Vinovatia Penala a Persoanelor Fizice Si Juridice

CUPRINS

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND VINOVĂȚIA PERSOANEI FIZICE ȘI JURIDICE

1.1: CALITATEA DE SUBIECT AL UNEI INFRACȚIUNI

Legea penală are ca destinatar totalitatea membrilor societății și, prin prescripțiile sale, impune o conduită anume în ceea ce privește cu valorile sociale. Totodată, legea îi ocrotește pe cetățeni din punct de vedere penal, ca titulari ai valorilor sociale respective. Infracțiunea este un act de conduită interzis prin normele de incriminare, care nu poate fi conceput în absența unei persoane care comite actul infracțional și fără existența unei persoane ca titulară a valorii sociale împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracțională.

Putem defini ca subiect al unei infracțiuni persoana care comite o acțiune sau inacțiune infracțională ori persoana împotriva căreia se îndreaptă această acțiune sau inacțiune.

„Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însășo săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea acesteia”.

Trebuie să se facă distincție între subiectul activ și subiectul pasiv al unei infracțiuni.

Astfel, subiectul activ al infracțiunii este persoana care comite fapta descrisă în norma de incriminare.

Subiectul activ săvârșește în mod nemijlocit și direct fapta sau participă în calitate de instigator sau complice la săvârșirea ei, însă acesta nu trebuie confundat cu subiectul răspunderii penale, întrucât nu întotdeauna cel care săvârșește infracțiunea ajunge să fie pedepsit.

Pentru existența subiectului activ al unei infracțiuni, au fost identificate trei condiții:

– să aibă o anumită funcție;

– să fie responsabilă;

– să aibă libertate de hotărâre și acțiune.

Legea penală impune ca subiectul activ al infracțiunii să aibă o vârstă de cel puțin 16 ani. Codul penal român prevede faptul că pentru ca un minor cu vârsta între 14 și 16 ani să răspundă penal, este necesar să se dovedească că acesta avea discernământ în momentul comiterii faptei.

În cazul în care fapta incriminată de legea penală este săvârșită de către o persoană iresponsabilă, aceasta nu constituie infracțiune. Persoană responsabilă este persoana care are capacitatea psihică de a-și da seama de ceea ce face, de caracterul admis sau interzis al faptelor sale. Subiect activ al unei infracțiuni poate fi doar o persoană care dispune de libertate de hotărâre și acțiune.

“Denumirile de subiect activ al infracțiunii și de infractor reflectă atitudinea manifest antilegală a destinatarului legii penale, care înfrânge în modul cel mai grav disciplina socială prin conduita sa periculoasă și transformă raportul juridic penal de conformare într-un raport juridic penal de conflict, antrenând reacția societății împotriva sa”.

În doctrina penală, subiecții activi au fost clasificați în subiecti direcți și subiecți indirecți.

Subiectul direct (autorul) este acea persoană care comite fapta prevăzută de legea penală în mod nemijlocit.

Subiecții activi indirecți sunt instigatorul și complicele. Instigator este o persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Complicele este acea persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este considerat complice și persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ținându-se seama de contribuția efectivă a fiecăruia.

Circumstanțele sau împrejurările referitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Astfel, circumstanțele sau împrejurările privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, doar dacă aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut în orice fel.

În situația în care actele săvârșite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă incriminată de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru acea faptă.

Potrivit Codului penal, determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție. De asemenea, determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană, care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

În funcție de subiectul activ, infracțiunile pot fi clasificate în infracțiuni cu subiect activ general și infracțiuni cu subiect activ special.

Infracțiunile cu subiect activ general sunt cele care pot fi comise de către orice persoană, fără ca aceasta să aibă o calitate specială (de exemplu, furtul, omorul, insulta, falsificarea de monede etc.).

Infracțiunile cu subiect activ special nu pot fi comise decât de către o persoană ce deține o anumită calitate, prevăzută în norma de incriminare. În acest sens, putem exemplifica infracțiunea de dezertare – care nu poate fi săvârșită decât de un militar, delapidarea –care nu poate fi comisă decât de o persoană ce are calitatea de funcționar care administrează sau gestionează bunuri, pruncuciderea – care poate fi comisă doar de către mamă etc.

Infracțiunile cu subiect activ special pot fi, de asemenea, clasificate în infracțiuni proprii și improprii. Infracțiunile cu subiect activ special proprii sunt acele infracțiuni pentru care este cerută o anumită calitate a subiectului activ, iar lipsa acesteia face ca fapta să fie irelevantă din punct de vedere penal. Fac parte din această categorie incestul, divulgarea secretului profesional, luarea de mită, fapte care, în absența calității speciale, nu corespund nici unei incriminări tip. Spre exemplu, dacă persoana nu are calitatea de funcționar, acceptarea de promisiuni de daruri pentru a efectua un anumit act nu constituie nici infracțiunea de luare de mită și nici o altă faptă penală. Tot astfel, raportul sexual consimțit nu are relevanță penală în măsura în care persoanele în cauză nu au calitatea de rude în linie dreaptă sau frați.

În cazul infracțiunilor cu subiect special improprii, calitatea specială cerută de lege are ca efect atenuarea sau agravarea a răspunderii penale, însă fapta constituie infracțiune și în lipsa acestei calități. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de purtare abuzivă, dacă lipsește calitatea de funcționar a subiectului activ, va fi reținută infracțiunea de insultă sau lovire, după caz. Tot astfel, în cazul pruncuciderii, dacă lipsește calitatea specială a subiectului activ, vom fi în prezența unui omor calificat.

Această distincție prezintă importanță datorită faptului că această ultimă categorie de infracțiuni analizată ridică probleme sub aspectul încadrării juridice, în ipoteza în care actul de executare este săvârșit de mai multe persoane dintre care unele au calitatea specială , iar altele nu.

Subiectul pasiv este persoana care suferă o vătămare în urma săvârșirii unei infracțiuni. Subiectul pasiv general sau mediat este statul ca reprezentant al societății, comunității ale cărei interese sunt întotdeauna pereclitate prin săvârșirea de infracțiuni.

Subiectul pasiv al infracțiunii este titularul valorii sociale care constituie obiectul juridic al infracțiunii.

Putem afirma că, dacă subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât o persoană fizică, subiectul pasiv poate fi o persoană fizică, o persoană juridică sau chiar statul.

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi și o persoană nenăscută, dar concepută, așa cum este cazul infracțiunii de avort.

În literatura juridică, au fost discuții cu privire la posibilitatea entităților colective lipsite de personalitate juridică de a fi subiect pasiv al unei infracțiuni. În prezent, s-a acceptat faptul că aceste entități pot avea calitatea de subiect pasiv al infracțiunii dacă valoarea socială protejată de legea penală aparține acestora.

Nu trebuie să existe confuzie între subiectul pasiv al infracțiunii și persoana prejudiciată, reprezentată de orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma comiterii unei infracțiuni. În cele mai multe cazuri, calitatea de subiect pasiv și cea de persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană (de exemplu, în cazul furtului). Sunt însă și situații în care cele două calități aparțin unor persoane diferite. Astfel, în cazul omorului, subiectul pasiv al infracțiunii este persoana ucisă, în vreme ce persoane prejudiciate pot fi persoanele aflate în întreținerea victimei.

Având drept criteriu subiectul pasiv, infracțiunile au fost clasificate în mai multe categorii. Astfel, distingem infracțiuni cu subiect pasiv general și infracțiuni cu subiect pasiv special.

Infracțiunile cu subiect pasiv general se referă la acele infracțiuni în cazul cărora oricine poate fi subiect pasiv, astfel că valoarea socială ocrotită poate aparține oricărei persoane. De exemplu, sunt infracțiuni cu subiect pasiv general furtul, omorul, calomnia.

Această calificare nu este afectată de faptul că anumite valori sociale nu pot aparține decât persoanelor fizice. De exemplu, dacă subiect pasiv al omorului poate fi orice persoană fizică, vom fi în prezența unei infracțiuni cu subiect pasiv general.

Infracțiuni cu subiect pasiv special sunt acele infracțiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate specială a subiectului pasiv. Această calitate specială a subiectului pasiv poate determina însăși existența infracțiunii, în absența ei fapta fiind licită.

O infracțiune poate avea un subiect pasiv unic sau o pluralitate de subiecți pasivi.

Întrucât calitatea de subiect de drept o au atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, s-a ridicat problema dacă acestea din urmă pot avea și calitatea de subiecte de drept penal, respectiv de subiecte ale infracțiunii.

Ca subiecte de drept, persoanele juridice sunt și ele beneficiare ale ocrotirii juridice penale și pot avea întotdeauna calitatea de subiecți pasivi ai infracțiunii. În doctrina penală, au existat controverse cu privire la chestiunea dacă persoanele juridice pot avea și calitatea de subiecți activi ai infracțiunii sau nu.

Legea 278/2006 a reglementat, pentru prima dată în dreptul nostru, într-o manieră susceptibilă de aplicare, răspunderea penală a persoanei juridice. Spre deosebire de încercările anterioare de consacrare a răspunderii penale a persoanei juridice, care au urmat modelul francez și care nu au ajuns să se aplice niciodată, această reglementare urmează, în esență, reglementarea belgiană.

Potrivit art. 191 C.pen., persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșitã cu forma de vinovăție prevăzută de legea penalã.

Totuși, răspunderea penală a persoanei juridice nu înlătură răspunderea penală a persoanei fizice care a avut o contribuiție, de orice fel, la săvârșirea infracțiunii respective.

Persoana juridică, spre deosebire de persoana fizică, este o entitate abstractă, capabilă însă să aibă drepturi și să își asume obligații în mod separat față de membrii săi, care la rândul lor pot fi persoane fizice sau chiar juridice.

Spre deosebire de persoanele fizice, în cazul cărora principala distincție se face în funcție de criteriul capacității de exercițiu (lipsa capacității, capacitatea restrânsă sau cea deplină), persoanele juridice sunt mult mai variate.

Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice constituie reglementarea-cadru a persoanelor juridice. Prevederile art. 26 lart. 26 lit. e din decretul menționat anterior definesc elementele constitutive ale unei persoane juridice, și anume: organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obștesc.

Noul Cod civil, în articolul 187 și următoarele, menține aceeași reglementare a elementelor constitutive ale persoanei juridice. Aceste reguli generale sunt completate de o legislația specială, care analizează diferite categorii de persoane juridice. Astfel, intră în categoria persoanelor juridice:

statul și unitățile sale administrativ-teritoriale;

autoritățile și instituțiile publice, centrale și locale;

agenții economici de stat;

societățile comerciale, reglementate prin Legea 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare;

societățile agricole, reglementate prin Legea 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările și completările ulterioare;

societățile cooperative, reglementate prin Legea 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, cu modificările și completările ulterioare;

societățile profesionale;

asociațiile și fundațiile, reglementate prin O.G 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare;

partidele politice, reglementate prin Legea 14/2003 a partidelor politice, cu modificările și completările ulterioare;

sindicatele, reglemenate prin Legea 54/2003 a sindicatelor, cu modificările și completările ulterioare;

patronatele, reglementate prin Legea 356/2001 a patronatelor, cu modificările și completările ulterioare;

cultele religioase, reglementate prin Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cu modificările și completările ulterioare.

Codul penal din 1968 reglementa răspunderea penală în sens strict individual, astfel că numai asupra unei persoane fizice putea fi atrasă răspunderea penală, deoarece că numai persoana fizică putea comite o infracțiune, care este „singurul temei al răspunderii penale”.

Codul penal al României, în art. 17, care oferă definiția legală a infracțiunii, enumeră trei cerințe esențiale pentru existența infracțiunii: pericolul social al faptei, vinovăția făptuitorului și incriminarea legală a faptei. În aceste condiții, exista o incompatibilitate evidentă cu persoana juridică, din moment ce definiția vinovăției se referea la o anumită atitudine psihică a persoanei făptuitorului, iar legea penală nu făcea referiri exprese la persoanele juridice.

De-a lungul timpului, au existat controverse cu privire la tratamentul persoanei juridice, întrucât o persoană juridică putea fi vinovată din punct de vedere civil sau contravențional, dar nu și penal. Astfel, o persoană juridică putea fi trasă la răspundere civilă sau contravențională, deși aceste tipuri de răspundere au în conținutul lor, ca cerință esențială, vinovăția. Răspunderea civilă delictuală este condiționată de existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat și de existența vinovăției persoanei care a cauzat prejudiciul.

Răspunderea contravențională are ca temei săvârșirea unei contravenții, care reprezintă „fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local (…)”.

O primă încercare de extindere a răspunderii penale s-a realizat prin O.G. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, care prevedea răspunderea penală a cooperativelor de credit.

Legea 278/2006 a modificat Codul penal, adăugând o reglementare a răspunderii penale a persoanei juridice (articolul 191) „pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală”.

Același articol exclude răspunderea penală a statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice „care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat”. Per a contrario, dacă desfășoară o activitate care poate face obiectul domeniului privat, acestea ar putea fi trase la răspundere penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.

Noua lege consacră un model de răspundere penală directă, în care persoana răspunde pentru fapta proprie și nu pentru fapta altei persoane. Acest tip de reglementare – întâlnit și în dreptul olandez, belgian etc. – reprezintă, în opinia noastră, o alegere fericită a legiuitorului, căci sistemul nostru de drept penal îi este străină instituția răspunderii pentru fapta altuia.

În doctrina și literatura de specialitate s-au conturat trei condiții pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice:

1. Fapta să fie comisă de o persoană fizică care are aptitudinea de a angaja penal persoana juridică.

Controversele născute în legătură cu posibilitatea ca răspunderea penală a persoanei juridice să intervină numai pentru infracțiunile comise de către organele sale de conducere, și soluțiile adoptate de legislațiile unor țări, le-am prezentat mai sus. Trebuie punctat faptul că, în prezent, se manifestă o tendință clară de a lărgi cercul organelor sau persoanelor pentru a căror faptă se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice, astfel încât să se evite cât de mult se poate apariția unor situații de impunitate profitând de diferite căi de eludare a prevederilor legale.

După cum reiese din dispozițiile în vigoare, sistemul pentru care s-a optat este cel al angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracțiunile comise de către angajați ai săi, indiferent dacă aceștia sunt organe de conducere sau de execuție. Această soluție este mai modernă și că poate acoperi cu mai mult succes particularitățile de ordin organizatoric din diferitele categorii de persoane juridice existente în peisajul juridic românesc.

În ce privește tratamentul juridic al persoanei fizice care angajează răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta sa, legislațiile au evitat să stabilească reguli foarte clare și s-a lăsat la latitudinea judecătorului posibilitatea de a decide dacă aceasta răspunde penal sau nu. Codul penal olandez, de pildă, prevede că, dacă o infracțiune s-a comis de o persoană morală, pedeapsa se poate pronunța fie împotriva persoanei morale, fie împotriva indivizilor vinovați, fie împotriva amândurora. Acest mod de a „rezolva” problema dă naștere unor norme penale permisive, ceea ce este greu de acceptat. Au existat și propuneri pentru rezolvarea de altă manieră a acestei probleme, dar, în legislația noastră penală în vigoare în prezent, tot judecătorul este cel care trebuie să aleagă.

2. Fapta să fie imputabilă persoanei juridice.

După cum am precizat, în legislația noastră s-a adoptat principiul în conformitate cu care persoana fizică ce are aptitudinea de a angaja personal și persoana juridică se poate afla oriunde în ierarhia acesteia. În aceste condiții, trebuie să se stabilească în ce cazuri faptele acestor persoane pot fi imputate și persoanei juridice. Aceasta deoarece când fapta este comisă împotriva persoanei juridice, aceasta va avea calitatea de parte vătămată și nu se poate ca fapta să îi fie imputată, chiar dacă autorul este un organ sau reprezentant al său. În temeiul art. 191 din Codul penal, „persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală”.

În aceste condiții, apreciem că fapta poate să fie imputată persoanei juridice dacă se înscrie în una dintre ipotezele indicate de textul citat:

– Este comisă în realizarea obiectului de activitate al acesteia. Această ipoteză este relativ ușor de apreciat, deoarece se poate observa din actul constitutiv al persoanei juridice, indiferent dacă este o persoană cu sau fără scop patrimonial, care este obiectul său de activitate;

– Este comisă în interesul persoanei juridice, ceea ce înseamnă, în general, că fapta este comisă pentru a se obține un profit sau pentru a se evita o pierdere pentru persoana juridică. La prima vedere, este greu de înțeles cum se poate ca persoana să acționeze în realizarea obiectului de activitate, dar fără ca aceasta să fie în interesul persoanei juridice, ceea ce pune sub semnul întrebării justețea existenței a două ipoteze diferite. Considerăm că legiuitorul a avut în vedere situațiile în care, deși organul sau reprezentantul persoanei juridice a lucrat în afara obiectului de activitate, aceasta este în mod indubitabil în profitul ei. Avem în vedere, spre exemplu, situația în care conducătorul persoanei juridice comite infracțiunea de dare de mită, astfel încât persoana juridică să obțină un anumit contract, deci, în mod clar, în interesul acesteia;

– Este comisă în numele persoanei juridice, ipoteză care presupune că persoana fizică adoptă comportamentul ilicit, în considerația poziției pe care o are, de angajat al persoanei juridice, a cărei răspundere penală o angajează, și nu ca simplă persoană fizică.

3. Fapta să fie comisă cu forma de vinovăție solicitată de norma de incriminare.

Ultima condiție pe care textul art. 191 din Codul penal o are în vedere este aceea ca fapta să fi fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală. Elementul subiectiv, în cazul unei infracțiuni săvârșită de o persoană juridică, prezintă unele particularități. Astfel, va trebui stabilit fie că săvârșirea infracțiunii decurge dintr-o decizie intenționată adoptată în cadrul persoanei juridice, fie că este consecința unei atitudini de neglijență în cadrul ei, cum ar fi: o organizare internă deficitară, măsuri pentru protecția muncii insuficiente, restricții bugetare exagerate. În cazul în care fapta este săvârșită de un terț în profitul persoanei juridice, trebuie ca acesta, cel puțin să fi avut cunoștință de comiterea ei și să nu o fi împiedicat ori să fi acceptat să profite de pe urma faptei.

Pentru aprecierea elementului subiectiv, în cazul persoanelor juridice, instanța trebuie să se bazeze pe atitudinea organelor acesteia.

Răspunderea penală poate fi angajată doar în sarcina unei persoane juridice, adică a unei entități căreia legea civilă îi recunoaște această personalitate. În schimb, nu toate persoanele juridice sunt responsabile din punct de vedere penal. Pe lângă Stat ca persoană juridică, legea mai exceptează autoritățile publice și instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Spre deosebire de alte legislații, unde se are în vedere natura activității în cadrul căreia s-a comis infracțiunea, legiuitorul român a ales drept criteriu pentru exceptare aptitudinea persoanei juridice în cauză de realiza și activități ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Prin activitate care nu poate face obiectul domeniului privat urmează a se înțelege o activitate care, potrivit legii, nu este susceptibilă de a fi exercitată de o persoană fizică sau de o persoană juridică de drept privat.

Legea instituie o răspundere generală a persoanei juridice, în sensul că ea poate, în principiu, să comită orice infracțiune, indiferent de natura acesteia. Instanța urmează a stabili, în fiecare caz în parte, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a angaja răspunderea entității colective.

Reglementarea nu limitează sfera persoanelor fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, tocmai pentru a nu-i oferi acesteia din urmă posibilitatea de a eluda răspunderea penală prin încredințarea formală a unor atribuții de decizie altor persoane decât cele expres prevăzute de lege.

Sub aspect material, pot fi imputate persoanei juridice infracțiunile săvârșite: în realizarea obiectului de activitate; în interesul persoanei juridice; în numele persoanei juridice. În plan subiectiv, se impune constatarea unui element subiectiv propriu persoanei juridice, distinct de cel ce caracterizează fapta unei anumite persoane fizice. Astfel, infracțiunea poate avea la bază fie o decizie adoptată intenționat de persoana juridică, fie o neglijență a acesteia, ce poate consta, spre exemplu, într-o organizare internă deficitară, în măsuri de securitate insuficiente etc. În condițiile în care vinovăția persoanei juridice se analizează separat de vinovăția persoanei fizice care a comis actul material, vinovăția celor două persoane poate îmbrăca aceeași formă sau forme diferite (de pildă, intenție în cazul uneia și culpă în cazul celeilalte).

Cât privește raportul între răspunderea persoanei juridice și cea a persoanei fizice, legea instituie ca regulă cumulul celor două răspunderi.

În plan sancționator, legea a stabilit o singură pedeapsă principală, și anume amenda și mai multe pedepse complementare.

Pedepsele complementare sunt:

– dizolvarea, care se dispune atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul comiterii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, precum și atunci când persoana juridică a refuzat să execute celelalte pedepse complementare, cu excepția afișării sau difuzării hotărârii de condamnare.

– suspendarea activității sau a unor dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care sa săvârșit infracțiunea. Suspendarea întregii activități se poate dispune pe o perioadă de la 3 luni la un an, iar suspendarea uneia sau mai multora dintre activitățile desfășurate de persoana juridică pe o durată de la 3 luni la 3 ani.

Dizolvarea și suspendarea activității nu se aplică însă partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase și celor aparținând minorităților, constituite potrivit legii, și nici persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

– închiderea unor puncte de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, puncte în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Închiderea se poate aplica pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani.

– interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la 3 ani.

– afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare

Există prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice în cazul tentativei (articolul 21:3), pluralității intermediare (articolul 40:3), concursului de infracțiuni (articolul 401), recidivei (articolul 402) etc.

Noul Cod penal aduce schimbări reglementării actuale a răspunderii penale a persoanei juridice – ex. o formulare îmbunătățită și includerea organică a prevederilor referitoare la persoanele juridice (v. și articolele 9-10), pedeapsa principală (amenda) are un cuantum stabilit în sistemul zilelor-amendă (articolul 137), este adăugată o nouă pedeapsă complementară (plasarea sub supraveghere judiciară pentru o perioadă de la unu la trei ani), este prevăzută angajarea răspunderii penale și a consecințelor sale în caz de comasare și divizare a persoanei juridice (articolul 151).

Practica judiciară este încă insuficientă, cu toate că răspunderea penală a persoanei juridice este deja reglementată de aproximativ patru ani. Nu este suficient de bine clarificată legătura dintre infracțiunea persoanei fizice și cea a persoanei juridice, în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

1.2: VINOVĂȚIA CA TRĂSĂTURĂ ESENȚIALĂ A UNEI INFRACȚIUNI

În teoria generală a dreptului, atunci când se discută condițiile răspunderii juridice, conceptul de vinovăție este conturat ca fiind atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită, față de faptă și față de consecințele acesteia, starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept, atitudinea psihică negativă față de interesele sociale protejate prin normele de drept.

Vinovăția este o condiție a răspunderii juridice, fie ea civilă sau penală. Fundamentarea răspunderii juridice pe vinovăția autorului faptei reprezintă unul dintre temeiurile răspunderii juridice, fiind în general acceptat că aplicarea răspunderii în lipsa elementului vinovăție ar anihila una dintre funcțiile recunoscute ale răspunderii juridice, funcția educativă.

Potrivit prevederilor articolul 17 alineat 1din Codul Penal, pentru ca o faptă să constituie infracțiune trebuie să întrunească trei trăsături esențiale: să prezinte periscol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută în legea penală.

Pentru existența infracțiunii nu este suficientă săvârșirea unei fapte care prezintă pericol social, chiar dacă s-a stabilit că aceasta este imputabilă unei persoane (imputatio facti). Având în vedere faptul că infracțiunea, ca act de conduită exterioară a omului, nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci și o manifestare a conștiinței și voinței acestuia, o expresie a personalității lui, având o dublă natură, fizică și psihică, pentru ca fapta săvârșită să constituie infracțiune este necesar să se constate existența unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta socialmente periculoasă săvârșită de el. Așadar, este nevoie să se constate că această faptă îi este imputabilă nu numai fizic, dar și psihic.

Această legătură subiectivă dintre făptuitor și fapta periculoasă pe care el a săvârșit-o, care reflectă în fond atitudinea conștiinței și voinței lui în raport cu fapta săvârșită și cu urmările ei, stă la baza vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii. Fără această latură subiectiv a actului de conduită nu poate exista infracțiune, fiindcă aceasta nu poate fi redusă la latura sa obiectivă.

Este însă de menționat faptul că nu orice atitudine psihică a făptuitorului poate constitui vinovăție, ci doar aceea care, prin procesele psihice pe care le cuprinde și prin raportul acestora cu fapta comisă și cu urmările ei, exprimă legătura de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta săvârșită.

Vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a infractorului față de faptă și urmările ei. Pentru ca fapta să constituie infracțiune, să atragă aplicarea unei pedepse, nu este sufiecient ca ea să aparțină material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă acestuia. Când fapta nu este comisă cu vinovăție, ea nu este imputabilă celui care a săvârșit-o și nu i se poate reține în sarcină.

Cu privire la vinovăție ca trăsătură esențială a unei infracțiuni, în doctrina penală au fost conturate două concepții sau teorii: teoria psihologică și teoria normativă.

Teoria psihologică percepe vinovăția ca formă a relației psihice dintre făptuitor și fapta prevăzută de legea penală. Ea include ansamblul proceselor psihice (volitive, intelective și afective) care au stat la baza acestei relații și relevă caracterul voit și conștient al faptei. Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condițiilor obiective în care acționează și a consecințelor faptei faptei, iar pe baza acestei cunoașteri și a acestei reprezentări el își dirijează acțiunea în vederea producerii rezultatului pe care l-a dorit sau l-a acceptat și pentru care trebuie să răspundă. Făptuitorul este vinovat pentru că și-a folosit defectuos capacitatea psihică de înțelegere, prevedere și dirijare a voinței, cauzând un rezultat periculos pentru valorile sociale apărate de legea penală. El este vinovat chiar și atunci când nu a avut reprezentarea rezultatului periculos, dacă se dovedește că avea posibilitatea reprezentări și că depindea de el să-și reprezinte rezultatul vătămător și să-l evite. În funcție de atitudinea făptuitorului față de rezultat, vinovăția poate avea fie forma intenției, fie a culpei.

Intenția și culpa, ca forme ale vinovăției, relevă nu doar existența unor procese psihice ale manifestării exterioare, ci și o anumită atitudine reproșabilă a conștiinței agentului față de ordinea de drept, anumite insugiciențe, scăderi ale conștiinței. Vinovăția apare în această situație și ca o trăsătură caracterizantă a personalității infractorului. În acest fel, răspunderea penală se subiectivizează. Fapta concretă dă în vileag laturile negative ale persoanei și permite individuaizarea reacției împortiva acestuia.

Teoria normativă a vinovăției consideră că vinovăția nu este o realitate subiectivă, psihologică, ci un concept normativ, care exprimă un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept.

Potrivit acestei teorii, manifestarea infracțională este contrară normei de drept. Făptuitorul este vinovat, în cazul intenției, că a săvârșit cu voință un fapt interzis de lege care nu trebuia voit, iar în cazul culpei, făptuitorul este vinovat pentru că a săvârșit un fapt involuntar pe care, de asemenea, nu trebuia să-l producă, fără să folosească voința pentru a împiedica producerea lui. În toate cazurile, făptuitorul este vinovat pentru că a acționat altfel decât îi cerea ordinea de drept. Vinovăția apare, potrivit teoriei normative, ca un reproș pentru disprețul manifestat de făptuitor prin săvârșirea faptei față de ordinea de drept.

În teoria normativă, vinovăția se stabilește pe baza analizei acțiunii voluntare și a proceselor psihice care determină săvârșirea faptei, ceea ce înseamnă că atitudinea reproșabilă a subiectului față de norma de drept poate fi cunoscută tot pe baza analizei proceselor psihice care caracterizează relația psihică dintre el și fapta prevăzută de legea penală.

În dreptul penal românesc, vinovăția este reglementată pornindu-se de la teoria psihologică. Pentru stabilirea ei se au în vedere toate fenomenele și procesele psihice care precedă și însoțesc realizarea actului de conduită și alcătuiesc latura internă, psihică a acestuia. Este admis faptul că, pentru latura subiectivă a actului de conduită al omului, este caracterizantă și determinantă acțiunea a doi factori inerenți vieții psihice a persoanei: conștiința și voința.

Articolul 19 Cod Penal prevede că există vinovăție atunci când fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă.

Vinovăția presupune existența a doi factori inerenți vieții psihice: conștiința sau factorul intelectiv și voința sau factorul volitiv.

Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conținutului, sensului și finalităților urmărite sau acceptate prin săvârșirea faptei, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale ale acesteia.

Elementul intelectiv – denumit de legiuitorul nostru prevedere – se raportează, potrivit definiției din articolul 19 Cod penal, doar la rezultatul faptei. În realitate, elementul intelectiv presupune cunoașterea de către autor a tuturor elementelor ce caracterizează fapta tipică, mai exact a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire depinde existența infracțiunii. Astfel, în cazul unei infracțiuni de omor, făptuitorul trebuie să știe că acțiunea sa este susceptibilă să producă moartea unei persoane, că victima este o persoană în viață etc.

Pentru a proba existența prevederii, se va avea în vedere situația personală a autorului, experiența sa de viață, pregătirea profesională etc. Spre exemplu, în ipoteza în care o persoană administrează fiului său un medicament de uz veterinar pe care îl folosea în mod curent pentru tratarea animalelor din gospodărie iar victima decedează, soluția va fi diferită în funcție de situația personală a autorului. Astfel, în cazul unei persoane lipsite de pregătire de specialitate, se poate susține absența factorului intelectiv – pe baza experienței sale de viață neputându-se afirma că a prevăzut urmarea – dar în cazul unei persoane cu pregătire medicală acest factor va exista în mod cert, în măsura în care substanța era interzisă în medicina umană.

Factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează și comandă energia fizică a omului; el poate fi analizat atât în raport cu acțiunea, cât și cu inacțiunea (după cum agentul voiește să se manifeste printr-un act exterior sau voiește să se abțină de la o acțiune impusă de lege), precum și cu rezultatul (adică în raport cu finalitatea la care agentul voiește să ajungă).

Elementul volitiv reprezintă poziția subiectivă a autorului față de urmarea asupra căreia poartă factorul intelectiv. Pentru a fi în prezența intenției, este necesar ca autorul să dorească sau să accepte producerea urmării ca rezultat al acțiunii sale. Spre deosebire de factorul intelectiv, care poartă asupra tuturor elementelor obiective ale incriminării tip, factorul volitiv nu operează cu aceeași intensitate în raport de toate aceste elemente, analizându-se în principal în raport de două dintre ele: acțiunea prevăzută de norma de incriminare și urmarea tipică. Existența elementului volitiv se apreciază în raport de elementele obiective din norma de incriminare. Spre exemplu, stabilirea intenției de a ucide se face în funcție de instrumentul folosit pentru lezarea victimei, de zona vizată de lovitură, de numărul și intensitatea loviturilor, de starea fizică a victimei, de raportul de forțe între autor și victimă etc. Este important de subliniat faptul că trebuie avută în vedere zona vizată de lovitură și nu zona efectiv lezată. De pildă, într-o speță s-a reținut că inculpatul a încercat să lovească victima cu sapa în cap, dar aceasta a parat lovitura cu un ciomag, astfel că a fost lovită cu sapa peste mâna cu care ținea ciomagul, fiindu-i retezat un deget. Ulterior victima a decedat ca urmare a unor complicații survenite în evoluția rănii de la deget. Importantă pentru stabilirea elementului volitiv aici este zona vizată de lovitură – în speță zona capului – și nu zona efectiv lezată, care nu conține organe vitale și care nu ar putea releva existența intenției de a ucide. În consecință, se poate spune că în speță inculpatul a acționat cu intenție.

Între cei doi factori există o strânsă legătură, actul de voință corelându-se continuu cu cel de conștiiță, fiind determinați, sub aspectul intensității și al manifestării lor, de reprezentarea subiectului privitoare la o anumită activitate infracțională.

Voința de a comite fapta este condiționată numai de reprezentarea în conștiința făptuitorului a urmărilor faptei.

Vinovăția, în sensul legii penale, cere ca voința să fie liberă. În cazul în care făptuitorul a acționat ca urmare a unei energii străine, căreia nu i-a putut rezista, aceasta nu poate să-i fie imputată.

În doctrina penală, vinovăția a fost definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă, a acestei reprezentări.

Carateristic vinovăției este preponderența factorului intelectiv asupra factorului volitiv, conștiința răsfrângându-se prin intermediul voinței asupra faptei și asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puțin existența posibilității acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinant pentru existența vinovăției și a formelor acesteia.

Vinovăția nu se reduce la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului față de valorile sociale pe care le încalcă, conștiința clară sau mai puțin clară a necesității respectării acestor valori, ținuta morală a subiectului infracțiunii. Cunoașterea vinovăției este necesară nu numia pentru stabilirea existenței infracțiunii, ci și pentru cunoașterea personalității infractorului și a necesității reeducării acestuia.

Pentru existența vinovăției sunt necesare trei condiții esențiale: responsabilitatea, cunoașterea antijuridicității faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.

Ca prim element al vinovăției, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta o conduită conformă cu exigențele ordinii juridice, cu alte cuvinte, capacitatea de a înțelege semnificația antijuridică a faptei sale și de a-și dirija conduita în consecință. De aceea, existența responsabilității presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar și o stare bio-psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificația actului său și să își dirijeze într-un anumit mod conduita.

La fel ca majoritatea codurilor penale europene, nici codul nostru nu definește responsabilitatea, o definiție fiind construită de doctrină prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor articolul 48, referitor la iresponsabilitate. Pe această bază, s-a decis că responsabilitatea este aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale, de semnificația socială a acestora precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte. Responsabilitatea presupune deci existența a doi factori: un factor intelectiv și un factor volitiv.

Factorul intelectiv implică aptitudinea subiectului de a se orienta în lumea exterioară pe baza unei percepții nealterate a realității, adică, întâi de toate, capacitatea de a înțelege semnificația propriului comportament și de a evalua posibilele consecințe, pozitive sau negative, asupra terților.

Factorul volitiv presupune capacitatea de control asupra impulsurilor de a acționa, și de a-și dirija conduita pe baza unei motivări raționale.

Vinovăția, deși privește procese subiective, atitudini de conștiință, are o existență obiectivă, este o realitate. Deliberarea și luarea hotărârii, ca și prevederea ori urmărirea rezultatului faptei, sunt procese psihice și manifestări psihice care există în realitate și în mod obiectiv. Ele se exteriorizează în acte și rezutate concrete. În dispozițiile legii, se prevede că vinovăția trebuie să fie constatată și dovedită, acest lucru făcându-se cu ajutorul elementelor de fapt în care ea și-a găsit exteriorizarea.

Dispozițiile privind vinovăția au o deosebită importantă în înțelegerea și aplicarea tuturor textelor legale de incriminare. Acestea stabilind formele și modalitățile de vinovăție, servesc nu numai la constatarea existenței infracțiunii și la încadrare juridică, ci și la justa gradare a răspunderii penale și la individualizarea pedepsei.

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – față de materializarea faptei săvârșite, pentru ca acea faptă să constituie infracțiune. Elementul de bază ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția.

După cum în conținutul fiecărei infracțiuni intră un element care este deschis în noma incriminatoare, tot astfel intră și un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii. Infracțiunile pentru a căror existență este necesară intenția, pot fi comise fie cu intenție directă, fie intenție indirectă, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpă, pot fi săvârșite fie din ușurință, fie din neglijență.

-Pentru infracțiunile comisive s-a instituit regula ca, la aceste infracțiuni, forma de vinovăție este intenția, culpa nefiind relevantă din punct de vedere penal decât în cazurile prevăzute de lege.

-Pentru infracțiunile omisive s-a stabilit regula că fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

În mod obișnuit, în cadrul laturii subiective doctrina română identifică un element principal – elementul subiectiv (vinovăția) – la care se pot adăuga uneori alte elemente – mobilul și scopul infracțiunii. La rândul ei, vinovăția cunoaște mai multe forme. Potrivit art.19 C.pen., formele vinovăției sunt intenția și culpa, dar la acestea doctrina și jurisprudența au adăugat și o a treia formă – praeterintenția.

1.3: PARTICULARITĂțI ALE VINOVĂȚIEI ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE

Pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, articolul 191 din Codul penal prevede că fapta trebuie săvârșită cu forma de vinovăție prevazută de legea penală.

Noul Cod penal nu a mai reluat aceasta mențiune, dar nu pentru că vinovăția nu este o condiție pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, ci pentru că mențiunea nu este necesară, deoarece articolul 16 alineat (1) Noul Cod. penal stabilește că fapta (indiferent dacă este comisă de o persoana fizică sau de o persoană juridică) constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

Vinovăția persoanei juridice se raportează la organele și organizarea acesteia, putându-se spune că stabilirea vinovăției persoanelor fizice ce alcătuiesc organele persoanei juridice echivalează cu stabilirea vinovăției persoanei juridice în cauză. Dacă fapta nu este comisă de organele persoanei juridice, ci de reprezentanți sau prepuși, vinovăția persoanei juridice se stabilește prin raportare la atitudinea organelor acesteia.

Existența vinovăției sau a formei ori modalității acesteia se desprinde din aspectele obiective ale modului în care au fost adoptate hotărârile de către organele de conducere ale persoanei juridice sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, în cadrul activității persoanei juridice.

Deși, în principiu, se poate afirma că vinovația persoanei fizice din conducerea persoanei juridice releva și vinovăția acesteia, totuși, se consideră că organele judiciare trebuie să stabilească regulile și practicile existente în cadrul organizării și funcționării persoanei juridice respective și, pe baza constatărilor, dacă rezultă că organele persoanei juridice au decis, au știut sau nu au împiedicat, pe baza pârghiilor avute la îndemână, săvârșirea unor infracțiuni, urmează a se constata că poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice, dacă este realizată forma de vinovăție cerută de lege pentru infracțiunea examinată.

În cazul faptelor intenționate, este necesara preexistența unei decizii a persoanei juridice pe baza căreia a fost săvârșita fapta prevăzută de legea penală.

În cazul infracțiunilor din culpă, vinovația se stabilește prin verificarea obligațiilor persoanei juridice. De exemplu, dacă infracțiunea a fost determinată de o organizare necorespunzătoare. În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte săvârșite din culpă, se consideră că aceasta este posibilă indiferent dacă este sau nu stabilită vinovăția unei persoane fizice, deoarece culpa se raportează la atitudinea organelor entității colective în cauză.

În ceea ce privește infracțiunile comise de către alte persoane decât organele persoanei juridice, pentru existența infracțiunii este necesar ca acestea să fi știut sau să fi trebuit să știe despre activitatea infracțională desfășurată de persoana fizică.

Prin urmare, este exclusă răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracțiunea este comisă pe neașteptate de către un prepus al persoanei juridice sau dacă fapta infracționala nu se încadrează într-o practică tolerată ori consimțită de persoana juridică. De asemenea, dacă persoana juridică și-a creat un sistem bine organizat de supraveghere și control care, în mod rezonabil, era apt să prevină comiterea de infracțiuni, răspunderea persoanei juridice trebuie exclusă.

În doctrină, se consideră că, atât timp cât vinovația persoanei juridice este un element distinct de vinovăția persoanei fizice, deoarece este analizată separat, trebuie să admitem că vinovăția celor două persoane poate fi la fel (de aceeași formă sau modalitate) sau diferită.

Se poate vorbi despre aceeași formă de vinovăție când atât persoana juridică, cât și cea fizică acționează ambele din culpă sau ambele cu intenție.

În doctrină, există și exemple în sensul că forma de vinovăție cu care acționează persoana juridică și persoana fizică poate fi diferită.

Autorul material al infracțiunii (angajatul neglijent sau cel de rea-credință) va răspunde penal fie în calitate de participant, fie în calitate de unic faăptuitor, după caz, deoarece este posibil ca persoana juridică să nu răspunda penal, după cum este posibilă și situația ca persoana din conducerea persoanei juridice să nu poată fi trasă la răspundere penală.

Așadar, răspunderea penală a persoanei juridice poate coexista împreună cu răspunderea persoanei fizice, care are calitatea de organ al persoanei juridice și cu cea a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracțiunii, dar cele trei categorii de subiecți se pot afla și în alte poziții. De exemplu, persoana juridică nu răspunde penal, dar răspund cele două persoane fizice sau, persoana juridică și autorul material răspund penal, fără ca persoana fizică ce conduce persoana juridică să răspundă penal. De asemenea, este posibil ca numai persoana juridică să răspundă penal.

Referitor la proba vinovăției, în doctrină se arată că aceasta se face indirect, prin probarea vinovăției organelor persoanei juridice, între cele două existând un raport de identitate.

CAPITOLUL 2: FORMELE VINOVĂȚIEI

2.1: INTENȚIA ȘI MODALITĂȚILE SALE

Intenția reprezintă forma fundamentală, generală și originală a vinovăției; ea reprezintă regula sub care se înfățișează vinovăția. Majoritatea infracțiunilor se comit cu intenție și doar în mod excepțional din culpă sau cu preterintenție.

Potrivit articolului 19 punctul 1 din Codul Penal, infracțiunea este săvârșită cu intenție atunci făptuitorul:

prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Astfel, în funcție de intensitatea elementului volitiv raportat la urmarea prevăzută de norma de incriminare, este posibilă delimitarea celor două forme principale ale intenției și anume intenția directă și intenție indirectă.

Intenția directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (articolul 19 punctul 1 litera a Cod Penal). În cazul intenției directe, își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul periculos la care conduce fapta și, în aceste condiții, el urmărește producerea acestui rezultat. Constatarea că infractorul a voit fapta și că a prevăzut rezultatul ei periculos constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat.

Specific intenției directe este un anumit caracter al voinței rezultatului, aceasta nefiind o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresie a dorinței infractorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa.

În concepția legiutorului român, intnția directă apare nu ca o simplă voință de a cauza un rău generic, ci voința infractorului trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări.

Astfel, intenția directă există atunci când autorul dorește producerea urmării prevăzute de norma de incriminare. Așa se întâmplă atunci când, spre exemplu, autorul împușcă victima în cap de la mică distanță sau îi aplică o lovitură de cuțit în zona inimii ori o lovitură de topor în cap.

Intenția directă se va reține chiar dacă producerea rezultatului nu este certă, ci doar posibilă pentru autor, în măsura în care el dorește producerea acestui rezultat. Așa de pildă, dacă victima se află la distanță mare de autor, iar acesta știe că nu este un bun trăgător cu arma, uciderea victimei prin împușcare nu este certă. Cu toate acestea, în măsura în care autorul deschide focul asupra victimei, este posibilă reținerea intenției directe.

Există infracțiuni care, din punct de vedere al vinovăției, nu pot apărea decât sub forma intenției directe. Spre exemplu, infracțiunea de delapidare se comite numai cu intenție directă, întrucât legea arată că însușirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcționarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeași situație întâlnim și la infracțiunile de furt, denunțare calomnioasă, tâlhărie etc.

Potrivit articolul 19 punctul 1 litera b Cod Penal, intenția indirectă (dol eventual) se caracterizează prin prevederea urmărilor periculoase ale faptei comise de infractor.

Aceasta demonstrează că subiectul infracțiunii manifestă indiferență față de posibilitatea producerii rezultatului periculos, pe care nu îl urmărește, însă admite eventualitatea survenirii acestuia, care, de altfel, se și produce.

Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârșite constituie elementul intelectiv comun pentru aceste două forme ale intenției. Atitudinea față de urmările unor acțiuni sau inacțiuni ale persoanei se poate manifesta în prevederea inevitabilității producerii acestora sau doar a posibilității survenirii lor.

În cazul intenției indirecte, prevederea urmărilor periculoase poate fi manifestată numai în prevederea posibilității survenirii lor. Dacă o persoană prevede inevitabilitatea survenirii urmărilor acțiunilor sau inacțiunilor sale, nu se poate spune că această persoană nu le-a dorit, nu le-a urmărit și deci forma de vinovăție este intenția directă.

Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conținutul infracțiunii respective, se referă și la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă și rezultatul periculos produs. Pentru existența intenției, este suficient ca prevederea legăturii cauzale să existe numai în trărături generale, de principiu.

În cazul intenției indirecte, autorul prevede de fapt cel puțin două urmări: o urmare pe care o dorește și care poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală, și o urmare prevăzută de legea penală, pe care nu o dorește, dar a cărei realizare apare ca fiind posibilă și este acceptată de autor. Există, de pildă, intenție eventuală în ipoteza în care inculpatul, intenționând să protejeze un teren cultivat, împotriva atacului animalelor sălbatice, îl împrejmuiește cu un gard metalic pe care îl conectează la rețeaua de distribuție a energiei electrice. Dacă o altă persoană atinge respectivul gard și decedează, se va reține în sarcina inculpatului o infracțiune de omor comisă cu intenție eventuală. În acest caz, inculpatul a prevăzut două urmări: o urmare certă și dorită, neprevăzută de legea penală – protejarea culturilor agricole – și o a doua urmare, posibilă și prevăzută de legea penală – decesul unei persoane care ar atinge gardul – urmare pe care nu a dorit-o, dar i-a fost indiferent dacă se va produce.

Este însă posibil ca și urmarea dorită să fie prevăzută de legea penală. Spre exemplu, inculpatul dorește să îi aplice o corecție victimei, dar datorită numărului și intensității loviturilor prevede și acceptă că victima ar putea să decedeze. În acest caz atât urmarea dorită – cauzarea de suferințe fizice victimei – cât și urmarea acceptată – decesul – sunt prevăzute de legea penală.

Între intenția directă și intenția indirectă există și unele deosebiri. Astfel, pentru a exista intenția directă, este necesar ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmării faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul survenit reprezintă fie unicul scop urmărit de infractor, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea unui alt scop.

Spre deosebire de aceasta, la intenția indirectă este necesar ca infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale, însă să accepte în mod conștient posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinței în ceea ce privește survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferență față de urmări, fie chiar prin lipsa dorinței ca ele să apară, acestea producându-se însă din cauza acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.

În doctrină și în practica judiciară s-au identificat și alte modalități ale intenției, și anume intenția determinată și intenția nedeterminată. Astfel, se consideră ca fiind intenție determinată atunci când infractorul are reprezentarea unei urmări periculoase precise, pe care o urmărește sau doar o acceptă și acționează pentru producerea ei. Așadar, intenția determinată poate fi atât directă, cât și indirectă.

Intenția este nedeterminată atunci infractorul are reprezentarea mai multor urmări periculoase care s-ar putea produce și îi este indiferent care dintre ele vor surveni săvârșind fapta periculoasă. Spre deosebire de intenția determinată, intenția nedeterminată poate fi doar o formă a intenției indirecte.

S-a mai susținut în doctrina penală și existența unei intenții generice și a unei intenții speciale. Intenția generică se caracterizează prin existența voinței acțiunii și a rezultatului, precum și prevederea generică a rezultatului.

Intenția specială apare atunci când voința infractorului este îndreptată spre realizarea unei anumite finalități, aflată dincolo de momentul când sunt realizate toate cerințele normei de incriminare.

Alte modalități ale intenției pot fi intenția spontană, care se caracterizează prin faptul că apare brusc, sub imperiul unei stări de provocare și intenția premeditată, care presupune plănuirea prelabilă a acțiunii.

Intenția spontană se caracterizează prin două elemente principale: hotărârea este luată într-o stare de tulburare sau emoție și ea este pusă imediat în executare. Spre exemplu, inculpatul este lovit cu pumnul de către victimă, cauzându-i-se astfel o stare de tulburare, iar acesta ripostează aplicându-i agresorului o lovitură de cuțit. Omorul comis în aceste condiții va fi caracterizat de o intenție spontană. Aceeași intenție există și în cazul mamei care, în stare de tulburare pricinuită de naștere, suprimă viața noului-născut, imediat după naștere (articolul 177 Cod penal).

Intenția spontană este o cauză de atenuare a răspunderii penale și ea apare reglementată atât în partea generală a Codului – intrând în structura circumstanței atenuante a stării de provocare (articolul 73 litera b) – cât și în partea specială, în cazul infracțiunilor de pruncucidere (articolul 177) și încăierare (articolul 322 alineat 2).

Intenția premeditată se situează pe o poziție diametral opusă față de intenția repentină. Astfel, în cazul intenției premeditate, autorul ia hotărârea în stare de relativ calm, iar până la momentul punerii ei în executare se scurge un timp mai îndelungat. Bineînțeles, pe durata acestui interval de timp, hotărârea infracțională se menține și chiar se consolidează.

Comiterea unei infracțiuni caracterizate de intenție premeditată presupune de regulă și o pregătire a acesteia, indiferent dacă pregătirea îmbracă forma unor acte materiale – procurarea de instrumente – sau intelectuale – culegerea de informații, analizarea tuturor variantelor de comitere etc. Trebuie subliniat însă că premeditarea nu este condiționată de efectuarea unor acte de pregătire, căci ea este posibilă și în cazul unor infracțiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni comisive prin omisiune – uciderea noului-născut de către mamă prin neacordarea de hrană – nu este posibilă efectuarea de acte materiale de pregătire, dar infracțiunea este de regulă premeditată. De aceea, se poate afirma că actele de pregătire nu condiționează existența premeditării, ci doar ajută la dovedirea acesteia.

Intenția premeditată atrage o agravare a răspunderii penale față de intenția în forma sa de bază, dovedind o atingere mai accentuată a valorii ocrotite de norma penală. În dreptul nostru premeditarea apare ca o circumstanță agravantă legală în cazul infracțiunii de omor, dar ea poate fi reținută cu titlu de circumstanță agravantă judiciară și în cazul altor infracțiuni, potrivit articolului 75 alineat 2 C.pen.

Mai pot fi amintite și intenția inițială, care există atunci când infractorul a prevăzut rezultatul faptei sale într-un moment prealabil începerii executării acesteia și intenția supravenită, care se caracterizează prin prevederea de către infractor, în timpul executării unei activități infracționale, a unui alt rezultat decât cel inițial.

2.2: CULPA ȘI MODALITĂȚILE SALE

Conform articolului 19 punctul 2 Cod Penal, o faptă este săvârșită din culpă atunci când infractorul prevede reultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

În cazul faptelor comise din culpă, două ar fi elementele principale care trebuie analizate:

a) încălcarea unei obligații de diligență. Este vorba de obligații menite să prevină producerea unor urmări vătămătoare pentru valorile sociale ocrotite de legea penală. Încălcarea acestei obligații constituie esența normativă a culpei, care apare astfel ca fiind contrară diligenței cerute de lege.

Obligațiile de diligență sau de prudență servesc în primul rând la stabilirea unui echilibru între caracterul necesar al unei activități generatoare de risc pentru valorile sociale ocrotite și interesul protejării acestor valori. Spre exemplu, deși traficul rutier constituie prin el însuși o sursă de pericole pentru valorile sociale protejate de normele penale, legea nu interzice această activitate, ci o reglementează, impunând anumite reguli de prudență în desfășurarea ei. Obligațiile pot fi stabilite prin acte normative care reglementează anumite activități (spre exemplu, limitările de viteză impuse de Codul rutier), dar pot decurge, în egală măsură din reguli nescrise, privind exercitarea unor activități, profesii sau meserii. Spre exemplu, este o regulă nescrisă cea care stabilește obligația părinților de a nu lăsa la îndemâna copiilor de vârstă fragedă obiecte vulnerante pentru aceștia din urmă.

b) previzibilitatea și evitabilitatea subiectivă a urmării. În măsura în care autorul nu putea să prevină producerea urmării, fie pentru că nu era previzibilă, fie pentru că, deși previzibilă, nu putea fi evitată, este exclusă posibilitatea angajării răspunderii sale cu titlu de culpă. Evitabilitatea trebuie analizată ținând cont de caracteristicile personale ale autorului (experiență de viață, pregătire) și de condițiile concrete în care acesta a acționat.

Așa de pildă, în cazul unui medic care acordă primul ajutor unui rănit previzibilitatea și evitabilitatea rezultatului se analizează diferit față de cazul unei persoane fără pregătire medicală care face același lucru.

Culpa reprezintă o formă specifică de legătură a autorului cu fapta și prezintă două modalități: culpa cu prevedere (ușurința) și culpa simplă (neglijența).

Potrivit articolul 19 punctul 2 litera a Cod Penal, culpa cu prevedere constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor periculoase ale acțiunii sau inacțiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei că ele nu se vor produce.

Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente, și anume:

– existența prevederii urmărilor activității infracționale;

– existența speranței, fără temei, de a nu se produce sau de a le preveni prin acțiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane.

Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale determină o asemănare între ușurință și intenție. Însă, în cazul ușurinței, nu există dorința de a se produce aceste urmări și nici acceptarea eventualității survenirii lor. Prevederea urmărilor acțiunilor sau inacțiunilor făptuitorului poate constitui doar o prevedere a posibilității survenirii lor, întrucât numai în această situație poate exista și speranța fără temei a prevenirii acestor urmări. Când infractorul speră în mod conștient să prevină apariția urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba despre admiterea conștientă a acestor urmări.

Dacă speranța că nu se va produce rezultatul periculos al faptei s-ar întemeia pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu are loc, forma de vinovăție ar fi intenția indirectă.

Exemplul clasic de culpă cu prevedere îl reprezintă cazul „aruncătorului de cuțite” de la circ, care, în realizarea numărului său, aruncă de la distanță cuțite ce urmează a se înfige într-un panou, cât mai aproape de corpul partenerului său. În acest caz, autorul prevede posibilitatea rănirii partenerului, dar consideră că această urmare nu se va realiza. Dacă totuși urmarea prevăzută survine, vom fi în prezența unei culpe cu prevedere.

Și în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situația intenției eventuale, autorul prevede două urmări: o urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită și o a doua urmare, pe care nu o dorește, considerând că ea nu se va produce. Spre exemplu, o persoană aflată la vânătoare, vede un animal la distanță mică de un coleg de vânătoare, dar decide să tragă, socotind că va reuși să evite rănirea colegului. Dacă acesta este totuși rănit, fapta va fi comisă din culpă cu prevedere. În acest caz, urmarea dorită – uciderea animalului – poate fi licită (dacă vânătoarea se desfășura legal) sau poate fi o faptă prevăzută de legea penală (dacă, de pildă, autorul nu avea permis de vânătoare), însă urmarea nedorită – rănirea colegului – este întotdeauna prevăzută de legea penală.

Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere față de intenția eventuală formulat de doctrina noastră pornește de la faptul că în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă în concret le evaluează în mod eronat. Spre exemplu, conducătorul auto care se angajează în depășire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe împrejurări cum ar fi: cunoașterea respectivei porțiuni de drum, viteza cu care mașina răspunde la comenzi, experiența sa în conducere etc. Dacă totuși accidentul are loc, în sarcina șoferului se va reține astfel o culpă și nu o intenție eventuală. Dacă însă neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură obiectivă, ci o simplă speranță, dependentă de hazard, vom fi în prezența unei intenții eventuale.

Uneori, împrejurările obiective pe care se bazează convingerea subiectului că rezultatul nu se va produce, nu sunt preexistente acțiunii, ci sunt create de însuși autor pentru a preveni urmarea periculoasă.

Exemplu: X încearcă să ridice o greutate cu un scripete, iar o altă persoană îi atrage atenția asupra faptului că, întrucât este prea subțire, cablul folosit ar putea ceda. Dând curs atenționării, X montează un cablu mai solid, dar în cele din urmă și acesta cedează, producându-se rănirea unei persoane. În acest caz, elementul obiectiv pe care autorul și-a fundamentat convingerea că rezultatul nu se va produce, constă tocmai în măsurile luate pentru a-l preveni.

Culpa simplă sau neglijența constă în poziția psihică a persoanei care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deși din toate împrejurările cauzei și pe baza capacității sale trebuia și putea să le prevadă.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni din neglijență, infractorul nesocotește în mod conștient regulile de conduită, măsurile de precauție ce trebuie luate în diferite situații, fără a prevedea urmările faptei sale.

Neglijența poste fi caracterizată pe baza a două elemente: unul negativ, lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei și un element pozitiv, și anume existența unor condiții care dau posibilitatea de a considera că infractorul trebuia și putea să prevadă consecințele acțiunii sau inacțiunii sale. Elementul negativ diferențiază neglijența de intenție (directă și indirectă), precum și de ușurință. Elementul pozitiv diferențiază neglijența de cazul fortuit, prin aceea că infractorul trebuia și putea să prevadă rezultatul faptelor sale.

Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăției căreia îi lipsește prevederea urmării periculoase, căci în această situație încălcarea obligației de diligență nu se face în mod conștient. Suntem, spre exemplu, în prezența unei culpe fără prevedere în cazul mamei care iese din casă, uitând în cameră, la îndemâna copiilor mici, un recipient conținând o substanță toxică cu care lucrase anterior. În măsura în care unul dintre copii consumă respectiva substanță și decedează, în sarcina mamei se va reține o culpă fără prevedere, căci nu a prevăzut urmarea, deși putea și trebuia să o prevadă.

Potrivit definiției date de codul nostru penal, pentru a fi în prezența culpei fără prevedere, pe lângă lipsa în concret a prevederii, mai trebuie constatată existența a două elemente: obligația de prevedere și respectiv posibilitatea de prevedere.

Obligația de prevedere se leagă de existența unei obligații de diligență impuse subiectului. Așa cum am arătat anterior, această obligație poate fi cuprinsă într-un act normativ sau poate fi o regulă de conduită nescrisă.

În ceea ce privește posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfășurat acțiunea și la caracteristicile subiective ale autorului. Se va avea astfel în vedere gradul de pregătire profesională, experiența de viață, anumite caracteristici fizice etc.

Deși nu este prevăzut explicit în legislația noastră, credem că și în cazul culpei fără prevedere este necesar un element suplimentar – evitabilitatea rezultatului. Pentru a fi în prezența culpei nu este suficient să fi existat obligația și posibilitatea de prevedere, ci trebuie ca autorul să fi avut posibilitatea evitării acestui rezultat, în cazul în care l-ar fi prevăzut. Nu este posibilă imputarea unui rezultat care ar fi survenit oricum, chiar în absența încălcării obligației de diligență. Spre exemplu, în cazul în care infirmiera administrează din greșeală pacientului un anestezic A în loc de anestezicul B, prescris de medic, iar pacientul decedează, infirmiera va răspunde pentru ucidere din culpă. Dacă însă se constată cu certitudine că victima ar fi decedat și în cazul administrării anestezicului A, întrucât suferea de o hipersensibilitate la orice narcotic, rezultatul nu era evitabil, astfel că nu se va reține uciderea din culpă. Evitabilitatea rezultatului se apreciază în același mod ca și previzibilitatea acestuia.

Dacă o persoană nu posedă cunoștințele necesare într-un anumit domeniu sau dacă nu a fost instruită în acest sens și din acest motiv nu a putut să prevadă anumite urmări periculoase, persoana va fi considerată nevinovată și exonerată de răspundere penală.

Din interpretarea prevederilor articolului 19 alineat 2 Cod Penal, rezultă că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să constituie infracțiuni, acestea trebuie să fie săvârșite cu intenție (directă sau indirectă). Atunci când fapta constă într-o acțiune săvârșită din culpă, aceasta constituie infracțiune numai dacă în lege se prevede expres acest lucru. Culpa va apărea ca formă a vinovăției numai dacă este prevăzută explicit în lege, altfel fapta va constitui infracțiune doar dacă este săvârșită cu intenție.

Pentru faptele care constă în inacțiuni, elementul subiectiv îl poate constitui atât intenție, cât și culpa, cu excepția situației în care legea prevede expres sancționarea lor numai dacă sunt săvârșite cu intenție.

În literatura de specialitate s-a discutat despre existența unor modalități ale culpei, astfel:

culpa in agendo, atunci când ușurința sau neglijența se referă la fapte constând într-o acțiune;

culpa in omittendo, atunci când ușurința sau neglijența se referă la fapte constând într-o inacțiune;

culpa generică, atunci când făptuitorul se comportă ușuratic sau neglijent în raport cu activitățile obișnuite, nerespectând regulile comune de diligență, menite să prevină rezultatele periculoase;

culpa specifică, presupune încălcarea regulilor de diligență dintr-un domeniu specializat, în raport cu care sunt necesare cunoștințe de specialitate din partea făptuitorului;

nebăgarea de seamă, adică lipsa de atenție;

nedibăcia, adică lipsa de abilitate profesională;

culpa directă și indirectă, dacă acțiunea săvârșită de infractor sau de către o altă persoană.

Există situații când la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea culpabilă a mai multor persoane. În aceste situații, vor răspunde penal toți cei care au cauzat rezultatul vătămător.

De asemenea, pot fi situații în care, la producerea rezultatului periculos, alături de culpa făptuirorului a contribuit și culpa victimei. În astfel de situații, nu operează o compensare a culpelor, în sensul că răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată prin intervenția culpei victimei.

2.3: PRAETERINTENȚIA

Deși neprevăzută expres de legiuitor în partea generală a Codului penal, praeterintenția reprezintă cea de-a treia formă a vinovăției, o formă mixtă, creată prin combinarea unor elemente aparținând intenției și culpei.

Praeterintenția, denumită și intenție depășită, reprezintă o formă specială a vinovăției, care rezultă din unirea intenției cu culpa și se caracterizează prin aceea că subiectul infracțiunii prevede și dorește ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar pe acestea le-a prevăzut , dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deși putea și trebuia să le prevadă.

Așa se întâmplă atunci când autorul aplică victimei o lovitură cu pumnul, iar aceasta se dezechilibrează, cade, suferă o leziune craniană și decedează. Prin urmare, în structura praeterintenției vom avea două forme de vinovăție suprapuse: o intenție directă, cu privire la rezultatul dorit (lovirea), și o culpă cu privire la rezultatul mai grav, efectiv produs (moartea victimei).

Trebuie subliniat în acest context faptul că pentru a fi în prezența praeterintenției este suficient ca acțiunea de bază să fie prevăzută de legea penală, indiferent de gravitatea ei. Astfel, un simplu act de violență, susceptibil de încadrare în dispozițiile articolul 180 alineat 1 Cod penal, chiar comis în glumă, va intra în structura praeterintenției în măsura în care a cauzat un rezultat mai grav. De altfel, în numeroase cazuri faptele comise cu praeterintenție au la bază o „glumă”. Spre exemplu, într-o speță s-a reținut că inculpatul, aflat împreună cu mai mulți prieteni, vrând să facă o glumă, a legat capătul unui lanț, cu care era priponit un cal ce păștea pe marginea drumului, de unul dintre picioarele victimei, iar apoi a speriat calul. Animalul a început să alerge, târând victima circa 1 km pe asfalt și provocându-i moartea. În acest caz urmarea dorită era trântirea victimei la pământ (act de violență cauzator de suferințe fizice, în sensul articolul 180 Cod penal), dar s-a produs un rezultat mai grav, pe care autorul nu l-a prevăzut, deși putea și trebuia să îl prevadă. De aceea, numeroase acte comise în glumă – aruncarea victimei care nu știe să înoate în apa unui râu, tragerea scaunului pe care o persoană era pe cale să se așeze, cu consecința căderii acesteia, îmbrâncirea victimei pentru a cădea peste alte persoane etc. – constituie acte de violență în sensul articolul 180 alineat 1 și pot atrage existența unei praeterintenții atunci când sunt urmate de un rezultat mai grav.

Datorită structurii sale mixte, praeterintenția ridică probleme atât sub aspectul delimitării sale față de culpă, cât și sub aspectul delimitării față de intenția eventuală. În acest sens, trebuie avute în vedere următoarele elemente:

a) în ceea ce privește delimitarea față de culpă, trebuie verificat dacă la baza rezultatului mai grav s-a aflat sau nu o faptă prevăzută de legea penală. În măsura în care o astfel de faptă nu există, vom fi în prezența unei culpe și nu a praeterintenției. Dacă producerea rezultatului a fost precedată de o faptă prevăzută de legea penală, trebuie analizat dacă rezultatul mai grav apare ca o consecință tipică a urmării dorite de făptuitor, cu alte cuvinte dacă urmarea dorită apare în norma tip ca o premisă pentru urmarea praeterintenționată. În caz afirmativ avem o praeterintenție, în cazul unui răspuns negativ vom fi în prezența culpei.

b) în ceea ce privește delimitarea praeterintenției față de intenția eventuală, vor fi folosite criteriile generale de delimitare între intenție și culpă. Astfel, în măsura în care rezultatul mai grav apare ca fiind prevăzut și acceptat de autor, vom fi în prezența unei intenții eventuale și nu a unei praeterintenții. Spre exemplu, în cazul uciderii unei persoane, intenția eventuală și praeterintenția pot avea ca element comun o faptă de bază de lovire, comisă cu intenție directă. Altfel spus, ambele forme de vinovăție pot avea ca premisă intenția autorului de a-i cauza victimei suferințe fizice prin aplicarea de lovituri. Ceea ce le diferențiază, este atitudinea subiectivă a autorului față de rezultatul mai grav – moartea victimei. Dacă acest rezultat este acceptat, vom avea intenție eventuală. Dacă, dimpotrivă, rezultatul nu este prevăzut sau, deși prevăzut, nu este acceptat, vom avea o culpă suprapusă peste intenția inițială, adică o praeterintenție.

Astfel, urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârșește o faptă care constituie elementul material al unei infracțiuni, dar produce rezultate mult mai grave sau în plus, care caracterizează o infracțiune mai gravă sau o variantă agravantă a aceleiași infracțiuni.

Legea penală română reglementează aceste situații ca infracțiuni de sine stătătoare (cum ar fi vătămarea corporală gravă, lovirile sau violențele cauzatoare de moarte sau ca variante agravate ale unor infracțiuni în al căror conținut complex au fost prevăzute, cum ar fi cazul violului care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei.

În aceste situații, acțiunea inițială este săvârșită cu intenție, iar rezultatul mai amplu sau în plus, care depășește intenția făptuitorului și conduce la o infracțiune mai gravă este imputat sub formă de culpă (ușurință sau neglijență).

Pentru a se putea stabili în mod corect dacă un anumit rezultat prevăzut de legea penală s-a datorat activității unei persoane fizice care a acționat cu intenție depășită, este necesară stabilirea intenției în raport cu fapta intenționată și culpa față de rezultatul mai grav.

Praeterintenția este o formă de vinovăție independentă care se constituie cu contribuția proceselor psihice ale intenției și culpei, făptuitorul acționează cu intenția directă pentru producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă. Existența culpei în producerea rezultatului mai grav distinge praeterintenția(intenția depășită) de intenția indirectă sau eventuală, pentru că în cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca posibil și totuși a acționat, infracțiunea mai gravă, realizată nu poate fi săvârșită decât cu intenție indirectă.

CAPITOLUL 3: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ VINOVĂȚIA

Codul nostru penal reglementează următoarele cauze care exclud vinovăția: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, iresponsabilitatea, beția, minoritatea și eroarea de fapt.

3.1: LEGITIMA APĂRARE

Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei, având în vedere lipsa vinovăției în condițiile în care aceasta este săvârșită.

Potrivit articolul 44 Cod penal: „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana și drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări promoționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul”.

Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. Temeiul înlăturării vinovăției și al caracterului penal al faptei săvârșite în legitimă apărare se bazează pe considerentul că această faptă nu este săvârșită cu vinovăție, întrucât făptuitorul nu a acționat cu voință liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate grav prin atacul periculos.

Condițiile legitimei apărări.

1. Condițiile atacului.

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acțiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. În literatura juridică s-a argumentat că și inacțiunea reprezintă un atac numai dacă există obligația de a acționa și agentul nu iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să-l determine la acțiune pe cel obligat nu va fi considerată infracțiune dacă vor fi îndeplinite și celelalte condiții, căci a fost îndreptat împotriva atacului ce constă în inacțiune.

Pentru a da naștere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

Atacul trebuie să fie material, direct, imediat și injust.

Un atac este material când se obiectivează prin acțiuni fizice, menite să pericliteze în substanța sa fizică valorile sociale ocrotite. Atacul este material când pentru realizarea lui se folosește forța fizică ori instrumente, mijloace și care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite.

Și inacțiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forțe să pericliteze fizic valorile sociale ocrotite. Condiția atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris, prin care se poate aduce atingere valorilor sociale dar care nu poate fi respins pe căi de fapt.

Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracțiune, săvârșită eventual în circumstanță atenuantă a provocării prevăzute în articolul 73 litera b Cod penal.

Atacul este direct când se îndreaptă și creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită. Atacul este direct și atunci când vizează una din valorile sociale apărate chiar dacă nu are un contract nemijlocit cu acea valoare.

Condiția atacului de a fi direct vizează raportul în spațiu între atac și valoarea ocrotită.

Atacul nu este direct dacă între agresor și victimă se află un obstacol, care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească. Atacul este imediat atunci când este dezlănțuit sau este pe cale să se dezlănțuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul în timp între atac și obiectul vizat. Caracterul imediat al atacului presupune iminența lui cât și declanșarea lui. Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv și nu presupune că acesta este pe cale să se dezlănțuie. Atacul imediat este atacul din momentul declanșării și până în momentul consumării acesteia, perioadă în care apărarea este legitimă. După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, căci nu se mai desfășoară împotriva unui atac imediat.

Momentul final al atacului, până când acesta fiind actual permite și o apărare legitimă, nu este același pentru toate infracțiunile.

Pentru infracțiunile care produc un prejudiciu reparabil, consumarea acesteia înseamnă și consumarea atacului și deci o ripostă după consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă.

Pentru infracțiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micșorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă și încetarea atacului și permit o apărare legitimă chiar după consumarea infracțiunii.

Atacul este just și nu poate da naștere unei apărări legitime dacă constă într-o activitate prevăzută sau permisă de lege. Atacul permis sau ordonat de lege își păstrează caracterul just atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să fie vădit exagerată căci se transformă în contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care să permită o apărare legitimă.

Împotriva unui atac dezlănțuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă el ripostează cunoștea starea de iresponsabilitate a agresorului și deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura astfel pericolul. Dacă cel ce face apărarea nu cunoaște starea de iresponsabil al agresorului el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluție mai puțin periculoasă. În acest caz legitima apărare va veni în concurs și cu eroarea de fapt.

– Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes obștesc.

Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii și oricare altă persoană care este prezentă la desfășurarea atacului. Nu se cere ca între persoana care intervine să respingă atacul și victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înțelegere prealabilă.

Atacul îndreptat împotriva unui interes public justifică o apărare legitimă. Interesul public poate consta într-o stare, situație, relație, activitate ce interesează o organizație publică.

– Atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.

Caracterul grav al pericolului care ar amenința valorile ocrotite se apreciază în funcție de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni.

2.- Condițiile apărării.

Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

-să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;

Dacă s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se cercetează condițiile în care aceasta a avut loc, dacă sunt îndeplinite condițiile cu privire la atac pentru a putea decide dacă a fost săvârșită în legitimă apărare.

-să fie precedată de atac;

Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât a agresorului va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei și pe cauza erorii de fapt coroborată cu legitima apărare cu care vine în concurs.

-să fie îndreptată împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului, să fie proporțională cu atacul.

Apărarea este necesară și atunci când infracțiunea s-a consumat, dar există posibilitatea înlăturării ori diminuării efectelor. În cazul infracțiunii de furt atacul îndreptat împotriva avutului nu încetează prin luarea bunurilor din detenția sau posesia persoanei vătămate, ci durează și în timpul cât hoțul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul comiterii infracțiunii, iar în timpul cât infracțiunea este flagrantă apărarea este necesară pentru restabilirea situației anterioare, pentru prinderea hoțului și predarea lui organelor penale.

– să fie proporțională cu gravitatea atacului.

Această condiție se degajă din dispozițiile articolul 44 alineat 3 Cod penal. Proporționalitatea dintre apărare și atac nu este ordin matematic și nu presupune echivalența mijloacelor. Dacă apărarea este vădit disproporționată față de gravitatea atacului și de împrejurările în care aceasta a avut loc, fapta este săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări.

Depășirea limitelor legitimei apărări.

Depășirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este așa numitul exces justificat.

Pentru existența excesului justificat se cer îndeplinite condițiile cu privire la atac, condițiile cu privire la apărare pentru existența legitimei apărări cu deosebire de fapta în apărare a depășit marginile unei apărări proporționale cu intensitatea și gravitatea atacului, depășire întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul. Dacă depășirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârșită în legitimă apărare ci este infracțiune săvârșită în circumstanța atenuantă prevăzută de articolul 73 litera a Cod penal.

Efectele legitimei apărări.

Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este infracțiune pentru că îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii care pune în pericol grav valorile sociale ocrotite și nu a acționat cu voința liberă.

În cazul excesului justificat (articolul 44 alineat 3 Cod penal) răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna. Când legitima apărare vine în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze.

3.2: STAREA DE NECESITATE

Potrivit dispoziției articolul 45 Cod penal „Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes public”.

Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune deoarece nu este săvârșită cu vinovăție. Făptuitorul a fost constrâns la săvârșirea faptei de necesitatea apărării unui pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, anumite valori sociale, expres arătate de lege. Pericolul care amenință valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate este generat de diferite întâmplări : inundații, cutremure, incendii, reacții ale animalelor etc. și nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.

Condițiile stării de necesitate

Condițiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate sunt prevăzute în articolul 45 Cod penal și privesc pe de o parte pericolul, iar pe de altă parte fapta săvârșită pentru salvarea valorilor sociale ocrotite.

A.- Condiții privitoare la pericol.

Geneza pericolului, care poate determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este cel mai adesea un eveniment întâmplător, dar poate fi creat și prin activități omenești, imprudente ori intenționate. Pericolul pentru înlăturarea căruia se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condițiile:

a.- să fie iminent. Pericolul este iminent când este pe cale să se producă. Iminența pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar permite o faptă pentru înlăturarea lui.

b.- pericolul iminent să amenințe valorile sociale arătate în articolul 45 alineat 3 Cod penal. O faptă este considerată săvârșită în stare de necesitate când a fost necesară pentru a salva de la un pericol iminent valorile sociale: viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei ori un bun important al acesteia, ori un interes public;

c.- pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

B.- Condițiile acțiunii de salvare.

Acțiunea de salvare a valorilor sociale arătate în articolul 45 alineat 2 pentru a fi considerată săvârșită în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condițiile:

a.- să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

b.- acțiunea de salvare prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului.

Acțiunea de salvare este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent și până la încetarea acestuia. Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace fără a săvârși fapta prevăzută de legea penală, era obligat la aceasta. Acțiunea de salvare poate fi desfășurată atât de persoana expusă pericolului cât și de altă persoană.

c.- prin acțiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. În acest sens în articolul 45 alineat 3 Cod penal s-a prevăzut că „nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave, dar făptuitorul nu și-a dat seama în momentul săvârșirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează a fi considerată tot în stare de necesitate.

Când însă făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave prin săvârșirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârșită în stare de necesitate ci este infracțiune și atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circumstanța atenuantă a depășirii limitelor stării de necesitate prevăzută de articolul 73 litera a Cod penal.

d.- fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul. Există anumite profesii care prin natura lor obligă pe profesionist să înlăture pericolul. Cel care are obligația să înfrunte pericolul nu poate invoca stare de necesitate pentru a se apăra de răspunderea în cazul în care nu acționează pentru a înlătura pericolul.

Efectele juridice

Fapta săvârșită în stare de necesitate nu are un caracter infracțional, căci nu este săvârșită cu vinovăție. Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate se datorează unui eveniment. Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate atunci este înlăturată și răspunderea civilă.

3.3: CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

Potrivit articolului 46 alineat 1 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Constrângerea fizică este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Constrângerea fizică este presiunea pe care o forță căreia nu I se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în așa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate fizică să acționeze altfel.

Așa cum s-a arătat în doctrină, constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forță exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acțiunilor sale și determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Această forță poate fi generată de diverse surse, cum ar fi: acțiunea unei persoane (spre exemplu, o persoană o împinge pe alta care cade astfel peste un copil, cauzându-i vătămări corporale); actul unui animal (calul îl aruncă din șa pe călăreț, care ajunge astfel în curtea unui terț); un fenomen natural (datorită unor inundații, militarul nu se poate prezenta la unitate, toate căile de acces din localitate fiind blocate); o energie mecanică (explozia unei instalații îl aruncă pe un muncitor peste o altă persoană, pe care o rănește).

Condițiile constrângerii fizice

a.- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Acțiunea de constrângere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane; constrângerea poate fi și din partea unui animal; ori din partea unui eveniment. Care răpește libertatea de mișcare a făptuitorului în sensul că îl oprește de la o acțiune, ori îl împinge la o activitate ca pe un simplu instrument.

b.- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista. Această condiție are în vedere natura constrângerii căreia nu I s-a putut opune o rezistență eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii săvârșind în acest fel fapta.

Pentru a exonera de răspundere, constrângerea trebuie să fie irezistibilă, cu alte cuvinte autorul să nu poată să i se opună. Caracterul irezistibil, nu trebuie apreciat in abstracto, ci ținând cont de particularitățile persoanei constrânse.

Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret ținând seama deopotrivă de natura și de intensitatea forței de constrângere ca și de capacitatea și starea psihică a persoanei constrânse.

c.- sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Este condiția care determină cercetarea îndeplinirii și a celorlalte condiții.

Dacă cel constrâns fizic nu a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt incidente dispozițiile ce prevăd constrângerea fizică.

Efectele juridice.

Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracțiune, nu are caracter penal pentru că îi lipsește vinovăția. Vinovăția nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acțiune. Fapta nefiind infracțiune, pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală. Răspunderea civilă este înlăturată și ea în principiu.

În doctrină s-a pus problema soluției ce trebuie date în caz de actio libera in causa raportată la constrângerea fizică. În general în doctrină se arată că nu poate invoca scuza constrângerii fizice persoana care a provocat ea însăși situația respectivă. În cazul în care situația ce a generat constrângerea a fost cauzată în mod intenționat în sarcina autorului se va reține o infracțiune intenționată sau din culpă, după cum a dorit, acceptat sau nu a acceptat posibilitatea producerii rezultatului.

3.4: CONSTRANGEREA MORALĂ

Potrivit articolului 46 alineat 2 din Codul penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin amenințarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia și sub imperiul căreia cel amenințat săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.

Dacă în cazul constrângerii fizice presiunea exterioară se exercita asupra fizicului persoanei, în cazul de față presiunea se exercită asupra psihicului acesteia. Deși textul legal vorbește de amenințarea cu un rău, doctrina admite că ideea de constrângere morală nu este incompatibilă cu exercitarea de violențe fizice asupra persoanei. Așa se întâmplă, spre exemplu, atunci când amenințarea este însoțită de violențe fizice pentru a-și spori efectul intimidant. De asemenea, violențele fizice pot fi exercitate atât asupra persoanei constrânse, cât și asupra unei alte persoane, de regulă apropiată celei dintâi. De pildă, se exercită violențe asupra copilului pentru a-l determina pe părinte să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Condițiile constrângerii morale.

Pentru a exista constrângere morală sub imperiul căreia se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie îndeplinite condițiile:

a.- să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin amenințare;

b.- să existe o acțiune de constrângere exercitată prin amenințare cu un pericol grav.

c.- Pericolul grav cu care se amenință să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei pretinse – care este o faptă prevăzută de legea penală.

Spre deosebire de constrângerea fizică, la a cărei origine se pot afla diverse cauze, constrângerea morală este determinată întotdeauna de o acțiune a unei persoane. Condiția legală privind comiterea faptei prevăzute de legea penală din cauza constrângerii morale, impune cerința ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către cel care exercită constrângerea.

Pentru a fi în prezența constrângerii fizice este necesar ca pericolul cu care este amenințată persoana să fie grav, iminent, inevitabil și injust. Răul poate privi atât persoana celui direct amenințat cât și o altă persoană. Pericolul grav cu care se amenință dacă nu se săvârșește fapta pretinsă poate privi viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui amenințat ori a altei persoane.

Gravitatea se analizează în raport de valoarea socială amenințată de pericol, de intensitatea posibilei lezări a acestei valori dar și de caracterul ireparabil ori de dificultatea înlăturării consecințelor pericolului. Cel mai adesea, amenințarea vizează viața sau integritatea corporală a persoanei, dar nu sunt excluse nici ipotezele în care amenințarea privește alte valori sociale, cum ar fi proprietatea, libertatea fizică a persoanei etc.

Iminența pericolului presupune că acesta se va declanșa într-un interval de timp relativ scurt.

Caracterul inevitabil presupune inexistența unei alte soluții de înlăturare a pericolului în mod eficient. Pentru a examina această condiție, nu este suficientă aprecierea in abstracto a existenței unei soluții alternative, ci trebuie verificat dacă în concret acea soluție era susceptibilă să înlăture pericolul cu care persoana a fost amenințată. Aceasta deoarece, in abstracto, pericolul este aproape întotdeauna evitabil prin anunțarea autorităților, dar în concret această posibilitate s-ar putea dovedi ineficientă. Spre exemplu, o persoană amenințată cu comiterea unei infracțiuni grave împotriva membrilor familiei sale de către o organizație criminală, are puține șanse să înlăture pericolul prin anunțarea autorităților, atunci când nu dispune de un minimum de informații care să permită organelor judiciare întreprinderea unor acțiuni rapide de anihilare a grupării respective sau de includere a persoanei într-un program de protecție a martorilor.

Această condiție desprinsă din dispoziția articolului 46 alineat 2 Cod penal, presupune că făptuitorul să fi recurs la săvârșirea faptei numai dacă nu avea altă posibilitate de a înlătura pericolul provenit din amenințare.

În fine, răul cu care persoana este amenințată trebuie să fie injust. Nu suntem în prezența unei constrângeri morale atunci când se amenință cu denunțarea unei infracțiuni comise anterior de către cel subiect și despre care persoana care amenință are cunoștință. Deși legea nu cere în mod explicit existența unei proporții între răul cu care se amenință și răul rezultat din comiterea infracțiunii, această condiție este subînțeleasă. Astfel, nu este posibilă invocarea constrângerii morale în cazul persoanei care, amenințată fiind cu bătaia, comite un omor.

Fapta săvârșită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție. Nu poate exista vinovăție când lipsește libertatea de hotărâre a făptuitorului.

Nefiind infracțiune fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului.

Atât în cazul constrângerii fizice cât și în cazul constrângerii morale este deci înlăturată vinovăția ca trăsătură generală a infracțiunii. În aceste condiții, persoana care comite fapta tipică și antijuridică nu poate fi trasă la răspundere penală, dar persoana care a exercitat constrângerea va răspunde în calitate de instigator la comiterea faptei.

3.5: CAZUL FORTUIT

Potrivit articolului 47 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit desemnează situația, starea, împrejurarea în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută.

Specific pentru cazul fortuit este faptul că acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenției unei forțe a cărei apariții nu a putut fi prevăzută și care produce în fapt acel rezultat.

Deși textul legal vorbește de consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută, nu trebuie înțeles de aici că domeniul de aplicare al cazului fortuit cuprinde situațiile în care o împrejurare exterioară produce prin ea însăși o vătămare a unei valori sociale ocrotite de legea penală (de pildă, o persoană este surprinsă de o alunecare de teren și ucisă). Aceste evenimente care nu au la bază o conduită umană nu interesează dreptul penal. Pentru a fi în prezența cazului fortuit este deci necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acțiunea desfășurată de către autor, ducând la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevăzut. Originea acestei împrejurări se poate regăsi: într-o faptă a omului (de pildă, un pieton sare brusc în fața mașinii care circulă regulamentar și este ucis); într-un fenomen natural (spre exemplu, datorită unei alunecări de teren, o mașină este aruncată pe contrasens, fiind lovită de camionul condus regulamentar de către subiect); în actul unui animal (o căprioară sare în fața mașinii și este ucisă); într-o defecțiune tehnică (un defect de fabricație la sistemul de direcție al unui autovehicul determină comiterea unui accident) etc.

Împrejurările evocate se pot suprapune fie peste o activitate licită a autorului (o defecțiune survenită brusc la sistemul de direcție în timp ce autorul conducea regulamentar autoturismul), fie peste o activitate ilicită (autorul insultă victima, iar aceasta, datorită unei afecțiuni cardiace grave și nedescoperite, decedează).

Condiții de existență

O faptă se consideră săvârșită în caz fortuit când sunt îndeplinite următoarele condiții:

a.- Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului.

Între împrejurarea neprevăzută și rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului și fără intervenția neprevăzută a energiei străine, nu există caz fortuit.

b.- Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării care a produs rezultatul.

Intervenția împrejurării exterioare și rezultatul acesteia trebuie să fie imprevizibile. Așa cum s-a arătat în doctrină, imprevizibilitatea trebuie să fie generală și obiectivă, ținând de limitele generale ale posibilității de prevedere.

c.- Pentru a fi cercetată existența cazului fortuit, se cere ca fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenției imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

Așa cum se poate însă observa, cazul fortuit înlătură atât existența culpei ca element constitutiv al infracțiunii, cât și existența vinovăției ca trăsătură generală a acesteia. Mai mult, în doctrină s-a accentuat caracterul polivalent al instituției cazului fortuit, arătându-se că acesta are vocație de a interveni și în materia raportului de cauzalitate. Astfel, în situația în care victima, rănită în urma agresiunii – decedează din cauza unui incendiu izbucnit în spital, această împrejurare este considerată a întrerupe legătura cauzală dintre acțiunea inițială a agresorului și rezultat.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în caz fortuit nu este infracțiune, îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Vinovăția făptuitorului este exclusă fiindcă aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente periculos. Cazul fortuit înlăturând caracterul penal al faptei, înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală.

Răspunderea civilă este de asemenea înlăturată numai dacă nu vine în concurs cazul fortuit cu alte cauze de înlăturare a caracterului infracțional al faptei.

Au fost exprimate anumite rezerve față de această soluție, considerând că nu întotdeauna cazul fortuit poate înlătura răspunderea civilă, chiar dacă el nu acționează împreună cu o altă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Spre exemplu, o persoană conduce un autoturism în mod regulamentar, dar la un moment dat, din cauza ruperii unei piese de la sistemul de direcție – ce nu ar fi putut fi prevăzută – comite un accident de circulație. Deși în plan penal suntem în prezența cazului fortuit, în plan civil autorul va fi ținut să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, care operează independent de culpa autorului (articolul 1000 Cod Civil).

3.6: IRESPONSABILITATEA

Potrivit articolul 48 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Responsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.

Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanelor atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-și poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor ei cât și sub raport volitiv când nu-și poate determina și dirija în mod normal voința.

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, starea de iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie totală.

Constatarea existenței incapacității psihice a persoanei se face de către medicii specialiști, care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei, persoana avea capacitatea psihică de a înțelege sensul și valoarea acțiunii sale și dacă putea să-și dirijeze voința în mod conștient.

Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă răspunde sau nu penal pentru fapta săvârșită.

Condițiile stării de iresponsabilitate

Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

a.- Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală și volitivă cu privire la acțiunile sau inacțiunile lui.

b.- Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii faptei. Este îndeplinită această condiție și atunci când după săvârșirea faptei, făptuitorul și-a recăpătat capacitatea intelectuală și volitivă. Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care și-a provocat o astfel de stare ori a acceptat să I se provoace o stare de inconștiență. Dacă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică intelectivă și volitivă, dar și-a pierdut-o după săvârșirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

c.- Incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienației mintale ori altor cauze. Sursa incapacității psiho-fizice poate fi deci atât în alienația mintală cât și în alte cauze, în afară de cele care provin din stări oarecum normale ori care limitează unele aptitudini ale capacității psihice – cauze care sunt distinct reglementate în Codul penal.

d.- Fapta săvârșită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fie prevăzută de legea penală pentru că numai în această condiție se poate vorbi de înlăturarea caracterului penal al faptei.

Starea de iresponsabilitate se poate datora, potrivit articolului 48 și altor cauze decât alienația mintală. În categoria acestor cauze se includ, de pildă, somnul, somnambulismul, stările hipnotice etc. Spre exemplu, o persoană care în timpul somnului rostește cuvinte injurioase la adresa altei persoane nu va răspunde pentru o infracțiune de insultă. Aceste stări, pentru a înlătura vinovăția trebuie să nu fi fost anume provocate de către autor. Nu se includ în categoria altor cauze acele împrejurări care au fost reținute de legiuitor ca și cause autonome de înlăturare a vinovăției, așa cum se întâmplă în cazul minorității și beției.

Atunci când iresponsabilitatea se datorează unei alienații mintale, ea poate să fie permanentă sau temporară (perioadele de luciditate alternând cu cele de iresponsabilitate), astfel că trebuie constatat pentru fiecare infracțiune în parte dacă starea de iresponsabilitate a fost prezentă la momentul comiterii ei.

În cazul infracțiunilor cu durată de consumare, iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată perioada comiterii infracțiunii, în caz contrar autorul răspunzând pentru partea din acțiune comisă în stare de responsabilitate.

Dacă starea de iresponsabilitate nu a existat la momentul comiterii infracțiunii, dar a intervenit ulterior, ea nu va afecta vinovăția, fapta rămânând susceptibilă să atragă răspunderea penală. Cu toate acestea, în funcție de faza procesuală, se va dispune suspendarea urmăririi, suspendarea judecății sau întreruperea executării pedepsei, până la momentul în care starea de sănătate a inculpatului sau condamnatului s-a ameliorat, el devenind responsabil (în măsura în care afecțiunea nu este ireversibilă).

Referitor la efectele iresponsabilității, așa cum am anticipat deja, ea înlătură cea de-a treia trăsătură generală a infracțiunii – vinovăția – excluzând astfel posibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative. În schimb, iresponsabilitatea nu afectează tipicitatea și antijuridicitatea faptei, făcând astfel posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță (spre exemplu, internarea medicală).

Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci produce efecte numai in persona și nu se răsfrânge asupra participanților. Față de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranță cu caracter medical (articolele 113 – 114 Cod penal).

Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.

3.7: BEȚIA

Potrivit articolului 49 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe. Efectele consumului de droguri sunt asimilate beției, vorbindu-se în acest caz de o așa-numită beție rece.

În același timp, starea de beție în sensul articolului 49 Cod penal poate fi determinată și de alte substanțe în afara alcoolului și drogurilor, așa cum se întâmplă în cazul administrării unor medicamente susceptibile de a produce un efect similar.

Beția reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei, anumite substanțe excitante ori narcotice consumate ori introduse, în corpul său.

Substanțele alcoolice ori narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a capacității psiho-fizice intelective și volitive în determinarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare.

Pot fi identificate mai multe categorii ale beției, relevante prin prisma efectelor asupra răspunderii penale. Astfel, în doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de beție, de care sunt legate și consecințele juridice obținute. Se face astfel distincția între beția accidentală și beția voluntară după cum cel care a ajuns în această stare a voit sau nu acest lucru.

a) beția involuntară completă este singura formă care înlătură responsabilitatea. Ea survine, așa cum arătam deja, atunci când subiectul a ajuns în mod involuntar să consume substanțele care i-au provocat această stare. Va exista tot o beție involuntară și în situația în care subiectul a consumat voluntar substanțele respective dar s-a aflat în eroare cu privire la natura sau efectele lor.

b) beția involuntară incompletă nu se bucură de o reglementare în codul nostru penal, dar este dincolo de orice îndoială că ea nu înlătură vinovăția. Cu toate acestea, starea de beție involuntară incompletă poate fi reținută de către instanțe ca o circumstanță atenuantă judiciară.

c) beția voluntară completă nu înlătură vinovăția (articolul 49 alineat 2 Cod penal) dar poate constitui o circumstanță atenuantă sau agravantă, după caz. Ea va constitui o circumstanță agravată legală atunci când a fost provocată în scopul comiterii infracțiunii (articolul 75 litera e), și poate fi reținută ca o circumstanță atenuantă judiciară în alte situații. În plus, beția voluntară poate fi și element constitutiv al infracțiunii, în cazul unor fapte ca prezența la serviciu în stare de ebrietate (articolul 275 Cod penal) sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană aflată în stare de ebrietate.

d) beția voluntară incompletă, nereglementată nici ea de articolul 49 Cod penal, nu înlătură vinovăția, putând avea aceeași semnificație juridică pe care o are beția voluntară completă (circumstanță atenuantă, agravantă sau element constitutiv al infracțiunii).

Beția poate fi : cauză care înlătură caracterul penal al unei fapte (articolul 49 alineat 1 Cod penal); circumstanță agravantă (articolul 75 alineat 1 litera e Cod penal); circumstanță atenuantă sau agravantă după caz (articolul 49 alineat 2 Cod penal).

Condițiile stării de beție

Pentru existența acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei se cer îndeplinite condițiile:

a.- În momentul săvârșirii faptei, făptuitorul, să se fi găsit în stare de beție produsă prin alcool ori alte substanțe.

b.- Starea de beție în care se găsea făptuitorul să fie accidentală, involuntară, fortuită.

c.- Starea de beție să fi fost completă.

d.- Fapta comisă în această stare de beție accidentală și completă să fie prevăzută de legea penală, căci numai astfel își găsesc incidența dispozițiilor articolului 49 Cod penal.

Efecte juridice.

Fapta săvârșită în stare de beție accidentală completă nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție. Când beția accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beție poate constitui o circumstanță atenuantă.

3.8: MINORITATEA

Potrivit articolului 50 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

Spre deosebire de cauzele analizate anterior, în acest caz factorul intelectiv și volitiv al vinovăției sunt înlăturați ca urmare a insuficientei dezvoltări psiho-fizice a subiectului, care nu îi permite să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale.

Minoritatea este starea în care se găsește făptuitorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale. Până la o anumită vârstă minorul este prezumat ca fiind lipsit de capacitatea penală deoarece nu are reprezentarea semnificației sociale a acțiunilor sau inacțiunilor lui.

Potrivit articolul 99 Cod penal, capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcție de vârsta acestuia. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal. Prin urmare, în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani, operează o prezumție absolută în sensul lipsei discernământului, prezumție nesusceptibilă de proba contrară indiferent de gradul de dezvoltare psiho-fizică a minorului și indiferent de natura infracțiunii comise. Prin urmare, în acest caz, minorul nu va răspunde penal niciodată, fără excepție.

Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

a.- să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;

b.- făptuitorul, la data săvârșirii faptei, să nu îndeplinească condițiile legale pentru a răspunde penal (articolul 50 Cod penal).

Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă nu se dovedește discernământul în săvârșirea acțiunilor ori inacțiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul infracțiunilor progresive, este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acțiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste.

Totuși, conform articolul 80 din Legea nr.272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, în acest caz, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se găsește copilul, se va lua fie măsura plasamentului, fie cea a supravegherii specializate.

Organul competent a dispune asupra măsurii este Comisia pentru Protecția Copilului, dacă există acordul părinților/reprezentantului legal al copilului, respectiv instanța, dacă acest acord lipsește.

Criterii de care se va ține seama la dispunerea măsurii sunt precizate expres în lege, și anume:

a) condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut și a trăit copilul;

d) riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.

Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor școlare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi (Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa)

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă, sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia/instanța, poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea obligațiilor dispuse inițial.

Conform articolul 4 din lege, prin familie extinsă se înțelege: copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv, iar prin familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.

Dacă fapta comisă prezintă un grad de pericol social ridicat, precum și în cazul în care ulterior aplicării măsurilor deja expuse, minorul mai comite fapte prevăzute de legea penală, comisia/instanța dispune, pe perioadă determinată, plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial. Serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Din această categorie fac parte centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgență. Împrejurările care au stat la baza stabilirii acestor măsuri sunt verificate trimestrial de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului. Dacă s-au modificat împrejurările, este sesizată comisia/instanța în vederea modificării/încetării măsurii (drept de sesizare au și părinții, reprezentanții legali ai copilului sau chiar acesta).

Raportat la procedura de urmat în aceste cazuri, legea mai face unele precizări:

a) Este interzis a se da publicității orice date referitoare la săvârșirea unei astfel de fapte de către minorul care nu răspunde penal, inclusiv date privind identitatea acestuia;

b) Pe toată durata aplicării acestor măsuri, vor fi asigurate servicii specializate, pentru ai asista pe copii în procesul de reintegrare în societate;

c) Tipurile de servicii, precum și standardele lor de asigurare se vor stabili prin Hotărâre de Guvern.

În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, operează tot o prezumție a lipsei discernământului, dar această prezumție poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică prin proba existenței discernământului. Existența discernământului se stabilește pe baza concluziei unei expertize de specialitate și ea se raportează întotdeauna la fapta concretă. De aceea, este posibil ca, în ipoteza comiterii de către minor a mai multor fapte prevăzute de legea penală, în raport cu unele să se constate prezența discernământului iar în raport cu altele să se stabilească absența acestuia.

În fine, în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, operează o prezumție în sensul existenței discernământului. Aceasta nu înseamnă că vinovăția minorului aflat în această situație nu ar putea fi înlăturată în temeiul beției sau iresponsabilității, la fel cum se întâmplă și în cazul majorului.

În ipoteza în care minorul a început comiterea unei infracțiuni cu durată de consumare înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și a continuat, cu discernământ, comiterea faptei după acest moment, el va răspunde numai pentru actele săvârșite după împlinirea vârstei de 14 ani. Face excepție infracțiunea progresivă în cazul căreia, pentru angajarea răspunderii penale a minorului este necesar ca acțiunea să fi fost comisă în perioada în care a acționat cu discernământ.

Momentul la care se apreciază existența responsabilității subiectului este momentul comiterii acțiunii. Astfel, dacă la momentul comiterii acțiuni autorul se află în una dintre stările care exclud vinovăția analizate anterior, el nu va răspunde penal, chiar dacă rezultatul se produce după ce el și-a dobândit sau redobândit capacitatea intelectivă și volitivă. Spre exemplu, dacă autorul se afla în stare de beție involuntară completă la momentul acțiunii de lovire a victimei, este fără relevanță faptul că decesul ei intervine imediat sau după un interval mai mare de timp, când autorul era responsabil. În nici o situație el nu va răspunde penal pentru fapta comisă.

Dacă însă autorul comite acte de executare și după dispariția stării de iresponsabilitate, el va putea fi tras la răspundere pentru aceste acte. Se poate deci afirma, pe această bază că momentul evaluării responsabilității, momentul în raport de care intervine reproșul pentru conduita antijuridică, coincide cu momentul comiterii acțiunii.

Această regulă este, potrivit unei părți a doctrinei, susceptibilă de o excepție, în cazul așa numitei actio libera in causa. Această sintagmă este utilizată pentru a desemna situația în care, la momentul comiterii acțiunii autorul nu era responsabil, dar la un moment anterior, când a fost responsabil, a provocat în mod intenționat sau din culpă cauza viitoarei sale iresponsabilități. Spre exemplu, o persoană ajunge voluntar în stare de beție completă, stare în care comite o infracțiune. Tot astfel, angajatul căilor ferate responsabil cu semnalizarea circulației adoarme în timpul serviciului și astfel se produce coliziunea a două trenuri.

În acest caz, deși la momentul comiterii acțiunii autorul nu mai are capacitatea de a înțelege și nici autocontrol, el va fi totuși responsabil pentru infracțiunea comisă, tocmai în considerarea faptului că la momentul provocării stării de iresponsabilitate capacitatea intelectivă și cea volitivă erau prezente. De aici și explicația sintagmei folosite pentru a denumi aceste situații: deși acțiunea nu s-a desfășurat în condițiile unei voințe libere, cauza ei se situează la un moment în care autorul dispunea în mod liber de voința sa.

În practică trebuie să distingem între mai multe posibile ipoteze de actio libera in causa în funcție de poziția subiectivă a autorului. O primă situație este aceea în care subiectul își provoacă starea de iresponsabilitate, cu scopul de a comite o infracțiune. În acest caz, este în afara oricărei îndoieli că, în măsura în care infracțiunea comisă este cea dorită, autorul va răspunde pentru o faptă intenționată.

O a doua situație este cea în care autorul nu a dorit să comită o infracțiune și nu și-a provocat starea de iresponsabilitate în acest scop, dar la momentul provocării stării de iresponsabilitate a prevăzut și acceptat faptul că sub imperiul ei ar putea comite o infracțiune. Și în această ipoteză se admite în mod unanim în doctrină și jurisprudență că răspunderea autorului va fi antrenată pentru o infracțiune intenționată. În ipoteza în care subiectul își provoacă din culpă starea de iresponsabilitate în sarcina sa trebuie reținută o faptă din culpă și nu una intenționată.

Ultima dintre premisele de care depinde existența vinovăției este exigibilitatea unei conduite conforme cu norma legală, altfel spus, posibilitatea de a-i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinirea condițiile legale pentru a răspunde penal, nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție.

Minoritatea este o cauză personală și nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei. Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei și pe cale de consecință și răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire pe minor și dacă se reține culpa acestora. Față de minorul care nu răspunde penal se iau măsuri de ocrotire stabilite prin Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

3.9: EROAREA DE FAPT

Eroarea de fapt se definește ca fiind reprezentarea greșită, de către persoana care comite o faptă incriminatătă de legea penală, a realității de la momentul săvârșirii faptei, reprezentarea determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității.

Existența vinovăției în săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală este condiționată de cunoașterea de către făptuitor a tuturor împrejurărilor în care acționează și care cunoaștere îi permite acestuia să prevadă ori să poată prevedea rezultatul faptei sale. Dacă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greșit anumite date ale realității care sunt de natură să confere faptei un caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipsește de posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale și implicit de a-și determina în mod conștient voința.

În cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voința și conștiința lui s-au format pe date greșite ale realității săvârșind o faptă prevăzută de legea penală.

După obiectul asupra căruia poartă se disting:

a.- eroarea de fapt există atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra unor date ale realității;

b.- eroarea de drept sau normă constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei nome juridice. Eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul infracțional al faptei. Eroarea de drept penal nu înlătură niciodată caracterul penal al faptei, dar când eroarea privește o normă extrapenală poate duce și la înlăturarea caracterului penal al faptei.

După factorii care determină eroarea se disting:

a.- eroarea prin necunoaștere sau ignoranță, reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de cultură;

b.- amăgirea sau inducerea în eroare care reprezintă o stare psihică provocată de acțiunea de înșelare exercitată de o persoană asupra alteia.

După consecințele ce le poate avea:

a.- eroarea esențială când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activității lui și exclude vinovăția;

b.- eroarea este neesențială când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecințelor juridice – reprezintă o circumstanță atenuantă.

Tot în raport de criteriul obiectului asupra căruia poartă se distinge:

a.- eroarea principală când aceasta privește date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii;

b.- eroarea secundară când aceasta privește o stare, o situație, împrejurare ce reprezintă o circumstanță de săvârșire. Eroarea principală poate conduce la inexistența infracțiunii iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanței agravante nu și la înlăturarea infracțiunii în forma tip.

După posibilitatea de evitare a erorii se disting:

a.- eroarea de neînlăturat sau invincibilă când se datorează completei necunoașteri a realității și care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligentă ar fi depus făptuitorul.

b.- eroarea vincibilă sau înlăturabilă care cum arată și denumirea ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent.

Eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se săvârșesc cu intenție.

Eroarea de fapt reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei și ale cărei efecte și condiții sunt prevăzute în articolul 51 Cod penal.

Eroarea poate privi:

a.- o stare, o situație, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal.

b.- o circumstanță agravantă a infracțiunii, situație în care este înlăturată această circumstanță, fapta rămânând infracțiune în varianta tip.

Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptelor săvârșite dacă sunt îndeplinite condițiile:

a.- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, căci eroarea de fapt înlătură vinovăția, ori problema vinovăției se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală.

b.- în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existența unor stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă asupra stării, situației, împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei (articolul 51 alineat 1). În doctrina penală s-au conturat diferite sensuri pentru aspectele prevăzute în dispozițiile articolului 51 alineat 1 Cod penal astfel: „starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană ori o instituție. „Situația” privește poziția pe care o are o persoană, ori un bun. Prin „împrejurare” se desemnează o circumstanță în care are loc săvârșirea faptei.

c.- starea, situația sau împrejurarea care nu au fost cunoscute să reprezinte un element constitutiv al infracțiunii ori o circumstanță a acesteia.

Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiție de existență a infracțiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat.

Eroarea care privește un element constitutiv al infracțiunii pentru a conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie să subziste pe tot parcursul executării acțiunii, în situațiile în care fapta presupune o durată de timp.

Eroarea nu se confundă cu îndoiala care presupune că făptuitorul este conștient să nu poate să-și reprezinte realitatea, caz în care ar trebui să nu treacă la acțiune. Când în pofida acestei îndoieli a trecut la exceptarea acțiunii, va răspunde pentru fapta comisă căci a acceptat producerea unui rezultat socialmente periculos, a acționat cu vinovăție – forma intenției indirectă – de regulă.

Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o circumstanță agravantă a infracțiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă, dar el va răspunde penal pentru infracțiunea în varianta tip.

Efectele erorii de fapt

Eroarea de fapt are efecte distincte după cum poartă asupra unui element al infracțiunii ori unei circumstanțe agravante și după cum fapta, în legătură cu care intervine, este incriminată numai când este săvârșită cu intenție și culpă ori când e săvârșită numai din culpă.

A.- Efectele erorii de fapt când aceasta privește un element constitutiv al infracțiunii.

a.- eroarea de fapt în cazul faptelor săvârșite cu intenție.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în eroarea de fapt cu privire la o stare, situație sau împrejurare care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracțiunii, nu este infracțiune și pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală (articolul 51 alineat 1 Cod penal).

b.- dacă fapta sa este incriminată atât atunci când este săvârșită cu intenție, cât și atunci când este săvârșită din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăția și deci caracterul penal al faptei și atunci când este săvârșită din culpă, nu numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăși rezultatul culpei (articolul 51 alineat 3 Cod penal).

Dacă făptuitorul acționează din grabă și neatenție, fără să cunoască existența unei stări, situații împrejurări care constituie element al unei infracțiuni din culpă, eroarea nu mai conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind imputabilă făptuitorului, care trebuie să acționeze mai diligent.

B.- Efectele erorii de fapt, asupra circumstanțelor. Și în cazul când eroarea de fapt privește o stare, o situație, o împrejurare ce constituie element de circumstanțiere, efectele acesteia sunt diferențiate după cum fapta este incriminată când este săvârșită cu intenție, ori din culpă, sau numai din culpă.

Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanțe de agravare ale unor infracțiuni intenționate , iar când poartă asupra unei circumstanțe agravante la o infracțiune incriminată și atunci când este săvârșită din culpă va duce la înlăturarea ei numai dacă necunoașterea sau cunoașterea greșită a stării situației, împrejurării ce constituie circumstanțe de agravare nu este ea însăși rezultatul culpei.

Eroarea cu privire la o normă penală sau eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (articolul 51 alineat 4 Cod penal). Este consecința firească a faptului că legea penală trebuie cunoscută de toți destinatarii care trebuie să-și conformeze conduita existențelor ei. Deci se aplică principiul că „nu se poate invoca necunoașterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră „nomo consetur legem ignorare”. Eroarea cu privire la o normă extrapenală este posibilă cel mai adesea în situațiile în care normele incriminatoare prevăd ca element constitutiv al unei infracțiuni condiția săvârșirii unei fapte „pe nedrept”, sau „contra dispozițiilor legale”.

CAPITOLUL 4: PARTICULARITĂȚI PRIVIND VINOVĂȚIA ÎN DREPTUL PENAL ROMÂNESC

Intenția, ca formă a vinovăției, prezintă unele particularități, întrucât spre deosebire de celelalte forme ale vinovăției poate avea în structura sa două elemente suplimentare, și anume intenția și scopul.

În timp ce, ca trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția poate exista în oricare din formele ei, ca latură subiectivă concretă a conținutului unei infracțiuni determinate ea nu poate exista decât în forma anume prevăzută de lege, și anume a intenției, culpei sau intenției depășite.

Prin mobil al infracțiunii se înțelege impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, punerea în executare a acesteia. În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, considerându-se că prezența vinovăției este suficientă pentru a atribui faptei pericolul social al unei infracțiuni.

Mobilul infracțiunii, elementul care îl determină pe infractor să acționeze, constituie un element al tipicității doar atunci când este prevăzut de norma de incriminare. Mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracțiunii sau ca o circumstanță agravantă. Mobilul constituie element al formei de bază a infracțiunii, de exemplu, în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (articolul 247 Cod penal), când îngrădirea exercițiului unor drepturi se face pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie și reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material (articolul 175 litera b Cod penal).

Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea diverselor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social al faptei și a periculozității persoanei infractorului care constituie criterii de individualizare a persoanei.

Prin scop al infracțiunii se înțelege obiectul urmărit de făptuitor – de regulă, schimbarea în realitatea obiectivă – prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Scopul poate fi imediat și final. Scopul este nerelevant din punct de vedere al existenței infracțiunii, în forma simplă sau într-o formă calificată, din cunoașterea lui se pot trage concluzii cu privire la mobilul infracțiunii. Scopul urmărit de făptuitor trebuie cunoscut și în celelalte situații, deoarece el este unul din criteriile ce servesc la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei săvârșite și a periculozității persoanei făptuitorului și implicit la individualizarea pedepsei.

Scopul infracțiunii nu apare însă ca un element al tipicității decât în situația în care el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, caz în care este numit și scop special.

Scopul este un element suplimentar al intenției și evidențiază finalitatea urmărită de infractor prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (a acțiunii sau inacțiunii pe care o presupune aceasta).

Scopul urmărit de persoana care săvârșește o infracțiune determină existența unei intenții calificate și se analizează în strânsă legătură cu aceasta.

Scopul, în structura incriminării tip, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază cât și ca element al formei agravate. De exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul infracțiunii de furt, dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însușirii, fapta nu va constitui furt sau în cazul asocierii în vederea comiterii de infracțiuni, căci în absența scopului ilicit, asocierea nu are relevanță penală. Scopul constituie un element de agravare în cazul omorului, dacă acesta este săvârșit pentru a înlesni sau ascunde o tâlhărie sau piraterie (articolul 176 litera d Cod penal).

În doctrina penală românească, s-a apreciat că existența unui scop special în conținutul normei de incriminare indică faptul că acea infracțiune nu poate fi comisă decât cu intenție directă. În doctrina străină s-a arătat că existența scopului special nu este incompatibilă întotdeauna cu intenția eventuală. Atunci când caracterul eventual al intenției nu privește scopul, ci un alt element de care depinde existența faptei, cele două elemente sunt compatibile. Spre exemplu, infractorul dorește să ia un bun, dar nu știe cu certitudine dacă este al său sau nu. Dacă totuși decide să îl sustragă, el își asumă riscul luării unui bun al altuia, astfel că furtul va fi comis cu intenție eventuală.Mobilul sau motivul infracțiunii pune in evidență determinanții psihici, subiectivi care dau impulsul intern al trecerii la faptă, cum sunt resentimentele, pasiunile, dorințele, pornirile, tendințele etc. reprezentând cauzele interne ale conduitei antisociale.

În sistemul Noului Cod penal, mobilul infracțiunii poate îndeplini mai multe funcții:

– funcția de a crea infracțiuni,

– funcția de a crea circumstanțe generale de agravare a pedepsei,

– funcția de a crea o circumstanță legală generală de atenuare

– funcția de a servi la individualizarea pedepsei.

Spre deosebire de mobil, care reflectă elementele de determinare conștientă a conduitei ilicite (cauzele interne ale acesteia), scopul care este și el caracteristic, în general, activității voluntare, reflecta rezultatul spre care acesta tinde.

Ca și mobilul, și scopul îndeplinește aceleași funcții, mai puțin pe cea de a crea circumstanțe agravante cu caracter general.

Mobilul determinat și scopul urmărit de făptuitor în momentul săvârșirii faptei ajută la evaluarea in concreto de către organele de urmărire penală și de instanțele de judecată a pericolului social specific sau concret caracterizează o faptă.

Existența elementelor laturii subiective a infracțiunii nu poate fi presupusă, ea trebuie dovedită întotdeauna. Stabilirea exactă, în fiecare caz în parte, a formei și a modalității vinovăției ce caracterizează fapta concretă nu este o operație ușor de făcut. Este mai greu a deosebi intenția directă de cea indirectă sau intenția indirectă de culpa cu prevedere decât a distinge intenția directă de culpă fără prevedere.

CONCLUZII

Întregul edificiu al dreptului penal român are ca fundament principiul răspunderii subiective, astfel că nu este suficient să se constate o încălcare în sens material a unei dispoziții a legii penale, adică săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală – ci, pentru a se putea angaja răspunderea penală, trebuie în plus demonstrat faptul că persoana în cauză avea reprezentarea faptei sale și ar fi putut avea o conduită conformă cu cerințele legale.

Voința reprezintă un proces psihic ce stă la baza manifestării exterioare prin care o persoană își realizează scopurile urmărite. Voința în săvârșirea faptei persoanei fizice este o condiție esențială pentru existența vinovăției ca trăsătură a infracțiunii nu numai atunci când ea se prezintă sub forma acțiunii, ci și în varianta în care apare sub forma inacțiunii. În mod obișnuit oamenii dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina și de a fi stăpâni pe faptele lor, motiv pentru care voința de a săvârși actul socialmente periculos este prezumată până la proba contrarie.

Vinovăția este un element esențial al infracțiunii, care determină deseori dificultăți în procesul de probațiune. În special în cazul infracțiunilor intenționate, stabilirea vinovăției ridică probleme deosebite (de exemplu, în cazul infracțiunii de uz de fals, când trebuie să se demonstreze faptul că persoana care săvârșește infracțiunea cunoștea că înscrisul pe care îl folosește este fals). Pentru stabilirea vinovăției unei persoane, trebuie avute în vedere toate fenomenele și procesele psihice care precedă și însoțesc realizarea actului de conduită și alcătuiesc latura internă, psihică a acestuia.

Aceasta reflectă aspectul subiectiv al unei infracțiuni și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia. Ca și atitudine psihică, a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările acesteia, vinovăția reprezintă rezultatul interacțiunii a doi factori. Unul este conștiința și al doilea este voința. Într-adevăr, vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama de faptul că are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos precum și a faptului că săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.

O problemă deosebită o reprezintă cazul infractorilor minori, fiind necesar să se stabilească existența discernământului în momentul comiterii faptei.

Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracțiune și pentru dozarea cât mai justă a pedepsei,nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a comis fapta cu vinovăție, ci mai este necesar a se stabili și forma de vinovăția cu care a acționat.

Întervenția uneia dintre cauzele care înlătură vinovăția are ca finalitate inexistența caracterului penal al faptei comise, chiar dacă aceasta prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală.

Vinovăția, presupunând un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice, nu își găsește locul în acele situații în care, datorită unor circumstanțe excepționale în care acesta s-a găsit, nu era posibil un alt comportament. În doctrină nu există un consens cu privire la calificarea acestei condiții și cu domeniul său de incidență.

BIBLIOGRAFIE

C. BULAI, B. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, ed. Universul Juridic, București,

D. M. COSTIN, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, ed. Universul juridic, București, 2010,

F. STRETEANU, R. CHIRIȚĂ, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II a, ed. C.H. Beck, București, 2007

A. BOROI, Drept penal-partea generală, Ed. Ch. Beck, București, 2010,

A. BOROI, Drept penal. Partea generală, ed. C.H.Beck, București, 2006

G. ANTONIU, Vinovăția penală, ed. Academiei Române, București, 1995

F. SANDU, Criminologie teoretică și aplicată, Editura Universul Juridic, București,2005

M. A. HOTCA, Noul Cod penal și Codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, ed. Hamangiu, București, 2009

G. NISTOREANU, A. BOROI, Drept penal,-partea generală, Editura ALL Beck, București, 2002

J. PRADEL, Droit penal europeen, 1999

F. SANDU, Marius Pantea, Considerații generale privind răspunderea penală a persoanei juridice, Revista de investigare a criminalității nr. 1/2011, ed. Universul Juridic

E. C. VERDEș, Tendințe în abordarea teoretică a răspunderii juridice. Privire specială asupra relației dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală. Teză de doctorat, București, 2010

N. GIURGIU, R. SIMION, Drept penal general

M.-S. GODEA, R.-B. GODEA, Drept penal – partea generală

F. STRETEANU, Drept penal.Partea generală – suport de curs

Codul Penal al României

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5532/2004

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2360/2004, BJCD 2004, ed. All Beck, 2005

BIBLIOGRAFIE

C. BULAI, B. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, ed. Universul Juridic, București,

D. M. COSTIN, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, ed. Universul juridic, București, 2010,

F. STRETEANU, R. CHIRIȚĂ, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II a, ed. C.H. Beck, București, 2007

A. BOROI, Drept penal-partea generală, Ed. Ch. Beck, București, 2010,

A. BOROI, Drept penal. Partea generală, ed. C.H.Beck, București, 2006

G. ANTONIU, Vinovăția penală, ed. Academiei Române, București, 1995

F. SANDU, Criminologie teoretică și aplicată, Editura Universul Juridic, București,2005

M. A. HOTCA, Noul Cod penal și Codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, ed. Hamangiu, București, 2009

G. NISTOREANU, A. BOROI, Drept penal,-partea generală, Editura ALL Beck, București, 2002

J. PRADEL, Droit penal europeen, 1999

F. SANDU, Marius Pantea, Considerații generale privind răspunderea penală a persoanei juridice, Revista de investigare a criminalității nr. 1/2011, ed. Universul Juridic

E. C. VERDEș, Tendințe în abordarea teoretică a răspunderii juridice. Privire specială asupra relației dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală. Teză de doctorat, București, 2010

N. GIURGIU, R. SIMION, Drept penal general

M.-S. GODEA, R.-B. GODEA, Drept penal – partea generală

F. STRETEANU, Drept penal.Partea generală – suport de curs

Codul Penal al României

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5532/2004

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2360/2004, BJCD 2004, ed. All Beck, 2005