. Violarea de Domiciliu. Violarea de Domiciliu Si Tulburarea de Posesie

VIOLAREA DE DOMICILIU

CAPITOLUL I

Introducere in studiul infracțiunii de violare de domiciliu

Sectiunea 1

Aspecte generale privind infracțiunile contra liberații persoanei

Libertatea persoanei se afirma ca un drept fundamental al omului, o componenta majora a condiției umane.

Atunci când vorbim de protecția penala a libertatii persoanei, ne

referim la noțiunea juridica de libertate ca valoare sociala promovata, dezvoltata si ocrotita de normele juridice.

Simpla problematica a libertatii persoanei si-a găsit o consacrare dintotdeauna in legislațiile fiecărui stat. Normele de drept configurează conținutul si determina întinderea stării de libertate, stabilind astfel „status libertatis” al persoanei, starea de libertate fiind obiectul reglementarilor juridice.

Literatura juridica distinge ca atribut al persoanei umane de libertate ca drept fundamental al cetateanului. Ca atribut al persoanei, libertatea insoteste toate manifestările sociale ale acesteia, se incorporează in toate in toate drepturile fundamentale ale cetateanului ca o condiție a exercitării acesteia si in acest sens este garantat de Constituție. Astfel, legea fundamentala a tarii noastre stabilește in Titlul II, Capitolul II, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor cum ar fi: dreptul la viata si integritate fizica si psihica, libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei, libertatea de exprimare s.a.

Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica toate insusirile, atributele, interesele si dorințele legitime si raționale ale omului, singura limita fiind aceea a legii care impune sa fie respectat si dreptul recunoscut semenilor săi.

Ocrotirea juridica a drepturilor si libertatilor persoanei se face tinandu-se seama de măsura in care exercitarea lor in interes propriu nu contravine intereselor generale ale societarii.

Astfel, Constituia României prevede, in art.49, unele situații in care se impune restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertati (apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sanatatii, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamitați naturale), fara ca acesta restrângere sa aducă atingere existentei dreptului sau a libertatii.

In plan internațional, preocuparea pentru protecția juridica a drepturilor omului si-a găsit o plina consacrare in Declarația Universala a Drepturilor Omului care este primul document internațional de ansamblu si cu vocație de universalitate in acest domeniu.

Inca din art.1 al Declarației este enutat temeiul filosofic pe care se sprijină concepția despre drepturile omului si libertatile fundamentale: „toate ființele umane se nasc libere si egale in demnitate si drepturi”.

Declarația prevede numeroase drepturi: civile, politice, economice, sociale si culturale. Ca drepturi specifice ale omului sunt consacrate, in primul rând, dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei. Declarația mai consacra dreptul la libertatea gândirii, dreptul la munca si la alegerea libera a muncii, s.a.

Totodată, după cum se prevede in finalul Declarației, fiecare persoana este supusa, in exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, in „scopul asigurării, recunoașterii si respectării drepturilor si libertatilor altuia”.

Întrucât Declarația Universala a Drepturilor Omului nu a fost conceputa ca un document juridic obligatoriu pentru toate statele, ci ca o expunere de principii fundamentale, Adunarea Generala a adoptat in 1966, doua pacte referitoare la drepturile omului, care au o forța obligatorie pentru statele parti, drepturile recunoscute de comunitatea internaționala trebuind garantate de state in mod corespunzător.

In cadrul sistemului european de apărare a drepturilor omului, documentul cel mai important care a fost elaborat este „Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale”.

Aceasta Convenție a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului in fata propriului stat, garantându-i drepturile si libertatile fundamentale. Cea mai mare parte a drepturilor si libertatilor ocrotite de Convenție au un caracter civil sau politic. Amintim: dreptul la viata, dreptul la libertate si siguranța persoanei, dreptul la respectarea vieții private si de familie, a domiciliului si a corespondentei s.a.

Dreptul la libertate prezintă numeroase si variate aspecte: dreptul la libertate fizica sau de mișcare, dreptul la libertatea morala sau psihica, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, a corespondentei.

Datorita insemnatatii sale deosebite ca atribut esențial al persoanei si ca valoare sociala, dreptul la libertate este ocrotit si prin intermediul normelor de drept penal.

Aceste norme prevăd si sanctioneaza, in raport cu gravitatea lor, faptele de pericol social prin care se încălca dreptul de libertate, sub oricare dintre aspectele pe care le implica, asigurându-se astfel ocrotirea sa prin intermediul mijloacelor de drept penal.

Aceste fapte constituie infracțiunile contra libertatii persoanei si ca valoare sociala sunt reglementate in Titlul II al Codului Penal, in Capitolul al II-lea de la art.189 la art.196.

Obiectul juridic special al infracțiunilor contra libertatii persoanei îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate.

Unele dintre aceste infracțiuni aduc atingere relațiilor sociale ce ocrotesc libertatea fizica sau de acțiune a persoanei, ca subiect de drepturi in societate. Este vorba de lipsirea de libertate in mod ilegal (art.189 C.p.), sclavia (art.190) si supunerea la munca forțata sau obligatorie (art.191 C.p.)

Libertatea individuala poate fi lovita in una sau alta din componentele sale. Astfel in art.192, este incriminata violarea de domiciliu. Inviolabilitatea domiciliului apare ca o prelungire a libertatii fizice de mișcare si manifestare libera a persoanei, la adăpost intervențiile abuzive ale altora.

Alături de libertatea fizica, cetatenilor le este asigurata libertatea morala, pentru ca aceștia sa se poată manifesta liber in viata sociala, de familie, personala. Sunt incriminate amenințarea (art.193), șantajul (art.194) etc.

Legea penala asigura si secretul datelor pe care o persoana le incredinteaza anumitor profesioniști sau funcționari obligați a nu le divulga (art.196).

Libertatea persoanei se manifesta si in dreptul acesteia de a comunica cu alții prin mijloace folosite in condiții in care sa-i asigure secretul comunicațiilor (corespondenta, telefon, telegraf). Legea a incriminat astfel in art.195, violarea secretului corespondentei.

Prin incriminarea acestor fapte s-a urmărit in unele cazuri, alături de ocrotirea, in principal, a unor relații sociale referitoare la un anumit aspect al dreptului la libertate si ocrotirea altor relații referitoare la alte valori sociale.

Astfel, unele dintre aceste infracțiuni au si un obiect juridic secundar. De exemplu prin incriminarea șantajului s-a urmărit, pe lângă ocrotirea relațiilor sociale referitoare la libertatea morala a persoanei si apărarea relațiilor sociale referitoare la patrimoniul acesteia.

Întrucât infracțiunile contra libertatii persoanei aduc atingere unui drept subiectiv al persoanei, dreptul la libertate in general, acestea nu au obiect material. Cu toate acestea, la unele dintre aceste infracțiuni sau la modalitatile lor de realizare poate sa apăra si un obiect material.

De exemplu, in cazul infracțiunilor de lipsire de libertate in mod ilegal si șantaj, atunci când făptuitorul folosește violenta, obiectul material îl constituie corpul persoanei sau bunurile asupra cărora s-au exercitat violente.

De asemenea, la infracțiunea de violare a secretului corespondentei, întâlnim un obiect material, atunci fapta se realizează prin deschiderea, fara drept, a unei corespondente adresate altuia, sau prin sustragerea, distrugerea sau reținerea unei corespondente. Obiectul material este in acest caz corespondenta care a fost deschisa fara drept sau care a fost sustrasa, distrusa sau reținuta.

Si la infracțiunea de sclavie, prevăzuta in art.190, întâlnim un obiect material, constând in (corpul) persoana care a fost redusa la un obiect al dreptului de proprietate.

Infracțiunile contra libertatii persoanei pot fi savarsite de orice persoana, legea necarand vreo calitate special a făptuitorului. Participația penala este posibila in toate formele, atât in forma coautoratului, cat si in forma instigării sau complicitatii.

Subiect pasiv al infracțiunilor contra libertatii persoanei poate fi orice persoana.

Infracțiunile contra libertatii persoanei se savarsesc, de regula, printr-o acțiune. De exemplu: acțiunea prin care o persoana este lipsita de libertate, in cazul lipsirii de libertate in mod ilegal, acțiunea de a pătrunde in domiciliul unei persoane, in cazul violării de domiciliu, acțiunea de constrângere, in cazul șantajului etc.

Infracțiunile de lipsire de libertate in mod ilegal si de violare de domiciliu, deși, de regula, infracțiuni comisive, pot fi savarsite si printr-o inacțiune. Astfel, inacțiune, nepunerea in libertate, după insanatosire, a persoanei care, suferind de o boala contagioasa, a fost internata pentru tratament împotriva voinței sale. Sau in cazul violării de domicilu constituie inacțiune refuzul făptuitorului de a parasi domiciliul.

Fiecare dintre aceste infracțiuni se realizează in modalitati specifice fiecăreia dintre ele, in lipsa acestora fapta neconstituind infracțiunea respectiva.

Amintim cu titlu de exemplu: pătrunderea in locuința unei persoane constituie infracțiunea de violare de domiciliu doar daca pătrunderea se face fara drept si fara consimtamantul persoanei vătămate.

Infracțiunile contra libertatii persoanei au ca urmare periculoasa încălcarea dreptului la libertate, sub unul din aspectele sale (o stare de încălcare a libertatii de mișcare a persoanei, in cazul infracțiunii de lipsire de libertate in mod ilegal; o stare de încălcare a libertatii morale a persoanei, in cazul amenintarii, șantajului etc).

Intre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului si starea de încălcare a dreptului persoanei la libertate trebuie sa existe un raport de cauzalitate. In cazul infracțiunilor contra libertatii persoanei, stabilirea raportului de cauzalitate nu ridica nici un fel de probleme.

Infracțiunile contra libertatii persoanei se savarsesc cu intenție. Aceasta poate fi directa sau indirecta. Daca faptele sunt savarsite din culpa, ele nu au caracter penal.

Pentru existenta acestor infracțiuni, legea nu cere vreun motiv sau scop special, cu o singura excepție – la infracțiunea de șantaj, latura subiectiva include si scopul dobândirii in mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.

In celelalte cazuri motivul sau scopul sunt împrejurări de care se tine seama la individualizarea judiciara a pedepsei.

Având in vedere faptul ca infracțiunile contra libertatii persoanei sunt de regula infracțiuni comisive, savarsite cu intenție, ele sunt susceptibile de acte pregătitoare si tentativa, dar legea nu prevede sancționarea acestora cu excepția infracțiunilor de lipsire de libertate in mod ilegal si sclavia, unde este sancționata si tentativa.

Infracțiunile se consuma in momentul in care se produce urmarea periculoasa, adică starea de încălcarea a libertatii persoanei.

Infracțiunile contra libertatii persoanei sunt sancționate cu închisoarea, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta, in funcție de gradul de pericol social al faptelor incriminate.

In cazul infracțiunilor de violare de domiciliu, amenințare, violarea secretului corespondentei, pedeapsa închisorii alternativ cu amenda.

Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi este prevăzuta doar in cazul infracțiunii de sclavie.

Sub aspect procesual, acțiunea penala se pune in mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate in cazul violării de domiciliu, in forma simpla, amenintarii, violăriira libertatii persoanei sunt de regula infracțiuni comisive, savarsite cu intenție, ele sunt susceptibile de acte pregătitoare si tentativa, dar legea nu prevede sancționarea acestora cu excepția infracțiunilor de lipsire de libertate in mod ilegal si sclavia, unde este sancționata si tentativa.

Infracțiunile se consuma in momentul in care se produce urmarea periculoasa, adică starea de încălcarea a libertatii persoanei.

Infracțiunile contra libertatii persoanei sunt sancționate cu închisoarea, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta, in funcție de gradul de pericol social al faptelor incriminate.

In cazul infracțiunilor de violare de domiciliu, amenințare, violarea secretului corespondentei, pedeapsa închisorii alternativ cu amenda.

Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi este prevăzuta doar in cazul infracțiunii de sclavie.

Sub aspect procesual, acțiunea penala se pune in mișcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate in cazul violării de domiciliu, in forma simpla, amenintarii, violării secretului corespondentei, precum si in cazul divulgării secretului profesional. Împăcarea parților înlătura răspunderea penala.

Unele dintre infracțiunile contra libertatii persoanei sunt prevăzute atât in forma simpla, cat si in forma agravata. Este vorba despre lipsirea de libertate in mod ilegal, violarea de domiciliu si șantajul.

Celelate sunt prevăzute numai in forma simpla.

Sectiunea 2

Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu

Libertatea individuala, ca o valoare sociala fundamentala, presupune si posibilitatea persoanei de a-si desfasura viata intr-un loc ales de ea, la adăpost de amestecul abuziv al altor persoane.

Alături de libertatea persoanei de a se deplasa sau de a acționa potrivit voinței sale, de a-si alege munca pe care intelege sa o presteze, de a lua hotărâri in mod liber, fara temerea ca i s-ar face vreun rău, trebuie sa i se asigure, in același timp, si posibilitatea de a-si desfasura viata privata acolo unde isi are domiciliu, fara imixtiuni abuzive si nedorite din partea altora. Aceasta posibilitate este recunoscuta individului doar cu condiția respectării ordinii de drept.

Se știe ca romanii considerau locuința ca un refugiu, azil sacru al persoanei. O lege (lex Cornelia de injuris) pedepsea nu numai pătrunderea prin violenta in locuința unor persoane, dar si fapta unui particular de a smulge din locuința pe cineva pentru a-l preda justiției. Totodată legislația britanica numește locuința persoanei „fortareata sa”, iar revoluția franceza proclama din primele clipe: „casa fiecărui cetatean este un loc inviolabil”.

Necesitatea asigurării si garantării acestui drept constituie nu numai o problema interna a statelor, ci si a organizațiilor internaționale care au adoptat o serie de acte in acest sens. Astfel, Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptata sub egida Organizației Națiunilor Unite proclama in art.12, inviolabilitatea domiciliului. De asemenea, acest drept este consacrat si in articolul 47 al Pactului cu privire la drepturile civile si politice.

La rândul ei Comunitatea Europeană a adoptat Convenția europeană a drepturilor omului care, în articolul 8, paragraful 1, consacră dreptul individului de a avea un domiciliu, adică un loc ales în mod liber, unde să-și desfășoare viața personală la adăpost de amestecul nedorit din partea altora.

Potrivit aceluiași articol, amestecul autorității publice nu este admis decât în măsura în care este prevăzut de lege și dacă este o măsură necesară securității naționale, siguranței publice, apărării ordinii publice și prevenirii faptelor penale, protecției drepturilor și libertăților altora.

Legislația română răspunde în cea mai mare parte exigențelor Convenției. Astfel, legea fundamentală a țării noastre consacră, în art. 27, inviolabilitatea domiciliului ca drept fundamental al ființei umane și care reprezintă, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, valori supreme și garantate ale societății.

În acest sens, art. 27, alin. 1 statuează: ”Nimeni nu poate pătrunde sau rămăne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia”.

În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul sau reședința unei persoane. Această interdicție nu este absolută, fiind circumscrisă unor coordonate impuse de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției. Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege, deoarece reprezintă nu numai restrângeri ale inviolabilității domiciliului dar și ale altor importante drepturi și libertăți cetățenești: libertatea individuală, viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței, dreptul de proprietate.

Ele se regăsesc chiar în cuprinsul art.27 și se constituie intr-un de garanții având rolul de a asigura inviolabilitatea domiciliului.

De la regula prevazută în alin.1 al art. 27 se poate deroga în patru situații expres și limitativ prevazute de lege:

pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarărâri judecătorești;

pentru inlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;

pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

În alineatele 3 și 4 se precizează că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrați și pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. Perchezițiile efectuate în timpul nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.

Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 27 se realizează prin intermediul legii procesual penale.

Pe baza acestor prevederi și urmărind să ocrotească libertatea persoanei sub acest aspect, legiuitorul a încriminat in art.192 Cod Penal „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.

Preocuparea legiuitorului pentruapărarea eficientă a inviolabilității domiciliului rezidă și din reglementarea formelor agravate ale infracțiunii, prevazute in alin 2 art 192: fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase.

Violarea de domiciliu a fost încriminata și în Codurile Penale anterioare.

În Codul penal de la 1864 violarea de domiciliu era prevazută în dispozițiile art.151 care, în primul alineat încrimina fapta comisă de funcționarii publici, iar în alin. 2, fapta săvârșită de particulari.

Astfel potrivit alin.1 există violare de domiciliu când „orice funcționar administrativ sau judecătoresc, orice ofițer de justiție sau agent al forței publice se va introduce, în a sa calitate, în domiciliul unui cetățean, în contra voinței acestuia, afară de cazurile prevazute de lege și fără formalitațile ea prescrie”.

Alineatul 2 incrimina fapta săvârșită de „orice particular care, prin amenințări sau mijloace silnice, se introduce în domiciliul unui cetățean”.

Pedeapsa era în ambele cazuri, închisoarea de la 15 zile la 3 luni și amendă.

Observăm că fapta săvârșită de particulari constituia infracțiune doar dacă era săvărșită prin amenințări sau violențe. Pentru funcționarii publici legea nu prevedea o asemenea condiție, în cazul lor se cerea, pentru existența infracțiunii, ca pătrunderea în domiciliu unei persoane să se facă folosindu-se de calitatea lor de funcționari publici și bineînțeles, împotriva voinței persoanei vătămate, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

În Codul Penal de la 1966 infracțiunea de violare de domiciliu era reglementată în mai multe texte de lege, de la art.496 la art. 500.

În art. 496 era prevazută fapta simplă. Astfel, constituia infracțiuneade violare de domiciliu fapta aceluia care „prin violență, amenințare, efracție, escaladare, întrebuințare de chei mincinoase, prin viclenie, ori în mod clandestin, pătrunde în locuința unei persoane, în localul său de afaceri, în dependințele acestora sau într-un loc împrejmuit, în contra voinței aceluia care locuiește acolo sau are dreptul de a dispune de ele”.

Tot ca o formă simplă a infracțiunii era, potrivit art.498, refuzul de a părăsi locurile arătate în art.496, la invitația expresă a celui în drept, sau faptul de a rămâne acolo prin viclenie sau în mod clandestin.

Forma agravată era reglementată în art. 497. Modalitățile agravate prevedeau săvârșirea faptei de o ceată, în timpul nopții: „prin simularea de calități oficiale sau prin întrebuințarea unui ordin falsificat al autorității publice”.

Articolul 499 incrimina fapta săvârșită de funcționarii publici. Atât în cazul infracțiunii în formă simplă, reglementată de articolul 496, cât și în cazul infracțiunii săvârșite de un fncționar public, legea prevedea sancționarea tentativei.

În fine, potrivit art. 500, acțiunea penală și punerea în mișcare, în toae cazurile, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În actualul Cod penal, violarea de domiciliu este reglementată în art.192 în Titlul al II-lea, intitulat „Infracțiuni contra persoanei”, Capitolul al II-lea care cuprinde „Infracțiuni contra libertății persoanei”.

În dispozițiile Codului Penal actual (din 1969) și cel anterior, se regăsesc, sub aspectul incriminărilor, o serie de deosebiri.

Astfel în noul Cod penal nu se prevede folosirea de mijloace calificate pentru existența infracțiunii, ci este suficient ca făptuitorul să fi acționat fără drept, spre deosebire de Codul penal anterior unde se cerea ca fapta să fie săvârșită prin violență, amenințare, efracție.

În Codul anterior exista violare de domiciliu și în cazul pătrunderii în localul de afaceri al persoanei vătămate. Actualul Cod Penal nu mai cuprinde o asemenea prevedere. De asemenea în Codul din 1996 nu se cerea ca locul împrejmuit să țină de locuință sau dependințe, ca o condiție necesară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii.

Sub raportul sancționator, în Codul Penal anterior pedepsele erau mai ușoare (de la doua luni la 1 an), dar se pedepsea tentativa, atât pentru faptele săvârșite de particulari cât și de funcționari publici.

În ceea ce privește formele agravate ale infracțiunii, noul Cod penal prevede, ca o circumstanță care contribuie la creșterea gradului de pericol al infracțiunii, în plus față de Codul anterior, săvârșirea faptei de o persoană înarmată. De asemenea, potivit Codului anterior, fapta era mai gravă dacă se săvârșea prin simularea de calități oficiale, în actualul Cod, fapta este mai gravă dacă se săvârșește prin simularea de calități mincinoase. În acest fel, legiuitorul român de la 1969 a urmărit extinderea sferei actelor de săvârșire a infracțiunii, în scopul ocrotirii, cât mai eficient a domiciliului persoanei.

Sub aspect procesual, potrivit art. 500 din Codul penal anterior, acțiunea penala se punea în mișcare, atât pentru formele simple ale infracțiunii, cât și pentru cele agravate, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În Codul penal de la 1969, numai pentru infracțiunea săvârșită în formă simplă acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate. Pentru modalitățile agravate, din alin. 2, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

CAPITOLUL II

Elementele constitutive ale infracțiunii

de violare de domiciliu

În conformitate cu prevederile art.192 alin.1 infracțiunea de violare de domiciliu constă în „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.

Studiul infracțiunii de violare de domiciliu impune analiza acesteia sub mai multe aspecte și anume: stabilirea obiectului juridic și obiectului material al infracțiunii, a subiectului activ și a subiectului pasiv, cât și stabilirea conținutului constitutiv al infracțiunii.

Secțiunea 1

Condiții preexistente ale infracțiunii

de violare de domiciliu

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie sfera de relații sociale ale căror existență și securitate sunt condiționate de asigurarea libertății persoanei de a-și desfășura viața privată într-un loc ales în mod liber, la adăpost de intervențiile abuzive ale altora. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea persoanelor străine.

Libertatea persoanei, sub acest aspect constituie o valoare socială, interesând nu numai pe individ, dar și societatea. Potrivit art. 27 din Constituție, domiciliul este inviolabil. Deși Constituția folosește noșiunea de „domiciliu”, în realitate garanția inviolabilității se extinde asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic, așa cum sunt enumerate în Codul penal.

Noțiunea de domiciliu, în sensul art.192 Cod Penal, implică nu ideea de imobil, considerat in materilitatea sa, ci ideea de loc în care o persoană își desfășoară viața sa personală. De asemenea, noțiunea de domiciliu, în sensul textului, are un înțeles mai larg decât cel din vorbirea curentă, incluzând nu numai locuința propriu-zisă ci și orice încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.

Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică pe baza dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, ci reprezintă un aspect al libertății individuale, așa încât incriminarea faptei de violare de domiciliu își are locul firesc printre infracțiunile contra persoanei.

În multe situații, având în vedere modalitățile de săvârșire a faptei pot fi încălcate și alte relații sociale ocrotite de lege. De exemplu, dacă făptuitorul folosește violența împotriva persoanei care se opune vor fi încălcate și relațiile referitoare la integritatea corporala sau sănătatea persoanei. Dacă actele de violență sunt îndreptate împotriva unor bunuri, sunt încălcate și relațiile sociale care se referă la patrimoniul persoanei vătămate.

În toate aceste cazuri, fiind fapte distinct incriminate (loviri sau alte violențe, vătămare corporală, distrugere), se vor aplica regulile concursului de infracțiuni (între violare de domiciliu și vătămare corporală, sau între violare de domiciliu și distrugere).

În ce privește obiectul material al infracțiunii de violare de domiciliu, în doctrină părerile sunt împărțite.

Astfel unii autori consideră că întrucât urmările acțiunii faptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al persoanei – dreptul la libertate, sub aspectul vietii private, infracțiunea nu are obiect material.

Alți autori susțin ca infracțiunea ar avea un obiect material, și anume locuința, dependința, locul împrejmuit asupa căruia se îndreaptă acțiunea făptuitorului.

Consider corectă prima opinie, întrucât legiuitorul, incriminând violarea de domiciliu a inclus-o în categoria infracțiunilor contra libertății persoanei, în care valoarea socială amenințată este dreptul persoanei la libertate și nu o entitate materială.

Infracțiunile contra libertății, precum și cele contra demnității mai sunt numite infracțiuni formale sau de atitudine, la care rezultatul constă într-o stare de pericol.

Dacă am admite că această infracțiune are obiect material, atunci am putea să o includem în categoria infracțiunilor contra patrimoniului considerând că dreptul la libertate al persoanei se încalcă prin atingeri aduse anumitor părți ale patrimoniului, și anume locuinței, unei încăperi, dependințelor sau locului împrejmuit ținând de acestea.

Atunci când odată cu violarea domiciliului s-au produs vătămări persoanelor sau bunurilor, obiectul material al infracțiunilor de loviri sau alte violențe, sau distrugere, va fi corpul persoanelor sau lucrurile asupra cărora a acționat făptuitorul.

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale de vârsta și responsabilitate cerute de lege. Infracțiunea poate fi comisă în oricare dintre formele de participație (coautorat, instigare, complicitate).

Legea nu impune vreo calitate subiectului activ al infracțiunii. Dacă autorul are o calitate oficială (funcționar sau alt salariat), fapta va primi o încadrare diferită, după cum la săvârșirea acesteia făptuitorul se găsea sau nu în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Astfel fapta se va încadra în art. 246 (respectiv art.258) ca abuz în serviciu în cazul în care la comiterea infracțiunii, autorul și-a exercitat abuziv atribuțiile de serviciu. Când funcționarul sau un alt salariat nu se afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu, dar s-a prevalt de calitatea sa, această împrejurare va fi reținută ca o circumstanță agravantă.

Fapta se va încadra în dispozițiile alin. 2 al art. 192 în cazul în care autorul faptei s-a prevalat de o calitate mincinoasă.

În practica juduciară s-a hotărât că săvârșește această infracțiune, chiar proprietarul care pătrunde în locuința chiriașului fără voia acestuia, ori persoana care, deși avea ordin de repartoție, intră cu forța în cameră, înlăturând lacătul pus de proprietarul apartamentului.

Subiectul pasiv este persoana în folosința căreia se găsea domiciliul violat. Subiectul pasiv nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci este cel care folosește încăperea respectivă, chiar dacă nu i s-au perfectat formele de dobândire a locuinței (contractul de închiriere sau actul de proprietate), având dreptul să permită sau să refuze intrarea rămânerea în domiciliu a unei persoane. Acest drept se poate exercita chiar împotriva proprietarului, posesorului, chiriașului principal etc.

Legea ocrotește pe deținătorul de fapt al locunței, indiferent cât este de precar titlul său, împotriva oricăror acte samavolnice ale unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale de realizare a dreptului, opunându-se oricărei încercări a cetățenilor de a-și face singuri dreptate.

Secțiunea 2

Conținutul constitutiv al infracțiunii

de violare de domiciliu

Subsecțiunea 1. Latura obiectivă

Sub aspectul elementului material, infracțiunea se poate realiza prin doua modalități, fie prin acțiunea de a pătrunde, fără drept, intr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceste, fie prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus la cererea persoanei care le folosește.

1. Pentru existența infracțiunii în prima modalitate de săvârșire se cere, mai întâi o acțiune de pătrundere. Această pătrundere trebuie să fie efectivă, cu întreaga persoană. Nu va exista violare de domiciliu în sarcina aceluia care introduce numai capul pe fereastră sau spionează de la distanță locuința. Va exista, însă, pătrundere atunci când autorul aflat licit într-un imobil, intră fără drept, într-o cameră locuită de altă persoană.

Pătrunderea trebuie să se facă într-un domiciliu format dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.

În accepțiunea legiuitorului penal, domiciliul, cu cele patru componente semnifică locul în care persoana vătămată își desfășoară viața privată fără amestecul abuziv al altora, constituind o valoare socială ocrotită de legea penală.

Această accepțiune diferă de noțiunea de „domiciliu” din dreptul civil care reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea își are locunța statornică sau principală”.

„Domiciliul” provine de la expresia latina „domum colere” care înseamnă „casa pe care o locuiește cineva”. Domiciliul persoanei fizice prezintă importanță atât pentru dreptul civil, cât și pentru alte ramuri de drept.

Spre deosebire de accepțiunea domiciliului din dreptul civil, unde înseamnă doar locuință statornică sau principală a unei persoane, în dreptul penal i s-au adăugat și cele patru componente pentru a asigura libertatea vieții private a individului.

O altă deosebire dintre noțiunea de „domiciliu” din dreptul civil și cea din dreptul penal este că în legea civilă, domiciliul este unic; adică fiecare persoană are un singur domiciliu și este stabil, aceasta presupunând o folosire constantă a acestuia (fiind în acest mod și locuință principală).

Plecarea cu caracter temporar de la domiciliu nu are semnificația schimbării lui, domiciliul rămânând același. În schimb, potrivit legii penale, domiciliul este locul unde persoana își desfașoară liber viața personală, indiferent dacă locuința este permanentă sau temporară.

Prin locuință se înțelege un loc ales în mod liber, destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop (de exemplu o casă sau apartament) sau nu este destinat dar este folosit pentru locuit (de exemplu, este vorba despre o magazie, staul, garaj etc. amenajate ca locuință), dacă reprezintă o locuință permannetă sau temporară (cameră de hotel închiriată pentru o noapte, cabina unui vapor etc).

Ceea ce este esențial este efectiva folosire a acelui spațiu delimitat pentru viața intimă a persoanei (repaus, alimentare, satisfacerea necesităților inerente persoanei umane).

În practica juridică, s-a reținut ca violare de domiciliu și fapta inculpatuli care a pătruns, prin escaladarea unei ferestre, într-un cămin, deoarece camerele dintr-un cămin constituie pentru persoanele care le ocupă o adevărată „locuință” în sensul dispozițiilor art. 192 Codul penal.

În practica juridică s-a reținut de asemenea că nu constituie „locuință” construcția destinată să servească drept locuință, care nu este locuită în mod efectiv (de exemplu, casa pe care cineva și-a construit-o, dar încă nu s-a mutat în ea). Pătrunderea într-o asemenea construcție va constitui infracțiune de tulburare de posesie incriminată în art. 220 Codul penal dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții pentru esența infracțiunii.

De asemenea, nu constituie „locuință”, locul în care o persoană locuiește împotriva voinței sale (camera ocupată de un deținut, camerele ocupate de persoane bolnave sau cele ocupate de militari în cazarmă etc.

„Încăperea” reprezintă o parte dintr-o construcție destinată să serveasca drept locuință și care este folosită în mod efectiv(de exemplu, o cameră dintr-un apartament, în care o persoană își desfășoară viața). Dacă mai multe persoane au, fiecare, câte o cameră separată în același apartament, infracțiunea de violare de domiciliu poate exista cu privire la fiecare încăpere.

Prin „dependințe” se înțeleg locurile care direct sau indirect sunt în relație de dependență față de locuință .Ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinței si întregesc folosința acesteia.Intră în această categorie: bucătăria, cămara, magazia, boxa de la subsol,etc.Nu interesează dacă aceste locuri sunt acoperite sau nu,dacă fac corp comun cu locuința sau nu.Sunt dependințe și spațiile comune ale unui imobil(scara,holul,terasa acoperită, etc).

În sfîrșit, „locul împrejmuit” este un loc separat printr-o îngrăditură de locurile învecinate, care întregește folosința locuinței (de exemplu o grădină, o curte). Nu este necesar ca împrejmuirea să fie făcută cu un zid sau gard care să facă inaccesibil locul. Este suficient ca împrejmuirea să fie făcută în așa fel încât să exprime voința titularului ca nimeni să nu pătrundă acolo fără voia sa. Dacă locul împrejmuit nu are nici o legătură cu domiciulul (cu oricare dintre cele patru componente) nu sunt aplicabile prevederile art. 192.

În practica judiciară s-a reținut că există violare de domiciliu în situația în care inculpații au pătruns, pentru a tăia niște pomi, pe o porțiune de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate,deși o comisie a consiliului popular stabilise că aparținea inculpaților.

Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod penal, nu sunt enumerate mijloacele susceptibile a fi folosite de autor, ci este cuprinsă expresia „în orice mod”. Aceasta înseamnă că, pentru existența infracțiunii, este indiferent, dacă făptuitorul s-a folosit de violență, amenințare, escaladare, efracție etc. și dacă acțiunea s-a săvârșit pe față sau pe ascuns. Unele dintre modalități pot constitui circumstanțe agravante (de exemplu fapta săvârșită în timpul nopții sau de o persoană înarmată etc.).

O altă cerință a legii este ca pătrunderea să se facă fără drept , în mod abuziv, fără a exista o justificare legală. S-a reținut astfel ca violare de domiciliu și nu tulburare a folosinței locuiței (art. 320 C.pen.), fapta proprietarului care, pătrunzând fără drept și fără consimțămîntul chiriașului său, într-o magazie deținută de acesta ca dependință a locuiței sale, îi scoate afară lucrurile și îi demolează magazia.

Infracțiunea există indiferent dacă persoana vătămată deține sau nu în baza unui titlu legal, întrucât legea urmărește să asigure libertatea persoanei de a-și desfășura viața personală în locul pe care și l-a ales.

Constituie infracțiunea de violare de domiciliu și fapta soțului care, fiind despărțit de soția sa și având domiciliul flotant, în altă parte, de a pă trunde în fosta locuință comună, fără învoirea soției, deoarece calitatea de coproprietar asupra bunurilor comune, aflate temporar, în această locuință, nu-l îndreptățeau să efectueze acțiunea de pătrundere în condițiile date. Chiar dacă locuința a fost anterior comună, prin mutarea inculpatului, ea a rămas în exclusivitate in folosința soției,care este singura în măsură să consimtă la pătrunderea cuiva ăn locuință.

Dacă pătrunderea în locuință în virtutea unui drept lipsind o cerință esențială a legii pentru existența infracțiunii de violare de domiciliu, fapta nu constituie această infracțiune (de exemplu,pătrunderea în locuință pentru aducerea la îndeplinire a unui mandat de arestare sau aunui ordin de percheziție).

O ultimă cerință a legii pentru existența infracțiunii în acestă primă modalitate de săvârșire, este ca pătrunderea în locuință, încăpere etc.să se facă fără consimțământul persoanei care le folosește.

Consințământul pentru a fi valabil, trebuie să emane de la o persoană responsabilă și care are dreptul de a îngădui sau de interzice intrarea altei persoane în locuință. Consimțământul poate fi acordat și condiționat, caz în care elementul material al faptei va exista numai dacă făptuitorul pătrunde înlocuință în alte condiții decât cele stabilite.

Dacă locuința este folosită de mai multe persoane, dreptul de a permite sau de a interzice pătrunderea cuiva în locuința comună îl are oricaredin acele persoane.În practică s-a stabilit că nu constituie infracțiunea de violare de domiciliu fapta inculpaților care venind la un alt locatar, au intrat în curtea unde locuiau reclamanții,chiar dacă aceștia din urmă le-au cerut să plece.

Lipsa consimțământului se poate manifesta în mod expres,printr-o interzicere fățișă din partea subiactului pasiv (de exemplu se pune în dreptul ușii, interzicând astfel accesul făptuitorului) sau printr-o interzicere prealabilă a făptuitorului că i se interzice accesul în locuință. Lipsa consimțământului poate avea și un caracter tacit, ea rezultând dintr-o anumită împrejurare. De exemplu, persoana pleacă de acasă și încuie ușa sau închide poarta în momentul în care făptuitorul vrea să intre în locuință.

În cazurile în care lipsește o interdicție expresă din partea victimei, lipsa consimțământului se prezumă până la proba contrarie, adică până când făptuitorul face dovada că a pătruns în locuință cu consimțământul acesteia.

2. Cea de-a doua modalitate de săvârșire a faptei constă în refuzul făptuitorului de a părăsi locuința, încăperea, dependințasau locul împrejmuit aparținând de acestea, la cerereapersoanei care le folosește.

Pentru existența infracțiunii în această modalitate se cere, în primul rând prezența făptuitorului în locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.

Nu interesează cum a pătruns în acel loc. În al doilea rând, trebuie să existe o cerere adresată făptuitorului de a părăsi locuința, încăperea în care se află. Cererea trebuie să fie expresă, categorică, să exprime fără nici un dubiu, voința celui care o formulează ca făptuitorul să părăsească locuința,încăperea etc. O simplă aluzie nu este suficientă.

Nu interesează motivele acestei comportări a persoaneicare locuiește în locuința respectivă. Voința de a interzice rămânerea în locuință nu se prezumă nici dacă autorul comite în locuință un fapt ilicit sau o infracțiune.

Cererea trebuie să fie adresată făptuitorului de cel în drept să aprobe rămânerea mai departe în locuință, sau să emane de la un reprezentant al acestuia (indiferent dacă are mandat sau nu,suficientsă reprezinte interesele persoanei care locuiește).

Cererea trebuie adresată direct celui vizat. Pentru existența infracțiunii în această modalitate este necesar și refuzul făptuitorului de a părăsi locul în care se află. Refuzul se poate exprima direct, fățiș dar și într-o formă ascunsă,rămânând în mod clandestin sau prin viclenie, mai departe în locuință. Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi folosite de cel în cauză. Efectele refuzului sunt aceleași.

Cele două modalități de săvârșire a infracțiunii au caracter alternativ. Asta înseamnă că dacă făptuitorul săvârșește infracțiunea în ambele modalități (pătrunde fără drept și fără consimțământ în domiciliu și refuză să-l părăsească), infracțiunea rămâne unică. La individualizarea pedepsei seva ține seama de pericolul sporit pe care-l prezintă fapta în această situție.

Prin săvârșirea oricărei dintre cele două acțiuni ale infracțiunii se produce o încălcare a libertății persoanei de a-și desfășura vița privată în conformitate cu voința sa.Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Dacă violarea de domiciliu se săvârșește printr-un mijloc ce constituie el însuși o infracțiune, se aplicăregulile referitoare la concursul de infracțiuni. De exemplu, săvârșește infracțiunea de violare de domiciliu, aflată în concurs real cu cea de vătămare corporală (art. 182 C. pen.), inculpatul care, în scopul pătrunderii în apartamentul victimei, i-a aplicat acesteia câteva lovituri care i-au produs o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile.

În unele situații violarea de domiciliu servește ca mijloc pentru săvârșirea altei infracțiuni, fiind aplicabile dispozițiile art. 33 alin.1, teza II referitoare la concursul real de conexitate.

În practica judiciară s-a reținut, în sarcina inculpatului care a pătruns fără drept în curtea unei persoane și fără consimțământul acesteia, în scopul comiterii unui furt, cea ce a și realizat, un concurs între vilarea dedomiciliu și furt.

Probleme deosebite se ridică în cea ce privește relațiile ce se nasc între violare de domiciliu și furt calificat reglementat în art.209 lit. i (furt prin efracție, escaladaresau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a uneichei mincinoase).

Atât în practica judiciară cât și în doctrină problema încadrării juridice a unor fapte de violare de domiciliu comise în scopul săvârșirii infracțiunii de furt calificat a fost soluționată în mod diferit, însensul că, în unle situații, violarea de domiciliu a fost reținută ca o infracțiune autonomă, în concurs real cu infracțiunea scop, iar în alte cazuris-a considerat că ea și-a pierdut autonomia infracțională, absorbându-se în conținutul infracțiunii în vederea căreia a fost comisă.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 146 din noiembrie 1993, a decis că în cazul în care furtul comis prin efracție, escaladareori prin folosire, fără drept, a unei chei adevăratesau a unei chei mincinoase, există o singură infracțiune – cea prevăzută în art. 208 raportată la art.209 C. pen. În aceste condiții, infracțiunea săvârșităde inculpat în dauna persoanei vătămate este, potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., o infracțiune complexă, în latura obiectivă a acesteia incluzându-se și fapta de violare de domiciliu.

În legătură cu ideea absorbției infracțiunii de vilare de domiciliu în cea de furt calificat s-au formulat trei opinii diferite,astfel:

a) Potrivit unei opinii, în acest caz, furtul absoarbe în mod natural violarea de domiciliu, indiferent dacă este săvârșit în condițiile art. 208 sau ale art. 209 C. pen., existând o „complexitate naturală”.

În esență se susține că violarea de domiciliu constituie o treaptă necesară în desfășurarea activității care caracterizează aici elementul material al infracțiunii de furt, astfel că „infracțiunea de furt înglobează în mod necesar în conținutul său obiectiv și elementul obiectiv al violării de domiciliu și, ca urmare, nu se poate constata într-o asemenea situație existența concursului real de infracțiuni”.

Cu alte cuvinte, din moment ce furtul nu poate fi comis, în cocret, decât prin violarea domiciliului, rezultă că furtul absoarbe în mod natural vilarea de domiciliu.

Această opinie, după alți autori, nu are temei legal, bazându-se doar pe legătura de faptde la mijloc la scop – care există uneori, în concret, între infracțiunea de vilare de domiciliu și aceea de furt. Astfel de legături de fapt, întâmplătoare, potexista și între alte infracțiuni (de exmplu între falsul în înscrisuriși delapidare, între furtul unei arme și omorul comis cu acea armă, între vătămarea corporală și lipsirea de libertate în mod ilegal, între vilarea de domiciliu și viol, etc.). Or, simpla legătură de fapt, întâmplătoare, nu constituie un temei pentru a opera o absorbție naturală,dimpotrivă, potrivit art. 33 lit.a C. pen. există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. Înlăturarea aplicării acestei dispoziții legale nu poate avea loc pe baza unor argumente deduse din împrejurările de fapt ale cauzei, ci numai în temeiul altordispoziții legale, derogatorii.

b) Alți autori consideră că numai furtul calificat săvârșit în condițiile art. 209 lit. i C. pen. (prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase)absoarbe în mod natural infracțiunea de violare de domiciliu, iar dacă furtul este comis în alte împrejurări (art. 208 sau art. 209 lit. a, b, c, d, e, g, h și alin. 2 lit. b și c) va exista concurs de infracțiuni.

În argumentarea acestei opinii se pornește de la fundamentul conceptului de „complexitate naturală”. Astfel, se arată că există complexitate naturală în cazul în care o anumită infracțiune, așa cum este incriminată, nu se poate concepe fără să cuprindăîn sine activitatea proprie altei infracțiuni, în condițiile în care aceasta din urmă este incriminată de lege. Absorbția naturală decurge în mod implici, dar necesar, din cuprinsul expres al incriminării complexe absorbante.

Necesitatea săvârșirii întotdeauna și a infracțiunii absorbite trebuie să apară ca o condiție reprtabilă în toate cazurile concrete ce se subsumează incriminării respective prin urmare, va exista o complexitate naturală numai dacă însuși conținutul legal al infracțiunii absorbante rezultă, în mod implicit, că să vârșirea acestei infracțiuni nu esta posibilă decât dacă se comite întotdeauna și o altă infracțiune. De exemplu, violul nu poate fi săvârșit decât dacă victima este lipsită de libertate fizică (pe durata comiterii violului), cerință repetabilă în cazul oricărei infracțiuni concrete de viol.

Aplicarea consecventă a celor arătate mai sus presupune, examinarea conținutului legal al furtului calificat prevăzut la art. 209 lit. i cod penal, spre a vedea dacă realizarea acestui conținut implică sau nu, în mod necesar și întotdeauna, săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. Procedând astfel, se ajunge la concluzia evidentă că furtul prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. Nu implică în mod necesar și întotdeauna comiterea unei violări de domiciliu. Dinpotrivă, această modalitate a furtului calificat se comite, de regulă, în marea majoritate a cazurilor concrete, fără violare de domiciliu. Întradevăr incriminarea din art. 209 lit. i C. pen nu vizează furtul comis într-un loc anume (locuință, încăpere etc) ci orice furt prin efracție, escaladare etc. indiferent de locul unde ar fi comis (într-o locuință, intreprindere, instituție, pe stradă, în tren, în avion etc.) și indiferent de alte împrejurări concrete. Numai furtul prin efracție, escaladare comis prin pătrundere fără drept într-o locuință, încăpere etc ar conduce la o absorbție naturală, ipoteză care constitue deci numai un caz particular al furtului prevăzut art. 209 lit. i C. pen. Numai în aceste limite efracția încuietorilor unei locuințe, încăpere, dependință etc. escaladarea și folosirea fără drept a unei chei adevărate sau uneia mincinoase ca mijloc de săvârșire a furtului implică, întotdeauna, prin ele însele, datorită specificului acțiunii, și o violare de domiciliu, în sensul art. 192 C. pen., furtul săvârăit în aceste condiții agravante fiind de neconceput fără violarea domiciliului persoanei vătămate. Se susține că legătura dintre furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. și violarea de domiciliu nu este „una de circumstanță, depinzând de împrejurările specifice fiecărei cauze, ci o legătură necesară, impusă de înseși reglementarea legală”. Autorii care susțin că în acest caz există concurs de infracțiuni argumentează astfel:

– când efracția, escaladarea etc. au loc cu prilejul pătrunderii într-o locuință, încăpere, dependință etc. există întradevăr o legătură între furtul calificat și violarea de domiciliu, dar această legătură este una de fapt. Ea nu decurge din conținutul legal al infracțiunii de furt calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. (care poate fi realizat și fără violare de domiciliu), ci din circumstanța concretă în care se comite acest lucru (locul concret unde are loc efracția, escaladarea ori folosirea cheii fără drept la intrarea într-o locuință, încăpere, dependință etc.). Dacă lipsește această circumstanță concretă numai există legătură între cele două infracțiuni. De exemplu, făptuitorul a pătruns în mod legal într-o locuință a altei persoane și apoi a comis un furt prin efracția încuietorilor unui șifonier ori prin deschiderea cu o cheie mincinoasă a unei valize, casete etc. Fapta constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 lit. i C. pen., aceasta a fost comisă într-o locuință dar nu a fost necesară săvârșirea infracțiunii de violare de domciliu.

– legătura de fapt dintre cele două infracțiuni este repetabilă, dar numai dacă furtul calificat este comis în condițiile aceleiași circumstanțe concrete. Astfel de legături de fapt repetabile, determinate de circumstanțe concrete, pot exista și în cazul altor infracțiuni. Exemplu: între furt și ruperea de sigilii. Între aceste două infracțiuni va exista o legătură ori de câte ori furtul este comis, de exemplu, prin ruperea plumburilor de la vagoanele C.F.R., deși furtul nu implică în conținutul său legal, comiterea infracțiunii de rupere de sigilii. În practica judecătorească s-a decis, cu deplin temei, că în acest caz există concurs de infracțiuni.

– legătura dinre furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. și violarea de domiciliu nu este necesară nici chiar în cazul în care efracția,escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuință, încăpere etc., aceasta furnizează doar o prezumție relativă că făptuitorul nu avea dreptul (ori consimțământul locatarului) de a pătrunde în acel loc. În concret această prezumție poate fi oricând răsturnată prin proba contrară, cea ce înseamnă că în anumite cazuri concrete furtul prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. poate fi săvârșit fără comiterea unei violări de domiciliu, chiar dacă efracția, escaladarea au avut loc chiar laintrarea într-un domiciliu.

În concluzie, din conținutul legal al infracțiunii de furt califiact prevăzută art. 209 lit. i C. pen. nu rezultă, în mod implicit, că această infracțiune nu ar putea fi comisă fără violarea domiciliului. Dinpotrivă, această infracțiune se poate comite în marea majoritate a cazurilor fără violarea de domiciliu. Uneori există, totuși, o legătură de la mijloc la scop între cele două infracțiuni, dar aceasta decurge din împrejurarea de fapt că efracția, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuință, încăpere etc. Cei care au susținut că datorită acestei legături infracțiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de furt calificat art. 209 lit. i C. pen., s-au bazat, în opinia altor autori, pe practica și doctrina penală statornicite sub imperiului Codului penal anterior care incrimina violarea de domiciliu ca „infracțiune de instrument”.

Potrivit art. 496 C. pen anterior constituia violarea de domiciliu pătrunderea prin violență, amenințare, efracție, escaladare, întrebuințare de chei mincinoase, prin viclenie și în mod clandestin în locuința unei persoane; fapta se pedepsea cu închisoare de la 2 luni la 1 an dacă nu constituia o infracțiune mai gravă. Întrucât furtul constituia o infracțiune mai gravă (de exemplu furtul prin efracție, escaladare, folosirea de chei mincinoase se sancționa cu închisoare de la 1 la 5 ani) violarea de domiciliu având caracter subsidiar, ceda locul infracțiunii calificate de furt.

O astfel de dispoziție nu o mai găsim în C. pen. actual; ca urmare soluția absorției infracțiunii de violare de domiciliu în infracțiunea de furt calificat nu ar mai putea fi susținută.

Dimpotrivă, reținerea și sancționarea dinstinctă a infracțiunii de violare de domiciliu, când aceasta a fost săvârșită cu ocazia comiterii furtului calificat apare a fi justificată și din necesitatea de a asigura o protecție juridică unei evaluări sociale importante care este inviolabilitatea domiciliului, drept al persoanei umane consacrat prin dispozițiile art. 27 din Constituția României. c) Într-o a treia opinie se susține că furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. este o infracțiune complexă, potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., care absoarbe în conținutul său, ca circumstanță agravantă, infracțiunea de violare de domiciliu. Potrivit acestei opinii, când furtul este comis în alte circumstanțe decât cele arătate mai sus, va exista concurs de infracțiuni.

În combaterea acestei teze s-a susținut în mod corect că infracțiunea complexă definită în art. 41 alin. 3 C. pen. constituie o unitate legală de infracțiune, deci nu poate exista decât în temeiul unei dispoziții exprese a legii. Aceasta înseamnă că infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii complexe, ca element sau circumstanță agravantă, trebuie să fie indicată în mod expres în norma de incriminare, fie prin denumirea acestei infracțiuni, fie prin arătarea acțiunii sau inacțiunii sau a urmării specifice. Dacă norma de incriminare nu indică în mod expres infracțiunea absorbită, nu poate fi vorba de o infracțiune complexă în sensul art. 41 alin. 3 C. pen. și eventual de o complexitate naturală (dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de aceasta, ipoteză respinsă în cazul furtului prin efracție).

În cazul de față, textul art. 209 lit. i C. pen. nu conține nici o referire expresă la infracțiunea de violare de domiciliu. În acest text nu poate fi găsită nici denumirea infracțiunii care pretinde că ar constitui circumstanța agravantă (violarea de domiciliu), nici acțiunea specifică acestei infracțiuni („pătrunderea fără drept într-o locuință, încăpere etc.”) și nici urmarea acesteia („încălcarea libertății domiciliului”). Noțiunile de „efracție, escaladare și folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase” au un sens larg, diferit de cel al noțiunii de „pătrundere” într-o locuință, încăpere etc. Astfel chiar dacă efracția privește încuietorile unei locuințe, ea nu înseamnă „pătrunderea în locuință” ci numai „înlăturarea dispozitivului de închidere” a locuinței respective. Prin urmare, autorul este de părere că în mod greșit se consideră că violarea de domiciliu ar constitui o circumstanță agravantă absorbită în conținutul „infracțiunii complexe” prevăzută în art. 209 lit. i C. pen. .

Discuții au apărut și în cea ce priveștea legătura dintre tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia și violarea de domiciliu. Astfel, unele instanțe au decis că pătrunderea inculpatului fără drept, în timpul nopții, în locuința părții vătămate, urmată de exercitarea de violențe asupra acesteia, pentru a reuși să plece cu bunul substras din acea locuință, constituie atât infracțiunea de tâlhărie prevăzută la art. 211 alin. 2 lit. f și d C. pen. cât și infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin 2 C. pen. săvârșite în concurs real.

Alte instanțe au decis că tâlhăria săvârșită în condițiile art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. – într-o locuință sau locuință sau în dependințele acesteia – este o infracțiune complexă în al cărei conținut intră și violarea de domiciliu care astfel își pierde autonomie.

În doctrina penală opiniile în această privință sunt deasemenea împărțite: unii autori promovează prima soluție, alții susțin pe cea de-a doua. Autorii care promovează existența unei singure infracțiuni, și anume de tâlhărie în împrejurarea la care ne referim, pornesc mai întâi de la modul în care făptuitorul a ajuns în locuința victimei ori în dependințele acesteia unde a comis tâlhăria. Dacă pătrunderea în locuință sau într-o dependința a acesteia s-a realizat în urma consimțământului persoanei care le folosește, comiterea tâlhăriei în această situație atrage încadrarea juridică doar în art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.; în ipoteza în care făptuitorul pătrunde fără drept în locuință sau o dependință ținând de aceasta, ori refuză să le părăsească și comite tâlhăria trebuei să se rețină concurs real al infracțiunii între violarea de domiciliu și tâlhăria în formă prevăzută în art. 211 alin 2 lit. f C. pen.; și în sfârșit, în cazul în care tâlhăria se săvârșește în locuință sau dependințele acesteia unde făptuitorul pătrunde, fără drept, prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase nu poate fi reținută infracțiunea de violare de domiciliu ci numai infracțiunea prevăzută în art. 211 alin. 2 C. pen. Se motivează că atât timp cât fapta de furt din conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie s-a comis în condițiile art. art. 209 lit. i C. pen. aceasta absoarbe și conținutul infracțiunii de violare de domiciliu.

Un alt autor ,împărtășind aceași soluție,susține că va exista o singură infracțiune în cazul tâlhăriei comise într-o loczuită sau dependintele acesteia,neavând relevanță dacă făptuitorul apătruns în asemenea locuri prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate sau mincinoase,ori în alt mod, întrucât condiția infractiunea complexe este unitatea de rezoluție infracțională.

În literatura de specialitate,s-a susținut și ideea cănu se poate accepta absorbția naturală sau legală aviolării de domiciliu în fructul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. ori în tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia, nefiind îndeplinite cerintțele unor stări soluții.

Pentru a susține soluția contrară, cea a concursului de infracțiuni, un alt autor a analiza ipotezele în care s-ar putea afla făptuitorul care săvârșește tâlhăria într-o locuință sau dependințe ale acesteia.

Astfel, o primă ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul a pătruns în locuința sau dependințele ale acesteia cu consimțământul persoanei care le folosește și ulterior săvârșește infracțiunea de tâlhărie. În acest caz este limpede că ne aflăm în fața numai a infracțiunii de tâlhărie, cu agravanta prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.

Într-o a doua ipoteză, făptuitorul pătrunde într-o locuință sau dependință cu consimțământul persoanei care le folosește, însă la cererea expresă a acesteia de ale părăsi refuză și săvârșește tâlhăria. În această situație există un concurs de infracțiuni, fiind săvârșită atât fapta de violare de domiciliu, prin refuzul făptuitorului de a părăsi locuința la cererea persoanei îndreptățite să-și dea consimțământul, cât și infracțiunea de tâlhărie în formă agravantă.

Într-o a treia ipoteză, făptuitorul pătrunde fără drept în locuință sau dependințe ale acesteia și comite tâlhăria (de exemplu, ușa de la locuință este deschisă făptuitorul pătrunde și săvârșește tâlhăria). Și în această ipoteză făptuitorul comite un concurs de infracțiuni, și anume: infracțiunea de violare de domiciliu în modalitatea alternativă a pătrunderii fără drept în domiciliul victimei și infracțiunea de tâlhărie în modalitatea normativă agravată. Aceiași soluție și în cazul ipotezei când pătrunde prin efracție sau escaladare în curtea persoanei vătămate unde săvârșește tâlhăria, deoarece legiuitorul asimilează atât violarea de domiciliu, cât și tâlhăria în modalitatea agravată când sau comis într-o locuință cu aceea când faptele de mai sus s-au săvârșit într-o dependință a acesteia.

Într-o ultimă ipoteză făptuitorul, după ce pătrunde prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate ori unei chei mincinoase într-o locuință sau dependințe ale acesteia, comite tâlhăria. Soluționarea acesteia readuce în dicuție problematica furtului săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase: dacă în acest caz fapta de violare de domiciliu este absorbită sau nu în aceea de furt calificat. Această chestiune se ridică și în cazul tâlhăriei agravate (în art. 211 alin. 2 lit. f) deoarece infracțiunea de furt constituie infracțiunea componentă a infracțiunii de tâlhărie, relașiile sociale privitoare la patrimoniu fiind în principiu ocrotite prin această incriminare (obiectul juridic principal al infracșiunii de tâlhărie îl constituie tocmai aceste relații).

Așa cum se subliniază în teoria dreptului penal, ori de câte ori există un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană, pentru a decide dacă există singura infracțiune sau o pluralitate de infracțiuni ne vom raporta la conținuturile de incriminare adică la faptele descrise în normele de incriminare din partea specială a Codului penal. În toate situațiile când aceeași persoană prin activitatea sa a realizat conținutu mai multor incriminări, există o pluralitate de infracțiuni. Prin urmare, în ipotezele pe care le-am analizat, dacă coexistă infracțiunea de violare de domiciliu cu furtul calificat (în art. 209 lit. i C. pen.) implicit va coexista și cu infracțiunea de tâlhărie; ca atare ne vom afla în prezența unui concurs de infracțiuni.

Subsecțiunea 2: Latura subiectivă

Violarea de domiciliu se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă, fapta săvârșită din culpă nefiind incriminată. În prima modalitate de săvârșirii a infracțiunii, făptuitorul are reprezentarea faptului că pătrunde fără drept și fără consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și urmărește producerea acestei urmări.

În a doua modalitate, făptuitorul își dă seama că prin acțiunea sa are loc o pătrundere ilegală în domiciliu unei persoanei sau un refuz de a îl părăsi la cererea expres exprimată în acest sens de către victimă și acceptă eventualitatea producerii urmării periculoase.

Nu va acționa cu vinovăție cel care pătrunde într-o locuință folosită de mai multe persoane, atâta timp cât are aprobarea uneia dintrea acestea. La fel și în cazul în care anterior sau concomitent o persoană din locuința respectivă își dă consimțământul iar alta se opune. Într-o asemenea situație, făptuitorul nu acționează cu vinovăție, deoarece el are consimțământul necesar dn partea uneia dintre persoanele îndreptățite și este explicabil ca el să considere acțiunea săvârșită ca îndreptățită.

Eroarea făptuitorului asupra inexistenței consimțământului persoanei îndreptățite îi înlătură răspunderea penală.

Nu interesează dacă făptuitorul a acționat sub imboldul unui motiv sau scop special. Aceste înprejurări nu influențează nici un fel existența infracțiunii dar se va ține seama de ele la individualizarea judiciară a pedepsei.

SECȚIUNEA 3

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

Forme

Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt pedepsite. Când aceste acte constituie, prin natura lor, încălcări ale altor dispoziții prevăzută de legea penală, vor fi sancționate potrivit acelor dispoziții (de exemplu: loviri sau alte violențe, amenințare, injurii etc.).

Infracțiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul când s-a produs urmarea imediată, adică atunci când făptuitorul a pătruns în locuința unei persoane fără drept și fără consimțământul acesteia sau a refuzat să părăsească locuința la cererea victimei.

Dacă autorul săvârșește fapta sub ambele forme (pătrunderea fără drept și refuzul de a părăsi locuința), infracțiunea este unică. La individualizarea pedepsei se va ține seama de pericolul sporit pecare îl reprezintă fapta în această situație. Dacă infracțiunea este comisă prin violență sau amenințare sau prin alt mijloc care este incriminat distinct, va exista concurs de infracțiuni, în afara cazului când modalitatea folosită constituie o circumstanță agravantă.

Dacă făptuitorul săvârșește infracțiunea de violare de domiciliu pentru a realiza un alt scop (vătămare corporală, viol, amenințare, omor etc.), va răspunde pentru un concurs de infracțiuni.

Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca făptuitorul să rămână o anumită perioadă de timp în domiciliul unde a pătruns sau de unde a refuzat să plece.

În ambele modalități de săvârșire, violarea de domiciliu este o infracțiune instantanee. Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care la violat se prelungește în timp, violarea de domiciliu devine o infracțiune continuă.

Când fapta a fost săvârșită în participație, infracțiunea păstrează caracterul de continuă chiar dacă numai unul sau unii dintre participanți rămâne în domiciliul violat.

Dacă violarea de domiciliu capătă caracterul de infracțiune continuă, va exista și un moment al epuizării. Epuizarea are loc în momentul în care făptuitorul părăsește domiciliul violat.

În practica judiciară s-a arătat că acela care în cursul unei nopți pătrunde într-o locuință, în scopul de a vorbi cu soția sa, de care trăia despărțit, dar este scos cu forța din locuință, iar după un interval de timp pătrunde a doua oară, în același scop, în locuința respactivă, nu săvârșește o infracțiune continuată de violare de domiciliu, ci un concurs de infracțiuni distincte de violare de domiciliu, aceasta pentru că în momentul săvârșirii primului fapt, el nu avea reprezentarea concretă că în noaptea respectivă va mai viola domiciliul părții vătămate încă o dată.

Dacă între momentul consumării infracțiunii și momentul epuizării faptei (atunci când infracțiunea este continuă) se produc consecințe cu caracter penal, se vor aplica regulile cu privire la concursul de infracțiuni.

B. Modalități

Infracțiunea de violare de domiciliu se poate realiza nu numai în modalitățile prevăzute în art. 192 alin. 1 C. pen., pentru forma simplă a infracțiunii (pătrunderea imediată și refuzul de părăsi locuința), dar și în modalitățile agravate, potrivit art.192 alin. 2 C. pen. Astfel, conform textului legal, infracțiunea este mai gravă dacă se săvârșete în următoarele împrejurări:

dacă se săvârșește de o persoană înarmată;

dacă fapta se săvârșește de două sau mai multe persoane împreună;

dacă fapta se săvârșește în timpul nopții;

dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase.

săvârșirea faptei de către o persoană înarmată

Conform art.151 alin.1 C.pen. „persoana înarmată” este persoana care în momentul săvârșirii faptei, are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin dispozițiile legale.Potrivit alin.2 al aceluiași articol, „persoana înarmată”este persoana care, în momentul săvârșirii faptei, are asupra sa un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează la atac. Pentru existența agravantei, în prima situație, având în vedere că este vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient ca făptuitorul să aibă asupra sa o astfel de armă.

În literatura de specialitate, potrivit unei opinii,arma trebuie să fie vizibilă pentru victimă, având, astfel un efect intimidant asupra acesteia. Conform unei alte opinii, agravanta există independent de această împrejuraredeoarece, având arma asupra sa, făptuitorul este mai mai hotărât și mai îndrăzneț în acțiunea sa.

În cea de-adoua situație, întrucât nu este vorba de o armă propri-zisă, este necesar ca făptuitorul să folosească efectiv obiectul susceptibil a fi folosit ca armă. Dacă obiectul nu este folosit efectiv pentru atac, acesta nu constituie „armă”în concepția legii penale și prin urmare, nu poate fi reținută acestă agravantă.

În practica judiciară, s-a reținut infracțiunea de violare de domiciliu, țn această formă agravată, fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o locuință, fără consimțământul celui care o folosește, înarmată cu un cușit pe care l-a folosit în activitatea sa agresivă.

În schimb s-a decis că agravanta nu esteaplicabilă în cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spartgeamurile și unele obiecte din locuința victimei, în care a pătruns fără drept, deoarece lemnul nu este o armă special confecționată pentru a servi la atac sau apărare ți nici nu poate fi asimilat cu o armă, în condițiileart.151 alin.2, întrucât nu a fost folosit efectiv pentru atac împotriva victimei.

Rațiunea agravantei este ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, gradul de pericol social sporit al făptuitorului, acesta recurgând la mijloace de natură să-i asigure, în mare măsură reușita în săvârșirea infracțiunii.

În literatura de specialitate s-a mai conturat o opinie, susținută de cei care afirmă că violarea de domiciliu are ca obiect material însuși domiciliul violat.Ei sunt de părere că făptuitorul poate folosi obiectul asimilat armei pentru atac atât împotriva victimei cât și împotriva obiectelor aflate în locuința acesteia.De asemenea ei afirmă că agravanta este reținută și dacă atacul s-a îndreptat asupra altor persoane aflate în domiciliu sau asupra lator bunuri din locuință decât cele ale persoanei care folosește locuința.

Întrucât, prin folosirea de arme de către infractori, este pusă în primejdie ordinea publică, integritatea persoanelor și a bunurilor, legiuitorul a reglementat, prin L. 17/1996, regimul armelor de foc și munițiilor.

Faptele de nerespectare a regimului armelor și munițiilor au un grad ridicat de pericol social, așa încât pentru protejarea valorilor sociale ocrotite de lege, a fost incriminată, la art.279 C.pen. , fapta de nerespectare a regimului armelor și munițiilor. Astfel, art. 279 prevede în alin.1 că este infracțiune „deținerea, portul, confecționarea, transportul, preecum și orice altă privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme fără drept”. De asemenea constituie infracțiune potrivit alin.2 și nedepunerea armei sau a muniției în termenul fixat de lege, la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisuui”.Legea specială stbilește, înart.3, că prin arme de foc se înțeleg acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanșe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Sunt considerate arme de foc potrivit art.3 din L.17/1996: armele militare, armele de tir, rarmele de vânătoare, armele ascunse a căror existență nu este vizibilă sau bănuită, arme de panoplie, precum și orice alte arme care acținează ca arme de foc.

Întrucât toate aceste categorii de arme sunt arme propriu-zise, nu sunt considerate arme în sensul art.151 alin.2, arme asimilate .Nu intră în această categorie nici piesele sau părțile dintr-o armă și armele care nu sunt în stare de funcționare.

Legea, reglementând regimul armelor și munițiilor stabilește în primul rând condițiile referitoare la deținerea și portul armelor și munițiilor. Astfel, persoanele fizice pot deține sau purta arme numei cu autorizația organelor prevăzute de lege, care le eliberează un „permis pentru armă”.

În cazul în care cel care pătrunde fără drept, într-o locuință a unei persoane, având asupra sa o armă, dacă nu a respectat dispozițiile legale referitoare la regimul armelor și munițiilor, săvârșește atât infracțiunea de violare de domiciliu cu agravanta respectivă, cât și cea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, aflate în concurs.

În schimb, dacă făptuitorul pătrunde în locuința unei persoane , fără drept, având asupra sa o armă pentru care avea permis sau autorizație, fapta de avea asupra sa o armă nu constituie infracțiunea de nerespectare a regimului armelor ți munițiilor (cu condiția să nu fie îndeplinite celelalte condiții pentru existența infracțiunii), ci doar o circumstanță agravantă a violării de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2.

săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane

împreună

Participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei crește gradul de pericol social al infracțiunii ,întrucât mărește șansele de reușită ale făptuitorului, care acționează cu mai multă eficiență,reducând sau chiar anihilând posibilitateavictimei de a se apăra.

Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, poate avea loc fie atunci când toți participanții acționează în calitate de coautori, fie atunci când cel puțin una dintre persoane acționează în calitate de autor, iar celelalte în calitate de complici concomitenți.

Nu are relevanță dacă la săvîrșirea faptei au participat și persoane care nu răspund penal.Legea a avut în vedere cooperarea materială care înlesnește comiterea infarcțiunii.Participantul care răspunde penal este sancționat pentru forma agravată a infracțiunii, chiar dacă toți ceilalți participanți sunt exonerați de răspundere. Dacă fapta este săvârșită de cel puțin trei persoane împreună, împrejurare care constituie circumstanță agravantă generală, potrivit art. 75, lit.a C. pen. , se va aplica doar agravata specială, pentru că același temei nu poate să tragă o dublă agravare a pedepsei.

Circumstanța agravantă este o circumstanță reală (art. 28) și prin urmare,instigatori și complicii anteriori, care au știut că fapta va fi săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, vor răspunde și ei de două sau mai multe persoane împreună, vor răspunde și ei pentru forma agravată a infracțiunii.

săvârșirea faptei în timpul nopții

Fapta săvârșită în timpul timpul nopții prezintă un grad

de pericol social sporit pentru că stârnește în sufletul victimei o stare de firească tulburare și o temere, care slăbesc curajul și posibilitatea de a se apăra,ceea ce ușurează comiterea infracțiunii.

Pentru aplicarea agravantei este suficient să se stabilească faptul că violarea de domiciliu s-a săvârșit în timpul nopții.Agravanta ia în considerare faptul că, prin împrejurările specifice, noaptea crează condiții mai favorabile de săvârșire a infracțiunii.

Atât în practica de spacialitate cât și în literatura de specialitate s-au ivit doua probleme.Prima se referă la durata nopții în condițiile ăn care legiuitorul nu se referă la acest aspect.

Potrivit unei opinii timpul nopții este intervalul de timp în care sunt interzise perchezițiile domiciliare respectiv între orele 20-6 conform art. 103 C. proc. pen.

Într-o altă opinie, circumstanța se reține din momentul în care în mediul rural, oamenii se retrag de la muncile câmpului.Într-o altă opinie se consideră că timpul nopții este cuprins între momentul în care apune soarele și până se ridică zorile.

Durata timpului nopții nu este stabilită de legiuitor, reținerea agravantei făcându-se în mod concret în funcție de condițiile de săvârșire a faptei.Printre împerjurările care pot duce la reținerea circumstanței agravante menționăm: ambianța generală pe care o presupune lăsarea întunericului (reducerea vizibilității, retragerea oamenilor pentru odihnă), precum și factorii care influențează durata nopții (anotimpul, condițiile atmosferice, poziția geografică, ș.a.).

A doua problemă ivită în literatura de specialitate și în practica judiciară este dacă inculpatul trebuie sau nu să profite de această ambianță specifică.Problema s-a pus în momentul soluționării unei cauze în care făptuitorul a pătruns pe timp de noapte, într-un loc iluminat artificial.

Potrivit unei opinii, agravanta se reține numai dacă făptuitorul profită de ambianța specială, săvârșind mai ușor infracșiunea.Opinia majoritară însă consideră că agravanta se reține indiferent dacă făptuitorul profită sau nu de această ambianță specifică .Important este ca, în momentul și la locul săvârșirii faptei, să se fi instalat întunericul ca fenomen natural.Aceasta pentru că, atunci când legiuitorul a înțeles să determine reținerea unei circumstanțe de împrejurarea că făptuitorul a profitat în mod efectiv de aceasta, a prevăzut-o în mod expres. De exemplu, în cazul omorul calificat prevăzut în art. 175 lit.d C.pen.-„prfitând de starea de neputință a victimei de a se apăra”.

Pentru că legea nu face nici o distincție, în practica judiciarăs-a reținut agravanta atât în cazul în care violarea de domiciliu se realizează prin pătrunderea fără drept cât și în cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de apărăsi încăperea, dependința sau locul împrejmuit, la cererea persoanei care le folosește.

În schimb, într-o soluție, agravanta nu a fost reținută în cazul în care infracțiunea de violare de domliciliu se săvîrșete prin refuzul făptuitorului de a părăsi imobilul, în cauză fiind aplicabile numai revederile art.192 alin.1 C.pen.Această soluție a fost criticată în literatura de specialitate.

Consider că agravanta trebuie reținută indiferent de modalitatea de săvârșire a faptei, întrucât ea prezintă același grad de pericol social crescut, conferindu-i făptuitorului șanse mai mari

de comitere a infracțiunii.

Săvârșirea faptei prin folosirea de calități mincinoase

Săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prin folosirea de calități mincinoase agravează infracțiunea, întrucât cresc șansele de reușită ale făptuitorului.Victima, intimidată de calitatea pe care o arată făptuitorul sau indusă în eroare, nu reacționează așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi cunoscut că făptuitorul nu posedă, în realitate, calitatea respectivă.

Săvârșirea faptei în această modalitate se aseamănă cu cea prevăzută la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. 2 C. pen.), deoarece în ambele cazuri este vorba de folosirea de către făptuitor a unor calități pe care nu le are în realitate.

Deosebirea între cele două modalități privește felul calității invocate de făptuitor. Astfel, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, agravanta constă în simularea de calități oficiale(calități aparținând unei categorii restrâse de funcționari; exemplu: procuror, ofițer de poliție etc.), dar nu orice de calitate oficială, ci numai una dintre acele calități care, dacă ar fi reală, ar permite săvârșirea infracțiunii.

În schimb, la violarea de domiciliu, agravanta presupune folosirea de calități mincinoase. În sfera calităților mincinoase, care este foarte largă, intră orice calitate pe care făptuitorul și-o atribuie, deși în realitate nu o posedă. De exemplu: calitatea de rudă, calitatea de lucrător la telefoane, la gaze, electricitate, calitatea de polițist, de care făptuitorul se folosește pentru a intra în domiciliul străin. Dacă făptuitorul a uzat în mod mincinos de o calitate oficială, va exista și infracțiunea de uzurpare de calități oficiale incriminată în art. 240 C. pen.

În timp ce la lipsirea de libertate în mod ilegal, făptuitorul simulează o anumită calitate oficială, în cazul violării de domiciliu, acesta folosește orice calitate mincinoasă.

C. Sancțiuni

În modalitățile simple de săvârșire a infracțiunii, prevăzute în alin 1 art. 192, pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, limite majorate prin legea 140/1996 prin care a fost modificat Codul penal. Până la acestă lege, pedeapsa era închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.

Dacă există cauze care modifică pedeapsa (circumstanțe atenuante, agravante, recidivă, concurs de infracțiuni), mai întâi se stabilește dintre cele două pedepse alternative (închisoare sau amendă), pe cea aplicabilă cauzei, abia pe urmă își vor produce efectul la pedeapsa aleasă, cauzele modificatoare.

Formele agravate ale infracțiunii prevăzute la alin. 2, se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

Aspecte procesuale

Pentru infracțiunea simplă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Organul competent să primească plângerea este organul de cercetare penală sau procurorul. Competentă să soluționeze cauza în primă instanță este judecătoria.

Părțile pot pune capăt pricinii prin împăcare, situație în care, după caz, organul de urmărire penală va dispune încetarea urmăririi penale, iar instanța pronunță încetarea prcesului penal.

În cazul modalităților agravate, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de către procuror. Urmărirea penală este de competența organului de cercetare penală. Instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este judecătoria.

Împăcarea părților nu produce efecte.

Capitolul III

Asemănări și deosebiri între violarea de domiciliu și alte infracțiuni

Secțiunea 1

Violarea de domiciliu și tulburarea de posesie

În conformitate cu prevederile art. 220 C. pen., tulburarea de posesie constă în „ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia”.

Cele două infracțiuni se deosebesc, mai întâi, prin obiectul lor juridic special. Astfel, infracțiunea de violare de domiciliu, are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura viața privată în mod liber, nestingherită de intervenția vreunei alte persoane. În schimb, tulburareade posesie are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile, prin săvârșirea infracțiunii, aducându-se atingere stării de fapt în care se află un bun imobil, provocând o schimbare ilicită a posesiei acesteia.

Infracțiunea de violare de domiciliu face parte din categoria infracțiunilor contra libertății persoanei, în timp ce infracțiunea de tulburare de posesie se incradrează în sfera infracțiunilor contra patrimoniului.

Cele două infracțiuni se deosebesc, de asemenea, și în ceea ce privește obiectul material. Astfel, violarea de domiciliu este lipsită de obiect material, în timp ce tulburarea de posesie are un obiect material constând în bunul imobil aflat în posesia unei persoane, indiferent dacă această persoană este sau nu proprietar al imobilului.

O primă asemănare dintre cele două infracțiuni este dată de faptul că subiect atât al infracțiunii de violare de domiciliu, cât și al infracțiunii de tulburare de posesie poate fi orice persoane care îndeplinește condițiile cerute de lege subiectului activ al unei infracțiuni. La tulburarea de posesie, subiect al infracțiunii poate fi și proprietarul imobilului stăpânit legitim de o altă persoană.

Participația penală este posibilă, la ambele infracțiuni, în toate formele, atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării sau complicității.

Sub aspectul laturii obiective, dacă violarea de domiciliu, în prima sa modalitate de săvârșire presupune numai o acțiune de pătrundere, efectuată în condițiile prevăzute de art. 192 C. pen., în cazul tulburării de posesie este vorba de o pătrundere urmată de luarea în stăpânire a imobilului. Luarea în stăpânire a imobilului trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită durată. Dacă nu este îndeplinită această condiție, fiind vorba doar de o pătrundere, fapta ce va constitui violare de domiciliu, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Tot pe latura subiectivă, cele două infracțiuni se aseamănă prin aceea că, în cazul violării de domiciliu, pătrunderea trebuie să se facă fără drept, și tot fără trebuie să fie ocupat imobilul aflat în posesia altei persoane. Această cerință a legii este îndeplintă dacă, spre exemplu, fără să aibă vreun drept, iar în cazul tulburării de posesie, în momentul ocupării imobilului, făptuitorul nu avea un titlu legitim care să-i justifice fapta.

În fine, ca modalități de săvârșire, tulburarea de posesie presupune violență sau amenințare, desființarea sau strămutarea semnelor de hotar. La violarea de domiciliu, legiuitorul nu a prevăzut vreo modalitatea concretă prin care se realizează pătrunderea în locuință sau refuzul de a o părăsi. Dacă făptuitorul, prin violență sau amenințare pătrunde în locuința unei persoane, în sarcina sa va fi reținut un concurs de infracțiuni între violarea de domiciliu și amenințare sau violare de domiciliu și loviri sau alte violențe etc.

Sub aspectul laturii subiective, ambele infracțiuni se săvârșesc cu intenție. Făptuitorul trebuie să fi știut, momentul în care a săvârșit fapta, că pătrunde fără drept și fără consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și prin aceasta, îi încalcă libertatea sau că ocupă fără drept un imobil aflat în posesia altuia.

Dacă făptuitorul, în mod greșit a considerat că este îndreptățit să pătrundă în domiciliul unei persoane sau să ocupe imobilul, fapta sa nu constituie infracțiune, întrucât îi lipsește unul din elementele constitutive, și anume, intenția.

Nici în cazul violării de domiciliu, nici în cazul tulburării de posesie nu se cere un motiv sau scop special, însă de acesta se va ține seama la individualizarea juduciară a pedepsei.

Tentativa, deși posibilă la ambele infracțiuni, nu este sancționată de lege. În ceea ce privește momentul în care se consumă cele două infracțiuni, există unele deosebiri. Astfel, violarea de domiciliu se consumă în momentul în care făptuitorul pătrunde fără dreot în domiciliul unei persoane sau refuză să îl părăsească. În schimb, tulburarea de posesie se consumă în momentul ăn care cel care pătrunde în imobil îl deposedează pe cel îndreptățit a poseda imobilul respectiv. Dacă nu are loc o deposedare efectivă, fapta nu constituie infracțiunea de tulburare de posesie, ci, posibil, violarea de domiciliu, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența acestei infracțiuni.

Și violarea de domiciliu și tulburarea de posesie sunt susceptibile de a fi săvârșite în formă continuă, în primul caz, atunci când prezența făptuitorului se prelungește în timp, iar în al doilea caz, atunci cand, după luarea în stăpânire, efectiv, a imobilului, făptuitorul rămâne în acesta. În aceste situații, infracțiunile se epuizează când făptuitorul părăsește domiciliul pe care l-a violat (în cazul violării de domiciliu) sau când încetează ocuparea fără drept a imobilului.

Cele două infracțiuni se aseamănă și sub aspect procesual. Astfel, în cazul violării de domiciliu, în forma simplă, cât și în cazul tulburării dacă bunul imobil nu este în întregime sau în parte proprieteatea statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Secțiunea 2

Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței locunței

Potrivit prevederilor art. 320 alin.1 C.pen., tulburarea folosinței locuinței constă în „fapta prin care se tulbură în mod repetat folosința locuinței locatarilor dintr-un imobil ori prin care se împiedică normala folosință a locuinței”.

Problema asemănărilor și deosebirilor dintre cele două infracțiuni prezintă importanță atunci când tulburarea folosinței locuinței se realizează în a doua modalitate prevăzută de lege și anume prin împiedicarea normalei folosințe a locuinței, întrucât, în această situație, făptuitorul împiedică folosința normală a unei anumite locuințe, punîndu-l pe titularul dreptului de folosințăîn situașia de a nu-și puteaexercita, în mod firesc, dreptul său.

Cele două infracțiuni se aseamănă prin faptul că, prin incriminarea lor, legiuitorul a urmărit apărarea dreptului persoanei de a-și desfășura viața privată în mod liber, nestingherit, netulburat de vreo faptă a unei alte persoane.

Însă ele se deosebesc prin obiectul juridic special. Astfel, violarea de domiciliu are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura în mod liber viața privată. Tulburarea folosinței locuinței are ca obiect juridic special relațiile sociale în cadrul cărora fiecare locatar poate beneficia nestingherit de folosința locuinșei sale.

Prin incriminarea faptei prevăzute la art.192 C.pen. se ocrotește un drept fundamental al persoanei și anume dreptul la libertate, de aceea infracțiunea de violare de domiculiu face parte din categoria infracțiunilor contra persoanei, prevăzute în Titlul al II-lea al Codului penal, în care sunt ocrotite drepturile fundamentale ale persoanei (la viață, la integritate fizică și corporală, la libertate, la demnitate ).

În schimb, tulburarea folosinței locuinței face parte din categoria infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, prevăzute țn Titlul al IX-lea al Codului penal.Aceste relații privind conviețuirea socială implică contacte directe, frecvente între oameni, cum ar fi: relațiile de familie,cele referitoare la sănătatea publică relațiile între locatari, cele referitoare la liniștea publică etc.

Tulburarea folosinței locuinței constituie o încălcare a dreptului asigurat fiecărei persoanei de a se bucura defolosința nestânjenită a locuinței și totodată,o sursă de noi conflicte care pot duce, în unele cazuri și la săvârșirea altor fapte penale( insulte, amenințări, loviri etc.).

Nici una din cele două infracțiuni nu are obiect material, fiind încălcat, în cazul violării de domiciliu, dreptul la libertate al persoanei, iar în cazul tulburării folosirii locuinței, dreptul oricărei persoane de a folosi nestingherită o locuință în care își desfășoară viața privată.

Subiect alinfracțiunilor poate fi orice persoană, participașia penală fiind posibilă ân toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

În practica judiciarăs-a reținut că fapta proprietarului care, pătrunzând fără drept și fără consimțământul chiriașului său într-o magazie deținută legal de acesta, îi scoate lucrurile afară și demolează magazia, constituie infracțiunea de violare de domiciliu și nu de tulburare a folosinței locuinței.

Soluția a fost criticată, arătându-se că în sarcina inculpatului trebuie să se rețină și infracțiunea de tulburare a folosinței locuinței, prevăzută în art.320 C. pen.

Într-o altă opinie, s-a susținut că ceea ce legea ocrotește în acest caz este normala folosire a locuinței, inclusiva dependințelor, împotriva faptelor șicanatorii de orice fel (oprirea apei, a curentului, a ascensorului etc.), însă locuința și dependințele acesteia continuă să existe ca atare.dacă făptuitorul distruge olocuință sau o dependință, prin aceasta el nu aduce atingere normalei ei folosințe, ci însăși existenței acesteia.

Sub aspectul laturii obiective, cele două infracțiuni se deosebesc prin modalitățile de săvârșire.Astfel, infracțiunea de vilare de domiciliu se săvârșește fie printr-opătrundere fără drept în locuința unei persoane, fie prin refuzul de a o părăsi, iar tulburarea folosinței locuinței se săvârșește fie printr-o faptș prin care se tulbură în mod repetat folosința locuinței locatarilor dintr-un imobil, fie printr-o faptă prin care se împiedică normala folosință a locuinței.

Sub aspectul laturii subiective, atât violarea de domiciliu, cât și tulburarea folosinței locuinței se săvârșesc cu intenție care poate fi directă sau indirectă, fără să includă vreun scop sau motiv special.

În ce privește consumarea, dacă violarea de domiciliu este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul în care făptuitorul pătrunde fără drept în locuința altei persoane sau refuză să o părăsească, în schimb, tulburarea folosinței locuinței, în prima sa modalitate de săvârșire, este o infracțiune de obicei, care presupune mai multe acte repetate la diferite intervale de timp.De aceea, tentativa nu este posibilă la această formă. În cea de-a doua modalitate, tulburarea folosinței locuinței se consumă în momentul în care , prinr-un singur act, se împiedică fectiv normala folosință a locuinței.

Infracțiunile sunt diferite și în privința regimului sancționator, legea prevăzând o pedeapsă mai mare în cazul violării de domiciliu, însă acțiunea penală în cazul ambelor infracțuni se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților înlăturând răspunderea penală.

Secțiunea 3

Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de stat și a formațiunilor politice

Violarea sediilor organelor de stat și a formațiunilor politice este reglementată în art.2 din D.L.nr.88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituțiilor publice, a sediilor partidelor și formațiunilor politice, a liniștii cetățenilor și a ordinii de drept.

Astfel, potrivit art.2 alin.1 al D.L.88/1990, infracțiunea constă în „fapta persoanei de a pătrunde, fără drept, în sediile organelor centrale și locale de stat, ale altor instittuții publice, ale partidelor și formațiunilor politice, tulburând desfășurarea normală aactivității acestora”.

Această infracțiune specială constituie o variantă de specie a infracțiunii de vilare de domiciliu prevăzută în art.192 alin.1 și 2 C.pen. ,în sensul că vizează libertatea de desfășurare a activității normale în sediile autorităților de stat și ale formațiunilor politice.

Prin incriminarea acestei fapte nu se are în vedere posesia, ca atribut al proprietății, și asigurarea normalei desfășurări a activității organelor și formațiunilor politice, în sediile acestora, așa încât acestă infracțiune nu poate fi considerată o variantă de specie a infracțiunii de tulburare de posesie, așa cum au arătat unii autori, pentru că, așa cum prevede expres textul, ceea ce se tulbură nu este posesia, ci normala desfășurare a activității organelor sau formațiunilor politice.

Această infracțiune specială poate fi inclusă în categoria infracțiunilor contra persoanei, reglementate în Titlul II , partea specială, C. pen. , subgrupa infracțiunilor contra libertății persoanei, capitolul II din Titlu.

Obiectul juridic generic este același atât la violarea de domiciliu de drept comun, cât și la infracțiunea specială și constă în relațiile speciale referitoare la dreptul persoanei la libertate, printre aspectele libertății persoanei numărându-se și inviolabilitatea domiciliului și a reședinței.

Obiectul juridic special îl contituie, la infracțiunea de drept comun, relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura în mod liber viața privată, iar la infracțiunea specială, relațiile sociale care asigură inviolabilitatea sediilor organelor centrale și locale de stat, ale instituțiilor publice și formațiunilor politice și implicit, desfășurarea normală a activității acestora.

Referitor la obiectul material, nici violarea de domiciliu de drept comun, nici infracțiunea specială, nu au obiect material, deși unii autoriconsideră că aceasta din urmă ar avea un obiect material constând în imobilele, cu rol de sediu, în care își desfășoară activitatea organizațiile sau instituțiile respective.

Subiect activ al ambelor infracțiuni poate fi orice persoană fizică, responsabilă penal, însă, pentru infracțiunea specială, care nu este îndreptățită să pătrundă în sediul respectiv.Este vorba de un „subiect activ cu calificare negativ”.Subiect pasiv al violării de domiciliu de drept comun este persoana în folosința căreia se găsea domiciliu violat.Subiectul pasiv al infracțiunii speciale este autoritatea de stat sau organizația politică al cărei sediu a fost violat.Participația penală este posibilă sub toate formele.

În privința laturii obiective, spre deosebire de infracțiunea de drept comun care prezintă două modalități de săvârșire a faptei (pătrundere fără drept sau refuzul de a părăsi locuința), latura obiectivă a infracțiunii speciale se realizează doar printr-o acțiune de pătrundere în sediile organelor, instituțiilor publice sau ale partidelor politice.

Pătrunderea trebuie să se facă fără drept, adică fără permisiunea reprezentanților oficiali ai organelor sau organizațiilor cărora aparține sediul, de regulă, prin exercitarea de violențe, amenințări, sau prin presiuni exercitate de un grup de persoane care nu poate fi oprit.

În practica judiciară s-a arătat că fapta inculpaților de a fi pătruns, fără drept, în grup și prin forță, prin escaladarea gardului, în noaptea de 13 iunie 1990, în curtea Televiziunii Române și unii dintre ei chiar în clădire – ceea ce a creat personalului instituției o stare de temere, tulburând desfășurarea normală a activității Televiziunii – constituie infracțiunea prevăzută în art.2 alin.2 D.L.nr.88/1990.

Dacă cel care intră în sediu are dreptul să facă acest lucru în virtutea calității pe care o deține (funcționar al autorității respective, al organului ierarhic superior etc.), nu se realizează condiția pătrunderii fără drept.

Potrivit art.2 alin.1 din D.L., pătrunderea trebuie să se facă în sediile organelor centrale și locale de stat, ale instituțiilor publice, ale partidelor și formațiunilor politice.

„Oraganele centrale și locale de stat” sunt cele arătate în Constituție:Parlamentul cu cele două camere, Președintele, Guvernul, ministerele, prefecturile etc.

Instituțiile publicesunt organismele definite ca atare prin actul de înființare, organizare și funcționare.De exemplu: instituția „Avocatul poporului”, „Academia României”, instituțiile publice de învățământ etc.

Partidele politicesunt constituite potrivit D.L.nr.8/1989, inclusiv organizațiile sau filialele locale ale acestora.

Formațiunile politicesunt alte organizații care nu sunt constituite ca partide politice, dar cărora le sunt recunoscute drepturi politice.

Tot pe latură obiectivă, în cazul infracțiunii speciale, pătrunderea trebuie să tulbure normala funcționare a activității organului sau formațiunii politice, să aibă o anumită gravitate, ceea ce nu se întâmplă la violarea de domiciliu de drept comun.

Latura subiectivă, pentru ambele infracțiuni, presupune vinovăție sub forma intenției, directe sau indirecte, fiind aplicabile prevederile art.19 alin.2 C.pen., deoarece sunt infracțiuni comisive, iar legea nu prevede expres că se sancționează fapta săvârșită din culpă.

În speța dată, împrejurarea că inculpații nu au urmărit producerea acestui rezultat nu semnifică absența laturii subiective, fiind suficiennt ca făptuitorii să fi prevăzut și acceptat producerea urmării periculoase.Lipsa de ripostă a soldaților care asigurau paza Televiziuni nu este de natură a-i exonera de răspundere pe inculpați, neconferindu-le dreptul de a pătrunde în curte și chiar în clădire.

Tentativa este sancționată în cazul infracțiunii speciale, potrivit art.3, D.L. nr.88/1990, spre deosebire de infracțiunea de drept comun, unde tentativa, deși posibilă, nu este sancționată.

Sub aspect procesual, infracțiunea specială se urmărește și se judecă din oficiu, în vreme ce infracțiunea de drept comun , în forma simplă, se urmărește și se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Atunci când violarea de domiciliu este săvârșită în fomă agravată, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Formele agravate ale infracțiunilor sunt aproape identice și anume: săvârșirea faptei de către o persoană înarmată, de către două sau mai multe persoane împreună,în timpul nopții sunt comune la ambele infracțiuni. Însă infracțiunea specială mai conține, ca circumstanțe agravante, săvârșirea faptei prin violențî sau prin efracție, dar îi lipsește agravanta din art. 192 alin.2 C.pen. și anume săvârșirea prin folosirea de calități mincinoase.