.viitorul Arhitecturii Institutionale Si Implicatiile Asupra Pescpesa
CUPRINS
=== 222.l ===
CAP. I. UNIUNEA EUROPEANĂ –ISTORIC. PRINCIPALELE TRATATE DE CONSTITUIRE
La sfârșitul primului război mondial o mare parte din economia europeană era distrusă. Alianța din timpul războiului, încheiată în Occident nu mai era valabilă, iar în Estul Europei, Uniunea Sovietică își mărea sferele de influență.
Eșuarea Conferinței postbelice de la Moscova a însemnat sfârșitul pactului de război dintre Occident și Uniunea Sovietică. Europa s-a aflat sub dominația celor două puteri, Rusia și America, deși în două moduri diferite. Europa Occidentală a acelui timp se temea de puterea Uniunii Sovietice și făcea eforturi pentru a găsi soluția potrivită combaterii puterii ei militare.
La numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei și cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroșima, reprezentanții a 50 de națiuni au semnat „Carta Națiunilor Unite”în 1945, la San Francisco în SUA.
În anul 1946, în cadrul unui discurs istoric ținut la Zurich, în Elveția, primul-ministru de război al Marii Britanii, Winston Churchil, vorbea despre necesitatea existenței unor așa – zise „State Unite ale Europei”. Vara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul reconstruirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutor tuturor țărilor din regiune, dar nu a fost acceptat decât de cele care urmau să constituie Europa Occidentală.
La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchil a prezentat opiniile sale despre viitorul Europei după cel de-al dolilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei.
Primul pas a fost făcut la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg., Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia. Principalul rol al acestuia nu s-a circumscris domeniului militar și economic, ci domeniului social și cultural. Prima concretizare în acest sens a fost semnarea la Roma, în 1950 a Convenției Europene a drepturilor omului.
În aceeași perioadă, în plan econmic, a fost lansat Planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăți economice și sociale la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar pe plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Atlanticului de Nord.
O dată cu lansarea în cadrul unei Conferințe de presă cce a avut la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schuman”se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunității europene. S-a trecut la adoptarea Tratatului care a stabilit Comunitatea Europeană a cărbunelui și Oțelului – CECO – la 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. La acest tratat au aderat șase state, pruintre care, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxembourg și Olanda. Marea Britanie nu a aderat la aceste principii, deoarece avea unele temeri privind abandonarea suveranității și realizarea bunăstării naționale și din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a constituit un Comitet de Reprezentanți guvernamentali, a cărui președinție a fost încredințată lui Paul-Henry Spaak. Raportul întocmit de acel comitet, denumit și raportul „Spaak” a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, și a evidențiat măsuri necesare pentru edificarea unei piețe comune. Raportul a stabilit o uniune vamală, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politcă agricolă comună. Raportul „Spaak” a fost adoptat de către cei șase miniștri de externe ai statelor menționate la Veneția, la 29 mai 1956, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate. La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind institirea unei Comunității Europene a Energiei Atomice, care împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităților europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Prin acest tratat, se dorea promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special pentru crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, afirmarea identității pe scena internațională în special în punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor retorsitanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, asigurându-se siguranța și securitatea popoarelor lor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor.
Tratatul de la Maastricht a cuprins șapte titluri. Primul Titlu – se referă la trăsăturile și obiectivele Uniunii europene ce a fost instituită. Titlul II conține dispoziții de modificare a tratatului instituind CECO și EURATOM. Tilul III se referă la politica externă și de securitate comună. Titlul VI face referiri la cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne, Titlul VII, dispoziții finale. Tratatul de la Maastricht a instituit cei trei piloni ai Uniunii Europene: Pilonul unu sau fundamentul, se referă la cele trei Comunități Europene, al doilea pilon, PESC, politica Externă și de Securitate Comună, și pilonul III, cel al Justiției și Afacerilor Interne.
Tratatul de la Maastricht a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam.
CAP. II. POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ – PESC
II.1. Definirea conceptului de „securitate”
În opinia specialiștilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entități statale, este asigurată dacă se ține cont de următoarele cinci componente: componenta politica a securității, componenta militară, componenta economică, componenta societală și cea ecologică.
Problematica securității nu se confundă cu funcționarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la amenințările care, prin dimensiunile menționate, pun în pericol existența statului.
Securitatea politică, se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernământ și a ideologiilor care le legitimează.
Componenta militară a securității privește interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive și al capacităților defensive ale statelor, împreună cu percepția statelor despre intențiile celorlalți pareticipanți la viața internațională.
Securitatea economică privește accesul la resurse, finanțare și piețe necesare pentru a susține nivele acceptabile ale dezvoltării și puterii statului.
Securitatea societală, se referă la menținerea, procesului de evoluție, a identității naționale colective, a modelelor tradiționale ale limbii, culturii, religiei și obicieiurilor unui popor.
Securitatea mediului înconjurător este una dintre componentele importante ale conceptului de securitate, alături de celelalte componente.
II.2. Geneza și evoluția conceptului conceptului PESC/PESA; De la PESC la PESA
Cele două politici au debutat de jure la începutul anilor ‘90 în contextul modificărilor geopolitice din Europa provocate de căderea Cortinei de fier și au fost introduse prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa care definesc destul de bine Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) – pilonul II al UE. Pe de altă parte, deciziile Consiliului European din 1999, de la Koln și Helsinki, privind constituirea forței de reacție rapidă europeană și a instituțiilor politice și militare de conducere și reevaluările susccesive ale acestor decizii, de la Feira, Bruxelles, Nisa, Goteborg, Laeken, Salonic din anii 2001-2004, sunt pași semnificativi în privința extinderii PESC spre o dimensiune de apărare și de securitate a UE – politica europeană de securitate și apărare – PESA.
O primă etapă a dezvoltării dimensiunii de securitate a Europei post-belice a debutat cu semnarea în 1948 a Tratatului de colaborare economică, social-culturală și de apărare colectivă la Bruxelles de către 5 țări vest-europene: Belgia, Franța, Luxemburg, Marea Britanie și Olanda, pe baza căruia a fost înființată Uniunea Occidentală. Ulterior, în 1955, ca urmare a Acordului de la Paris din 1954, prin care au fost acceptate în organizație Italia și Germania, denumirea organizaței este schimbată în Uniunea Europei Occidentale (UEO). Trebuie remarcat faptul că odată cu apariția în 1949 a NATO, responsabilitățile militare ale Uniunii Occidentale au fost practic preluate de către Alianța Nord-Atlantică. De asemenea, în paralel cu lansarea proiectului Comunității europene a cărbunelui și oțelului, oficialii europeni au pus în dezbatere problema creării unei comunități asemănătoare în domeniul apărării. Deși negocierile au fost finalizate cu succes și părțile au semnat tratatul de înființare a Comunității europene a apărării, proiectul acesteia a eșuat ca urmare a neratificării tratatului de către parlamentul francez în anul 1955.
La începutul anilor ‘70 la nivelul Comunității Europene (CEE) se instituie un mecanism de cooperare politică între statele membre. Rolul acestui mecanism era de a oferi un cadru de concertare între politicile externe ale statelor membre și de forjare, în măsura posibilităților, a unor conduite comune a CEE în privința problemelor internaționale. În ceea ce privește UEO după o perioadă de lungă hibernare, în urma declarației de la Roma din 1984 urmează un proces de reactivare a organizației. În urma adoptării, la nivelul CEE a Actului Unic European din 1987 (actul de naștere al pieței unice europene) , UEO este considerată ca un potențial element al consolidării CEE pe dimensiunea de securitate. În sprijinul acestei dezvoltări, într-o reuniune a Consiliului UEO la nivelul miniștrilor de Externe și ai Apărării desfășurată la Haga în 1987, a fost adoptată o “platformă asupra intereselor europene în domeniul securității” în care se exprima hotărârea aliaților europeni , membri ai UEO, de a consolida pilonul european al NATO și de a conferi Europei integrate o dimensiune de securitate și de apărare. În același timp, avea loc și o extindere a UEO în paralel cu cea a CEE/UE, astfel încât după accesul lor în CEE/UE în 1986, Spania și Portugalia devin membre ale UEO în 1990, iar Grecia le urmează în 1995.
În 1992, cu ocazia reuniunii Consiliului UEO de la Petersberg, în Germania, s-a decis extinderea spectrului de misiuni pe care le poate îndeplini UEO, în afara celor prevăzute de articolul 5 (apărarea colectivă), respectiv la misiuni umanitare și de menținere a păcii. În urma deciziei de la Petersberg sunt înființate unele structuri permanente destinate îndeplinirii unor astfel de misiuni, precum Celula de planificare a situațiilor de criză. In cursul anului 1993, ca o consecință a procesului de apropiere a UEO de UE s-a dispus mutarea sediului Consiliului și al Secretariatului UEO de la Londra la Bruxelles.
La rândul său, UE înscria în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare din 1993, prevederea referitoare la politica externă și de securitate comună a UE (pilonul II al UE) despre care se afirma că ar putea conduce în timp la o politică de apărare comună. Summitul și Tratatul de la Amsterdam din 1998 au condus la apariția unei noi instituții, respectiv cea de înalt responsabil pentru PESC, prin care se spera realizarea premiselor pentru apariția unei voci unice europene în domeniul politicii externe și securității internaționale.
Dezvoltarea dimensiunii politice și de securitate a construcției europene a primit un impuls politic ca urmare a lansării monedei unice europene la 1 ianuarie 1999 și a rezultatelor summit-urilor franco-britanic și franco-germane din 1998 și 1999 de la St. Malo și Toulouse, consacrate temei apărării comune europene. De asemenea deciziile luate de Consiliile Europene de la Koln și Helsinki, în iunie, respectiv decembrie 1999 în privința operaționalizării până în 2003 a Forței europene de reacție rapidă și creării structurilor politico-militare de conducere au dat un impuls important în vederea realizării efective a PESC/PESA.
O problemă aparte a PESC/PESA o reprezintă înzestrarea cu echipament și armament. Ca urmare a dificultăților pe care le-au întâmpinat industriile de apărare din țările UE, după încetarera războiului rece, firmele specializate au resimțit necesitatea unei cooperări transnaționale. Ulterior această problemă a fost preluată la nivelul decidenților politici și a fost creat un organism european Grupul de Armament al Europei Occidentale care să se ocupe de coordonarea politicilor de producere, de achiziții și de înzestrare în domeniul armamentului din țările membre ale UE. Ulterior datorită convergenței la nivelul membrilor UE, în anul 2003 se decide înființarea unei Agenții Europene de Apărare responsabilă de coordonarea politicilor naționale în domeniul capacităților de apărare și de facilitarea cooperarea mai strânsă între firmele din domeniul industriei de apărare, atât în producție cât și în exportul de echipamente și tehnică militare, pe piața UE și pe alte piețe.
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securități prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfințând gradual translația unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles.
UEO a devenit relevantă în condițiile transformării instituționale a Comunității Europene, respectiv revizuirea Tratatului de la Roma sub forma Tratatului de la Maastricht din 1992, și implicit apariția UE. Totodată în contextul noii configurații a UE, dimensiunii economice i s-au alăturat două politici europene – PILONUL II – PESC, respectiv PILONUL III – JAI. UEO a devenit parte integrantă a procesului de implementare PESC, în special pentru acele acțiuni și poziții comune ce aveau o componentă militară.
În ciuda disensiunilor existente la nivelul statelor membre UE, Tratatul de la Amsterdam a înglobat așa numitele misiuni de tip Petersberg, stabilindu-se, pentru prima dată, elemente de bază a relației instituționale UE – NATO. Un punct de cotitură în evoluția UEO a fost reprezentat de ratificarea Tratalui de la Amsterdam, prin care se cerea crearea condițiilor necesare, cel puțin în plan juridic, pentru absorbția funcțiilor UEO în cadrul instituțional al UE. În același timp, prin adoptarea noului Tratat s-a întărit demersul de securitate european, vizând crearea unei relații speciale între cele două organizații, prin lansarea Politicii Europene și de Securitate Comună, cu impact direct asupra creșterii vizibilității Uniunii Europene în sfera problematicii de securitate și apărare. În ciuda disponibilităților statelor membre UE în ceea ce privește consolidarea dimensiunii de securitate și apărare la nivel european, procesul de preluare a funcțiilor UEO nu beneficia de o abordare cuprinzătoare, elementele constitutive ale acestei organizații nefiind abordate în vederea integrării instituționale.
Eșecul pe care l-a înregistrat UEO se datorează în primul rând faptului că, în ciuda demersurilor vizând întărirea capabilităților operaționale, UEO nu a avut o structură independentă de comandă, capacități de colectare a informațiilor extrem de reduse și, în special, capacitate minimă în cee ce privește proiectarea forței.
Asfel cu prilejul reuniunii de la Koln, a Consiliului European, iunie 1999, s-a lansat conceptul despre viitorul CESDP – Common Security and Defense Policy, interesul manifest al statelor membre. Cu acest prilej s-a convenit dezvoltarea unor capabilități europene de reacție rapidă, autonome, care să poată fi dislocate în termen de 60 de zile, putând fi menținute în teatru pentru o durată de până la un an. Se dorea înglobarea unor funcții militare de către UE, funcții care erau preluate de la UEO, în domeniul securității și apărării.
Politica Europeană de Securitate și Apărare a cunoscut după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam o serie de evoluții, beneficiind de interesul mai multor state membre UE, precum Germania, Finlanda, Franța.
În acest context, se impune a fi subliniat rolul pe care președințiile Consiliului European din perioada 1999-2000 l-au avut pentru accelerarea procesului de definire și de consolidare a dimensiunii de securitate și apărare la nivel european. Evoluția conceptului de Politică Externă și de Securitate Comună a determinat și numirea în funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună a lui Javier Solana, octombrie 1999.
Procesul de constituire a structurilor și capabilităților europene în domeniul securității și apărării a căpătat noi valențe prin lansarea în cadrul Consiliului European de la Helsinki, decembrie 1999 a așa numitului “Helsinki Headline Goal”, prin intermediul căruia se defineau principalele elemente relative la capacitatea de reacție rapidă a UE, asumată prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivul UE viza constituirea până la sfârșitul anului 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă totalizând 50-60.000 de militari.
În perioada 2001 – 2002, se poate vorbi de un adevărat blocaj în ceea ce privește acordul NATO – UE, cauzele acestei situații rezultă din abordările naționale rigide, dintre care se distinge Turcia a cărei poziție este strâns legată atât de problema cipriotă și accederea Ciprului în UE, cât și de propriul statut în ceea ce privește accederea ei în UE. În decembrie 2001 s-a reușit, grației inițiativei britanice, identificarea unei formule de compromis, Documentul Ankara, prin care Turcia abandona pretențiile vizând participarea cu drepturi depline în cadrul PESA, în schimbul unor garanții potrivit cărora la nivelul PESA nu se vor lua decizii care să afecteze vreul aliat, nemembru al UE. Grecia refuză să accepte prevederile Documentului de la Ankara.
Toate aceste progrese au culminat cu semnarea acordului UE – NATO, de la Copenhaga, 20-21 decembrie 2002, privind punerea la dispoziție a mijloacelor și capabilităților ale Alianței Nord- Atlantice. Obstacolele au fost depășite ca urmare a angajamentului UE vizând restricționarea participării în cadrul PESA a noilor membrii din Mediterană – Malta și Cipru, dublat de asigurările potrivit cărora PESA nu va fi folosită împotriva unui stat membru NATO, nemembru UE.
Uniunea Europeană și-a manifestat disponibilitatea de a iniția un proces de evaluare, sfârșitul lui 2004 a modului în care Turcia răspunde criteriilor de la Copenhaga în urma căruia se decide oportunitatea deschiderii negocierilor în vederea integrării.
Prin declarația comună NATO – UE din 2002, cele două organisme reafirmau angajamentul pentru intensificarea cooperării în planul securității și apărării.
În luna decembrie 2002 a fost semnat de către Secretarul General NATO și Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate Comună acordul UE – NATO pentru punerea la dispoziția UE a capabilităților de planificare și logistica NATO. Asfel s-a depășit blocajul survenit ca urmarea opziției Turciei față de această problemă.
Dacă avem în vedere relația NATO-UE, trebuie aminitit faptul că la nivelul Uniunii Europene, s-a adoptat Strategia de Securitate a Uniunii Europene. Documentul prezintă provocările globale pe de o parte dar și pericolele pe care le întâmpină UE, conflicte, pauperitate, epidemii, colapsuri economice, precum șin principalele amenințări la adresa securității. Titlul acestui prim capitol – The Security Environment: Global Challenges and Key Threats – reflectă mai bine conținutul acestui document faptul că se referă nu numai la noile amenințări – varianta de la Salonic, ci abordează și provocările globale și amenințările cheie ale mediului de securitate. Acestea sunt:
terorismul, pentru care UE reprezintă atât o țintă, cât și un teren de desfășurare;
proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele regionale;
disoluția puterii statale;
crima organizată (drogurile și traficul de arme, comerțul cu ființe umane, migrația ilegală).
Referitor la lista amenințărilor cheie la adresa securității, ea include acum și conflicte regionale. Totodată, proliferarea armelor de distrugere în masă nu mai este singura și cea mai importantă amenințare ci poate determina, genera și apariția altor amenințări.
Textul Strategiei de Securitate subliniază explicit legătura dintre aspectele interne și externe ale securității interne și externe într-o societate deschisă. Securitatea este considerată o precondiție a dezvoltării. Sunt avute în vedere continuarea și dezvoltarea măsurilor instituite după atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001, precum mandatul european de arestare, măsuri împotriva finanțării terorismului, Acordul de cooperare judiciară cu SUA, precum și lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă și a celor convenționale.
Trebuie menționat faptul că politica de apărare și de securitate face parte integrantă din politica de apărare și de securitate comună. În acest sens se pune problema relației care există între Uniunea Europeană și Organizația Atlanticului de Nord. Proiectul noii Constituții prevede o serie de principii după care funcționează Uniunea Europeană sunt: principiul solidarității, al subsidiarității, al proporționalității, principiul democrației participative, principiul democrației reprezentative.
II. 3. Obiectivele PESC desprinse din prevederile tratatelor de constituire a UE:
Salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii,
Întărirea securității UE și a statelor membre;
Menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris;
Promovarea cooperării internaționale;
Dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, ca și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru a atinge aceste obiective, două sunt metodele prevăzute în tratat UE și care stipulează totodată obligațiile statelor membre privind punerea în practică a acestei politici: pozițiile comune menite să sistematizeze și să coordoneze mai bine cooperarea și acțiunile comune, care permit mobilizarea resurselor disponibile pentru a atinge obiectivele vizate. Instrumentele PESC: pozițiile pot să se refere la orientări fundamentale sau la intervenții concrete, în timp ce acțiunile se pot limita la măsuri diplomatice sau administrative ad-hoc.
II.4. Evoluția PESC/PESA din perspectiva Tratatele de la Amsterdam și Nisa
În urma acestor tratate, PESC își conservă caracterul defensiv, vizând savgardarea integrității UE și apărarea frontierelor exterioare, în conformitate cu principiile internaționale (Carta Națiunilor Unite, Actul final de la Helsinki).
Se prevede un nou instrument de acțiune: strategiile comune, având un caracter mult mai concret din moment ce sunt precizate obiectivele, durata și mijloacele care trebuie asigurate de UE și statele membre.
Se reafirmă necesitatea unei apropieri de Uniunea Europei Occidentale și posibilitatea unei cooperări în materie de armament, ca și dreptul de a participa pe picior de egalitate la misiunile de tip Petersberg (misiuni umanitare, de menținere sau restabilire a păcii, gestiunea crizelor).
Se extinde votul cu majoritate calificată în sânul Consiliului (articolul 23.2 TUE), în timp ce principiul abținerii constructive permite statelor să nu ia parte la o decizie, fără a împiedica însă acțiunea celorlalte. Astfel, deși se menține caracterul interguvernamental al PESC, anumite dispoziții par a marca o evoluție spre o anumită „comunitizare” (votul cu majoritate calificată).
Consiliul European de la Cologne l-a desemnat, la 2 iunie 1999 pe Javier Solana, pe atunci secretar general al NATO pentru a ocupa postul de însărcinat cu politica externă și de apărare comună a Uniunii Europene.
Absența recunoașterii formale a personalității internaționale a Uniunii Europene nu pare un argument decisiv pentru a i-o refuza, ceea ce permite ca, atunci când este vorba de PESC sau JAI, acestea să acționeze în ordinea juridică internațională ca entitate comparabilă cu statul.
Precizări:
Articolul 11 din Tratatul de la Amsterdam a suprimat referirea la statele membre (Uniunea definește și instituie o politică externă și de securitate comună…față de vechea formulare din Tratatul de la Maastricht – articolul J.1: Uniunea și statele sale membre definesc și instituie o politică externă și de securitate comună…), PESC este deci a UE.
Articolul 18 TUE stipulează posibilitatea desemnării unui reprezentat al UE– Consiliul poate, de fiecare dată când consideră necesar, să numească un reprezentatnt special căruia îi conferă un mandat cu privire la anumite problemele de politică.
Articolul 24 TUE autorizează Uniunea Europeană să încheie acorduri internaționale în cadrul Titlului V și sau VI (PESC și JAI) și nimic nu lasă să înțelaegă ca aceasta acționează în numele statelor membre.
Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), aduce următoarele modificări:
extinderea votului cu majoritate calificată;
întărirea eficacității și vizibilității acțiunii exterioare a Uniunii Europene – art.24 – Consiliul statuează în unanimitate atunci când acordul încheiat (cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale) privește o problemă pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de decizii interne;
atunci când acordul pune în aplicare o acțiune sau poziție comună, Consiliul statuează cu majoritate calificată;
încredințarea controlului politic și a connducerii strategice a operațiunilor de gestiune a crizelor Comitetului politic și de securitate;
dezvoltarea conceptului de cooperare întărită și a asocierii Comisiei la această procedură.
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană, a construit baza unei securități prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfințind translația unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles.
Dacă luăm în considerare momentul creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 1950 când, pentru a permite acest lucru, franța, Germania, Italia, Belgia, Luxembourg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene, inițiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1945) de cătr Franța, din cauza neînțelegerilor politice dintre țările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunității Economice Europene, dorința de a reîncepe construcția politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christain Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961 –1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărăsească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare. În 1969, la Summit-ul de la Haga, cei 6 membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastrcht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (QMV) pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniului managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, în sensul intervențiilor militare și/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare.
În ceea ce privește forțele armate comune, ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franța și Germania care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autonome. Inițiativa continuă cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysee. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, înnconformitate cu art. 5 al Tratatului fondator al UEO, să mențină pacea și să asigure asistența umanitară în afara zonei de acțiune a NATO. Forțele europene sunt puse la dispoziția UEO, fiecare având atribuții diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declarația de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:
contribuția la apărarea comună a Aliaților europeni;
intervenții umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanții europeni din zonele de conflict;
misiuni de menținere a păcii;
intervenții ale forțelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.
Un moment important din istoria PESC europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declarația Comună asupra Apărării europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea europeană să aibă capacitatea pentru acțiuni autonome, susținută de forțe credibile militare, mijloacele pentru a decide folosirea lor și pregătirea de a o face. Era o schimbare a istorică a poziției britanice, care până atunci se situase undeva între indiferență și opoziție față de o politică de Securitate și Apărare Comună în Europa. Această schimbare reflectă o poziție similară a francezilor în raport cu participarea la structurilor militare integate ale NATO, în momentul în care Alianța reforma structurilor de comandă. Respectându-și însă partenerii americani tradiționali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune; totodată propuneau că uniunea să se ocupe de funcțiile pollitice ale UEO, iar NATO de cele militare.
Totuși, momentul crucial al solidificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Koln de a face PESC să fuzinioze cu UEO.
Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, a adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Koln, introducându-se pentru prima dată cifre și termene concrete pentru forța comună de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfășura, într-un interval de 60 de zile și pentru cel puțin un an, forțe militare numîrând 50.000 – 60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de tip Petersberg, se preciza în Concluziile președinției finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În același timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid și posibilitatea contribuției acestora la managementul militar al crizelor de către UE.
Ultimele date arată că proiectul avansează rapid. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniștrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experții militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forță de 80.000 de persoane, susținută de 350 de avioane de luptă și 80 de nave militare. Acest lucru ar însemna că uniunea, în orice moment trebuie să aibă 240.000 de soldați pregătiți de intervenție, datorită rotațiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenției. Experții au stabilit un catalog de forțe, iar primele contribuții naționale au fost ănaintate în cadrul reuniunii Miniștrilor apărării din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru început, britanicii și-au propus să participe la această forță europeană cu 14.ooo de soldați și aproape două trimi din marina regală, nemții vor aloca aproximativ 12.500 de soldați și tehnică blindată, francezii 12.ooo de oameni și tehnică radar.
II.5. Relația UE – NATO între complementaritate și competiție
Foarte mulți autori au dezbătut intens relația dintre UE-NATO, pornind de la cei doi termeni, și anume alianță sau competiție.
Idealul wilsonian al unei ordini internaționale, bazată pe un devotament comun față de instituțiile democratice în care disputelele trebuie să se rezolve prin negociere nu numai prin război a triumfat în rândul națiunilor de pe țărmurile Atlanticului de Nord. În regiunea atlantică războiul nu mai este acceptat ca instrument al politicii; în ultima jumătate de secol forța a fost folosită numai la periferia Europei și între grupurile etnice, nu între state, națiuni tradiționale. Când Uniunea Sovietică a devenit amenințătoare a luat naștere NATO. Când vorbim despre NATO, vorbim despre o alianță militară care există pentru a împiedica reapariția unei puteri hegemonice care să se opună Europei. În prezent afirmațiile despre Alianță ca fiind una militară tind să fie înlocuite cu acea doctrină a securității colective. O alianță ia naștere atunci când un grup de națiuni hotărăște să apere un teritoriu sau o cauză anume trasând o linie de demarcație a cărei violare constituie un casus beli; spre deosebire de un sistem de securitate colectivă care nu definește nici teritoriul care trebuie apărat, nici mijloacele sau aparatura care urmează a fi folosite, este mai mult un concept juridic. Deși termenii de alianță și de securitate sunt folosite adesea unul în locul celuilalt, cele două concepte sunt incompatibile.
Având în vedere evoluția Uniunii Europene, relația care se naște între integrarea europeană și cooperarea atlantică în ceea ce privește politica europeană de securitate și de apărare comună, este una foarte complexă. Liderii europeni sunt implicați în procesul privind lărgirea Uniunii Europene, adaptarea instituțiilor și adoptarea unor legislații commune, își propun propriile priorități și termene. Proiectele legate de cooperarea atlantică sau alte chestiuni pe termen lung par mai puțin urgente și, în absența unei crize immediate mai puțin importante. Modul cum va evolua integrarea europeană, va afecta la cel mai înalt nivel procesul consultării atlantice.
Rolul de lider jucat de SUA în sânul alianței, recunoscut în mod tacit de ceilalalți aliați, constituie cheia înțelegerii pe de-o parte a funcționalității și eficienței mașinăriei aliate, dar, pe de altă parte, și a repetatelor solicitări de realizare a unui alt tip de parteneriat trans-atlantic. Identitatea Europeană de Securitate și de Apărare (ESDI) a fost lansată la jumătatea anilor '90 poate și din nevoia de a reechilibra o relație în care partenerul mai puternic devenise între timp unica superputere mondială. Emergența ESDI și demersurile europene de realizare a componentei sale de apărare pot fi considerate indiciile certe ale unei încercări de acoperire a decalajului de potențial strategic dintre cele două maluri ale Atlanticului. Aceasta va putea conduce cu timpul atât la o redefinire a responsabilităților cât și la o retrasare a limitelor geografice și a profunzimii comunității de interese transatlantice.
Anii 1990 au adus o revigorare vizibilă la nivelul relației NATO – UEO. Întreaga arhitectură instituțională a relației dintre cele două organisme gravita în jurul conceptului ESDI – Identitatea europeana de securitate și apărare – prin care aliaților europeni li se oferea posibilitatea accesului la capabilitățile alianței, în vederea declanșării unei operațiuni în care NATO nu dorește să se implice.
Cu prilejul reuniunii miniștrilor de externe ai UEO de la Luxembourg (22-23 noiembrie 1999) sistemul de relații între cele două organisme s-a oficializat și deasemenea s-a agreat transferul, la cerere, a funcțiilor structurilor UEO către cele responsibile pentru problematica securității și apărării de la nivelul UE.
Izbucnirea crizei din Kosovo, a demonstrat clar deficiențele în cadrul capabilităților de planificare și logistice ale europenilor care s-au manifestat cu acuitate, și a determinat reevaluarea aranjamentelor instituționale în domeniul securității și apărării europene.
Joscha Fischer a pledat pentru crearea unor instituții europene federale și dotarea acestora cu puteri legislative, instituirea unor alegeri la nivel European care să conducă la un executiv și un legislativ European, lucru prevăzut dealtfel și în proiectul Constituției Europene.
Fostul primul ministru britanic Tony Blair a propus o variațiune pe tema Europei cu mai multe viteze, deoarece opinia publică britanică nu ar fi acceptat niciodată un sistem supranațional, iar Blair nu dorea ca Marea Britanie să fie la marginea Europei, nici să renunțe la relația strânsă cu SUA.
Între țările membre ale UE sunt și state care nu sunt membre NATO- Irlanda, Suedia, Finlanda, acest lucru poate accentua faptul că s-ar isca o competiție între UE și NATO. Dacă UE aspiră să fie considerată o unitate, ne putem imagina că trebuie stabilită o legătură între securitatea membrilor săi care nu fac parte din NATO și structura militară a UE. Putem considera că Forța Militară creată se îndreaptă mai mult spre acele state care nu sunt membre NATO. Cu toate acestea este imposibil ca în cadrul unui parteneriat atlantic bine conceput, NATO să ignore amenințările la adresa statelor membre ale UE, fie că sunt sau nu membre formale ale Alianței.
Henry Kissinger consideră că apartenența la UE, nu implică garanții de securitate, acest lucru este foarte ciudat pentru că în opinia aceluiași autor, UE pentru a fi demnă de numele său “trebuie să se pregătească cu timpul să reziste prin forță la atacurile securității oricăruia dintre membrii săi”.
Dacă Uniunea Europeană va fi obligată să-și apere unul dintre membrii săi fie că aparține sau nu NATO, SUA nu vor putea rămâne nepăsătoare, deoarece aceasta este o alianță defensivă.
Același autor consideră că argumentul potrivit căreia UE se va desprinde de NATO dacă va trebui să-și asume responsabilitatea pentru apărarea teritoriului este un nonsens.
În teoria relațiilor internaționale Decalogul propus de Z. Brzezinski reprezintă premisa politicii americane față de Europa:
“1. Europa rămâne aliatul natural și principal al Americii
2. O Europă atlantistă este esențială pentru un echilibru durabil în Eurasia
3. O capacitate de apărare europeană autonomă nu trebuie să suscite opoziția SUA
4. Uniunea politică între aliați este mai importantă decât întărirea capacităților NATO
5. SUA trebuie să amâne orice decizie în privința scutului anti-rachetă până când va ajunge la consens cu aliații din NATO
6. SUA trebuie să promoveze un NATO extins în Europa și chiar dincolo de această zonă
7. Pentru SUA, mizele extinderii UE sunt mai importante decât cele ale progresului unificării europene
8. Lăgirea NATO și UE trebuie să fie concertate
9. Trebuie să se întrevadă un termen la care Turcia, Cipru și Israelul să poată adera la cele două organizații
10. Nici o țară nu trebuie exclusă a priori de a posibilitatea de a adera la NATO sau la UE.”
Acest scenariu mizează pe menținerea statu quo-ului Europei și a relației acesteia cu SUA, precum și cu o modificare treptată și mai lentă a statutului internațional al Uniunii Europene.
II.6. Politica Externă și de Securitate Comună din perspectiva noului Tratat de Reformă – Tratul Lisabona
Înlocuind sintagma „constituție” din titlu precum și orice referire la simbolurile Uniunii sau religie, noul tratat își propune să păstreze majoritatea inovațiilor instituționale propuse de „Tratatul Constituțional”. Tratatul Constituțional a fost propus inițial și respins de unele state membre, precum Franța și Olanda. De asemenea, din punct de vedere procedural abordarea va fi diferită față de precedenta încercare de reformă a Uniunii, spre deosebire de tratatul Constituțional, care se dorea a fi un act unic ce ar fi înlocuit celelalte tratate, acesta se limitează la amendarea tratatelor fundamentale ale UE.
În privința pilonului II (Politica Externă și de Securitate Comună- PESC), noul tratat, cunoscut și sub denumirea de „Tratat de reformă” (Reform Treaty) reconfirmă caracterul interguvernamental al PESC, unanimitatea în luarea deciziilor continuând să rămână regula de bază în acest domeniu.
Textul final al Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene a fost semnat la Lisabona la data de 13 decembrie 2007de către reprezentanții celor 27 state membre. În conformitate cu articolul 6 al acestuia, tratatul va trebui ratificat de către statele membre în conformitate cu normele lor constituționale și va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, cu condiția ca toate instrumentele de ratificare să fie deja depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii de după depunerea ultimului instrument de ratificare.
Tratatul privind Uniunea Europeană conține o dispoziție care permite revizuirea tratatelor. Articolul 48 prevede că orice stat membru sau Comisia poate înainta Consiliului propuneri de modificare a tratatelor. Acest lucru deschide calea, în cazul în care Consiliul este de acord, pentru convocarea de către Președintele Consiliului a unei Conferințe Interguvernamentale (CIG).
Modificarea tratatelor necesită acordul unanim al statelor membre. De asemenea, necesită ratificarea de către toate statele membre, în conformitate cu propriile proceduri interne corespunzătoare, înainte de intrarea în vigoare a unui nou tratat.
Evoluția europeană în construcția Noului Tratat de Reformă
În anul 2005, rezultatele negative ale referendumurilor organizate în Franța și Olanda au împiedicat ratificarea Tratatului Constituțional. În acest sens pe 30 septembrie 2006 a avut loc prima întâlnire a gupului Amato/Action Committee for European Democracy (ACED) – un grup al „înțelepților”, format din politicieni de marcă, susținut de Comisarul Barroso și condus de către Giuliano Amato, fost prim-ministru al Italiei. Grupul a început neoficial lucrul asupra rescrierii Tratatului Constituțional.
În luna ianuarie 2007, Germania a preluat președinția UE.
25 martie 2007: Cu ocazia semnării Declarației de la Berlin (50 de ani de la Tratatul de la Roma) se afirmă intenția statelor member de a ratifica un nou tratat pănă la alegerile parlamentare europene din 2009.
4 iunie 2007: Grupul Amato publică textul care va sta la baza proiectului actual de Tratat.
21–23 iunie 2007: Încheierea cu succes a negocierilor conduse de Angela Merkel privind mandatul pentru desfășurarea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale – IGC.
23 iulie 2007: Începutul activității IGC și publicarea prezentului proiect de tratat care reprezintă punctul de plecare în cadrul IGC.
19.10.2007: La summitul informal de la Lisabona a fost agreată versiunea finală a textului.
13 decembrie 2007, la Bruxelles, a fost agreat textul final al Tratatului de reformă.
Inovații aduse la nivel iustituțional de către Noul Tratat de Reformă:
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate
Această nouă funcție este practic vechiul ministru de externe propus în proiectul de Tratat Constituțional și constă în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună și de Comisar pentru Relații Externe. Această funcție reprezintă una din cele mai importante inovații instituționale adusă de noul tratat în domeniul PESC/PESA. Acesta va fi ales de Consiliul European prin majoritate calificată, fiind responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESA la nivelul Uniunii Europene.
Titularul acestei funcții va avea o poziție cheie la nivelul Uniunii Europene, prezidând CAGRE, reprezentând poziția (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, și unul dintre vicepreședinții Comisiei.
În activitatea sa va fi sprijinit de un corp diplomatic format din funcționari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie și diplomați detașați ai statelor membre.
Președintele Consiliului European
Este o altă poziție cheie creată de prezentul Tratat (a existat și în proiectul de Tratat Constituțional): Acesta va fi ales de Consiliul European prin majoritate calificată pentru o perioadă de 2 ani și jumătate (maxim 2 mandate). Tot prin majoritate calificată președintele va putea fi revocat din funcție.
Acesta va prezida Consiliul European asigurând continuitatea, coeziunea și consensul liniilor directoare trasate în cadrul acestui for suprem al Uniunii.
În domeniul PESC, tratatul îi conferă Președintelui Consiliului European un rol important alături de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate („va asigura reprezentarea Uniunii în domeniul PESC fără a aduce atingere prerogativelor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate).
Reformele propuse în acest domeniu (tratat la fel ca și în proiectul de Tratat Constituțional ca subcapitol separat) vizează promovarea PESA de o manieră susținută ce poate conduce în timp la apariția progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenței consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European.
Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO.
Clauza de asistență mutuală în cazul unei agresiuni armate
Făcând trimitere la art. 51 al Cartei Națiunilor Unite privind dreptul la apărare, este prevăzută asistența mutuală în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Inserarea acestei clauze răspunde și necesităților derivate din procesul de absorbție a funcțiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles (1948) referitor la apărarea colectivă este practic transpus într-o formulă adaptată la nivel comunitar.
De asemenea este menționat faptul că această prevedere nu trebuie să vină în contradicție cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO (pentru acestea NATO rămânând forumul esențial pentru apărarea colectivă).
Clauza de solidaritate
Se referă la asistența statelor în caz de atacuri teroriste, dezastre naturale sau cauzate de factori umani.
Extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg
În momentul de față misiunile de tip Petersberg sunt cuprinse în art. 17 din Tratatul asupra Uniunii Europene : misiuni umanitare si de salvare; misiuni de mentinere a pacii; misiuni ale fortelor de lupta in gestionarea crizelor, inclusiv restabilirea pacii). Nou introduse sunt misiunile: de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de consultanță în domeniul militar, de stabilizare post-conflict (o mare parte a acestora prefigurate în textul Strategiei Europene de Securitate). În plus, se menționează posibilitatea folosirii gamei extinse a misiunilor de tip Petersberg în lupta împotriva terorismului.
Cooperarea structurată permanentă
“Permanent Structured Cooperation”
Aceasta a existat și în proiectul Constituțional și se referă la inițierea unui tip de cooperare accentuată în domeniul capacităților (proiecte comune) între statele membre care dispun de capacități militare mai avansate și întrețin relații strânse de cooperare.
Statele care vor să se angajeze într-o astfel de cooperare vor avea obligația să informeze în prealabil Consiliul și Înaltul Reprezentant asupra intenției lor.
Includerea acestei prevederi nu face decât să consacre de jure o situație existentă de facto.
Agenția Europeană de Apărare
Instituție deja funcțională, este plasată sub autoritatea Consiliului iar participarea la aceasta este voluntară. Tratatul menționează, de asemenea, o serie de responsabilități ce cad în sarcina acesteia: contribuie la identificarea cerințelor în materie de capacităși a statelor membre; promovează armonizarea în materie de achiziții precum și cercetarea în domeniul apărării; contribuie la identificarea și implementarea măsurilor necesare pentru întărirea bazei industriale și tehnologice ale sectorului de apărare.
Cap. III. Mecanisme de funcționare a instituțiilor Uniunii Europene și adoptarea deciziilor la nivel european
III.1. Obiectivele Comunității europene
Comunitatea europeană nu poate fi concepută în afara unor obiective stricte a căror realizare constituie rațiunea de a fi a existenței sale. Există atât obiective economice dar și sociale, politice, unele având un pronunțat caracter dinamic, dearece se referă la dezvoltare, creștere.
Obiective fundamentale:
Primul obiectiv este de natură economică, să se referă la promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate a activităților economice în ansamblul Comunității – trebuie să fie privit în strânsă relație cu penultimul obiectiv – promovarea coeziunii economice și sociale. Acest obiectiv este susținut de fondurile cu finalitate structurală: Fondul european de orientare și garanție agricolă, secțiunea „orientare”, Fondul Social european, Fondul de Dezvoltare Regională, al Băncii europene de Investiții și a altor instrumente financiare existente.
A doilea obiectiv – creșterea durabilă și neinflaționistă – se poate analiza prin prisma celor patru libertăți fundamentale, privind circulația mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.
Al treilea obiectiv – promovarea unui grad înalt de competitivitate și de convergență a performanțelor economice – acest obiectiv urmărind unitatea de acțiune a statelor, individual și comunitar, asigurându-se un nivel ridicat al standardelor la nivelul producției, productivității comerțului și serviciilor.
Al patrulea obiectiv – un nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială ridicat. Modalitatea concretă pentru realizarea acestui obiectiv este instituirea FonduluiSocial european, aceasta fiind o modalitate concretă pentru realizarea acestui obiectiv.
Al cincilea obiectiv – creșterea nivelului de trai și a calității vieții – se poate să fie considerat un obiectiv dominant față de celelalte obiective. În preambului tratatului Comunității Europene este afirmată ideea că obiectivul esențialal eforturilor statelor trebuie să fie permanenta îmbunătățire a condițiilor de muncă și de viață ale barierelor de natură comercială sau financiară.
Al șaselea obiectiv – promovarea coeziunii sociale – sensul fiecărei activități comunitare trebuie să fie cel al unității și solidarității umane.
Al șaptelea obiectiv – promovarea solidarității între statele membre – în sensul că, orice măsură luată la nivel comunitar care nu contravine literei și spiritului actelor juridice fundamentale comunitarenu poate fi ignorată de către unele state membre în detrimentul altor state membre. În acest sens statele membre trebuie să-și asume în comun riscurile sau efectele acțiunilor pe care le întreprind, în mod conștient și cu bună credință.
Al optulea obiectiv – egalitatea între bărbați și femei. Este un element de noutate, care interuice discriminarea între sexe prin aplicarea regulii conform căreia femeile și bărbații trebuie să primească plata egală pentru munca egală.
Al noulea obiectiv – un nivel ridicat al protecției și ameliorării mediului. Acest obiectiv apare pentru prima dată menționat în Tratataul de la Maastricht.
III.2. Structura instituțională pe domeniul PESC/PESA; Procesul decizional
Structura procesului decizional în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și Politicii Europene de Securitate și Apărare este preponderent de tip interguvernamental. Rolul cheie revine statelor membre ale Uniunii, ai căror reprezentanți se reunesc în formatul Consiliului European (șefii de stat și de guvern), în format ministerial (Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe), ambasadorial (Comitetul Reprezentaților Permanenți sau Consiliul Politic și de Securitate), șefi de stat major sau adjuncți ai acestora (Comitetul Militar), precum și în grupuri de lucru formate din experți naționali din partea reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă UE. Pe lângă aceste structuri, la procesul decizional participă, de la caz la caz, și Comisia Europeană iar Parlamentul European are doar un rol consultativ.
Conform Tratatului UE, Consiliul European definește principiile și direcțiile generale de acțiune în domeniul politicii externe și de securitate, incluzând aspectele referitoare la dimensiunea de apărare, iar Consiliul UE adoptă deciziile necesare implementării acestora. Instrumentele juridice de care dispune Consiliul sunt strategiile comune, acțiunile comune și pozițiile comune. Consiliul UE recomandă șefilor de stat și de guvern strategiile comune, pe care le implementează ulterior, în special prin adoptarea de acțiuni și poziții comune (TUE, Art. 13).
Consiliul Uniunii Europene, deși este o singură instituție, se întrunește în 9 formate la nivel ministerial (externe, economic și financiar, agricultură, interne etc). Problematica securității și apărării este gestionată la nivelul Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE), care are reuniuni lunare la nivel de miniștrii de externe sau de câte ori este necesar. CAGRE se întrunește în formate separate pentru a trata afacerile generale (se discută aspecte instituționale, politici generale), și relațiile externe. De două ori pe semestru (informal la jumătatea președinției și formal în CAGRE la sfârșitul său) se întrunesc și miniștrii apărării, fiind abordate aspectele cu implicații militare ale PESA. La reuniunile CAGRE participă și Secretarul General / Înalt Reprezentant al Consiliului, precum și reprezentanți ai Comisiei Europene. Reuniunile sunt prezidate de ministrul de externe al statului care deține Președinția Consiliului UE. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) este structura care pregătește întâlnirea miniștrilor de externe, și este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre la Bruxelles. COREPER se întrunește în două formate, COREPER 1, cu atribuții în domeniul politicilor comunitare (din cadrul pilonului I) și COREPER II (gestionează în special problematica relațiilor externe și politicii de securitate și apărare – pilonul II).
Procesul decizional de rutină pornește de la orientările politice majore rezultate în urma reuniunilor Consiliului European. Transformarea acestora în politici ale Uniunii și implementarea acestora se face de către Consiliul UE, prin intermediul Secretariatului General și al structurilor responsabile și, de la caz la caz, al Comisiei Europene (aspectele comunitare din cadrul politici externe și de securitate a UE). La nivelul Consiliului, rolul major revine Comitetului Politic și de Securitate (PSC), al cărui profil instituțional este prezentat mai jos.
În elaborarea documentelor privind problematica securității și apărării, Comitetul Politic și de Securitate primește recomandări și opinii din partea Comitetului Militar (care beneficiază de expertiză din partea Statului Major Militar), a Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor, a Comisiei (dacă este cazul), a serviciului juridic și a celorlalte structuri cu atribuții din cadrul Secretariatului General al Consiliului. Pe această bază, ambasadorii reuniți la nivelul Comitetului Politic și de Securitate, avizează documentul care va fi înaintat Comitetului Reprezentanților Permanenți pentru discutarea eventualelor probleme asupra cărorar nu s-a întrunit consensul. Miniștrii de externe reuniți în cadrul Consiliului UE decid cu privire la document, pe care îl promovează în final pe agenda Consiliului European.
Structura instituțională în domeniul PESA
Secretarul General / Înalt Reprezentat pentru PESC
Tratatul de la Amsterdam (adoptat în 1997, intrat în vigoare în 1999) îi atribuie Secretarului General al Consiliului UE (TEU, Art. 26) și rolul de Înalt Reprezentant pentru PESC (SG/ÎR pentru PESC). În condițiile încorporării Politicii Europene de Securitate și Apărare, în cadrul pilonului II al Politicii Externe și de Securitate Comună, după Summit-ul franco-britanic de la St. Malo (decembrie 1998), SG/ÎR pentru PESC a obținut responsabilități și în domeniul securității și apărării. În prezent, acest post este ocupat de Javier Solana, fost ministru de externe al Spaniei și secretar general al NATO.
În exercitarea atribuțiilor sale a fost înființată o Unitate Politică de Planificare și Avertizare Timpurie. (Unitatea Politică). Atribuțiile acestei structuri, conform Declarației nr. 6 anexate Tratatului de la Amsterdam, includ: monitorizarea și analizarea evoluțiilor în planul PESC; evaluarea intereselor externe și de securitate ale Uniunii și identificarea domeniilor prioritare de acțiune; avertizarea timpurie privind situațiile care pot conduce la crize politice cu impact asupra PESC; redactarea, la solicitarea Consiliului, Președinției sau din proprie inițiativă, de recomandări, analize și strategii.
În urma Consiliilor Europene de la Cologne (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) și Nisa (decembrie 2000), liderii UE au decis constituirea unor noi structuri politice și militare permanente, cu scopul de a oferi Consiliului UE orientarea politică și direcționarea strategică necesare. Comitetul Politic și de Securitate (Political and Security Committee – PSC sau, după denumirea larg utilizată în limba franceză, Comité Politique et de Sécurité – COPS), Comitetul Militar (European Union Military Committee – EUMC) și Statul Major Militar (European Union Military Staff – EUMS) au fost înființate în acest sens în cadrul Consiliului UE, în ianuarie 2001 (deciziile CFSP nr. 78, 79 și 80)
Comitetul Politic și de Securitate (PSC)
Rolul cheie în structura instituțională a PESA este deținut de Comitetul Politic și de Securitate (în continuare PSC). La nivel politico-strategic, PSC gestionează toate aspectele referitoare la PESC/PESA și are o poziție centrală în elaborarea răspunsului UE la crize (cf. TEU Art. 25). Este responsabil de evaluarea mediului internațional de securitate, de definirea politicilor UE și de monitorizarea implementării acestora, precum și de direcționarea politică în domeniul dezvoltării capabilităților militare. În situația apariției unei crize, PSC este structura Consiliului UE care examinează opțiunile viabile pentru elaborarea răspunsului Uniunii, cu respectarea cadrului instituțional unic și fără a aduce prejudicii procesului decizional specific fiecărui pilon.
Din punctul de vedere al relaționării cu ceilalți actori instituționali implicați în domeniul PESA, PSC menține o relație privilegiată cu SG/ÎR pentru PESC, care poate prezida reuniunile PSC. Președinția PSC este asigurată de statul care deține președinția rotativă a Uniunii. În relația cu Comitetul Militar, PSC elaborează liniile directoare politico-strategice și primește opinii și recomandări din punct de vedere militar. Atunci când este necesar, președintele Comitetului Militar poate lua parte la reuniunile PSC. Din ianuarie 2005, Comisia Europeană participă în mod permanent la reuniunile PSC.
În aceeași logică, PSC primește informări, opinii și recomandări din partea Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor (CIVCOM), căruia îi transmite orientări politice. CIVCOM reprezintă echivalentul civil al Comitetului Militar, având responsabilitatea furnizării de recomandări privind aspectele politice în managementul crizelor non-militare și prevenirii conflictelor. La reuniunile CIVCOM participă delegați ai statelor membre și în curs de aderare din cadrul reprezentanțelor permanente ale statelor membre.
Statele membre sunt reprezentate în PSC la nivel de ambasadori, cu respectarea principiului „un stat-un reprezentant”. La reuniunile PSC participă reprezentanți ai serviciului juridic din cadrul Secretariatului General al Consiliului, reprezentanți ai Comisiei Europene, precum și reprezentați ai statelor în curs de aderare, cu statut de observatori. Totodată, au fost formalizate și reuniuni Troica PSC cu reprezentați la nivel ambasadorial ai statelor terțe (i.e. Troica PSC – Rusia), precum și reuniuni PSC-Consiliul Nord Atlantic (structura similară de la nivelul NATO). Reuniunile PSC, organizate de 2 ori pe săptămână, sau de câte ori este nevoie, sunt pregătite de așa numitul grup Nicolaidis, grup de lucru al PSC, precum și de Grupul Politico Militar (Political Military Group – PMG), compuse din experți politico-militari din cadrul reprezentanțelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.
Comitetul Politic și de Securitate și Secretariatul General sunt asistate în activitatea lor și de alte structuri precum rețeaua corespondenților europeni (COREU) din statele membre și Comisie, care asigură schimbul operativ de informații prin rețele telex criptate, RELEX (grupul consilierilor pe relații externe), precum și grupurile de lucru PESC, compuse din diplomați din statele membre și oficiali RELEX, structurate pe criterii funcționale și geografice.
Comitetul Militar al UE (EUMC)
EUMC este cea mai înaltă autoritate militară constituită la nivelul Consiliului UE. Membrii Comitetului Militar sunt șefii de stat major din statele membre sau reprezentații acestora în Bruxelles. Președintele EUMC este un general de patru stele, numit de Consiliu UE la recomandarea Comitetului Militar reunit în format șefi de stat major, pentru un mandat de trei ani, în afară de cazul în care Consiliul UE decide altfel. În prezent, această poziție este deținută de generalul italian Mosca Moschini.
EUMC oferă consiliere militară și adresează recomandări Comitetului Politic și de Securitate în domeniul dezvoltării conceptului privind managementul crizei în aspectele militare ale acestuia, evaluări de risc ale potențialelor crize, precum și elaborarea, evaluarea și revizuirea obiectivelor în domeniul dezvoltării capabilităților militare. Totodată, oferă orientări militare generale pentru Statul Major al UE. Relațiile dintre EUMC și structurile relevante ale NATO sunt definite în cadrul documentelor privind aranjamentele de cooperare permanentă între cele două organizații. Lucrările EUMC sunt pregătire de un grup de lucru (EUMC Working Group), de EUMS sau de alte structuri cu responsabilități în domeniu. În vederea gestionării problematicii dezvoltării capabilităților militare de apărare, conform Obiectivului Global 2010 (Headline Goal 2010), a fost creată o structură specială în coordonarea EUMC, grupul de lucru privind Obiectivul Global (HTF), constituit din experți militari din partea statelor membre și EUMS.
Statul Major Militar al UE (EUMS)
Statul Major Militar al UE este parte a Secretariatului General al Consiliului UE și este compus din experți militari secondați din statele membre. EUMS are ca obiective: avertizarea timpurie, evaluare situațională și planificarea strategică pentru întreaga gamă de misiuni militare ale UE, cu sau fără recurs la resursele și capacitățile NATO, respectiv misiuni de menținere a păcii, misiuni cu forțe combatante în managementul crizelor (incluzând misiuni de impunere a păcii), precum și misiunile definite de Strategia Europeană de Securitate (operațiuni de dezarmare, sprijinul statelor terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate). EUMS lucrează sub orientarea Comitetului Militar și oferă expertiză militară pentru structurile UE, în special SG/ÎR pentru PESC. În același timp reprezintă legătura critică dintre forțele armate ale statelor membre și Consiliul UE.
În baza aranjamentelor de consultare, planificare și cooperare dintre UE și NATO, decise de liderii europeni cu ocazia Consiliului European din decembrie 2003, au fost înființate structurile permanente de legătură ale UE la SHAPE și ale NATO pe lângă EUMS. Celula UE la SHAPE are rolul de a facilita pregătirea unei operațiuni UE cu recurs la resurse și capacități NATO, în baza acordurilor Berlin Plus, și de a sprijini rolul DSACEUR (adjunctul Comandantului Suprem al forțelor aliate în Europa) în rolul său de potențial comandant operațional pentru o operațiune condusă de UE. De asemenea, Echipa de legătură a NATO la UE a fost constituită și funcționează în cadrul EUMS.
Pe lângă cele trei structuri descrise mai sus, problematica PESA este gestionată în cadrul Secretariatului General al Consiliului la nivelul Direcției Generale pentru Relații Externe (DG E). În cadrul acesteia se află Direcția Apărare (DG E VIII, responsabilă în special de operațiunile de managementul crizelor militare) și Direcția pentru managementul crizelor civile (DG E IX).
Centrul de Situații este structura subordonată direct SG/ÎR pentru PESC, responsabilă de asigurarea operativă de informații, analize și avertizare timpurie, pe bază de surse deschise sau clasificate, provenite din partea statelor membre sau a instituțiilor europene. Centrul monitorizează evoluțiile curente în planul securității internaționale și elaborează analize pe termen mediu pe teme de interes pentru SG/ÎR pentru PESC și diferitele structuri ale Consiliului, în special PSC. Elaborează totodată și analize în vederea sprijinirii pregătirii, lansării și derulării operațiunilor de managementul crizelor.
Agențiile PESA
Centrul Satelitar (SATCEN
A fost creat de Uniunea Europei Occidentale (UEO) în 1993. Prin acțiunea comună adoptată de Consiliul UE în 2001, a fost preluat de către Uniunea Europeană, devenind Centrul Satelitar al Uniunii Europene, cu sediul la Torrejon de Ardoz, în Spania. Funcțiile SATCEN vizează acoperirea nevoilor UE și statelor membre de imagini și analize bazate pe fotografii din satelit.
Institutul pentru Studii de Securitate (ISS)
Înființarea Institutului pentru Studii de Securitate ca agenție a Uniunii Europene, prin preluarea funcțiilor existente în cadrul UEO, s-a realizat în 2001, prin adoptarea unei Acțiuni Comune a Consiliului UE. Misiunea Institutului este de a contribui la dezvoltarea PESC/PESA prin cercetare academică și elaborarea de analize în domeniile relevante. Scopul ISS este crearea unei culturi de securitate comune la nivel european și de promovare sistematică a intereselor Uniunii.
Colegiul European de Securitate și Apărare
Colegiul European de Securitate și Apărare (European Security and Defence College – ESDC) a fost creat în iulie 2005, în baza deciziei Consiliului European de la Thessaloniki, din iunie 2003. Colegiul vizează dezvoltarea unei culturi de securitate și apărare comune între statele membre prin punerea în comun a resurselor pe care acestea le au deja în domeniu (i.e. expertiză academică, învățământul de specialitate, institutele de cercetare).
Activitatea Colegiului este susținută de o rețea de institute de pregătire în domeniul securității și apărării europene. Un rol cheie în acest sens în are Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris. Coordonarea este asigurată de un secretariat permanent în Bruxelles, localizat la nivelul SG al Consiliului UE. Liniile directoare ale activității Colegiului sunt decise la nivelul Comitetului Permanent, compus din state membre, SG al Consiliului și Comisia Europeană, și la nivelul Comitetului Academic Executiv.
Agenția Europeană de Apărare
Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA) a fost creată prin acțiunea comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004.
SG/ÎR pentru PESC este șeful EDA și președintele Comitetului Director (CD), structura decizională a Agenție, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniștrii ai apărării (cu excepția Danemarcei) și Comisiei Europene.
Mecanismul de conducere/control al activității EDA este reprezentat de reuniunile cu frecvență de regulă lunară în format ministerial (apărare) și la nivelul directorilor naționali pentru Armamente, directorii pentru Capacități, directorii pentru Cercetare/Tehnologii. La fiecare reuniune participă un reprezentant al Comisiei Europene și, după caz, al EUMC/EUMS.
CAP.IV. PRIORITĂȚI ALE PREȘEDINȚIILOR UNIUNII EUROPENE
IV.1. Prioritățile Președinției Slovene a Consiliului European în materie de politică externă.
Mandatul pentru președinția slovenă a consiliului pe domeniul PESA, aprobat de Consiliul UE la 10 decembrie 2007.
Pe baza raportului PRES Portugheze, luând în considerare Strategia de Securitate a UE, Președinția slovenă, asistată de Secretarul General/Înaltul Reprezentant pentru PESC și în cooperare cu Comisia, este invitată să continue dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare, în special:
Să pregătească și să asigure punerea în aplicare eficientă a deciziilor care privesc operațiile și misiunile prezente și viitoare, atât civile cât și militare.
Să lucreze la noul „Obiectiv Global Civil 2010” („Civilian Headline Goal” – CHG) și să înceapă implementarea obiectivelor acestuia. Să eficientizeze gestionarea crizelor civile, mai ales în ceea ce privește sprijinul adus misiunii, cu accent pe achiziții și finanțare (rapidă), și să stabilească un mecanism pentru evaluarea, trasarea lecțiilor învățate și a celor mai bune practici pentru operațiile civile PESA.
Să sprijine și să accelereze punerea în aplicare a noilor orientări pentru structura de comandă și control pentru operațiile civile ale UE, de gestionare a crizelor,
Să continue eforturile în vederea dezvoltării capacităților militare în cadrul „Obiectivului Global 2010”/HG 2010,
Să consolideze formarea/instruirea în domeniul PESA, atât sub aspect civil, cât și militar, luând în considerare activitățile naționale și ale Colegiului European de Securitate și Apărare (CESA), precum și instrumentele comunitare.
Să progreseze în ceea ce privește contribuția PESA la Reforma Sectorului de Securitate (SSR), la procesul de Dezarmare, Demobilizare și Reintegrare (DDR) precum și în domeniul securității și dezvoltării.
Să continue consultările și cooperarea cu ONU în domeniul managementului crizelor.
Să consolideze parteneriatul strategic UE-NATO în domeniul gestionării situațiilor de criză, să asigure coordonarea eficientă atunci când cele două organizații sunt sau planifică să fie angajate în același teatru (Kosovo și Afganistan) și să asigure dezvoltarea de capacități militare eficiente când cerințele se suprapun.
Să continue angajamentul UE în Balcanii de Vest prin intermediul activităților prezente și viitoare și dialogul cu țările mediteraneene participante la procesul Barcelona.
Pe baza „Strategiei Comune UE-Africa” și a „Primului Plan de Acțiune (2008-2010)” adoptat pe timpul Summit-ului UE-Africa (8-9 dec. 2007), precum și a „Planului de Acțiune” adoptat de către Consiliu în mai 2007, să continue consolidarea parteneriatului strategic UE-Africa în domeniul capabilităților africane pentru prevenirea, gestionarea și încheierea conflictelor.
Să continue dialogul și cooperarea cu alți parteneri cheie.
Să consolideze dialogul și schimbul de informații cu ONG-urile și societatea civilă și să analizeze revizuirea „Recomandărilor pentru întărirea cooperării cu ONG-urile și societatea civilă în cadrul gestionării, de către UE, a crizelor civile și al prevenirii conflictelor”.
Să continue promovarea implementării prevederilor în domeniul drepturilor omului în contextul activităților PESA de gestionare a crizelor, precum și rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1325 și 1612; atenție specială va fi acordată documentelor relevante ale UE pe problema copiilor în conflictele armate.
Să continue și să intensifice implementarea „Programului European pentru Prevenirea Conflictelor Violente” și să pregătească raportul anual al președinției privind prevenirea conflictelor în vederea aprobării acestuia la Consiliul European din iunie 2008.
Să dezvolte în continuare campania de informare pe problematica PESA cu scopul de a evidenția activitățile pe acest palier.
IV.2. Dinamica în materie de PESC/PESA.
Mutațiile induse de procesul de integrare europeană au fost însoțite de glisări cultural-simbolice, la nivelul reprezentărilor și al valorilor împărtășite de cetățenii și elitele din tările membre ale UE. În bună măsură, acestei dimensiuni simbolice a construcției europene și exigențelor funcționaleale noului tip de entitate politică ce-l reprezintă UE i se circumscriu și mizele apărării și securității europene comune. Asistăm în cazul UE la un lent transfer de valori, prerogative, instituții și implicit de suveranitate dinspre statele naționale înspre Uniune. Faptul că, pentru moment, unele domenii au încă parte de o administrare interguvernamentală (PESC, lărgirea UE, reformele instituționale etc.) iar politica de apărare comună este încă la nivelul de dezideratelor și angajamentelor, nu contrazice ipoteza propusă mai sus
Din cele expuse în studiul nostru se poate conchide că pe măsura consolidării construcției europene, se conturează ideea că între această putere în devenire și SUA, deși există o comunitate de interese, există și suficiente divergențe cu privire la modalitatea cea mai potrivită de protejare și de impunere a acestora. În acest context, pentru stabilitatea mondială și păstrarea credibilității dreptului internațional, precum și pentru protejarea intereselor europene specifice și a influenței Uniunii, ar fi poate preferabilă o demonopolizare a rolului pe care unica superputere a momentului îl joacă pe scena securității internaționale, prin reușita proiectului politicii europene de securitate și apărare.
O trăsătură importantă a proiectului apărării comune ce rezultă atât din acordurile comunitare (tratatele) dar și din abordările principalilor actori este cel de menținere a rolului statelor comunitare în luarea deciziilor din domeniul apărării, caz în care decizia europeană este încredințată Consiliului European în afara oricărui control al Comisiei europene, și a principiului abținerii constructive.
În ciuda ezitărilor micilor actori europeni, atitudinilor duplicitare ale celor importanți, presiunilor contrare americane, cadrul apărării comune europene este în curs de definire, iar logica acestui proces este, asemeni celui de realizare a proiectului general european, una autostructurantă. La început a fost Comunitatea cărbunelui și oțelului, care s-a finalizat prin piața unică europeană. Corolarul politic firesc al pieței unice este moneda unică, care a însemnat o desprindere efectivă a Europei de referința dolar. Urmarea rațională a acestui ultim fapt ar fi desprinderea UE de tutela politico-securitară a SUA. Reunirea sub aceeași pălărie a conducerii PESC și a unui UEO aproape integrat UE, precum și reuniunile Consiliului UE la nivelul miniștrilor apărării sunt primii pași. Conferința interguvernamentală convocată după summit-ul de la Helsinki din dec. 1999 care și-a încheiat lucrările în decembrie 2000 la Nisa, a avut pe agendă printre altele și dezvoltarea capacității europene de apărare, a cărui primă țintă este operaționalizarea până în 2003 a unei forțe europene de reacție rapidă cu un efectiv de 100.000 de oameni.
Sub presiunea crizelor din imediata vecinătate a Uniunii, la gestionarea cărora europenii participau sub egida ONU și NATO, oficialii și experții europeni au descoperit insuficiența, inadaptarea și dependeța excesivă a organizației lor de SUA precum și lipsa mijloacelor potrivite de intervenție. Un scenariu cât se poate de prudent ar putea avea în vedere că urmarea acestora a fost apariția unui comandament francez de proiectare a forțelor și modificarea cadrului contituțional în Germania, astfel încât să fie posibile intervențiile în exteriorul spațiului de responsabilitate al UEO și NATO. De asemenea, la nivelul UE, dezbaterile asupra dimensiunii de apărare a acesteia au înregistrat progresele menționate, apariția forțelor europene fiind în prezent doar o problemă de timp.
Pe măsură ce proiectul european european capătă consistență, acesta va include ca pe niște condiții sine qua non aspecte precum mijloacele de informatii prin satelit, mijloace adecvate de proiectare aeropurtată a forțelor, organisme de decizie și de planificare, sistem europen independent de comandamente, asupra cărora își vor exercita suveranitatea toate țările membre ale UE prin intermediul Consiliului European.
Or, acest ultim pasaj al scenariului nu ar însemna altceva decât funcționarea efectivă a pilonului II consolidat al UE sau apariția unui pilon IV referitor strict la probleme de apărare, alături de cele actuale: al comunităților economice, al PESC și al afacerilor interne și al justiției. Acest al 4-lea pilon ar fi cel care ar transforma UE în acea entitate politică pe care mulți specialiști în domeniul relațiilor internaționale o văd ca fiind unul dintre pilonii sistemului multipolar mondial al sec. XXI.
CAP.V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI.
Actualul mediu de securitate este influențat de schimbările și transformările care au loc și care sunt generatoare de noi riscuri și amenințări.
Se constată că Europa, evoluează spre un mediu de cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică.
În prezent asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor și creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacității civile de management.
Momentul 11 septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât componenta sa militară.
Așa cum am subliniat în cuprinsul lucrării, conceptul de securitate, are mult mai multe valențe, nu numai militare, astfel încât, securitatea nu mai este văzută nu numai din punct de vedere militar, ci și din punct de vedere economic, social, securitatea mediului înconjurător.
Actul de naștere al Europei politice, îl constituie reuniunea de la Nisa, aceasta tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleași baze ale promovării democrației și statului de drept.
Procesele de lărgire ale NATO și UE, pot fi considerate procese complementare, din punct de vedere ale securității. Dezvoltarea Politicii europene de Securitate și Apărare (ESDI) și întărirea capabilităților europene de management al crizelor va avea un impact pozitiv asupra legăturii transatlantice, și asupra pilonului european de apărare și securitate.
Noul Tratat de Reformă are o serie de implicații asupra continentului european, atât asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate. Implicațiile noului tratat de reformă se manifestă pe mai multe paliere, așa cum am precizat în capitolul anterior, precum: politico-strategic, instituțional chiar și militar.
Având în vedere tema abordată în această lucrare, și anume, Vitorul arhitecturii instituționale si implicațiile asupra PESC/PESA, ne simțim obligați să considerăm Tratatul de Lisabona, ca fiind punctul de referință în ceea ce privesc mutațiile și inovațiile la nivel instituțional.
Nu putem trece cu vederea faptul că, integrarea europeană, presupune o delegare a competențelor dinspre național, spre comunitar, ceea ce aduce în discuție, conceptul de suveranitate. Sistemul westphalian al statelor națiune este supus unei puternice presiuni cauzate de consecințele globalizării. Statul suveran poate fi descris prin trei dimensiuni:
recunoaștere;
resurse;
realizarea scopurilor guvernării.
Scopul guvernării este legat de asigurarea următoarelor dimensiuni: securitate – în dublă ipostază de apărare (externă) și protecție (internă).
– stat de drept; identitate și participare; bunăstare socială. Se dorește o implicare mai activă a parlamentelor naționale în afacerile europene care conduce la realizarea unor beneficii Uniunii. Constituția României stipulează că Parlamentul național este principala instituție care asigură legătura între cetățeni și deciziile politice.
De asemenea, trebuie să privim cu multă atenție inovații aduse la nivel iustituțional de către Noul tratat de Reformă. Și mă refer în special la, consfințirea în tratat a funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. Practic, această nouă funcție este vechiul ministru de externe propus în proiectul de Tratat Constituțional, respins dealtfel, și constă în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și de Securitate Comună și de Comisar pentru Relații Externe. Această funcție reprezintă una din cele mai importante inovații instituționale adusă de noul tratat în domeniul PESC/PESA.
Titularul acestei funcții va avea o poziție reprezentând poziția (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, și unul dintre vicepreședinții Comisiei.
O altă inovație instituțională o reprezintă, Președintele Consiliului European. Este o altă poziție cheie creată de prezentul Tratat (a existat și în proiectul de Tratat Constituțional): Mandatul prevăzut pentru această funcție este de 2 ani și jumătate (maxim 2 mandate).
Putem avansa o judecată de valoare considerând c, cele două funții funcții anume, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Președintele Consiliului European, reprezintă cheia de boltă a Uniunii Europene, prin intermediul cărora se va menține unitate, coerență și continuitate în ceea ce privesc politicile Uniunii Europene.
Reformele propuse în acest domeniu vizează promovarea PESA de o manieră susținută ce poate conduce în timp la apariția progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenței consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European.
Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO.
O nouă inovație adusă de Tratul de la Lisabona dar la nivel operațional, se referă la extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg. În momentul de față misiunile de tip Petersberg sunt cuprinse în art. 17 din Tratatul asupra Uniunii Europene : misiuni umanitare si de salvare; misiuni de mentinere a pacii; misiuni ale fortelor de lupta in gestionarea crizelor, inclusiv restabilirea pacii). Nou introduse sunt misiunile: de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de consultanță în domeniul militar, de stabilizare post-conflict (o mare parte a acestora prefigurate în textul Strategiei Europene de Securitate). În plus, se menționează posibilitatea folosirii gamei extinse a misiunilor de tip Petersberg în lupta împotriva terorismului.
În ceea ce privesc competențele Uniunii Europene, acesta sunt de trei categorii:
O primă categorie este alcătuită de câteva probleme foarte specifice în privința cărora Uniunea acționează singură, în numele tuturor statelor membre și care constituie competențele sale « exclusive » . În acest caz, acțiunea la nivelul Uniunii este considerată prin definiție mai eficientă decât o acțiune in ordine dispersată a fiecărui stat. Printre aceste domenii de competență exclusivă figurează de exemplu concurența pe piața internă și comerțul cu țări terțe, aflate în afara teritoriului UE.
O a doua categorie grupează domeniile în care Uniunea acționează atunci când acțiunea sa amplifică acțiunea statelor membre, câteodată chiar completând-o pe aceasta. Acestea se numesc « competențe partajate ». Aici regăsim marile politici, ca de exemplu piața internă, politica agricolă comună, transporturile, mediul, dreptul de azil și imigrarea sau cooperarea în materie de justiție sau poliție.
Pentru a treia categorie de competențe, Uniunea nu intervine decât pentru a sprijini acțiunile statelor membre, care păstrează deci o mare libertate de acțiune și principala responsabilitate de gestiune vizavi de cetățenii lor. În aceste domenii Uniunea nu poate proceda la o armonizare a legislațiilor naționale. Cultura, educația, sportul sau protecția civilă sunt exemple de competențe de sprijin.
Se observă din ce în ce mai mult, faptul că, Politica Europeană de Securitate și apărare a devenit din ce în ce mai activă, dovada o fac multitudinea de operații și misiuni desfășurate de către Uniunea Europeană pe domeniul PESA. În acest sens, putem aminti predilecția Uniunii Europene de a dezvolta operații și misiuni în zonede conflict, pe continentul african, cum ar fi, EUSEC RD Congo, EUPOL RD Congo, viitoarea operație militară pe care o va dezvolta Ciad și Republica Centrafricană.
Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare determină o reanalizare și nu în ultimul rând o revizuire a Strategiei Europene de Securitate și Apărare. În acest sens, la Bruxelles, dar și în mediile academice se vorbește din ce în ce mai mult de o posibilă revizure a Strategiei Europene de Securitate (Strategia Solana), fapt ce va putea fi posibil chiar pe timpul mandatului Președinției Franței a UE/semestrul II 2008.
În ceea ce privește modul de raportare a României la Uniunea Europeană, trebuie să amintim faptul că, România participă în mod activ la PESA, prin contribuția pe care o are la operații și misiuni dezvoltate sub egida PESA, și aș aminti contribuția la operațiii și Balcani, precum, Althea din Bosnia – Hertegovina (51 militari).
În vederea asigurării securității la nivel european, România și-a prezentat recent oferta de forțe pe care o va pune la dispoziția UE, ca și contribuție la PESA.
Având în vedere, cele expuse anterior, aș avansa premiza unui scenariu și anume, funcționarea efectivă a pilonului II consolidat al UE sau apariția unui pilon IV referitor strict la probleme de apărare, alături de cele actuale: al comunităților economice, al PESC și al afacerilor interne și al justiției. Acest al 4-lea pilon ar fi cel care ar transforma UE în acea entitate politică pe care mulți specialiști în domeniul relațiilor internaționale o văd ca fiind unul dintre pilonii sistemului multipolar mondial al sec. XXI.
BIBLIOGRAFIA FOLOSITĂ:
Constituția României.
Strategia de Securitate Națională a României;
Strategia de Securitate a Uniunii Europene.
Concluziile Președinției Consiliului European – decembrie 2007
Noul Tratat de Reformă al Uniunii Europene
Andrei Popescu, “Organizații Europene și euroatlantice”, Ed. LuminaLex, București, 2002;
Prof. univ.dr. Vasile Secăreș, curs “Teoria Relațiilor Internaționale”
Ioan Mircea Pașcu, note de curs.
Octavian Manolache, « Drept comunitar », ediția a III a, Ed. AllBeck.
Samuel P. Huntigton “Ciocnirea civilizațiilor”, Editura Act, București, 1997;
Henry Kissinger, “Are nevoie America de o politică externă ?”, Ed. All, București, 1998;
Iordan Gheorghe Bărbulescu, “Comunități europene. Structură și funcționare”.
Rodica Miga-Beșteliu, “Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”.
Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, 1999
Pierre Mathjijsen “Compediu de Drept Comunitar”, Ed. Club Europa, București, 2002;
Mattei Dogan , Dominique Pellasy, “Cum să comparăm națiunile”, Ed. Alternative , București, 1993;
Site-uri oficiale utilizate:
www.consilium.eu.int
www.presidency.ro
www.mapn.ro
http://www.europa.eu.int
http://www.europeana.ro
www.ceps.be
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .viitorul Arhitecturii Institutionale Si Implicatiile Asupra Pescpesa (ID: 108398)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.