnezeu nu va îngădui această lipsă de respect și de iubire, pedepsindu-i ca și ei să guste din durerea amară a singurătății, la bătrânețe.

Cei care sunt indiferenți față de părinții lor și le întristează bătrânețea, vor fi un exemplu negativ pentru copiii lor. Acești oameni nu pot răspunde poruncii iubirii față de aproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii părinților. Dacă dorim să fim plăcuți lui Dumnezeu și să avem parte de fericire în vremea vieții noastre, să cinstim pe tata și pe mama. Să facem aceasta cu dragă inimă pentru că demnitatea părintească este o rază din puterea și autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.

Trebuie să subliniem sensul teologic al vieții de familie, vocația sa originară, așa cum este ea înțeleasă în orizontul revelației creștine și, în același timp, am sugerat doar câteva principii de viață spirituală care luminează și înfrumusețează relațiile dintre membrii fiecărei familii care trăiește în Hristos și în Biserică. În lumina acestor principii, familia creștină depășește dimensiunea sa exclusiv instituțională, juridică, socială, pentru a intra în orizontul teologic și sacramental, în orizontul darului lui Dumnezeu și al iubirii dintre Hristos și Biserică.

În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socio-culturale profunde, considerăm că este absolut necesară o intensificare a lucrării pastoral-misionare a Bisericii noastre, pentru a conștientiza, mai ales familiile tinere, de faptul că viața lor împreună trebuie să depășească necesitatea biologică și simpla atracție naturală, pentru a intra în orizontul tainei lui Dumnezeu. Uniți prin Taina Cununiei, în Biserică, căminul lor trebuie să devină o ,,mică biserică” în care, prin credință, nădejde și dragoste ei dau mărturie despre iubirea jertfitoare a lui Hristos pentru lume, ca și despre datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Familia este prima societate naturală. Este un oficiu înalt al respectului, al demnității, al libertății interioare, al seninătății constructive. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală și echilibrată. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent și fără speranță în viitor.

Capitolul 2: Familia creștină azi. Punctul de plecare a violenței în familie

Familiile fac parte din acel popor al lui Dumnezeu reprezentat de lucrătorii viei, despre care vorbește Evanghelia după Matei. Parabola evanghelică deschide în față noastră orizontul nesfârșit al viei Domnului și al mulțimii de oameni care sunt chemați de el și trimiși să o lucreze. Via este lumea întreagă , care trebuie transformată după voința de mântuire a lui Dumnezeu .

Istoria prezentei reprezentanților familiilor ca laici în viața Bisericii este istoria unui parcurs întortocheat și destul de complicat, dar, în același timp, și unul luminos și cu imprevizibile primăveri. Orice societate umană se conformează, adaptându-se la epoca în care trăiește; Biserica, în schimb, se conformează reîntorcându-se la originile istoriei sale.

În primele secole ale Bisericii, fiind un număr redus de episcopi și preoți și de lăcașe de cult, fiecare creștin devenea, implicit, în virtutea botezului primit, apostol și misionar, iar aproape orice casă creștină devenea o biserică, un locaș de cult. Cu trecerea timpului, poate din cauza fricii de erezii, autoritatea episcopilor revenea în predicarea mesajului mântuirii .

Totuși, cu trecerea timpului, s-a trecut de la îngheț la primăvară, de la marginalizare la responsabilizarea poporului lui Dumnezeu și laicii au început o dinamică și vie activitate pastorală în Biserică. Nenumăratele opere de apostolat, misiuni, cateheză, milostenie sunt doar câteva din exemplele care pot fi enumerate aici în ceea ce privește activitatea apostolică a laicilor .

Într-o lume care se unifică și se organizează într-o dimensiune europeană și planetară, nu mai există evenimente private care să privească doar o comunitate, o națiune, un popor și să le excludă pe altele. Se poate aplica aici ceea ce Sfântul Apostol Pavel, reoferindu-se la Biserica primară, spunea: „Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; și dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură împreună, iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” . .

Lumea contemporană, ca situație actuală, este un vast ocean de profunde și rapide schimbări prin care umanitatea trăiește o eră nouă a istoriei sale. Dezvoltarea tehnicii și a științei, unificarea planetară prin mass-media și dezvoltarea conștiinței popoarelor au făcut ca lumea să devină un mic oraș în care toate și toți să facă parte din marele plan de mântuire al lui Dumnezeu. Lumea este totuși și opera lucrării omului, adică a libertății, a liberului arbitru pe care Dumnezeu l-a dat omului. Orice nouă situație generează noi îndatoriri, dacă există o logică în istorie, iar această logică nu exclude libertatea și responsabilitatea umană. Tocmai aici este punctul principal și paradoxul existenței umane: ea este contemporană în istorie și contribuie la făurirea istoriei. A defini omul în baza responsabilităților sale în fața istoriei este, de fapt, a defini omul timpului nostru, omul care va trebui să se educe în continuare și care va trebui să dezvolte umanismul responsabilității.

Omul de astăzi îl caută și îl dorește pe Dumnezeu: acesta este motoul întregii sale existente care, fie că îl situează pe om în spatii economico-sociale mai fragile, unde acesta se zbate în lipsuri și sărăcie, fie că face parte dintre bogații lumii, el nu este autosuficient sieși, ci caută împlinirea de sine dincolo de cele trecătoare și imediate. Chip al lui Dumnezeu, omul Îl caută pe Dumnezeu, strigă după ajutorul său .

Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puțin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condițiile actuale cer ca ei să desfășoare un apostolat tot mai intens și mai vast. Într-adevăr, creșterea continuă a populației, progresul științific și tehnic, relațiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârșit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat și probleme noi, care le pretind o preocupare și un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, așa cum se și cuvine, autonomia multor sectoare ale vieții umane, implicând uneori o înstrăinare de ordinea morală și religioasă, punând în gravă primejdie viața creștină. Trebuie adăugat că, în multe zone unde preoții sunt prea putini, sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiți de cuvenita libertate de acțiune, Biserica nu ar putea fi prezentă și activă fără munca laicilor.

Semnul acestei multiple și urgente necesități este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conștienți de propria responsabilitate și îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Hristos și a Bisericii . Vocația omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu și de a fi transformată după chipul Fiului unul născut al Tatălui. Această vocație îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea privește însă comunitatea umană în ansamblul ei.

Toți oamenii sunt chemați la același scop: Dumnezeu însuși. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine și înfrățirea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr și iubire; iubirea față de aproapele este inseparabilă de iubirea față de Dumnezeu; de aceea, Dumnezeu cheamă, alături de preoți și pe laici la apostolat . Persoana umană are nevoie de viața socială. Aceasta constituie o exigență a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor și dialogul cu frații săi, omul își dezvoltă virtuțile și, astfel, răspunde vocației sale. Fiecare comunitate se definește prin scopul ei și, în consecință, ascultă de reguli specifice, dar persoana umană este și trebuie să fie principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale . În Biserică, slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Hristos le-a încredințat Apostolilor și urmașilor lor îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Laicii, însă, făcuți părtași la misiunea preoțească, profetică și împărătească a lui Hristos, își împlinesc, în Biserică și în lume, partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu.

Ei își desfășoară concret apostolatul activând pentru sfințirea oamenilor, precum și străduindu-se să pătrundă și să perfecționeze ordinea temporală în duhul Sfintei Evanghelii, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Hristos și să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-și duce viața în mijlocul lumii și a treburilor lumești, ei sunt chemați de Dumnezeu ca, însuflețiți de suflet creștin, să-și exercite apostolatul ca o plămadă în mijlocul lumii .

Idealul creștinismului este iubirea Domnului Hristos, care este gata să-și dea viața pentru semenii săi. Acest ideal este valabil și pentru cei care au ales vocația căsătoriei. Lumea este plină de egoism, iar în viața familială deseori apar tensiuni, dezacorduri, separări și divorțuri: mulți susțin că această situație nici nu poate să fie altfel. Creștinismul crede în dragostea curată, în fidelitate, în puterea creatoare a jertfei reciproce. Susține că acolo unde există o înțelegere a valorilor creștine este și astăzi posibilă viața familială fericită .

Pentru mulți, familia ia naștere mult mai liberă de condiționările socio-economice, dacă se bazează mai mult pe iubire, iar femeia creste în demnitate și la fel va creste responsabilitatea comună față de copii. Pentru unii există și o adevărată redescoperire a valorii creștine a căsătoriei; se face multă pregătire, se încearcă a trăi o anumită spiritualitate conjugală și familială; multe familii încep să-și descopere misiunea la care sunt chemate în Biserică și în societate . Pastorala familială este foarte des propusă în acest moment al vieții ecleziale . Pentru mulți soți și pentru multe familii nu este suficient ceea ce pot primi de la liturghiile duminicale sau de la cateheza normală. Au nevoie de aprofundări speciale pentru a-și trăi propria vocație în familie și în societate, adunându-se în grupuri și discutând problemele familiei de azi.

Familia creștină nu este o comunitate închisă în ea însăși; întrucât este prima și vitala celulă a societății, ea este chemată la apostolat, chemare care este așa de importantă pentru Biserică și societate. Familia, în primul rând, este chemată la apostolat în interiorul ei, dar, mult mai mult, este chemată și în exteriorul ei, dând mărturie și dedicându-se slujirii fraților.

În continuare, tinerii zilelor noastre joacă un rol important în viața socio-politică a lumii contemporane, dar, de multe ori, ei par insuficient pregătiți pentru a-și asuma corespunzător noile îndatoriri. Din acest punct de vedere, Biserica încearcă să-i inițieze pe tineri, și chiar pe adolescenți, în diferite acțiuni care să-i ajute în pregătirea lor pentru misiunea de mai târziu .

Pentru aceasta, Biserica propune diferite și multiple domenii de apostolat, în angrenarea și atragerea tinerilor și a laicilor, în general, spre valorile mai înalte ale societății atât de secularizate în care ne aflăm. Arta dificilă a educării copilului aparține în primul rând familiei, care, deși astăzi se află în mare primejdie, este susținută de Dumnezeu prin harul special pe care soții îl primesc prin sfințenia căsătoriei .

În fiecare an, milioane de bărbați și femei se avântă în slujba de a deveni. Cu toate acestea, una din cele mai provocatoare și grele sarcini în viață este să iei un copil, o ființă mică, total neajutorată, și să-ți asumi toată responsabilitatea pentru creșterea lui, astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii și societății.

Pentru că educația este arta formării omului de mâine, părinții nu pot fi oameni ai trecutului, ancorați în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-și adapteze pasul cu ei pentru a-i lăsa liberi să continue singuri, imediat ce sunt în stare de aceasta. Ei au datoria de a le forma copiilor conștiința, caracterul, voința, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili și deschiși cu generozitate slujirii celorlalți, angajați în realizarea planului lui Dumnezeu în viața lor .

Pentru a-și putea îndeplini misiunea încredințată lor de Creator, părinții, asemenea bobului de grâu, pierzându-și viața lor trebuie să o trăiască pe cea a fiilor lor, aceasta fiind expresia cea mai înaltă a iubirii. Prin jertfa lor, părinții vor forma oameni de caracter care posedă o comoară inestimabilă – politețea sufletului, datorată creșterii interioare care valorează mai mult decât frumusețea exterioară .

Din fericire, mai există încă părinți care nu renunță la misiunea lor, conștienți fiind că opera educațională este îndelungată și cere efort susținut. Pentru a avea loc această acțiune educativă este necesar un ambient educațional adaptat în care, încă din primii ani, copiii să poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă.

Asemenea grădinarului ce se ocupă de fiecare sămânță în mod diferit, funcție de factorii necesari încolțirii ei, creșterii și dezvoltării viitoarei plante, părintele trebuie să se ocupe de educarea fiecărui copil, în mod diferit, căutând în inima lui punctul accesibil binelui pentru că educația este o lucrare a credinței și a inimii.

Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înșine ceea ce-i învățăm pe alții. Marele secret constă în faptul că educația nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecțiune, precum și căutarea și dezvoltarea raporturilor simple, imediate și iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire și credință .

Forța primei formări primite în familie, depășește de departe pe cea care ar putea-o primi la adolescență sau în continuare pentru toată viața. Marele moment al educării este copilăria, căreia îi sunt specifice timpul încrederii, al docilității, al formării primelor deprinderi, timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neșters, timpul în care se asimilează tradițiile familiei ce devin viață în persoana care se formează .

Pentru a cerea climatul unei familii senine, e nevoie, însă, de răbdare, iubire, blândețe, bunătate fără margini și jertfă.

În spațiul Bisericii, comunicarea a reprezentat o permanentă preocupare, datorită importanței sale atât asupra comunității ecleziale, în general, cât și asupra familiei creștine, în special. Numeroasele cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la familie sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Pentru a veni în întâmpinarea problemelor contemporane, s-a inițiat la ora actuală un amplu program de cateheze, ca manieră eficientă nu doar de transmitere a învățăturii de credință, ci și de conturare a unui dialog creștin constructiv.

Lumea contemporană nu mai are răbdarea necesară pentru ascultarea unui discurs elaborat și amplu, ci preferă forma scurtă, dialogică, dacă acest lucru este posibil. Într-o astfel de situație, metoda catehetică a Sfinților Părinți este mai mult decât eficientă. Ea conferă discursului Bisericii dinamismul de care are nevoie, fără a-l îndepărta de rădăcinile sale profund teologice. Totodată, cateheza are capacitatea de a se plia pe nevoile fiecărui credincios în parte, fie că este vorba despre cele apărute în cadrul vieții sociale, fie despre cele din viața de familie. Putem chiar spune că, în sânul familiei creștine, cateheza făcută în biserică își află un bun mediu ce garantează o continuitate eficientă.

Există într-adevăr anumite limite pe care discursul teologic nu le poate depăși. Nu este vorba de o cenzură internă, ci despre un act firesc de apărare în față spiritului secularizat. În mijlocul confuziilor și al tendințelor de tot felul, discursul teologic rămâne între anumite coordonate care îi dau concretețea și rezistența unui punct de referință . Sfinții Părinți nu au transformat niciodată cuvântarea teologică în discurs cultural, chiar dacă formația intelectuală le-ar fi permis acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, nu este „un autor, ci un mărturisitor, el nu are o operă, ci o mărturie, iar orgoliul auctorial este înlocuit cu smerenia alesului lui Dumnezeu în lume” .

Trebuie să reținem și să subliniem cu insistență faptul că învățătura creștină, creștinismul în totalitatea lui nu este, în principal, un fapt cultural, ci unul vital. Valoarea lui stă în capacitatea de a da sens existenței umane, răspunzând celor mai grave probleme ale omului, care sunt cele privitoare la ființa și destinul său, la nașterea și moartea sa . De aceea, el nu are nevoie de propagandă, ci de propovăduire.

Prin intermediul cuvântului catehetic, Biserica își împlinește misiunea, folosind mijloacele pe care Tradiția i le pune la dispoziție: evanghelizarea, consolidarea în dreapta credință și încorporarea deplină sacramentală. De asemenea, misiunea ei pretinde prioritar o metania, o schimbare a minții, o reconfigurare a priorităților existențiale din perspectivă duhovnicească .

Sfinții Părinți și scriitorii bisericești au avut și au experimentat adevărul mântuitor că propovăduirea este o hrană care se oferă sufletelor prin Duhul Sfânt, că mesajul revelat despre Dumnezeu s-a rânduit firii noastre „ca pâine hrănitoare” . Sfânta Scriptură, în general, reprezintă o „hrană duhovnicească, o hrană care face să crească puterea lucrătoare din noi” . Despre aceasta, Tertulian mărturisea: noi ne hrănim credința cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălțăm speranța, prin ele ne întărim, totodată, credința. Prin ele ne vin îndemnuri, mustrări și corectări în numele lui Dumnezeu .

Privite din perspectiva nevoii actuale de comunicare la nivelul familiei, cateheza împlinește toate cerințele pe care tradiția patristică le formulează cu privire la actul propovăduirii. De aceea ea reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de comunicare în sânul activității pastorale bisericești și în aceea a consolidării vieții de familie. 

2.Corecția iubitoare

Greșelile copiilor nu sunt făcute, cum s-ar putea crede, din răutate, ci mai degrabă pentru că nu sunt asistați corect. Ei doresc să fie înțeleși, apreciați, ajutați și iubiți pentru ceea ce sunt, așa cum rezultă din destăinuirile lor .

Autoritatea părintească e o realitate și o responsabilitate ce trebuie exercitată deoarece copiii au nevoie de călăuze care să le vorbească, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ținând seama de faptul că modelăm persoane, nu obiecte. Să ajutăm copiii să-și îndrepte greșelile mai mult decât să se dezvinovățească, insistând pe o sinceritate maximă .

Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare și dragoste reușim să punem ordine în multe. Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicatețe, între patru ochi și în secret, pentru ca ei să-și deschidă inima, chiar și atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă.

Familia are misiunea și obligația de a pătrunde spiritul de creștin, mentalitatea și moravurile, legile și structurile comunității în care trăiește fiecare. De aceea, se vorbește foarte mult de apostolatul laicilor la locul de muncă și în familie, prin mărturia vieții și mărturia cuvântului; adică, prin comportamentul unui bun creștin, cu o viață echilibrată și cu o conduită morală, care să dea un exemplu demn de luat în seamă de ceilalți . Fiecare este chemat, în virtutea botezului primit, de a da mărturie acolo unde se află.

Teologia familiei care se dezvoltă dă demnitate eclezială acțiunii laicilor în societate. Sfințenia familiei proiectează asupra lumii o lumină orientativă și consolatoare și face să urce la sfera spiritului darul operei pământești. Laicul trebuie să fie sarea pământului în realitatea timpului unde este chemat să muncească. Sfințenia laicului este subliniată în contextul reînnoirii Bisericii, care stă să-și piardă credibilitatea în noua societate . Biserica se întărește în măsura în care creștinii se întăresc în credință. Fiecare suflet este chemat să dea viață în propria inimă și mărturie în jurul său despre vocația creștină.

Apostolatul familiei trebuie făcut cu mare atenție în ceea ce privește confesiunile religioase care s-au înmulțit azi, fiind foarte periculoase pentru creștinii care nu sunt bine pregătiți și alunecă ușor pe panta aceasta a falșilor profeți. Laicul care este angajat în apostolat se găsește într-o situație delicată; aducându-și contribuția sa de adevărat mărturisitor al credinței profesate, se pot depăși aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă și face această experiență de multe ori neplăcută .

Creștinul propune credința în Hristos, în libertate și în iubire fără nici o presiune din partea lui. Credința creștină este trăită și mărturisită în iubire, pentru ceea ce este frumos și fără frică. Credința în Hristos dă bucuria de a trăi și această bucurie este un apel, o provocare, pentru cei care nu cred, pentru cei indiferenți și reci. Credința care se manifestă în bucurie și în frumusețea vieții cere reculegere, interiorizare. Așadar, apostolatul cere o mai mare interiorizare a încărcăturii sale pur teologice, pe care cu toții suntem datori să-l facem cât mai rodnic în lume.

Condiția familiei în lumea contemporană este o temă vastă. În tratarea acestui subiect, surprindem contextul istoric și social în care trăiește omul: concepții actuale despre viață, modul practic al omului de azi de a trăi viața, aspirații și idealuri, dificultăți și dezechilibre, speranțe sau dezamăgiri .

Biserica este locul în care omul, pe deplin, descoperă și consimte în Hristos vocația sa profundă: a fi persoană și de a experimenta iubirea. Tocmai pentru aceasta, Biserica este în Hristos semn și instrument al unei vocații ce se realizează în istorie și are dimensiuni universale .

Teologia contemporană acordă o importantă deosebită Căsătoriei și Familiei, dat fiind rolul fundamental pe care aceasta îl au în viața Bisericii și a societății. Tocmai de aceea, lucrările dedicate acestui subiect iau în discuție atât chestiunile legate de istoria acestei Sfinte Taine, cât și problemele concrete cu care se confruntă în lumea actuală. Discursul lor este aplicat, insistând în direcții precum cea a bioticii și a rolului pe care copilul îl are în cadrul familiei creștine, asupra situației delicate a căsătoriilor mixte și a divorțului, precum și asupra rolului misionar pe care familia creștină îl poate avea în societate.

Este importantă sublinierea stării de criză profundă prin care familia creștină trece la ora actuală. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel insista asupra faptului că „astăzi familia naturală, tradițională se află în criză, în mutație spre un viitor confuz și incert, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei occidentale, o criză a societății contemporane însăși”. Cauzele acestei crize sunt multiple, aflate într-o interdependență greu de urmărit și stopat. Criza spirituală a fost însoțită de o stare tot mai accentuată de debusolare morală, pe fondul unei secularizări tot mai accelerate. De asemenea, confuzia socială, dificultățile de ordin economic, tentația ideologiilor de tot felul au zdruncinat temelia familiei, îndreptând-o spre un făgaș lipsit de finalitate autentică.

În ciuda acestei stări, există totuși speranța pe care doar Biserica o poate oferi. În primul rând, există binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă asupra familiei, creând astfel mediul propice de manifestare a comuniunii și iubirii creștine. De asemenea, se poate remarca efortul susținut al Bisericilor creștine care încearcă să restaureze poziția căsătoriei, apelând atât la Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, cât și la rezultatele științei moderne.

Nu întâmplător se poate evidenția astăzi o implicare tot mai mare a Bisericilor în sfera bioticii. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat rolul pe care cooperarea dintre Biserică și Stat îl are în consolidarea vieții familiei.

Unul dintre cele mai eficiente moduri de sprijinire a Tainei Căsătoriei și a familiei creștine, în general, îl poate constitui un program catehetic bine racordat atât la tradiția Bisericii, cât și la problemele societății contemporane. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române s-au pus bazele unui astfel de proiect, dedicat atât celor tineri, cât și vârstnicilor. Mai mult, au fost elaborate documente cu aplicabilitate imediată, care să vină în sprijinul activității păstorilor de suflete. Cel mai bun exemplu îl avem în colecția de cateheze intitulată Bucuria nunții binecuvântate. Cateheze pentru familia creștină, ce oferă un material extrem de bogat privitor la viața și importanta familiei creștine în lumea contemporană. Autorii volumului se încadrează, de altfel, într-un curent mult mai larg al teologiei contemporane, preocupată de efectele pe care criza actuală le poate avea asupra căsătoriei și, implicit, asupra lumii în care trăim.

Pe plan internațional, demn de menționat este volumul coordonat de către teologii catolici Michael G. Lawler și William P. Roberts, intitulat „Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives”.

Fundamentate pe documentele referitoare la familie ale Conciliului II Vatican, studiile incluse în acest volum aduc în discuție dificultățile și mai ales soluțiile ce pot consolida viața de familie, pornind tocmai de la elementele ce definesc relația conjugală modernă. Este interesantă abordarea parteneriatului dintre cei doi soți, atât de des revendicat în cadrul societății seculare. Se insistă însă pe legătura creată nu atât de interesele reciproce ale celor doi soți, cât pe aceea consolidată în credință și dragoste. Astfel, familia creștină, unită prin Taina Nunții poate deveni mediu activ de pastorație și chiar de vindecare spirituală a cuplurilor aflate în derivă morală.

De altfel, teologia romano-catolică actuală insistă cu precădere tocmai pe această corelare între doctrină și aplicarea pastorală a acesteia, în special în mediile în care secularizarea tinde să distrugă orice urmă de spiritualitate. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că astfel de abordări riscă o îndepărtare periculoasă față de Tradiția Bisericii. Există tentația căutării de soluții de compromis care preferă să găsească o oarecare justificare situației actuale și, implicit, să o legitimeze, în detrimentul poziționării firești, pe fundamentele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți. Desigur, nu optăm pentru o soluție ultra-conservatoare, însă păstrarea identității dogmatice, liturgice, canonice și pastorale este cheia către o revigorare reală, de lungă durată, a vieții de familie.

Un bun exemplu de raportare autentic ortodoxă la problemele familiei îl reprezintă teza de doctorat a PC. Pr. Vasile Gavrilă, intitulată sugestiv Cununia – viață întru împărăție. Pornind de la fundamentele biblice, liturgice și patristice, Prea cucernicia Sa realizează o amplă analiză asupra familiei ortodoxe, insistând tocmai pe legătura ce trebuie să existe între viața de familie și viața Bisericii. Aceasta nu este însă un caz singular în literatura teologică românească. Prima abordare academică a Tainei Căsătoriei și a familiei creștine a fost făcută de către Pr. Traian Costea, în teza sa de doctorat intitulată Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic și canonic.

Capitolul 3: Violența în familie- păcat împotriva chipului divin în om

Conform datelor statistice procentajul mărit al manifestărilor de violență le revine persoanelor cu un grad mai scăzut al nivelului de studii. Cu cat o persoană este mai puțin supusă unei evoluții spirituale, cu atât comportamentul său față de aproapele este mai puțin stabil. Înțelegem prin nivelul de studii nu doar acela care este propus in licee sau instituții de învățământ superior, dar și acela, sau mai bine zis, in primul rând, acela care oferă cunoștințe din domeniul educației religioase, a normelor de conduită creștină și a principiilor creștinismului.

Un copil care este familiarizat cu perceptele creștinismului, crescând și devenind matur, va stima și va iubi aproapele său, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce exclude, evident, agresiunea și violența față de frate, părinte, soție sau chiar față de un necunoscut.

Căsătoria trebuie înțeleasă mai întâi ca un mijloc care face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie cu adevărat o legătură deplină, după chipul comuniunii supreme a Sfintei Treimi. Unitatea indisolubilă a căsătoriei este o unitate fiziologică, dar și o unitate prin iubire. Iubirea este inima din care pulsează întreaga viață creștină. Iubirea presupune o unitate, o înrudire între două persoane .

Un procent considerabil al manifestărilor de violență le revine persoanelor tinere ce locuiesc in concubinaj. Pentru a exclude posibilitatea violenței in aceste relații, ar fi cel mai indicat de a educa tinerii in spiritul perceptelor creștinești in a păstra curățenia trupească pană la căsătorie. Astfel va fi lichidată baza pe care poate apărea violența, adică relațiile intime prenupțiale, ce provoacă, conform statisticii, un anumit procent de agresiuni.

Familia a fost întemeiată de Dumnezeu in Rai, având ca preot și martor pe însuși Dumnezeu. Vedeți ce mare rol are familia? Nu uitarea de Dumnezeu și osteneala pentru trup pană la moarte. Nu ura și uciderea de copii. Nu divorțul. Nu depărtarea de Dumnezeu, lipsa de la slujbele Bisericii. Ci căsătorie după legea lăsată de Dumnezeu, pentru naștere de copii și buna lor creștere și educare in dreapta credință. Apoi înfrânare de la plăceri, postul, milostenie la săraci și împlinirea poruncilor dumnezeiești, iată adevăratul scop al familiei creștine

Prin violență, omul „nu disprețuiește un om, ci pe Dumnezeu, Care nu nea chemat la necurățenie, ci la sfințire.

Omul trebuie să răspundă bunătății și iubirii divine, preamărind pe Dumnezeu în trupul și duhul său, care sunt ale lui Dumnezeu .

În alcătuirea sa psiho-fizică, prin creație și prin Răscumpărare, aparține lui Dumnezeu Care, în marea Sa iubire pentru făptura căzută în păcat, L-a „trimis pe Fiul Său spre jertfă” , „drept preț de răscumpărare” pentru păcatele omului.

Omul aparține lui Hristos, ca mădular al Trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica: „Au nu știți că trupurile noastre sunt mădularele lui Hristos? Luând, deci, mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! . Acestea trebuie sa avem în vedere când vorbim despre chipul lui Dumnezeu în om cu privire la violența în familie.

Trupul omului trebuie păstrat neîntinat, nimic nu întinează mai mult pe om și Trupul lui Hristos decât desfrâul. În alcătuirea sa, omul aparține Sfântului Duh, Sfințitorul: „Nu știți că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu” și care „locuiește în voi” ? Prin Taina Sf. Botez, omul intră în comuniune cu Dumnezeu.

Cel în Treime. Sf. Apostol Pavel spune: „Fugiți de desfrânare", arătând că „cine se dedă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său". Desfrâul întinează atât pe bărbat, cât și pe femeie care, împreună, alcătuiesc „un singur trup". Voia divină este ca fiecare „să-și stăpânească vasul său în sfințenie și cinste”, același lucru se poate spune și despre violență.

Biserica ne învață că omul se naște cu un rost anumit și anume faptul că el are datoria să poarte grijă de mântuirea sufletului său, viața pământească fiind o pregătire pentru cea veșnică. Sfânta Scriptură spune: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” . Omul trebuie să crească duhovnicește până la statura morală a lui Hristos, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și să stea în comuniune cu El, să intre în relație cu El și cu semenii săi.

Năzuința omului spre veșnicie, prin dezvoltarea lui pământească în comuniune cu semenii, sau normala desfășurare a chipului dumnezeiesc se împlinește în Hristos. Comuniunea cu Hristos este cea care-l scoate pe om din viața moartă și din existenta moartă și din ignoranță. Căsătoria nu e numai un remediu împotriva patimilor, căci ea nu poate fi concepută fără iubire. Dragostea e mai tare decât moartea. Nunta este un har gratuit , care nu este doar de pe pământ, ci vine din cer. Sfântul Efrem Sirul spune: „De la Adam până la Domnul, autentica iubire conjugală este sacrament desăvârșit” .

Familia este cadrul social primar de care omul are nevoie să se nască, să trăiască, să se dezvolte și să se desăvârșească. Ea este prima societate naturală și adevărata celulă socială. Familia este locul unde se cultivă respectul, demnitatea, libertatea interioară și seninătatea constructivă .

Căsătoria este folositoare societății, totuși valoarea ei specifică autonomă rămâne împărătească în ea însăși. Copiii aduc o clarificare nouă, aceea de paternitate și maternitate, dar aceasta este o revărsare a plinătății, care rămâne în ea însăși. Sf. Dionisie Areopagitul spune: „Atenienii numesc căsătoria gamos, căci ea îl încoronează pe om pentru viață” , iar Sfântul Ioan Damaschin o definește astfel: „Căsătoria este Taina iubirii” , „fiind privită în Hristos și în Biserică”, raportată la legătura dintre Hristos și Biserică.

Dumnezeu, creând pe om, a dorit înmulțirea oamenilor pe fața pământului. Scopul putea fi realizat nu numai prin bărbat și de aceea a creat pe femeie ca, din această conviețuire, să se nască copii și astfel să se continue existenta neamului omenesc pe pământ. După ce Dumnezeu a făcut-o pe Eva, a zis primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” .

Sfinții Apostoli văd în nașterea de prunci un obiectiv al familiei, ceea ce reiese din faptul că în nenumărate rânduri se referă la responsabilitatea comună a acestora. O familie fără copii este sărăcită de substanță spirituală interioară. Nașterea de fii este doar un mijloc prin care se poate câștiga mântuirea, care, alături de feciorie, este o charismă nefiind absolut necesară pentru mântuire.

Nașterea de prunci îi ajută pe cei doi soți să înainteze spre o unire sufletească adâncă. Sf. Ioan Gură de Aur spune că o căsătorie e realizată și atunci când se împlinește numai scopul ei principal: reglementarea sexualității, fără împlinirea scopului al doilea: nașterea de prunci când aceștia lipsesc nu din voința soților

În calitate de comuniune a două persoane, căsătoria nu se limitează la sfera vieții materiale și sentimentale. Inițiativa pe care soții o au în dăruirea de sine, în cadrul căsătoriei, nu permite niciunuia să întoarcă iubirea de la finalitatea sa, sau să o reducă la limitele unei plăceri, unei afecțiuni. Căsătoria este o vocație specială spre a atinge plinirea ființei lui Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom spune: „Iubirea schimbă însăși substanța lucrurilor” și „numai iubirea face din două firi o singură ființă” . Numai iubirea unește ființele cu Dumnezeu și le unește apoi cu celelalte.

Iubirea conjugală este pnevmatoforă și ajunge o formă a harului spre a depăși starea de păcătoșenie, de separare și de izolare egocentrică. Căsătoria este imaginea unirii dintre Hristos și Biserică. Sensul imaginii se află în prototip și tot așa sensul unirii soților în căsătorie se află în unirea dintre Hristos și Biserică. „Căsătoria este Taina iubirii” , spune Sfântul Ioan Damaschin. Unirea dintre bărbat și femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos și Biserică.

Inițial, Taina Căsătoriei se săvârșea cu dumnezeiasca Euharistie și reprezenta încadrarea unirii acesteia în perspectiva vieții celei în Hristos. Ca înclinație naturală, îl duce pe om la căsătorie, iar ca înclinație divină, îl îndreaptă spre comuniunea cu Dumnezeu. Dragostea naturală îl trage pe om către depășirea propriului eu și comuniunea cu un tu, ceea ce reprezintă un factor important pentru constituirea sau articularea vieții sau societății umane. Omul se descoperă ca un eu în relația cu „tu”.

Materia și simțurile slujesc comuniunii persoanelor și, astfel, capătă caracter spiritual. Pentru a spori comuniunea spirituală, relațiile dintre soți trebuie să fie în mod special spirituale. Femeia este omul cel mai apropiat de bărbat și invers deoarece îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el, ei își sunt unul altuia deplin descoperiți, într-o totală sinceritate, fiecare îi este celuilalt ca un alt „eu”, rămânând totuși un „tu”, care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eul celuilalt.

Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cel iubit este pentru cel ce se iubește identic cu sine. Însușirea iubirii este de așa fel, ca cel ce iubește și cel iubit nu mai pot să formeze două persoane deosebite, ci un singur om” . Astfel, cei doi soți realizează starea după care năzuiește și se realizează ca persoană în comuniune reciprocă. Dar se realizează ca persoană doar când dragostea trupească e pătrunsă de cea spirituală și copleșită de ea . Căsătoria e o cale spre spiritualizarea celor doi soți în relația unuia față de altul și în toate relațiile cu semenii. Căsătoria, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie, se întemeiază pe faptul că numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Nu este decât o suferință, a fi singur.

Nici Dumnezeu nu este o singură Persoană, căci în acest caz n-ar fi iubire și nici Persoana Dumnezeu cu adevărat.

Dumnezeu a creat pe Eva pentru că a văzut că nu este bine ca omul să fie singur, ci, fiind doi, să se completeze reciproc, fiindcă numai împreună alcătuiesc omul deplin. „Bărbat și femeie i-a făcut pe ei și i-a binecuvântat, și a chemat numele lui Om (Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei” . Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de unul singur." Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitatea neuniformă și complementară de bărbat și femeie . „Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” .

Familia! Ea este forța spirituală prin care credinciosul se unește cu Dumnezeu și Dumnezeu cu toată creatura. E o virtute, întrucât răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubire, atârnă de libera decizie a voinței și iubirea atârnă, de asemenea, de voință. Iubirea este virtutea teologică prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu întreaga creatură . Prin iubire creștinul petrece în Dumnezeu și Dumnezeu în el și se simte înfrățit cu cosmosul întreg.

Căsătoria primește în Biserică un har care trebuie dezvoltat de cei doi soți în cadrul propriei lor căsătorii. Omul adevărat este omul în Hristos și viață spirituală e viața în Hristos, trăirea ultimei nu se poate realiza decât în unirea și comuniunea omului cu Hristos, comuniune care în plenitudinea ei se numește îndumnezeire și care are drept conținut antropologic al ei hristificarea. Prin această hristificare, omul devine în mod real mădular al lui Hristos .

Centrul vieții spirituale în Hristos este Sfânta Euharistie care e viața în întreaga ei plinătate. Aici unirea cu Hristos e întreagă și deplină și este transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțurile și funcțiile lui psihosomatice unite cu Hristos printr-o unire profundă. „Fiindcă aceasta este nunta cea mult cântată cu imne, în care Mirele Prea Sfânt ia ca mireasă fecioara Biserica…prin ea suntem carne din carnea Lui și oase din oasele Lui. Dumnezeiasca Euharistie face din Hristos binele nostru înaintea chiar a darurilor noastre naturale. În Hristos firea noastră a fost înnoită și adusă la înviere, aceasta fiind dimensiunea supranaturală a dreptății ei.

Înaintarea spre deplina asemănare cu Hristos se face doar în Biserică, deoarece prin Biserică se vede „înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, după hotărârea cea de veci, pe care a descoperit-o în Hristos Iisus Domnul nostru” . Biserica este trupul lui Hristos, iar Capul e Hristos și modelează fața Bisericii prin trăsăturile Lui, Biserica este mediul comunitar uman în care Hristos își retrăiește, împreună cu el, acțiunea Sa mântuitoare . În relația cu Persoana supremă a Cuvântului devenit om apropiat se poate progresa doar înaintându-se în relația de iubire cu comunitatea credincioșilor, în care Hristos Se află sălășluit ca în corpul Său, întărind unitatea lui.

În Biserică, creația se ridică la starea de dreptate. Mântuirea trebuie înțeleasă ca o viață nouă ce iradiază direct din trupul sfințit și înviat, în mădularele corpului tainic al lui Hristos care e Biserica, ca un efect al comuniunii personale a credincioșilor cu Hristos și care este o calitate nouă în continuă dezvoltare a omului. Sfântul Apostol Pavel vede viața creștinilor ca o alergare cu rânduială spre cununa vieții veșnice și nesfârșite în Hristos.

Această „dreptate” iradiază din trupul lui Hristos în toți cei ce se alipesc Lui prin credință și folosesc puterea ce vine prin aceasta de a se face după chipul Lui. Trupul îndumnezeit al Domnului, așezat în stare de dreptate și preamărit, înviat și înălțat la ceruri, se comunică prin Sfintele Taine și rămâne pururea prezent și viu prin Duhul în creație și ca atare se numește Biserică. Biserica este în felul acesta „fericitul trup al Domnului”. Concentrați în acest trup aflat în stare de dreptate, credincioșii dobândesc și ei starea de dreptate.

Sfântul Irineu spune că Hristos a recapitulat în Sine pe toți în vederea răscumpărării și a Bisericii. Căci dacă El este capul, noi suntem membrele: omul în întregime este El și noi; sau: Căci Hristos nu este numai în cap și nu în trup, Hristos este întreg în cap și în trup.

Biserica este „plină de Treime”, fiind o prelungire dinamică prin Duhul întrupării, Biserica e trupul lui Hristos, extinderea socială a lui Hristos în umanitate. Ca om, Hristos îi cuprinde în Sine, în mod relațional, pe toți oamenii în care se realizează aceiași fire umană. Fiul lui Dumnezeu îi recapitulează pe toți în Sine prin întrupare, pentru a-i mântui obiectiv, restabilind în comuniunea cu El, ca făpturi noi în Duhul.

Biserica este viața de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsă în umanitatea și comuniunea de iubire și de viață a oamenilor cu Dumnezeu, datorită lui Hristos, Logosul întrupat al Tatălui, care a coborât această viață de comuniune a lui Dumnezeu în umanitate și a ridicat pe oameni la această viată de comuniune și îi menține în această viată de comuniune prin Duhul Său.

Prin umanitatea plenar îndumnezeită a lui Hristos deschisă tuturor avem acces și putere de acces la umanitatea tuturor și invers, prin umanitatea tuturor văzută în unitatea și iubită la fel avem acces la umanitatea lui Hristos plină de Dumnezeire în care ea se cuprinde.

Paul Evdochimov spune: „Dumnezeu se dăruiește oamenilor după setea lor; câtorva, care nu pot bea mai mult, El nu le dă decât o picătură; dar ar vrea să dea valuri întregi, pentru ca, la rândul lor, creștinii să poată adăpa întreaga lume”.

Biserica din familie este și ea Trupul lui Hristos și plenitudinea Duhului deodată, fiind o comuniune de persoane prin Hristos care a făcut din noi toți una cu El și una între noi în El, prin Duhul. Unitatea și comuniunea sunt deodată și se datorează lui Hristos și Duhului sau Duhului și lui Hristos. Biserica este o prezentă divină teandrică, constituită de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt.

Biserica este o comuniune de viață și iubire a oamenilor cu Dumnezeu, prin Hristos, în Duhul Sfânt, o comuniune de iubire și simțire a oamenilor cu persoanele Sfintei Treimi și între ei, datorită lui Hristos care i-a unit în trupul Său și Duhul care îi susține și-i creste în acesta.

Biserica din familie formează și ea comuniunea Trupului lui Hristos plină de Duhul Sfânt care este și rămâne în mod real în Biserică. Tocmai aici este Taina Bisericii: o comuniune și comunitate vizibilă și pământească a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt care este în același timp și o comunitate sacramentală și invers: Biserica este o comunitate sacramentală, pentru că este o comunitate vizibilă și pământească a oamenilor cu Dumnezeu, cu Hristos prin Duhul Sfânt în care ei se sfințesc și se mântuiesc, fiindcă aici se împărtășesc cu Hristos și primesc prin Sfintele Taine harul Duhului Sfânt.

Unirea soților presupune unirea lui Hristos cu Biserica Sa, ea se leagă de ea și colaborează cu ea către un scop supranatural. Unitatea supranaturală a soților ca membre și organe ale Trupului lui Hristos constituie marea Taină a căsătoriei creștine. Ea reflectă misterul unirii lui Hristos cu Biserica . Căsătoria creștină este o Taină, iar săvârșitorul suprem este Hristos însuși.

Prin harul Nunții, comuniunea familiei este înălțată într-un anume sens la nivelul comuniunii ecleziale care este ajutată să se realizeze prin familie și care sunt și un model concret al comuniunii bisericești. Înțelegerea comunitar-eclezială a căsătoriei creștine este un pas decisiv pe drumul întăririi acesteia.

Provocările lumii post-moderne și secularizate la adresa familiei lovesc, în primul rând, tocmai în această unitate. Tocmai de aceea se vorbește atât de des despre o presupusă libertate, în virtutea căreia cei doi soți pot dispune după bunul plac de propria căsnicie, alegând viețuirea egoistă și nu pe cea în comuniune. În sprijinul acestei stări anormale a lucrurilor vin tot felul de structuri cu pretinse competente în consilierea familială, uitând că toate problemele unui cuplu ar putea fi rezolvate în Biserică, prin participarea activă la viața acesteia.

Actele mântuitoare ale lui Hristos se prelungesc în noi prin Sfintele Taine și odată cu ele se prelungește Hristos însuși, ceea ce scoate în evidentă faptul că umanitatea îndumnezeită și slăvită a lui Hristos este durabilă. Tainele țin de Hristos Arhiereul, care rămâne în stare de continuă dăruire și pe scaunul slavei din iubire și solidaritate cu omul.

Taina este darul nupțial prin excelență pe care Hristos l-a ales pentru Biserică. Mai mult, Taina realizează cununia însăși a lui Hristos cu Biserica Sa. Într-adevăr, aici (adică prin Taine) se realizează nunta mistică al cărui arhetip Sfântul Pavel l-a văzut în căsătoria pământească; în Hristos și în Biserică , se dezvoltă întreaga plenitudine a tainei nunții.

Prin dumnezeieștile Taine, Biserica participă, în primul rând, la Patima Domnului murind păcatului și, prin moartea Sa, la viața prin care trăiește lui Dumnezeu . Prin cruce, Biserica este cu Hristos umplută de Duhul, este sfințită, transfigurată, slăvită și îndumnezeită. Tainele fac Biserica și prin ele comunitatea creștină depășește dimensiunea pur umană și devine Biserică. Acolo unde e Biserica este Euharistia, acolo e plenitudinea Bisericii și invers .

Tot ceea ce se săvârșește în Biserică, este săvârșit de întreaga Biserică și are dreptul să se ocupe de căsătoria religioasă a membrilor săi.

Doar o viață, bazată pe dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, pe urcuș duhovnicesc și curățenie trupească ar putea exclude multe monstruozități ale violenței față de persoana in general, față de familie in particular.

Capitolul 4: Rănile familiei provocate de violență

4.1. Rănile familiei- în general

Între păcatele care se împotrivesc căsătoriei sau atentează la unitatea și bunul mers al familiei, cele mai importante sunt: necinstirea soțului sau soției; adulterul; incestul; perversiunea și uciderea pruncilor în pântecele mamei.

Necinstirea soțului sau a soției.

Din cele expuse până aici s-a putut observa învățătura ortodoxă întemeiată pe cea a Sfinților Părinți, conform căreia soțul și soția formează unitate, ,,un trup”, ei reprezentând cele ,,două jumătăți ale întregului”. De aceea Părinții Bisericii insistă asupra necesității întemeierii în familie a unui climat de pace și bună înțelegere, bazat pe iubirea reciprocă a celor doi soți.

Chiar dacă bărbatul a fost rânduit de Dumnezeu cu calitatea de cap al familiei, iubirea îl face pe acesta să nu se comporte cu soția sa în chip tiranic, și nici pe soție să se simtă umilită din pricina datoriei ei de asculta. Soții trebuie să se silească să păstreze cu orice preț armonia în familie, ea fiind izvorul tuturor bucuriilor și ,,capitalul tuturor bunurilor într-o casă.

Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei care nu păstrează în familie un astfel de climat, arătând că neînțelegerile dintre soț și soție comportă consecințe grave, nu numai pentru acea familie cu părinți, copii și celelalte rude, ci și pentru întreaga societate, și nu numai în plan material, ci și în plan spiritual.

În acest sens, Sfântul Părinte spune: ,,Pentru că, după cum, când temelia se clatină, și prăbușește întreaga locuință, la fel și soții, când trăiesc în neînțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață. Ia seama: lumea este alcătuită din cetăți, cetățile sunt constituite din case, casele sunt compuse din bărbați și din femei.

Deci, dacă a intrat lupta între bărbați și femei, ea a intrat în case, și când sunt tulburate casele sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți atunci, în chip firesc, s-a umplut de tulburare, de război și de luptă și lumea întreagă” . Și, în alt loc, vorbind despre cele ce țin de buna rânduială a unei case, el zice: ,,Când acestea sunt bine întocmite, și cele duhovnicești vor merge bine; altfel, și acelea se vor vătăma”.

Necinstirea soțului sau soției de către unul din cei doi se manifestă în diferite feluri: neglijarea tovarășului de viață, ceartă, jigniri, bătăi sau, și mai grav, adulter. Sfântul Ioan atrage atenția bărbaților să nu stea toată ziua la dispoziția prietenilor în detrimentul petrecerii timpului cu soțiile lor, dându-le astfel motive de bănuială.

De aceea ea trebuie să fie învățătură a prețui iubirea și toate celelalte bogați spirituale. Însă lucrul acesta nu este ușor de realizat, mai ales când cineva este robit de patima iubirii de arginți și a slavei deșarte. Sfântul Ioan arată care este soluția contracarării acestor deprinderi negative, arătând că dacă ea va cunoaște care e adevărata bogăție, dacă va afla filosofia cea înaltă, nu va mai acuza niciodată pe bărbat pentru unele ca acestea. Să o înveți, deci, că sărăcia nu este vreun rău; să o înveți nu numai cu vorba, ci și cu fapta; să o înveți a disprețui slava deșartă și atunci, desigur că niciodată femeia nu-ți va vorbi de acestea și nici nu va dori bogăția.

Dar nici bărbatul, dacă ar primi astfel de insulte, să nu-i răspundă cu jigniri sau chiar bătăi și ,,niciodată să nu întindă mâna asupra ei”, ci mai degrabă să fie îngăduitor cu ea și să caute a o forma, chiar de la început, ca pe una ce este mai slabă decât el. ,,Din seara întâi când ai primit soția în casa ta — sfătuiește Sfântul Ioan – învaț-o să fie moderată în pretenții, să fie blândă, învaț-o cum să trăiască: chiar din capul locului, chiar de la început învaț-o și convinge-o ca să alunge de la ea dragostea de bani. Învaț-o să filosofeze, povățuiește-o ca să nu aibă niciodată aurării pe umeri și pe lângă obraji sau împrejurul grumazului, nici atârnate în salon, și nici haine aurite și prețioase, ci căsuța voastră să fie veselă, iar acea veselie și seninătate să nu se pogoare în insulte […]. Tu înfrumusețează-ți casa cu cea mai mare podoabă, suflând în ea vântul cumpătării, care va purta cu sine și cea mai plăcută mireasmă”.

Adulterul

Sfântului Ioan Gură de Aur îi vine greu să vorbească despre acest păcat atât de dezgustător și urâcios, de aceea se scuză, spunând: „Nimeni să nu mă învinovățească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumusețea cuvintelor, ci să fac frumoși și respectați pe cei ce mă ascultă. […] De altfel, și doctorul care vrea să taie rana cea putredă, nu se gândește cum să-și păstreze mâinile curate, ci cum să-l scape pe bolnav de acea rană”.

Adulterul este un mare păcat, o gravă încălcare a voii și Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna prea desfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârșit de cineva care n-a fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau n-a păcătuit cu cineva care are o astfel de legătură.

Sfântul Ioan zice că adulterul este ,,o abatere de la Lege, lăcomie și hoție, ba încă e ceva mai mult decât hoția”. El osândește adulterul nu numai pentru împreunare, ci mai ales pentru nedreptatea și lăcomia celui ce-l săvârșește. Este vorba, pe de o parte de nedreptățirea femeii, iar pe de altă parte, nedreptățirea bărbatului căruia i s-a răpit femeia, așa încât o femeie devine comună mai multor bărbați, răsturnându-se în acest fel ,,chiar și legile naturii”. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om „bărbat și femeie”, unindu-i într-un singur trup.

Știind, așadar, cât de vătămătoare este desfrânarea, omul trebuie să fugă din calea ei și a tuturor păcatelor care o generează nu numai de ochii lumii, ci de teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu. Sfântul Ioan condamnă pe cei care se rușinează de oameni, dar de Dumnezeu nu se sfiesc.

Desfrânarea atrage după sine nu numai zbuciumul și chinurile din viața aceasta, ci mai ales chinurile viitoare, după cum osândește Scriptura: ,,Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii de idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna!”. Și Sfântul Apostol Pavel se exprimă cam în aceiași termeni: ,,Căci aceasta s-o știți bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” .

Incestul

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, incestul este un păcat care depășește în gravitate chiar pe cele ale păgânilor. Mustrând pe creștinii din Corint, el spune: ,,Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său” .

Tâlcuind acest pasaj, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că Apostolului Pavel i-a fost rușine să numească acest păcat, de aceea el spune despre incestuos că ,,trăiește”, nu că desfrânează, și de asemenea, n-a spus: ,,cu mama sa vitregă”, ci: ,,cu femeia tatălui său”. Și mai departe zice: ,,să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă”; n-a spus: ,,cel ce a săvârșit incestul”. Prin aceasta, este de părere Sfântul Părinte, se întrevede și mai mult mărimea păcatului, deoarece Apostolul nu-și permite nici a pronunța astfel de grozăvii .

Sfântul Ioan consideră că păcatul aceluia era îndoit: desfrânare și — încă mai grav decât desfrânarea – neparele de rău pentru păcat. El spune: ,,Într-adevăr, nu atâta trebuie a jeli pe păcătos, pe cât pe păcătosul care nu are părere de rău și nici nu se pocăiește” . El nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunță măcar numele, ci se adresează comunității creștinilor, deoarece socotește că acela nu este vrednic nici de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru ca n-au scos încă de la început un astfel de păcătos din mijlocul lor. Nu sunt puține locurile și împrejurările în care Sfântul Pavel recomandă credincioșilor tact și răbdare pentru îndreptarea păcătoșilor. O astfel de faptă însă nu este tolerată nicidecum de Apostol.

Potrivit îndemnului apostolului care zice: ,,mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie copleșit de întristare unul ca acesta” , Sfântul Ioan zice ,,Că dacă (incestuosul) s-a și mărturisit poate, și s-a și pocăit, totuși apostolul arată ca a luat iertarea păcatului nu atât în urma pocăinței lui, pe cât în urma darului”. Cu alte cuvinte — interpretează Sfântul Părinte — Apostolul ar fi spus: ,,Nu doar că este vrednic de aceasta […], și nici pentru că ar fi arătat o pocăință îndeajuns care cere acest lucru, ci pentru că e slab, neputincios. Deci îndreptarea și iertarea stau la îndemâna oricărui păcătos, inclusiv a celor cu astfel de păcate grele, numai să-și convertească voința dinspre păcat și pocăință.

Perversiunea

Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverși, socotind că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. După Sf. Apostol Pavel , cauza căderii oamenilor în ,,asemenea absurdități”, este păcatul și mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu.

Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătură a tuturor păcatelor, batjocorirea și lepădarea în totalitate a demnității umane și mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea și gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul Ioan spune în acest sens: ,,Cele ce sunt contra naturii sunt și mai grele, în același timp și mai dezgustătoare”, de aceea cei ce le săvârșesc ,,sunt lipsiți de orice iertare fiindcă au defăimat natura” .

Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbați cu bărbați, femei cu femei, adulți cu copii, oameni cu animale. Ca și Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ocolește acest subiect, înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuiește cel mai mult pe acești oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarece bărbații aveau femei și femeile aveau bărbați pentru a păstra ,,rânduiala cea după fire” , ci voința lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiți de orice iertare.

Sfântul Ioan consideră că aceste patimi sau născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit, de asemenea, de la dezmierdare și de la necunoașterea lui Dumnezeu, ca și de la lipsa fricii față de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii.

Uciderea copiilor în pântecele mamei

După cum s-a văzut, zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care a pus în actul împreunării dintre bărbat și femeie legea înmulțirii oamenilor, și a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui, și nu ca blestem. Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire care-i asigură chiar mântuirea

Femeia însă nu este singura responsabilă de ucidere, ci împreună cu ea este și bărbatul care s-a împreunat cu ea, și nu numai acela, ci și toți desfrânații, fiindcă din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, ucide femeia desfrânată

Și mai grav este însă faptul că nu numai desfrânatele recurg la astfel de practici ucigașe, ci și multe dintre femeile căsătorite, uneori la îndemnul sau cu acordul bărbaților lor. Acest lucru a introdus în familii indiferența față de aceste atât de mari grozăvii și, odată cu acestea, nenumărate alte fapte de încălcare a voii lui Dumnezeu, ce duc în final la destrămarea familiilor.

Cei dintâi drept fundamental al omului și cel mai originar drept al său este dreptul la existență și deci la viață, drept primit de om de la Dumnezeu, prin crearea primilor oameni de chiar mâna lui Dumnezeu. Dreptul la viață constă în îndreptățirea ce o are fiecare ins de a trăi, de a i se respecta viața de către semenii săi.

4.2. Rănile provocate de violența în familie

Familia este chiar contextul evoluției indivizilor pe parcursul întregii vieți, de la naștere și până la moarte. Rădăcinile și roadele arborelui familial se hrănesc și se transmit și transgenerațional, iar dacă ele sunt amare, gustul existenței se alterează de la predecesori la urmași. Astfel, viața devine pentru mulți, dintr-o șansă de dezvoltare și împlinire a potențialităților, doar o cursă cu obstacole de care se tem sau pe care le percep ca insurmontabile. Adesea, consecințele nefaste se pot citi în starea de sănătate psihică și somatică, dar și în realizările sale școlare sau sociale.

Violența în familie (domestică) este diferită de alte tipuri de violențe, pentru că se produce în „spatele ușilor închise” , cu acordul tacit al tuturor, prin neintervenție sau intervenție ineficientă.

Există mai multe tipuri de violență: violență psihologică- vizează emoțiile unei persoane, în special rănile emoționale ce nu sunt vindecate. Cuvintele următoare sunt exemple de violență emoțională: ”Este vina ta că…..”, „Dacă nu erai tu aș fi putut să………..”; violența mentală- se traduce prin acte de abuz de putere sau de control a unei persoane asupra alteia. Actele de violență mentală cuprind toate gesturile și cuvintele care provoacă frica, terorizează, amenință, umilesc, insultă sau izolează o persoană de familia sau prietenii săi; violența fizică însumează toate actele fizice care se fac cu intenția de a răni sau de a face rău unei persoane; violența sexuală- desemnează actul sexual sau exploatarea sexuală, fără acordul persoanei. Actele care sunt considerate violența sexuală sunt: expunerea unei persoane la un material pornografic, violul, hărțuirea sexuală etc. Violența sexuală se poate produce singură sau însoțită de alte forme de violență; violența verbală- se folosește pentru a controla o persoană sau pentru a controla emoțiile

ei. Violența verbală se poate prezenta sub diverse forme: țipete, insulte, ridiculizarea aspectului fizic, denigrare.

Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Ca și arie de cuprindere, violența domestică se referă la : abuzul copilului în familie; violența la nivelul relației de cuplu; violența între frați; abuzul și violența asupra părinților/ membrilor vârstnici ai familiei.

Există anumiți factori de risc ai apariției violenței intrafamiliale, întâlniți foarte frecvent în astfel de situații: statut educațional scăzut; status ocupațional scăzut (lipsa unui loc de muncă); dificultăți materiale, financiare, venituri reduse; existența unor abuzuri în copilăria agresorului; martor la violența în familia de origine; stimă de sine scăzută; unele norme religioase; consumul cronic de alcool sau substanțe nocive; tradiția care favorizează poziția bărbatului; insuficienta informare a victimei cu privire la existența alternativelor și a posibilităților de sprijin; toleranța femeii față de violență.

Funcția principală a familiei, creșterea copiilor, este distorsionată cu largi și dramatice consecințe în viitor. Perturbarea acestei funcții se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violență. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violentă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă și cu consecințe mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților.

Într-o familie bântuită de violență, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcțiile parentale nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizic) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eșecului în cea mai importantă relație interpersonală, de teroare, de autoacuzații (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viața familiei.

În atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de țipetele celor din jur. Această situație este probabil și explicația numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente și o condiție fizică ce-i face ușor de recunoscut.

Ei prezintă: probleme fizice: boli inexplicabile, expuși la accidente în casă și în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă; probleme emoționale și mentale: anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri și moarte; probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viața mai fericită a colegilor; probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relații pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportament defensiv cu minciuna; probleme școlare: neîncredere, eliminare, schimbări bruște în performanțele școlare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale; identificarea cu eroi negativi.

Există două tipuri de părinți abuzivi, iar prin combinare apare și cel de al treilea tip: părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul; părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul; părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului negând intenția distructivă.

De obicei ei sunt cei mai periculoși pentru că nu-și recunosc tratamentul inacceptabil pe care îl aplică copilului. În delimitare atitudinii corecte și normale față de copil trebuie să se țină cont și de contextul socio- economic în care trăiește copilul, precum și de nivelul de acceptare al societății vizavi de violență, pedeapsă fizică, etc.

Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen multidimensional fiind prezent în toate societățile și la toate nivele acestora și rezultând din interacțiunea mai multor elemente: particularități ale copiilor și părinților, relațiile care se stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul cultural, comunitar și social.

Când este vorba despre propriul copil, orice adult crede că-și poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea. Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită impropriu, în concordanță cu faptele comise, poate conduce la traume psihice și variază de la o lovitură cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea unor arsuri, tragerea de păr și chiar otrăvirea.

Vătămarea copilului se poate produce prin modalități diferite, având urmări grave pentru copil. În funcție de gravitatea faptei este determinat și gradul de abuz. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copilului apar uneori printre modalitățile „ educative” aplicate copilului de către

un părinte, care își exercită dreptul de a pedepsi copilul. E foarte greu de determinat când apare abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică și fizică a copilului e vorba de un abuz. Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își creste și își educă copilul.

La noi în țară, din punct de vedere cultural sunt tolerate diferite forme de violență. „În cultura tradițională românească a-ți bate copilul semnifică a face om din el și un percept educațional te învață să nu ascunzi bâta de copil. Se știe că unde dă mama crește, iar bătaia e ruptă din rai. Dacă mentalitatea îți recomandă aceste practici, propria ta experiență de copil ți le confirmă, se nu există nici o școală pentru cea mai dificilă și importantă meserie, aceea de părinte, părintele va apela la bătaie și pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra consecințelor și a căuta alternative.”

Există numeroase cauze ale aplicării pedepsei fizice la copii: moștenirea acestei forme de disciplină de la părinți. Cei care nu sunt în stare să-și reamintească trecutul, ajung să-l repete; imaturitatea afectivă a părinților. Bătaia presupune o comoditate a părinților. Îi trebuie mai mult timp și efort pentru a căuta și găsi o formă alternativă de educație decât să lovească copilul; nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinți care nu s-au realizat pe plan educațional, material, profesional, și care simt nevoia de a exercita în mod abuziv autoritatea asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul copilului; Frustrarea- această cauză derivă din cea anterioară și apare la părinți care deprimați de eșecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-și reverse frustrarea.

Copilul este cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face regulile și care în mod obligatoriu are dreptate. Dacă copilul nu îndeplinește așteptările, adultul recurge la pedeapsa fizică.

Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice: limitele între pedeapsa fizică și abuz pot fi adesea ambigue -orice părinte care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiții să evolueze spre abuz; pedeapsa fizică face parte din categoria „ întăriri negative”; recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacității și autorității parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinților și-a pierdut puterea; pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalități de învins și nu de învingător. Cel mai puternic mesaj transmis neintenționat copilului prin folosirea pedepsei corporale este acela că violența este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică să folosească forța pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenței în familie și societate.

Dacă un copil trăiește în critică, el învață să condamne. Dacă un copil trăiește în ostilitate,

el învață să se bată. Distingerea dintre abuzul și disciplinarea copilului se face sub mai multe aspecte: intensitatea reacției parentale în raport cu greșeală, raportarea episodului prezent la anumite episoade anterioare, consecințele asupra comportamentului, intenția părintelui, severitatea pedepsei.

Dacă un copil trăiește în ridicol, el învață să fie temător. Dacă un copil trăiește în rușine, el învață să fie timid. Dacă un copil trăiește în toleranță, el învață să fie răbdător. Dacă un copil trăiește în încurajare, el învață ce este încrederea în sine.

Dacă un copil trăiește în adevăr și în Dumnezeu, el învață să aprecieze. Dacă un copil trăiește în nepărtinire, el învață ce este dreptatea. Dacă un copil trăiește în siguranță, el învață să aibă încredere. Dacă un copil trăiește în aprobare, el învață să fie mulțumit de sine. Dacă un copil trăiește în acceptare și prietenie, el învață să găsească dragostea în lume.

Capitolul 6: Remedii ale violenței în familie

Studiile privind violența în familie realizate în România arată că, pe durata vieții, 45% dintre femei au fost agresate verbal, 30% au fost abuzate fizic și 7% au fost abuzate sexual. În România numărul femeilor victime ale violenței în familie a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. S-au adoptat legi, s-au înființat centre de consiliere și adăpost pentru victime, fenomenul însă rămâne de amploare. Foarte puțin sau deloc cunoscut este faptul că femeia creștină are la dispoziție, pe lângă mijloacele oferite de societate, și mijloace duhovnicești pentru a-și vindeca familia de această patimă a mâniei și agresivității.

Violența este o boală a sufletului. Femeia, de cele mai multe ori a fost victimă a violenței de-a lungul întregii istorii. Violența este o boală a sufletului, o patimă, un păcat care a cuprins omenirea încă de la început, de când Cain și-a ucis fratele. Mânia care i-a fost dată omului de Dumnezeu ca să biruiască răul, a fost îndreptată asupra aproapelui. Și pe măsură ce omul a devenit mai slăbănogit de păcate și mai neputincios, și-a îndreptat violența asupra celui mai slab decât el.

În felul acesta femeia a devenit o victimă din ce în ce mai „autorizată”, în opinia lumii acesteia. Pentru că… așa am apucat, așa a fost dintotdeauna, că femeia e rea de gură și trebuie bătută și așa mai departe.

Ca orice act de violență, îndreptat asupra oricui, violența asupra femeii este un păcat. Și cine acceptă păcatul și nu luptă împotriva lui, devine complice la păcat. Femeia care nu se împotrivește prin căi spirituale, duhovnicești, păcatului celui care o agresează, nu mai este doar victima acestui păcat, ci devine complice la păcat.

În privința violenței asupra femeii este atât de greu. Nu putem vorbi fără implicare emoțională. Dacă nu îl are pe Dumnezeu, care să o apere de cel rău, care lucrează și prin soțul ei, și prin tatăl meu, și prin fratele meu, și prin vecinul ei, atunci nu se poate apăra singură, decât prin act violent.

Dacă el lovește, ea îl jignește, sau îl lovește și ea. Pentru că violența este o boală, iar când el își manifestă această boală, dacă ea îi răspunde cu violență, nu face decât să îi sporească răutatea.

Mersul către vindecare la început pare imposibil, de aceea se și înmulțește violență în halul acesta. Pentru că există niște prejudecăți, niște concepții, zidite în mintea căzută, bolnavă de păcat, care favorizează fenomenul. Unul este că „așa sunt bărbații”. Al doilea e că sărăcia ar fi de vină. Trei: că alcoolul este de vină. Dar toate acestea sunt prejudecăți. Nu este adevărat. Adevărat este că sărăcia îl face mai violent pe cel violent, că alcoolul îl face mai violent pe cel violent, dar nimeni nu îmi ia mie răspunderea că sunt violent. Violența este boală a sufletului meu și eu trebuie să mă fac sănătos.

Soluția nu este destrămarea familiei. Multe din femeile respective se hotărăsc foarte greu să părăsească căminul conjugal, nici nu au unde să se ducă și practic cumva le este limitată posibilitatea de a acționa în sensul rezolvării problemei, care este despărțirea.

Soluția nu este distrugerea familiei, distrugerea căsniciei. Soluția este vindecarea bolii. Dacă o femeie are un bărbat bolnav de hepatită, divorțează? Nu. Îi face tratament. Dacă soțul e bolnav de cancer, chiar dacă a fost foarte violent, femeia aleargă la medici, poate există totuși un remediu, se duce la biserică, la maslu, la dezlegări, se străduiește, să-l facă sănătos. Oare de ce nu încercăm noi tot așa să ne vindecăm pe cei violenți?

Pentru că putem face ceva. În primul rând, atunci când este violent, trebuie să îl facem incapabil sa violenteze. Daca datorită neputinței noastre nu putem, cerem ajutor. Apoi trebuie ajutat să îi fie frică și rușine. Nu-i mai este frică sau rușine de oameni sau de Dumnezeu? Apelem la prieteni, la nași, la părinți, la preoți.

Dar să știm că nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi și va rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor. Și El a adus leac, vindecare pentru toată neputința, pentru toată boala. Și atunci eu, victima, mă duc să cer vindecare.

Soluția pe care o putem oferi este să apelăm la Doctorul sufletelor noastre, la Dumnezeu. La Dumnezeu pe care îl găsim în Biserică, care lucrează în Biserică prin Tainele ei, prin rugăciunile ei, prin sfaturile părinților duhovnici. Și vom vedea minuni. Deci concomitent cu apelarea la serviciile acestea ale lumii, care sunt foarte importante, fac tot ce se poate ca să mă vindec pe mine și pe cel violent.

Statisticile arată că majoritatea femeilor care sunt agresate au studii medii, sunt de obicei casnice sau au un serviciu plătit prost și o stimă de sine scăzută. Poate ajuta credința, mai ales sub aspectul acesta psihologic.

Nu numai că ne ajută, ne salvează! Pentru că noi rămânem victimele mecanismelor psihologice, unde funcționează frica, lipsa de prețuire de sine, complexele și toate cele care sunt produse ale psihismului nostru. Dar noi nu suntem doar psihici, ci și duhovnicești, suntem și duh, și acolo vine Dumnezeu. Și când eu voi afla, voi simți că sunt o ființă de neprețuit în ochii lui Dumnezeu, că sunt de o valoare extraordinară, că lasă 99 de oi ca să mă salveze pe mine, că sunt după chipul Lui și că vocația mea e să fiu sfânt sau sfântă, adică să fiu ca Dumnezeu, atunci cum să mă mai disprețuiesc pe mine ?

Și atunci Dumnezeu ne va da putere să fim altceva, ceva astfel încât lui îi va cădea mâna pe lângă trup, n-o să îndrăznească să mă atingă. Ceva care îi va stârni admirație și respect… până la urmă! Dar asta cu multă răbdare, cu rugăciune, cu post, cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

Agresivitatea generează agresivitate. Orice gest agresiv se întoarce împotriva noastră. Cele mai delicate făpturi ale lui Dumnezeu, femeile, au făcut cele mai îngrozitoare crime. Au ucis prunci în pântecul lor fără nicio milă! Și atunci această violență se întoarce împotriva lor. Noi urâm, suntem urâți și nu știm cine ne manipulează.

Sângele copiilor strigă din pământ, așa cum sângele lui Abel striga din pământ! Și ce vom face? Să ne împăcăm cu Dumnezeu, să ne împăcăm cu cei pe care i-am ucis, să ne lepădăm de răutatea noastră și atunci răutatea celorlalți va fi neputincioasă. Dacă noi ne curățim, dacă faci curat nu mai vin toate aceste duhuri rele care vin și sporesc răutatea și violența celor de lângă noi.

Aceasta este soluția cea adevărată. Altfel, va trebui să facem legi ca să îl omoare pe agresiv, iar victima va deveni agresivă și va omorî pe alții, și ne ucidem. Fără Hristos, fără iertare, fără împăcarea cu Dumnezeu și cu noi înșine nu există ieșire.

Concluzii

Sfânta Scriptură ne descoperă familia ca instituție voită și orânduită de Dumnezeu prin însăși actul creației, omul fiind destinat, după chipul lui Dumnezeu, vieții comunitare. Nunta sau Căsătoria, ca legătură naturală pe viață în iubire între un bărbat și o femeie, stând la baza întregii umanității și constituind umanitatea, este o temă fundamentală a vieții și persoanei umane, legată de Dumnezeu Atotcreatorul și Atotțiitorul întregii creații. Familia a fost instituită după modelul Sfintei Treimi, iar relația complementară dintre bărbat și femeie relevă atât consubstanțialitatea omului, cât și predispunerea persoanelor umane spre relații interpersonale.

Bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, căci, în acest caz, n-ar fi peste tot persoană, deci Dumnezeu. De aceea, nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o nomadă închisă. În acest caz, existența lui ar fi un chin, Dumnezeu a creat-o și pe Eva nu numai ca să-l ajute pe Adam, ci și pentru că a văzut că „nu este bine să fie omul singur” , deci să-l ferească de singurătate. Căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin. Dumnezeu a făcut pe om bărbat și femeie, deci Dumnezeu a creat coexistența, mai exact comuniunea.

Căsătoria este socotită cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființa odată cu crearea primilor oameni. Ea este socotită și instituție de drept natural, iar familia drept celulă indispensabilă și de neînlocuit a societății. Prima familie a fost întemeiată în Rai, având ca martor și preot pe Dumnezeu .

Păcatul primilor oameni a dus la căderea familiei primordiale din ordinea harică, în ordinea naturală. Căderea protopărinților a fost o cădere din ordinea valorilor, o pervertire a conștiinței axiologice până la secătuirea sensibilului de seva lui spirituală, de principii, de sensuri, un act, o jertfire oarbă, goală de sens. Prin păcat, omul a pierdut unitatea ființei și ființa însăși a actului jertfei.

Căderea în păcat a cufundat ființa în lumea simțurilor, înlănțuie sufletul în materie și rupe comuniunea cu Dumnezeu. Prin păcat omul a murit cu totul pentru cele dumnezeiești, s-a îmbolnăvit, a pierdut sfințenia, curăția și putință de a nu muri. Prin cădere, întreaga ființă a omului a fost întinată și coborâtă, omul decăzând din persoană în individ, a dispărut armonia cu sine, cu semenii și cu natura înconjurătoare.

Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine care trebuie să fie considerată, în primul rând, în legătură cu viața comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii și icoana iubirii lui Hristos față de umanitate.

Căsătoria, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Ca instituție civilă, familia este socotită ca fiind un fenomen social, o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie.

Privită din punct de vedere sociologic, familia este definită ca formă specifică de comunitate umană, desemnând grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. Din acest punct de vedere se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii precum și dintre alte rude.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară formată din părinți și copii și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege. Taina căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia, este Taina iubirii dumnezeiești, Taina cuprinzătoare a existenței peste tot și acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica și prin Biserică, întreaga lume.

Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a se jertfi și osteni pentru el. Soții creștini, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, participă la taina unității și a iubirii fecunde dintre Hristos – Mirele și Biserica – Mireasa.

Căsătoria creștină este altfel nu numai semn, ci și mijloc sau instrument al sfințeniei, adică este o Sfântă Taină care desăvârșește instituția de la creație. Căsătoria a fost creată după modelul iubirii intratrinitare, având ca model de împlinire și desăvârșire legământul dintre Dumnezeu și poporul ales și nunta dintre Hristos și Biserică, ceea ce devine icoană a nunții în Noul Testament.

Lumea contemporană este confruntată de două concepții „teologice” diferite, eronate, ale căror consecințe sunt grave. Prima concepție este deismul, fiind specifică majorității lumii creștine și elimină pe Dumnezeu din creație și îl închide într-o transcendență inaccesibilă, iar cea de-a doua este specifică religiilor orientale, hinduism sau budism, care confundă în chip panteist Divinitatea cu creația.

Teologia răsăriteană afirmă prezența lui Dumnezeu în imanența creației prin lucrările sau energiile Sale necreate și veșnice și scoate în evidentă transcendența absolută a lui Dumnezeu în raport cu creația. Deci, apariția secularizării este rezultatul luptei culturii fără Dumnezeu împotriva Bisericii.

Biserica a căutat să sacralizeze și să-și extindă autoritatea ei asupra lumii, iar cultura apuseană, începând cu renașterea și sfârșind cu iluminismul și revoluția franceză, a dat naștere la secularizare care tinde către emanciparea omului de sub autoritățile religioase. Secularizarea este o consecință a relativizării credinței creștine, pentru că ea eliberează pe om de puterile și constrângerile lumii. Această ruptură radicală dintre lumea naturală și supranaturală a făcut ca familia creștină să-și piardă suportul ei transcendent și sensul profund al comuniunii ei spirituale în Hristos și Biserică.

Familia secularizată este o familie mutilată spiritual, care trăiește într-un orizont spiritual și cultural confuz, mediocru, având obsesia confortului și a bunăstării materiale. Omul modern este dependent de consum, iar preocupările sale esențiale sunt legate doar de bunurile economice.

În zilele noastre observăm, mai mult ca oricând, că se duce o adevărată luptă împotriva învățăturii

de credință, în general, și a spiritualității creștin-ortodoxe, în special.

Observăm cu stupoare cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor, astfel încât el are un preț și este vândut la bursa de acțiuni a acestor idei și concepte în postmodernism, care este numit, pe bună dreptate, o mizerie intelectuală și morală, o subcategorie filosofică. Lumea postmodernă este o lume în care misterul nu reprezintă ceva abia admis, ci o lume în care se pot întâmpla lucruri fără nicio cauză, care să le facă necesare, iar oamenii pot face lucruri fără niciun scop rezonabil. Aspectele specifice postmodernismului sunt: interdeterminarea, fragmentarea, performanta, obstrucționismul, imanența, iar consecințele reale ale provocărilor postmoderniste asupra lumii: urbanismul modernist, tehnologismul, dezumanizarea, primitivismul și erotismul.

Biserica Ortodoxă, prin tradiția ei teologică și moral ascetică, rezumată în Sfânta Liturghie, a păstrat vie perspectiva restaurării omului. Comunicarea reală a lui Dumnezeu cu lumea, iubirea chenotică ce culminează cu iubirea pentru dușmani și isihasm, care salvează întâietatea persoanei, constituie singurele premise pentru restaurarea lumii creștine alienate.

În toiul civilizației individualiste, în epoca eliberării post freudiene a instinctului, în miezul refuzului instituțiilor sclerozate și al formelor convenționale, Biserica își este sieși datoare să facă din nou din Taina Căsătoriei o posibilitate prin excelentă de libertate și de relație. Adevărata libertate se dobândește prin autodepășire ascetică și adevărata relație se trăiește prin moartea de bunăvoie a eului.

Considerarea agresivității ca fiind un comportament înnăscut o întâlnim în domeniile psihanalizei și etologiei. Deși diferite curente psihologice au oferit interpretări teoretice ale agresivității, psihanaliza furnizează una dintre cele mai complexe abordări. Numele psihanalizei este legat de numele lui Sigmund Freud. Concepția freudiană despre agresivitate a evoluat în același timp cu teoria pulsiunilor.

În prima sa teorie, Freud nu recunoaște că labaza conduitelor agresive se află o pulsiune specifică. Din punctul său de vedere, această specificitate s-ar referi la specificul oricărei pulsiuni, respectiv acela de a fi un puseu ce determină o constrângere care necesită depășirea unor obstacole. În concepția sa, agresivitatea nu reprezenta un instinct de sine-stătător, ci doar un mijloc care slujea instinctele Eului în lupta acestuia pentru a se autoafirma și conserva. După anul 1920 apare a doua teorie a pulsiunilor. Freud introduce un nou concept, respectiv pulsiunea de moarte sau Thanatosul.

El susține că cele două instincte ce guvernează viața psihică, Erosul și Thanatosul (sau agresivitatea distructivă) se află în rivalitate. Noțiunea de agresivitate este reconsiderată, ea modificându-se dintr-o formă de reacție aflată la dispoziția instinctelor Eului, într-un instinct de sine stătător.

Asemenea psihanalizei, etologia susține teoria agresivității ca fiind un comportament înnăscut. Făcându-și debutul la începutul anilor 1940, cercetările de etologie devin cunoscute în anul 1973 prin intermediul câtorva reprezentanți ce primesc premiul Nobel. Este vorba în primul rând de Konrad Lorenz, dar și despre elevul său Irenäus Eibl-Eibsfeldt. Lorenz cercetează agresivitatea din punct de vedere filogenetic, realizînd o comparație între regnul animal și cel uman. El dezvoltă teoria etologică, în cadrul căreia consideră că agresivitatea corespunde nevoilor de adaptare a indivizilor, și cu cât indivizii sunt mai agresivi cu atât ei și sporesc șansele de supraviețuire (Lorenz, 1969). Cercetătorul consideră că agresivitatea este un instinct al luptei dezvoltat filogenetic. Acest instinct se exprimă în comportamente agresive, care sunt modelate în funcție de mediul în care trăiește individul și de relațiile sale

Alte orientări cu privire la agresivitate se referă la modelul psihosocial, ce constă întrun ansamblu de explicații ce postulează ideea că agresivitatea își are originea în atitudinea pe care societatea o are față de acest fenomen. Această poziție este a fost susținută de Albert Bandura (1973), conform căruia agresivitatea este un comportament social învățat. În concepția acestuia agresivitatea umană se poate explica prin raportare la relațiile interumane, la anumite comportamente pe care indivizii le dezvoltă ca reacție la stimulii proveniți din mediul înconjurător. Bandura susține că agresivitatea se poate învăța la fel ca celelalte comportamente, în special prin observație. Diferitele tipuri de comportamente agresive se formează prin imitație și modelare. În procesul de socializare a individului acesta achiziționează anumite tipuri de răspunsuri agresive. Acest proces are loc direct (învățare instrumentală) prin acordare de recompense și pedepse, sau indirect prin observarea comportamentelor agresive și a efectelor pe care acestea le au asupra celorlalți (învățare observațională).

Ca și în cazul agresivității, accepțiunea noțiunii de violență s-a confruntat cu problema stabilirii granițelor între conceptele de agresivitate și violență. Dificultatea definirii celor două concepte a fost determinatăt atât de elementele comune din aria manifestării lor, de etiologia fenomenelor, dar și de numărului mare de termeni utilizat în această arie tematică: agresivitate, agresiune, violență, conduită deviantă. Éric Debarbieux (1996), specialist în domeniul violenței și director al „Observatorului Internațional al Violenței Școlare”, propune următoarea definiție a violenței ce surprinde fenomenul în ansamblu: „Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social, și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin folosirea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău”.

Privită în raport cu agresivitatea, violența reprezintă agresivitatea exteriorizată, sau manifestarea concretă a agresivității. Agresivitatea este mai mult o potențialitate, ea presupune mai mult intenția de a produce răniri persoane, care de multe ori este acceptabilă din punct de vedere etic (depășirea unor obstacole, rezolvarea unor situații-problemă ș.a.). Agresivitatea poate sta la baza conduitei violente, dar nu orice comportament agresiv trebuie să devină și violent. Agresivitatea are o sferă mai largă, dar o intensitate mai scăzută a manifestărilor concrete decât violența. Violența este definită în general prin acte concrete care utilizează forța, puterea fizică, prin care se încalcă normele de conduită morală și drepturile altei persoane.

Preocupările asupra fenomenelor de agresivitate și violență s-au oprit și asupr manifestărilor concrete ale acestora, înregistrându-se numeroase încercări de tipologizare. ] Nicolae Mitrofan (1996) întocmește o tipologie a agresivității după următoarele

criterii:

în funcție de agresor sau de persoana care manifestă comportamentul agresiv, se poate

vorbi despre: agresivitatea tânărului sau adultului; agresivitatea masculină sau feminină;

agresivitatea individuală și colectivă; agresivitatea spontană sau prelucrată.

în funcție de mijloacele folosite în scopul concretizării intențiilor agresive avem

agresivitatea fizică sau verbală; agresivitatea directă (cu efecte asupra victimei) și

agresivitatea indirectă (între agresor și victimă existând intermediari).

după obiectivele urmărite, deosebim agresivitatea ce are ca scop obținerea unor beneficii și

agresivitatea ce urmărește în primul rând rănirea unei persoane sau distrugerea acesteia.

după forma în care se manifestă, avem de-a face cu agresivitatea violentă sau nonviolentă și agresivitatea latentă și manifestă.

Părinții care utilizează violența fizică în educarea copiilor, nu cunosc alte mijloace pentru a-și exprima autoritatea, și nu pot oferi un model educativ prin puterea propriului exemplu. Copiii devin agresivi în familiile pe care le vor avea ca adulți, pentru ei violența reprezentând singura modalitate de rezolvare a problemelor de orice natură.

O altă consecință a copiilor agresați este aceea că la vârsta adultă devin persoan complexate, cu o slabă autoapreciere, lipsite de încredere în ei înșiși, incapabili de comunicare, de integrare socială și adaptare, cu convingerea că sunt inferiori tuturor semenilor și că merit să fie pedepsiți. În ultima vreme interesează mai ales consecințele ce apar pe parcursul dezvoltării copiilor, datorate supunerii sistematice la violența în familie. Stresul, traumele ce apar la vârsta copilăriei, pot deteriora structura și funcționarea creierului uman.

Pe baza acestor date, una dintre ipotezele cercetării noastre a pornit de la presupunerea că, dacă părinții sunt agresivi și violenți cu propriii copii, aceștia vor fi agresivi și violenți la școală. Din punct de vedere statistic, această ipoteză s-a verificat în cazul părinților anchetați, dar nu s-a verificat în cazul învățătorilor.

Legată de același aspect al agresivității și violenței în familie, de data aceasta însă cu referire la problemele de cuplu, o altă ipoteză a cercetării a presupus că dacă în familie există probleme de cuplu (violență intrafamilială, certuri, neînțelegeri), atunci școlarii mici vor fi violenți și agresivi în mediul școlar. În urma calculului statistic, ipoteza nu s-a confirmat pentru populația de părinți care au copii în școala primară, nici pentru populația de învățători.

Structura familiei reprezintă unul dintre factorii care își pune amprenta asupra dezvoltări și comportamentului copiilor. O familie monoparentală, constituită dintr-un singur părinte și copii, datorată divorțului, separării părinților, lipsei căsătoriei, determină frustrări afective copiilor, care se pot materializa în comportamente nedorite. Studiile de specialitate susțin că de multe ori conflictele dintre părinți dinaintea divorțului pot influența copilul în sensul apariției unui comportament agresiv și violent. Familia extinsă, în care copilul este supus unor sisteme educaționale provenite din partea unor generații diferite, poate genera un comportament agresiv la copil. Familiile dezorganizate, în care există probleme de cuplu, reprezintă un obstacol în buna formare a personalității copilului.

Atat cercetatori din domeniul familiei cat si opinia publica in general, par sa sustina ideea ca in ultimele decenii familiile din societatile contemporane au suportat transformari profunde. Se considera ca schimbarile intervenite sunt atat de importante, incat insusi termenul de „familie” a devenit destul de ambiguu, tinzand sa acopere astazi realitati diferite de cele ale generatiilor precedente.

In acelasi timp, aceasta continua sa reprezinte o institutie fundamentala in societate, fapt pentru care in dezbaterile publice problema „declinului familiei” este privita cu tot mai multa ingrijorare.

Studiile consultate in ultima vreme par sa sustina ideea ca asistam nu numai la sfarsitul familiei asa cum o stim, ci si la „sfarsitul lumii pe care o cunosteam” la inceputul unui haos in care totul se schimba mult prea repede pentru a putea tine pasul.

Imaginea curenta a familiei, preluata in discursul politic si stiintific, este aceea a unei institutii care conserva traditiile si valorile nationale, insa cauta acum sa se debaraseze de „gloria” conservatorismului, de „meritul” de a fi pastratoarea valorilor nationale, devenind mai curand „barometrul” schimbarilor sociale, trecand printr-un proces de democratizare, laicizare si liberalizare.

Disputa privind stabilitatea sau schimbarea familiei, mentinerea sau declinul ei este probabil una care nu se va incheia prea curand. In contextul social tot mai dinamic si mai complex, confruntandu-se cu cerinta de a fi analisti ai realitatii contemporane, avem tendinta de a vedea schimbarea peste tot, de a ne ingrijora adesea prea devreme, de a ne pripii cu predicile noastre si de a accelera noi insine mersul lucrurilor.

In ultima perioada de timp putem constata o degradare continua si ingrijoratoare in ceea ce priveste calitatea vietii intr-o familie, tot mai des aparand schimbari in stilurile de viata familiara. In consecinta divorturile sunt tot mai numeroase, ducand la aparitia familiilor monoparentale avand o influenta negativa asupra vietii de familie. Putem afirma ca ne indreptam spre o societate „matricentrica” intrucat mama este cel mai adesea cea care are grija de copil. Divortul incurajeaza de asemenea aparitia unor familii „comasate” in care doua persoane divortate cu copii se recasatoresc, adunand copiii din ambele familii intr-un nou tip de familiei largita.

Secretul unei relatii reusite si longevive sta, culmea, tocmai in doza de mister dintre cei doi parteneri. Ca sa isi mentina permanent interesul unul fata de celalalt, cel mai bine e ca iubitii sa nu isi dezvaluie toate secretele, ci sa isi mai pastreze ceva ca pe o mica comoara personala. Acum insa traim intr-o epoca a concubinajului si a mariajelor in care partenerii isi unesc destinele chiar de bunavoie si nesiliti de nimeni.. De aceea, in cele mai multe situatii, „doza de mister” nu isi mai are rostul in cuplurile moderne.

Bineinteles se confirma faptul ca unele informatii trebuie sa ramana private, mai ales daca suntem siguri ca partenerul sau partenera va reactiona intr-un mod impulsiv, ostil sau chiar violent la aflarea adevarului, iar o relatie in care unul dintre parteneri arunca insulte, iar celalalt le suporta si este in permanenta respins nu are sanse de reusita; mai devreme sau mai tarziu acest cuplu se va destrama.

Comunicarea intr-un cuplu nu inseamna neaparat dezvaluirea de secrete mai mari sau mai mici, ci impartasirea acelor informatii care sunt necesare relatiei. Este esential ca intr-o relatie de cuplu sa existe comunicare (spirituala, materiala, afectiva) , respect si intelegere, flexibilitate, toleranta, capacitatea celor doi parteneri de a sti cand sa spuna da si cand sa spuna nu. Intr-un cuplu care functioneaza bine nu putem vorbi despre secrete, ci poate de o necesitate imperioasa de intimitate.

Exista cupluri in care unul dintre parteneri este mai rezervat in dezvaluirea secretelor, mai laes daca acestea fac parte din trecutul lui/ei, iar celalalt este extrem de curios cum a fost viata persoanei iubite inainte.Ascunderea unei relatii extraconjugale este cel mai des motiv de destramare a unui cuplu.Studiile psihologice arata ca infidelitatea este dusmanul sigur al cuplului indiferent de cati ani au stat impreuna cei doi parteneri. Infidelitatea este o greseala de-a noastr, intr-o relatie ,caracteristica de baza trebuind sa fie onestitatea relatiei de cuplu.

O alta componenta care degradeaza din ce in ce mai mult calitatea vietii de familie o reprezinta casatoriile homosexuale, care trebuie privite cu retinere intrucat desi se bucura de o mare mediatizare, studii recente asupra comportamentului sexual arata ca nu au fost niciodata atat de raspandite pe cat ar indica opinia publica.

De asemenea putem observa ca tot mai multe cupluri prefera coabitarea neoficializata in locul casatoriei legale. Raspandirea acestui stil de viata a impus nenumarate analize, putand fi observat faptul ca ca uniunile consensuale sunt de fapt un simbol al relatiei de dragoste din societatea postmoderna, astfel ca interpretarile sunt valabile si pentru cuplurile casatorite legal care in acest context dezvolta un nou tip de relatie, numita de Anthony Giddens „relatia pura” sau relatia de „dragoste confluenta”.

Prezicerile in privinta casatoriei si familiei asa cum o stim sunt de multe ori pesimiste. Ritmul accelerat al schimbarilor isi pune amprenta asupra individului si face aproape imposibil un proiect de durata intre doi parteneri. Intr-o societate aflata in miscare rapida , in care multe lucruri se schimba in mod repetat, in care sotul urca si coboara o diversitate de scale economice si sociale, in care familia este iar si iar despartita de camin si comunitate, in care indivizi pleaca din ce in ce mai departe de parinti, de religie, de origine, si din ce in ce mai departe de valorile traditionale, este aproape un miracol daca doua persoane se dezvolta in ritmuri cat de cat asemanatoare.

In aceeasi nota semi-optimista trebuie amintit ca numeroase cercetari au confirmat faptul ca , in ciuda asteptarilor , proportia comportamentelor familiale relativ traditionale a ramas foarte mare. Acceptarea in crestere a relatiilor alternative nu inseamna ca oamenii se vor implica ei insisi in astfel de relatii. Casatoria nu mai este considerata indispensabila , dar in acelasi timp casatoria este inca preferata, ceea ce s-a schimbat in aceste arii ale vietii familiale a fost o crestere a tolerantei pentru comportamente anterior inacceptabile, dar nu si o crestere a implicarii active in astfel de comportamente.

Bibliografie

IZVOARE

Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfîntului Sinod. Tipărită cu

binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române. Ed. IBMBOR. București, 2001.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, colecția PSB, vol. 4, EIBMBOR,București, 1982

GRIGORIE de NYSSA, Sfântul, Despre facerea omului, în Scrieri, partea a ll-a, trad, pr.prof. Dr.Teodor Bodogae, Colecția PSB, vol.30, Ed. IBMBOR, București, 1998

GRIGORIE de NYSSA, Sfântul, Despre fericiri, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, în PSB, vol. 29, Ed. IBMBOR, București, 1983

Iustin Martirul și Filosoful, Sfântul, Apologia I, 29, trad. rom. de Pr. prof. Olimp N. Căciulă, în “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. II, “Apologeți de limbă greacă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

ORIGEN, Scrieri alese, traducere Pr. Prof. Theodor Bodogae, Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, în PSB, vol. 7, Ed. IBMBOR, București

Pitagora, Legile morale si politice- traducere de Anca Pintea, Editura Antet, București, 2010

TERTULIAN, Apologeticum 39, 1 – 2, traducere N. Chițescu, în PSB, vol. 3, Ed. IBMBR, București, 1981

CĂRȚI

Aghioritul, Paisie, cuv.,Viata de familie, Editura Evanghelismos, București. 2003

Belu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Despre iubire, Ed. Omniscop, Craiova, 1997

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții.Tratat de bioetică, Patmos, 2003

Bucuria nunții binecuvântate. Cateheze pentru familia creștină. Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011

Ciochină, Larisa; Iftime, Constantin, O viziune asupra vieții, Editura ProVita Media, București, 2003

Citriga, Pr. Vasile, Preoția credincioșilor în Biserică și societate, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2004

Codul Familiei, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Costea, Traian Pr., Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic și canonic, Institutul de Arte Grafice „Speranța”, București, 1935.

Cretney, S., M., Principles of Family Law, Sweet Maxwell, London, 1947

Cuznetov , Larisa, Tratat de familie, Ediitura Buch, Chișinău, 2008

Deutsch, Morton, Coleman, Peter, The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice, John Wilez and Sons, San Francisco, 2006

Dumitru, Violeta, Violența în familie și în societate- teză de doctorat, Uneversiatatea din București, Facultatea de sociologie ți asistență socială

Evdokimov, Paul, Femeia și mîntuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1995

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. PS Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, București, 1996

Faber, Adele, Mazlish, Elaine, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton, Comunicarea eficienta cu copiii. Acasa si la scoala – Editia a IV-a, Traducator: Irina Negrea, Ed. Curtea Veche, București, 2013

Filipescu, Ion, Filipescu, Andrei, Tratat de dreptul familiei, ed. a Vl-a , Edit. AII Beck, București, 2001

Floca, Ioan, Arhid., Drept canonic ortodox, legisla ie și administra ieț ț bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1991

Freud, Sigmund, Patologia vietii sociale contemporane, Editura Almanah, Bucuresti, 1995

Kohn , Alfie, Mitul copilului rasfatat. Sa punem sub semnul intrebarii stereotipurile despre copii si parinti, Traducator: Sanda Watt, Editura Herald, București, 2014

Larchet, Jean-Claude, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2003

Lawler, Michael, Roberts, William P. ,Christian Marriage and Family. Comtemporary Theological and Pastoral Perspectives, The Liturgical Press, Collegeville – Minnesota, 1996

Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi, Ed. Deisis, București, 2013

Mohr, J. C. B, International Encyclopedia of Comparative Law, vol. IV: „Persons and Family”, Tübingen, 1980

Neil,Stephen, Weber, Hans, Ruedi, The Layman in Christian History, a Project of the Department on the Laity of the World Council of the Chources, SCM Press, London, 1963

Newman, Barbara, Developement through Life: A Psychological Approach, Cengage Learning, Belmont – Canada, 2008

Pestov, E., Cum să ne creștem copiii, Calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia, București, 2007

Riazentev, B. A., Semeinoe pravo, Moskva, colecția Juridiceskaid literature, 1971

Schillebeck, Edward, The Layman in the Church, Alba House, New York, 1963

Stănoiu, A., Voinea, M., Sociologia familiei,TUB, București, 1989

Stăniloae,Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978

Stoleru, Mircea, „Familia creștină în mediul urban – probleme și perspective”, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995

Tia, Teofil, Arhim., Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala și misiologia occidentală contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003

Tilea, Gheorghe, Pr. ,Probleme fundamentale în opera moral – socială a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Familia Creștină, București, 1947

Todea-Gross, Dr. Christa, Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Îndrumarul medical și creștin despre viață al Federației Organizațiilor OrtodoxePro-Vita din România, Cluj Napoca, Renașterea, 2008

Ware, Kallistos, ÎPS Ortodoxia, calea dreptei credințe, traducere E. Chiosa, G. Jacotă și Pr. D. Ailincăi, Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1993

Zăgrean, Ioan, Arhid.prof. Dr., Morala creștină, Manual pentru Seminariile teologice, București, 1974

Studii și articole

Dragomir, Ion ,Mrd., „Dimensiunea pascală a antropologiei hrisostomice”, Glasul Bisericii., nr. 11 – 12 / 2007, , , p. 69

Lucian Tomitanul, PS, „Îndatorirea credincioșilor de a participa la slujbele bisericești”, Biserica Ortodoxă Română, CVIII, nr. 7 – 10 / 1990, pag. 123- 125

Preda, Radu, „Patru meditații despre discursul teologic”, Biserica Ortodoxă Română, CVIII, nr. 7 – 10 / 1990, pag. 130- 136

Ruset, Monica, „Vocația femeii creștine”, Glasul Bisericii, XV, nr. 6 – 12 / 1995, p 224

Teoctist, PF. , „Copiii, imaginea pruncului Iisus”, Biserica Ortodoxă Română, CXVIII, nr. 11- 12 / 1998, pag. 3- 7.

Glasul Bisericii, nr. 1 – 5 / 1995, Lucreția VASILESCU, „Eul, cetatea lui Dumnezeu pentru celălalt sau despre locul femeii creștine într-o teologie a relației”, p. 64

Lumina de duminică, nr. 31 / 2010, Pr. Prof. Vasile Răducă, „Familia între tradiție și modernitate”, pag. 6- 7

Ortodoxia., nr. 4 / 1994, p. 39

Ortodoxia, nr. 3 – 4 / 1995, Pr. Prof. Dr., Dumitru Radu, „Educația creștin ortodoxă, componentă a educației morale a militarilor. Libertatea de conștiință și jurământul militar”, pag. 109- 114.

Ortodoxia, nr. 3 – 4 / 2000, Pr. Dr., Mihail Popescu, „Clerul ortodox și responsabilitatea moral – politică a laicilor în societate”, pag. 331- 334.

Studii Teologice, nr. 3-4/1992, Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii și desăvârșirii persoanei, 109- 112.

Ziarul Lumina, nr, 27 (141) / 2008, Preafericitul Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Lumina casei de piatră. Familia creștină – speranța României”

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….1

Capitolul 1: Sfânta Taină a cununiei și familia creștină…………………………………………………….5

1.1. Sfânta Taină a cununiei…………………………………………………………………………….5

1.2. Fundamente ale vieții de familie…………………………………………………………………9

1.3. Familia creștină conform moralei creștine…………………………………………………11

Capitolul 2: Familia creștină azi. Punctul de plecare a violenței în familie…………………………21

Capitolul 3: Violența în familie- păcat împotriva chipului divin în om………………………………32

Capitolul 4: Rănile familiei provocate de violență …………………………………………………………..41

4.1. Rănile familiei- în general …………………………………………………………………………….41

4.2. Rănile provocate de violența în familie ………………………………………………………….46

Capitolul 6: Remedii ale violenței în familie ……………………………………………………………………51

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………54

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………..64

Cuprins………………………………………………………………………………………………………………………..69

Preot cu studii medii

Absolvent al Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae’” Râmnicul Vâlcea

Facultatea de Teologie Ortodoxa din Craiova (Romania )

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE,

Subsemnatul, Avram I Alexandru Andrei, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Craiova, Departamentul de Teologie, specializarea de licență TEOLOGIE PASTORALĂ, promoția 2011 – 2015 , candidat la susținerea publică a lucrării de licență, sesiunea Iunie 2015, declar pe propria răspundere că lucrarea de licență cu titlul Violenta In Familie. Rană A Iubirii Crestine.O Abordare Moral-Teologică, elaborată sub conducerea științifică a PR. Conf. dr Ioan Picu Oculeanu, la disciplina Morala Crestina, este rezultatul muncii mele, pe baza informațiilor obținute din surse bibliografice pe care le-am citat și le-am menționat în note și în bibliografie. Cunoscând prevederile legale privind falsul în declarații (art.292 Cod penal), declar că lucrarea nu conține plagiat, în toate formele lui, nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică și nu a mai fost prezentată, parțial sau în întregime, vreunei instituții de învățământ superior din țară sau străinătate în vederea obținerii unui grad didactic sau titlu științific. Îmi asum responsabilitatea integrală pentru conținutul lucrării iar în caz contrar, voi suporta consecințele legii.

Craiova,

Dată astăzi, Semnătura,

.06.2015