Violenta Asupra Femeilor

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Considerații introductive privind violența domestică

1.1. Aspecte generale privind violența

1.1.1. Definirea violenței

1.1.2. Tipologia violenței

1.2. Violența domestică

1.2.1. Factori care contribuie la violența domestică

1.2.2. Forme (modalități) ale violenței domestice

1.2.3. Efectele violenței intrafamiliale

CAPITOLUL II. Violența asupra femeilor

2.1. Femeile – victime ale violenței domestice

2.2. Etape principale ale violenței conjugale

2.3. Cauze principale ale violenței conjugale

2.4. Efecte psihologice asupra relației de cuplu și patologia femeilor abuzate

2.5. Statistici socio-demografice privind victimizarea femeii în familiile din România

CAPITOLUL III. Modalități de prevenire și combatere a violenței domestice

3.1. Instrumente juridice de prevenire a violenței domestice

3.2. Instituții cu rol în prevenirea și combaterea violenței domestice

3.2.1. Instituții naționale

3.2.2. Instituții la nivel local (serviciile de asistență socială)

3.3. Metodologia de intervenție a polițiștilor în cazurile de violență intrafamilială

3.4. Măsuri cu caracter temporar/permanent pentru prevenirea și combaterea violenței domestice

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ – Abordarea integrată a cazurilor de violență domestică. Managementul de caz – metodă generală în domeniul asistenței sociale

CONCLUZII

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

ANEXE

INTRODUCERE

Fețe speriate, vânătăi și lacrimi. Multe lacrimi. Ochi mari și frumoși de copii. Dar, de copii speriați. Mama începe să povestească, cu ochii plecați, o frumoasă poveste de dragoste începută cu 20 de ani înainte și înecată în lacrimi. În lacrimile ei și ale celor patru copii care sunt martori și și victime ale violenței tatălui.

S-au cunoscut în urmă cu 20 de ani, dar nu s-au căsătorit imediat, lăsând să treacă trei ani, să fie siguri că totul va fi bine. Și a fost bine. El câștiga bani buni, ea vedea de casă, gospodărie și copii. Nu trăiau în lux, nu aveau tot ce-și doreau, dar se înțelegeau, copiii erau cuminți, ascultători și învățau bine, iar zilele și anii se scurgeau lin, cu bune și cu mai puțin bune.

Apoi a venit accidentul, boala și prima palmă. Apoi încă una și apoi încă una și din ce în ce mai multe, încurajate de alcool. Amenințările tatălui au îngrozit copiii. Zile în șir lacrimile nu s-au mai oprit.

De ce nu a spus „nu” acestei căsnicii imediat după primul abuz? Își mai iubește soțul, nu a avut curajul să înceapă o nouă viață, teama de a-și crește cei patru copii fără tată, scuzele și promisiunile că nu se va mai repeta? Sunt întrebări la care se mai gândește și astăzi, după atâta timp.

Această poveste nu este singura din păcate. Sunt atât de multe încât violența conjugală a ajuns, fără să exagerăm, o problemă socială. Multe cazuri rămân necunoscute, depre altele aflăm din mass – media când deja este prea târziu.

Familia este unitatea de bază a societății. Violența conjugală distruge familii deci distruge și societatea românească. Ce este de făcut, ce putem face? Prima schimbare și poate și cea mai importantă este să renunțăm la „nu este treaba mea, nu mă amestec”. Violența are consecințe devastatoare pe plan social de aceea a ajuns o problemă publică.

Ca oameni, dar și ca asistenți sociali avem obligația să ștergem lacrimile victimelor pe care le vedem că suferă lângă noi, dar totdată să ne gândim și la acelea care suferă neștiute de nimeni și nu au curajul să rupă tăcerea și să strige după ajutor. Pentru acestea este necesară elaborarea unui set de măsuri legislative care să protejeze victimele, să combată și să prevină violența în familie prin crearea unor instituții specializate care să abordeze multilateral această problemă.

Primul capitol al lucrării l-am dedicat aspectelor introductive privind violența domestică.

În cel de-al doilea capitol am prezentat violența asupra femeilor, în capitolul trei am prezentat modalitățile de prevenire și combatere a violenței domestice.

În capitolul patru al lucrări am realizat o abordare integrată a cazurilor de violență domestică.

Am optat pentru această temă deoarece violența dometică este un fenomen prezent în societatea noastră. Aceasta are un caracter continuu, ciclic și crește în timp ca frecvență și severitate. Violența în familie are efecte devastatoare pe termen lung asupra copiilor care sunt victime sau martori ai violenței domestice. Violența este o infracțiune, iar victimele trebuie să știe că există resurse și că pot primi ajutor.

Capitolul I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND

VIOLENȚA DOMESTICĂ

1.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND VIOLENȚA

1.1.1. Definirea violenței

Violența face parte din viața umană. Fie că este îndreptată împotriva propriei persoane, fie că este îndreptată împotriva altei persoane, acest fenomen duce la moarte unui număr extrem de mare de persoane și a unui număr și mai mare de răniți. Violența semnifică utilizarea forței și a constrângerii de către individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinței asupra altora. Din punct de vedere juridic, violența înseamnă folosirea forței fizice sau a altor mijloace pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare a integrității unei persoane. În acest sens, actul de violență are un caracter premeditat, fiind elaborat cu intenție de a produce o suferință sau un prejudiciu fizic altei persoane. În context psihologic, violența desemnează comportamentul agresiv manifestat ca urmare a unor frustrări.

Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violența este un abuz de putere, fiind legată de o poziție de putere și de impunerea acestei puteri asupra celorlalți. Această caracterizare definește, cel mai bine, situația bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau a celui în vârstă. În mod aparent paradoxal, chiar lipsa de putere determină violența. Conștiința lipsei de putere, a impotenței, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanță, conduce la violență. Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroși bărbați agresori, dar și actele de violență comise de femeile agresoare.

Există o multitudine de definiții privind noțiunea de violență, dar definiția cea mai cuprinzătoare este definiția dată de Organizația Mondială a Sănătății, care înțelege prin violență: „amenințarea sau utilizarea intenționată a forței fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, a altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunității, și care antrenează un risc crescut de a produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privațiune”. În aceasta definiție, O.M.S. definește violența în raport cu sănătatea și starea de bine din punct de vedere fizic, psihic și social.

O.M.S. prezintă în această definiție caracteristica de intenționalitate a actului indiferent de consecințele acestuia și exclude aspectele legate de incidental-accidental. Includerea în definiție a termenului de „putere” în plus de expresia „utilizarea forței fizice” lărgește astfel natura actelor de violență și a definiției convenționale la acte rezultate prin exercitarea unei relații de putere, cuprinzând de asemenea actele de amenințare și intimidare. Utilizarea termenului de putere permite, în plus, includerea neglijenței și a actelor de omitere pe lângă actele evidente de violență foarte importante în studierea fenomenului violenței împotriva persoanelor în vârstă.

Astfel, O.M.S. include în definiția violenței: neglijența, toate tipurile de violență fizică, psihică și sexuală precum și violența auto-aplicată, sinuciderea.

Ca formă coercitivă de control social, violența a fost, în general, acceptată de societate, dar au fost sancționate formele de violență în dauna interesului național, a vieții unei persoane sau a proprietății. Violența domestică a fost considerată o problemă personală, care, conform dreptului la intimitate, putea fi tăinuită, cei din afara cuplului evitând să intervină, deoarece reacțiile soției maltratate, față de salvator, au fost, deseori, imprevizibile; probabil din același considerente, organele de ordine publică ezitau, adesea, să se implice.

De multe decenii, violența intrafamilială a fost considerată o manifestare obișnuită în familiile dezorganizate sau în grupurile marginale, defavorizate social și economic. În legătură cu acest mod de violență au fost emise unele teorii sociologice, psihologice și feministe.

Teoria sociologică. Din perspectiva sociologică, însăși organizarea vieții de familie, care contribuie la intimitate, predispune spre o rată mare a violenței, în ciuda imaginii pe care o oferă, ca loc al dragostei și înțelegerii. Discrepanțele de vârstă și sex, activitățile și interesele diferite, distonanța rolului și inflexibilitatea sunt câteva variabile, care cresc tensiunea în familie.

Altă variabilă importantă o constituie violența în societatea în care trăiesc familiile contemporane. Se poate vorbi chiar de un cerc vicios, în care se evidențiază un pattern circular, în care violența generată de familie conduce la o societate violentă, și invers, o societate care acceptă violența în sferele publice ale vieții accentuează tendințele violente din cadrul familiei. În anumite segmente ale societății, manifestările violente pot fi considerate legitime, ca răspunsuri normale la anumite comportamente. Căutarea recompenselor imediate și evitarea pedepsei dirijează comportamentul uman și interacțiunile dintre oameni. În aceste condiții, se poate anticipa că violența, în cadrul familiei, va continua până când costurile violenței vor depăși recompensele și până când nu vor exista norme și legi care să îngrădească violența.

Altă variabilă este reprezentată de stresul vieții. Cercetătorii au arătat că bărbații stresați sunt mai predispuși să-și maltrateze soțiile, dacă familia nu este importantă pentru ei sau dacă sunt convinși că soțul trebuie să fie membrul dominant al cuplului. Statutul relațiilor, în cazul abuzului în familie, este asociat cu incompatibilitatea și inconsistența statutului. Inconsistența statutului a fost caracterizată prin nereușita profesională din partea bărbatului, reușita profesională constituind pentru el o măsură de protecție importantă împotriva izbucnirilor violente.

Teoriile psihologice. Majoritatea explicațiilor tradiționale care se referă la maltratarea soției au ca punct de plecare concepția lui Freud (1959), masochismul feminin. În această formulare, femeia masochistă este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent și rău. Freud vede acest comportament autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Copilul de sex feminin concurează cu mama sa, dar se teme de pierderea iubirii ei. Pentru a renunța la tată, fata, în mod conștient, provoacă agresiunea acestuia. Comportamentul agresiv din partea tatălui determină părăsirea bărbatului, temperând dorințele timpurii pentru tată prin asocierea vinei. Paradigma implică ideea că femeile se subordonează, din credința inconștientă că trebuie să sufere.

Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale. Bărbații violenți tind să folosească violența ca pe un mecanism de intensificare a eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat. De obicei, femeile masochiste sunt atrase de acest tip de bărbat. De aici rezultă că masochismul ar putea fi considerat, mai curând, un comportament influențat de evenimente culturale și de evoluții ale individului, decât de un instinct, care se subordonează forțelor primare (libidoului). De-a lungul vieții lor, femeile masochiste au experimentat și au încorporat comportamente violente din partea unor persoane importante.

Alți factori, ca superioritatea puterii masculine și lipsa controlului asupra proceselor reproductive, determină comportamentele de supunere din partea femeilor. Acceptarea tacită a abuzului este realizată de femeile care au o moștenire socială și v ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Copilul de sex feminin concurează cu mama sa, dar se teme de pierderea iubirii ei. Pentru a renunța la tată, fata, în mod conștient, provoacă agresiunea acestuia. Comportamentul agresiv din partea tatălui determină părăsirea bărbatului, temperând dorințele timpurii pentru tată prin asocierea vinei. Paradigma implică ideea că femeile se subordonează, din credința inconștientă că trebuie să sufere.

Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale. Bărbații violenți tind să folosească violența ca pe un mecanism de intensificare a eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat. De obicei, femeile masochiste sunt atrase de acest tip de bărbat. De aici rezultă că masochismul ar putea fi considerat, mai curând, un comportament influențat de evenimente culturale și de evoluții ale individului, decât de un instinct, care se subordonează forțelor primare (libidoului). De-a lungul vieții lor, femeile masochiste au experimentat și au încorporat comportamente violente din partea unor persoane importante.

Alți factori, ca superioritatea puterii masculine și lipsa controlului asupra proceselor reproductive, determină comportamentele de supunere din partea femeilor. Acceptarea tacită a abuzului este realizată de femeile care au o moștenire socială și biologică, cu un comportament care favorizează abuzul. Violența în familie constituie, uneori, o deviere a comportamentului autodistructiv dinspre sine spre altă persoană.

Teoriile feministe. Din perspectivă feministă, maltratarea soției trebuie studiată în contextul societății, care se bazează pe o formă de organizare patriarhală, normele și legile patriarhale consolidând poziția de subordonare a femeilor și subliniind autoritatea bărbatului. Accentuarea, din partea societății, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului superior să-și neglijeze soția, să o maltrateze sau să folosească alte practici similare.

O atitudine contradictorie rezultă din faptul că societatea, în esența ei, nu este patriarhală, ci matriarhală, deoarece femeile sunt cele care impun valorile morale și disciplina în familie, devenind dominante în viața copiilor. Din punct de vedere psihosocial, copilul de sex masculin, crescut într-un mediu matriarhal, interacționează cu mama sa într-o manieră dependentă, iar aceste nevoi de dependență sunt transferate de către bărbat în căsătorie. Ostilitatea latentă, orientată către femei, inhibată în perioada copilăriei prin norme culturale, care nu permit copilului să-și lovească mama, poate fi exteriorizată în căsătorie.

Martin susține că bărbații își abuzează soțiile pentru că nimeni nu-i oprește, femeile fiind maltratate și condiționate să devină dependente. În această situație, căsătoria este o instituție în care femeile sunt prinse în rolul de victime. Ele sunt învățate, de la naștere, că mariajul și maternitatea reprezintă împlinirea lor și pentru atingerea acestor deziderate, femeile trebuie să fie feminine, îngăduitoare, supuse, ascunzându-și înclinațiile de a fi libere și categorice. Structura patriarhală a familiei legitimează inegalitatea dintre sexe. Dacă femeile se afirmă, ele sunt sancționate pentru temeritate, iar dacă sunt pasive, provoacă, de asemenea, nemulțumire pentru nepriceperea lor. După Martin, femeile nu sunt, niciodată, în poziție de învingător.

Din punct de vedere legal, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.

Violența intrafamilială s-a manifestat de multă vreme, dar conștientizarea ei ca problemă socială a avut loc abia în ultimele patru decenii. Astfel, în cursul deceniilor 6 și 7, abuzul comis contra copiilor și agresarea soțiilor au devenit, pentru prima dată, subiecte de dezbateri publice, în mai multe țări, captând interesul publicului larg și, desigur, al specialiștilor. Ulterior, în deceniile 8 și 9, abuzul contra bătrânilor a ajuns în centrul atenției, devenind o problemă socială complementară cu cea a agresării copiilor și soțiilor.

Motivul principal pentru care violența intrafamilială ca problemă socială a fost conștientizată atât de târziu, pentru a deveni o preocupare aparte a specialiștilor, l-a constituit, cel puțin în Occident, specificul, ca atare, al familiei, ca un „sanctuar” detașat de constrângerile spațiului public, ca un spațiu privat cu caracter tabu, în care nu poate fi admisă nicio intruziune sau intervenție din afară. În fostele țări socialiste, dimpotrivă, familia – în calitatea ei de „celulă de bază a societății”, așa cum era definită de ideologia oficială – a trebuit să sufere toate consecințele unui regim autoritar, în cadrul căruia orice instituție socială trebuia integrată spațiului public și supusă exigențelor exterioare. Pe de altă parte, în regimul comunist, violența exercitată în cadrul familiei nici nu era recunoscută oficial ca problemă socială.

Violența care se exercită în cadrul familiei continuă să rămână o problemă socială, în marea majoritate a societăților contemporane, inclusiv în România, atât pentru că nu și-a găsit, încă, soluții adecvate, cât și pentru faptul că există un consens foarte scăzut în ceea ce privește opiniile publicului sau ale specialiștilor asupra definirii violenței familiale ca atare.

În esența ei, violența intrafamilială constituie orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial.

1.1.2. Tipologia violenței

Abuzul fizic este vătămarea sănătății fizice a unei persoane (dar și amenințarea cu aceasta) produsă neaccidental de un agresor. Ea constă în gesturi și lovituri adresate unei persoane, producându-i durere sau menite să distrugă bunurile ei. Definiția abuzului fizic cuprinde și cazurile în care vătămarea propriu-zisă nu s-a produs, dar victima a trăit iminența acesteia. Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă victimei, putând ajunge uneori până la provocarea de răni grave, care necesită spitalizarea sau conduc la deces.

Toate formele de violență au componente și consecințe psihologice asupra victimei. Anumite forme de maltratare au însă ca instrumente tocmai mijloacele de natură psihologică. Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt: izolarea victimei (legarea, încuierea ei în diferite spații închise, în pivniță etc.); neacordarea răspunsurilor emoționale; terorizarea ei și refuzul de a-i da ajutor la solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca servitor; coruperea ei morală prin amenințări și terorizare. Femeile abuzate, la fel ca și copii, suferă adesea de ridiculizare cronică, minimalizare și umilire. Victima, adult sau copil, devine adesea „țap ispășitor al familiei”, i se refuză gesturile de afecțiune sau este tratată ca un copil. Persoana subordonată este adesea etichetată negativ pentru comportamentul ei perceput ca un eșec, fiindu-i refuzate permanent recunoașterea realizărilor.

Brassard, Germain și Hart (1987) și Garbarino et. al (1986) au recomandat ca aprecierea gravității vătămării psihologice să se facă pe baza unor criterii profesionale care se referă la consecințele abuzului și care afectează victima pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe toate aceste planuri.

Abuzul sexual este forțarea și obligarea victimei să participe la activități de natură sexuală, care servesc obținerea plăcerii de către persoana care comite agresiunea. Formele de abuz sexual sunt variate și se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact sexual genital, oral sau anal. Dintre formele de abuz sexual se menționează: hărțuirea sexuală, cu formele sale de propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu amenințări în cazul refuzului; comportamentul exhibiționist; manipularea organelor sexuale ale victimei sau obligarea acesteia de a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în organele sexuale, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală și exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul agresorului.

Formele de abuz sexual cel mai greu de incriminat sunt cele care au loc în familie. Dacă abuzul sexual este comis de către părinți sau alte rude, victimele nu știu unde să se îndrepte pentru ajutor. Abuzul sexual are loc aproape întotdeauna în absența oricăror martori, ceea ce îngreunează și mai mult incriminarea agresorilor. În lipsa unor persoane de sprijin care să manifeste o poziție foarte hotărâtă în favoarea victimei, aceasta poate ajunge în mod repetat la cheremul agresorului ei, mai ales dacă el face parte din familie sau dintre cunoștințe.

Exploatarea unei persoane este o formă aparte de violență, în care persoana dominantă are beneficii materiale sau de altă natură de urma celei dominate, solicitând acesteia un efort care îi depășește capacitățile. Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin muncă (când victima este forțată să presteze munci care îi depășesc capacitățile fizice și/sau este privată de profitul muncii sale), de exploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a altcuiva, la prostituție; forma aceasta nu este așa de rară pe cât este de dramatică) și exploatare psihologică (folosirea victimei la munci înjositoare, obligarea ei la un comportament de slugă). Forțarea unei persoane din familie, sau a uneia dependente de persoana dominatoare, la cerșit – indiferent de condițiile de climă, cu îmbrăcămintea neadecvată – și profitarea de pe urma acestei activități este un caz tipic de exploatare, care are consecințe atât fizice, cât și psihologice asupra victimei, de orice vârstă. Există însă și forme mai subtile de exploatare, fără consecințe fizice, în care persoana dominatoare se folosește de persoanele dependente pentru a-și satisface propriile nevoi, neglijând sau ignorând nevoile partenerului sau ale persoanei dependente.

1.2. VIOLENȚA DOMESTICĂ

1.2.1. Factori care contribuie la violența domestică

Interesul specialiștilor în decodarea violenței intrafamiliale nu s-a limitat la elaborarea și utilizarea unor instrumente de lucru care să măsoare reprezentările sociale ale acestei forme de agresivitate, ci s-a deplasat și către structurarea cauzelor determinante ale acesteia. În acest sens, s-a apreciat că se pot diferenția trei categorii de cauze ale violenței intrafamiliale:

cauze care țin de caracteristicile individuale, atât ale agresorului, cât și ale victimei. Astfel de cauze sunt: afectarea stării de sănătate a agresorului sau a victimei, consumul de alcool, antecedentele infracționale ale agresorului, instabilitatea ocupațională, graviditatea victimei, violența ostilă, gelozia;

cauze determinate de caracteristicile relației dintre victimă și agresor. Relația dintre un agresor și o victimă poate fi privită în funcție de multe puncte de vedere, acestea spunând ceva despre cuplul în care s-a instalat violența. Caracteristicile unei astfel de relații sunt date de: traiul în comun cu părinții, locuința comună după divorț, prezența violenței în copilăria victimei și/sau agresorului, izolarea socială, perioada scurtă de cunoaștere înainte de căsătorie, prezența unor relații adultere;

cauze sociale ale violenței intrafamiliale. În acest caz se au în vedere: inegalitatea de gen în familie și societate, toleranța socială față de violența domestică, neimplicarea celorlalți, sărăcia – lipsa de bani, tranziția, absența serviciilor de ajutor, ignoranța femeilor victime privind posibilitățile de autoprotejare.

Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminați în determinarea situațiilor de violență, o direcție importantă a cercetărilor se orientează spre cunoașterea interdependențelor dintre: caracteristicilor partenerilor care comit abuzuri, ale victimelor violenței, ale contextului social, familial și situațional, ale nivelului de trai, ale nivelului cultural și educațional al celor implicați, ale așteptărilor de rol, ale tradițiilor familiale, precum și ale discursurilor despre genuri. Toți acești factori pot să se prezinte în ipostaze care să constituie un risc potențial pentru declanșarea violenței sau pentru protejarea ei. Din punctul de vedere al prevenirii violenței trebuie să se cunoască atât factorii de risc, cât și modul lor de interacțiune.

Manifestările propriu-zise ale factorilor de risc de violență sunt cumulative, rezultatul interacțiunii mai multor factori accentuând pericolul pentru victimă. Cercetările au arătat că declanșarea violenței este mai probabilă dacă numărul factorilor de risc este mai mare. Riscul se poate transforma în act violent în prezența unor condiții declanșatoare ca alcoolul, drogurile, stresul crescut datorită sărăciei, șomajului, lipsei unor condiții decente de locuit, ale căror efecte se cumulează.

În familiile dezorganizate, alcoolismul excesiv al unuia sau al mai multor membri constituie sursa generatoare a unor tulburări permanente. În asemenea familii, consumul de alcool constituie un factor intensificator al crizelor curente de violență în familie.

Majoritatea actelor cu caracter violent nu au loc exclusiv datorită drogului sau alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanțe scade nivelul autocontrolului, putând conduce la fenomene grave de violență. Killen evidențiază interdependența efectelor acțiunii unor factori multipli. Ea remarcă agravarea formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulți consumă alcool sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea relelor tratamente și a consumului de alcool sau droguri privesc în primul rând lipsa autocontrolului persoanei violente, care poate duce la urmări grave pentru toți membrii familiei, indiferent de maturitatea lor. Deși la baza fenomenului violenței împotriva femeilor poate fi, așa cum consideră concepția feministă, inegalitatea de gen, această cauză este prea generală pentru a putea stabili forme concrete de intervenție la nivelul cazurilor individuale. De aceea, multe studii privind violența s-au axat pe cunoașterea factorilor de risc care acționează în anumite condiții sociale, precum și a șanselor de a prezice violența.

Cel mai bun factor predictiv al violenței nu este vreunul dintre factorii de risc cunoscuți sau vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de risc surprinși la un caz. Aceasta crește siguranța predicției cazurilor de violență, ceea ce corespunde teoriei multicauzalității. Cunoașterea cumulativă a factorilor de risc este importantă nu numai pentru identificarea cazurilor, dar și pentru a planifica ajutorul de care au nevoie.

1.2.2. Forme (modalități) ale violenței domestice

Studiile de specialitate identifică, în principal, următoarele forme ale violenței intrafamiliale: violența fizică, violența psihologică, violența socială, violența economică și violența sexuală. Cercetătorii francezi Reynaldo Perrone și Martine Nannini sintetizează la modul descriptiv manifestările de violență în cuplurile simetrice și complementare identificând ca forme de manifestare violența agresiune, violența pedeapsă și violența pedeapsă cu simetrie latentă.

Violența agresiune se manifestă între doi parteneri implicați într-o relație simetrică (egalitară), prin schimb de lovituri. Este bidirecțională, reciprocă și publică. Ambii parteneri revendică același statut de forță și de putere. Confruntarea este la nivel existențial, întrucât cel care domină în plan fizic poate fi dominat la nivel psihologic. În cazul agresiunii între adulți, partenerii acceptă confruntarea și lupta. Se lovesc, se insultă reciproc, fac scandal și dramatizează. O femeie brutalizată va recunoaște că a fost bătută de soț dar, în același timp, va pretinde că nu se teme de el.

În cazul violenței agresiune între adulți și copii, cele mai frecvente sunt izbucnirile de mânie urmate de lovirea copilului nesupus. Dacă acesta nu cedează și rămâne ferm pe poziția sa, el urcă în poziția de adult și se confruntă cu adultul de la egal la egal. Există și situația inversă, când adultul coboară în poziție egală cu cea a copilului. În ambele cazuri relația simetrică va continua după agresiune luând o pauză complementară, în care partenerii pot apela la terapeut sau la o instanță socială. Pronosticul este pozitiv, sechelele psihice limitate și se păstrează respectul de sine și identitatea, există preocuparea și voința de rezolvare a problemei.

Violența pedeapsă apare în relația complementară în care cei doi parteneri se află pe poziții inegale. Se manifestă sub forma de pedeapsă, sancțiune, maltratare, tortură, neglijență sau lipsă de grijă. Unul dintre parteneri revendică un statut superior celuilalt, pe care-l consideră inferior, subuman, nedemn, anormal sau chiar diabolic. Își arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu cruzime, apreciind că celălalt o merită și trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste. Întrucât relația este inegală, violența este unidirecțională și intimă, violentul considerându-se superior celuilalt, fapt în general acceptat de cel care suportă violența. Diferența de putere între unul și celălalt poate fi atât de mare, încât cel aflat în poziția inferioară nu are alternativă și trebuie să se supună voinței sale.

În cazul violenței pedeapsă între adulți, cel care controlează relația impune celuilalt pedeapsa, sub formă de lovituri, maltratări repetate, privațiuni și umilințe.

În cazul violenței pedeapsă de la adult la copil, acești copii au suferit maltratări repetate, au fost torturați, privați cu totul de dragoste și de îngrijire. Sunt numeroase exemple de copii martiri care au fost închiși în pivnițe, tratați ca niște animale, constrânși să suporte tratamente „de corecție”, definiți ca „anormali” sau „ciudați”, pedepsiți prin incredibile privațiuni și corvezi. Rău îmbrăcați, prost hrăniți și adăpostiți, ei prezintă și întârzieri în evoluția psihologică, biologică și socială, prezintă adesea maladii rău îngrijite sau complet ignorate, însoțite de multiple complicații infecțioase. Dacă ajung la spitalul de urgență, li se constată grave leziuni, vechi urme de fracturi, numeroase cicatrice și incontestabile dovezi ale malnutriției. Astfel de copii cresc cu sentimentul umilinței și al indignității, cred că-și merită pedepsele și soarta și nu privesc pe nimeni în față. Ei bat totdeauna în retragere și sunt adesea scoși „țapi ispășitori” de către colegii lor.

În cazul violenței pedeapsă nu există pauze. Violentul consideră că așa trebuie să facă, iar violentatul este adesea convins că el trebuie să se conformeze vieții care i se impune. Absența pauzei marchează acest tip de violență, o face intimă, ascunsă, niciunul dintre actori nevorbind despre ea în exterior. În ciuda aspectului interactiv, se constată, la fiecare dintre acești parteneri un foarte slab respect de sine, iar la cel bătut, o tulburare importantă de identitate. Violentul este adesea rigid, lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă acesta nu-i primejduiește propria viață. Este plin de idei fixe, dominat de stereotipii și pornit să „corecteze” toate comportamentele care i se par diferite de ale lui.

Negarea totală și refuzul recunoașterii identității altuia evidențiază la cel violent dorința de a-și modela partenerul împinsă până la a-l distruge pentru a-l reface „așa cum trebuie să fie”, adică strict corespunzător imaginii lui despre lume. Identitatea celui violentat este ștearsă, fiindcă dreptul lui de a fi el însuși este negat. Posibilitățile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde, iar respectul de sine aproape complet distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă conștientizare a violenței și un confuz sentiment de vinovăție.

Violența pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă de violență pedeapsă, cazul în care cel obligat să suporte pedeapsa opune rezistență. În ciuda raportului defavorabil de forțe, n-o acceptă, ba chiar manifestă voința fățișă de a se opune, fapt ce amplifică adesea pedeapsa, care urmărește acum și îndepărtarea pericolului simetriei. Comportamentul este haotic, incoerent, de derută și de îndârjire din partea celui care controlează totuși relația, fiindcă datele problemei s-ar putea schimba și cel din poziția inferioară caută și ar putea să treacă în poziția superioară, iar violența pedeapsă se transformă în violență agresiune.

Se constată o astfel de violență în familiile în care, de-a lungul anilor, unul dintre adulți exercită o autoritate despotică asupra tuturor celorlalți membri, care se acomodează mai mult sau mai puțin acestei realități, cu excepția unuia care, totuși, rezistă în pofida constrângerilor suplimentare menite a-l face să renunțe la opoziție. Observând că nimeni nu-l înțelege și nu-ș ajută, rezistentul va dobândi și va păstra o secretă ostilitate față de toți ceilalți. El trăiește sentimentul injustiției și al neputinței, precum și o anumită repulsie față de familie și caută alianțe cu indivizi din exterior (găști, bande, secte). Se poate ajunge la o ruptură totală a rezistentului de familie, ba chiar la o trecere progresivă, dar fermă a acestuia, la o violență simetrică generalizată față de toate persoanele care reprezintă autoritatea: părinți, educatori, profesori, polițiști, judecători etc. trecerea la acțiuni revendicative este frecventă și se manifestă prin delicte contra familiei, prin agresiuni sau prin sinucidere.

Diferențierea între cele trei tipuri de violență este foarte importantă, fiindcă avem de-a face cu modele relaționale diferite, care indică anumite comportamente ulterioare situațiilor de violență. Plasat într-o relație complementară repetitivă, un copil va avea un anumit stil de învățătură, în timp ce un alt copil, obișnuit cu relații simetrice, va avea un stil de învățătură complet diferit.

Violența fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o persoană încearcă să producă suferință unei alte persoane. Înjunghierea, împinsul, vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc. sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca din locuința pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost alternativ și copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de femeile căsătorite. Printre motivele invocate de femeile care vor să locuiască în continuare cu agresorii lor se găsește și iubirea pe care o nutrește victima pentru agresor, fapt ce explică acel mit al violenței intrafamiliale potrivit căruia „Lucrurile nu stau așa de rău, pentru că altfel ea l-ar părăsi”.

Violența psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care abuzatorul se asigură că domină victima. Amenințarea cu violența poate fi orientată direct asupra victimei sau constă în amenințarea cu suicidul, poate fi orientată atât asupra proprietății, cât și a cuiva drag sau a animalului de casă. Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare și dezinformare, poate fi o persoană subtilă sau gălăgioasă, își poate urmări scopul subtil sau fățiș. Abuzul subtil se poate manifesta prin nerăbdarea de a petrece cât mai mult timp cu persoana iubită. Tacticile de dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i deforma simțul realității. Comportamente violente psihologic includ cuvinte jignitoare, în public sau în spațiul privat, acuze de infidelitate, învinovățirea pentru tot ceea ce se întâmplă.

Violența socială reprezintă o formă de violență psihologică pasivă. Violența socială este constatată pe baza interdicțiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii, cât și pe baza unei exagerate verificări pentru a se ști unde este și ce face partenerul. O formă des întâlnită de violență socială este reprezentată de acuzele de infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de autoizolare, conduc la restrângerea relațiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.

Violența economică constituie o altă formă de violență psihologică pasivă. În cazul acestui tip de violență, agresorul aduce victima într-o poziție financiară dependentă. Abuzatorul decide modul în care vor fi cheltuiți banii, fapt ce poate implica diferite cunoștințe financiare sau se poate intersecta cu anumite paliere economice. Exemple ale menținerii controlului financiar sunt cele în care victimei nu i se permite să se angajeze, să muncească, să țină o evidență a fiecărui ban cheltuit. Violența economică este puternic corelată cu violența socială. De asemenea, violența economică este puternic corelată cu violența psihologică, mai ales cu abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violența economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de violență.

Violența sexuală reprezintă acea formă de victimizare care constă în forțarea victimei la activitate sexuală nedorită. Cel mai frecvent sunt victimizate fetele și femeile. Violența sexuală se poate manifesta ca: viol (raport sexual cu o persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința); prostituție forțată (constrângerea unei persoane de a se prostitua prin șantaj, amenințare, violență fizică); hărțuire sexuală (propuneri sau solicitări sexuale adresate unei persoane în mod repetat și după ce aceasta a exprimat clar că nu le dorește și nu le agreează); forțare la practici sado-masochiste (constrângerea unei persoane la acte care provoacă umilință, suferință fizică și psihică pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale agresorului); forțare la acte cu caracter sexual (obligarea de a privi persoane dezbrăcate, scene erotice, filme sau poze pornografice; constrângerea persoanei de a se arăta goală, de a fi atinsă în părțile intime ale corpului sau de a atinge părțile intime ale altcuiva).

În familie, formele de violență sunt exercitate, cu precădere, asupra femeilor, a copiilor, a bătrânilor, dar, uneori, și asupra bărbaților. Cercetătorii au creionat o serie de caracteristici ale bărbaților violență, care și-au maltratat soțiile sau partenerele intime. Aceste observații au dus la o serie de generalizări, utilizate și în programele de tratament împotriva violenței, deoarece anumite tipuri de abuzatori răspund la un anumit tratament. Între ratele violenței pe care le înfăptuiesc soții și soțiile există puține diferențe, însă bărbații tind să atingă niveluri de violență mai înalte decât femeile, la care violența constituie, de fapt, o autoapărare. Apelurile telefonice la poliție, pentru tulburările domestice, pot constitui un suport redus pentru utilizarea conceptului de „sindrom al soțului bătut”. În marea majoritate a cazurilor, femeile au fost găsite bătute în incidentele casnice, majoritatea tulburărilor fiind determinate de bărbați.

În anii ’60, abuzul asupra copiilor a constituit o problemă serioasă de familie, problema soțiilor abuzate apărând mai târziu, prin anii ’70. Abuzul asupra bătrânilor, deși nu este o constatare nouă, a devenit o problemă, deoarece s-a mărit longevitatea vieții, crescând numărul de bătrâni. Această situație presupune ca mulți copii adulți să-și asume rolul de îngrijitor, ceea ce mărește riscul de abuz asupra bătrânilor.

Este greu să se obțină informații asupra tipurilor de abuz la care sunt supuși bătrânii de către abuzatori, deoarece victimele se află în situația de dublă constrângere, care îi silește să rămână în această situație abuzivă. Cel mai adesea, abuzatorul asigură resursele financiare și alte resurse pentru supraviețuirea victimei, astfel încât aceasta recunoaște dependența sa de abuzator. Acești părinți bătuți suferă o gamă mult mai diversificată de abuzuri decât cele suferite de copii, dar refuză, adesea, să anunțe aceste abuzuri, de frică să nu fie pedepsiți, să nu rămână fără adăpost sau să fie stigmatizați, fiind nevoiți să accepte că au crescut un astfel de copil. Asemănător situației soției bătute, acești bătrâni bătuți preferă cunoscutul (mediul familial) necunoscutului (o instituție), chiar dacă aceasta reprezintă ieșirea din situație.

1.2.3. Efectele violenței intrafamiliale

Violența are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundații, fulgere), accidentele de muncă, de circulație, cele casnice, etc., dar și vătămările intenționate produse de oameni. În această ultimă categorie intră toate actele de violență comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. delimitează două categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului, și cele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuți. Victima primară este persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este dusă la medic, adolescenta ironizată continuu de un părinte și izolată de colegii ei etc. Victimele secundare sunt persoanele care sunt martori ai violențelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuși frații lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacțiile persoanelor sunt traumatice, comparabile cu cele ale celor din situația de victimă primară, izvorâte din neputința de a interveni și de a o ajuta pe aceasta, care este, de multe ori, o persoană iubită.

În funcție de persistența stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate în urma expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) și traumele de tipul al II-lea (rezultate în urma unei serii de astfel de acte). Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să explice „de ce?”, „de ce tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit așa ceva?”, și de explicații sau percepții greșite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza și disocierea, dar și furia.

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic „oficial”, aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experiențe traumatice. În cadrul sindromului sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive, amintiri recurente, flashback-uri, disociere, scăderea randamentului și a capacității de adaptare pe termen lung. PTSD se diferențiază de formele acute ale reacției la stres (Acute Stres Disorder – AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru toată viața.

Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor. Într-o familie bântuită de violență, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste sunt profund neglijate. Funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite la nivel optim. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrana, igiena, hainele, sănătatea fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Personalitatea copilului care crește într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toți indivizii. Unii dintre ei devin mai puternici și mai norocoși să facă față forței distructive a violenței domestice și scapă mai puțin marcați. Este însă șansa pe care o au doar unii copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenței domestice asupra dezvoltării noilor generații.

Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleași comportamente ca și părinții lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învățați că violența este o metodă eficientă de a controla alți oameni. Studiile au arătat că adolescenții care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generație de agresori și victime.

Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violenței domestice și unele efecte subtile. Cel mai bine documentate și notabile efecte sunt creșterea agitației și comportament agresiv, ca și depresia și anxietatea.

Comportament agresiv și neobedient. Copiii care au fost martori ai violenței în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii și profesorii. Ei tind să fie neobedienți, iritabili și ușor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele și au tendința de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescență. Aceste comportamente sunt mai pronunțate la băieți, dar au fost identificate în număr semnificativ și la fete.

Emoții și conflicte interioare. Problemele emoționale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine și letargia, au fost identificate la copiii expuși la violența domestică. Alți copii prezintă afecțiuni somatice (suferințe corporale, dureri și îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la copiii care nu găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu își pot exprima conflictele sau nu pot căuta ajutor. Mulți observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar și dorința exagerată de a-și ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în familie.

Efecte la nivelul dezvoltării sociale și educaționale. Alte studii au arătat că acei copii martori ai violențelor sunt influențați la nivelul dezvoltării sociale și educaționale. Copiii care sunt sau au fost implicați în incidente familiale violente sunt preocupați de această problemă și nu se pot concentra asupra cerințelor educaționale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte triști, anxioși sau prea preocupați ca să se implice, sau tendința lor de a folosi strategii violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari și se simt respinși. Unii asistenți sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o cultură diferită, care au trăit într-un mediu violent își neglijează educația, lupta prin metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi căsătoriile timpurii, luarea unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.

Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder – PTSD). Studiile recente au demonstrat că mulți copii martori ai violențelor prezintă PTSD. Definiția tulburării post-traumatice, găsită în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei amenințări cu moartea sau unei răniri sau unei amenințări a integrității sale fizice; răspunsul persoanei include frica intensă, neputință sau oroare; în cazul copiilor – comportament agitat sau dezorganizat. În plus, evenimentul este reexperimentat prin coșmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; există o evitare continuă a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente simptome ale unei permanente stări de trează, cum ar fi dificultățile în adormire, iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăți de concentrare, hipervigilență și o teamă exagerată. Mulți copii care au fost expuși la violențe nu au cunoscut niciodată un mediu calm, pașnic, chiar din copilărie, și de aceea dezvoltarea și reacțiile lor sunt afectate în mod diferit și cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu liniștit și sportiv.

Simptome ascunse. În mod frecvent, sunt și multe simptome ascunse la copiii expuși la violența în familie, cum ar fi atitudinile improprii față de folosirea violenței în rezolvarea conflictelor; atitudini improprii față de folosirea violențelor împotriva femeilor; acceptarea violențelor în relațiile intime; hipersenzitivitate față de problemele din mediul familial; sentimentul că sunt vinovați pentru violențe.

Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubii că copiii martori și/sau victime ale violenței domestice sunt afectați în plan comportamental, cognitiv și emoțional, cercetările nu sunt foarte concluzive în ceea ce privește efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistentele sugerează că sunt mulți factori care trebuie luați în considerare: durata și frecvența violențelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor și mutărilor, dezavantajele sociale și economice.

Efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor adulte. Starea de dispoziție a victimelor se caracterizează prin labilitate, fiind cu precădere depresive. Nu o dată s-au gândit la sinucidere. Suferă de insomnie, iar sănătatea le este afectată. Manifestă anxietate față de soț, de necunoscut, de nereușită. Stima de sine le este afectată. Eșecul familial este generalizat în viața victimei, ocupând toate planurile. Situația materială precară o pune în imposibilitatea găsirii unor soluții pentru a ieși din situația existentă. În general, dorește o realizare imediată, palpabilă, cum ar fi: securitatea ei și a copiilor în fața soțului agresiv, internarea soțului într-o clinică de dezalcoolizare sau într-o clinică psihiatrică, sau dorește o locuință unde s-ar putea adăposti și ar putea trăi în liniște. Fiind frământată de griji și gânduri, victima prezintă o anumită incapacitate de a se concentra, fapt ce îngreunează găsirea unei soluții pentru situația în care se află.

Efectele violenței intrafamiliale în plan social. Spre deosebire de alte state, în România, atitudinea violentă manifestată în familie a fost favorizată și de existența unor mituri privind rolul femeii în viața conjugală. Mai patriarhali decât alții, susținători ai ideilor tradiționaliste, o parte a românilor consideră că „locul femeii este la cratiță” în timp ce bărbatul trebuie „să aducă bani în casă” și „să conducă” atât în familie, cât și în societate. De cealaltă parte, românii democrați (în general tinerii) consideră că, atât în familie, cât și în societate, nu contează cine ocupă rolul de lider și deci nu sunt de acord cu aranjamentul de tip tradițional al familiei. În ceea ce privește violența în familie, românii suferă de anumite „clișee”, cum ar fi: „bătaia e ruptă din rai”, „un bărbat care nu-și bate femeia nu o iubește cu adevărat”, „femeia trebuie bătută din când în când, că dacă tu nu știi știe ea de ce”. Este deci evident că violența în familie nu este provocată, dar este favorizată de un complex distorsionat, care acceptă comportamentul violent drept „normal”. Pe de altă parte, violența în familie experimentată în copilărie duce la învățarea conduitei violente și practicarea acesteia la maturitate, justificată fiind de clișee.

Amploarea și gravitatea consecințelor psihice ale violenței asupra victimelor depinde, pe de o parte, de o serie de caracteristici personale cum sunt inteligența, voința, adaptabilitatea, optimismul, dorința de autodepășire, experiențele anterioare pozitive, capacitatea de schimbare etc., care pot ajuta victima să facă față situației dificile. Pe de altă parte, gravitatea traumei depinde și de sprijinul pe care îl primește victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele semnificative din comunitate și de la specialiști.

Capitolul II

VIOLENȚA ASUPRA FEMEILOR

2.1. FEMEILE – VICTIME ALE VIOLENȚEI DOMESTICE

Alături de violența comisă de părinți contra propriilor lor copii, violența conjugală constituie una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă în prezent familiile, în societățile contemporane, parte componentă a unei probleme sociale mai largi care implică toate formele de violență existente în cadrul familiei. Diverse cercetări, întreprinse în mai multe țări, indică faptul că maltratarea sau abuzul exercitat asupra partenerei de cuplu reprezintă cea mai largă proporție din întreaga pondere a violenței intrafamiliale, ajungând până la circa 75-76%. Cu toate că orice persoană dintr-un habitat poate fi ținta violenței în familie, ea este îndreptată, mai ales, împotriva femeilor și copiilor, datorită vulnerabilității crescute a acestora. Paradoxal, cele mai frecvente acte de violență împotriva femeilor au loc tocmai în sânul familiei din partea unui agresor cunoscut (partener de viață, prieten, părinte, frate, altă rudă).

Există o lungă istorie a abuzului contra femeilor, împotriva soțiilor, în general, întărită de norme, cutume sau tradiții. Această istorie a abuzului permis și legitimat a fost modelată de conduita bărbaților față de femeile lor, existentă de mii de ani. Fundamentul societăților, în cursul diferitelor perioade istorice, a fost o familie în care partenerul de sex masculin exercita poziția de autoritate asupra soțiilor și copiilor. Pe scurt, bărbații poartă, astăzi, cu ei o lungă istorie a subjugării și oprimării femeii și ceea ce este surprinzător este faptul că foarte puțini din acești bărbați sunt conștienți de această moștenire și, de aceea, nu-și dau seama de efectul ei asupra modului cum tratează femeile în secolul al XIX-lea.

Premisele istorice ale organizării patriarhale ale familiei și societății datează din cele mai vechi timpuri, din momentul în care femeia a devenit „proprietatea” exclusivă a bărbatului, un „bun” cu care el putea să facă orice. Trecerea de la poligamie la monogamie, observă unii istorici, a contribuit cel mai mult la subordonarea femeii bărbatului, în măsura în care relațiile poligamice și infidelitatea au rămas privilegii exclusiv rezervate bărbaților, în timp ce femeii i s-a pretins o fidelitate absolută. Poziția de autoritate a bărbatului a fost întărită de regulile cu privire la sexualitate, existente în legislațiile vechilor popoare, care acordau drepturi numai bărbatului, iar femeii îi pretindeau o ascultare necondiționată. Reglementarea adulterului constituie un exemplu sugestiv, în condițiile în care pentru un asemenea delict bărbatul era exonerat de răspundere, iar femeia era pedepsită cu moartea.

În Evul mediu, morala și regulile Bisericii creștine au întărit dependența femeii față de bărbat, considerând-o o ființă „inferioară de la natură”. Cea mai mare parte a gândiri biblice este androcentrică (centrată pe bărbat) și discriminatorie față de femei. Toma d’Aquino considera, în același spirit androcentric, că violul este un mare păcat, nu atât prin agresarea femeii, ci prin faptul că violatorul încalcă, în acest mod, dreptul de proprietate al soțului sau al tatălui, idee împărtășită de multe alte concepții juridice din cursul Evului mediu.

Fără a înregistra modificări de esență, poziția femeii în familie și în societate, în perioada modernă și contemporană, este la fel de subordonată, imaginea ei corespunzând unor stereotipuri tributare „sexismului instituțional”, adică convingerii inconștiente, acceptată ca atare, pretinsă, neverificată, nepusă sub semnul îndoielii, că lumea, așa cum se prezintă pentru bărbați, este singura lume posibilă, în așa fel încât valorile create de către bărbați sunt unice, astfel că modul în care privesc bărbații sexualitatea este maniera pe care trebuie să o adopte oricine, astfel că ceea ce cred bărbații despre modul cum sunt femeile este singura modalitate de a concepe femeile.

Violența împotriva femeilor este considerată o problemă socială importantă și ridicată la rangul de subiect al dezbaterii și al reglementării publice abia în ultimele decenii. Chiar dacă în statele occidentale acest proces a început în anii ’70, iar în România și în alte țări foste comuniste el abia a început după 1990, totuși, problema violenței din societate în general și din familie în special a rămas nerezolvată în toate țările lumii. Proporțiile violenței împotriva femeilor sunt semnificative.

Cu ocazia cuvântului de închidere la Conferința Europeană a Femeilor din Lisabona (2000), comisarul european Ana Diamantopoulou declara că, între vârsta de 15 și 44 de ani, mai multe femei sunt schilodite sau omorâte prin acte de violență de gen decât în războaie; în Africa de Sud, la fiecare 20 de secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 35 de femei depune plângere; în Austria, 50% dintre divorțuri sunt motivate prin acte de violență domestică; în Finlanda, 22% dintre femei au avut de suferit diferite forme de violență din partea partenerilor lor; în Olanda, 1 din 5 femei a suferit la un moment dat violență fizică din partea soțului sau a unui partener, iar în Portugalia o femeie din două; în Irlanda, jumătate din femeile care au decedat prin crimă au fost omorâte de soți sau parteneri; în Uniunea Europeană, datele privind raportul mediu de femei care au trăit pe parcursul vieții experiențe de violență este de 1 la 4.

Violența împotriva femeilor există, deci, în toate țările, atât în cele cu o economie dezvoltată, cât și în cele sărace. Mai mult, ea există în toate clasele sociale și la toate nivelele de educație. La forul european de la Lisabona, Diamantopoulou a arătat că, deși datele oficiale ale poliției indică mai multe acte de violență în rândul celor cu nivel socio-economic și de educație scăzut, datele unor cercetări recente din Olanda, Italia și Finlanda arată că aproape jumătate din cei care comit acte de violență împotriva partenerilor au diplome de studii superioare și că unii oameni respectați în comunitate pot fi violență în viața privată. Emanciparea femeilor nu a însemnat totodată evitarea violenței, ci, dimpotrivă, a expus femeile în măsură mai mare la diferite forme de violență.

Definiția cea mai general folosită în literatura de specialitate pentru violența împotriva femeilor este cea utilizată în cadrul Declarației Națiunilor Unite (1993): „orice act de violență bazat pe diferența de gen și care cauzează sau ar putea cauza femeii suferință sau vătămare fizică, sexuală sau psihologică, incluzând amenințările cu astfel de acte, coerciția și privarea arbitrară de libertate, fie în viața publică, fie în cea privată”. Actele de violență împotriva femeilor și fetelor constituie grave încălcări ale drepturilor omului. Ele pot avea consecințe severe asupra sănătății fizice și mentale, contribuind la apariția unui procent însemnat din îmbolnăvirile la femeile în vârstă de 15-44 de ani din țările dezvoltate. Actul abuziv de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenței de putere dintre agresor și victimă, concomitent cu desconsiderarea personalității celui de-al doilea.

Violența fizică este cea mai frecventă și cea mai ușor de probat, formă de abuz împotriva unei femei. Aceasta include lovire cu pumnul, cu piciorul, pălmuire, tras de păr, mușcat, ars, încercări de strangulare, vătămare corporală gravă, omor. S-a constatat faptul că gravitatea abuzului crește direct proporțional cu durata relației. Violența psihologică se referă la folosirea amenințărilor și a oricăror comportamente menite sa producă teamă: ridicarea vocii, tăcere prelungită, cuvinte și acțiuni care distrug imaginea de sine a femeii și a încrederii în sine. Femeia, împreună cu alți membrii ai familie sau nu, trăiește în teroare și teamă permanentă. Violența economică manifestată asupra femeii limitează accesul la finanțele familiei, devenind astfel dependentă de partener. Controlul financiar generează dependență, izolare și neputința de a alege, de a lua decizii și de a-și păstra stima de sine. Violența socială include izolarea socială forțată sau controlul contactelor sociale pe care le are femeia, controlarea strictă a contactelor sociale cu prietenii și/sau rude, restricționări ale activităților partenerei, cu cine se întâlnește, ce citește, unde merge, etc. Violența socială este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea victimei și incapacitatea ei de a ieși din situația de violență.

Violența sexuală este una din formele de violență domestică greu de abordat în discuțiile cu o persoană abuzată. Include actul sexual fără acordul celeilalte persoane și umilire sexuală. Multe femei nu au conceptul de alegere în ceea ce privește relația sexuală cu partenerul și de aceea nu pot descrie abuzul sexual ca viol. Victimele însele se pot împotrivi ideii că partenerii lor sunt violatori, dar descriu în mod frecvent și cu claritate abuzuri sexuale care, din punct de vedere clinic, sunt și trebuie tratate ca fiind violuri chiar dacă partenerii sunt implicați într-o relație sexuală de durată. Ideea că actul căsătoriei ar implica o restrângere consimțită a femeii la libertatea sa sexuală (chiar dacă soții trăiesc separat) este lipsită de temei și anacronică. Argumentele bazate pe contractul de căsătorie, acel consimțământ al femeii la raporturi sexuale pe care l-ar presupune existența căsătoriei, ar avea cel mult un caracter formal și generic. Căsătoria nu poate fi și nu trebuie să transforme femeia într-un obiect, aflat în orice moment la dispoziția bărbatului, în vederea satisfacerii nevoilor trupești. Lipsa consimțământului soției la raport sexual, atât timp cât legiuitorul nu distinge între femeia căsătorită și cea necăsătorită, se încadrează în constrângerea acesteia, prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal, iar actual sexual astfel săvârșit de soț se încadrează la infracțiunea de viol.

2.2. ETAPE PRINCIPALE ALE VIOLENȚEI CONJUGALE

În cadrul familial este greu de conceput un act de agresiune spontan, așa cum se întâmplă de multe ori în violența stradală. Evoluția unui conflict familial urmează, de obicei, o dezvoltare etapizată. Stări de tensiune nervoasă, suspiciuni sau discuții în contradictoriu prefigurează în timp viitoare conflicte. Micile neînțelegeri vor duce treptat la violențe verbale reciproce ce determină, în final, alterarea climatului conjugal. Aproape toate actele de violență intrafamilială se declanșează pe un teren gata pregătit, relațiile dintre membrii cuplului fiind caracterizate ca necorespunzătoare și presărate cu insulte, calomnii, violență de limbaj. Majoritatea victimelor care se adresează poliției sau instanței o fac după ce au suportat, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, injurii și loviri repetate, fapt ce dovedește că această suferință este adânc înrădăcinată în relația de cuplu. Cele mai multe victime nu reclamă violența până în fazele ei extreme sau până nu este constatată de poliție.

Rapoartele elaborate pe baza unor anchete victimologice au evidențiat faptul că violența conjugală urmează, în numeroase cazuri, un model specific, format dintr-o succesiune de etape:

apariția unei stări tensionate. În această etapă, agresorul umilește victima, adresându-i insulte, injurii și acuzând-o pentru diferite fapte prezente sau trecute. Cu această ocazie sunt utilizate, de către agresor, diferite tehnici de control, intimidare și interogare, iar victima încearcă să-l calmeze. În măsura în care situația tensionată se amplifică, persoana abuzată devine tot mai pasivă, iar agresorul devine din ce în ce mai violent. În multe cazuri, victima se învinovățește pentru că nu a fost capabilă să controleze situația de tensiune, simțindu-se vinovată și complet lipsită de ajutor. Tensiune devine însă, oricum, insuportabilă pentru a trece la etapa următoare;

maltratarea ca atare. În această etapă, situația tensionată existentă în etapa precedentă devine explozivă, pentru a se transforma într-un act efectiv violent. Un asemenea act este amplificat, de obicei, de un eveniment extern sau de propria stare a victimei și nu de conduita ei. Cu această ocazie se produc cele mai frecvente acte de rănire, omor sau agresiune sexuală;

etapa „lunii de miere”. Primelor două etape îi urmează o etapă de calm, în cadrul căreia agresorul are remușcări și încearcă să „repare” ceea ce a făcut, purtându-se tandru cu victima și fiind plin de solicitudine. El poate să-i ceară iertare, îi poate promite că nu o va mai agresa niciodată și-i poate face chiar cadouri scumpe și extravagante. Ulterior, o altă situație tensională care intervine produce un nou act de agresiune și (re)începe un nou ciclu de violență. În acest nou ciclu, perioada așa-zisei „luni de miere” devine mai scurtă sau chiar dispare, pentru a fi înlocuită de indiferență, lipsă de afecțiune și chiar adversitate. Cu această ocazie, momentele de tensiune se amplifică, la fel ca și amenințările și insultele adresate victimei. Fiecare episod de violență face să crească probabilitatea de apariție a unei noi agresiuni din ce în ce mai dure și mai severe, mergând până la uciderea victimei.

Așa cum subliniază, în acest sens, experții Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România, violența conjugală nu este un incident izolat. Ea este repetitivă și urmează un ciclu caracteristic: tensiune, agresiune, detensionare. Tendința spre violență, odată ce a fost utilizată ca o cale de satisfacere a nevoilor, exacerbează vulnerabilitățile existente, ceea ce contribuie la perpetuarea ei.

Faza I – conflicte mărunte – interpretări diferite ale mesajelor transmise

Pasul 1: – bătăi minore

– negarea furiei ajută victima să facă față situației care speră cu disperare că se va schimba

– victima învinovățește factorii exteriori; își asumă vina pentru incident; aparentă acceptare pasivă declanșează comportamentul violent, iar agresorul nu mai are control

Pasul 2: – agresorul nu vrea să facă public comportamentul lui, fiindu-i teamă că victima va spune ceva, devine tot mai agresiv

– agresorul ține victima captivă cu forța

– la victima apare sindromul neputinței învățate

Pasul 3: – pe măsură ce faza I evoluează, bătăile se îndesesc, furia escaladează, victima își dă seama că va urma faza II și încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie din partea copiilor

în curând încercările de a face față vor eșua.

Pasul 4: – agresorul crește controlul treptat și brutal; victima devine tot mai incapabilă să se protejeze împotriva durerii și suferinței

– victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce în ce mai opresiv

– apar tensiuni de nesuportat

– câteodată victima declanșează faza II pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca „să se termine odată”.

Faza II – lipsa controlului – lipsa anticipării

bătăi crunte cu efecte distructive

durează, de obicei, între 2 și 24 ore, uneori chiar o săptămână sau mai mult

numai agresorul poate pune capăt acestei faze

riscul de apariție al crimelor, iar victimele consideră scăparea ca inutilă

victima are un colaps emoțional între 22 și 48 de ore după bătaie. Caută izolarea, de aceea doctorul nu o vede decât după ce s-a vindecat

poate apărea și abuzul sexual

Faza III – o perioadă neobișnuită de calm

agresorul este extrem de afectuos, drăguț și chinuit de remușcări

își cere scuze și promite că nu se va mai întâmpla

agresorul crede că-și poate păstra controlul

crede ca victima a învățat o lecție așa că nu va mai trebui să o bată din nou

promite că va renunța la băutură

convinge victima că „a cerut-o”, o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă responsabilă

agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămâne lângă el.

Victima vede că agresorul este sincer și iubitor. Începe să creadă că așa sunt ei cu adevărat, este ceea ce au căutat într-un partener. Victima crede că dacă îl va ajuta, partenerul se va schimba. Apare o simbioză între parteneri: fiecare e dependent de celălalt. În timpul fazei III, când dragostea este intensă, se naște o legătură sufletească între parteneri. În faza III apar toate avantajele unei căsnicii sau unui cuplu, victimei fiindu-i foarte greu să plece sau să pună capăt relației. Atitudinea calmă și iubitoare lasă loc incidentelor mărunte din nou, faza I reapare, un nou ciclu al violenței, al bătăilor reîncepe.

Acest model al ciclului violenței prezintă anumite diferențe, de la o situație la alta:

deși ciclul violenței apare în majoritatea relațiilor violente, perioada dintre două episoade violente poate varia de la zile, la săptămâni sau luni

nu toate femeile trăiesc experiența violenței în acest fel; unele pot să nu experimenteze faza „lunii de miere”

ciclul violenței face referire doar la incidentul violent în sine și nu ia în considerare comportamentul dominant care se manifesta tot timpul

nu sunt luate în considerare toate formele de abuz, cum ar fi cel sexual, verbal, psihologic, spiritual, economic sau social

conduce la un model de intervenție în care abuzatorul este învățat să-și controleze comportamentul violent prin managementul furiei, care nu ia în considerare și atitudinile și credințele despre statutul femeii.

Multe femei bătute – și copii lor – recunosc paternul comportamental al partenerului lor și încearcă variate mecanisme de a face față episodului violent și de a descrește intensitatea acestuia.

De obicei, indiferent de ce face o femeie, aceasta tot este bătută. Multe femei abuzate se tem de represalii, se simt vinovate sau își fac griji pentru situația lor economică dacă și-ar părăsi partenerul.

Familia este prinsă în această spirală a ciclului violenței. Membrii familiei sunt izolați, imobilizați, speriați și defensivi. Toți se iluzionează că totul se va schimba, dar nu fac nimic în mod real.

2.3. CAUZE PRINCIPALE ALE VIOLENȚEI CONJUGALE

Deși fiecare caz de violență conjugală se desfășoară în condiții specifice și are cauze particulare, există, totuși, o serie de factori comuni, care definesc existența și tendințele fenomenului la nivelul întregii societăți. Acești factori vizează, în primul rând, atitudinile și stereotipurile sociale cu privire la rolul „dominant” al femeii și cel „subordonat” al acesteia, inegalitățile dintre sexe, pe scurt ceea ce se poate denumi organizarea „patriarhală” a familiei și a societății, în funcție de poziția de autoritate și putere a bărbatului. O asemenea organizare este bazată pe ideea că bărbatul trebuie să exercite obligatoriu puterea și autoritatea asupra femeii, că întregul cămin aparține bărbatului și că femeia este obligată să suporte orice abuz sau orice pedeapsă pe care i-o aplică soțul.

În pofida modificărilor intervenite în legislațiile contemporane, pentru a garanta drepturi egale bărbatului și femeii, soției și soțului, atitudinile sexiste și concepția dublului standard prin care este judecată sexualitatea celor două sexe au supraviețuit, în mare măsură, pentru a menține, în continuare, poziția de subordonare a femeii față de bărbat. Așa cum observă, pe bună dreptate, specialiștii Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România, violența conjugală este o formă de discriminare, reprezentând un comportament ce are la bază o prejudecată: statutul social inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului. Această prejudecată devine manifestă într-un context socio-cultural care cultivă valori legate de acceptabilitatea violenței ca mijloc de a rezolva un conflict, caracterul de afacere privată al familiei, aflată sub controlul bărbatului, valori care le dau, în mod tacit, bărbaților drept de proprietate asupra femeilor și copiilor.

Dincolo de intervenția acestor factori cu caracter general, violența conjugală este un efect al corelației dintre mai mulți factori sociali, economici și culturali. Richard Gelles aprecia, în acest sens, că cei mai importanți factori care determină violența conjugală sunt statusul social, statusul ocupațional, condițiile financiare, valorile personale și comunitare. Dincolo de acești factori, profilul psihic al individului și experiențele sale socializatoare în mediul familial sau social pot constitui influențe determinante.

Adoptând o poziție diferită și considerând că violența conjugală este, de fapt, produsul dezacordului marital și al tensiunilor existente între membri, A.L. Stroup evidenția, la rândul său, următorii factori care contribuie, în societățile contemporane, la menținerea acestor tensiuni: preluarea funcțiilor tradiționale ale familiei de către alte instituții, creșterea gradului de secularizare a societății, urbanizarea vieții moderne, răspândirea filosofiei hedonismului, schimbarea statusului femeii, rapiditatea schimbărilor sociale, accentul prea mare pus pe sexualitate, declinul gradului de moralitate etc.

Referindu-se la influențele exercitate de mediul social și de constrângerile impuse de acesta, Suzanne Steinmetz și Murray Straus observau că majoritatea actelor de violență conjugală au loc în familiile defavorizate, deoarece, în cadrul lor, violența fizică este o „resursă” substitutivă pentru frustrările determinate de lipsa altor resurse, printre care banii, ocupația, cunoștințele, respectul etc.

Totuși, evidența empirică nu confirmă faptul că familiile aparținând claselor sociale defavorizate sunt mai violente decât cele care aparțin claselor sociale favorizate. Deși statisticile semnalează un număr mai mare de cazuri de violență conjugală care au loc în familiile defavorizate, acest lucru este explicat, de mai mulți cercetători, prin faptul că aceste familii au mai puțină intimitate, fiind mai expuse controlului exercitat de agențiile publice, printre care poliția. Dimpotrivă, familiile din clasele favorizate au un mai mare acces la servicii private (consilieri familiali, psihiatri, terapeuți, medici particulari etc.), motiv pentru care violența conjugală din cadrul lor este foarte puțin transparentă. Dintre factorii mai specifici care determină sau favorizează violența conjugală pot fi menționați următorii:

1. Conflictele legate de modul de administrare a bugetului familial. O mare parte din conflictele care apar în familie, între soți sau concubini, se datorează modului în care este administrat și cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri. În general, deși pot exista și numeroase excepții, responsabilitatea administrării bugetului revine soțului (concubinului), care decide, de cele mai multe ori singur, natura cheltuielilor gospodăriei. Atunci când partenera de cuplu „deturnează” o parte din aceste cheltuieli, în scopul cumpărării unor produse de uz personal (haine sau cosmetice, de exemplu), pot apărea situații acute de conflict care pot degenera ușor în acte de violență.

Conflicte și, implicit, acte de agresiune pot apărea însă și din cauza penuriei de resurse financiare, mai ales când soțul este șomer, iar bugetul familiei este prea firav pentru a asigura trebuințele absolut necesare familiei. Dacă nu se poate considera că sărăcia, ca atare, este o cauză a violenței, inclusiv a celei intrafamiliale, consecințele unui asemenea fenomen asupra mediului familial și a relațiilor dintre membri pot precipita și întreține violența. Pe de altă parte, dependența economică a femeii sau accesul ei mai limitat pe piața muncii, datorită unui nivel de instruire mai redus, poate contribui, în mare măsură, la escaladarea conflictelor conjugale. La aceasta se adaugă sărăcia, numărul mare de copii, existența unor copii nedoriți, șomajul, cuplate cu un consum exagerat de alcool. Violența intrafamilială, așa cum indică datele mai multor cercetări, este mai răspândită în acele familii caracterizate prin sărăcie și inegalitatea între membri, unde se manifestă, cu duritate, poziția dominatoare și autoritară a partenerului de cuplu.

2. Consumul de alcool și alcoolismul, în general. Numeroase incidente între soți au loc atunci când unul sau ambii parteneri au consumat alcool. Consumul de alcool în general, alcoolismul în special, conduc la violență, nefiind, însă, cauze, ci factori agravanți sau favorizanți ai violenței conjugale. Mai multe studii au arătat că alcoolicii înveterați și chiar băutorii moderați sunt mult mai violenți decât nebăutorii sau consumatorii de băuturi ușoare. Maltratarea partenerei de cuplu se poate petrece evident, chiar și fără influența alcoolului, după cum nu toți alcoolicii își maltratează soția, însă cu cât mai puternică este tendința spre alcoolism, cu atât abuzul fizic este mai pronunțat și mai grav.

Este cunoscut, de altfel, faptul că numeroși soți aflați sub influența alcoolului își bat nevasta, răzbunându-se, în acest fel, pe toate eșecurile pe care le-au experimentat în viață. Alcoolicii adoptă, cel mai adesea, un asemenea comportament violent, numeroase din actele de agresiune pe care le comit soldându-se cu spitalizarea sau chiar cu decesul victimei. Cercetările arată că, în multe cazuri, soții alcoolici, supuși tratamentului de dezalcoolizare, au continuat să-și maltrateze partenera. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că însăși victima poate fi alcoolică sau consumatoare excesivă de alcool, situație de natură a precipita conflictele cu partenerul de cuplu, care fie este provocat, fie declanșează el însuși situația de agresiune.

3. Gelozia. Gelozia constituie un alt factor important care determină violența conjugală, mai ales atunci când soțul, în concordanță cu prejudecățile sexuale, experimentează un profund sentiment de posesivitate asupra femeii, solicitându-i o fidelitate absolută. Studiile psihologice au arătat că, în multe cazuri de gelozie, soțul este dominat de un puternic sentiment de insecuritate și de abandon. Din acest punct de vedere, el suspectează orice gest sau orice cuvânt al partenerei, chiar dacă, în realitate, aceasta îi este extrem de fidelă. Necesitatea resimțită de unii bărbați violenți de a-și controla soția merge chiar până acolo în a-i interzice contracepția, tocmai pentru a o lăsa gravidă și a o ține, astfel, „captivă”. Bătaia este, la rândul ei, un mijloc de a ține partenera sub autoritatea bărbatului și de a-i insufla respectul față de rolul său dominator tradițional.

Dincolo de caracterul „normal” al unor reacții de gelozie, există și o formă patologică a acestor reacții concretizate de așa-numitul „delir de gelozie” sau „delir pasional” caracteristice unor persoane care prezintă alterări ale personalității și care se manifestă extrem de agresiv în situațiile de conflict cu partenerul de cuplu. Gelozia excesivă, în multe cazuri nejustificată, alcoolismul și, mai ales, conduita agresivă se numără, de altfel, printre cele mai frecvente motive de divorț, care se acumulează în timp, pentru a atinge punctul culminant în momentul desfacerii căsătoriei. Ca motivație importantă a violenței conjugale, gelozia poate fi un factor important în distrugerea căsniciilor, ambele constituind motivul de divorț în peste 70% din cazurile de divorț înregistrate în România după 1990.

4. Problemele sexuale ale cuplului. În alte cazuri, gelozia soțului și, implicit, comportamentul său violent se datorează unor probleme sexuale, așa cum sunt impotența sa ori frigiditatea soției. Dacă bărbatul are îndoieli asupra virilității sale sau asupra dorinței sexuale a soției, el poate, adeseori, să o suspecteze de infidelitate, negând până și paternitatea sa proprie asupra copiilor rezultați din conviețuirea comună. Neînțelegerile sexuale din timpul căsătoriei, datorate unor disfuncții, determină o pondere importantă din cazurile de violență conjugală, mai ales atunci când acestea s-au manifestat încă de timpuriu, în perioada închegări cuplului. Din acest punct de vedere, violența sau abuzul contra soției este o formă de „compensare” a unui deficit care împiedică conviețuirea armonioasă în cadrul cuplului și-i dă partenerului sentimentul existenței unui complex de inferioritate.

5. Certurile cu privire la copiii rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener. Acte de violență conjugală ori violența familială se petrec și atunci când soțul sau concubinul resimte existența copiilor rezultați fie din conviețuirea comună, fie dintr-un mariaj al soției sau concubinei, ca o „amenințare” pentru relația personală cu aceasta. Violența conjugală poate apărea și în situațiile în care partenerii de cuplu nu se pun de acord în legătură cu modalitățile cele mai adecvate de creștere și educație a copiilor. De obicei, bărbații consideră că cea mai bună modalitate de disciplinare a copiilor o constituie bătaia, apreciere care poate intra în conflict cu concepția partenerei. De aici apar numeroase certuri sau conflicte care degenerează ușor în acte de violență îndreptate contra soției și a copiilor.

6. Dorința soției de a deveni independentă economic. O serie de acte violente apar în acele familii în care soțul se consideră „lider instrumental” și unicul cap de familie, refuzând ca soția să lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Orice „scurtcircuitare” a rolului economic dominant al soțului atrage după sine o serie de frustrări personale, care determină, la rândul lor, alterări ale altor roluri ale bărbatului. O asemenea scurtcircuitare tinde să amenințe sistemul tradițional de autoritate din familie, elaborarea deciziei și interacțiunile obișnuite dintre membri.

Dorința partenerei de a-și căuta o ocupație sau de a-și ridica statusul educațional este interpretată, adeseori, ca un „atentat” la adresa statusului propriu și a responsabilităților tradiționale care trebuie să revină bărbatului și femeii în cămin, inclusiv o „uzurpare” a drepturilor primului. Asemenea concepții specifice bărbaților care au neveste casnice pot determina, în multe situații, maltratarea partenerei. În general, spre deosebire de acele femei care au un status economic, femeile dependente economic de soț sunt mai frecvent maltratate sau abuzate și foarte puține acționează pentru a se apăra sau a evita victimizarea. Independența economică a femeii, cu toate că poate determina amplificarea conflictelor din familie, acționează, totuși, ca un factor de protecție contra violenței soțului.

Factorii care favorizează, precipită sau determină violența conjugală sunt mult mai numeroși decât cei menționați mai sus. Dintre factorii specifici pentru dificultățile economice cu care se confruntă familiile defavorizate se pot aminti: sărăcia (asociată cu sentimentul de eșec și de frustrare), șomajul (asociat cu sentimentul de insecuritate) și stresul, în general (asociat cu diferite evenimente familiale neplăcute sau cu orice schimbare majoră care afectează viața cuplului: un deces în cadrul familiei, pierderea locului de muncă, o sarcină nedorită etc.). Toți acești factori pot genera, în anumite condiții, acte de violență cu efecte foarte dure asupra partenerei de cuplu. Șomajul, mai ales, induce soțului o stare de inferioritate socială și un sentiment de devalorizare a cărui intensitate variază în funcție de poziția din cadrul familiei. Fiind însoțit de o pierdere a prestigiului său de „cap de familie”, șomajul induce bărbatului un profund sentiment de rușine, dar și reacții extrem de agresive la adresa societății și a familiei.

Conflicte și acte de violență apar, de asemenea, în acele familii în care partenerii au poziții și mentalități culturale diferite, care dau naștere unor atitudini și valori opozante. H. Mowrer sublinia, în acest sens, că există două tipuri de conflicte culturale în cadrul mariajului:

un conflict cultural general, care se produce în familiile unde partenerii provin din arii în care valorile culturale sunt diferite;

un conflict cultural specific, care nu este atât o rezultantă a formației culturale diferite a partenerilor, ci a diferitelor interpretări culturale impuse de familia lărgită și de grupurile nonfamiliale din care face parte familia respectivă.

Ceea ce trebuie subliniat în mod special este faptul că probabilitatea de violență conjugală este mai mare în acele familii în care soția este dependentă economic și unde întreaga putere de decizie aparține soțului. Probabilitatea de violență este și mai mare dacă soțul a fost, el însuși, socializat într-un cămin în care părinții săi erau angajați frecvent în acte violente și unde rezolvarea conflictelor avea loc, în mare parte, prin mijloace agresive.

Înțelegerea și cooperarea în cadrul familiei constituie premise importante ale evitării conflictelor între soți. În acele familii în care deciziile sunt luate în comun și unde soția este foarte puțin dependentă economic de partener, violența este ori absentă, ori accidentală. O bună colaborare între parteneri permite, pe de altă parte, trecerea cu mai mult succes peste acele perioade sau episoade de criză care fac să sporească gradul de agresivitate și tendințele de violență din cadrul familiei. Violența conjugală este, în mod obișnuit, un mijloc de legitimare a unei poziții dominante în familie. Cu cât mai intensă este participarea la decizii a soției și este mai bună colaborarea dintre parteneri, cu atât este mai mică probabilitatea de violență împotriva femeii.

2.4. EFECTE PSIHOLOGICE ASUPRA RELAȚIEI DE CUPLU ȘI PATOLOGIA FEMEILOR ABUZATE

Primele date și descrieri în privința violenței domestice care afectează femeile în raport cu soții și partenerii lor au apărut în occident în anii ’60, odată cu învigorarea mișcării feministe. Cercetările din această perioadă s-au centrat în primul rând asupra femeilor victime ale violenței domestice care au ajuns în cadrul unor servicii specializate de sănătate mentală. Aceasta a determinat vicierea parțială a cercetărilor, prin orientarea lor în primul rând asupra anumitor caracteristici patologice ale femeii victime, ca individ, care prin caracteristicile ei neadecvate de comportament ar fi cauzat actele de violență ale bărbatului ei, provocându-l. acest discurs explicativ, deși tot mai slab exprimat spre sfârșitul secolului XX, continuă să se manifeste în special în literatura psihologică și medicală, care supraevaluează cauzalitatea legată de caracteristicile personalității feminine în fenomenul violenței domestice, ignorând contextul ei social și caracteristicile relațiilor intime ale femeilor cu bărbații.

Paradoxal, acest tip de abordare s-a accentuat tocmai în urma unuia dintre cele mai răsunătoare succese ale mișcării pentru combaterea violenței domestice, care a fost introducerea, în 1979, în Clasificarea internațională a bolilor (DSM III) a categoriei denumite „sindromul femeii bătute”. Aceasta a fost o recunoaștere a eforturilor depuse de terapeuți și de activiști pentru drepturile femeilor și a însemnat un real progres pe calea asistării femeilor expuse violenței.

Ca efect pervers, stabilirea acestei categorii de diagnostic a însemnat recunoașterea patologiei psihologice a femeilor agresate, care sunt pasive, inhibate, retrase, cu stima de sine scăzută, lipsite de inițiativă, cu o capacitate redusă de exprimare, dar mai ales dependente din toate punctele de vedere – material și psihologic – de bărbatul care le agresează. Tabloul tulburărilor de caracter ale femeilor cu acest sindrom a fost completat în unele studii cu aspecte biografice, descriind cazuri în care femeile trăiau îndelung, adesea începând din perioada copilăriei, deci practic toată viața, subordonate unor bărbați violenți, în urma căreia aveau o stare mentală alterată, fiind incapabile să preia controlul asupra propriei lor vieți și să se îndepărteze de bărbații violenți.

Soluția oferită de această concepție este aceea a intervenției terapeutice, care prin serviciile de sănătate mentală poate îmbunătăți capacitatea femeilor de a se apăra și de a prelua controlul asupra relațiilor lor. Reprezentanți ai feminismului (ca de exemplu Dobash și Dobash, 1992) se opun acestei concepții denumite „terapeutice”, care prezintă violența domestică ca fiind rezultatul unor probleme individuale ale unor femei cu deficiențe de personalitate, incapabile de a se proteja de bărbați violenți, considerând că ea dă naștere unor atitudini societale de blamare a victimei. Criticând concepția terapeutică, Dobash și Dobash se bazează pe cercetări care susțin că testele aplicate femeilor bătute nu pun în evidență abateri semnificative ale trăsăturilor de personalitate față de alte femei, ci deficite și caracteristici care sunt consecințe ale violenței, cum ar fi inhibițiile în exprimarea sentimentelor, dificultățile de adaptare la situație, nemulțumirea cu propria viață, incapacitatea de a exprima agresivitate pe cale verbală, dorința de a fi pe plac, stările de reverie, tendința de a fi rezervat în relațiile cu ceilalți etc.

Pentru Dobash și Dobash (1992), aceste caracteristici reprezintă învățarea neajutorării, așa cum a fost ea descrisă de Seligman (1975), în urma experimentelor sale pe animale electrocutate, care au învățat în scurt timp să nu se împotrivească fără rost, fiindcă nu pot să scape de durere. Animalele din experimentul învățării neajutorării nu au încercat să evite durerea nici atunci când acest lucru ar fi fost posibil, ele nemaifiind imobilizate. Conceptul învățării comportamentului de neajutorare explică nu numai dependența femeii (de ce nu părăsește ea relație violentă), dar și calea prin care agresorul obține ca victima să ajungă la un comportament pasiv, cvasi paralizat.

După cum arată Dobash și Dobash, dacă germenii unei astfel atitudini de neajutorare au fost cultivați din perioada copilăriei, atunci ei vor prinde rădăcini în relația adesea simbiotică dintre femei și bărbații care le supun la rele tratamente. Această paralelă dintre victimele violenței domestice și cele ale experimentelor de neajutorare învățată oferă o bună explicație privind comportamentul dependent al femeilor supuse abuzurilor și incapacitatea lor de a ieși din relația violentă.

În funcție de tipul de abuz exercitat asupra lor, femeile prezintă anumite efecte la nivel psihic, fizic și social. Acestea au fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin înregistrarea comportamentului lor. Efectele psihologice au fost identificate ca aparținând sindromului femeii bătute, tratat ca și categorie separată în DSM III (Manualul pentru diagnosticul și statistica tulburărilor mentale DSM III, editat de Asociația Psihiatrilor Americani, 1981) sub numele de stres posttraumatic. Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine, și de regulă este experimentat cu o frică intensă, teroare și neajutorare. Cele mai comune traume implică o amenințare serioasă, fie a vieții, fie a integrității corporale proprii sau o amenințare și vătămare serioasă a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent tulburarea, pe când alții o produc numai ocazional.

Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat într-o varietate de moduri. De regulă, persoana are amintiri recurente și intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente în timpul cărora evenimentul este retrăit. În afară de reexperimentarea traumei, există o evitare permanentă a stimulilor asociați cu ea sau o diminuare a reactivității generale care nu era prezentă înainte de traumă. Diminuarea reactivității la lumea exterioară, denumită „insensibilitate psihică” sau „anestezie emoțională” începe de regulă curând după evenimentul traumatic. Persoana se poate plânge de faptul că se simte detașată sau înstrăinată de ceilalți oameni, ca și-a pierdut capacitatea de a mai fi interesată de activitățile plăcute anterior sau că i-a scăzut considerabil capacitatea de a simți emoții de orice tip, în special pe cele asociate cu intimitatea, tandrețea și sexualitatea. Simptomele persistente de alertă crescută care nu erau prezente înaintea traumei includ dificultățile de adormire sau în a rămâne adormit (coșmaruri recurente în cursul cărora evenimentul este revivat sunt acompaniate uneori de tulburări de somn mediane sau terminale), hipervigilență și reacție de alarmă exagerată. Unele victime se plâng de dificultate în concentrare sau în realizarea sarcinilor.

Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie și anxietate, iar în unele cazuri pot fi suficient de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasă sau tulburare depresivă. Pot exista simptome de tulburare mentală organică, ca de exemplu scăderea memoriei, dificultate de concentrare, labilitate emoțională, cefalee și vertij. Deteriorarea pe care o implică acest sindrom poate fi ușoară sau severă și afectează aproape fiecare aspect al vieții. Labilitatea emoțională, depresia și culpa pot conduce la un comportament autodestructiv sau la acțiuni suicidale. Se dezvoltă o hipersenzitivitate la violența potențială și femeia, dacă nu găsește modalități de apărare, atunci adoptă mecanisme prin care să facă față și să mențină potențialul violenței la un nivel minim. Dar unele femei se simt incapabile de a face acest lucru și atunci adopta o atitudine pasivă, de neajutorare.

La nivel fizic, victimele pot prezenta: răni, leziuni, fracturi, probleme de auz, probleme ginecologice, dinți sparți, vaginism, amenoree, tulburări de alimentație, palpitații. La nivel social:

În ceea ce privește munca și sarcinile cotidiene: probleme de concentrare a atenției; multe zile de concediu medical; senzația că nu poate face față; gândul că nu ar trebui să lucreze; minciună; izolare; dificultăți în a se scula din pat, a se spăla, a se îmbrăca, a mânca, a face cumpărături.

În relația cu partenerul apar următoarele manifestări: sunt foarte atente la schimbările de dispoziție; dau întotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja; ascund lucrurile de el; încep să mintă pentru a se proteja pe sine și copiii; devin distante; își pierd interesul sexual; fac sex cu el ca să îi schimbe dispoziția.

Comportamentul lor în societate și familie are următoarele caracteristici: inhibare; simt că au dezamăgit pe toată lumea; le este frică să nu afle ceilalți și să fie judecate; pot pierde familia și prietenii; nu mai au dispoziție pentru socializare.

Și relația cu copiii are de suferit: se simt inadecvate ca mame, neajutorate și vinovate; au fost etichetate ca mame rele; se simt judecate; se simt vinovate pentru că nu pot pleca; nu i-a putut controla; a devenit agresivă cu ei.

Într-un studiu făcut pe femeile victime ale violenței domestice 25% au declarat că și-au abuzat copiii în timpul conviețuirii cu agresorul. Acest procent s-a redus cu 5% când femeile conviețuiau cu un partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvoltă anumite modele comportamentale, după cum urmează:

1. Sindromul Stockholm. Victimele violenței domestice au un comportament asemănător cu cel al ostaticilor. Sindromul Stockholm apare în următoarele condiții:

viața victimei este în pericol;

victima nu poate scăpa sau crede că nu are scăpare;

abuzatorul este prietenos la un moment dat;

victima este izolată de lumea de afară.

Modelul comportamental corespunzător acestui sindrom constă în preluarea de către victimă a perspectivei abuzatorului, se identifică cu acesta și ajunge chiar să îi ia partea, distorsionarea percepției victimei.

2. Atașament traumatic. Ca rezultat al izolării și creșterii dependenței, victimele aderă tot mai mult către singura relație pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui „atașament traumatic”, propriile interese ale femeilor, nevoile și părerile lor ajung să fie influențate și controlate de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât dorințele lor pot fi anihilate. Doar amenințarea cu violențe asupra copiilor va induce în femeie dorința de a lupta. Oricum, dacă abuzul continuă o perioadă mai lungă, cele mai multe femei nu-și vor mai putea proteja pentru mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renunța. Unele pot avea tentative de suicid.

3. Strategii de confruntare și de a face față violenței. În dorința de a-și asigura supraviețuirea și de a preveni actele violente tot mai grave, victimele dezvoltă un număr de strategii axate pe încercarea unei schimbări de situație. Aceste strategii de coping ar putea fi centrate pe problemă sau centrate pe emoții. Strategiile centrate pe problemă urmăresc schimbarea practică a situației (ex. separarea) și luarea în considerare a faptelor. Strategiile centrate pe emoții încearcă adaptarea la situație la nivel interior. În cele mai multe cazuri, victima va încerca adoptarea ambelor strategii, simultan sau succesiv. Dacă abuzatorul exercită o putere totală asupra victimei, aceasta, într-o primă fază, se va centra pe emoții, dorind o adaptare la situație (își va pune întrebări de genul „cum aș putea să nu-l bag în seamă”), pregătindu-se pentru o schimbare de situație.

4. Contra-atacul. Dacă femeile sunt cu adevărat speriate de amenințările asupra vieții lor sau a copiilor lor, ar putea să folosească contra-atacul fizic. Dacă ajung să rănească agresorul, riscă o intensificare a violenței din partea lui sau ca acesta să răspundă cu o chemare în judecată. Câteodată se întâmplă ca femeia să-l rănească mortal pe agresor, conform studiilor americane acesta fiind un semn al lipsei de intervenție din afară.

Introducerea unor reglementări care să incrimineze violența domestică a întâmpinat serioase rezistențe sociale în toate statele lumii, sub diverse forme: din rațiunea liberală de a apăra intimitatea spațiului privat al familiei, prin negarea vehementă a abuzurilor fizice sau sexuale care au loc în lipsa martorilor și sunt extrem de greu de dovedit, prin apelul la prestigiul social al unor bărbați acuzați de violență domestică, prin refuzul sau incapacitatea reprezentanților autorităților de a se implica în situațiile de violență domestică sau prin nevoia unor reglementări legale speciale adresate violenței din spațiul privat al familiei.

Conceptualizarea violenței domestice nu poate ocoli aspectele individuale, psihologice ale actelor violente, ca proces subiectiv, interpersonal. De asemenea, pentru a obține schimbări sociale, nu se poate să nu se recunoască determinările culturale ale violenței, convingerile larg răspândite privind superioritatea bărbaților față de femei și dreptul lor de a le domina. Aceste conceptualizări au fost cele adoptate de feminismul ultimelor decenii ale secolului trecut, când a existat o continuă mișcare pentru drepturile femeilor expuse violenței, inclusiv pentru îmbunătățirea tratamentului și a recuperării acestora de pe urma violențelor suferite.

2.5. STATISTICI SOCIO-DEMOGRAFICE PRIVIND VICTIMIZAREA FEMEII ÎN FAMILIILE DIN ROMÂNIA

Elementul de bază al societății este familia. Această afirmație cu rol de adevăr indiscutabil este din ce în ce mai zdruncinată de mutațiile survenite în societatea românească a ultimilor ani, mai ales pe domeniul infracțiunilor de mare violență. Stresul cotidian, grefat pe tipul de personalitate și accentuat de consumul frecvent al băuturilor alcoolice, a făcut ca sfera agresivității să se mute cel mai adesea în familie. S-a ajuns până acolo încât se poate crede că violența în familie, prin amploarea și formele grave în care se manifestă, pune în pericol însăși existența familiei, ca grup social.

Există multe statistici care sunt vehiculate referitor la incidența violenței în familie atât în România, cât și în alte țări. Există, de asemenea, date rezultate din variate cercetări (ale Institutului Național de Criminologie, ale Institutului de Medicină Legală, ale Direcției), cercetări dintre care cele mai multe nu abordează violența în familie ca temă principală și nu se referă la întreaga populație. Datele statistice trebuie puse în legătură cu posibilitățile de alegere ale femeii aflate în situații de violență domestică. Variantele soluțiilor adoptate de femeile victime sunt: rămânerea în situație, divorțul sau separarea, moartea sau transformarea femeii în agresor, printr-un mimetism cu rol de supraviețuire în raport cu călăul ei.

În prima variantă, totul rămâne în spatele ușilor închise, într-o escaladare periculoasă a conflictelor, fără intervenții din afară. Este dificil de avut statistici despre această categorie de familii, deoarece serviciile sunt foarte rar implicate și, chiar dacă sunt, ele nu au modalități de înregistrare specială și raportare a incidentelor în vederea alcătuirii unei statistici. Femeile care adoptă această variantă de comportament, față de drama în care trăiesc, alcătuiesc partea consistentă și neștiută a icebergului reprezentat de violența domestică. Aici își spune cuvântul mentalitatea care nu vine în sprijinul dezvăluirilor și al acordării de ajutor victimelor.

Singura alegere salvatoare, rațională, pe care femeia o poate face – mai degrabă la începutul instalării violenței între ea și partener decât după cronicizarea relației – este separarea, divorțul. Despre aceste situații pot exista statistici atunci când se ajunge în instanță. În ceea ce privește moartea femeii victime a violenței domestice, în 2006, 26 de femei au fost ucise de către soți, 28 de către concubini, iar 19 de alte rude. În 2007, au fost 26 de victime ale soților și 22 de femei ucise de concubini, iar în 2008 au fost înregistrate 17 crime produse de soți asupra soțiilor, 23 de către concubini și 16 femei au fost ucise de către alte rude.

A patra ieșire din situația de criză pe care o constituie violența domestică este scurtcircuitarea ciclului violenței prin preluarea de către victimă a comportamentului agresiv, escaladarea frustrării și replica violentă a femeii la abuzul de ani de zile căruia i-a fost victimă. În 2006, 19 soți au fost uciși de către soții și 11 concubini. În 2007, 29 de soți au fost uciși de către soții și 9 concubini de către partenere, iar în 2008, 12 femei și-au ucis soții și 6 și-au ucis concubinii. De câte ori sunt prezentate aspecte statistice legate de violența domestică în România se amintește faptul că amploarea fenomenului este mult mai mare și necunoscută.

Studiul de anvergură care redă fidel dimensiunea și consecințele fenomenului violenței familiale din țara noastră este Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă – România (CNVFLM), realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate (C.P.E.). C.P.E. promovează integrarea principiului egalității de șanse pentru femei și bărbați în politicile publice și practicile asociate, ca parte componentă a democrației și societății deschise, în scopul redefinirii statutului și îmbunătățirii condiției femeii în România. C.P.E. dezvoltă și implementează proiecte și programe ce vizează conștientizarea societății românești cu privire la condiția actuală a femeilor și rolul pe care acestea pot și trebuie să îl aibă în dezvoltarea socială a României. Din rezultatele studiului reiese ca problema este reală, având în vedere că, doar în timp de 12 luni (2012-2013), în jur de 800.000 de femei din România au suferit în mod frecvent violență în familie sub diferite forme: 695.000 de femei au fost insultate, amenințate sau umilite, mai mult de 316.000 de femei au fost abuzate fizic și un număr similar au suferit abuzuri care au dus la restrângerea forțată a relațiilor sociale, peste 227.000 de mii de femei nu au avut banii lor personali sau au fost deposedate de bani fără voia lor de către alți membri din familie și peste 70.000 de femei au fost abuzate sub forme multiple, inclusiv sexual.

Figura 2.1. Rate ale violenței în familie împotriva femeii,

pe tipuri de violență și pe grupuri de risc (%)

Sursa: www.anpf.ro.

Conform art. 9, alin. 1, punctul i) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, una din atribuțiile principale ale Agenției Naționale pentru Protecția Familiei o constituie „realizarea bazei de date pentru gestionarea situațiilor de violență în familie”. În baza acestei prevederi legale, Agenția colectează și centralizează date statistice privind cazurile de violență în familie, inclusiv cele soldate cu decesul victimei, pe baza rapoartelor trimestriale înaintate Agenției de către Compartimentele cu atribuții în combaterea violenței în familie din cadrul Direcțiilor de Muncă și Protecție Socială județene. Raportările trimestriale primite de la compartimentele județene au fost prelucrate de Agenție pentru a obține date statistice cu privire la cazurile de violență în familie și la decesele înregistrate ca urmare a actelor de violență în familie. Astfel, numărul total de cazuri de violență în familie înregistrate și raportate în perioada 2011 – 2014 se ridică la 35.800 cazuri și 540 de decese.

Repartiția cazurilor înregistrate de A.N.F.P. de violență în familie în funcție de sex:

anul 2012 – 9537 victime din care: 4000 de sex feminin, 1624 de sex masculin, restul nu au sexul și vârsta precizată;

anul 2013 – 9372 victime din care: 5160 de sex feminin, 1922 de sex masculin, restul nu au sexul și vârsta precizată;

anul 2014– 6717 victime din care: 4463 de sex feminin, 1720 de sex masculin, 534 nu au sexul și vârsta precizată.

Figura 2.2. Victime de sex feminin decedate din cauza violenței în familie

în perioada 2011-2014

Sursa: www.anpf.ro.

Figura 2.3. Mediul de proveniență al cazurilor de femeilor

victime ale violenței în familie (2012-2014)

Sursa: www.anpf.ro.

Capitolul III

MODALITĂȚI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A VIOLENȚEI DOMESTICE

3.1. INSTRUMENTE JURIDICE DE PREVENIRE A VIOLENȚEI DOMESTICE

Programele de prevenire a violenței somestice, în funcție de grupul căruia i se adresează, pot fi de trei tipuri:

1) prevenirea primară face parte din demersul general de reducere a incidenței violenței înainte ca violența să aibă loc. Prevenirea primară se referă la acțiunile, programele, campaniile adresate unor populații mai mari (țară, județ, oraș), în vederea sensibilizării acestora și reducerii toleranței la violență. Prevenirea primară se conjugă cu eforturile politice de a crea legi și servicii de specialitate în cadrul comunităților;

2) prevenirea secundară este inclusă în activitatea serviciilor și are ca obiectiv identificarea persoanelor care se află în situație de risc sau a identificării factorilor de risc în producerea violenței. Prevenirea secundară se adresează grupurilor cu risc crescut de a manifesta un anume comportament sau grupurilor cu risc de victimizare. Grupurile de risc selectate pot fi copii și adolescenții care trăiesc în familii cu violență, femeile fără loc de muncă sau cu venituri reduse și dependente de cineva șomerii etc. Prevenirea secundară se instituie în cazurile identificate și are ca obiectiv o intervenție cât mai rapidă și mai adecvată;

3) prevenirea terțiară vizează diminuarea condițiilor de producere a violenței în cuplurile care se confruntă cu violența. Această ultimă formă este îndreptată mai mult spre intervenție. Prevenirea terțiară se referă la acțiunile asupra grupurilor afectate deja de violența domestică: victimele femei, agresorii, copiii abuzați. Prevenirea terțiară nu este prevenirea unor comportamente care au riscul de a se produce pentru prima dată, ci prevenirea recidivelor, sancționarea și/sau recuperarea agresorilor, securitatea victimelor, recuperarea sau tratarea efectelor și consecințelor (terapie post-traumatică, psihoterapie, tratamentul tulburărilor afective și medicale, autonomizarea victimei, măsuri de protecție, cunoașterea drepturilor etc.). Prevenirea terțiară se realizează prin intervenția organizațiilor și a organismelor abilitate să dezvolte servicii de specialitate.

Prevenirea violenței este o responsabilitate atât a serviciilor comunitare, cât și a membrilor comunități:

– Legea 272/2007 prevede responsabilitatea Serviciul public de asistență socială pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie;

– poliția are un rol important în stoparea mecanismelor sociale de perpetuare a violenței. Polițiștii pot identifica diverse situații de risc și pot informa asistentul social; de asemenea polițiștii pot facilita intervenția timpurie în producerea violenței și pot sesiza situațiile cu risc mare de producere a violenței;

– medicii și asistentele medicale ale comunității – în timpul consultațiilor la cabinet sau al vizitelor la domiciliu pot identifica diversele probleme cu care se confruntă familiile și copiii acestora. Ei pot oferi informații familiilor, îndrumându-le unde se pot adresa, atunci când au nevoie de sprijin sau pentru a preveni producerea violenței;

– profesorii sunt, de asemenea, o bună sursă în prevenire a violenței și în furnizarea de informații familiilor care se confruntă cu probleme;

– preotul poate acorda ajutor familiilor din comunitate și poate disemina informații cu privire la producerea și consecințele violenței. De asemenea preoții pot informa asistenții sociali cu privire la existența unor factori de risc care pot contribui la dezvoltarea violenței în familie. Un rol important îl au preoții în prevenirea violenței asupra persoanelor vârstnice sau a femeilor însărcinate. Dată fiind influența sa deosebită asupra comunității, preotul are posibilitatea de a multiplica informația, de a oferi resurse privind comportamentele de risc și serviciile de suport pentru copii și adulți.

Membrii comunității pot sprijini inițiativele propuse de diverși profesioniști și pot informa asistenții sociali asupra existenței factorilor de risc în producerea violenței. Programele de prevenire sunt derulate în raport de vârsta grupului țintă, aspectele culturale implicate și modalitatea de transmitere a informației.

3.2. INSTITUTII CU ROL ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLENȚEI DOMESTICE

3.2.1. Instituții naționale

Parlamentul României. Este evident că, prin activitatea comisiilor permanente de specialitate, Parlamentul României este acea instituție a statului care dă o formă definitivă actelor normative în general, și în speță celor care vizează prevenirea și combaterea violenței în familie. La Camera Deputaților, comisiile parlamentare al căror rol s-a evidențiat în elaborarea normelor privind violența domestică sunt: Comisia pentru Sănătate și familie, Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale și Comisia pentru egalitate de șanse între femei și bărbați. Și în structura Senatului României există comisii permanente care aduc un aport similar cu al celor de la Camera Deputaților: Comisia pentru drepturile omului, culte și minorități, Comisia pentru egalitate de șanse.

Guvernul. Așa cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 217/2003, mai multe ministere din Guvernul României trebuie să conlucreze în vederea prevenirii și combaterii violenței în familie. Astfel, art. 5 din Legea nr. 217/2003 arată că ministerele și celelalte organe centrale de specialitate ale administrației publice, prin structurile lor teritoriale, vor desemna personalul specializat să instrumenteze cu celeritate cazurile de violență în familie”.

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse. În prezent, cel mai de seamă loc în prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie îl ocupă Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, care, la nivel național, a exercitat și continuă să exercite o serie de atribuții:

are în subordine Agenția Națională pentru Protecția Familiei, al cărei președinte este numit de către ministrul muncii, familiei și egalității de șanse;

are reprezentat în Consiliu Consultativ al Agenției Naționale pentru protecția Familiei;

Legea nr. 217/2003, art. 10 alin. 2, prevede că standardele de calitate a serviciilor sociale din domeniul protecției victimelor violenței în familie și normele metodologice corespunzătoare, elaborate de Agenția Națională pentru Protecția Familiei, se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse;

potrivit art. 10 alin.3 din Legea nr. 217/2003, ministrul muncii, familiei și egalității de șanse prezintă anual Guvernului un raport privind aplicarea standardelor și a metodologiei prevăzute la alin. 2;

în colaborare cu celelalte ministere implicate și cu organizațiile neguvernamentale, Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse participă la elaborarea de programe educative pentru părinți și copii, în vederea prevenirii violenței în familie;

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse împreună cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative elaborează și difuzează materiale documentare privind cauzele și consecințele violenței în familie.

După cum se observă, prin multitudinea de sarcini care-i revin prin Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse este, de departe, instituția centrală cea mai responsabilizată în domeniul violenței intrafamiliale, cu atât mai mult cu cât anual trebuie să prezinte guvernului un raport privind aplicarea strategiei și programelor în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie.

Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Rolurile acestui minister, atât la nivel central, cât și prin unitățile sale subordonate, sunt stabilite nu numai prin legislația specifică violenței în familie, dar și prin alte acte normative care reglementează activitățile diverse întreprinse de acesta. Potrivit Legii nr. 217/2003, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ca și alte ministere implicate, este reprezentat în cadrul Consiliului Consultativ al Agenției Naționale pentru Protecția Familiei.

Ministerul Sănătății Publice. Ca și celelalte două ministere anterioare, și Ministerul Sănătății Publice are un reprezentant în cadrul Consiliului Consultativ ce funcționează pe lângă președintele Agenției Naționale pentru Protecția Familiei. Rolul Ministerul Sănătății Publice este cu atât mai important, cu cât e necesar să-și dea acordul asupra convențiilor de colaborare încheiate de consiliile locale sau județene între adăposturile pentru victimele violenței familiale, pe de o parte, și spitale sau alte unități sanitare, pe de altă parte, privind îngrijirea medicală și psihiatrică. Convenția este o condiție fără de care nu se poate acorda avizul de funcționare a adăposturilor.

Nevoia de abordare interdisciplinară a problematicii violenței în familie este recunoscută și susținută de ministerele cu responsabilități în domeniu: Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Sănătății. Cele trei ministere au emis:

Ordinul comun nr. 384/306/993 din 12 iulie 2004, prin care au aprobat procedura de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie. În baza ordinului comun menționat, s-a stabilit procedura concretă de conlucrare, încheiată la nivel județean, respectiv al municipiului București între: inspectoratele de poliție, comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, compartimentele combaterea violenței în familie din cadrul DMMSSF, serviciile de probațiune, DGASPC-urile, inspectoratele școlare, serviciile medico-legale, unitățile pentru prevenirea și combaterea violenței în familie și altele;

Ordinul comun nr. 385/304/1018 din 12 iulie 2004 privind aprobarea instrucțiunilor de organizare și funcționare a unităților pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului. Potrivit legii 217/2003, art. 18, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului realizează, cu sprijinul celorlalte ministere implicate și în colaborare cu organizațiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, programe educative pentru părinți și copii, în vederea prevenirii violenței în familie. De asemenea, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului are un reprezentant în cadrul Consiliului Consultativ ce funcționează pe lângă președintele Agenției Naționale pentru Protecția Familiei.

Ministerul Justiției. Ministerul Justiției este o altă instituție centrală care este reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ ce funcționează pe lângă președintele Agenției Naționale pentru protecția Familiei. În afara acestei contribuții, Ministerul Justiției, ca principal inițiator al legilor privind organizarea și funcționarea justiției a făcut serioase demersuri pentru ca dosarele ce implică viața familială cu diversitatea conflictelor ce se ivesc înăuntrul ei, să beneficieze de regim special. Așadar, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se vor înființa, ca instanțe specializate, tribunale pentru minori și familie. În momentul de față, singurul Tribunal pentru Minori și Familie din țară este cel de la Brașov, înființat în noiembrie 2004. Prima instanță pentru minori din România, care ar fi trebuit să fie exemplul tribunalelor pentru minori, s-a înființat, în cadrul unui proiect-pilot, la Iași, în 2001. În rest, mai există 18 secții specializate, în marea lor majoritate în cadrul Curților de Apel. Înființarea tribunalelor pentru minori reprezintă o necesitate și va fi o prioritate.

Agenția Națională pentru Protecția Familiei (A.N.F.P.). Agenția Națională pentru Protecția Familiei este o instituție publică cu personalitate juridică, ce funcționează în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse din februarie 2004, în baza Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, modificată și completată prin O.G. nr. 95/2003, și în baza H.G. nr. 1624/2003 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei. Conform legii, obiectul de activitate al Agenției îl reprezintă violența în familie, A.N.P.F. coordonând punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și combatere a violenței în familie.

În conformitate cu legislația în domeniu, Agenția Națională pentru Protecția Familiei are drept scop prevenirea și combaterea fenomenului de violență, promovarea, respectarea și garantarea drepturilor persoanelor afectate de violența în familie, în vederea dezvoltării fiecărui membru al familiei într-un mediu lipsit de violență. Conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 217/2003, pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, A.N.P.F. urmărește următoarele obiective:

promovarea valorilor familiale, a înțelegerii și întrajutorării în familie, prevenirea și combaterea violenței în relațiile dintre membri;

sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de violență în familie;

sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătății și de reinserție socială;

asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare, psihologice și psihiatrice;

protejarea victimelor și, în special, a minorilor, prin măsuri de păstrare a confidențialități identității lor, precum și prin măsuri de protecție psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului;

inițierea și coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în familie.

Totodată, A.N.P.F. coordonează punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și combatere a violenței în familie prin informarea, consilierea și consultanța familială, medierea în cazurile de violență în familie, avizarea următoarelor unități de asistență socială: centre pentru adăpostirea victimelor violenței în familie, centre de recuperare pentru victimele violenței în familie, centrele de asistență destinate agresorilor. Conform art. 8, alin. 4 din Legea nr. 217/2003, în coordonarea metodologică a Agenției funcționează la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, în cadrul Direcțiilor de Muncă și Protecție Socială, un compartiment cu atribuții în combaterea violenței în familie.

Conducerea A.N.P.F. este exercitată de un președinte numit de ministrul muncii, familiei și egalității de șanse, în condițiile legii. Rolul președintelui este acela de a conduce întreaga activitate a Agenției și o reprezintă în raporturile cu autoritățile administrației publice, cu persoane fizice și juridice. El reprezintă Agenția în relațiile cu organismele internaționale în domeniu. Pe lângă președintele Agenției funcționează un Consiliu Consultativ, conform art. 11 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Consiliu Consultativ este format din 7 membri și are în componența sa câte un reprezentant al: Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerului Sănătății Publice, Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Justiției, Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap. Rolul Consiliului Consultativ este de a evalua anual activitatea Agenției și de a propune și analiza măsurile de îmbunătățire a activității Agenției. Pe de altă parte, asigură cooperarea dintre ministerele și instituțiile reprezentate în cadrul său.

În subordinea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei se află:

Centrul Pilot de Asistență și Consiliere a Victimelor Violenței în Familie, înființat în 1996, a trecut în subordinea A.N.P.F. în 2003. Domeniul de activitate al Centrului Pilot este cel de asistență și protecție și presupune: consiliere psihologică și juridică, asistență medicală, consiliere telefonică tip hot-line la numărul 983, îndrumare spre serviciile medicale ale Institutului de Medicină Legală, sesizarea serviciilor speciale de la nivel local. Centrul Pilot a beneficiat și de un serviciu de adăpost de urgență pentru victimele violenței în familie, dar a desființat acest serviciu datorită multiplelor impedimente în organizare și finanțare. În ciuda tuturor carențelor pe care le avea adăpostul, era singurul de această natură în București și reprezenta un refugiu în situații disperate.;

Centrul de Informare și Consultanță pentru Familie, înființat în 1998, a trecut în subordinea A.N.P.F. în 2003. Obiectul de activitate al C.I.C.F. îl reprezintă asigurarea respectării drepturilor membrilor familiei, stabilitatea cuplului familial, reducerea dificultăților psiho-sociale ale familiei.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului este instituția care asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copiilor prin intervenția, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului. Legea nr. 217/2003 prevede în componența Consiliului Consultativ un reprezentat al A.N.P.D.C. Reprezentarea A.N.P.D.C. în cadrul acestui Consiliu este firească ținând seama de faptul că nu de puține ori copii s-au dovedit a fi victime directe sau indirecte ale violenței în familie.

Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap coordonează la nivel central activitățile de protecție specială și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile și standardele în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap. Implicarea acestei instituții în prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie se deduce din faptul că este reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ ce funcționează pe lângă președintele A.N.P.F.

3.2.2. Instituții la nivel local (serviciile de asistență socială)

Direcția de Muncă și Protecție Socială. La nivelul fiecărei D.M.P.S. județene, respectiv a municipiului București, funcționează compartimentul combaterea violenței în familie, înființat în anul 2004 în baza art. 8 din Legea 217/2003. Principalele atribuții ale compartimentului privind combaterea violenței în familie (conform art. 7 din H.G. 1624/2003):

realizează baza de date pentru gestionarea cazurilor de violență în familie;

inițiază și coordonează parteneriate sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în familie;

asigură consilierea membrilor de familie aflați în dificultate;

sprijină victimele, inclusiv prin programe de recuperare a sănătății și de reinserție socială;

asistă agresorii prin înlesnirea accesului la tratamente psihologice, respectiv psihiatrice, de dezalcoolizare, de dezintoxicare, după caz;

monitorizează, prin raportări trimestriale către conducerea Agenției, activitatea specifică din centrele pentru adăpostirea victimelor violenței în familie, din centrele de recuperare pentru victimele violenței în familie și din centrele de asistență a agresorilor;

colaborează cu mijloacele locale de informare în masă pentru campanii de informare și educare a comunităților țintă și pentru elaborarea materialelor promoționale specifice;

promovează, în colaborare cu inspectoratul școlar județean și inspectoratul județean poliție, cunoștințe, atitudini și comportamente favorabile rezolvării conflictualității intrafamiliale prin mediere și negociere;

colaborează cu agentul de poliție de proximitate în cazul declanșării unei violențe în familie;

colaborează cu instituțiile partenere (Inspectoratul Județean de Poliție, Comandamentul de Jandarmi, Inspectoratul Școlar Județean, D.G.A.S.P.C., Autoritatea de Sănătate Publică, I.M.L.) pentru rezolvarea conflictelor intrafamiliale;

întocmește rapoarte de activitate trimestriale pe care le înaintează A.N.P.F;

colectează și centralizează datele statistice privind cazurile de violență în familie din județ de la instituțiile partenere pe care le raportează trimestrial A.N.P.F.;

coordonează toate acțiunile de prevenire și combatere a violenței în familie desfășurate la nivel local;

adaptează modelul general de rețea județeană de instituții cu atribuții în prevenirea și combaterea violenței la situația reală a județului respectiv și o pune la dispoziția instituțiilor partenere.

Inspectoratul județean de poliție. Diversificarea și accentuarea formelor de manifestare a agresivității în familie reprezintă zona de acțiune a Poliției Române. Această instituție stabilește direcții pentru a preveni, combate și descuraja infracționalitatea în domeniu. Prin structurile din teritoriu, Poliția Română:

monitorizează stările conflictuale familiale existente, identifică și ia în evidență cauzele față de care se va interveni prin supraveghere și atenționare, inclusiv prin sancționarea celor în cauză, când situația o impune;

identifică și ia în evidență minorii aflați în dificultate, mai ales pe cei care au fost victimizați de către părinți sau rude apropiate ori care fac parte din familii dezorganizate, cu unul sau ambii părinți cunoscuți cu antecedente penale, alcoolici, bolnavi psihic sau toxicomani, cunoscuți ca având un comportament violent;

ia în evidență persoanele cu antecedente penale, alcoolice, bolnave psihic sau toxicomane, care au comis sau despre care se dețin date că săvârșesc fapte de violență în familie, față de care se vor efectua activitățile specifice ce se impun;

intervine prin cercetarea operativă, temeinică și cu fermitate a cazurilor de violență în familie, la a căror instrumentare va coopera cu parchetele și cu instanțele judecătorești. Atunci când se impune, va întreprinde demersurile necesare pentru arestarea preventivă a autorilor sau internarea acestora într-o unitate spitalicească și va lua măsuri de protecție socială și de acordare a îngrijirilor medicale, în vederea vindecării vătămărilor corporale suferite de către victime.

La nivelul fiecărui Inspectorat de poliție există lucrători ale căror atribuții de serviciu se referă în principal la violența în familie. Prin reglementările privind prevenirea și combaterea violenței în familie s-a încercat să se dea lucrătorilor de poliție o serie de responsabilități extrainstituționale. La acestea se adaugă faptul înființării Poliției de proximitate, al cărei obiectiv principal este să asculte cu atenție problemele cetățenilor, pentru a reacționa prin măsuri preventive, astfel încât să se preîntâmpine săvârșirea unor fapte antisociale.

Inspectoratul școlar județean. Dincolo de activitățile specifice, legislația privind violența în familie face din Inspectoratul școlar al fiecărui județ un partenere important în protocoalele de colaborare ce se încheie între instituțiile implicate în prevenirea și combaterea acestui fenomen. Inspectoratele județene școlare, respectiv Inspectoratul Școlar al Municipiului București identifică și semnalează cazurile de abuz, neglijare, rele tratamente sau violență care afectează copiii de vârstă școlară. De asemenea, unitățile de învățământ constituie comunități țintă pentru desfășurarea de campanii de informare și educare asupra consecințelor nefaste ale violenței în familie.

Serviciul Public de Asistență Socială. Serviciile publice de asistență socială sunt organizate la nivelul municipiilor și orașelor de către consiliile municipale și orășenești, în exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit prevederilor Hotărârea de Guvern nr. 90 din 23 ianuarie 2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență socială. Potrivit legii 217/2003, autoritățile publice locale trebuie să desemneze asistenți sociali specializați în domeniu din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială pentru a instrumenta cazurile de violență în familie. Atribuțiile asistenților sociali sunt:

monitorizarea cazurilor de violență în familie din sectorul sau unitatea teritorială deservită; culegerea informațiilor asupra acestora; întocmirea unei evidențe separate; asigurarea accesului la informații la cererea organelor judiciare și a părților sau reprezentanților acestora;

informarea și sprijinirea lucrătorilor poliției care în cadrul activității lor specifice întâlnesc situații de violență în familie;

identificarea situațiilor de risc pentru părțile implicate în conflict și îndrumarea acestora spre servicii de specialitate;

colaborarea cu instituții locale de protecție a copilului și raportarea cazurilor, în conformitate cu legislația în vigoare;

îndrumarea părților aflate în conflict în vederea medierii;

solicitarea de informații cu privire la rezultatul medierii;

instrumentarea cazului împreună cu asistentul social specializat în problemele familiei.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului realizează la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie. Atribuții în domeniul protecției persoanei adulte: completează evaluarea situației socio-economice a victimei, a nevoilor și resurselor acesteia; asigură furnizarea de informații și servicii adecvate în vederea refacerii și dezvoltării capacităților individuale și ale celor familiale necesare pentru a depăși cu forțe proprii situațiile de dificultate; acordă victimei asistență și sprijin pentru exercitarea dreptului său la exprimarea liberă a opiniei; depune diligențe pentru clarificarea situației juridice a victimei; asigură măsurile necesare pentru protecția în regim de urgență a victimei, inclusiv prin organizarea și asigurarea funcționării în structura proprie a unor centre specializate; depune diligențele necesare pentru reabilitarea victimei conform planului individualizat privind măsurile de asistență socială.

Atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului: întocmește raportul de evaluare inițială a copilului, victimă a violenței în familie, și familiei acestuia și propune stabilirea unei măsuri de protecție specială; monitorizează trimestrial activitățile de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor de protecție specială a copilului; reevaluează, cel puțin o dată la 3 luni și ori de câte ori este cazul, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială și propune, după caz, menținerea, modificarea sau încetarea acestora. Potrivit Legii 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului (art. 92), în vederea asigurării protecției speciale a copilului abuzat sau neglijat, DGASPC este obligată să verifice și să soluționeze toate sesizările privind cazurile de abuz și neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenților familiali și să asigure prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării si ale familiilor acestora. În cadrul DGASPC (componenta pentru protecția copilului) există „Telefonul copilului” (TC) care dezvoltă activități de informare și promovare a serviciilor oferite în interesul superior al copiilor expuși la abuz, neglijare si exploatare (victime ale violenței în familie).

Spitale și Serviciile de Medicină Legală. Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a detecta și interveni în cazurile de violență în familie. Multe victime se simt confortabil să vorbească despre ceea ce li se întâmplă cu medicul lor de familie sau cu alt specialist. Persoanele care suferă abuzuri în familie reprezintă un procent substanțial al celor care se adresează serviciilor medicale. Probleme de sănătate cronică pot fi rezultatul violenței în familie, ceea ce se asociază cu prezența mai frecventă a acestor persoane în serviciile medicale. Deși puțini medici și asistente medicale au fost instruiți în domeniul violenței în familie, s-a demonstrat că medicii, ca orice alt personal medical specializat, pot avea un impact pozitiv substanțial asupra victimelor.

Între consecințele violenței, afectarea severă a stării de sănătate a victimei, imediate sau pe termen lung este întâlnită în toate cazurile de violență. De aceea, furnizorii de servicii medicale joacă un rol semnificativ atât în reducerea și prevenirea violenței în familie, cât și în intervenția pentru protejarea victimelor. Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a interveni în cazurile de violență în familie: asistarea medicală a victimelor violenței în spațiul familiei (când violența nu pune în pericol viața victimei și echipa interdisciplinară, din care trebuie să facă parte, medicul poate interveni pentru asistența victimei, agresorului și a celorlalți membrii ai familiei afectați de violență prin menținerea familiei unite); îngrijirea medicală a victimelor violenței în familie în cadrul adăposturilor, conform convențiilor de colaborare încheiate cu spitalele sau cu unitățile sanitare.

Medicina legală vine în sprijinul victimelor violenței în familie, în primul rând prin a confirma vătămările (leziunile) suferite de acestea și a oferi suportul expertal necesar derulării celorlalte proceduri judiciare, dar și în a oferi sprijinul pentru soluționarea problemelor de sănătate care pot apărea după consumarea agresiunii. Serviciile oferite victimelor violenței în familie se referă la consultații medico-legale (certificate medico-legale la cererea victimelor) sau constatări și expertize medico-legale (la cererea organelor de justiție în cazul în care victima s-a adresat mai întâi organului de justiție unde a depus plângere) – în conformitate cu Legea 217/2003.

Instanțe judecătorești și parchete. Organul de cercetare penală, procurorii, ofițerii și agenții de poliție au obligația de a aduce la cunoștință victimelor infracțiunilor informații privind: serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia; organul de urmărire penală la care pot face plângere; dreptul la asistență juridică; drepturile procesuale ale persoanei vătămate; condițiile și procedura pentru acordarea de compensații financiare de către stat. Informațiile de mai sus sunt aduse la cunoștință victimei în scris sau verbal de către judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă, într-un limbaj pe care aceasta îl înțelege. De asemenea, dispozițiile din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor se adresează în egală măsură judecătorilor, procurorilor, polițiștilor și altor specialiști în domeniu.

Unități de asistență socială pentru prevenirea și combaterea violenței în familie înființate în baza Legii nr. 217/2003. Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, și al H.G. nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie funcționează cinci tipuri de unități, respectiv:

Centre pentru adăpostirea victimelor violenței în familie (adăposturi). Adăposturile sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor. Primirea în adăpost se face numai în caz de urgență, cu scopul de a izola victima de agresor. Adăposturile trebuie să asigure securitatea și siguranța victimelor, să aibă paza asigurată, în cazul adăposturilor publice aceasta fiind de competența Poliției Comunitare. De asemenea, fiecare adăpost are obligația de a încheia o convenție de colaborare cu un spital sau cu o altă unitate sanitară, în vederea asigurării îngrijirii medicale și psihiatrice. Locația adăposturilor este secretă, atât angajații centrului, cât și ceilalți specialiști care intră în contact cu victimele având obligația de păstrare a confidențialității cu privire la locația adăpostului și la datele de identificare ale victimelor și copiilor acestora. Confidențialitatea poate fi încălcată doar cu acordul beneficiarului. Servicii minime oferite în cadrul unui adăpost: găzduire (între 7 – 60 zile); asistență socială; consiliere psihologică; consiliere juridică; îngrijire medicală.

Centre de recuperare pentru victimele violenței în familie. Centrele de recuperare sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea, precum și reabilitarea și reinserția socială a victimelor violenței în familie. Centrele de recuperare au obligația de a încheia convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene în vederea acordării suportului pentru integrarea în muncă, readaptarea și recalificarea profesională a persoanelor asistate. Servicii minime oferite în cadrul unui centru de recuperare: găzduire (maxim 90 zile, în situații excepționale maxim 180 zile); asistență socială; consiliere psihologică; consiliere juridică; reinserție socială și profesională; asistență și îngrijire.

Centre de asistență destinate agresorilor. Centrele de asistență a agresorilor sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură în regim rezidențial sau semirezidențial reabilitarea și reinserția socială a agresorilor familiali, măsuri educative, precum și consiliere și mediere familială. Centrele pentru agresori colaborează cu serviciile de probațiune înființate pe lângă tribunalele județene. Servicii minime oferite în cadrul unui centru pentru agresori: consiliere psihologică; consiliere juridică; medierea conflictului; tratamente psihologice, psihiatrice, de dezalcoolizare și dezintoxicare (acordate în spitalele sau unitățile sanitare cu care s-a încheiat convenția de colaborare); informare și orientare.

Centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Servicii minime oferite: consiliere psihologică; informare și orientare; consiliere juridică.

Centre de informare și sensibilizare a populației. Servicii minime oferite: informare și educare; linie telefonică de urgență.

Organizațiile neguvernamentale sunt prin definiție organizații colaborative, transparente opiniei publice, dornice de prezentare și informare. Un ONG lucrează public, de multe ori cu bani publici (programe Phare, fonduri guvernamentale) și din acest motiv, ca un plus de seriozitate, trebuie să-și facă publice și pe Internet activitățile desfășurate. Asociația, fundația sau federația trebuie să facă dovada unei bune comunicări și colaborări cu cetățenii, beneficiarii serviciilor, alte organizații neguvernamentale și instituții publice. Colaborează cu alte ONG-uri, instituții publice în vederea dezvoltării de activități comune și/sau a finanțării acestor activități. De la bugetele locale se pot aloca subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică și care au încheiat convenții cu consiliile locale în cauză.

La nivelul societății românești, preocuparea față de problematica violenței în familie a aparținut exclusiv societății civile până în anul 2004, anul înființării Agenției Naționale pentru Protecția Familiei, ONG-urile având o experiență anterioară de 10 ani, acumulată prin furnizarea de servicii sociale specializate pentru victimele violenței în familie. Societatea civilă s-a numărat printre inițiatorii Legii nr. 217/2003, accentuând necesitatea apariției unui cadru legal care să protejeze victimele violenței în familie. A.N.P.F. a consultat societatea civilă încă de la înființare având anual întâlniri consultative cu reprezentanți ai ONG-urilor și ai instituțiilor și autorităților centrale și locale implicate în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie. Societatea civilă și-a adus aportul prin sprijin în conturarea obiectivelor și acțiunilor Strategiei Naționale, prin observații aduse în cadrul dezbaterilor publice organizate în vederea adoptării de acte normative din domeniu și prin formularea de observații la Ghidul de intervenție în cazurile de violență în familie, coordonat de Agenție.

Principalul partener al ANPF din partea societății civile este Coaliția Națională a ONG-urilor implicate în Programe privind Violența împotriva Femeii (Coaliția VIF), o structură formală, cu personalitate juridică. Agenția a încheiat un parteneriat distinct cu Fundația Sensiblu din București pentru derularea campaniei „V-Days – 16 Zile de Activism împotriva Violenței asupra Femeii”, campanie care se desfășoară în perioada 25 noiembrie – 10 decembrie a fiecărui an, fiind organizată în jurul zilei de 25 Noiembrie – Ziua internațională de luptă împotriva violenței asupra femeii.

3.3. METODOLOGIA DE INTERVENȚIE A POLIȚIȘTILOR ÎN CAZURILE DE VIOLENȚĂ INTRAFAMILIALĂ

Principala instituție țintă în combaterea abuzurilor este poliția. Însă intervenția poliției se realizează post-factum, în acțiuni de combatere a abuzurilor după producerea lor, aspect echivalent cu tratarea consecințelor și simptomelor violenței în familie și nu a cauzelor profunde care le explică, deci cu o anumită cronicizare a fenomenelor care degradează echilibrul familial.

Conform prevederilor articolului nr. 14 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, asistenții familiali instrumentează cazul împreună cu persoana desemnată de Ministerul Internelor și Administrației Publice, în condițiile prevăzute la art. 5, care stipulează faptul că „ministerele și celelalte organe centrale de specialitate ale administrației publice, prin structurile lor teritoriale, vor desemna personalul specializat să instrumenteze cu celeritate cazurile de violență în familie”.

Conform Ordinului nr. 384/2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie, polițiștilor le revin următoarele atribuții:

monitorizarea cazurilor de violență în familie din sectorul sau unitatea teritorială deservită și culegerea de informații despre acestea;

întocmirea unei evidențe separate privind cazurile de violență în familie și sesizarea compartimentelor cu atribuții privind combaterea violenței în familie din cadrul Direcțiilor județene de muncă și protecție socială

colaborarea cu medici, persoane din compartimentul combaterea violenței în familie și asistenți sociali în vederea instrumentării propriu-zise a cazurilor;

îndrumarea părților implicate în conflict, respectiv a agresorului și a victimei spre servicii sociale și medicale de specialitate;

colaborarea cu serviciile specializate pentru protecția copilului.

În cazul conflictelor familiale, poliția poate acționa în urma depunerii unei sesizări scrise la sediul unității de poliție de pe raza de domiciliu a victimei, în urma unui apel telefonic la ofițerul de serviciu al secției/unității de poliție locale, a unei solicitări la Serviciul Unic de Apel de Urgență 112 (care poate fi făcută de oricine are cunoștință de astfel de evenimente negative), a unei sesizări verbale făcută direct la agentul de poliție din dispozitivul de siguranță publică și patrulare sau se poate sesiza din oficiu. Întrucât acest gen de evenimente au loc la domiciliul persoanelor fizice, cu ocazia intervenției, polițiștii vor respecta următoarele reguli:

intervenția se va face de către 2-3 polițiști, de preferință cu abilități de comunicare și experiență în domeniu;

în apropierea imobilului unde s-a semnalat conflictul nu se vor folosi avertizoarele sonore sau luminoase;

se va respecta principiul inviolabilității domiciliului și polițiștii nu vor intra în locuință decât în condițiile legii, respectiv la solicitarea sau cu consimțământul scris al proprietarului sau posesorului locuinței. Excepția o constituie cazul când din interiorul locuinței se aud strigăte de ajutor care indică un pericol iminent pentru sănătatea și chiar viața unei persoane, polițiștii având dreptul și datoria să intervină, chiar folosind forța, dacă nu li se permite intrarea în locuință. Pentru a se asigura că nu vor fi acuzați ulterior de violare de domiciliu, polițiștii vor pătrunde în locuință, de preferință, în prezența unor martori asistenți;

după deschiderea ușii, polițistul va saluta, se va prezenta și va explica motivul prezenței sale acolo. Înainte de a acționa, va cere în timp operativ cât mai multe informații de la persoanele aflate la fața locului: repetabilitatea conflictului, modul de viață al familiei respective, numărul locatarilor din imobil, eventuala prezență a unor minori. Nu va dezvălui numele persoanei care a făcut plângerea și, pentru a păstra confidențialitatea acesteia, nu va încerca să o contacteze pe timpul intervenției ;

se vor asculta mai întâi părțile, fără a se interveni, pentru a face să scadă tensiunea conflictului, precum și pentru a crea un climat de încredere. În cazul unui cuplu, cei doi trebuie intervievați separat. Apoi, progresiv, se va încerca să se discute deschis problemele ce au generat conflictul, pentru a permite o anumită descărcare nervoasă, dar nu se va comenta nimic și nu se vor emite judecăți sau aprecieri ce ar putea fi greșit interpretate, căutându-se obținerea angajamentului că persoanele se vor liniști și nu vor produce acte violente sau de tulburare a liniștii publice;

după ce s-a aplanat conflictul, părțile vor fi invitate, în scris, la sediul poliției pentru declarații cu privire la evenimentul în cauză;

victima va fi informată asupra procedurilor penale aplicabile și asupra demersurilor pe care trebuie să le facă în continuare. Îi este explicat dreptul de a introduce plângere împotriva agresorului și posibilitatea de a-și retragerea plângerea pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 180 C.pen.) sau pentru vătămare corporală (art. 181 C.pen.). În funcție de starea de sănătate și leziunile produse de agresor, victima va fi sfătuită să se prezinte la medicul legist pentru eliberarea unui certificat de constatare a agresiunii (cu aceleași haine pe care aceasta le purta atunci când s-a produs agresiunea și fără să se spele) sau va fi condusă la o unitate spitalicească pentru acordarea de îngrijiri medicale;

în cazul în care sunt de față minori a căror viață și sănătate este în pericol, se va anunța Direcția pentru Protecția Copilului;

dacă se consideră că victima nu se află în siguranță în locuința comună, ea va fi îndrumată către un adăpost special, locuința unei rude sau a unui prieten sau o organizație neguvernamentală care îi poate oferi cazare;

dacă agresorul este într-o vădită stare de ebrietate, dacă a amenințat victima sau a utilizat împotriva acesteia o armă sau chiar atunci când se consideră că prezența acestuia în locuința familiei constituie un grav pericol pentru ceilalți membrii, polițistul poate cere pentru agresor măsura arestării preventive;

discuțiile vor fi purtate pe un ton corespunzător, fără amenințări sau insulte, cu calm.

3.4. MĂSURI CU CARACTER TEMPORAR/PERMANENT PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA VIOLENȚEI DOMESTICE

Măsurile de siguranță au ca scop eliminarea stării de pericol public și prevenirea infracționalității în general. Sunt incidente în acest domeniu prevederile Codului penal și ale Codului de procedură penală precum și cele ale Legii nr. 217/2003. Potrivit Codului penal, agresorul poate fi supus unui tratament medical obligatoriu (articolul 113) sau internării medicale (articolul 114). De asemenea, judecătorul îi poate interzice acestuia să revină la domiciliul familial pentru o perioadă determinată (articolul 118). De asemenea, Legea nr. 217/2003 menționează aceste trei măsuri de siguranță. Codul de procedură penală reglementează procedurile specifice pentru aplicarea măsurilor de siguranță prevăzute de articolele 113 și 114 din Codul penal în diferitele etape ale procedurii penale (pe parcursul cercetării penale, pe parcursul cercetării judecătorești sau după pronunțarea sentinței). Potrivit Codului de procedură penală, în cursul urmăririi penale, procurorul poate sesiza instanța pentru a lua măsurile de siguranță corespunzătoare dacă acesta constată că învinuitul sau inculpatul se află în una dintre situațiile prevăzute de articolele 113 și 114 ale Codului penal.

În cursul judecății, măsura de siguranță corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată. Instanța dispune luarea măsurilor de siguranță prevăzute în alineatul 1 numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului și în prezența apărătorului și a procurorului. Instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii și, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. Hotărârea instanței de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

Dispozițiile Legii nr. 217/2003 (articolul 26) reglementează o procedură specială, diferită în parte de cea prevăzută de Codul de procedură penală. În mod distinct, Legea nr. 217/2003 prevede faptul că, în cursul urmăririi penale sau al judecății instanța de judecată, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârșit un act de violență cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune, în mod provizoriu, una dintre măsurile prevăzute la articolele 113 și 114 din Codul penal, precum și măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei. Măsurile încetează la dispariția stării de pericol care a determinat luarea acestora. Legea nr. 217/2003 ridică o serie de probleme:

legea nu prevede ce reprezintă indiciile temeinice, astfel că s-ar putea avea în vedere definiția dată de articolul 681 C.pr.pen., conform căruia sunt indicii temeinice atunci când, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta;

de asemenea, Legea nr. 217/2003 nu prevede cum se aduce la cunoștința instanței dispariția stării de pericol ce a determinat luarea măsurilor și ce condiții trebuie analizate pentru a se aprecia că a dispărut această stare;

pe de altă parte, dacă o astfel de cerere s-ar formula în timpul urmăririi penale, procedura de soluționare este în contradicție cu cea reglementată prin dispozițiile articolului 162 C.pr.pen. pentru următoarele considerente:

Legea nr. 217/2003 prevede că instanța este sesizată cu o astfel de cerere de către victimă sau se poate sesiza din oficiu. Codul de procedură penală prevede că instanța este sesizată de către procuror;

Legea nr. 217/2003 prevede că pentru dispunerea măsurilor trebuie să existe probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârșit un act de violență cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra unui alt membru. Codul de procedură penală trimite la analizarea întrunirii condițiilor arătate în articolul 113 sau 114 din Codul penal (existența stării de pericol);

Legea nr. 217/2003 nu prevede că pentru dispunerea măsurii este necesară și ascultarea persoanei față de care se ia măsura, în timp ce Codul de procedură prevede o astfel de condiție;

Legea nr. 217/2003 nu prevede modul în care se pune în executare măsura dispusă provizoriu, în timp ce Codul de procedură penală reglementează o astfel de procedură prin articolul 435;

Legea nr. 217/2003 nu prevede procedura judecării unei cereri de revocare a măsurilor prevăzute de articolul 26, în timp ce Codul de procedură penală reglementează o astfel de procedură prin articolul 437.

Pentru considerentele de mai sus rezultă că, pentru respectarea tuturor garanțiilor procesuale, prevederile Legii nr. 217/2003 trebuie coroborate cu prevederile articolului 162 al Codului de procedură penală în ceea ce privește aplicarea cu caracter provizoriu a măsurilor de siguranță prevăzute de articolele 113 și 114 ale Codului penal precum și a măsurii interzicerii de a reveni în locuința familiei (prin analogie).

În cazul în care se pronunță o hotărâre de condamnare, se poate dispune și aplicarea oricăreia dintre măsurile de siguranță prevăzute de articolele 113 sau 114 din Codul penal, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de fiecare dintre textele de lege care reglementează aceste măsuri. Procedura de punere în aplicare a acestor măsuri este reglementată de Codul de procedură penală prin dispozițiile: articolele 429-430 C.pr.pen. pentru măsura obligării la tratament medical; articolele 432-433 C.p.p. pentru măsura internării medicale; articolul 439 C.pr.pen. pentru măsura interdicției de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată.

Codul de procedură penală reglementează procedura de înlocuire a măsurii de tratament medical obligatoriu și de internare medicală (articolele 431 și 434) și de revocare a acestor măsuri (articolul 437). Însă, nu este prevăzută o procedură similară în cazul măsurii de siguranță a interzicerii de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată. Mai mult, articolul 439 descrie extrem de sumar punerea în executare a măsurii, nefiind clare atribuțiile organului de poliție care supraveghează executarea și nici măsurile concrete care se pot lua pentru a asigura respectarea acesteia.

Ordonanța președințială este o procedură specială în temeiul căreia, instanța de judecată poate dispune măsuri vremelnice, în cazuri urgente, pentru: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială sunt următoarele: urgența măsurii solicitate (aceasta va fi apreciată de către instanță în raport cu situația existentă în momentul judecării cererii de ordonanța președințială); nesoluționarea (neprejudecarea) fondului cauzei; vremelnicia măsurii. În practica judiciară, în mod frecvent se recurge la procedura specială a ordonanței președințiale: în materia raporturilor de familie; în materia raporturilor de vecinătate și de proprietate; în materia raporturilor locative; în materia executării silite.

Spre exemplu, în timpul procesului de divorț instanța poate dispune măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de întreținere, la alocația pentru copii și la folosirea locuinței. Numai prin hotărârea irevocabilă de divorț instanța stabilește, însă în mod definitiv asupra unor asemenea cereri, măsurile dispuse în cadrul cererilor formulate pe calea ordonanței președințiale putând fi diferite. O dată cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de divorț, hotărârile pronunțate în procedura specială a ordonanței președințiale își încetează efectele. Ordonanța, adică hotărârea pronunțată, este executorie, putând fi pusă în executare, iar dacă instanța hotărăște, executarea se poate face fără somație și fără trecerea unui termen. Cu alte cuvinte, se vor evita anumite formalități (somația) și anumite termene, care trebuie respectate în executarea obișnuită a tuturor hotărârilor judecătorești.

Ordinul de restricție. Potrivit celor mai multe sisteme de drept, un ordin de „protecție” sau de „restricție” constituie o măsură preventivă cu caracter temporar care urmărește protejarea provizorie a unei persoane împotriva oricărei vătămări, prin instituirea unei interdicții adresate alteia de a se apropia de aceasta, de casa sau locul de muncă ori de a o contacta prin orice mijloace. În caz de nerespectare, sunt prevăzute sancțiuni severe. Măsura poate dobândi caracter definitiv și poate fi extinsă pe o perioadă îndelungată de timp. În unele jurisdicții, aceasta este o măsură care se poate lua de către instanțele civile, pentru minori și familie, iar în altele este o măsură de drept penal. Deși nu încetează a genera controverse legate de eficiența practică, se apreciază totuși că o asemenea măsură rămâne extrem de utilă în asigurarea unei protecții imediate victimei violenței în familie.

Prin adoptarea Legii nr. 197/2000, de modificare și completare a Codului penal, a fost introdusă măsura de siguranță privind interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată. Instanța poate lua această măsură împotriva unui condamnat la cel puțin un an de închisoare pentru lovire sau orice alt act de violență. Ea poate fi luată pe o perioadă de până la 2 ani. Această măsură este o noutate absolută și este o încercare a legiuitorului, timidă ce-i drept, în concordanță cu scopul măsurilor asiguratorii din Codul penal de înlăturare a unei stări de pericol. Legiuitorul a încercat prin această măsură să echivaleze ordinul de restricție din legislația internațională, dar lipsa unor modificări complementare în Codul de procedură a dus la o totală inaplicabilitate a sa.

În România, reglementarea actuală este insuficientă sub aspectul instituirii cu celeritate a unei protecții adecvate a victimei infracțiunilor de violență în familie. Astfel, doar în cazul în care se pronunță o hotărâre de condamnare se poate dispune aplicarea oricăreia dintre măsurile de siguranță prevăzute de articolele 113, 114 sau 118 C.pen., dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de fiecare dintre textele legale ce reglementează aceste măsuri. Prevederile legii nr. 217/2003 privind luarea acestor măsuri în cursul urmăririi penale sau al judecății sunt criticabile datorită lacunelor privind aplicarea și nerespectării garanțiilor procesuale corespunzătoare fapt ce le subminează aplicabilitatea. În consecință, măsurile de siguranță prevăzute de lege în prezent nu sunt de natură să înlăture pericolul imediat în care se află victimele infracțiunilor de violență în familie. În plus, nu există măsuri de protecție cu caracter preventiv care să poată îndeplini acest rol, reținerea și arestarea preventivă fiind supuse unor condiții restrictive și astfel inaplicabile în majoritatea cazurilor de violență în familie. Devine astfel firesc demersul de îmbunătățire a cadrului legislativ din domeniu.

În cazurile în care este necesară separarea victimei de agresor, există alternativa găzduirii temporare în adăposturi publice. Potrivit Legii 217/2003 consiliile județene, respectiv Consiliului General al Municipiului București, și consiliile locale, cu avizul agenției (art. 23) au responsabilitatea înființării centrelor de asistare a victimelor violenței, precum și a centrelor de asistență a agresorilor. Legea 217/2003 prevede că adăposturile publice destinate victimelor violenței în familie trebuie să asigure gratuit servicii sociale de suport, cu respectarea standardelor de calitate, atât victimei, cât și copiilor aflați în îngrijirea acesteia, precum: protecție împotriva agresorului, îngrijire medicală, hrană, cazare, asistență psihologică și consiliere juridică, pe o perioada determinată, până la rezolvarea situației familiale.

Centrele pentru adăpostirea victimelor violenței în familie sunt unități de asistență socială, de regulă fără personalitate juridică, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie, nevoite să recurgă la acest serviciu de asistență socială. Primirea victimelor în adăpost se face numai în caz de urgență sau cu aprobarea scrisă a asistentului familial, atunci când izolarea victimei de agresor se impune ca măsură de protecție. Persoanelor care au comis actul de agresiune le este interzis accesul în incinta adăpostului unde se găsesc victimele. Izolarea de agresori a victimelor se face cu consimțământul acestora sau, după caz, al reprezentantului legal.

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ

ABORDAREA INTEGRATĂ A CAZURILOR DE

VIOLENȚĂ DOMESTICĂ

Managementul de caz – metodă generală în domeniul asistenței sociale

Conform „Ghidului de intervenție în cazurile de violență în familie” „managementul de caz este o metodă de coordonare a tuturor serviciilor de asistență medicală, psihologică și socială care constă în activitatea de identificare a necesităților victimei violenței în familie / agresorului familial, planificarea, coordonarea și monitorizarea implementării măsurilor din planul individual de asistență a acesteia / acestuia, în funcție de resursele disponibile”. Managementul de caz are ca scop:

– prevenirea fenomenului de violență în familie;

– asistarea și protejarea victimei violenței în familie aflată în situații de criză sau ante/post criză (din punct de vedere medical, psihologic, juridic, social);

– asistarea și protejarea altor membri ai familiei, indirect afectați de fenomenul violenței în familie;

– reinserția socio-profesională a victimei violenței în familie / membrilor indirect afectați, activități desfășurate de profesioniști în domeniul violenței în familie din diferite servicii sau instituții publice sau private.

Principiul fundamental al practicii managementului de caz este ca resursele să fie alocate în raport cu nevoile individului într-un mod care să fie eficient pentru ambele părți: rezultate pozitive pentru persoanele asistate și cost scăzut pentru servicii.

Eficiența managementului de caz este analizată în raport cu:

– alocarea resurselor în funcție de cerințele fiecărui caz;

– gradul de coordonare al serviciilor astfel încât să fie acoperite toate cerințele unui caz fără ca resursele să fie irosite;

– creșterea eficienței raportului: cost scăzut pentru serviciu – beneficii pentru persoana asistată.

Această practică de lucru presupune evaluarea nevoilor individului, a mediului social și a rețelei de servicii disponibile, evaluare ce are scop construirea unei strategii individuale de intervenție pe baza nevoilor prioritare și a resurselor disponibile. Asistentul social manager de caz identifică nevoile persoanei asistate și a serviciilor din rețea care sunt eficiente pentru acoperirea acestor nevoi. O importanță deosebită se va acorda stabilirii gradului de urgență în funcție de gravitatea actelor de violență. Acordarea și coordonarea serviciilor victimelor violenței în familie în practica managementului de caz se face de către managerul de caz, în general, sau de responsabilul de caz.

Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările și completările ulterioare, principalele etape în rezolvarea cazului sunt:

– evaluarea inițială;

– elaborarea planului de intervenție;

– evaluarea complexă;

– elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire;

– implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenție și în planul individualizat;

– monitorizarea;

– reevaluarea;

– evaluarea opiniei beneficiarului.

Etapa a I-a – Evaluarea inițială, identificarea, preluarea cazului

Semnalarea sau identificarea unui caz de violență conjugală presupune o evaluare inițială a problemei în vederea stabilirii nevoii de intervenție precum și preluării persoanelor care trebuie să beneficieze de asistență. Evaluarea inițială presupune o investigare sumară a situației cazului pentru a se decide dacă acesta face obiectul specificului instituției care oferă servicii sociale și dacă se încadrează în criteriile acesteia de sprijin. Evaluarea inițială trebuie să urmărească:

– să identifice aspectele care determină intervenția în regim de urgență și să constate dacă acestea afectează victima;

– să determine dacă membrii familiei sunt în situație de risc;

– posibilitățile de intervenție din partea familiei sau comunității astfel încât să nu fie necesară intervenția serviciilor de asistență specializate în regim de urgență.

În termen de maxim 72 de ore de la înregistrarea solicitării directe asistenții sociali din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială trebuie să facă o anchetă socială care să determine necesitatea intervenției de urgență – în cazul unui pericol de abuz imediat – sau referirea cazului spre servicii de urgență specializate.

Aplicația I – Semnalarea cazului, colectarea informațiilor de la cel ce semnalează cazul

– persoana ce semnalează cazul: victima violenței, A.D.

– mod de semnalare a cazului: prezentarea la sediul Serviciului Public de Asistență socială al Municipiului Timișoara

– informații oferite de persoana care semnalizează cazul

În dimineața zilei de 25 mai 2013 d-na A.D. s-a prezentat la sediul SPAS al Municipiului Timișoara pentru a cere ajutor în vederea întoarcerii acasă, a ei și a celor patru copii ai săi, cu care a fugit în urmă cu trei zile din cauza soțului, B.P. Aceasta prezenta, la o examinare sumară, contuzii, julituri, zgârieturi la nivelul feței și membrelor superioare. Părinții d-nei A.D. locuiesc în altă localitate și nu o pot ajuta, soacra este bătrână și îi este frică, iar ceilalți membri ai familiei se tem să se amestece, deoarece B. P. este violent.

Se utilizează Fișa de semnalare a cazului conform ANEXEI Nr. 1.

Etapa a II-a – Elaborarea planului de intervenție

În funcție de urgența și gravitatea cazului evaluarea inițială are loc în cel mai scurt timp. Se întocmește un raport de evaluare inițială în baza căruia se ia hotărârea continuării managementului de caz sau închiderii cazului prin referire sau orientare spre alte servicii sau instituții abilitate.

În cazul confirmării cazului, acesta va fi repartizat unui manager de caz, care împreună cu responsabilul de caz și al echipei pluridisciplinare va gestiona întreaga problemă. Intervenția în cazurile de violență conjugală solicită, poate mai mult ca în alte domenii, lucrul pe echipa interdisciplinară. În 90% dintre cazurile raportate de violență conjugală, polițiștii sunt primii chemați să intervină.

Echipa pluridisciplinară și interinstituțională poate fi formată din profesioniști în domeniul violenței în familie precum: asistent social, psiholog, psihoterapeut, psihiatru, pedagog, medic de diferite specialități, medic legist, polițist, jurist, referenți de specialitate, lucrători sociali, etc. Fiecare membru al echipei are sarcini precis descrise, prin specificul profesiei și al serviciului din care provine, dar, în același timp, anumite intervenții vor fi mai puțin specifice și vor constitui sarcini comune pentru toți membrii echipei.

După cum specifică Miftode Vasile în lucrarea sa Fundamente ale asistenței sociale „funcționarea echipei presupune desemnarea unei persoane cheie (persoană responsabilă, persoană releu) pentru caz. De regulă, persoana cheie este asistentul social care are în acest rol, următoarele sarcini:

să asigure corecta colectare și înregistrare în documente a informațiilor rezultate din intervențiile tuturor membrilor echipei;

să refere cazul la serviciile existente în comunitate;

să fie persoana de legătură între membrii echipei;

să fie persoana de contact pentru profesionistul care intervine într-un anumit moment, legat de problemele care pot apărea;

să fie persoana de contact direct, permanent pentru caz;

să convoace și să organizeze întâlnirile pentru discuțiile de caz;

să aibă în permanență o inventariere actualizată a nevoilor și resurselor existente la indivizii implicați, dar și în comunitate, pentru cazul dat;

să monitorizeze cazul.”

Responsabilul de caz elaborează în termen de maxim 30 zile de la înregistrarea cazului planul de intervenție individualizat și asigură transmiterea serviciilor și responsabilităților către fiecare membru al echipei.

Managementul de caz este impus de necesitatea optimizării activității, ceea ce nu se poate obține fără impunerea unor reguli sau principii de proiectare, administrare, conducere și control, fără o gestionare a tuturor activităților.

Aplicația a II-a – Analiza datelor urmată de elaborare planului de intervenție

Preluarea cazului – validitatea sesizării: Date fiind primele informații oferite de victimă, prezența celor patru copii speriați precum și în urma culegerii inițiale a datelor se constată cu certitudine existența unui caz de violență conjugală asupra soției și indirect asupra copiilor. A.D. este în situație de risc în cazul în care se întorce la domiciliu, deoarece lipsește de trei zile de acasă, a fugit după ce soțul său, B.P., fiind în stare avansată de ebrietate, a agresat-o fizic și a amenințat-o cu moartea. Membrii familiei lărgite se tem să intervină și nici nu vor să o ajute prin oferirea unui adăpost pentru câteva zile, deoarece soțul B.P. este cunoscut ca fiind agresiv. Se impune preluarea cazului de către S.P.A.S. Timișoara.

Determinarea urgenței investigației: Deoarece atât mama cât și cei patru copii prezentau urme ale violenței s-a hotărât investigarea și soluționarea imediată a cazului.

În vederea elaborării planului de intervenție se stabilește managerul de caz și echipa pluridisciplinară care va fi formată din:

– Asistent social Serviciul Public de Asistență Socială Municipiul Timișoara

– Medic de familie – Centrul Medical Dr. Stan din Municipiul Timișoara

– Medicul psihiatru – Secția de psihiatrie a Spitalului Județean

-· Psiholog – Centrul de Informare și Consiliere a Municipiului Timișoara

-· Cadrele didactice, învățători și diriginți ai celor patru copii

– Agent de poliție – Secția 4 Poliție Municipiul Timișoara

– Polițiști comunitari – Municipiul Timișoara

În vederea începerii consilierii d-nei A.D., se va întocmi „Referatul privind propunerea de transmitere a cazului adultului la Compartimentul Consiliere Servicii Sociale” conform Anexei nr. 2.

Etapa a III-a – Evaluarea complexă a persoanei asistate și a mediului de viață

Evaluarea complexă are în vedere cunoașterea problemelor și a resurselor persoanei asistate, evaluare necesară pentru elaborarea planului de intervenție.

Asistentul social în vederea realizării unei evaluări corecte și complete va urmări următoarele aspecte:

– voința persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru eliminarea formelor de violență în familie;

– cadrul familial – relațiile dintre membrii familiei, distribuția rolurilor și puterii în familie, situațiile în care familia a mai beneficiat de suportul serviciilor sociale;

-· gradul de integrare al persoanei asistate în comunitate;

– aspecte de natură intelectuală și economică.

Datele se vor obține de către asistentul social prin intervievarea:

– persoanei asistate;

– membrilor familiei;

– agresorului;

– părinților;

-· vecini sau colegi;

– specialiștii serviciilor comunitare.

Asistentul social împreună cu persoana asistată vor analiza informațiile raportându-se la punctele tari și punctele slabe pentru găsirea celor mai bune soluții. În urma analizei victima ajutată de asistentul social va stabili resursele pe care aceasta dorește să le utilizeze pentru remedierea situației și îndepărtarea factorilor de risc care favorizează violența.

Aplicația a III-a – Planul evaluării complexe – identificarea persoanelor ce vor fi intervievate

Victima

Agresorul

Membri ai familiei

Membrii familiei lărgite

Vecinii

Genograma familiei A

Legendă:

femeie, 43 ani bărbat, 45 ani bărbart decedat

STRUCTURAREA GHIDULUI DE INTERVIU CU VICTIMA:

Care este motivul prezenței la SPAS?

De câte ori ați mai solicitat ajutorul SPAS până acum și care au fost cauzele?

Soțul dvs. devine violent cu ușurință?

Își pierde controlul când bea?

Te împinge, te înțeapă, te trage de păr, folosește obiecte pentru a te lovi?

Te forțează să faci ceea ce nu vrei?

Este furios, nervos pentru o cauză aparentă?

Te împiedică să găsești argumente pentru a te apăra?

Te terorizează verbal?

10. Te controlează din punct de vedere financiar?

11. Încearcă să te împiedice să întâlnești prieteni, rude, să frecventezi locuri publice, să întâlnești persoane de sex opus?

Folosește intimidarea pentru a obține ce dorește?

Te face să crezi că tu ești cea vinovată pentru pierderea controlului?

Își dă impresia că este mai inteligent și mai capabil în a lua decizii?

Te face să te simți rușinată?

Te izolează de persoane cu care tu dorești să-ți împarți timpul?

Face anumite lucruri pentru care trebuie să te ascunzi față de alții?

Te contrazice pentru a produce confuzii?

Te face să te simți lipsită de valoare?

Îți diminuează realizările?

Te pune în încurcătură în public?

Are comportamente agresive și față de copii?

STRUCTURAREA GHIDULUI DE INTERVIU CU AGRESORUL

Aspecte predelincvențiale – familie de origine, consum de alcool, stres;

Numărul și tipul antecedentelor în ceea ce privește conflictele cu soția;

Circumstanțele producerii conflictelor cu soția;

Frecvența momentelor de liniște în famile.

Colectarea datelor – Familia A. D. – Municipiul Timișoara

Mama

Nume: A.D.

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Vârsta: 43 ani

Locul nasterii: Timișoara

Religie: catolică

Origine etnică: română

Studii: 10 clase

Ocupația: casnică

Locul de muncă: fără ocupație

Stare civilă: căsătorită

Starea de sănătate: clinic sănătoasă

Tatăl

Nume: B.P.

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Vârsta: 45 ani

Locul nașterii: Timișoara

Religie: catolică

Origine etnică: română

Studii: Școală profesională

Ocupația: șofer

Locul de muncă: fără ocupație

Stare civilă: căsătorit

Starea de sănătate: este suferind de psorizis și tulburare psihotică fond exogen.

Detalii privind copiii familiei A.D. – – Municipiul Timișoara

Nume: C. D.

Vârsta: 16 ani

Locul nașterii: Timișoara

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Religie: catolică

Origine etnică: română

Ocupația : elevă în clasa a X-a

Starea de sănătate: Suferă de rău de mișcare urmând tratament pentru a putea face naveta cu autubuzul la școală.

Nume: F. D.

Vârsta: 15 ani

Sex: feminin

Locul nasterii: Timișoara

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Religie: catolică

Origine etnică: română

Ocupația: elevă în clasa a IX-a

Starea de sănătate: clinic sănătoasă

Nume: S. D.

Vârsta: 13 ani

Sex: masculin

Locul nașterii: Timișoara

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Religie: catolică

Origine etnică: română

Ocupația: elev în clasa a VII-a

Starea de sănătate: clinic sănătos

Nume: P. D.

Vârsta: 8 ani

Sex: feminin

Locul nasterii: Timișoara

Adresa de domiciliu: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Adresa de rezidență: Municipiul Timișoara, jud. Timiș

Religie: catolică

Origine etnică: română

Ocupația : elevă în clasa a III-a

Starea de sănătate: clinic sănătoasă

Informații obținute de la victimă:

Femeia este agresată fizic de câte ori soțul consumă băuturi alcoolice. Sunt căsătoriți de 17 ani și au împreună patru copii cu vârstele cuprinse între 8 și 16 ani. Nici unul dintre soți nu a mai fost căsătorit înainte. S-au căsătorit din dragoste și o perioadă a fost bine. Chiar dacă nu au trăit în lux, banii câștigați de soț erau destui și era și înțelegere în casă. Familia locuiește în casa proprietate personală, situată în Timișoara, jud. Timiș. Locuința este formată din două camere și este modest mobilată. Situația materială a familiei este precară: soția este casnică (nu a lucrat niciodată și nu are nici o calificare profesională), soțul a lucrat ca muncitor în construcții până în urmă cu 5 ani când a avut un accident de muncă a căzut de pe schelele unei construcții în lucru); în urma accidentului a rămas cu o boală de piele (psoriazis) și cu o tulburare psihotică pe fond exogen. De atunci au apărut problemele financiare și soțul a început să consume băuturi alcoolice, deși medicul psihiatru care l-a îngrijit după accident i-a interzis cu desăvârșire consumul de alcool. Atunci când consumă alcool este violent atât fizic cât și verbal. Copiii intervin pentru a lua apărarea mamei și sunt și ei agresați. Veniturile familiei sunt formate din alocațiile de stat pentru copii, alocația familială complementară și ceea ce realizează din munci prestate ocazional, aproximativ 350 lei lunar. Rare sunt zilele când este liniște în familie. Chiar dacă nu-i bate B.D. vorbește foarte urât, înjură, țipă și-i ceartă din nimic. B.D. în urma accidentului are de urmat tratament zilnic dar de aproximativ 5 luni nu a mai fost la control și nici tratament nu a mai făcut. În antecedent, soțul a fost sancționat cu o amendă și un avertisment pentru agresarea soției. Dar datoria a trebuit să fie plătită tot din banii familiei. De atunci, A.D. a preferat să îndure injuriile și bătăile, pentru a nu mai fi nevoită să plătească amenzi. Acest ultim incident a fost mult mai grav. B.D. a băut neîntrerupt trei zile interval în care și-a agresat fizic soția și copiii, i-a amenințat că le scoate ochii cu furculița, că le leagă firele de curent electric la pat pentru a-i curenta și că le dă foc la haine în mijlocul casei. Pentru că au încercat să fugă i-a sechestrat pe toți în casă. Au reușit să fugă cu o seară înainte și cu ajutorul unui vecin care avea treabă în oraș au ajuns la DGASPC unde au fost primiți peste noapte la Centrul de primire minori în regim de urgență. A doua zi li s-a spus că în Centru nu pot să rămână decât copiii. Deoarece minorii nu au vrut să se despartă de mama lor au plecat împreună. Au luat legătura telefonic cu părinții lui A.D. care domiciliază în loc. O, dar aceștia au descurajat-o spunându-i că sunt prea bătrâni și că au pensiile prea mici pentru a o primi cu tot cu cei patru copii la ei. Soacra sa, deși locuiește în imediata vecinătate nu îi oferă nici un fel de sprijin fiindu-i teamă de reacția fiului său, cu care este de altfel certată. Femeia este descumpănită deoarece nu are posibilități să-și părăsească soțul și locuința, și dorește reabilitarea soțului.

Informații obținute de la agresor:

S-a căsătorit cu soția sa în urmă cu 17 ani. Nici unul dintre ei nu avea studii liceale, astfel încât angajarea a fost dificilă. Soția a încercat să se angajeze în câteva locuri dar nu a reușit, după care a rămas însărcinată și s-a ocupat de creșterea copiilor. În timp s-a obișnuit cu statul acasă. El a muncit din greu ca să aducă un ban în casă; a schimbat de-a lungul timpului mai multe locuri de muncă pentru a câștiga mai mult. Soțul susține că tot ce s-a realizat în casă este numai datorită muncii lui. În urmă cu aproximativ 5 ani a intervenit accidentul, și nu a reușit să se mai angajeze nicăieri. De atunci, soțul a insistat pe lângă soție să-și caute un loc de muncă, dar aceasta l-a refuzat în mod constant din cauza copiilor care trebuiesc mereu supravegheați și ajutați. Mai consumă din când în când câte un pahar de vin, dar consideră că nu face o crimă prin aceasta. S-a săturat să tot meargă la doctor, să se interneze în spital și să facă tratament. Referitor la ce s-a întâmplat înainte de fuga soției de acasă B.D. susține că aceasta exagerează mereu, că o mai lovește din când în când, dar numai din cauza ei deoarece niciodată nu îl ascultă. Își iubește copiii, este foarte mândru de rezultatele lor la învățătură și este dispus să facă orice efort pentru a-i întreține la școală.

Informații obținute de la membrii familiei

Copiii cei mari ai familiei povestesc cu lacrimi în ochi că le este dor de zilele liniștite când părinții lor nu se certau. Acum le este frică de tatăl lor când este sub influența băuturilor alcoolice. Ei se simt responsabili și se bagă mereu să o apere pe mama lor, astfel că se întâmplă ca tatăl lor să îi lovească și pe ei.

Informații obținute de la vecini

Vecinii familiei D. îl cunosc pe B.D. de mulți ani de zile. Aceștia spun despre el că este un vecin bun, săritor, harnic cu condiția să nu bea. Chiar și când nu bea se întâmplă să-și iasă din fire și să se enerveze, să țipe și să înjure din orice. Vecinii susțin că dacă B.D. se îmbată nu se mai poate controla. Chiar dacă aud certuri, și deși știu că B.D. o bate pe A.D., vecinii nu se amestecă de teamă.

HARTA ECO AD – COMUNITATE

Matricea procesului decizional

Planificarea intervenției împreună cu persoana asistată

Conform „Ghidului de intervenție în cazurile de violență în familie” planul individualizat de asistență și îngrijire reprezintă „ intenția de realizare a schimbărilor necesare și dorite pentru protecția victimelor violenței și asistența agresorului.”

Factorii de bază ai planificării intervenției sunt:

– stabilirea obiectivelor intervenției;

– identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor;

– stabilirea activităților pe care părțile implicate urmează să le realizeze;

– stabilirea procedurilor de lucru;

– stabilirea timpului de lucru.

Planul individualizat de protecție se concretizează în schimbarea comportamentelor individuale într-o perioadă de timp limitată, utilizând resursele alocate și totodată în menținerea modificărilor produse la nivelul beneficiarului. Acesta se realizează pe baza alegerilor, așteptărilor, scopurilor pe temen scurt și lung stabilite de beneficiar. Asistentul social are obligația de a respecta alegerile făcute de beneficiar și de a-i prezenta acestuia efectele alegerilor sale.

Colectarea datelor

– identificarea cauzelor agresiunii: situația economică precară a familiei; boala de care suferă B.D. și pe care nu dorește să o trateze, consumul de băuturi alcoolice de către soț, statutul de femeie casnică al soției;

– tehnicile utilizate în evaluarea complexă: scala revizuită a tacticilor de conflict; genograma; harta rețelei sociale; diagrama familială.

Analiza datelor

riscul de recidivă: foarte ridicat, datorită: consumului de băuturi alcoolice din partea soțului, bolii netratate, problemelor financiare cu care se confruntă familia, relațiilor dintre soți profund afectate, dificultatea găsirii imediate a unui loc de muncă pentru soție;

schimbări necesare pentru reducerea factorilor de risc: internarea lui B.D. în spital pentru evaluare medicală și reluarea tratamentului; asigurarea confortului emoțional pentru mamă și copii; eliminarea alcoolului și a anturajului vicios din viața soțului; înscrierea mamei la AJOFM pentru curs de calificare și ulterior găsirea unui loc de muncă;

identificarea nevoilor victimei: nevoi emoționale și afective; nevoi economice; informare, consiliere și orientare pe piața forței de muncă; ocuparea unui loc pe piața forței de muncă; reducerea tensiunilor din mediul familial;

Stabilirea obiectivelor

pe termen scurt – depășirea stării de criză;

pe termen lung – reabilitarea victimelor și terapia agresorului.

Stabilirea activităților

Consiliere socială

– reintegrare socială;

– reluarea relațiilor cu prietenii și vecinii;

Restabilirea mamei și a copiilor prin:

controale și tratamente medicale

consiliere psihologică

suport financiar (acordarea ajutorului social)

suport material (alimente, haine, produse igienico – sanitare prin colaborare cu Crucea Roșie)

înscrierea mamei la cursuri de calificare profesională

înscrierea mamei la AJOFM în vederea găsirii unui loc de muncă

Analiza câmpului de forțe

Terapia agresorului – Activități –

– internarea tatălui în spital pentru evaluare medicală și tratament

– consiliere psihologică pentru – stăpânirea furiei;

modificarea comportamentelor abuzive de comportament;

învățărea modurilor de interacțiune neagresive;

Centrul de Asistență destinat Agresorilor Familiali din Timișoara o oră pe săptămână

Implementarea planului de intervenție și monitorizarea

Intervenția este partea cea mai vizibilă a procesului de asistență. Planul de intervenție este lipsit de valoare dacă nu nu este înțeles și nu este bine definit modul cum va fi implementat. Pe parcursul implementării, asistentul social, manager de caz, va coordona realizarea activităților de asistență socială și de protecție a victimei în familie. În funcție de efectul intervenției asupra situației persoanei asistate, asistentul social, manager de caz, va decide continuarea sau modificarea acțiunilor prevăzute în planul de intervenție. Etapa de intervenție presupune acțiuni specifice de intervenție realizate de către managerul de caz, precum și mobilizarea și implicarea tuturor resurselor umane, finaciare, materiale, comunitare identificate de către acesta în vederea rezolvării cazului prin îndeplinirea obiectivelor planului de intevenție. Monitorizarea este un proces continuu de evaluare a eficienței intervenției. Monitorizarea are scopul de a se cunoaște dacă serviciile mai sunt corespunzătoare nevoilor persoanei asistate.

Totodată monitorizarea urmărește dacă pot fi realizate modificările cerute de evoluția cazului. Etapa de monitorizare presupune urmărirea și evaluarea permanentă a situației clientului pentru a se asigura starea de echilibru urmărită în rezolvarea cazului. Asistentul social nu intervine decât dacă se modifică date ale situației clientului sau intervin factori neprevăzuți care pot afecta echilibrul realizat.

Pe parcursul intervenției, A.D. și copiii și-au recâștigat confortului emoțional.

Agresorul B.D. urmează un program individual de asistență (consiliere, psihoterapie, tratament sub medicație pentru scoaterea de sub dependența consumului de alcool) în vederea evitării repetării actelor de violență.

A.D. a început să frecventeze cursurile de calificare în speranța găsirii unui loc de muncă pentru câștigarea independenței financiare.

Închiderea cazului și monitorizarea post – intervenție

Asistentul social decide, prin consultare cu supervizorul său, să încheie orice implicare în cazul instrumentat. Închiderea cazului se poate realiza fie conform planului de intervenție, atunci când asistentul social și-a atins obiectivele stabilite anterior, fie prin referire sau transfer către o altă instituție/alt serviciu social, atunci când situația problematică nu poate fi rezolvată de instituția sau serviciul social în care s-a instrumentat cazul până la acel moment.

Închiderea cazului este urmată de monitorizarea post – intervenție, cu atât mai mult cu cât victimele au rămas în preajma agresorului. Riscul de a repeta actele de violență rămâne chiar dacă agresorul a urmat un program individual de asistență. Închiderea cazului de violență în familie se realizează obligatoriu numai după ce specialiștii care au gestionat cazul dispun de suficiente informații care arată că atât victima cât și agresorul sunt capabili să facă față situațiilor de risc ce pot să apară.

Înainte de închiderea cazului, victimei i se vor comunica aspectele pe care specialiștii le-au identificat ca fiind posibilități de revenire ale violenței.

Închiderea cazului se face prin decizia autorității competente la recomndarea sistemului social, manager de caz. Cazul va fi înregistrat într-o bază de date astfel încât să se faciliteze accesul la informații în caz de redeschidere.

Evaluarea opiniei beneficiarului

Evaluarea opiniei beneficiarului de servicii de asistență socială cu privire la serviciile de care a beneficiat (feed-back) oferă posibilitatea analizei gradului de satisfacție resimțit de beneficiar.

CONCLUZII

Violența în familie reprezintă o problemă universală care afectează toate țările lumii, indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor segmentelor societății. Comunitatea internațională a recunoscut că violența în familie reprezintă un fenomen grav, care afectează drepturile fundamentale ale omului la viață, siguranță, libertate, demnitate, integritate fizică și psihică, adoptând o serie de documente internaționale care recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ și financiar ce se impun pentru a preveni și combate fenomenul violenței împotriva femeii. Platforma de acțiune – a 4 -a Conferință mondială ONU asupra femeii (Beijing, 1995) prevede un capitol distinct destinat măsurilor specifice pe care toate statele semnatare trebuie să le adopte în domeniul prevenirii și combaterii violenței împotriva femeii. Consiliul Europei a formulat o serie de recomandări pentru guvernele statelor membre „să informeze opinia publică asupra caracteristicilor specifice, gravității și dimensiunilor acestui fenomen și să sprijine măsurile care au ca scop combaterea acestui fenomen”. Totodată, se recomandă să încurajeze organizarea agențiilor, asociațiilor și fundațiilor care au ca scop ajutorarea și asistarea victimelor violenței în familie.

Violența domestică reprezintă o problemă socială cu consecințe grave atât pentru familia care trăiește în violență, cât și pentru comunitatea care nu intervine și nu rezonează prin compasiune la suferința celuilalt. Ca boală, ea se manifestă asemeni psihozelor, având momente de remisie și de acutizare. Faza de acutizare, însemnând o situație de criză, are și valențele cele mai mari pentru schimbare. Această schimbare poate apărea fie din interior, prin decizia fermă a femeii de a întreprinde ceva spre a se proteja, fie din exterior, printr-un sprijin social oferit de familia lărgită, colegi, vecini sau practicieni ai unor servicii de resort. Nici mentalitatea, nici pregătirea profesioniștilor nu vin încă să aducă soluții reale pentru situațiile familiilor și a femeilor victime ale violenței domestice.

Criza este trăită de femeia victimă cu tot amalgamul de sentimente specific pierderii: negarea gravității a ceea ce se întâmplă, depresia specifică pierderii siguranței, vinovăția și sentimentul de responsabilitate pentru cele întâmplate, anxietate cu privire la situația prezentă și evoluția viitoare a lucrurilor, furie și resentimente față de agresor, dar și față de alte persoane semnificative pentru victimă și de la care aceasta ar aștepta un sprijin (mama, părinți, frați, poliția etc.). Singura soluție este separarea reală. Femeia victimă trebuie ajutată să ia această hotărâre. Ea trebuie să simtă solidaritatea umană în momentul crizei și trebuie ajutată să vadă realitatea care o așteaptă atât pe direcția separării, cât și pe direcția păstrării relației. Adesea, dificultatea majoră pentru femeie o reprezintă lipsa unor mijloace de subzistență individuală. În această situație ea trebuie ajutată să-și găsească un loc de muncă. Integrarea socio-profesională este un pas important spre rezolvarea unei situații profund carențiale.

Pentru ca aceste lucruri să se petreacă sunt necesare schimbări mari la nivelul viziunii comunității asupra fenomenului de violență în familie. Comunitatea trebuie să înțeleagă costurile pe care le plătește în prezent pentru aceste cazuri și să conștientizeze riscul trecerii modelelor de relaționare în familie de la o generație la alta. Familiile bântuite de violența domestică nu pot oferi un cadru propice de creștere copiilor.

Un mod de educare a mentalității îl reprezintă crearea serviciilor de specialitate. Aceasta însă presupune specialiști formați. Este vorba despre polițiști, asistenți sociali, juriști, profesori, psihologi, psihiatri, medici de familie, asistenți medicali. Desigur, toate acestea au un preț. Dar puse în balanță cu pierderile suferite prin continuarea și poate chiar agravarea fenomenelor de violență în familie aceste prețuri par ca fiind neînsemnate. Serviciile și specialiștii trebuie să lucreze într-o rețea care să poată veni în ajutorul femeii victimă a bărbatului agresor în orice moment sau loc, cu maximă eficiență. Specialiștii ar trebui să constituie ochiul mereu treaz, veghind asupra bunăstării comunității.

O practică utilă pentru menținerea unei vigilențe comunitare legate de violența în familie o poate constitui, conform experienței din alte țări, crearea și funcționarea unor grupuri de reflexie, alcătuite din profesioniști implicați atât prin formația lor, cât și prin locurile de muncă, în rezolvarea situațiilor de violență în familie. Manifestări mai deosebite, măsuri mai urgente sau variate față de procedurile de rutină, nevoia schimbărilor unor prevederi și reglementări legale în vederea unei mai eficiente intervenții sunt teme ale întâlnirilor acestor grupuri. Schimbarea în sistem poate fi provocată doar prin pregătirea specialiștilor și campanii publice care să pledeze pentru stoparea fenomenului de violență în familie.

Cunoașterea fenomenului trebuie să stea la bază și să ghideze formarea profesioniștilor, crearea serviciilor și dezvoltarea legislației și a reglementărilor legale. Această cunoaștere trece obligatoriu prin alcătuirea unor statistici privind amploarea fenomenului. Statisticile constituie rezultatul activității unui sistem de colectare și înregistrare a datelor. Cercetări organizate pe echipe multidisciplinare și având scopul unor acțiuni în favoarea victimelor pot conduce la rezultate care să faciliteze atât crearea serviciilor necesare, cât și promovarea unei legislații eficiente.

Organizațiile neguvernamentale, prin rolul lor de senzori ai nevoilor comunității și, în același timp, prin abilitățile de a căuta fondurile necesare, trebuie să aibă un rol de primă linie în abordarea corectă a fenomenului de violență în familie. Ele pot crea servicii, forma specialiști, iniția cercetări, iniția acțiuni de promovare a unei legislații adecvate. Organizațiile neguvernamentale au datoria de a nu uita că lucrurile care nu se văd continuă să existe.

Procesul de conștientizare a publicului cu privire la amploarea și gravitatea fenomenului violenței în familie în România s-a dezvoltat la sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000. La acea vreme, organizațiile care ofereau servicii și asistență victimelor au contribuit la conștientizarea publicului, au desfășurat campanii de informare a publicului și au promovat adoptarea unei norme legale noi (Legea nr. 217/2003 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie). Având în vedere importanța care se acordă din ce în ce mai mult în România, ca țară membră a Uniunii Europene, securității cetățeanului atât sub aspect social, cât mai ales din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale omului, preocuparea pentru combaterea violenței în familie devine o problemă de politică națională. În acest context, legislația, strategiile în domeniu și acțiunile de intervenție, dar și de sensibilizare a populației pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen grav sunt într-o continuă evoluție și perfectare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

BERGE Andre, Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinților la căsătoria copiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977

BUTOI Tudorel (coord.), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, Ed. Extreme Group, București, 2000

COCA C., Violența la sfârșit de mileniu, Ed. Univ. “Al.I. Cuza”, Iași, 2000

CONSTANTINESCU Maria, Sociologia familiei. Probleme teoretice și aplicații practice, Ed. Universității din Pitești, 2004

CURIC Ina, VĂETIȘI Lorena, Inegalitatea de gen. Violența invizibilă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005

DRUȚĂ Florin, Psihosociologia familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998

GIRARD Rene, Violența și sacrul, Ed. Nemira, București, 1995

ILUȚ Petru, Sociologia familiei, Ed. Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993

MACAVEI Georgiana, Drepturile femeii la sfârșit de mileniu II, Ed. L.A.D.O., București, 1997

MÂNDRILĂ Carmen Gabriela, Dinamica familiei și elemente de asistență socială, Ed. Pim, Iași, 2003

MASTACAN Olivian, Violența în familie. Aspecte teoretice și practice, Ed. Valahia University Press, Târgoviște, 2005

MIRCEA Alexandru, Violența domestică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, Șanse egale, șanse reale, Ed. I.R.D.O., București, 1995

MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, ȘERBĂNESCU Rodica (coord.), Drepturile femeii. Egalitate și parteneriat, Ed. I.R.D.O., București, 1997

MUNTEAN Ana, POPESCU Marciana, POPA Smaranda, Victimele violenței domestice – copiii și femeile, Ed. Eusrostampa, Timișoara, 2007

NAUM Monica, JURCĂ Constantin, Violența în familie în perspectiva Uniunii Europene, Ed. Muntenia, Constanța, 2005

RĂDULESCU Sorin M., Sociologia violenței intrafamiliale, Ed. Lumina Lex, București, 2001

ROPOTICĂ Ina-Maria, Violența intrafamilială, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

ROTH-SARMOSKÖZI Maria, Copii și femei, victime ale violenței, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005

ȚON Elisabeta, ȚON Iosif, Violența de familie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2006

VĂDUVA Grațiela, Analiza și prevenirea violențelor în familie, Ed. Ministerului de Interne, București, 2000

VOINEA Maria, Psihosociologia familiei, Ed. Universității București, 1996

WILKINSON Bruce H., Portretul biblic al căsniciei, Ed. World Teach, Oțelu Roșu, 2005

ZAMFIR Elena, ZAMFIR Cătălin, Situația femeii în România, Ed. Expert, București, 2001

*** Carta drepturilor familiei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iași, 2000

*** Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul II către femei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iași, 2000

*** Starea societății românești după zece ani de tranziție, Ed. Expert, București, 2000

*** Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro

*** www.anpf.ro (pagina web oficială a Agenției Naționale pentru Protecția Familiei)

ANEXE

ANEXA Nr. 1

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

FIȘĂ DE SEMNALARE

NUMELE ȘI PRENUMELE ……….………………………………………..…………………

Domiciliul…………………………………………………. Vârsta … telefon .………………..

Tipul de sesizare: directa/scrisă/petiție/autosesizare …………………………………..……….

Numele, prenumele și adresa persoanei/instituției care sesizează ………..…………………….

Evaluarea inițială: (se vor nota date cu privire la datele de identitate ale copilului, ale familiei, dacă a mai solicitat sprijin la alte instituții, orice date relevante care conduc la rezolvarea cazului ):

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Diagnoza socială: ____________________________________________________________

Demersuri privind rezolvarea cazului: __________________________________________

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Soluționarea cazului: ________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Cazul este alocat _____________________ biroului _________________ spre colaborare.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Servicii Sociale,

Inspector specialitate,

ANEXA Nr. 2

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr. ______ din _________

Se aprobă,

Director

REFERAT

privind propuneri de transmitere a cazului copilului/adultului la Compartimentul Consiliere Servicii Sociale ________________________________ .

Subsemnata/ul _________________________ având funcția de _______________ Serviciul Public de Asistență Socială, a fost sesizat prin ____________________________________ cu privire la situația copilului/adultului _____________________________________ și în urma verificărilor efectuate am constatat următoarele:

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Față de situația constatată, se impune referirea cazului către Compartimentul Consiliere Servicii Sociale.

Șef Serviciu, Șef Birou, Întocmit,

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

ANCHETA PSIHO-SOCIALĂ

1. Persoana care completează ancheta socială

Nume

Funcția

Instituția

Data întocmirii

2. Sursa sesizării

3. Detalii privind membrii familiei

Părinți

Mama Tatăl

Nume Nume

Adresa de domiciliu Adresa de domiciliu

Adresa de rezidență Adresa de rezidență

Data nașterii Data nașterii

CNP CNP

Locul nașterii Locul nașterii

Religie Religie

Origine etnică Origine etnică

Ocupația Ocupația

Locul de muncă Locul de muncă

5. Alți membri ai familiei (copii, alte persoane care locuiesc cu familia)

Nume Relația Data nașterii

1

2

3

4

5

6

6. Situația economico-socială a familiei

7. Climatul familial

8. Rețeaua socială/legatura cu comunitatea

9. Situația economică (venit etc.)

10. Educația copilului/copiilor

11. Locuința (condiții sanitare, mobilă, utilități etc.)

12. Satisfacerea nevoilor medicale

13. Istoric familial relevant

14. Descriere problemei/problemelor copilului/familiei

15. Prezentarea situațiilor/evenimentelor

16. Identificarea nevoilor

17. Sumar al concluziilor asistentului social

18. Recomandările asistentului social

Semnatura

Asistentului Social

ANEXA Nr. 3

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENTUL CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘĂ DE EVALUARE INIȚIALĂ

Datele personale ale solicitantului:

Numele și prenumele ……………………………………………………………………..……

Data și locul nașterii…………….…………………..………………………………………….……

Domiciliul:…………………………………..……………………………………………….….

Date personale privind familia:

Mama

Nume și prenume………………………………………..………………………..…………….

Data și locul nașterii……………………………………………………………………………..

Pregătirea școlară/profesională…………………………………….…………………………….

Ocupația……………………………………………………………………………………..….

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Tata

Nume și prenume…………………………………………………………………………..……

Data și locul nașterii………………………………………………………………………..……

Pregătirea școlară/profesională…………………………………………………………………..

Ocupația……………………………………………………………………………..………….

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Frați / Alte rude

Nume și prenume ………………………………………………………………………………..

Data și locul nașterii………………………………………………….………………….………

Pregătirea școlară/profesională………………………………………….………………………….

Ocupația…………………………………………………………………………………………

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Nume și prenume…………………………………………………………………………………

Data și locul nașterii…………………………………………………..…………………………

Pregătirea școlară/profesională …………………………………………….………………….

Ocupația…………………………………………………………………………………………

Domiciliul…………………………………………………………………….………………….

Date despre mediul de viață al solicitantului (locuința, școala/serviciul, relațiile cu colegii, etc.): ………………………………………………………………………………………………..…

…………………………………………………………………………………………………..

Dificultățile cu care se confruntă solicitantul și serviciile la care a apelat până în prezent

…………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………

Motivul solicitării serviciilor CSS:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Așteptările solicitantului de la CSS referitor la motivul expus:

…………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………..

Observații:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Recomandări:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Numele și prenumele inspectorului:……………………………………………………………..

Semnătura:

Data:

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU,

FIȘA DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ A FAMILIEI

Numele familiei………………………………………….………………………………………

Membrii familiei

Pentru fiecare membru al familiei se evaluează următoarele aspecte:

a. Dezvoltare cognitivă

b. Dezvoltarea socio-afectivă

c. Relațiile cu ceilalți membrii ai familiei

d. Atitudinea față de dificultățile cu care familia se confruntă și pentru care s-a adresat CCS

1. Nume și prenume………………………………………………………………………….….

a. …………………………………………………………………………………………………

b. …………………………………………………………………………………………………

c. ………………………………………………………………………………………….…..…

d. ………………………………………………………………………………………….….…

2. Nume și prenume…………………………………………………………………………………

a. ………………………………………………………………………………………..………

b. …………………………………………………………………………………………..……

c. …………………………………………………………………………………………..……

d. …………………………………………………………………………………………..……

3. Nume și prenume………………………………………………………………………………

a. ………………………………………………………………………………………………….

b. …………………………………………………………………………………………….….

c. …………………………………………………………………………………………….….

d. …………………………………………………………………………………………………

Resursele familiei în vederea depășirii dificultăților pentru care s-a adresat CCSS

…………………………………………………………………………………………….….…

……………………………………………………………………………………………..….…Observații……………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………

Propuneri ………………………………………………………………………………….….…

…………………………………………………………………………………………….….…

Psiholog…………………

Data………………………

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

PLAN PERSONALIZAT DE CONSILIERE

Nume și prenume beneficiar …….…………………….…………………… vârsta ………………

Data întocmirii P.P.C. ………………………………………………………..……………………

Scurt istoric personal: …………………………………..………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

servicii specializate oferite beneficiarului ………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Problematica cazului (situația actuală): ……………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiective stabilite împreună cu beneficiarul în vederea depășirii situației de criză:

……………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Activități corespunzatoare atingerii obiectivelor (modalități de intervenție):

……………………………………………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………….

Durata activităților: ……………………………………………..………………………………

Rezultate și concluzii la închiderea cazului

……………………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………………………

Șef Serviciu Compartiment Consiliere Responsabil caz

Servicii Sociale

Inspector de specialitate

VIZAT,

DIRECTOR

CONTRACT CU BENEFICIARUL / REPREZENTANTUL LEGAL

Încheiat astăzi ___________ între Domnul/Doamna _______________________________ în

calitate de ……………………………… la compartimentul …………………………………………………….. și

Domnul/Doamna _____________________________ în calitate de părinte/reprezentant legal

al copilului (numele și prenumele copilului) /beneficiar ______________________________, născut la data de __________________ , domiciliat în _______________________________ pentru care se impune consiliere socială.

I. Scopul contractului

Asigurarea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul personalizat de consiliere.

II. Obligațiile părților

1. Compartimentul Consiliere Servicii Sociale se obligă:

a) să respecte normele deontologiei profesionale;

b) să asigure organizarea și desfășurarea calitativă, și în bune condiții a ședințelor de consiliere, după următoarele norme:

– discreție și confidențialitate;

– profesionalism și calitatea serviciilor;

– cadru securizant și de încredere;

– respectarea opiniilor clientului.

c) să ofere de fiecare dată un raspuns profesional în ceea ce privește evoluția cazului.

2. Dl/Dna/Dra……………………………………………………….se obligă:

a) să respecte obiectivele și programul ședințelor de consiliere (ora, frecvența, etc.);

b) să se implice în mod activ în toate demersurile programului de consiliere, conștient fiind de faptul că soluția vine în primul rând din partea lui;

c) să păstreze confidențialitatea informațiilor în afara cabinetului;

d) să manifeste sinceritate și deschidere la întrebările puse de consilier pe tot parcursul programului de consiliere;

e) să manifeste deschidere emoțională;

f) să nu recurgă la nici un fel de violență (fizică, verbală, sexuală, etc.);

g) să prezinte consilierului informații despre situația familială, starea de sănătate, etc. Dacă prezentul CONTRACT nu este respectat de către solicitanții ședințelor de consiliere, membrii Compartimentului Consiliere Servicii Sociale își rezervă dreptul de a închide cazul.

III. Durata contractului

Prezentul contract intră în vigoare de la data semnării lui și va fi valabil pe perioada de implementare a planului de consiliere personalizat.

IV. Clauze finale

a. Orice modificare adusă prezentului contract se face prin acordul ambelor părți.

b. În caz de nerespectare, din motive obiective, a celor stipulate în prezentul contract, se va reevalua situația creată și se va stabili de comun acord, noile măsuri care se impun (de ex. reducerea dimensiunilor planului actual, găsirea de soluții alternative, sprijin suplimentar etc.)

c. În caz de nerespectare a prevederilor din prezentul contract, contractul va fi reziliat și întreg procesul de evaluare a copilului/beneficiarului se va relua.

d. Altele

Prezentul contract s-a încheiat în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare parte.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Beneficiar/Părinte/Reprezentant

Servicii Sociale Legal al copilului

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE CONSILIERE

Nume și prenume ………………………………………………………………………………………………………….

Definirea problemei ………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Resursele clientului ……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiectiv pe termen lung:

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiective specifice: ……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Evaluarea intervenției: …………………………………………………………….……………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Locul și data consilerii:

COMPARTIMENT CONSILIERE

SERVICII SOCIALE,

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE MONITORIZARE PE PARCURSUL INTERVENȚIEI

Numele familiei/clientului: …………………………………………………………………………………………….

Membrii familiei: ………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Motivul pentru care familia/clientul s-a adresat CCS ………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Stadiul atingerii fiecărui obiectiv în parte din PPC ……………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Intervențiile de care a beneficiat în vederea atingerii fiecărui obiectiv din PPC …………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Evoluția în atingerea obiectivelor PFC …………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Atitudinea familiei/clientului privind derularea intervențiilor …………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Observații …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Propuneri …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Comentarii ……………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Responsabil de intervenție: …………………………………..

Data: ………………………..

Am primit, Manager caz / responsabil caz ……………………………………………………..

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

RAPORT DE MONITORIZARE

Data și locul consilierii: …………………………………………………………………………

Participanți: ……………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Descrierea problemei: ………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Modalități de abordare (tehnica abordată și scopul): …………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Tema pentru următoarea întâlnire: …………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Data și locul următoarei întâlniri: ………………………………………………………….………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

RESPONSABIL CAZ

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE MONITORIZARE POST-SERVICII

Numele familiei/clientului: …………………………………………………………………………………………….

Membrii familiei: ………………………………………………………………………………………………………….

Motivul pentru care familia/clientul s-a adresat CCS ………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Scopul întâlnirii profesionist-familie/client ……………………………………………………………………..

Modalități de relaționare intrafamilială (relația dintre membrii familiei, atmosfera intrafamilială) ……………………………………………………………………………………………………………………………………

Modalități de rezolvare a problemelor cu care se confruntă în prezent …………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Resurse în depășirea dificultăților psiho-sociale ………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Opinia familiei/clientului referitor la situația prezentă ………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Observații …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Propuneri ……………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Când copilul este subiectul principal al monitorizării se consemnează și aspecte legate de:

Dezvoltarea fizică: ……………………………………………………………………………………………………….

Dezvoltarea cognitivă: ………………………………………………………………………………………………….

Dezvoltarea socio-emoțională: ………………………………………………………………………………………

Atitudini și comportamente în diverse situații referitoare la motivele care au stat la baza intervenției ………………………………………………………………………………………………………….

Comentarii…………………………………………………………………………………………………………………….

Compartiment Consiliere Servicii Sociale:……………………

Data:………………………………………..

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

DIRECTOR

FIȘĂ DE REDIRECȚIONARE A CAZULUI CĂTRE

INSTITUȚIA/SERVICIUL/CENTRUL

…………………………………………………………………………..

Numele și prenumele beneficiarului/domiciliul ……….……………………………………….

Data preluării cazului……………………………………………………………………………………

Data redirecționării cazului…………………………………………………………………………….

Motivul redirecționării cazului…………………………………………………………..……….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Inspector de specialitate,

Servicii Sociale

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

DIRECTOR

RAPORT DE ÎNCHIDERE CAZ

Numele și prenumele beneficiarului / domiciliu_____________________________________

___________________________________________________________________________

Data preluării cazului ____________________________

Data închiderii cazului ____________________________

Ca urmare a finalizării perioadei de monitorizare, pe baza rapoartelor de monitorizare post-servicii, s-a decis închiderea cazului din punct de vedere al intervențiilor compartimentului Consiliere Servicii Sociale.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Servicii Sociale,

Am primit,

Manager de caz / responsabil caz

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ TIMIȘOARA

COMPARTIMENTUL CONSILIERE SERVICII SOCIALE

NR. DIN …………..

Fișă de evaluare a opiniei beneficiarului / reprezentantului

legal al copilului

Numele și prenumele beneficiarului / reprezentantului legal al copilului /domiciliu……………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Având în vedere faptul că am beneficiat de serviciile compartimentului Consiliere Servicii Sociale din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială Timișoara, apreciez calitatea și oportunitatea acestora ca fiind ………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

BENEFICIAR,

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

BERGE Andre, Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinților la căsătoria copiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977

BUTOI Tudorel (coord.), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, Ed. Extreme Group, București, 2000

COCA C., Violența la sfârșit de mileniu, Ed. Univ. “Al.I. Cuza”, Iași, 2000

CONSTANTINESCU Maria, Sociologia familiei. Probleme teoretice și aplicații practice, Ed. Universității din Pitești, 2004

CURIC Ina, VĂETIȘI Lorena, Inegalitatea de gen. Violența invizibilă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005

DRUȚĂ Florin, Psihosociologia familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998

GIRARD Rene, Violența și sacrul, Ed. Nemira, București, 1995

ILUȚ Petru, Sociologia familiei, Ed. Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993

MACAVEI Georgiana, Drepturile femeii la sfârșit de mileniu II, Ed. L.A.D.O., București, 1997

MÂNDRILĂ Carmen Gabriela, Dinamica familiei și elemente de asistență socială, Ed. Pim, Iași, 2003

MASTACAN Olivian, Violența în familie. Aspecte teoretice și practice, Ed. Valahia University Press, Târgoviște, 2005

MIRCEA Alexandru, Violența domestică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, Șanse egale, șanse reale, Ed. I.R.D.O., București, 1995

MOROIANU-ZLĂTESCU Irina, ȘERBĂNESCU Rodica (coord.), Drepturile femeii. Egalitate și parteneriat, Ed. I.R.D.O., București, 1997

MUNTEAN Ana, POPESCU Marciana, POPA Smaranda, Victimele violenței domestice – copiii și femeile, Ed. Eusrostampa, Timișoara, 2007

NAUM Monica, JURCĂ Constantin, Violența în familie în perspectiva Uniunii Europene, Ed. Muntenia, Constanța, 2005

RĂDULESCU Sorin M., Sociologia violenței intrafamiliale, Ed. Lumina Lex, București, 2001

ROPOTICĂ Ina-Maria, Violența intrafamilială, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

ROTH-SARMOSKÖZI Maria, Copii și femei, victime ale violenței, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005

ȚON Elisabeta, ȚON Iosif, Violența de familie, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2006

VĂDUVA Grațiela, Analiza și prevenirea violențelor în familie, Ed. Ministerului de Interne, București, 2000

VOINEA Maria, Psihosociologia familiei, Ed. Universității București, 1996

WILKINSON Bruce H., Portretul biblic al căsniciei, Ed. World Teach, Oțelu Roșu, 2005

ZAMFIR Elena, ZAMFIR Cătălin, Situația femeii în România, Ed. Expert, București, 2001

*** Carta drepturilor familiei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iași, 2000

*** Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul II către femei, (Sfântul Scaun), Ed. Presa Bună, Iași, 2000

*** Starea societății românești după zece ani de tranziție, Ed. Expert, București, 2000

*** Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro

*** www.anpf.ro (pagina web oficială a Agenției Naționale pentru Protecția Familiei)

ANEXE

ANEXA Nr. 1

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

FIȘĂ DE SEMNALARE

NUMELE ȘI PRENUMELE ……….………………………………………..…………………

Domiciliul…………………………………………………. Vârsta … telefon .………………..

Tipul de sesizare: directa/scrisă/petiție/autosesizare …………………………………..……….

Numele, prenumele și adresa persoanei/instituției care sesizează ………..…………………….

Evaluarea inițială: (se vor nota date cu privire la datele de identitate ale copilului, ale familiei, dacă a mai solicitat sprijin la alte instituții, orice date relevante care conduc la rezolvarea cazului ):

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Diagnoza socială: ____________________________________________________________

Demersuri privind rezolvarea cazului: __________________________________________

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Soluționarea cazului: ________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Cazul este alocat _____________________ biroului _________________ spre colaborare.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Servicii Sociale,

Inspector specialitate,

ANEXA Nr. 2

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr. ______ din _________

Se aprobă,

Director

REFERAT

privind propuneri de transmitere a cazului copilului/adultului la Compartimentul Consiliere Servicii Sociale ________________________________ .

Subsemnata/ul _________________________ având funcția de _______________ Serviciul Public de Asistență Socială, a fost sesizat prin ____________________________________ cu privire la situația copilului/adultului _____________________________________ și în urma verificărilor efectuate am constatat următoarele:

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Față de situația constatată, se impune referirea cazului către Compartimentul Consiliere Servicii Sociale.

Șef Serviciu, Șef Birou, Întocmit,

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

ANCHETA PSIHO-SOCIALĂ

1. Persoana care completează ancheta socială

Nume

Funcția

Instituția

Data întocmirii

2. Sursa sesizării

3. Detalii privind membrii familiei

Părinți

Mama Tatăl

Nume Nume

Adresa de domiciliu Adresa de domiciliu

Adresa de rezidență Adresa de rezidență

Data nașterii Data nașterii

CNP CNP

Locul nașterii Locul nașterii

Religie Religie

Origine etnică Origine etnică

Ocupația Ocupația

Locul de muncă Locul de muncă

5. Alți membri ai familiei (copii, alte persoane care locuiesc cu familia)

Nume Relația Data nașterii

1

2

3

4

5

6

6. Situația economico-socială a familiei

7. Climatul familial

8. Rețeaua socială/legatura cu comunitatea

9. Situația economică (venit etc.)

10. Educația copilului/copiilor

11. Locuința (condiții sanitare, mobilă, utilități etc.)

12. Satisfacerea nevoilor medicale

13. Istoric familial relevant

14. Descriere problemei/problemelor copilului/familiei

15. Prezentarea situațiilor/evenimentelor

16. Identificarea nevoilor

17. Sumar al concluziilor asistentului social

18. Recomandările asistentului social

Semnatura

Asistentului Social

ANEXA Nr. 3

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENTUL CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘĂ DE EVALUARE INIȚIALĂ

Datele personale ale solicitantului:

Numele și prenumele ……………………………………………………………………..……

Data și locul nașterii…………….…………………..………………………………………….……

Domiciliul:…………………………………..……………………………………………….….

Date personale privind familia:

Mama

Nume și prenume………………………………………..………………………..…………….

Data și locul nașterii……………………………………………………………………………..

Pregătirea școlară/profesională…………………………………….…………………………….

Ocupația……………………………………………………………………………………..….

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Tata

Nume și prenume…………………………………………………………………………..……

Data și locul nașterii………………………………………………………………………..……

Pregătirea școlară/profesională…………………………………………………………………..

Ocupația……………………………………………………………………………..………….

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Frați / Alte rude

Nume și prenume ………………………………………………………………………………..

Data și locul nașterii………………………………………………….………………….………

Pregătirea școlară/profesională………………………………………….………………………….

Ocupația…………………………………………………………………………………………

Domiciliul………………………………………………………………………………………..

Nume și prenume…………………………………………………………………………………

Data și locul nașterii…………………………………………………..…………………………

Pregătirea școlară/profesională …………………………………………….………………….

Ocupația…………………………………………………………………………………………

Domiciliul…………………………………………………………………….………………….

Date despre mediul de viață al solicitantului (locuința, școala/serviciul, relațiile cu colegii, etc.): ………………………………………………………………………………………………..…

…………………………………………………………………………………………………..

Dificultățile cu care se confruntă solicitantul și serviciile la care a apelat până în prezent

…………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………

Motivul solicitării serviciilor CSS:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Așteptările solicitantului de la CSS referitor la motivul expus:

…………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………..

Observații:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Recomandări:

………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………….

Numele și prenumele inspectorului:……………………………………………………………..

Semnătura:

Data:

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU,

FIȘA DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ A FAMILIEI

Numele familiei………………………………………….………………………………………

Membrii familiei

Pentru fiecare membru al familiei se evaluează următoarele aspecte:

a. Dezvoltare cognitivă

b. Dezvoltarea socio-afectivă

c. Relațiile cu ceilalți membrii ai familiei

d. Atitudinea față de dificultățile cu care familia se confruntă și pentru care s-a adresat CCS

1. Nume și prenume………………………………………………………………………….….

a. …………………………………………………………………………………………………

b. …………………………………………………………………………………………………

c. ………………………………………………………………………………………….…..…

d. ………………………………………………………………………………………….….…

2. Nume și prenume…………………………………………………………………………………

a. ………………………………………………………………………………………..………

b. …………………………………………………………………………………………..……

c. …………………………………………………………………………………………..……

d. …………………………………………………………………………………………..……

3. Nume și prenume………………………………………………………………………………

a. ………………………………………………………………………………………………….

b. …………………………………………………………………………………………….….

c. …………………………………………………………………………………………….….

d. …………………………………………………………………………………………………

Resursele familiei în vederea depășirii dificultăților pentru care s-a adresat CCSS

…………………………………………………………………………………………….….…

……………………………………………………………………………………………..….…Observații……………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………

Propuneri ………………………………………………………………………………….….…

…………………………………………………………………………………………….….…

Psiholog…………………

Data………………………

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

PLAN PERSONALIZAT DE CONSILIERE

Nume și prenume beneficiar …….…………………….…………………… vârsta ………………

Data întocmirii P.P.C. ………………………………………………………..……………………

Scurt istoric personal: …………………………………..………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

servicii specializate oferite beneficiarului ………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Problematica cazului (situația actuală): ……………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiective stabilite împreună cu beneficiarul în vederea depășirii situației de criză:

……………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Activități corespunzatoare atingerii obiectivelor (modalități de intervenție):

……………………………………………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………….

Durata activităților: ……………………………………………..………………………………

Rezultate și concluzii la închiderea cazului

……………………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………………………

Șef Serviciu Compartiment Consiliere Responsabil caz

Servicii Sociale

Inspector de specialitate

VIZAT,

DIRECTOR

CONTRACT CU BENEFICIARUL / REPREZENTANTUL LEGAL

Încheiat astăzi ___________ între Domnul/Doamna _______________________________ în

calitate de ……………………………… la compartimentul …………………………………………………….. și

Domnul/Doamna _____________________________ în calitate de părinte/reprezentant legal

al copilului (numele și prenumele copilului) /beneficiar ______________________________, născut la data de __________________ , domiciliat în _______________________________ pentru care se impune consiliere socială.

I. Scopul contractului

Asigurarea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul personalizat de consiliere.

II. Obligațiile părților

1. Compartimentul Consiliere Servicii Sociale se obligă:

a) să respecte normele deontologiei profesionale;

b) să asigure organizarea și desfășurarea calitativă, și în bune condiții a ședințelor de consiliere, după următoarele norme:

– discreție și confidențialitate;

– profesionalism și calitatea serviciilor;

– cadru securizant și de încredere;

– respectarea opiniilor clientului.

c) să ofere de fiecare dată un raspuns profesional în ceea ce privește evoluția cazului.

2. Dl/Dna/Dra……………………………………………………….se obligă:

a) să respecte obiectivele și programul ședințelor de consiliere (ora, frecvența, etc.);

b) să se implice în mod activ în toate demersurile programului de consiliere, conștient fiind de faptul că soluția vine în primul rând din partea lui;

c) să păstreze confidențialitatea informațiilor în afara cabinetului;

d) să manifeste sinceritate și deschidere la întrebările puse de consilier pe tot parcursul programului de consiliere;

e) să manifeste deschidere emoțională;

f) să nu recurgă la nici un fel de violență (fizică, verbală, sexuală, etc.);

g) să prezinte consilierului informații despre situația familială, starea de sănătate, etc. Dacă prezentul CONTRACT nu este respectat de către solicitanții ședințelor de consiliere, membrii Compartimentului Consiliere Servicii Sociale își rezervă dreptul de a închide cazul.

III. Durata contractului

Prezentul contract intră în vigoare de la data semnării lui și va fi valabil pe perioada de implementare a planului de consiliere personalizat.

IV. Clauze finale

a. Orice modificare adusă prezentului contract se face prin acordul ambelor părți.

b. În caz de nerespectare, din motive obiective, a celor stipulate în prezentul contract, se va reevalua situația creată și se va stabili de comun acord, noile măsuri care se impun (de ex. reducerea dimensiunilor planului actual, găsirea de soluții alternative, sprijin suplimentar etc.)

c. În caz de nerespectare a prevederilor din prezentul contract, contractul va fi reziliat și întreg procesul de evaluare a copilului/beneficiarului se va relua.

d. Altele

Prezentul contract s-a încheiat în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare parte.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Beneficiar/Părinte/Reprezentant

Servicii Sociale Legal al copilului

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE CONSILIERE

Nume și prenume ………………………………………………………………………………………………………….

Definirea problemei ………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Resursele clientului ……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiectiv pe termen lung:

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Obiective specifice: ……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Evaluarea intervenției: …………………………………………………………….……………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Locul și data consilerii:

COMPARTIMENT CONSILIERE

SERVICII SOCIALE,

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE MONITORIZARE PE PARCURSUL INTERVENȚIEI

Numele familiei/clientului: …………………………………………………………………………………………….

Membrii familiei: ………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Motivul pentru care familia/clientul s-a adresat CCS ………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Stadiul atingerii fiecărui obiectiv în parte din PPC ……………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Intervențiile de care a beneficiat în vederea atingerii fiecărui obiectiv din PPC …………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Evoluția în atingerea obiectivelor PFC …………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Atitudinea familiei/clientului privind derularea intervențiilor …………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Observații …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Propuneri …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Comentarii ……………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Responsabil de intervenție: …………………………………..

Data: ………………………..

Am primit, Manager caz / responsabil caz ……………………………………………………..

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

RAPORT DE MONITORIZARE

Data și locul consilierii: …………………………………………………………………………

Participanți: ……………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Descrierea problemei: ………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Modalități de abordare (tehnica abordată și scopul): …………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Tema pentru următoarea întâlnire: …………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Data și locul următoarei întâlniri: ………………………………………………………….………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

RESPONSABIL CAZ

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

ȘEF SERVICIU

FIȘA DE MONITORIZARE POST-SERVICII

Numele familiei/clientului: …………………………………………………………………………………………….

Membrii familiei: ………………………………………………………………………………………………………….

Motivul pentru care familia/clientul s-a adresat CCS ………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Scopul întâlnirii profesionist-familie/client ……………………………………………………………………..

Modalități de relaționare intrafamilială (relația dintre membrii familiei, atmosfera intrafamilială) ……………………………………………………………………………………………………………………………………

Modalități de rezolvare a problemelor cu care se confruntă în prezent …………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Resurse în depășirea dificultăților psiho-sociale ………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Opinia familiei/clientului referitor la situația prezentă ………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Observații …………………………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Propuneri ……………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Când copilul este subiectul principal al monitorizării se consemnează și aspecte legate de:

Dezvoltarea fizică: ……………………………………………………………………………………………………….

Dezvoltarea cognitivă: ………………………………………………………………………………………………….

Dezvoltarea socio-emoțională: ………………………………………………………………………………………

Atitudini și comportamente în diverse situații referitoare la motivele care au stat la baza intervenției ………………………………………………………………………………………………………….

Comentarii…………………………………………………………………………………………………………………….

Compartiment Consiliere Servicii Sociale:……………………

Data:………………………………………..

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

DIRECTOR

FIȘĂ DE REDIRECȚIONARE A CAZULUI CĂTRE

INSTITUȚIA/SERVICIUL/CENTRUL

…………………………………………………………………………..

Numele și prenumele beneficiarului/domiciliul ……….……………………………………….

Data preluării cazului……………………………………………………………………………………

Data redirecționării cazului…………………………………………………………………………….

Motivul redirecționării cazului…………………………………………………………..……….

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Inspector de specialitate,

Servicii Sociale

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

COMPARTIMENT CONSILIERE SERVICII SOCIALE

Nr………. Din …………..

VIZAT,

DIRECTOR

RAPORT DE ÎNCHIDERE CAZ

Numele și prenumele beneficiarului / domiciliu_____________________________________

___________________________________________________________________________

Data preluării cazului ____________________________

Data închiderii cazului ____________________________

Ca urmare a finalizării perioadei de monitorizare, pe baza rapoartelor de monitorizare post-servicii, s-a decis închiderea cazului din punct de vedere al intervențiilor compartimentului Consiliere Servicii Sociale.

Șef Serviciu, Compartiment Consiliere Servicii Sociale,

Am primit,

Manager de caz / responsabil caz

ROMÂNIA

JUDEȚUL TIMIȘ

MUNICIPIUL TIMIȘOARA

SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ TIMIȘOARA

COMPARTIMENTUL CONSILIERE SERVICII SOCIALE

NR. DIN …………..

Fișă de evaluare a opiniei beneficiarului / reprezentantului

legal al copilului

Numele și prenumele beneficiarului / reprezentantului legal al copilului /domiciliu……………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Având în vedere faptul că am beneficiat de serviciile compartimentului Consiliere Servicii Sociale din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială Timișoara, apreciez calitatea și oportunitatea acestora ca fiind ………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………

BENEFICIAR,