Violarea De Domiciliu 4 [628631]

MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII, TINERETULUI SI
SPORTULUI
UNIVERSITATEA
FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA:
TITLUL LUCRARII DE LICENTA:
COORDONATOR:

ABSOLVENT: [anonimizat]2011-
1

PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra
libertății
persoanei
Secțiunea 2. Istoricul incriminării infracțiunii de violare de
domiciliu

CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Condiții preexistente ale infracțiunii de violare de
domiciliu
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
Secțiunea 2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de violare de
domiciliu
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Secțiunea 3. Forme, modalități, sancțiuni
Forme
Modalități
a)Săvârșirea faptei de către o persoană
înarmată
b)Săvârșirea faptei de către două sau mai
multe persoane impreună
c)Săvârșirea faptei pe timpul nopții
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de calități
mincinoase
Sancțiuni
Secțiunea 4. Aspecte procesuale

CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE
2

VIOLARE
DE DOMICILIU ȘI ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1. Violarea de domiciliu și tulburarea de posesie
Secțiunea 2. Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței
locuinței
Secțiunea 3. Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor
de stat și a
formațiunilor politice
CAPITOLUL IV.
LEGITIMA APĂRARE ȘI VIOLAREA DE DOMICILIU

Secțiunea 1. Legitima apărare în noua reglementare
Secțiunea 2. Concluzii
3

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1
Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății
persoanei
Libertatea persoanei este un drept fundamental al omului,
o componentă majoră a condiției umane.
Atunci când vorbim de protecția penală a libertății
persoanei, ne referim la noțiunea juridică de libertate ca valoare
socială promovată, dezvoltată și ocrotită de normele juridice.
Problematica libertății persoanei și-a găsit o consacrare din
totdeauna în legislațiile fiecărui stat. Normele de drept
configurează conținutul și determină întinderea stării de
libertate, stabilind astfel „status libertatis” al persoanei, starea
de libertate fiind obiectul reglementărilor juridice.
Literatura juridică distinge ca atri but al persoanei umane dreptul
la libertate ca un drept fundamental al cetățeanului. Ca atribut al
4

persoanei, libertatea însoțește toate manifestările sociale ale
acesteia, se încorporează în toate drepturile fundamentale ale
cetățeanului ca o condiție a exercitării acestora și în acest sens
este garantată de Constituție. Astfel, legea fundamentală1 a
țării noastre stabilește în Titlul II, Capitolul II, drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor cum ar fi: dreptul la
viață și integritate fizică și psihică, libertatea individuală,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea
de exprimare ș.a.
Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica toate
însușirile, atributele, interesele și dorințele legitime și raționale
ale omului, singura limită fiind aceea a legii care impune să fie
respectat și dreptul recunoscut semenilor săi.
Ocrotirea juridică a drepturilor și libertăților persoanei se
face ținându-se seama de măsura în care exercitarea lor în
interes propriu nu contravine intereselor generale ale societății.
Astfel, Constituția României prevede, în art.53, unele
situații în care se impune restrângerea exercițiului unor drepturi
sau a unor libertăți (apărarea siguranței naționale, a ordinii, a
sănătății, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea
instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități
naturale), fără ca această restrângere să aducă atingere
existenței dreptului sau a libertății.
În plan internațional, preocuparea pentru protecția juridică
a drepturilor omului și-a găsit o deplină consacrare în Declarația
Universală a Drepturilor Omulu i2 care este primul document
internațional de ansamblu și cu vocație de universalitate în
1 Constituția României a fost adoptată la 21.11.1991 și a intrat în vigoare la 08.12.1991,
fiind revizuită și republicată în M. Of. nr. 767 /31.10.2003.
2 Adoptată printr-o rezoluție a Adunării Generale a ONU la 10.12.1948.
5

acest domeniu3.
Încă din art.1 al Declarației este enunțat temeiul filosofic
pe care se sprijină concepția despre drepturile omului și
libertățile fundamentale: „toate ființele umane se nasc libere și
egale în demnitate și drepturi”.
Declarația prevede numeroase drepturi: civile, politice,
economice, sociale și culturale. Ca drepturi specifice ale omului
sunt consacrate, în primul rând, dreptul la viață, la libertate și la
securitatea persoanei. Declarația mai consacra dreptul la
libertatea gândirii, dreptul la munca și la alegerea liberă a
muncii, s.a.
Totodată, după cum se prevede în finalul Declarației,
fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale,
unor îngrădiri prevăzute de lege, în „scopul asigurării,
recunoașterii și respectării drepturilor și libertăților altuia ”.
Întrucât Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a
fost concepută ca un document juridic obligatoriu pentru toate
statele, ci ca o expunere de principii fundamentale, Adunarea
Generală a adoptat în 1966, două pacte4 referitoare la drepturile
omului, care au o forță obligatorie pentru statele părți,
drepturile recunoscute de comunitatea internațională trebuind a
fi garantate de state în mod corespunzător.
În cadrul sistemului european de apărare a drepturilor
omului, documentul cel mai important care a fost elaborat este
„Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale”5.
3 Ov. Predescu, ,,Convenția Europeană a drepturilor omului și implicațiile ei as upra dreptului
penal român”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1988, p. 16.
4 Este vorba despre Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul cu privire la
drepturile civile și politice.
5 Semnată la Roma, la 04.12.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953
6

Această Convenție a fost primul instrument de drept
internațional care a realizat apărarea individului în fața
propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile
fundamentale. Cea mai mare parte a drepturilor și libertăților
ocrotite de Convenție au un caracter civil sau politic. Amintim:
dreptul la viată, dreptul la libertate și siguranța persoanei,
dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului
și a corespondenței ș.a.
Dreptul la libertate prezintă numeroase și variate aspecte:
dreptul la libertate fizică sau de mișcare, dreptul la libertatea
morală sau psihică, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, a
corespondenței.
Datorită însemnătății sale deosebite ca atribut esențial al
persoanei și ca valoare socială, dreptul la libertate este ocrotit
și prin intermediul normelor de drept penal.
Aceste norme prevăd și sancționează, în raport cu
gravitatea lor, faptele de pericol social prin care se încalcă
dreptul la libertate, sub oricare dintre aspectele pe care le
implică, asigurându-se astfel ocrotirea sa prin intermediul
mijloacelor de drept penal.
Aceste fapte consti tuie infracțiunile contra libertății persoanei
și sunt reglementate în Titlul II al Codului Penal, în Capitolul al II-lea de
la art.189 la art.196.
Obiectul juridic special al infracțiunilor contra libertății
persoanei îl constituie relațiile sociale refe ritoare la dreptul persoanei
la libertate.
Unele dintre aceste infracțiuni aduc atingere relațiilor
sociale ce ocrotesc libertatea fizică sau de acțiune a persoanei,
7

ca subiect de drepturi și obligații în societate. Este vorba de lipsirea de
libertate în mod ilegal (art.189 C.p.), sclavia (art.190) și supunerea
la munca forțată sau obligatorie (art.191 C.p.)
Libertatea individuală poate fi lovită în una sau alta din
componentele sale. Astfel în art.192, este incriminată violarea
de domiciliu. Inviolabilitatea domiciliului apare ca o prelungire a
libertății fizice de mișcare și manifestare liberă a persoanei, la
adăpost de intervențiile abuzive ale altora.
Alături de libertatea fizică, cetățenilor le este asigurată
libertatea morală, pentru ca aceștia sa se poată manifesta liber
în viața socială, de familie, personală. Sunt incriminate
amenințarea (art.193), șantajul (art.194) etc.
Legea penală asigură și secretul datelor pe care o
persoana le încredințează anumitor profesioniști sau funcționari
obligați a nu le divulga (art.196).
Libertatea persoanei se manifestă și în dreptul acesteia de
a comunica cu alții prin mijloace folosite în condiții în care să-i
asigure secretul comunicațiilor (corespondență, telefon,
telegraf). Legea a incriminat astfel în art.195 C.p, violarea
secretului corespondenței.
Prin incriminarea acestor fapte s-a urmărit în unele cazuri,
alături de ocrotirea, în principal, a unor relații sociale referitoare
la un anumit aspect al dreptului la libertate și ocrotirea altor
relații referitoare la alte valori sociale.
Astfel, unele dintre aceste infracțiuni au și un obiect juridic
secundar. De exemplu prin incriminarea șantajului s-a urmărit,
pe lângă ocrotirea relațiilor sociale referitoare la libertatea
morală a persoanei și apărarea relațiilor sociale referitoare la
8

patrimoniul acesteia.
Întrucât infracțiunile contra libertății persoanei aduc
atingere unui drept subiectiv al persoanei, dreptul la libertate în
general, acestea nu au obiect material. Cu toate acestea, la
unele dintre aceste infracțiuni sau la modalitățile lor de
realizare poate să apară și un obiect material.
De exemplu, în cazul infracțiunilor de lipsire de libertate în
mod ilegal și șantaj, atunci când făptuitorul folosește violența,
obiectul material îl constituie corpul persoanei sau bunurile
asupra cărora s-au exercitat violențe.
De asemenea, la infracțiunea de violare a secretului
corespondenței, întâlnim un obiect material, atunci fapta se
realizează prin deschiderea, fără drept, a unei corespondențe
adresate altuia, sau prin sustragerea, distrugerea sau reținerea
unei corespondențe. Obiectul material este în acest caz
corespondența care a fost deschisă fără drept sau care a fost
sustrasă, distrusă sau reținută.
Și la infracțiunea de sclavie, prevăzută în art.190 C.p,
întâlnim un obiect material, constând în corpul persoanei care a
fost redusă la un obiect al dreptului de proprietate6.
Infracțiunile contra libertății persoanei pot fi săvârșite de
orice persoană, legea necerând vreo calitate specială a
făptuitorului. Participația penală este posibilă în toate formele,
atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării sau
complicității.
Subiect pasiv al infracțiunilor contra libertății persoanei
poate fi orice persoană.
6 V. Dongoroz, S. Kahane s.a. Explicații teoretice ale Codului penal, partea specială,
vol.III, Editura Academiei Române, 1971 p.299.
9

Infracțiunile contra libertății persoanei se săvârșesc, de
regulă, printr-o acțiune. De exemplu: acțiunea prin care o
persoană este lipsită de libertate, în cazul lipsirii de libertate în
mod ilegal, acțiunea de a pătrunde în domiciliul unei persoane,
în cazul violării de domiciliu, acțiunea de constrângere, în cazul
șantajului etc.
Infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și de
violare de domiciliu, deși, de regulă, infracțiuni comisive, pot fi
săvârșite și printr-o inacțiune. Astfel, reprezintă inacțiune,
nepunerea în libertate, după însănătoșire, a persoanei care,
suferind de o boală contagioasă, a fost internată pentru
tratament împotriva voinței sale. Sau, în cazul violării de
domiciliu constituie inacțiune refuzul făptuitorului de a părăsi
domiciliul.
Fiecare dintre aceste infracțiuni se realizează în modalități
specifice fiecăreia dintre ele, în lipsa acestora fapta
neconstituind infracțiunea respectivă.
Amintim cu titlu de exemplu: pătrunderea în locuința unei
persoane constituie infracțiunea de violare de domiciliu doar
dacă pătrunderea se face fără drept și fără consimțământul
persoanei vătămate.
Infracțiunile contra libertății persoanei au ca urmare
socialmente periculoasă încălcarea dreptului la libertate, sub
unul din aspectele sale (o stare de încălcare a libertății de
mișcare a persoanei, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate
în mod ilegal; o stare de încălcare a libertății morale a
persoanei, în cazul amenințării, șantajului etc).
Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și starea de
10

încălcare a dreptului persoanei la libertate trebuie să existe un
raport de cauzalitate. În cazul infracțiunilor contra libertății
persoanei, stabilirea raportului de cauzalitate nu ridică nici un
fel de probleme.
Infracțiunile contra libertății persoanei se săvârșesc cu intenție.
Aceasta poate fi directă sau indirectă. Dacă faptele sunt
săvârșite din culpă, ele nu au caracter penal.
Pentru existența acestor infracțiuni, legea nu cere vreun
motiv sau scop special, cu o singură excepție – la infracțiunea
de șantaj, latura subiectivă include și scopul dobândirii în mod
injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.
În celelalte cazuri mobilul sau s copul sunt împrejurări de care se
ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Având în vedere faptul că infracțiunile contra libertății
persoanei sunt de regulă infracțiuni comisive, săvârșite cu
intenție, ele sunt susceptibile de acte pregătitoare și tentativă,
dar legea nu prevede sancționarea acestora cu excepția
infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și sclavia, unde
este sancționată și tentativa.
Infracțiunile se consumă în momentul în care se produce
urmarea periculoasă, adică starea de încălcare a libertății
persoanei.
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt sancționate cu
închisoarea, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta, în
funcție de gradul de pericol social al faptelor incriminate.
În cazul infracțiunilor de violare de domiciliu, amenințare,
violarea secretului corespondenței, pedeapsa închisorii este
prevăzută alternativ cu amenda. Pedeapsa complementară a
11

interzicerii unor drepturi este prevăzută doar în cazul
infracțiunii de sclavie.
Sub aspect proc esual, acțiunea penală se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul violării de
domiciliu, în forma simplă, amenințării, violării secretului
corespondenței, precum și în cazul divulgării secretului
profesional. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Unele dintre infracțiunile contra libertății persoanei sunt
prevăzute atât în formă simplă, cât și în formă agravată. Este
vorba despre lipsirea de libertate în mod ilegal, violarea de
domiciliu și șantajul. Celela lte sunt prevăzute numai în forma
simplă.

12

Secțiunea 2
Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu
Libertatea individuală, ca valoare socială fundamentală,
presupune și posibilitatea persoanei de a-și desfășura viața într-
un loc ales de ea, la adăpost de intervenția abuzivă a anumitor
persoane.
Alături de libertatea persoanei de a se deplasa sau de a
acționa potrivit voinței sale, de a-și alege munca pe care
înțelege să o presteze, de a lua hotărâri în mod liber, fără
temerea că i s-ar face vreun rău, trebuie să i se asigure, în
același timp, și posibilitatea de a-și desfășura viața privată
acolo unde iși are domiciliul, fără imixtiuni abuzive și nedorite
din partea altora. Această posibilitate este recunoscută
individului doar cu condiția respectării ordinii de drept.
În acest sens se pronunță și legea fundamentală a țării,
Constituția. Astfel, deși este folosită noțiunea tradițională de
domiciliu, aceasta se extinde asupra tuturor locurilor supuse
uzului domestic așa cum sunt enumerate în Codul Penal.
Inviolabilitatea domiciliului nu a fost justificată în baza
dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza
interesului ordinii publice, astfel că, incriminarea faptelor de
violare de domiciliu își are loc firesc printre infracț iunile contra
persoanei.
Se știe că, în antichitate, romanii considerau locuința ca un
refugiu, azil sacru al persoanei. O lege (lex Cornelia de injuris)
pedepsea aspru nu numai pătrunderea prin violență în locuința
13

unor persoane, dar și fapta unui particular de a smulge din
locuință pe cineva pentru a-l preda justiției. Totodată legislația
britanică numește locuința persoanei „fortăreața sa”, iar
revoluția franceză proclama din primele clipe: „casa fiecărui
cetățean este un loc inviolabil”, ceea ce semnifică importanța
deosebită acordată locului unde persoana își avea adăpostul.
Necesitatea asigurării și garantării acestui drept constituie
nu numai o problemă internă a statelor, ci și a organizațiilor
internaționale care au adoptat o serie de acte în acest sens.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată sub
egida Organizației Națiunilor Unite proclama în art.12,
inviolabilitatea domiciliului. De asemenea, acest drept este
consacrat și în articolul 47 al Pactului cu privire la drepturile
civile și politice.
La rândul ei Comunitatea Europeană a adoptat Convenția
europeană a drepturilor omului care, în articolul 8, paragraful 1,
consacră dreptul individului de a avea un domiciliu, adică un loc
ales în mod liber, unde să-și desfășoare viața personală la
adăpost de amestecul nedorit din partea altora.
Potrivit aceluiași articol, amestecul autorității publice nu
este admis decât în măsura în care este prevăzut de lege și
dacă este o măsură necesară securității naționale, siguranței
publice, apărării ordinii publice și prevenirii faptelor penale,
protecției drepturilor și libertăților altora.
Legislația română răspunde în cea mai mare parte exigențelor
Convenției. Astfel, legea fundamentală a țării noastre consacră,
în art. 27, inviolabilitatea domiciliului ca drept fundamental al
ființei umane și care reprezintă, alături de celelalte drepturi și
14

libertăți fundamentale ale omului, valori supreme și garantate
ale societății7.
În acest sens, art. 27, alin. 1 statuează: ”Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane
fără învoirea acesteia”.
În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că
inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în
domiciliul sau reședința unei persoane. Această interdicție nu
este absolută, fiind circumscrisă unor coordonate impuse de
necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției8.
Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege,
deoarece reprezintă nu numai restrângeri ale inviolabilității
domiciliului dar și ale altor importante drepturi și libertăți
cetățenești: libertatea individuală, viața intimă, familială și
privată, secretul corespondenței, dreptul de proprietate.
Ele se regăsesc chiar în cuprinsul art.27 și se constituie
într-un grup de garanții având rolul de a asigur a inviolabilitatea
domiciliului.
De la regula prevăzută în alin.1 al art. 27 se poate deroga
în patru situații expres și limitativ prevăzute de lege, excepțiile
de la regulă, putând fi grupate în două categorii:
I. Pătrunderea în locuință a persoanelor învestite cu
exercițiul autorității publice determinată de o atitudine ilegală și
obstrucționistă, ipoteză în care se încadrează:
•executarea unui mandat de arestare, a unei măsuri
asiguratorii asupra bunurilor sau, executarea unei hotăr âri
judecătorești;
7 M.Constantinescu, I.Muraru ș.a. Constituția României comentată și adnotată, București
8 Alexandru Țuculescu, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția domiciliară.
Revista „Dreptul” nr.2/1996 p.59.
15

II. Pătrunderea oricăror persoane, particulare sau oficiale
determinate de o stare de necesitate, în următo arele
situații:
•pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane;
•pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;
•pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Situațiile de mai sus care constituie limitări legale ale
dreptului la inviolabilitatea domiciliului absolvă de răspundere
penală, agenții publici ori persoanele particulare care pătrund
în contra voinței subiectului pasiv, dar, cu respectarea
dispozițiilor legale în domiciliul acestuia.9
În alineatele 3 și 4 se precizează că perchezițiile pot fi
ordonate exclusiv de magistrați și pot fi efectuate numai în
formele prevăzute de lege. Perchezițiile efectuate în timpul
nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.
Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 27 se realizează prin
intermediul legii procesuale penale.
Pe baza acestor prevederi și urmărind să ocrotească
libertatea persoanei sub acest aspect, legiuitorul a incriminat în
art.192 Cod Penal „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de
acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau
refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.
Preocuparea legiuitorului pentru apărarea eficientă a
inviolabilității domiciliului rezidă și din reglementarea formelor
agravate ale infracțiunii, prevă zute în alin 2 art 192: fapta se
9 Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea, Drept Penal – Partea specială, Editura LUMINA LEX, Bucuresti
2000
16

săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități
mincinoase.
Violarea de domiciliu a fost incriminată și în Coduril e Penale
anterioare.
În Codul penal de la 1864 violarea de domiciliu era prevăzută în
dispozițiile art.151 care, în primul alineat încrimina fapta comisă
de funcționarii publici, iar în alin. 2, fapta săvârșită de
particulari.
Astfel potrivit alin.1 exist a violare de domiciliu când „orice
funcționar administrativ sau judecătoresc, orice ofițer de justiție
sau agent al forței publice se va introduce, în a sa calitate, în
domiciliul unui cetățean, în contra voinței acestuia, afară de
cazurile prevăzute de lege și fără formalitățile ce ea prescrie”.
Alineatul 2 incrimina fapta săvârșită de „orice particular care,
prin amenințări sau mijloace silnice, se introduce în domiciliul
unui cetățean”.
Pedeapsa era în ambele cazuri, închisoarea de la 15 zile la 3 luni și
amendă.
Observăm că fapta săvârșită de particulari constituia
infracțiune doar dacă era săv ârșită prin amenințări sau violențe.
Pentru funcționarii publici legea nu prevedea o asemenea
condiție, în cazul lor se cerea, pentru existența infracțiunii, ca
pătrunderea în domiciliu unei persoane să se facă folosindu-se
de calitatea lor de funcționari publici și bineînțeles, împotriva
voinței persoanei vătămate, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege.
În Codul Penal de la 1936 infracțiunea de violare de
17

domiciliu era reglementată în mai multe texte de lege, de la
art.496 la art. 500.
În art. 496 era prevăzută forma simplă. Astfel, constituia
infracțiunea de violare de domiciliu fapta aceluia care „prin
violență, amenințare, efracție, escaladare, întrebuințare de chei
mincinoase, prin viclenie, ori în mod clandestin, pătrunde în
locuința unei persoane, în localul său de afaceri, în
dependințele acestora sau într-un loc împrejmuit, în contra
voinței aceluia care locuiește acolo sau are dreptul de a dispune
de ele”.
Tot ca o formă simplă a infracțiunii era, potrivit art.498,
refuzul de a părăsi locurile arătate în art.496, la invitația
expresă a celui în drept, sau faptul de a rămâne acolo prin
viclenie sau în mod clandestin.
Forma agravată era reglementată în art. 497. Modalitățile
agravate prevedeau săvârșirea faptei: ,,de o ceată, în timpul
nopții, prin simularea de calități oficiale sau prin întrebuințarea
unui ordin falsificat al autorității publice”.
Articolul 499 incrimina fapta săvârșită de funcționarii
publici. Atât în cazul infracțiunii în formă simplă, reglementată
de articolul 496, cât și în cazul infracțiunii săvârșite de un
funcționar public, legea prevedea sancționarea tentativei.
În fine, potrivit art. 500, acțiunea penală era pusă în
mișcare, în toate cazurile, la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
În actualul Cod penal, violarea de domiciliu este
reglementată în art.192 în Titlul al II-lea, intitulat „Infracțiuni
contra persoanei”, Capitolul al II-lea care cuprinde „Infracțiuni
18

contra libertății persoanei”.
În dispozițiile Codului Penal în vigoare cât și în cel anterior,
se regăsesc, sub aspectul incriminărilor, o serie de deosebiri.
Astfel în actualul Cod penal nu se prevede folosirea de
mijloace calificate pentru existența infracțiunii, ci este suficient
ca făptuitorul să fi acționat fără drept, spre deosebire de Codul
penal anterior unde se cerea ca fapta să fie săvârșită prin
violență, amenințare, efracție.
În Codul anterior exista violare de domiciliu și în cazul
pătrunderii în localul de afaceri al persoanei vătămate. Actualul
Cod Penal nu mai cuprinde o asemenea prevedere. De
asemenea în Codul din 1936 nu se cerea ca locul împrejmuit să
țină de locuință sau dependințe, ca o condiție necesară pentru
realizarea laturii obiective a infracți unii.
Sub raportul sancționator, în Codul Penal anterior
pedepsele erau mai ușoare (de la doua luni la 1 an), dar se
pedepsea tentativa, atât pentru faptele săvârșite de particulari
cât și de funcționari publici.
În ceea ce privește formele agravate ale infracțiunii,
actualul Cod penal prevede, ca o circumstanță care contribuie
la creșterea gradului de pericol al infracțiunii, în plus față de
Codul anterior, săvârșirea faptei de o persoană înarmată. De
asemenea, pot rivit Codului penal anterior, fapta era ma i gravă dacă se
săvârșea prin simularea de calități oficiale, în actualul Cod,
fapta este mai gravă dacă se săvârșește prin simularea de
calități mincinoase. În acest fel, legiuitorul român de la 1969 a
urmărit extinderea sferei actelor de săvârșire a infracțiunii, în
scopul ocrotirii, cât mai eficient a domiciliului persoanei.
19

Sub aspect procesual, potrivit art. 500 din Codul penal
anterior, acțiunea penală se pune în mișcare, atât pentru
formele simple ale infracțiunii, cât și pentru cele agravate, la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În Codul penal de la
1969, numai pentru infracțiunea săvârșită în forma simplă
acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea pre alabilă a
persoanei vătămate. Pentru modalitățile agravate, din alin. 2,
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
20

CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Potrivit art. 192 C.p., constituie infracțiune
pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără
consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia. Fapta este mai gravă dacă se
săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosirea de calități
mincinoase.
Studiul infracțiunii de violare de domiciliu impune
analiza acesteia sub mai multe aspecte și anume: stabilirea
obiectului juridic și obiectului material al infracțiunii, a
subiectului activ și a subiectului pasiv, cât și analiza
conținutului constitutiv al infracțiunii.
Secțiunea 1
Condiții preexistente ale infracțiunii
de violare de domiciliu
Subsecțiunea 1. Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie
21

sfera de relații sociale a căror existență și securitate sunt
condiționate de asigurarea libertății persoanei de a-și desfășura
viața privată într-un loc ales în mod liber, la adăpost de
intervențiile abuzive ale altora. Fiecărei persoane îi este
recunoscut dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi fără teama
unei imixtiuni din partea persoanelor străine.
Libertatea persoanei, sub acest aspect constituie o
valoare socială, interesând nu numai pe individ, dar și
societatea. Potrivit art. 27 din Constituție, domiciliul este
inviolabil. Deși Constituția folosește noțiunea tradițională de
„domiciliu”, în realitate garanția inviolabilității se extinde
asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic, așa cum sunt
enumerate în Codul Penal. 10
Noțiunea de domiciliu, în sensul art.192 Cod Penal,
implică nu ideea de imobil, considerat în materi alitatea sa, ci
ideea de loc în care o persoană își desfășoară viața sa
personală. De asemenea, noțiunea de domiciliu, în sensul
textului, are un înțeles mai larg decât cel din vorbirea curentă,
incluzând nu numai locuința propriu-zisă ci și orice încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta.
Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică pe baza
dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, ci reprezintă un
aspect al libertății individuale, așa încât incriminarea faptei de
violare de domiciliu își are locul firesc printre infracțiunile contra
persoanei.
În multe situații, având în vedere modalitățile de
săvârșire a faptei pot fi încălcate și alte relații sociale ocrotite
de lege. De exemplu, dacă făptuitorul folosește violența
10 Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – D rept Penal. Partea specială. Editura All Beck 2002
22

împotriva persoanei care se opune vor fi încălcate și relațiile
referitoare la integritatea corporala sau sănătatea persoanei.
Dacă actele de violență sunt îndreptate împotriva unor bunuri,
sunt încălcate și relațiile sociale care se referă la patrimoniul
persoanei vătămate.
În toate aceste cazuri, fiind fapte distinct incriminate
(loviri sau alte violențe, vătămare corporală, distrugere), se vor
aplica regulile concursului de infracțiuni (între violare de
domiciliu și vătămare corporală, sau între violare de domiciliu și
distrugere).
În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de
violare de domiciliu, în doctrină părerile sunt împărțite.
Astfel unii autori consideră că, întrucât urmările
acțiunii făptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al
persoanei – dreptul la libertate, sub aspectul vieții private,
infracțiunea nu are obiect material.
Alți autori susțin ca infracțiunea ar avea un obiect
material, și anume locuința, dependința, locul împrejmuit
asupra căruia se îndreaptă acțiunea făptuitorului.
Consider corectă prima opinie, întrucât legiuitorul,
incriminând violarea de domiciliu a inclus-o în categoria
infracțiunilor contra libertății persoanei, în care valoarea socială
amenințată este dreptul persoanei la libertate și nu o entitate
materială.
Infracțiunile contra libertății, precum și cele contra
demnității mai sunt numite infracțiuni formale sau de atitudine,
la care rezultatul constă într-o stare de pericol11.
Dacă am admite că această infracțiune are obiect
11 C. Bulai „Manual de drept penal ”. Partea generala. Ed. All București 1997, pg.197
23

material, atunci am putea să o includem în categoria
infracțiunilor contra patrimoniului considerând că dreptul la
libertate al persoanei se încalcă prin atingeri aduse anumitor
părți ale patrimoniului, și anume locuinței, unei încăperi,
dependințelor sau locului împrejmuit ținând de acestea.
Atunci când odată cu violarea domiciliului s-au produs
vătămări persoanelor sau bunurilor, obiectul material al
infracțiunilor de loviri sau alte violențe, sau distrugere, va fi
corpul persoanelor sau lucrurile asupra cărora a acționat
făptuitorul.
Subsecțiunea 2. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile generale de vârstă și responsabilitate
cerute de lege. Infracțiunea poate fi comisă în oricare dintre
formele de participaț ie (coautorat, instigare, complicitate).
Legea nu impune vreo calitate subiectului activ al
infracțiunii. Dacă autorul are o calitate oficială (funcționar sau
alt salariat), fapta va primi o încadrare diferită, după cum la
săvârșirea acesteia făptuitorul se găsea sau nu în exercițiul
atribuțiilor de serviciu.
Astfel fapta se va încadra în art. 246 ( art.258) ca abuz
în serviciu în cazul în care la comiterea infracțiunii, autorul și-a
exercitat abuziv atribuțiile de serviciu. Când funcționarul sau un
alt salariat nu se afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu, dar s-a
prevalat de calitatea sa, această împrejurare va fi reținută ca o
24

circumstanță agravantă.
Fapta se va încadra în dispozițiile alin. 2 al art. 192 în
cazul în care autorul faptei s-a prevalat de o calitate
mincinoasă.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârșește această
infracțiune, chiar proprietarul care pătrunde în locuința
chiriașului fără voia acestuia12, ori persoana care , deși avea ordin de
repartiție, intră cu forța în cameră, înlăturând lacătul pus de
proprietarul apartamentului13.
Subiectul pasiv este persoana în folosința căreia se
găsea domiciliul violat. Subiectul pasiv nu se identifică cu
proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci este cel care
folosește încăperea respectivă, chiar dacă nu i s-au perfectat
formele de dobândire a locuinței (contractul de închiriere sau
actul de proprietate), având dreptul să permită sau să refuze
intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Acest
drept se poate exercita chiar împotriva proprietarului,
posesorului, chiriașului principal etc.
Legea ocrotește pe deținătorul de fapt al locu inței,
indiferent cât este de precar titlul său, împotriva oricăror acte
samavolnice ale unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept
implică folosirea căilor legale de realizare a dreptului,
opunându-se oricărei încercări a cetățenilor de a-și face singuri
dreptate14.
12 Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974, p.170
13 Trib. Jud. Constanța, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972, p.173
14 G. Antoniu „Infracțiuni prevăzute în legi speciale ”, Ed. Științifică și Enciclopedică
București 1976 p.176
25

Secțiunea 2
Conținutul constitutiv al infracțiunii
de violare de domiciliu
Subsecțiunea 1. Latura obiectivă
Sub aspectul elementului material , infracțiunea se poate
realiza prin doua modalități, fie prin acțiunea de a pătrunde ,
fără drept, intr-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, fie prin acțiunea de a refuza
părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus la
cererea persoanei care le folosește.
Pentru existența infracțiunii în prima modalitate de
săvârșire se cere, mai întâi o acțiune de pătrundere. Această
pătrundere trebuie să fie efectivă, cu întreg corpul15. Nu va
exista violare de domiciliu în sarcina aceluia care introduce
numai capul pe fereastră ori sare pe acoperiș sau spionează de
la distanță interiorul locuinței. Va exista, însă, pătrundere atunci
când autorul aflat licit într-un imobil, intră fără drept, într-o
cameră locuită de altă persoană.
În literatura juridică se arată că există infracțiunea de
violare de domiciliu în cazul pătrunderii fără drept în camera
separată, pe care subiectul pasiv o ocupă într-o locuință
specială( de exemplu camera unui călugăr, camera separată a
unui bolnav, locuința unui militar situată în incinta unității, etc.)
15 I. Vasiliu, G. Antoniu ș.a., „Codul Penal comentat și adnotat ”, partea specială, vol. II,
Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p.176
26

Dacă mai multe persoane locuiesc în comun și au o
gospodărie comună, locuința lor este unică, în consecință, nici
una dintre ele nu este susceptibilă de a comite infracțiunea de
violare de domiciliu împotriva celeilalte.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile
arătate; aceasta poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe
față sau pe ascuns în prezența sau în lipsa victimei.
Pătrunderea trebuie să se facă într-un domiciliu format
dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând
de aceasta.
Nu sunt asimilate locuinței mijloacele de transport, cu
excepția remorcilor sau rulotelor care servesc, în anumite
cazuri, drept locuință.
În accepțiunea legiuitorului penal, domiciliul, cu cele
patru componente semnifică locul în care persoana vătămată își
desfășoară viața privată fără amestecul abuziv al altora,
constituind o valoare socială ocrotită de legea penală.
Această accepțiune diferă de noțiunea de „domiciliu”
din dreptul civil care reprezintă un atribut de identificare a
persoanei fizice. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954,
privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „domiciliul
persoanei fizice este acolo unde ea își are locuința statornică
sau principală”.
„Domiciliul” provine de la expresia latina „domum
colere” care înseamnă „casa pe care o locuiește cineva”.
Domiciliul persoanei fizice prezintă importanță atât pentru
dreptul civil, cât și pentru alte ramuri de drept.
Spre deosebire de accepțiunea domiciliului din dreptul
27

civil, unde înseamnă doar locuință statornică sau principală a
unei persoane, în dreptul penal i s-au adăugat și cele patru
componente pentru a asigura libertatea vieții private a
individului.
O altă deosebire dintre noțiunea de „domiciliu” din
dreptul civil și cea din dreptul penal este că în legea civilă,
domiciliul este unic; adică fiecare persoană are un singur
domiciliu și este stabil, aceasta presupunând o folosire
constantă a acestuia (fiind în acest mod și locuință principală).
Plecarea cu caracter temporar de la domiciliu nu are
semnificația schimbării lui, domiciliul rămânând același. În
schimb, potrivit legii penale, domiciliul este locul unde persoana
își desfășoară liber viața personală, indiferent dacă locuința
este permanentă sau temporară.
Prin locuință se înțelege un loc ales în mod liber,
destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai
multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau
parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special
acestui scop (de exemplu o casă sau apartament) sau nu este
destinat dar este folosit pentru locuit (de exemplu, este vorba
despre o magazie, staul, garaj etc. amenajate ca locuință sau
având destinația lor inițială), dacă reprezintă o locuință
permanentă sau temporară (cameră de hotel închiriată pentru o
noapte, cabina unui vapor etc).
Ceea ce este esențial este efectiva folosire a acelui
spațiu delimitat pentru viața intimă a persoanei (repaus,
alimentare, satisfacerea necesităților inerente persoanei
umane).
28

În practica juridică, s-a reținut ca violare de domiciliu și
fapta inculpatului care a pătruns, prin escaladarea unei ferestre,
într-un cămin, deoarece camerele dintr-un cămin constituie
pentru persoanele care le ocupă o adevărată „locuință” în
sensul dispozițiilor art. 192 Codul penal.
În practica juridică s-a reținut de asemenea că nu
constituie „locuință” construcția destinată să servească drept
locuință, care nu este locuită în mod efectiv (de exemplu, casa
pe care cineva și-a construit-o, dar încă nu s-a mutat în ea sau,
casa de vacanță locuită doar pe anumite perioade ale anului).
Pătrunderea într-o asemenea construcție va constitui
infracțiune de tulburare de posesie incriminată în art. 220 Codul
penal dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții pentru esența
infracțiunii.
De asemenea, nu constituie „locuință”, locul în care o
persoană locuiește împotriva voinței sale (camera ocupată de
un deținut, camerele ocupate de persoane bolnave sau cele
ocupate de militari în cazarmă etc16).
„Încăperea” reprezintă o parte dintr-o construcție
destinată să servească drept locuință și care este folosită în
mod efectiv(de exemplu, o cameră dintr-un apartament, în care
o persoană își desfășoară viața). Dacă mai multe persoane au,
fiecare, câte o cameră separată în același apartament,
infracțiunea de violare de domiciliu poate exista cu privire la
fiecare încăpere.17
Prin „dependințe” se înțeleg locurile care direct sau
indirect sunt în relație de dependență față de locuință. Ele
16 Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967, p.147
17 Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ș.a., Drept Penal, Partea specială, Ed. Europa Nova,
București, 1999, p.150
29

constituie o prelungire, un accesoriu al locuinței și întregesc
folosința acesteia. Intră în această categorie: bucătăria, cămara,
magazia, boxa de la subsol, etc. Nu interesează dacă aceste
locuri sunt acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuința
sau nu. Sunt dependințe și spațiile comune ale unui imobil (scara,
holul, terasa acoperită, etc).
În sfârșit, „locul împrejmuit” este un loc separat printr-o
îngrăditură de locurile învecinate, care întregește folosința
locuinței (de exemplu o grădină, o curte). Nu este necesar ca
împrejmuirea să fie făcută cu un zid sau gard care să facă
inaccesibil locul. Este suficient ca împrejmuirea să fie făcută în
așa fel încât să exprime voința titularului ca nimeni să nu
pătrundă acolo fără voia sa. Dacă locul împrejmuit nu are nici o
legătură cu domiciliul (cu oricare dintre cele patru componente)
nu sunt aplicabile prevederile art. 192.
În practica judiciară s-a reținut că există violare de
domiciliu în situația în care inculpații au pătruns, pentru a tăia
niște pomi, pe o porțiune de teren îngrădită, încorporată în
curtea casei persoanei vătămate, deși o comisie a consiliului
popular stabilise că aparținea inculpaților.18
Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod
penal, nu sunt enumerate mijloacele susceptibile a fi folosite de
autor, ci este cuprinsă expresia „în orice mod”. Aceasta
înseamnă că, pentru existența infracțiunii, este indiferent, dacă
făptuitorul s-a folosit de violență, amenințare, escaladare,
efracție etc. și dacă acțiunea s-a săvârșit pe față sau pe ascuns.
Unele dintre modalități pot constitui circumstanțe agravante (de
18 Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică judiciară în materie penală în
1981-1985 de V.Papadopol și Șt. Daneș, p.288;Ed. Științifică și
Enciclopedică,București,1989
30

exemplu fapta săvârșită în timpul nopții sau de o persoană
înarmată etc.).
O altă cerință a legii este ca pătrunderea să se facă
fără drept , în mod abuziv, fără a exista o justificare legală. S-a
reținut astfel ca violare de domiciliu și nu tulburare a folosinței
locuinței (art. 320 C.pen.), fapta proprietarului care, pătrunzând
fără drept și fără consimțăm ântul chiriașului său, într-o magazie
deținută de acesta ca dependință a locui nței sale, îi scoate afară
lucrurile și îi demolează magazia19.
Infracțiunea există indiferent dacă persoana vătămată
deține sau nu în baza unui titlu legal locuința, întrucât legea
urmărește să asigure libertatea persoanei de a-și desfășura
viața personală în locul pe care și l-a ales.20
Constituie infracțiunea de violare de domiciliu și fapta
soțului care, fiind despărțit de soția sa și având domiciliul
flotant, în altă parte, de a pătrunde în fosta locuință comună,
fără învoirea soției,21 deoarece calitatea de coproprietar asupra
bunurilor comune, aflate temporar, în această locuință, nu-l
îndreptățeau să efectueze acțiunea de pătrundere în condițiile
date. Chiar dacă locuința a fost anterior comună, prin mutarea
inculpatului, ea a rămas în exclusivitate în folosința soției, care
este singura în măsură să consimtă la pătrunderea cuiva în
locuință.
Dacă pătrunderea în locuință în virtutea unui drept
lipsind o cerință esențială a legii pentru existența infracțiunii de
violare de domiciliu, fapta nu constituie această infracțiune (de
exemplu, pătrunderea în locuință pentru aducerea la îndeplinire
19 Trib.jud.Mureș,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973,p.150
20 Trib. mil.București, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958, p.166
21 Trib.jud.Mureș,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972p.178
31

a unui mandat de arestare sau a unui ordin de percheziție) .
O ultimă cerință a legii pentru existența infracțiunii în
această primă modalitate de săvârșire, este ca pătrunderea în
locuință, încăpere etc. să se facă fără consimțământul
persoanei care le folosește.
Consimțământul pentru a fi valabil, trebuie să emane
de la o persoană responsabilă și care are dreptul de a îngădui
sau de interzice intrarea altei persoane în locuință.
Consimțământul poate fi acordat și condiționat, caz în care
elementul material al faptei va exista numai dacă făptuitorul
pătrunde în locuință în alte condiții decât cele stabilite.
Dacă locuința este folosită de mai multe persoane,
dreptul de a permite sau de a interzice pătrunderea cuiva în
locuința comună îl are oricare din acele persoane. În practică22
s-a stabilit că nu constituie infracțiunea de violare de domiciliu
fapta inculpaților care venind la un alt locatar, au intrat în
curtea unde locuiau reclamanții, chiar dacă aceștia din urmă le-
au cerut să plece.
Lipsa consimțământului se poate manifesta în mod
expres, printr-o interzicere fățișă din partea subiectului pasiv
(de exemplu se pune în dreptul ușii, interzicând astfel accesul
făptuitorului) sau printr-o interzicere prealabilă a accesului
făptuitorului în locuință. Lipsa consimțământului poate avea și
un caracter tacit, ea rezultând dintr-o anumită împrejurare. De
exemplu, persoana pleacă de acasă și încuie ușa sau închide
poarta în momentul în care făptuitorul vrea să intre în locuință.
În cazurile în care lipsește o interdicție expresă din
partea victimei, lipsa consimțământului se prezumă până la
22 Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963 p.147
32

proba contrarie, adică până când făptuitorul face dovada că a
pătruns în locuință cu consimțământul acesteia23.
Cea de-a doua modalitate de săvârșire a faptei constă în refuzul
făptuitorului de a părăsi locuința, încăperea, dependința sau
locul împrejmuit ținând de acestea, la cererea persoanei care le
folosește.
Pentru existența infracțiunii în această modalitate se
cere, în primul rând prezența făptuitorului în locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea.
Nu interesează cum a pătruns în acel loc. În al doilea
rând, trebuie să existe o cerere adresată făptuitorului de a
părăsi locuința, încăperea în care se află. Cererea trebuie să fie
expresă, categorică, să exprime fără nici un dubiu, voința celui
care o formulează ca făptuitorul să părăsească locuința,
încăperea etc. O simplă aluzie nu este suficientă.
Acțiunea de pătrundere într-o locuință, încăpe re,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, trebuie să fie
acțiunea unei persoane fizice responsabile, să fie un act de
voință al acesteia. Nu are relevanță dacă acțiunea de
pătrundere s-a făcut prin folosirea unor mijloace fizice materiale
sau folosind numai forța fizică a agresorului.
Pătrunderea este justificată dacă are loc la chemarea
victimei unei agresiuni. Nu va fi justificată însă, dacă ar avea loc
chiar în urma unei provocări din partea persoanei care se află în
locuință24
Nu interesează motivele unei asemenea comportări din
partea persoanei care locuiește în locuința respectivă. Voința de
23 T. Vasiliu, D.Pavel ș.a. ,op. cit. Vol.ii, p. 178
24 “Legitima apărare în noua reglementare ” – Ilie Pascu R.D.P. nr.1/2003
33

a interzice rămânerea în locuință nu se prezumă nici dacă
autorul comite în locuință un fapt ilicit sau o infracțiune.
Cererea trebuie să fie adresată făptuitorului de cel în
drept să aprobe rămânerea mai departe în locuință, sau să
emane de la un reprezentant al acestuia (indiferent dacă are
mandat sau nu, fiind suficient să reprezinte interesele persoanei
care locuiește).
Cererea trebuie adresată direct celui vizat. Pentru
existența infracțiunii în această modalitate este necesar și
refuzul făptuitorului de a părăsi locul în care se află. Refuzul se
poate exprima direct, fățiș dar și într-o formă ascunsă,
rămânând în mod clandestin sau prin viclenie, mai departe în
locuință. Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi
folosite de cel în cauză. Efectele refuzului sunt aceleași.
Cele două modalități de săvârșire a infracțiunii au
caracter alternativ. Asta înseamnă că dacă făptuitorul
săvârșește infracțiunea în ambele modalități (pătrunde fără
drept și fără consimțământ în domiciliu și refuză să-l
părăsească), infracțiunea rămâne unică. La individualizarea
pedepsei se va ține seama de pericolul sporit pe care-l prezintă
fapta în această situație.
Prin săvârșirea oricărei dintre cele două acțiuni ale
infracțiunii se produce o încălcare a libertății persoanei de a-și
desfășura viața privată în conformitate cu voința sa. Între
acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Dacă violarea de domiciliu se săvârșește printr-un
mijloc ce constituie el însuși o infracțiune, se aplică regulile
34

referitoare la concursul de infracțiuni. De exemplu, săvârșește
infracțiunea de violare de domiciliu, aflată în concurs real cu
cea de vătămare corporală (art. 181 C. p.), inculpatul care, în
scopul pătrunderii în apartamentul victimei, i-a aplicat acesteia
câteva lovituri care i-au produs o vătămare ce necesită pen tru
vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile.
În unele situații violarea de domiciliu servește ca
mijloc pentru săvârșirea altei infracțiuni, fiind aplicabile
dispozițiile art. 33 alin.1, teza II referitoare la concursul real de
conexitate.
În practica judiciară25 s-a reținut, în sarcina inculpatului
care a pătruns fără drept în curtea unei persoane și fără
consimțământul acesteia, în scopul comiterii unui furt, ceea ce
a și realizat, un concurs între violarea de domiciliu și furt.
Probleme deosebite se ridică în ceea ce privește
relațiile ce se nasc între violare de domiciliu și furt calificat
reglementat în art.209 lit. i (furt prin efracție, escaladare sau
prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase).
Atât în practica judiciară cât și în doctrină problema
încadrării juridice a unor fapte de violare de domiciliu comise în
scopul săvârșirii infracțiunii de furt calificat a fost soluționată în
mod diferit, în sensul că, în unele situații, violarea de domiciliu a
fost reținută ca o infracțiune autonomă, în concurs real cu
infracțiunea scop, iar în alte cazuri s-a considerat că ea și-a
pierdut autonomia infracțională, absorbându-se în conținutul
infracțiunii în vederea căreia a fost comisă26.
25 T.S. , secția penală, dec. Nr. 452/1981, RRD nr. 1/1981
26 V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de
domiciliu comise în vederea săvârșirii altor infracțiuni, RRD nr.9, 1997, p.28
35

Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 146
din noiembrie 1993, a decis că în cazul în care furtul comis prin
efracție, escaladare ori prin folosire, fără drept, a unei chei
adevărate sau a unei chei mincinoase, există o singură
infracțiune – cea prevăzută în art. 208 raportată la art.209 C.
pen. În aceste condiții, infracțiunea săvârșită de inculpat în
dauna persoanei vătămate este, potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., o
infracțiune complexă, în latura obiectivă a acesteia incluzându-
se și fapta de violare de domiciliu27.
27 C.Mitrache, Furt și violare de domi ciliu, RDP nr.1, 1994, p.124
36

În legătură cu ideea absorbției infracțiunii de violare de
domiciliu în cea de furt calificat s-au formulat trei opinii
diferite,28astfel:
a) Potrivit unei opinii, în acest caz, furtul absoarbe în
mod natural violarea de domiciliu, indiferent dacă este săvârșit
în condițiile art. 208 sau ale art. 209 C. pen., existând o
„complexitate naturală”29.
În esență se susține că violarea de domiciliu constituie
o treaptă necesară în desfășurarea activității care
caracterizează aici elementul material al infracțiunii de furt30,
astfel că „infracțiunea de furt înglobează în mod necesar în
conținutul său obiectiv și elementul obiectiv al violării de
domiciliu și, ca urmare, nu se poate constata într-o asemenea
situație existența concursului real de infracțiuni”31.
Cu alte cuvinte, din moment ce furtul nu poate fi
comis, în concret, decât prin violarea domiciliului, rezultă că
furtul absoarbe în mod natural violarea de domi ciliu.
Această opinie, după alți autori, nu are temei legal,
bazându-se doar pe legătura de fapt de la mijloc la scop – care
există uneori, în concret, între infracțiunea de violare de
domiciliu și aceea de furt. Astfel de legături de fapt,
întâmplătoare, pot exista și între alte infracțiuni (de exemplu
între falsul în înscrisuri și delapidare, între furtul unei arme și
omorul comis cu acea armă, între vătămarea corporală și
28 C-tin Duvac, Violare de domiciliu și furt calificat, RDP nr. 4, 1998, p.86-89
29 G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârș it prin violare de domiciliu (I), RRD nr.6, 1974,
p.18-20
30 G.Navrot, op. cit. P. 19. În același sens Trib. reg. Banat, dec. Pen. 478/1963, J.N. , nr.11,
1963, p.176
31 G:Navrot op. cit., p.19
37

lipsirea de libertate în mod ilegal, între violarea de domiciliu și
viol, etc.). Or, simpla legătură de fapt, întâmplătoare, nu
constituie un temei pentru a opera o absorbție naturală,
dimpotrivă, potrivit art. 33 lit.a C. pen. există concurs chiar
dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau
ascunderea altei infracțiuni. Înlăturarea aplicării acestei
dispoziții legale nu poate avea loc pe baza unor argumente
deduse din împrejurările de fapt ale cauzei, ci numai în temeiul
altor dispoziții legale, derogatorii32.
b) Alți autori consideră că numai furtul calificat săvârșit
în condițiile art. 209 lit. i C. pen. (prin efracție, escaladare, sau
prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase)absoarbe în mod natural infracțiunea de violare de
domiciliu, iar dacă furtul este comis în alte împrejurări (art. 208
sau art. 209 lit. a, b, c, d, e, g, h și alin. 2 lit. b și c) va exista
concurs de infracțiuni33.
În argumentarea acestei opinii se pornește de la
fundamentul conceptului de „complexitate naturală”. Astfel, se
arată că există complexitate naturală în cazul în care o anumită
infracțiune, așa cum este incriminată, nu se poate concepe fără
să cuprindă în conținutul ei activitatea proprie altei infracțiuni,
în condițiile în care aceasta din urmă este incriminată de lege34.
Absorbția naturală decurge în mod implicit, dar necesar, din
cuprinsul expres al incriminării complexe absorbante.
Necesitatea săvârșirii întotdeauna și a infracțiunii
32 M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian, Drept penal.Partea specială.Pentru uzul studenților,
vol.I, Universitatea din Cluj-Napoca.Facultatea de Drept,1985, p.130

33 V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de
domiciliu comise în vederea săvârșirii altor infracțiuni, RRD nr.9, 1975, p.28-35
34 D.Pavel, Infracțiunea complexă, J.N., nr.11, 1964, p.61
38

absorbite trebuie să apară ca o condiție repetabilă în toate
cazurile concrete ce se subsumează incriminării respective35
prin urmare, va exista o complexitate naturală numai dacă din
însuși conținutul legal al infracțiunii absorbante rezultă, în mod
implicit, că săvârșirea acestei infracțiuni nu este posibilă decât
dacă se comite întotdeauna și o altă infracțiune. De exemplu,
violul nu poate fi săvârșit decât dacă victima este lipsită de
libertate fizică (pe durata comiterii violului), cerință repetabilă
în cazul oricărei infracțiuni concrete de viol.
Aplicarea consecventă a celor arătate mai sus
presupune, examinarea conținutului legal al furtului calificat
prevăzut la art. 209 lit. i Cod Penal, spre a vedea dacă
realizarea acestui conținut implică sau nu, în mod necesar și
întotdeauna, săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.
Procedând astfel, se ajunge la concluzia evidentă că furtul
prevăzut în art. 209 lit. i C. pen., nu implică în mod necesar și
întotdeauna comiterea unei violări de domiciliu. Dimpotrivă,
această modalitate a furtului calificat se comite, de regulă, în
marea majoritate a cazurilor concrete, fără violare de domiciliu.
Într-adevăr incriminarea din art. 209 lit. i C. pen nu vizează
furtul comis într-un loc anume (locuință, încăpere etc) ci orice
furt prin efracție, escaladare etc. indiferent de locul unde ar fi
comis (într-o locuință, întreprindere, instituție, pe stradă, în
tren, în avion etc.) și indiferent de alte împrejurări concrete.
Numai furtul prin efracție, escaladare comis prin pătrundere
fără drept într-o locuință, încăpere etc ar conduce la o absorbție
naturală, ipoteză care constituie deci numai un caz particular al
furtului prevăzut art. 209 lit. i C. pen. Numai în aceste limite
35 D.Pavel op.cit. , p.68
39

efracția încuietorilor unei locuințe, încăpere, dependință etc.
escaladarea și folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a
unei chei mincinoase ca mijloc de săvârșire a furtului implică,
întotdeauna, prin ele însele, datorită specificului acțiunii, și o
violare de domiciliu, în sensul art. 192 C. pen., furtul săvârșit în
aceste condiții agravante fiind de neconceput fără violarea
domiciliului persoanei vătămate36. Se susține că legătura dintre
furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. și violarea de
domiciliu nu este „una de circumstanță, depinzând de
împrejurările specifice fiecărei cauze, ci o legătură necesară,
impusă de însăși reglementarea legală”. Autorii care susțin că
în acest caz există concurs de infracțiuni argumentează astfel:37
– când efracția, escaladarea etc. au loc cu prilejul
pătrunderii într-o locuință, încăpere, dependință etc. există într-
adevăr o legătură între furtul calificat și violarea de domiciliu,
dar această legătură este una de fapt. Ea nu decurge din
conținutul legal al infracțiunii de furt calificat prevăzut în art.
209 lit. i C. pen. (care poate fi realizat și fără violare de
domiciliu), ci din circumstanța concretă în care se comite acest
lucru (locul concret unde are loc efracția, escaladarea ori
folosirea cheii fără drept la intrarea într-o locuință, încăpere,
dependință etc.). Dacă lipsește această circumstanță concretă
nu mai există legătură între cele două infracțiuni. De exemplu,
făptuitorul a pătruns în mod legal într-o locuință a altei
persoane și apoi a comis un furt prin efracția încuietorilor unui
șifonier ori prin deschiderea cu o cheie mincinoasă a unei
valize, casete etc. Fapta constituie infracțiunea de furt calificat
36 V. Papadopol op. cit. p. 32.
37 M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială. Pentru uzul
studenților, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1985, p. 62
40

prevăzută în art. 209 lit. i C. pen., aceasta a fost comisă într-o
locuință dar nu a fost necesară săvârșirea infracțiunii de violare
de domiciliu.
– legătura de fapt dintre cele două infracțiuni este
repetabilă, dar numai dacă furtul calificat este comis în
condițiile aceleiași circumstanțe concrete. Astfel de legături de
fapt repetabile, determinate de circumstanțe concrete, pot
exista și în cazul altor infracțiuni. Exemplu: între furt și ruperea
de sigilii. Între aceste două infracțiuni va exista o legătură ori de
câte ori furtul este comis, de exemplu, prin ruperea plumburilor
de la vagoanele C.F.R., deși furtul nu implică în conținutul său
legal, comiterea infracțiunii de rupere de sigilii. În practica
judecătorească s-a decis, cu deplin temei, că în acest caz există
concurs de infracțiuni38.
– legătura dintre furtul calificat prevăzut în art. 209 lit.
i C. pen. și violarea de domiciliu nu este necesară nici chiar în
cazul în care efracția, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o
locuință, încăpere etc., aceasta furnizează doar o prezumție
relativă că făptuitorul nu avea dreptul (ori consimțământul
locatarului) de a pătrunde în acel loc. În concret această
prezumție poate fi oricând răsturnată prin proba contrară, cea
ce înseamnă că în anumite cazuri concrete furtul prevăzut în
art. 209 lit. i C. pen. poate fi săvârșit fără comiterea unei violări
de domiciliu, chiar dacă efracția, escaladarea au avut loc chiar
la intrarea într-un domiciliu.
În concluzie, din conținutul legal al infracțiunii de furt
calificat prevăzută art. 209 lit. i C. pen. nu rezultă, în mod
implicit, că această infracțiune nu ar putea fi comisă fără
38 Trib. jud. Hunedoara dec. pen. 527/1979, RRD, nr. 8, 1980 p. 62
41

violarea domiciliului. Dimpotrivă, această infracțiune se poate
comite în majoritatea cazurilor fără violarea de domiciliu. Uneori
există, totuși, o legătură de la mijloc la scop între cele două
infracțiuni, dar aceasta decurge din împrejurarea de fapt că
efracția, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuință,
încăpere etc. Cei care au susținut că datorită acestei legături
infracțiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de furt
calificat art. 209 lit. i C . pen., s-au bazat, în opinia altor autori39, pe
practica și doctrina penală statornicite sub imperiului Codului
penal anterior care incrimina violarea de domiciliu ca
„infracțiune de instr ument”40.
Potrivit art. 496 C. pen anterior constituia violarea de domiciliu
pătrunderea prin violență, amenințare, efracție, escaladare,
întrebuințare de chei mincinoase, prin viclenie și în mod
clandestin în locuința unei persoane ; fapta se pedepsea cu
închisoare de la 2 luni la 1 an dacă nu constituia o infracțiune
mai gravă. Întrucât furtul constituia o infracțiune mai gravă (de
exemplu furtul prin efracție, escaladare, folosirea de chei
mincinoase se sancționa cu închisoare de la 1 la 5 ani) violarea
de domiciliu având caracter subsidiar, ceda locul infracțiunii
calificate de furt.
O astfel de dispoziție nu o mai găsim în C. pen. actual;
ca urmare soluția absor bției infracțiunii de violare de domiciliu
în infracțiunea de furt calificat nu ar mai putea fi susținută.
Dimpotrivă, reținerea și sancționarea distinctă a
infracțiunii de violare de domiciliu, când aceasta a fost săvârșită
cu ocazia comiterii furtului calificat apare a fi justificată și din
39 C. Mitrache, Furt și violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995 p. 126
40 Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III, editura Socec, București,
1937, p. 437
42

necesitatea de a asigura o protecție juridică unei valori sociale
importante care este inviolabilitatea domiciliului, drept al
persoanei umane consacrat prin dispozițiile art. 27 din
Constituția României.
c) Într-o a treia opinie se susține că furtul calificat prevăzut în
art. 209 lit. i C. pen. este o infracțiune complexă, potrivit art. 41
alin. 3 C. pen., care absoarbe în conținutul său, ca circumstanță
agravantă, infracțiunea de violare de domiciliu. Potrivit acestei
opinii, când furtul este comis în alte circumstanțe decât cele
arătate mai sus, va exista concurs de infracțiuni41.
În combaterea acestei teze s-a susținut în mod corect
că infracțiunea complexă definită în art. 41 alin. 3 C. pen.
constituie o unitate legală de infracțiune, deci nu poate exista
decât în temeiul unei dispoziții exprese a legii. Aceasta
înseamnă că infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii
complexe, ca element sau circumstanță agravantă, trebuie să
fie indicată în mod expres în norma de incriminare, fie prin
denumirea acestei infracțiuni, fie prin arătarea acțiunii sau
inacțiunii sau a urmării specifice. Dacă norma de incriminare nu
indică în mod expres infracțiunea absorbită, nu poate fi vorba
de o infracțiune complexă în sensul art. 41 alin. 3 C. pen. ci
eventual de o complexitate naturală (dacă sunt îndeplinite
condițiile cerute de aceasta, ipoteză respinsă în cazul furtului
prin efracție).
În cazul de față, textul art. 209 lit. i C. pen. nu conține
nici o referire expresă la infracțiunea de violare de domiciliu. În
acest text nu poate fi găsită nici denumirea infracțiunii care
41 L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (II), RRD nr. 6,
1974, p. 20 – 22
43

pretinde că ar constitui circumstanța agravantă (violarea de
domiciliu), nici acțiunea specifică acestei infracțiuni
(„pătrunderea fără drept într-o locuință, încăpere etc.”) și nici
urmarea acesteia („încălcarea libertății domiciliului”). Noțiunile
de „efracție, escaladare și folosirea fără drept a unei chei
adevărate sau a unei chei mincinoase” au un sens larg, diferit
de cel al noțiunii de „pătrundere ” într-o locuință, încăpere etc.
Astfel chiar dacă efracția privește încuietorile unei locuințe, ea
nu înseamnă „pătrunderea în locuință” ci numai „înlăturarea
dispozitivului de închidere ” a locuinței respective. Prin urmare,
autorul este de părere că în mod greșit se consideră că violarea
de domiciliu ar constitui o circumstanță agravantă absorbită în
conținutul „infracțiunii complexe” prevăzută în art. 209 lit. i C.
pen. 42.
Discuții au apărut și în cea ce privește legătura dintre
tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia și
violarea de domiciliu. Astfel, unele instanțe au decis că
pătrunderea inculpatului fără drept, în timpul nopții, în locuința
părții vătămate, urmată de exercitarea de violențe asupra
acesteia, pentru a reuși să plece cu bunul sustras din acea
locuință, constituie atât infracțiunea de tâlhărie prevăzută la
art. 211 alin. 2 lit. f și d C. pen. cât și infracțiunea de violare de
domiciliu prevăzută în art. 192 alin 2 C. pen. săvârșite în
concurs real43.
Alte instanțe au decis că tâlhăria săvârșită în condițiile
art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. – într-o locuință sau în dependințele
acesteia – este o infracțiune complexă în al cărei conținut intră
42 M. Basarab și alții, op. cit. p. 134
43 C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)
44

și violarea de domiciliu care astfel își pierde autonomia44.
În doctrina penală opiniile în această privință sunt de
asemenea împărțite: unii autori promovează prima soluție, alții
o susțin pe cea de-a doua. Autorii care promovează existența
unei singure infracțiuni, și anume de tâlhărie în împrejurarea la
care ne referim, pornesc mai întâi de la modul în care
făptuitorul a ajuns în locuința victimei ori în dependințele
acesteia unde a comis tâlhăria. Dacă pătrunderea în locuință
sau într-o dependință a acesteia s-a realizat în urma
consimțământului persoanei care le folosește, comiterea
tâlhăriei în această situație atrage încadrarea juridică doar în
art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.; în ipoteza în care făptuitorul
pătrunde fără drept în locuință sau o dependință ținând de
aceasta, ori refuză să le părăsească și comite tâlhăria trebuie să
se rețină concurs real al infracțiunii între violarea de domiciliu și
tâlhăria în formă prevăzută în art. 211 alin.2 lit. f C. pen.; și, în
sfârșit, în cazul în care tâlhăria se săvârșește în locuință sau
dependințele acesteia unde făptuitorul pătrunde, fără drept,
prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate
sau a unei chei mincinoase nu poate fi reținută infracțiunea de
violare de domiciliu ci numai infracțiunea prevăzută în art. 211
alin. 2 C. pen. Se motivează că atât timp cât fapta de furt din
conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie s-a comis în
condițiile art. art. 209 lit. i C. pen. aceasta absoarbe și
conținutul infracțiunii de violare de domiciliu45.
Un alt autor 46,împărtășind aceeași soluție, susține că va
44 C. de Apel București, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de practică judiciară penală,
1998, editura All Beck, București, 1999, p. 289, J. Moreni și pen. 1963/1997 (nepublicată)
45 Costel Niculeanu, Despre infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință sau
dependințele acesteia și valoarea de domiciliu, D., nr. 2, 1998 p. 60-63
46 Dorin Ciuncan, Din nou despre infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință sau
45

exista o singură infracțiune în cazul tâlhăriei comise într-o
locuință sau dependințele acesteia, neavând relevanță dacă
făptuitorul a pătruns în asemenea locuri prin efracție,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
sau mincinoase, ori în alt mod, întrucât condiția infracțiunii
complexe este unitatea de rezoluție infracțională.
În literatura de specialitate, s-a susținut și ideea că nu
se poate accepta absorbția naturală sau legală a violării de
domiciliu în furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. ori în
tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia,
nefiind îndeplinite cerințele unor atar e soluții47.
Pentru a susține soluția contrară, cea a concursului de
infracțiuni, un alt autor48 a analizat ipotezele în care s-ar putea
afla făptuitorul care săvârșește tâlhăria într-o locuință sau
dependințe ale acesteia.
1.Astfel, o primă ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul a
pătruns în locuința sau dependințele ale acesteia cu
consimțământul persoanei care le folosește și ulterior
săvârșește infracțiunea de tâlhărie. În acest caz este limpede că
ne aflăm în fața numai a infracțiunii de tâlhărie, cu agravanta
prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.
2.Într-o a doua ipoteză, făptuitorul pătrunde într-o
locuință sau dependință cu consimțământul persoanei care le
folosește, însă la cererea expresă a acesteia de a le părăsi
refuză și săvârșește tâlhăria. În această situație există un
concurs de infracțiuni, fiind săvârșită atât fapta de violare de
dependințe ale acesteia și violarea de domiciliu, D, nr. 2, 1998, p. 60-63.
47 Ioan Petru Cernat, Din nou despre infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință sau
dependințe ale acesteia și violarea de domiciliu, D, nr. 4, 1999, p. 96.
48 Ilie Pascu,Tâlhăria săvârșită într-o locuință, RDP nr. 2, 2001, p.107-109.
46

domiciliu, prin refuzul făptuitorului de a părăsi locuința la
cererea persoanei îndreptățite să-și dea consimțământul, cât și
infracțiunea de tâlhărie în formă agravată.
3. Într-o a treia ipoteză, făptuitorul pătrunde fără drept
în locuință sau dependințe ale acesteia și comite tâlhăria (de
exemplu, ușa de la locuință este deschisă făptuitorul pătrunde
și săvârșește tâlhăria). Și în această ipoteză făptuitorul comite
un concurs de infracțiuni, și anume: infracțiunea de violare de
domiciliu în modalitatea alternativă a pătrunderii fără drept în
domiciliul victimei și infracțiunea de tâlhărie în modalitatea
normativă agravată.
4. Aceeași soluție și în cazul ipotezei când pătrunde
prin efracție sau escaladare în curtea persoanei vătămate unde
săvârșește tâlhăria, deoarece legiuitorul asimilează atât
violarea de domiciliu, cât și tâlhăria în modalitatea agravată
când s-au comis într-o locuință cu aceea când faptele de mai
sus s-au săvârșit într-o dependință a acesteia.
5. Într-o ultimă ipoteză făptuitorul, după ce pătrunde
prin efracție, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase într-o locuință sau dependințe ale
acesteia, comite tâlhăria. Soluționarea acesteia readuce în
discuție problematica furtului săvârșit prin efracție, escaladare
sau prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase: dacă în acest caz fapta de violare de domiciliu este
absorbită sau nu în aceea de furt calificat. Această chestiune se
ridică și în cazul tâlhăriei agravate (în art. 211 alin. 2 lit. f)
deoarece infracțiunea de furt constituie infracțiunea
componentă a infracțiunii de tâlhărie, relațiile sociale privitoare
47

la patrimoniu fiind în principiu ocrotite prin această incriminare
(obiectul juridic principal al infracțiunii de tâlhărie îl constituie
tocmai aceste relații).
Așa cum se subliniază în teoria dreptului penal, ori de
câte ori există un complex de acte sau activități săvârșite de
aceeași persoană, pentru a decide dacă există o singură
infracțiune sau o pluralitate de infracțiuni ne vom raporta la
conținuturile de incriminare adică la faptele descrise în normele
de incriminare din partea specială a Codului penal. În toate
situațiile când aceeași persoană prin activitatea sa a realizat
conținutul mai multor incriminări, există o pluralitate de
infracțiuni49. Prin urmare, în ipotezele pe care le-am analizat,
dacă coexistă infracțiunea de violare de domiciliu cu furtul
calificat (în art. 209 lit. i C. pen.) implicit va coexista și cu
infracțiunea de tâlhărie; ca atare ne vom afla în prezența unui
concurs de infracțiuni.
Subsecțiunea 2. Latura subiectivă
Violarea de domiciliu se săvârșește cu intenție, care
poate fi directă sau indirectă, fapta săvârșită din culpă nefiind
incriminată. În prima modalitate de săvârșirii a infracțiunii,
făptuitorul are reprezentarea faptului că pătrunde fără drept și
fără consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și
urmărește producerea urmării socialmente periculoase.
În a doua modalitate, făptuitorul își dă seama că prin
inacțiunea sa are loc o rămânere ilegală în domiciliul unei
49 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureș ti 1997, p. 466
48

persoane ( este vorba despre un refuz de a părăsi locuința la
cererea expres exprimată în acest sens de către victimă ) și
acceptă eventualitatea producerii urmării periculoase.
Nu va acționa cu vinovăție cel care pătrunde într-o
locuință folosită de mai multe persoane, atâta timp cât are
aprobarea uneia dintre acestea. La fel și în cazul în care
anterior sau concomitent o persoană din locuința respectivă își
dă consimțământul iar alta se opune. Într-o asemenea situație,
făptuitorul nu acționează cu vinovăție, deoarece el are
consimțământul necesar dn partea uneia dintre persoanele
îndreptățite și este explicabil ca el să considere acțiunea
săvârșită ca îndreptățită.
Eroarea făptuitorului asupra inexistenței
consimțământului persoanei îndreptățite înlătură caracterul
penal al faptei de violare de domiciliu.
Nu interesează dacă făptuitorul a acționat sub un
anume motiv sau a avut vreun scop special. Aceste îm prejurări nu
influențează nici un fel existența infracțiunii dar se va ține
seama de ele la individualizarea judiciară a pedepsei.

Secțiunea 3
Forme, modalități, sancțiuni
A. Forme
Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt
pedepsite. Când aceste acte constituie, prin natura lor, încălcări
49

ale altor dispoziții prevăzute de legea penală, vor fi sancționate
potrivit acelor dispoziții (de exemplu: loviri sau alte violențe,
amenințare, injurii etc.).
Infracțiunea de violare de domiciliu se consumă în
momentul când s-a produs urmarea imediată, adică atunci când
făptuitorul a pătruns în locuința unei persoane fără drept și fără
consimțământul acesteia sau a refuzat să părăsească locuința
la cererea victimei.
Dacă autorul săvârșește fapta sub ambele forme
(pătrunderea fără drept și refuzul de a părăsi locuința),
infracțiunea este unică. La individualizarea pedepsei se va ține
seama de pericolul sporit pe care îl reprezintă fapta în această
situație. Dacă infracțiunea este comisă prin violență sau
amenințare sau prin alt mijloc care este incriminat distinct, va
exista concurs de infracțiuni, în afara cazului când modalitatea
folosită constituie o circumstanță agravantă.
Dacă făptuitorul săvârșește infracțiunea de violare de
domiciliu pentru a realiza un alt scop (vătămare corporală, viol,
amenințare, omor etc.), va răspunde pentru un concurs de
infracțiuni.
Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca
făptuitorul să rămână o anumită perioadă de timp în domiciliul
unde a pătruns sau de unde a refuzat să plece.
În ambele modalități de săvârșire, violarea de domiciliu
este o infracțiune instantanee. Dacă prezența făptuitorului în
domiciliul pe care l-a violat se prelungește în timp, violarea de
domiciliu devine o infracțiune continuă.
Când fapta a fost săvârșită în participație, infracțiunea
50

păstrează caracterul de continuă chiar dacă numai unul sau unii
dintre participanți rămâne în domiciliul violat50.
Dacă violarea de domiciliu capătă caracterul de
infracțiune continuă, va exista și un moment al epuizării.
Epuizarea are loc în momentul în care făptuitorul părăsește
domiciliul violat.
În practica judiciară51 s-a arătat că acela care în cursul
unei nopți pătrunde într-o locuință, în scopul de a vorbi cu soția
sa, de care trăia despărțit, dar este scos cu forța din locuință,
iar după un interval de timp pătrunde a doua oară, în același
scop, în locuința resp ectivă, nu săvârșește o infracțiune
continuată de violare de domiciliu, ci un concurs de infracțiuni
distincte de violare de domiciliu, aceasta pentru că în momentul
săvârșirii primului fapt, el nu avea reprezentarea concretă că în
noaptea respectivă va mai viola domiciliul părții vătămate încă
o dată.
Dacă între momentul consumării infracțiunii și
momentul epuizării faptei (atunci când infracțiunea este
continuă) se produc consecințe cu caracter penal, se vor aplica
regulile cu privire la concursul de infracțiuni.
B. Modalități
Infracțiunea de violare de domiciliu se poate realiza nu
numai în modalitățile prevăzute în art. 192 alin. 1 C. pen.,
pentru forma simplă a infracțiunii (pătrunderea imediată și
refuzul de părăsi locuința), dar și în modalitățile agravate,
potrivit art.192 alin. 2 C. pen. Astfel, conform textului legal,
50 V. Dongoroz, S. Kahane ș.a., op. cit., p. 312
51 Trib. Reg. Crișana, dec. pen. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967, p. 175
51

infracțiunea este mai gravă dacă se săvârșește în următoarele
împrejurări:
a)dacă se săvârșește de o persoană înarmată;
b)dacă fapta se săvârșește de două sau mai multe
persoane împreună;
c)dacă fapta se săvârșește în timpul nopții;
d)dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase.
a) Săvârșirea faptei de către o persoană
înarmată
Conform art.151 alin.1 C.pen. „ persoana înarmată” este persoana
care în momentul săvârșirii faptei, are asupra sa un instrument,
piesă sau dispozitiv declarat armă prin dispozițiile legale.
Potrivit alin.2 al aceluiași articol, „ persoana înarmată” este
persoana care, în momentul săvârșirii faptei, are asupra sa un
obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează
la atac. Pentru existența agravantei, în prima situație, având în
vedere că este vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient
ca făptuitorul să aibă asupra sa o astfel de armă.
În literatura de specialitate, potrivit unei opinii52, arma trebuie să
fie vizibilă pentru victimă, având, astfel un efect intimidant
asupra acesteia. Conform unei alte opinii53, agravanta există
independent de această împrejurare deoarece, având arma
asupra sa, făptuitorul este mai hotărât și mai îndrăzneț în
acțiunea sa.
În cea de-a doua situație, întrucât nu este vorba de o
52 V.Dongoroz, S.Kahane, ș.a. o p. cit. , vol.III, p.292
53 T.Vasiliu, D.Pavel, op.cit., vol.I, p.107
52

armă propriu-zisă, este necesar ca făptuitorul să folosească
efectiv obiectul susceptibil a fi folosit ca armă. Dacă obiectul nu
este folosit efectiv pentru atac, acesta nu constituie „ armă” în concepția
legii penale și prin urmare, nu poate fi reținută ace astă
agravantă.
În practica judiciară, s-a reținut infracțiunea de violare
de domiciliu, în această formă agravată, fapta unei persoane de
a fi pătruns fără drept într-o locuință, fără consimțământul celui
care o folosește, înarmată cu un cuțit pe care l-a folosit în
activitatea sa agresivă54.
În schimb s-a dec is că agravanta nu este aplicabilă în
cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart
geamurile și unele obiecte din locuința victimei, în care a
pătruns fără drept, deoarece lemnul nu este o armă special
confecționată pentru a servi la atac sau apărare și nici nu poate
fi asimilat cu o armă, în condițiile art.151 alin.2, întrucât nu a
fost folosit efectiv pentru atac împotriva victimei55.
Rațiunea agravantei este ca și în cazul lipsirii de
libertate în mod ilegal, gradul de pericol social sporit al
făptuitorului, acesta recurgând la mijloace de natură să-i
asigure, în mare măsură reușita în săvârșirea infracțiunii.
În literatura de specialitate s-a mai conturat o opinie56, susținută
de cei care afirmă că violarea de domiciliu are ca obiect
material însuși domiciliul violat. Ei sunt de părere că făptuitorul
poate folosi obiectul asimilat armei pentru atac atât împotriva
54 T.S., secția pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405
55 T.S., secția pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii
1976-1980, de V.Papadopol și M.Popovici, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1982, p.405
56 Dorin Ciuncan, folosirea armei la săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, RDP,
nr.2, 1996, p.25
53

victimei cât și împotriva obiectelor aflate în locuința acesteia.
De asemenea ei afirmă că agravanta este reținută și dacă
atacul s-a îndreptat asupra altor persoane aflate în domiciliu
sau asupra altor bunuri din locuință decât cele ale persoanei
care folosește locuința.
Întrucât, prin folosirea de arme de către infractori, este
pusă în primejdie ordinea publică, integritatea persoanelor și a
bunurilor, legiuitorul a reglementat, prin L. 17/199657, regimul
armelor de foc și munițiilor.
Faptele de nerespectare a regimului armelor și
munițiilor au un grad ridicat de pericol social, așa încât pentru
protejarea valorilor sociale ocrotite de lege, a fost incriminată,
la art.279 C.pen. , fapta de nerespectare a regimului armelor și
munițiilor. Astfel, art. 279 prevede în alin.1 că este infracțiune
„deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și orice
altă operațiune privind circulația armelor și munițiilor sau
funcționarea atelierelor de reparat arme fără drept”. De
asemenea constituie infracțiune potrivit alin.2 și nedepunerea
armei sau a muniției în termenul fixat de lege, la organul
competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru
prelungirea valabilității permisului port armă”. Legea specială
stabilește, în art.3, că prin ,,arme de foc” se înțelege acele
arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori
împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Sunt considerate arme de foc potrivit art.3 din L.17/1996: armele
militare, armele de tir, armele de vânătoare, armele ascunse a căror
existență nu este vizibilă sau bănuită, arme de panoplie,
57 Publicată în M.O. nr.74 din 11 aprilie 1996
54

precum și orice alte arme care acționează ca arme de foc.
Întrucât toate aceste categorii de arme sunt arme propriu-zise, nu sunt
considerate arme în sensul art.151 alin.2, armele asimilate. Nu intră în
această categorie nici piesele sau părțile dintr-o armă și armele
care nu sunt în stare de funcționare58.
Legea, reglementând regimul armelor și munițiilor
stabilește în primul rând condițiile referitoare la deținerea și
portul armelor și munițiilor. Astfel, persoanele fizice pot deține
sau purta arme numai cu autorizația organelor prevăzute de
lege, care le eliberează un „permis pentru armă”.
În cazul în care cel c are pătrunde fără drept, într-o locuință
a unei persoane, având asupra sa o armă, dacă nu a respectat
dispozițiile legale referitoare la regimul armelor și munițiilor,
săvârșește atât infracțiunea de violare de domiciliu cu
agravanta respectivă, cât și cea de nerespectare a regimului
armelor și munițiilor, aflate în concurs.
În schimb, dacă făptuitorul pătrunde în locuința unei
persoane , fără drept, având asupra sa o armă pentru care avea
permis sau autorizație, fapta de a avea asupra sa o armă nu
constituie infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și
munițiilor (cu condiția să nu fie îndeplinite celelalte condiții
pentru existența infracțiunii), ci doar o circumstanță agravantă
a violării de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2.
b)Săvârșirea faptei de două sau mai multe
persoane
împreună
58 V. Dongoroz, S.Kahane ș.a., op. cit., vol.IV, p.329
55

Participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei
crește gradul de pericol social al infracțiunii, întrucât mărește
șansele de reușită ale făptuitorului, care acționează cu mai
multă eficiență, reducând sau chiar anihilând posibilitatea
victimei de a se apăra.
Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună, poate avea loc fie atunci când toți participanții
acționează în calitate de coautori, fie atunci când cel puțin una
dintre persoane acționează în calitate de autor, iar celelalte în
calitate de complici concomitenți.
Nu are relevanță dacă la săv ârșirea faptei au participat
și persoane care nu răspund penal. Legea a avut în vedere
cooperarea materială care înlesnește comiterea inf racțiunii.
Participantul care răspunde penal este sancționat pentru forma
agravată a infracțiunii, chiar dacă toți ceilalți participanți sunt
exonerați de răspundere. Dacă fapta este săvârșită de cel puțin
trei persoane împreună, împrejurare care constituie
circumstanță agravantă generală, potrivit art. 75, lit.a C. pen.,
se va aplica doar agravanta specială, pentru că același temei nu
poate să tragă o dublă agravare a pedepsei.
Circumstanța agravantă este o circumstanță reală (art.
28) și prin urmare, instigatorii și complicii anteriori, care au știut
că fapta va fi săvârșită de două sau mai multe persoane
împreună, vor răspunde și ei pentru forma agravată a
infracțiunii.
c)Săvârșirea faptei în timpul nopții
56

Fapta săvârșită în timpul nopții prezintă un grad de
pericol social sporit pentru că stârnește în sufletul victimei o
stare de firească tulburare și o temere, care slăbesc curajul și
posibilitatea de a se apăra, ceea ce ușurează comiterea
infracțiunii.
Pentru aplicarea agravantei este suficient să se
stabilească faptul că violarea de domiciliu s-a săvârșit în timpul
nopții. Agravanta ia în considerare faptul că, prin împrejurările
specifice, noaptea cre ează condiții mai favorabile de săvârșire a
infracțiunii.
Atât în practica judiciară cât și în literatura de
specialitate s-au ivit două probleme. Prima se referă la durata
nopții în condițiile în care legiuitorul nu se referă la acest
aspect.
Potrivit unei opinii timpul nopții este intervalul de timp
în care sunt interzise perchezițiile domiciliare respectiv între orele
20-06 conform art. 103 C. proc. pen.
Într-o altă opinie, circumstanța se reține din momentul
în care în mediul rural, oamenii se retrag de la muncile
câmpului. Într-o altă opinie se consideră că timpul nopții este
cuprins între momentul în care apune soarele și până se ridică
zorile.
Durata timpului nopții nu este stabilită de legiuitor,
reținerea agravantei făcându-se în mod concret în funcție de
condițiile de săvârșire a faptei. Printre împrejurările care pot
duce la reținerea circumstanței agravante menționăm:
ambianța generală pe care o presupune lăsarea întunericului
(reducerea vizibilității, retragerea oamenilor pentru odihnă),
57

precum și factorii care influențează durata nopții (anotimpul,
condițiile atmosferice, poziția geografică, ș.a.).
A doua problemă ivită în literatura de specialitate și în
practica judiciară este dacă inculpatul trebuie sau nu să profite
de această ambianță specifică. Problema s-a pus în momentul
soluționării unei cauze în care făptuitorul a pătruns pe timp de
noapte, într-un loc iluminat artificial.
Potrivit unei opinii, agravanta se reține numai dacă
făptuitorul profită de ambianța specială, săvârșind mai ușor
infracțiunea. Opinia majoritară însă consideră că agravanta se
reține indiferent dacă făptuitorul profită sau nu de această
ambianță specifică. Important este ca, în momentul și la locul
săvârșirii faptei, să se fi instalat întunericul ca fenomen natural.
Aceasta pentru că, atunci când legiuitorul a înțeles să
determine reținerea unei circumstanțe de împrejurarea că
făptuitorul a profitat în mod efectiv de aceasta, a prevăzut-o în
mod expres. De exemplu, în cazul omorului calificat prevăzut în
art. 175 lit.d C.pen.- „profitând de starea de neputință a victimei
de a se apăra”.
Pentru că legea nu face nici o distincție, în practica
judiciară59s-a reținut agravanta atât în cazul în care violarea de
domiciliu se realizează prin pătrunderea fără drept cât și în
cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de a
părăsi încăperea, dependința sau locul împrejmuit, la cererea
persoanei care le folosește.
În schimb, într-o speță, agravanta nu a fost reținută60 în
cazul în care infracțiunea de violare de domiciliu se săvârșește
59 Trib. jud. Timiș, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971, p.172
60 Trib. jud. P Prahova, dec.pen. nr.327/1884, RRD nr.6, 1985, 61, cu notă de Eugenia
Chivulescu
58

prin refuzul făptuitorului de a părăsi imobilul, în cauză fiind
aplicabile numai revederile art.192 alin.1 C.pen. Această soluție
a fost criticată în literatura de spe cialitate.
Consider că agravanta trebuie reținută indiferent de
modalitatea de săvârșire a faptei, întrucât ea prezintă același
grad de pericol social crescut, conferindu-i făptuitorului șanse
mai mari de comitere a infracțiunii.
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de calități
mincinoase
Săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prin
folosirea de calități mincinoase agravează infracțiunea, întrucât
cresc șansele de reușită ale făptuitorului. Victima, intimidată de
calitatea pe care o arată făptuitorul sau indusă în eroare, nu
reacționează așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi cunoscut că
făptuitorul nu posedă, în realitate, calitatea respectivă.
Săvârșirea faptei în această modalitate se aseamănă
cu cea prevăzută la infracțiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal (art. 189 alin. 2 C. pen.), deoarece în ambele cazuri este
vorba de folosirea de către făptuitor a unor calități pe care nu le
are în realitate.
Deosebirea între cele două modalități privește felul
calității invocate de făptuitor. Astfel, la infracțiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, agravanta constă în simularea de calități
oficiale(calități aparținând unei categorii restrânse de
funcționari; exemplu: procuror, ofițer de poliție etc.), dar nu
orice fel de calitate oficială, ci numai una dintre acele calități
59

care, dacă ar fi reală, ar permite acelei persoane să comită
actul încriminat .
În schimb, la violarea de domiciliu, agravanta
presupune folosirea de calități mincinoase. În sfera calităților
mincinoase, care este foarte largă, intră orice calitate pe care
făptuitorul și-o atribuie, deși în realitate nu o posedă. De
exemplu: calitatea de rudă, calitatea de lucrător la telefoane, la
gaze, electricitate, calitatea de polițist, de care făptuitorul se
folosește pentru a intra în domiciliul străin. Dacă făptuitorul a
uzat în mod mincinos de o calitate oficială, va exista și
infracțiunea de uzurpare de calități oficiale incriminată în art.
240 C. pen.
În timp ce în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal,
făptuitorul simulează o anumită calitate oficială, în cazul violării
de domiciliu, acesta folosește orice calitate mincinoasă.

C. Sancțiuni
În modalitățile simple de săvârșire a infracțiunii,
prevăzute în alin 1 art. 192, pedeapsa este închisoare de la 3
luni la 3 ani sau amendă, limite majorate prin legea 140/1996
prin care a fost modificat Codul penal. Până la ace astă lege,
pedeapsa era închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Dacă există cauze care modifică pedeapsa
(circumstanțe atenuante, agravante, recidivă, concurs de
infracțiuni), mai întâi se stabilește dintre cele două pedepse
alternative (închisoare sau amendă), pe cea aplicabilă cauzei,
abia pe urmă își vor produce efectul la pedeapsa aleasă,
cauzele modificatoare.
60

Formele agravate ale infracțiunii prevăzute la alin. 2,
se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani61.

Secțiunea 4
Aspecte procesuale
Pentru infracțiunea simplă, acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Organul
competent să primească plângerea este organul de cercetare
penală sau procurorul62. Instanța competentă să soluționeze
cauza în primă instanță este judecătoria.
Părțile pot pune capăt pricinii prin împăcare, situație în
care, după caz, organul de urmărire penală va dispune
încetarea urmăririi penale, iar instanța pronunță încetarea
procesului penal.
În cazul modalităților agravate, acțiunea penală se
pune în mișcare din oficiu de către procuror. Urmărirea penală
este de competența organului de cercetare penală. Împăcarea
părților în cazul alineatului 2 nu produce efecte.
61 Înainte de modificarea limitelor pedepsei, prin L. 140/1996, pedeapsa era cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
62 Conform art. 279 alin. 2 lit. b, C. proc. pen.
61

CAPITOLUL III
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE VIOLAREA DE DOMICILIU
ȘI ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1
Violarea de domiciliu și tulburarea de posesie
În conformitate cu prevederile art. 220 C. pen.,
tulburarea de posesie constă în „ocuparea, în întregime sau în
parte, fără drept, a unui imobil af lat în posesia altuia”.
Cele două infracțiuni se deosebesc, mai întâi, prin
obiectul lor juridic special . Astfel, infracțiunea de violare de
domiciliu, are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare
la dreptul persoanei de a-și desfășura viața privată în mod liber,
nestingherită de intervenția vreunei alte persoane. În schimb,
tulburarea de posesie are ca obiect juridic special relațiile
sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile, prin
săvârșirea infracțiunii, aducându-se atingere stării de fapt în
care se află un bun imobil, provocând o schimbare ilicită a
posesiei acestuia.
Infracțiunea de violare de domiciliu face parte din
categoria infracțiunilor contra libertății persoanei, în timp ce
infracțiunea de tulburare de posesie se încadrează în sfera
infracțiunilor contra patrimoniului.
Cele două infracțiuni se deosebesc, de asemenea, și în
62

ceea ce privește obiectul material. Astfel, considerând corectă
opinia conform căreia violarea de domiciliu este lipsită de obiect
material, tulburarea de posesie are un obiect material constând
în bunul imobil aflat în posesia unei persoane, indiferent dacă
această persoană este sau nu proprietar al imobilului.
O primă asemănare dintre cele două infracțiuni este
dată de faptul că subiect atât al infracțiunii de violare de domiciliu,
cât și al infracțiunii de tulburare de posesie poate fi orice
persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege subiectului
activ al unei infracțiuni. La tulburarea de posesie, subiect al
infracțiunii poate fi și proprietarul imobilului stăpânit legitim de
o altă persoană63.
Participația penală este posibilă, la ambele infracțiuni,
în toate formele, atât în forma coautoratului, cât și în forma
instigării sau complicității.
Sub aspectul laturii obiective, dacă violarea de domiciliu, în
prima sa modalitate de săvârșire presupune numai o acțiune de
pătrundere, efectuată în condițiile prevăzute de art. 192 C.
pen., în cazul tulburării de posesie este vorba de o pătrundere
urmată de luarea în stăpânire a imobilului. Luarea în stăpânire a
imobilului trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită
durată. Dacă nu este îndeplinită această condiție, fiind vorba
doar de o pătrundere, fapta va constitui violare de domiciliu,
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
săvârșirea acestei infracțiuni.
Tot în ceea ce privește latura obiectivă, cele două
infracțiuni se aseamănă prin aceea că, în cazul violării de
63 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă
„Șansa” SRL București, 1997, p. 296
63

domiciliu, pătrunderea trebuie să se facă fără drept, și tot fără
drept trebuie să fie ocupat imobilul aflat în posesia altei
persoane. Această cerință a legii este îndeplin ită dacă, spre
exemplu, fără să aibă vreun drept, iar în cazul tulburării de
posesie, în momentul ocupării imobilului, făptuitorul nu avea un
titlu legitim care să-i justifice fapta64.
În fine, ca modalități de săvârșire, tulburarea de
posesie presupune violență sau amenințare, desființarea sau
strămutarea semnelor de hotar (în ceea ce privește modalitățile
agravante). La violarea de domiciliu, legiuitorul nu a prevăzut
vreo modalitate concretă prin care se realizează pătrunderea în
locuință sau refuzul de a o părăsi. Dacă făptuitorul, prin violență
sau amenințare pătrunde în locuința unei persoane, în sarcina
sa va fi reținut un concurs de infracțiuni între violarea de
domiciliu și amenințare sau violare de domiciliu și loviri sau alte
violențe etc.
Sub aspectul laturii subiective , ambele infracțiuni se
săvârșesc cu intenție. Făptuitorul trebuie să fi știut, momentul
în care a săvârșit fapta, că pătrunde fără drept și fără
consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și prin aceasta,
îi încalcă libertatea sau că ocupă fără drept un imobil aflat în
posesia altuia.
Dacă făptuitorul, în mod greșit a considerat că este
îndreptățit să pătrundă în domiciliul unei persoane sau să ocupe
imobilul, fapta sa nu constituie infracțiune, întrucât îi lipsește
unul din elementele constitutive, și anume, intenția.
Nici în cazul violării de domiciliu, nici în cazul tulburării
64 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă
„Șansa” SRL București, 1997, p. 296
64

de posesie nu se cere un motiv sau scop special, însă de acesta
se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Tentativa, deși posibilă la ambele infracțiuni, nu este
sancționată de lege. În ceea ce privește momentul în care se
consumă cele două infracțiuni, există unele deosebiri. Astfel,
violarea de domiciliu se consumă în momentul în care
făptuitorul pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane sau
atunci când refuză să îl părăsească. În schimb, tulburarea de
posesie se consumă în momentul în care cel care pătrunde în
imobil ia în stăpânire efectivă imobilul respectiv. Dacă nu are
loc o luare efectivă în stăpânire , fapta nu constituie
infracțiunea de tulburare de posesie, ci, posibil, violarea de
domiciliu, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege
pentru existența acestei infracțiuni.
Și violarea de domiciliu și tulburarea de posesie sunt
susceptibile de a fi săvârșite în formă continuă, în primul caz,
atunci când prezența făptuitorului se prelungește în timp, iar în
al doilea caz, atunci c ând, după luarea în stăpânire, efectiv, a
imobilului, făptuitorul rămâne în acesta. În aceste situații,
infracțiunile se epuizează când făptuitorul părăsește domiciliul
pe care l-a violat (în cazul violării de domiciliu) sau când
încetează ocuparea fără drept a imobilului.
Cele două infracțiuni se aseamănă și sub aspect procesual.
Astfel, în cazul violării de domiciliu, în forma simplă, cât și în
cazul tulburării de posesie , acțiunea penală se pune în mișcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate .Împăcarea
părților înlătură răspunderea penală.
65

Secțiunea 2
Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței locuinței
Potrivit prevederilor art. 320 alin.1 C.pen., tulburarea
folosinței locuinței constă în „fapta prin care se tulbură în mod
repetat folosința locuinței locatarilor dintr-un imobil ori prin care
se împiedică normala folosință a locuinței”.
Problema asemănărilor și deosebirilor dintre cele două
infracțiuni prezintă importanță atunci când tulburarea folosinței
locuinței se realizează în a doua modalitate prevăzută de lege și
anume prin împiedicarea normalei folosințe a locuinței, întrucât,
în această situație, făptuitorul împiedică folosința normală a
unei anumite locuințe, pun ându-l pe titularul dreptului de
folosință în situația de a nu-și putea exercita, în mod firesc,
dreptul său65.
Cele două infracțiuni se aseamănă prin faptul că, prin
incriminarea lor, legiuitorul a urmărit apărarea dreptului
persoanei de a-și desfășura viața privată în mod liber,
nestingherit, netulburat de vreo faptă a unei alte persoane.
Însă ele se deosebesc prin obiectul juridic special . Astfel,
violarea de domiciliu are ca obiect juridic special relațiile sociale
referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura în mod liber
viața privată. Tulburarea folosinței locuinței are ca obiect juridic
special relațiile sociale în cadrul cărora fiecare locatar poate
beneficia nestingherit de folosința locuinței sale.
Prin incriminarea faptei prevăzute la art.192 C.pen. se
65 T.Vasiliu, D.Pavel, ș.a. , op. cit. , vol.II, p.434
66

ocrotește un drept fundamental al persoanei și anume dreptul
la libertate, de aceea infracțiunea de violare de domiciliu face
parte din categoria infracțiunilor contra persoanei, prevăzute în
Titlul al II-lea al Codului penal, în care sunt ocrotite drepturile
fundamentale ale persoanei (la viață, la integritate fizică și
corporală, la libertate, la demnitate ).
În schimb, tulburarea folosinței locuinței face parte din
categoria infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind
conviețuirea socială, prevăzute în Titlul al IX-lea al Codului
penal. Aceste relații privind conviețuirea socială implică
contacte directe, frecvente între oameni, cum ar fi: relațiile de
familie, cele referitoare la sănătatea publică relațiile între
locatari, cele referitoare la liniștea publică etc.
Tulburarea folosinței locuinței constituie o încălcare a
dreptului asigurat fiecărei persoanei de a se bucura de folosința
nestânjenită a locuinței și, totodată, o sursă de noi conflicte
care pot duce, în unele cazuri și la săvârșirea altor fapte penale(
insulte, amenințări, loviri etc.)66.
Nici una din cele două infracțiuni nu are obiect material,
fiind încălcat, în cazul violării de domiciliu, dreptul la libertate al
persoanei, iar în cazul tulburării folosirii locuinței, dreptul
oricărei persoane de a folosi nestingherită o locuință în care își
desfășoară viața privată.
Subiect al infracțiunilor poate fi orice persoană,
participația penală fiind posibilă în toate formele (coautorat,
instigare, complicitate).
În practica judiciară67s-a reținut că fapta proprietarului
66 O.Loghin, T.Toader, op. cit. , p.572
67 Trib. jud. Mureș, dec. pen. nr.485/1972 , RRD nr.9, 1973, p.150, cu notă critică de
I.Mureșan
67

care, pătrunzând fără drept și fără consimțământul chiriașului
său într-o magazie deținută legal de acesta, îi scoate lucrurile
afară și demolează magazia, constituie infracțiunea de violare
de domiciliu și nu de tulburare a folosinței locuinței.
Soluția a fost criticată, arătându-se că în sarcina
inculpatului trebuie să se rețină și infracțiunea de tulburare a
folosinței locuinței, prevăzută în art.320 C. pen.
Într-o altă opinie, s-a susținut că ceea ce legea
ocrotește în acest caz este normala folosire a locuinței, inclusiv
a dependințelor, împotriva faptelor șicanatorii de orice fel
(oprirea apei, a curentului, a ascensorului etc.), însă locuința și
dependințele acesteia continuă să existe ca atare. Dacă
făptuitorul distruge o locuință sau o dependință, prin aceasta el
nu aduce atingere normalei ei folosințe, ci însăși existenței
acesteia68.
Sub aspectul laturii obiective , cele două infracțiuni se
deosebesc prin modalitățile de săvârșire. Astfel, infracțiunea de
violare de domiciliu se săvârșește fie printr-o pătrundere fără
drept în locuința unei persoane, fie prin refuzul de a o părăsi, iar
tulburarea folosinței locuinței se săvârșește fie printr-o faptă
prin care se tulbură în mod repetat folosința locuinței locatarilor
dintr-un imobil, fie printr-o faptă prin care se împiedică normala
folosință a locuinței.
Sub aspectul laturii subiective , atât violarea de domiciliu, cât
și tulburarea folosinței locuinței se săvârșesc cu intenție care
poate fi directă sau indirectă, fără să includă vreun scop sau
motiv special.
În ce privește consumarea, dacă violarea de domiciliu
68 A se vedea C.Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, p.275
68

este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul în
care făptuitorul pătrunde fără drept în locuința altei persoane
sau refuză să o părăsească, în schimb, tulburarea folosinței
locuinței, în prima sa modalitate de săvârșire, este o infracțiune
de obicei, care presupune mai multe acte repetate la diferite
intervale de timp. De aceea, tentativa nu este posibilă la
această formă. În cea de-a doua modalitate, tulburarea
folosinței locuinței se consumă în momentul în care , prin tr-un
singur act, se împiedică efectiv normala folosință a locuinței.
Infracțiunile sunt diferite și în privința regimului
sancționator, legea prevăzând o pedeapsă mai mare în cazul
violării de domiciliu, însă acțiunea penală în cazul ambelor
infracțiuni69 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, împăcarea părților înlăturând răspunderea
penală.

Secțiunea 3
Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de
stat și a formațiunilor politice
Noțiunea de locuință în sensul art.192 C.pen. nu
cuprinde și sediile organelor de stat și a formațiunilor politice.
Violarea sediilor organelor de stat și a formațiunilor
politice este reglementată în art.2 din D.L.nr.88/1990 privind
unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituțiilor
69 La violarea de domiciliu, în cazul alin. 1 acțiunea penală se pune în mișcare la plângere
prealabilă.Pentru alin.2 acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.s
69

publice, a sediilor partidelor și formațiunilor politice, a liniștii
cetățenilor și a ordinii de drept.
Astfel, potrivit art.2 alin.1 al D.L.88/1990, infracțiunea
constă în „fapta persoanei de a pătrunde, fără drept, în sediile
organelor centrale și locale de stat, ale altor instituții publice,
ale partidelor și formațiunilor politice, tulburând desfășurarea
normală a activității acestora”.
Această infracțiune specială constituie o variantă de
specie a infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută în art.192
alin.1 și 2 C.pen. ,în sensul că vizează libertatea de desfășurare
a activității normale în sediile autorităților de stat și ale
formațiunilor politice.
Prin incriminarea acestei fapte nu se are în vedere
posesia, ca atribut al proprietății, ci asigurarea normalei
desfășurări a activității organelor și formațiunilor politice, în
sediile acestora, așa încât această infracțiune nu poate fi
considerată o variantă de specie a infracțiunii de tulburare de
posesie, așa cum au arătat unii autori70, pentru că, așa cum
prevede expres textul, ceea ce se tulbură nu este posesia, ci
normala desfășurare a activității organelor sau formațiunilor
politice.
Această infracțiune specială poate fi inclusă în
categoria infracțiunilor contra persoanei, reglementate în Titlul
II , partea specială, C. pen. , subgrupa infracțiunilor contra
libertății persoanei, capitolul II din Titlu.
Obiectul juridic generic este același atât la violarea de
domiciliu de drept comun, cât și la infracțiunea specială și constă
70 Gh. Diaconescu, D-L nr.88/1990, comentariu în „Infracțiuni în legi speciale și legi
extrapenale”, vol.I, Editura „Sirius”, București, 1994
70

în relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate,
printre aspectele libertății persoanei numărându-se și
inviolabilitatea domiciliului și a reședinței.
Obiectul juridic special îl constituie, la infracțiunea de drept
comun, relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și
desfășura în mod liber viața privată, iar la infracțiunea specială,
relațiile sociale care asigură inviolabilitatea sediilor organelor
centrale și locale de stat, ale instituțiilor publice și formațiunilor
politice și implicit, desfășurarea normală a activității acestora.
Referitor la obiectul material , nici violarea de domiciliu de
drept comun, nici infracțiunea specială, nu au obiect material,
deși unii autori71consideră că aceasta din urmă ar avea un
obiect material constând în imobilele, cu rol de sediu, în care își
desfășoară activitatea organizațiile sau instituțiile respective.
Subiect activ al ambelor infracțiuni poate fi orice
persoană fizică, responsabilă penal, însă, pentru infracțiunea
specială, subiectul activ trebuie să fie o persoană fizică ce nu
este îndreptățită să pătrundă în sediul respectiv. Este vorba de
un „subiect activ cu calificare negativă”72. Subiect pasiv al
violării de domiciliu de drept comun este persoana în folosința
căreia se găsea domiciliu violat. Subiectul pasiv al infracțiunii
speciale este autoritatea de stat sau organizația politică al cărei
sediu a fost violat. Participația penală este posibilă sub toate
formele.
În privința laturii obiective, spre deosebire de infracțiunea
de drept comun care prezintă două modalități de săvârșire a
faptei (pătrundere fără drept sau refuzul de a părăsi locuința),
71 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op.cit., p.245,
72 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit., p.247
71

latura obiectivă a infracțiunii speciale se realizează doar printr-o
acțiune de pătrundere în sediile organelor, instituțiilor publice
sau ale partidelor politice.
Pătrunderea trebuie să se facă fără drept, adică fără
permisiunea reprezentanților oficiali ai organelor sau
organizațiilor cărora le aparține sediul, de regulă, prin
exercitarea de violențe, amenințări, sau prin presiuni exercitate
de un grup de persoane care nu poate fi oprit.
În practica judiciară 73s-a arătat că fapta inculpaților de
a fi pătruns, fără drept, în grup și prin forță, prin escaladarea
gardului, în noaptea de 13 iunie 1990, în curtea Televiziunii
Române și unii dintre ei chiar în clădire – ceea ce a creat
personalului instituției o stare de temere, tulburând
desfășurarea normală a activității Televiziunii – constituie
infracțiunea prevăzută în art.2 alin.2 D.L.nr.88/1990.
Dacă cel care intră în sediu are dreptul să facă acest
lucru în virtutea calității pe care o deține (funcționar al
autorității respective, al organului ierarhic superior etc.), nu se
realizează condiția pătrunderii fără drept.
Potrivit art.2 alin.1 din D.L., pătrunderea trebuie să se
facă în sediile organelor centrale și locale de stat, ale
instituțiilor publice, ale partidelor și formațiunilor politice.
„Organele centrale și locale de stat” sunt cele arătate
în Constituție: Parlamentul cu cele două camere, Președintele,
Guvernul, ministerele, prefecturile etc.
Instituțiile publice74 sunt organismele definite ca atare
prin actul de înființare, organizare și funcționare. De exemplu:
73 T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „ Culegere de practică judiciară penală”, 1991, p.205-206
74 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit. , p.246
72

instituția „Avocatul poporului”, „Academia Română”, instituțiile
publice de învățământ etc.
Partidele politice75 sunt constituite potrivit D.L.nr.8/1989,
inclusiv organizațiile sau filialele locale ale acestora.
Formațiunile politice76 sunt alte organizații care nu sunt
constituite ca partide politice, dar cărora le sunt recunoscute
drepturi politice.
Tot în ceea ce privește latura obiectivă, în cazul
infracțiunii speciale, pătrunderea trebuie să tulbure normala
funcționare a activității organului sau formațiunii politice, să
aibă o anumită gravitate, ceea ce nu se întâmplă la violarea de
domiciliu de drept comun.
Latura subiectivă , pentru ambele infracțiuni,
presupune vinovăție sub forma intenției, directe sau indirecte,
fiind aplicabile prevederile art.19 alin.2 C.pen., deoarece sunt
infracțiuni comisive, iar legea nu prevede expres că se
sancționează fapta săvârșită din culpă.
În speța dată, împrejurarea că inculpații nu au urmărit
producerea acestui rezultat nu semnifică absența laturii
subiective, fiind suficient ca făptuitorii să fi prevăzut și acceptat
producerea urmării periculoase. Lipsa de ripostă a soldaților
care asigurau paza Televiziunii nu este de natură a-i exonera de
răspundere pe inculpați, neconferindu-le dreptul de a pătrunde
în curte și chiar în clădire.
Tentativa este sancționată în cazul infracțiunii speciale,
potrivit art.3, D.L. nr.88/1990, spre deosebire de infracțiunea de
drept comun, unde tentativa, deși posibilă, nu este sancționată.
75 Idem
76 Idem
73

Sub aspect procesual , infracțiunea specială se urmărește și
se judecă din oficiu, în vreme ce infracțiunea de drept comun ,
în forma simplă, se urmărește și se judecă la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Atunci când violarea de
domiciliu este săvârșită în fo rmă agravată, acțiunea penală se
pune în mișcare din oficiu.
Formele agravate ale infracțiunilor sunt aproape identice și
anume: săvârșirea faptei de către o persoană înarmată, de
către două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții
sunt comune la ambele infracțiuni. Însă infracțiunea specială
mai conține, ca circumstanțe agravante, săvârșirea faptei prin
violență sau prin efracție, dar îi lipsește agravanta din art. 192
alin.2 C.pen. și anume săvârșirea prin folosirea de calități
mincinoase.
74

CAPITOLUL IV
LEGITIMA APĂRARE Ș I VIOLAREA DE DOMICILIU
Sec ț iunea 1
Legitima apărare în noua reglementare
Legitima apărare este o modalitate a constrângerii
psihice ce se naște
dintr-un pericol care silește pe cel constrâns sa comită un fapt
penal, pentru a se
salva pe el sau pentru a salva pe altul77. Ea este o cauză care exclude
caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăție în condițiile
în care aceasta este săvârșită.
Legile penale moderne, în totalitatea lor, stipuleaz ă legitima
apărarea. Majoritatea Codurilor penale au înscris legitima
apărare în partea generală, astfel că aceasta este aplicabilă
tuturor infracțiunilor comise în stare de legitimă apărare78.
Codul penal român decretat la 22 octombrie 1864 promulgat la 30
octombrie 1864 și modificat la 17 februarie 1874, prevedea
legitima apărare atât în partea generală ( art. 58 ), cât și în
partea specială ( art. 255 – 257 ), și numai pentru salvarea
vieții.
77 V. Dongoroz, Drept penal ( reeditarea ediției din 1939 ), Asociația Română de Științe
Penale, București, 2000, p 359.
78 V. Dongoroz, op. cit., p. 365.
75

Codul penal din anul 1937, cunoscut și sub denumirea
de ,, Codul penal Carol al II-lea ”, stipula legitima apărare în art.
132, aceasta fiind admisă atât pentru salvarea vieții persoanei,
cât și pentru apărarea libertății acesteia ( fizice, morale,
sexuale, etc. ), a onoa rei sau averii persoanei.
Codul penal român din anul 1968, cu modificările și
completările ulterioare, în vigoare în prezent, reglementează
legitima apărare în partea generală, în art. 44 . Conform
prevederilor art. 44 alin. 2 și 3 C.pen., ,, Este în stare de legitimă
apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav
persoana și drepturile celui atacat ori interesul public.
Este de asemenea în legitimă apărare și acela care,
din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care
s-a produs atacul ”.
Așadar, legitima apărare apare ca o ripostă pe care o
dă o potențială victimă împotriva unui atac ce pune în pericol
grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă
determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate79.
Prin legea nr. 169 d in 10 aprilie 2002 privind modificarea și
completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a
unor legi speciale80, art. 44 C.pen. a fost completat cu alineatul 2 1 care are
următorul cuprins: ,, Se prezumă că este în legitimă apărare și
acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără
drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin
79 C. Mitrache, op. cit.
80 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002.
76

alte asemenea mijloace intr-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de acestea. “.
Prin această completare adusă art. 44 C.pen.
legiuitorul român a încercat să răspundă, pe de o parte,
exigențelor constituționale referitoare la inviolabilitatea
siguranței persoanei, a domiciliului și reședinței acesteia, iar pe
de altă parte, sentimentului de siguranță de care omul trebuie
să se bucure în propria locuință și în locurile care țin de aceasta.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate81 legiuitorul
prin această completare a dispoz ițiilor art. 44 C.pen. a instituit o
prezumție relativă în sensul că, dacă nu este îndeplinită și
condiția proporționalității dintre apărare și atac, atunci când
persoana al cărei domiciliu a fost violat a înlăturat pătrunderea
fără drept, aceasta nu va beneficia de dispozițiile legale
referitoare la legitima apărare, răspunzând penal pentru faptele
săvârșite pentru respingerea a gresorului.
În doctrina penală modernă a fost stipulată drept
cauză de justificare a omorului sau lovirii lor ori a vătămărilor
corporale necesitatea actuală a legitimei apărări, astfel încât,
întotdeauna, reacțiunea la un atac se consideră a fii necesară.
Codul penal român de la 1864 stipula în art. 256 din Cartea a II-a
intitulată ,, Despre crime și delicte în specie și despre
pedepsele lor ” că : ,, Nu este nici crimă nici delict, când cel ce
a săvârșit omucid erea, rănirile și loviturile a fost silit la aceasta
prin necesitatea actuală a unei legitime apărări, conform art. 58
”.
Potrivit doctrinei penale de atunci82, omorul se considera
81 C. Naghi, T. Dima, Instituția legitimei apărări după modificarea suferită prin Legea nr.
169/2002 – ,, Dreptul ” nr. 7/2003.
82 Codice penal român . Adnotat și comentat de Ioan I. Condeescu, București, 1883, p.
77

legitim dacă erau îndeplinite trei condiții.
-atacul să fi fost îndreptat în contra siguranței
persoanei;
– apărarea să fi fost necesară, în sensul
existenței unui pericol actual;
– agresiunea să fi fost injustă;
Nu era considerat în legitimă apărare cel care depășise
limitele unei apărări proporționale cu atacul îndreptate
împotriva sa (de exemplu, când agresorul care nu avea o armă
asupra sa putea fi respins de către făptuitor fără ca acesta să-l
ucidă ).
În Codul penal român de la 1864 erau prevăzute în art.
257 trei cazuri particulare printre situațiile de legitimă apărare,
și anume :
-dacă omorul sau lovirile ori vătămările
corporale erau săvârșite ca urmare a
respingerii de către făptuitor, pe timpul nopți, a
unui atac din partea agresorului, după ce
acesta pătrunsese prin escaladare sau efracție,
intr-un apartament locuit sau într-o casă
locuită, sau în dependințele acestora;
-dacă fapta era săvârșită de către cel care se
apărase împotriva unui furt sau jaf comise cu
violență;
-când faptele menționate mai sus s-au săvârșit
de o femeie după ce fusese siluită;
Primele două cazuri erau preluate din Codul penal
francez decretat la 12 februarie 1810 și promulgat la 22
163.
78

februarie 1810 ( art. 329 pct. 1 și 2 )83.
Astfel, omorul era considerat licit, când făptuitorul era
atacat în timpul nopții în propria locuință de agresori, care
spărgeau încuietorile ori escaladau zidurile sau gardurile, sau
pătrundeau în aceasta indiferent de timp sau de mijloacele
folosite, dar cu scopul de a-și însuși bunuri din averea
făptuitorului prin violență. Pentru ca făptuitorul să fi fost în
stare de necesitate actuală de legitimă apărare trebuia
îndeplinite mai multe condiții:
-atacul să fi fo st nelegitim, prin escaladare sau
efracție;
-să fi fost săvârșit în timpul nopții la o casă
locuită;
-atacul să fi fost săvârșit în scopul însușirii de
bunuri prin violență.
În prezent, și în alte legislații penale, cum ar fi cea
franceză, italiană sau suedeză se prevede că este prezumat ori
că se află în legitimă apărare acela care săvârșește fapta
pentru a împiedica pătrunderea intr-o incintă locuită, sau
domiciliu, ori pentru a proteja un bun; sau că legitima apărare
este permisă pentru respingerea unui atac împotriva averii sau
proprietății84.
În Statele Unite ale Americii reglementarea legitimei
apărări, în situații similare cu cele la care ne-am, referit mai
înainte, este de competența fiecărui stat federal în parte. În
principiu, legitima apărare este reglementată în mod similar
existând totuși și unele deosebiri. În majoritatea cazurilor cei
83 Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938, p. 156.
84 I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, R.D.P. nr. 1/2003.
79

atacați pot folosi orice mijloace, inclusiv cele letale, dacă
apreciază în mod rațional că acestea sunt necesare pentru a
preveni sau a pune capăt infracțiunilor contra incintelor sau
împotriva proprietății.
Secțiunea 2
Concluzii
În societatea românească de azi atacurile împotriva
incintelor locuite, precum și cele îndreptate împotriva
proprietății ( pătrunderea într-o locuință pe timpul nopții, prin
efracție sau escaladare, ori prin violență; furturile sau jafurile
executate prin violența ș.a. ) sunt tot mai frecvente. Acestea au
un caracter special și un impact social negativ puternic, de
natură să zdruncine încrederea cetățeanului în democrație și în
instituțiile statului de drept.
Opinia majoritară este aceea că, cel atacat în locuința
sa, în înțelesul cel mai larg al ei, adică locul unde persoană își
desfășoară efectiv viața sa privată, ori în dependințele unei
locuințe ( de exemplu magazii, pivnițe, garaje , etc. ), prin
acțiuni de natură să-i pună în primejdie reală viața și
proprietatea se poate apăra prin orice mijloace, chiar letale,
dacă apreciază în mod rațional că acestea sunt necesare pentru
a preveni sau a pune capăt agresiunii.
Riposta făptuitorului trebuie să fie justă în sensul că
aceasta are la bază voința celui atacat de a se apăra.
80

CUPRINS

CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra
libertății persoanei ..4
Secțiunea 2. Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu
…………11

CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Condiții preexistente ale infracțiunii de violare de
domiciliu…… 17
Obiectul
infracțiunii…………………………………… ……………………………….17
Subiecții
infracțiunii…………………………………… ………………………………20
Secțiunea 2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de violare de
domiciliu ……21
Latura
obiectivă………………………………………. ………………………………21
Latura
subiectivă……………………………………… ………………………………39
Secțiunea 3. Forme, modalități,
sancțiuni………………………………………40
Forme………………………………………………………………………………….40
Modalități……………………………………………… ………………………………
42
a)Săvârșirea faptei de către o
persoană înarmată
…… ……………………41
b)Săvârșirea faptei de către două sau
mai multe persoane î mpreună…44
81

c)Săvârșirea faptei pe timpul
nopții……………….. ……………………….44
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de
calități mincinoase…… …………..46
Sancțiuni……………………………………………….. …………………………….
49
Secțiunea 4. Aspecte
procesuale…………………………………………….. .49

CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE
VIOLARE
DE DOMICILIU ȘI ALTE INFRACȚIUNI

Secțiunea 1. Violarea de domiciliu și tulburarea de
posesie……………………….51
Secțiunea 2. Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței
locuinței…………..54
Secțiunea 3. Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de
stat și a formațiunilor
politice…………………. ……………………………………………………..57
CAPITOLUL IV.
LEGITIMA APĂRARE ȘI VIOLAREA DE DOMICILIU

Secțiunea 1. Legitima apărare în noua
reglementare……………………….. ….62
Secțiunea 2. Concluzii ………
……………………………………………………66
82

BIBLIOGRAFIE
I. LEGISLAȚIE
1.Constituția României
2.Codul penal
3.Codul de procedură penală
4.Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III,
editura Socec, București, 1937
5.Codice penal român . Adnotat și comentat de Ioan I.
Condeescu, București, 1883
6.Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938
7.Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind modificarea și
completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și
a unor legi speciale – publicată în Monitorul Oficial al Româ niei,
partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002
II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:
1.Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept Penal. Partea Specială.
Editura All Beck București 2002
2.Ov. Predescu, „Convenția europeană a drepturilor omului și
implicațiile ei asupra dreptului penal român ”, Ed. Lumina Lex, București
1988
3.V. Dongoroz, S. Kahane ș.a. Explicații teoretice ale Codului
penal, partea specială, vol.III, Editura Academiei Române,
1971
4.Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea Drept Penal – Partea specială Editura
Lumina Lex 2000 București
5.C. Bulai „Manual de drept penal ”. Partea generala. Ed. All București
1997
6.Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ș.a., Drept Penal, Partea
speciala, Ed. Europa Nova, București, 1999
7.M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială.
Pentru uzul studenților, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca,
Facultatea de Drept, 1985
8.M.Constantinescu, I.Muraru ș.a.Constituția României
comentată și adnotată, București
9.Alexandru Țuculescu, Garanțiile inviolabilității domiciliului.
Percheziția domiciliară. Revista „Dreptul ” nr.2/1996
83

10.G. Antoniu „Infracțiuni prevazute în legi speciale ”, Ed.
Științifică și Enciclopedică București 1976 I. Vasiliu, G.
Antoniu ș.a., „Codul Penal comentat și adnotat ”, partea
specială, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedica, București,
1975
III. STUDII, Articole din Reviste de Specialitate:
1.V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a
faptelor de violare de domiciliu comise în vederea săvârșirii
altor infracțiuni, RRD nr.9, 1997
2.C-tin Duvac, Violare de domiciliu și furt calificat, RDP nr. 4,
1998
3.G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare
de domiciliu (I), RRD nr.6, 1974
4.C. Mitrache, Furt ș i violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995
5.L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de
domiciliu (II), RRD nr. 6, 1974
6.C. Naghi, T. Dima, Instituția legitimei apărări după
modificarea suferită prin Legea nr. 169/2002 – ,, Dreptul ” nr.
7/2003.
7.M. Basarab și alții, op. cit.
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ:
1.Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974
2.Trib. Jud. Constanța, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972
3.Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967
4.Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică
judiciară în materie penală în 1981-1985 de V.Papadopol și
Șt. Daneș, p.288;Ed. Științifică și
Enciclopedică,București,1989
5.Trib.jud.Mureș,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973
6.Trib. mil.București, d ec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958
7.Trib.jud.Mureș,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972
8.Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963
9.C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)
10.C. de Apel București, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de
practică judiciară penală, 1998, editura All Beck, București,
1999, p. 289, J. Moreni și pen. 1963/1997 (nepublicată)
84

11.Trib. Reg. Crișana, dec. pen. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967
12.T.S., secția pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405
13.T.S., secția pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de
practică judiciară pe anii 1976-1980, de V.Papadopol și
M.Popovici, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1982
14.Trib. jud. Timiș, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971
15.Trib. jud. Mureș, dec. pen. nr.485/1972 , RRD nr.9, 1973,
p.150, cu notă critică de I.Mureșan
16.T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „Culegere de practică judiciară
penală”, 1991
85