Viitorul Arhitecturii Institutionale a Uniunii Europene

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ– SCURT ISTORIC

1.1. Consideratii generale

La sfârșitul primului război mondial o mare parte din economia europeană era distrusă. Alianța din timpul razboiului, încheiată în Occident nu mai era valabilă, iar în Estul Europei, Uniunea Sovietică își mărea sferele de influență.

Eșuarea Conferinței postbelice de la Moscova a însemnat sfarsitul pactului de razboi dintre Occident si Uniunea Sovietica. Europa s-a aflat sub domina|ia celor doua puteri, Rusia si America, desi in doua moduri diferite. Europa Occidentala a acelui timp se temea de puterea Uniunii Sovietice si facea eforturi pentru a gasi solutia potrivita combaterii puterii ei militare.

La numai 7 săptămîni de la capitularea Germaniei și cu numai 6 săptămîni înainte de lansarea bombei de la Hiroshima , reprezentantii a 50 de națiuni au semnat ,,Carta Națiunilor Unite" in 1945, la San Francisco in SUA.

Vara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul reconstruirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutor tuturor țărilor din regiune, dar nu a fost acceptat decât de cele care urmau să constituie Europa Occidentală.

La 19 septembrie 1946, in discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchil a prezentat opiniile sale despre viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei.

Primul pas a fost făcut la 5 mai 1949, când a fost creat Consiiiul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia. Principalul rol al acestuia nu s-a circumscris domeniului militar și economic, ci domeniului social si cultural. Prima concretizare in acest sens a fost semnarea la Roma, in 1950 a Convenției Europene a drepturilor omului.

În aceeași perioadă, în plan economic, a fost lansat Planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate in dificultăți economice și sociale la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar pe plan politico – militar se evidentiează inființarea Organizației Atlanticului de Nord.

O dată cu lansarea in cadrul unei Conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului ,,Schuman" se trece la o faza hotărâtoare în destinul comunității europene. S-a trecut la adoptarea Tratatului care a stabilit Comunitatea Europeană a cărbunelui si Oțelului – CECO – la 18 aprilie 1951, care a intrat in vigoare la 25 iulie 1952. La acest tratat au aderat șase state, printre care: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Marea Britanie nu a aderat la aceste principii, deoarece avea unele temeri privind abandonarea suveranității și realizarea bunăstării naționale și din cauza angajamentelor din Commonwealth..

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economica ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a constituit un Comitet de Reprezentanți guvernamentali, a cărui președinție a fost incredințată lui Paul-Henry Spaak. Raportul intocmit de acel comitet, denumit și raportul ,,Spaak" a fost stabilit in forma sa finală in aprilie 1956, și a evidențiat măsuri necesare pentru edificarea unei piețe comune. Raportul a stabilit o uniune vamală, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună. Raportul ,,Spaak" a fost adoptat de către cei șase miniștri de externe ai statelor menționate la Veneția, la 29 mai 1956, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate.

La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma. Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind instituirea unei Comunități Europene a Energiei Atomice, care impreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităților europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Prin acest tratat, se dorea promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special pentru crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, afirmarea identității pe scena internațională în special punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comuna, întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, asigurându-se siguranța și securitatea popoarelor in condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor.

Tratatul de la Maastricht a cuprins șapte titluri. Primul Titlu – se referă la trasăturile și obiectivele Uniunii Europene ce a fost instituită. Titlul II conține dispoziții de modificare a tratatului instituind CECO și EUROATOM. Titlul III se referă la politica externă și de securitate comună.Titlul VI face referiri la cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne, Titlul VII, disoziții finale. Tratatul de la Maastricht a instituit cei trei piloni ai Uniunii Europene: Pilonul unu sau fundamentul, se referă la cele trei Comunități Europene, al doilea pilon, PESC, politica Externă și de Securitate Comună, și pilonul III, cel al Justiției și Afacerilor Interne.

Tratatul de la Maastricht a fost completat și modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

CAPITOLUL II

MECANISME DE FUNCTIONARE A INSTITUTIILOR EUROPENE

2.1. Obiectivele Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu poate fi concepută în afara unor obiective stricte a căror realizare constituie rațiunea de a fi a existenței sale. Există atât obiective economice cât și sociale, politice, unele având un pronunțat caracter dinamic, dearece se referă la dezvoltare, creștere.

Obiective Fundamentale:

Primul obiectiv este de natură economică și se referă la promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate a activităților economice în ansamblul Comunității.El trebuie să fie privit în strânsă relație cu penultimul obiectiv -promovarea coeziunii economice și sociale. Acest obiectiv este susținut de fondurile cu finalitate structurală: Fondul european de orientare si garanție agricolă, secțiunea ,,orientare", Fondul Social european, Fondul de Dezvoltare Regională, al Băncii europene de Investitii și a altor instrumente financiare existente .

A doilea obiectiv – creșterea durabilă și neinflaționistă – se poate analiza prin prisma celor patru libertăți fundamentale, privind circulația mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.

Al treilea obiectiv – promovarea unui grad înalt de competitivitate și de convergență a performanțelor economice – acest obiectiv urmărind unitatea de acțiune a statelor, individual și comunitar, asigurându-se un nivel ridicat al standardelor la nivelul producției, productivității comerțului și serviciilor.

Al patrulea obiectiv- un nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială ridicat. Modalitatea concretă pentru realizarea acestui obiectiv este instituirea Fondului Social european, aceasta fiind o modalitate concretă pentru realizarea acestui obiectiv.

Al cincilea obiectiv – creșterea nivelului de trai și a calității vieții – poate să fie considerat un obiectiv dominant față de celelalte obiective. In preambulul tratatului Comunității Europene este afirmată ideea că obiectivnl esențial al eforturilor statelor trebuie să fie permanenta îmbunătățire a condițiilor de muncă și de viață ale barierelor de natură comercială sau financiară.

Al șaselea obiectiv – promovarea coeziunii sociale – sensul fiecarei activități comunitare trebuie să fie cel al unității și solidarității umane.

Al șaptelea obiectiv – promovarea solidarității între statele membre – în sensul că, orice masură luată la nivel comunitar care nu contravine literei și spiritului actelor juridice fundamentale comunitare nu poate fi ignorata de către unele state membre in detrimentul altor state membre. În acest sens statele membre trebuie să-și asume în comun riscurile sau efectele acțiunilor pe care le întreprind, în mod conștient și cu bună credință.

Al optulea obiectiv – egalitatea între bărbați si femei. Este un element de noutate, care interzice discriminarea între sexe prin aplicarea regulii conform careia femeile și bărbații trebuie să primească remunereție egală pentru muncă egală. Al nouălea obiectiv – un nivel ridicat al protecției și ameliorării mediului. Acest obiectiv apare pentru prima dată menționat in Tratataul de la Maastricht.

2.2. Principiul subsidiarității:

Art. 5 din Tratatul de la Maastricht, face referiri la principiul subsidiaritații ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii. În această interpretare principiul subsidiarității este redus doar la componenta ei verticală, care se manifestă ca un atribut al relațiilor dintre ierarhiile administrative aflate la nivel comunitar sau național, dar pierde din vedere componenta orizontală care identificaă modul in care cetățeanul relaționează cu instituțiile publice.

Principiul subsidiarității presupune următoarele două aspecte:

1. Uniunea sau Comunitățile Europene sunt competente să acționeze în domeniile și măsura obiectivelor care le sunt încredințate in mod expres și evident fiind vorba de o competență exclusivă, ele vor acționa cu titlu definitiv și irevocabil fară alternativă Sub acest aspect, nici nu poate fi adus in discuție aplicarea principiului subsidiarității în domeniul politicilor agricole, a transporturilor, a concurenței sau politici comerciale comune.

2. Dacă sunt în cauză competențe concurente, adică în domeniile care nu aparțin competentelor exclusive, ale Uniunii sau Comunității, precum in domeniile politicii sociale, sănătății, protecției consumatorilor sau a mediului, iar statele membre nu pot datorită dimensiunii și efectelor acțiunii respective, să realizeze obiectivele propuse, atunci Uniunea sau Comunitățile vor interveni în măsura ăn care aceste obiective pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre considerate separat. În cea ce privește, legislația Uniunii Europene, are prioritate fată de legislația națională (Constituția Romaniei prevede că, in cazul în care există neconcordanță între legislația noastră și cea comunitară, prioritate are legislația comunitară).

2.3. Competențele Uniunii Europene

Uniunea are o serie de competențe care sunt exclusive în anumite domenii: politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda euro, politica comercială comună, uniunea vamală, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicilor de pescuit.

Uniunea Europeană mai are competențe comune cu statele membre în următoarele domenii: piață internă, spațiul de libertate, securitate si justiție, agriculrură, pescuit, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării, transport, rețele transeuropene, energie, politică socială, coeziune economică, socială și teritorială, mediu, protecția consumatorilor, obiective comune în materie de sanătate publică.

Consiliul European de la Laeken a formulat propuneri pentru Convenția Europeana pe trei teme: apropierea cetățenilor de instituțiile europene, structurarea vieții politice, și a spațiului politic european într-o Europă extinsă, transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate.

Convenția a identificat răspunsuri la întrebările formulate în Declarația de la Laeken, prin redactarea Convenției Europene moderne.

propune o mai bună repartizare a competențelor Uniunii și a
statelor membre;

asigură o fuziune a Tratatelor și atribuie personalitate juridică
Uniunii;

stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiune ale Uniunii;

stabilește măsuri pentru creșterea democrației, a transparenței și a
eficacității Uniunii prin dezvoltarea controbiectivele propuse, atunci Uniunea sau Comunitățile vor interveni în măsura ăn care aceste obiective pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre considerate separat. În cea ce privește, legislația Uniunii Europene, are prioritate fată de legislația națională (Constituția Romaniei prevede că, in cazul în care există neconcordanță între legislația noastră și cea comunitară, prioritate are legislația comunitară).

2.3. Competențele Uniunii Europene

Uniunea are o serie de competențe care sunt exclusive în anumite domenii: politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda euro, politica comercială comună, uniunea vamală, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicilor de pescuit.

Uniunea Europeană mai are competențe comune cu statele membre în următoarele domenii: piață internă, spațiul de libertate, securitate si justiție, agriculrură, pescuit, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării, transport, rețele transeuropene, energie, politică socială, coeziune economică, socială și teritorială, mediu, protecția consumatorilor, obiective comune în materie de sanătate publică.

Consiliul European de la Laeken a formulat propuneri pentru Convenția Europeana pe trei teme: apropierea cetățenilor de instituțiile europene, structurarea vieții politice, și a spațiului politic european într-o Europă extinsă, transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate.

Convenția a identificat răspunsuri la întrebările formulate în Declarația de la Laeken, prin redactarea Convenției Europene moderne.

propune o mai bună repartizare a competențelor Uniunii și a
statelor membre;

asigură o fuziune a Tratatelor și atribuie personalitate juridică
Uniunii;

stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiune ale Uniunii;

stabilește măsuri pentru creșterea democrației, a transparenței și a
eficacității Uniunii prin dezvoltarea contribuției parlamentelor
naționale la legitimitatea proiectului european, prin simplificarea
procesului decizional.

stabilește măsuri pentru îmbunătățirea structurii și rolului
fiecăreia din cele trei instituții ale UE, țănând cont de consecințele
extinderii.

2.4. Implicații ale Constituției Uniunii Europene:

a. Uniunea Europeană respectă identitatea națională a statelor membre în ceea ce privește structurile fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Respectă funcțiile esențiale ale statului care se referă la asigurarea integrității teritoriale a statului, la menținerea ordinii publice și apărarea securității interne. Constituția europeană afirmă în mod clar drepturile care derivă din cetățenia Uniunii: dreptul de liberă circulație și de liberă stabilire, dreptul de vot și de eligibilitate în Parlamentul european ca și la alegerile municipale, dreptul Ia protecție diplomatică și consulară, dreptul de petiție în fața Parlamentului european, ca și dreptul de a se adresa mediatorului european și dreptul de a scrie instituțiilor intr-o limbă a Uniunii pentru a primi un răspuns în aceeași limbă.

b. Exercitarea competenței în cadrul Uniunii Europene

In ceea ce privește exercitarea competentă a Uniunii a fost întărit principiul subsidiarității și proporționalității. In temeiul principiului subsidiarității, în domeniile ce nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai și în măsura în care obieczivele preconizatev nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional, local, dar pot fi, datorită dimensiunilor și efectelor preconizate mai bine atinse la nivelul Uniunii.

c. Funcționarea instituțiilor la nivel european:

S-a constatat că, la nivelul Uniunii Europene, nu este respectată demarcația tradițională în ceea ce privesc puterile, și anume sfera legislativă, executivă, și judecătorească.

Structura instituțională a Comunității ar prezenta următoarele caracteristici:

a) Funcții combinate pe care le dețin cel puțin trei dintre instituțiile
comunitare – Comisia, Consiliu și Parlamentul, neputând fi făcută o
demarcație între cele trei puteri tradiționale, legislativă, executivă,
judecătorească (Comisia este cunoscută ca fiind executivul comunitar).

b) Structura policentrică, centrul principal în jurul căruia gravitează
instituțiile se află la Bruxelles, dar alte centre se află, la Luxembourg, și
la Strasbourg, centrele de cercetări nucleare Euratom în Italia, și în
Anglia .

c) Loialitate divizată – aceasta se află în strânsă legătură cu interesul
comunitar, în acest sens, Comisia este supusă numai interesului
comunitar, membrii Comisiei depun jurământ, Consiliul reprezintă
interesele părților, iar Curții de Justiție i se cere să evalueze cu
imparțialitate, toate litigiile ce i se supun spre soluționare.

d) Separația puterilor – principiu care se aplică instituțiilor comunitare,
sunt complet independente, cu toate că ele au funcții mixte.

2.5.Instituțiile Uniunii Europene

Principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:

Consiliul European;

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri);

Parlamentul European;

Comisia Europeană;

Curtea de Justitie;

Consiliul European este format din șefii de stat și de guvern ai statelor membre precum și de președintele său și de președintele Comisiei. Ministrul afacerilor externe participă la lucrări. Președintele Consiliului European este ales de membrii Consiliului European cu majoritate calificată pentru o durată de 2 ani și jumătate, cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată.

Conform art. D din Tratatul de la Maastricht: “Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltări.Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președinția Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune. Competențele Consiliului European s-au mărit odată cu trecerea timpului,Consiliul European ajungând să fie principalul for de luare a deciziilor privind viitorul Uniunii.

Conform specialiștilor în drept comunitar, funcțiile îndeplinite de către Consiliul European sunt :

-funcția de arhitect al evoluției internaționale a construcției europene, toate deciziile importante în acest sens fiind luate sub inpulsul lui ;

-funcția de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice și sociale, precum și în domeniul politicii externe;

-funcția de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar și al politicii externe;

Consiliul European are o dublă natură:

1. pe de o parte, instituție comunitară în măsura în care este regularizat prin dreptul comunitar care îi și recunoaște atribuții și competențe proprii a căror exercitare este reglementată de norme comunitare ;

2. pe de altă parte for de reprezentare a guvernelor statelor membre.

Consiliul ar trebui să fie o instituție comunitară la fel ca și Comisia sau PE, dar faptul că este compus din reprezentanții guvernelor face ca să se transforme într-un for de apărare a intereselor naționale. Aceasta instituție nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, ce activează domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reunește reprezentanții celor 27 de state la nivel ministerial. Consiliul European reprezintă reuniunea șefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participa si președintele Comisiei Europene.

Acesta ia decizii în sfera inițiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, joacă rol esențial în soluționarea unor probleme curente din viata internațională prin Politica Externă și de Securitate Comuna (PESC – mecanism destinai alinierii pozițiilor diplomatice ale Slatelor Membre si prezentării unei opțiuni comune). Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituție a Uniunii Europene, așa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție sau Curtea de Conturi, aceasta însă nu diminuează rolul sau esențial în toate domeniile, pornind de la definirea si coordonarea orientărilor politice, arbitraj, până la deblocarea dosarelor dificile.

Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituție comunitara cu atribuții legislative.Acesta ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizice cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia in numele acesteia acorduri internaționale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii și punerii în aplicare a PESC, și în vederea Coordonării acțiunilor statelor membre în domeniile care țin de ordinea publică și cooperare juridică în materie penală.Este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanților permanenți ai statelor member pe lângă UE (COREPER).

Consiliul Uniunii Europene- reprezintă, guvernele statelor member al UE și deține principala forță decizională. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit “Consiliul Uniunii Europene”, care l-a și legitimate din punct de vedere juridic.

Este compus din miniștri competenți ai statelor membre, care se reunesc în funcție de ordinea de zi sau de problematica ce se discută.

Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles și dispune de 2000 de funcționari.

Așa cum am mai spus, protrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al Consiliului este în acelaș timp și Înalt Reprezentant pentru PESC.

Consiliul este asistat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), care este compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre.

Consiliul de Miniștri este organul decizional principal. El deține puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii. Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie acorduri internționale în numele Comunitățiilor Europene și exercită – împreună cu Parlamentul- puterea bugetară.

Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preșidinția Consiliului Uniunii aste asigurtă prin rotație, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din țările membre, pe o periodă de 6 luni, astfel pentru acest an, 2007, președinția este deținută de Germania și Portugalia.

În cadrul PESC, Președinția asigură reprezentarea externă a Uniunii, are în răspundere punerea în aplicare a acțiunilor comune, exprimă poziția UE în organizațiile și conferințele internaționale.

În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii se iau, în funcție de caz, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate.

Astefel, în pragul majorității, în situația actuală cu UE cu 27 de state membre, pragul este de 258 din 345.

La summit-ul de la Nisa, România a fost cotată în rândul țărilor importante din punct de vedere demografic, acordându-i-se 14 voturi.

Sediul Consiliului se află la Bruxelles, dar sesiunile din aprilie, iunie și octombrie se țin la Luxemburg.

Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă forumul democratic al UE, având funcția de aparticipa la procesul legislative și de acontrola activitaeta Uniunii.

În urma Tratatului de la Nisa numărul membrilor a fost mărit la 732.

Parlamentul European este instituția în care sunt reprezentați cetățenii statelor member.În cea mai mare parte adomeniilor,Parlamentul are rolul de co-legislator; el este totodată autoritatea bugetară-alături de Consiliu-și exercită de asemenea funcții de control politic al Comisiei.

Parlamentul European: are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare; emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaționale; exercită un control politic asupra Consiliului și al Comisiei; intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei; se bucură de drept de inițiativă,putând cere Comisiei să prezinte propuneri; are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar și în alte domenii expres prevăzute de tratate; are dreptul de examina petițiile care îi sunt adresate; numeșste și destituie mediatorul european.

Se vorbește despre greutatea cu care se iau deciziile,în cadrul Parlamentului European, datorită numărului mare de membrii.

Integrarea europeană presupune o delegare crescândă a competențelor dinspre național spre comunitar, ceea ce adduce în discuție conceptual de suveranitate.Un stat suveran este descries pe baza a trei dimensiuni:

– recunoașterea

-resurse

– realizarea scopurilor guvernării

Comisia Europeană este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de de membri (comisari), inclusiv președintele, numiți de guvernele naționale. Reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea tratatelor și având drept de inițiativa prin directive, reglementări, decizii, recomandări. Este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.

Adresează Consiliului recomandări de politică economică, supraveghează situația bugetară si datoriile publice ale membrelor, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC. În urma Consiliului European de la Nisa, țările mari au acceptat ca, începând din anul 2005 să renunțe la unul din cei doi comisari, în schimb "țările mici" au refuzat propunerea de a rămâne fără singurul comisar de care dispun ;in documentul final a fost menținută o referire la plafonarea numamlui de comisari la 27. Este responsabilă de punerea in aplicare a politicilor comunitare Adresează Consiliului recomandări de politică economică, supraveghează situația bugetară și datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.

Curtea de Justiție

Jurisdicția acoperă numai pobleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe baza principiului că dreptul comunitar prevalează asupra legii naționale. Este formată din judecători, asistați de avocați generali . Consiliul European de la Nisa a subliniat necesitatea reformei autorităților judiciare din UE destinată imbunătățirii eficacității sistemului judiciar;în acest sens sunt importante două aspecte:asigurarea posibilității ca reprezentanți din state membre să participe la activitatea autorităților judiciare din U.E. și configurarea adecvată a deciziei preliminare; reforma sistemului justiției conform Tratatului de la Nisa acoperă înființarea unor noi structuri pentru organele judiciare,schimbări în structura tribunalelor speciale, introducerea unei împărțiri clare a jurisdicției tribunalelor speciale.

Curtea de Conturi garantează, in fața Consiliului si Parlamentului European, corecta gestionare a fondurilor europene.

Tratatul de la Nisa ia in considerare accesul la cunoașterea practica a aspectelor legale și financiare ale funcționării U.E. de către noile state membre.

Organismele pe care se sprijină funcționarea instituțiilor europene

Acestea au următoarele atribuții : Comitetul Economic si Social

– reprezintă o platforma instituționala, non-politica, prin care reprezentanții mediilor economico – sociale europene pot, și trebuie să iși
exprime punctele de vedere, de maniera formala, asupra politicilor europene;

– transmite avize pe teme economico-sociale de interes european
Comisiei, Consiliului și Parlamentului European;

– membrii săi ( numiți consilieri) sunt propuși de guvernele naționale și provin din trei grupuri: patronatul, salariații si diferitele ramuri de activitate (agricultori, meșteșugari, proprietari de întreprinderi de intreprinderi mici și mijlocii, liber profesioniști, reprezentanți ai consumatorilor, ai comunității științifice si pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mișcărilor ecologiste);

– are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, după
caz de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană;

– avizele sale sunt transmise instanțelor de decizie ale UE, și publicate in Jurnalul Oficial al Comunității Europene.

Comitetul Regiunilor

a fost creat prin Tratatul de la Maastricht;

are misiunea de a "apropia" Uniunea Europeană de cetățenii săi, in
două sensuri: prin rolul de purtător de cuvânt, transmițând informațiile de la
instituțiile europene către regiunile statelor membre (autorități locale), cât și
prin medierea între instituțiile europene si autoritățile locale pentru ca acestea din urmă să își facă opinia cunoscută la nivel comunitar; reprezintă poziția autorităților regionale și locale care sunt afectate de activitatea Comunității;

Consiliul European de la Nisa a stabilit că acest organ trebuie să aibă mandatul autorităților locale ale statelor pentru o implicare mai adecvală și în probleme de integrare; al doilea aspect important introdus de Tratatatul de la Nisa se refera la întărirea mandatului regional al reprezentanților Statelor Membre in acest comitet.

Mediatorul European:

– emite rceomandari in urma sesizărilor asupra unor cazuri de cazuri
de administrare ineficienta in acțiunile instituțiilor și organelor comunitare, cu
excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de prima instanța;

– orice persoana fizică sau juridică rezidentă sau având sediul statutar
in UE poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului
European, o plângere către Mediatorul European

Banca Europeană de Investiții

a fost creată in urma Tratatului de la Roma;

acordă finanțări pe termen lung in favoarea investițiilor viabile;

asigură fonduri pentru investiții in diferite regiuni ale Uniunii, in special cele mai puțin dezvoltate, prin împrumutul, in special pe piețele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorientează, in condiții optime, catre finanțarea unor investiții conforme cu obiectivele Uniunii Europene

Banca Centrala Europeană

împreună cu băncile naționale ale statelor membre, formează
Sistemul European ai Băncilor Centrale – Eurosystem (ESCB);

– principalul obiectiv este de a menține stabilitatea prețurilor;

– controlează sistemul de plăți și rezervele în valuta străina ale statelor membre.

– definește și implementează politica monetară în Zona Euro;

Încă de la înființarea ei, Comunitatea Europeană a urmărit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre.Inițial Comunitatea Europeană, pornit ca o uniune vamală, cu timpul și-a dezvoltat componenta politică, iar prin Tratatul de la Maastricht și componenta militară. Putem afirma faptul că. se pornește de la Tratatul de la Roma din 1957, Uniunea Vamală, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni, au dus popoarele Europei pe toate nivelurile de integrare, integrare exprimată prin Piața Unică, instituită in urma Tratatului de la Maastricht, si întărită de Tratatul de la Amsterdam, încununată în final cu adăugirea componentei militare ,prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Koln, din iunie 1999. De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securități prin cooperare.

CAPITOLUL III

POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)

3.1. Definirea conceptului de „securitate"

În opinia specialiștilor în studii de securitate, conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi. Astfel securitate a unei entități statale, este asigurată dacă se ține cont de următoarele cinci componente :componenta politică a securității, componenta militară, componenta economică, componenta societală și cea ecologică.

Problematica securității nu se confundă cu funcționarea normașă a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la amenințările care, prin dimensiunile menționate, pun în pericol existența statului.

Securitatea politică, se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernământ și a ideologiilor care le legitimează

Componenta militară a securității privește interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive și al capacităților defensive ale statelor, împreună cu percepția statelor despre intențiile celorlalți participanți la viața internațională.

Securitatea economică plivește accesul la resurse, finanțare și piețe necesare pentru a susține nivele acceptabile ale dezvoltării și puterii statului.

Securitatea societală, se referă la menținerea, procesului de evoluție, a identității naționale colective, a modelelor tradiționale ale limbii, culturii. religiei și obicieiurilor unui popor.

Securitatea mediului înconjurător este una dintre componentele importante ale conceptului de securitate, alături de celelalte componente.

3.2. Evoluția conceptului PESC

Încă de la înființare ei tratatele semnate între membrii Uniunii consfințând gradual translația unor atribute ale suveranității naționale călre autoritățile centrale de la Bruxelles.

Prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menționare a așa numitei „Cooperări Politice Europene", iar în 1991, în tratatul de la Maastricht seprevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „brațul armat al Uniunii Europene".

Titlul V al tratautui de la Maastricht, intitulat „Dispoziții privind Politica Extenă și de Securitate Comună , se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J-J11.Mecanismele se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică externă și de securitate, pe adoptarea unor acțiuni comune, și foarte important pe faptul că, în virtutea suveranității partajate între statele membre și instituțiile europene, Consiliul European definește principiile și orientările generale PESC.

Conform Tratatului de la Amsterdam din 1998, rerogativele Consiliului european, conform art. J.3 sunt: definește principiile și orientările generale ale Politicii externe și de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicații în domeniul apărării"

În urma semnării de către Belgia, Franța, Luxembourg, Olanda si Marea Brilanie a Tratatului de colaborare culturală, socială, economică și apărare colectivă, 17 martie 1948, Bruxelles, apărea prima inițiativă de cooperare militară consolidată a statelor vest europene clin perioada posbelică.

Scopul vizat era reprezentat de angajamentul statelor semnatare vizând apărarea colectivă în cazul unei agresiuni în Europa. În aceslt context, proiectul european beneficiază de o dezvoltare complementară ca urmare a angajamentului susținut al SUA în sensul constituirii unei zone de stabilitate în perimetrul vest – european concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington la 4 aprilie 1949. Cu acest prilej. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, au fost invitate să adere la Tratat, prin care se solicită angajamentul SUA și al Canadei pentru apărarea Europei.

Aceste evoluții internaționale accentuate de realitățile Războiului Rece, au impus armonizarea demersurilor în domeniul apărării.Astfel, statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis includerea proiectului militar european in NATO, ce va deveni din acest moment element central al sistemului securitate euro-atlantic.

În octombrie 1950, Franța lansează propunerea privind constituirea unei dimensiuni de apărare la nivel european, fapt ce demonstrează o evoluție la nivel european cu privire la crearea unei forțe autonome de apărare.

Această inițiativă a condus la semnarea, în mai 1952 a Tratatului privind înființarea Comunității de Apărare, cu participarea Belgiei, Franței, Italiei, Luxembourg, Olanda și RFG. În septembrie 1954 au aderat RFG și Italia, la Tratatul de la Bruxelles. Această opțiune s-a oficializat prin semnarea în 1954 a Acordului de la Paris, ce a reprezentat actul de constituire a Uniunii Europei Occidentale organizație ce îngloba, alături de cele cinci state inițiatoare,și RFG și Italia.

În ciuda entuziasmului ce a însoțit constituirea Uniunii Europei Occidentale evoluțiile mediului de securitate în special instituționalizarea NATO ca organism responsabil pentru asigurarea securității in special in spațiul euro-atlantic, evoluțiile UEO au cunoscut o perioadă de regres, aproape 50 ani. Schimbările produse în Europa Centrală și de Sud Est ca urmare a prăbușirii Cortinei de Fier au determinat în rândurile statelor membre reluarea interesului față de UEO ca un posibil "forum alternativ de securitate", un organism pan-European cu rcsponsabiliți în domeniul apărării și securității.

UEO a devenit relevantă în condițiile transformării instituționale a Comunității Europene, respectiv revizuirea Tratatului de la Roma sub forma Tratatului de la Maastricht din 1992, și implicit apariția UE. Totodată in contextul noii configurații a UE, dimensiunii economice i s-au alăturat două politiei europene – PILONUL II – PESC. respectiv PILONUL III – JAI. UEO a devenit parte integrantă a procesului de implementare PESC, în special pentru acele acțiuni și poziții comune ce aveau o componentă militară.

Conform Tratatului UE, rolul primordial al UEO era aeela de a asigura capabilități operaționale pentru UE în limita spectrului de misiuni de tip Petersberg-peacekeeping peacemaking, humanitarian mission. Summit-ul Consiliului European de la Amsterdam , 1997, nu a adus unele modificări in ciuda așteptărilor, progrese majore in ceea ce privește crearea capabilităților europene de apărare pentru continuarea procesului de apropiere a UEO de Uniunea Europeană.

În ciuda disensiunilor existente la nivelul statelor membre UE., Tratatul de la Amsterdam a înglobat așa numitele misiuni de tip Petersberg, stabilindu-se, prima dată, elemente de bază a relației instituționale UE-NATO. Un punct de cotitură în evoluția UEO a fost reprezentat de ratificarea Tratalui de la Amsterdam, prin care se cerea crearea condițiilor necesare, cel pnțin în plan juridic ,pentru absorbția funcțiilor UE. În același timp, prin adoptarea noului Tratat s-a întărit demersul de securitate european ,vizând crearea unei relații speciale între cele două organizații prin lansarea Politicii Europene și de Securitate Comună cu impact direct asupra creșterii vizibilității Uniunii Europene în sfera problematicii de securitate și apărare. În ciuda disponibilităților statelor membre UE în ceea ce privește consolidarea dimensiunii de securitate și apărare la nivel european, procesul de preluare a funcțiilor UEO nu beneficia de o abordare cuprinzătoare, elementele constitutive ale acestei organizații nefiind abordate în vederea integrării instituționale.

Eșecul pe care l-a înregistrat UEO se datorează în primul rând faptului că,în ciuda demersurilor vizând întărirea capabilităților operaționale,UEO nu a avut o structură independentă de comandă, capacități de colectare a informațiilor extrem de reduse și,în special, capacitate minimă în ceea ce privește proiectarea forței.

Anii 1990 au adus o revigorare vizibilă la nivelul relației NATO -UEO. Întreaga arhitectură instituțională a relației dintre cele două organisme gravita în jurul conceptului ESDI prin care aliaților europeni li se oferea posibilitatea accesului la capacitățile alianței.

În vederea declanșării unei operațiuni în care NATO nu dorește să se implice.Conform acordului încheiat în 1998, NATO putea folosi propriul acces de planificare a apărării pentru aliații europeni iar Procesul de Analiză și Evaluare al Parteneriatului- PARP, pentru cele trei state cu statut de observator UEO – Austria, Finlanda și Suedia. Scopul acestei abordări era analizarea contribuțiilor najionale puse la dispoziție pentru misiunile de tip Petersberg.

Cu prilejul reuniunii miniștrilor de externe ai UEO de la Luxembourg (22-23 noiembrie 1999) sistemul de relații între cele două organisme s-a oficializat și de asemenea s-a agreat transferul, la cerere, a funcțiilor structurilor UEO către cele responsabile pentru problematica securității și apărării de la nivel UE.

Izbucnirea crizei din Kosovo a demonstrat clar deficiențele în cadrul capabilităților de planificare și logistice ale europenilor care s-au manifestat cu acuitate, și a determinat reevaluarea aranjamentelor instituționale în domeniul securității și apărării europene.

Astfel cu prilejul reuniunii de la Koln, a Consiliului European, iunie 1999, s-a lansat conceptul despre viitorul CESDP, interesul manifest al statelor membre. Cu acest prilej s-a convenit dezvoltarea unor capabilități europene de reacție rapidă, autonome, care să poată fi dislocate în termen de 60 de zile, putând fi menținute in teatru pentru o durată de până la un an. Se dorea înglobarea unor funcții militare de către UE, funcții care erau preluate de Ia UEO, în domeniul securității și apărării.

Cu prilejul reuniunii de la Marsilia a Consiliului Ministerial UEO, noiembrie 2000, s-a decis încetarea funcționării structurilor permanente ale UEO, resonsabilitațile urinând a fi preluate de Uniunea Europeană. De asemenea mecanismele de consultare UE -UEO și UEO-NATO erau suspendate.

Politica Europeană și Apărare a cunoscut după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam o serie de evoluții, beneficiind de interesul mai mullor state membre UE, precum Germania, Finlanda, Franța.

În acest context, se impune a fi subliniat rolul pe care președințiile Consiliului European din perioada 1999-2000 l-au avut pentru accelerarea procesului de definire și de consolidare a dimensiunii de securitate și apărare la nivel european. Evoluția conceptului de Politică Externă și de Securitate Comună a determinat și numirea în funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună a lui Javier Solana, octombrie 1999.

Procesul de constituire a structurilor și capabilităților europene în domeniul securității și apărării a căpătat noi valențe prin lansarea în cadrul Consiliului European de la Helsinki, decembrie 1999 a așa numitului "Helsinki Headline Goal", prin intermediul căruia se defineau principalele elemente relative la capacitatea de reacție rapidă a UE, asumată prin tratatul de la Amsterdam. Obiectivul UE viza constituirea până la sfârșitul anului 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă totalizând 50-60.000 de militari.

În perioada 2001-2002, se putea vorbi de un adevărat blocaj în ceea ce privește acordul NATO – UE, cauzele acestei situații rezultand din abordările naționale rigide, dintre care se distinge Turcia a cărei poziție este strâns legală atât de problema cipriotă și accederea Ciprului în UE, cât și de propriul statut în ceea ce privește accederea ei în UE. În decembrie 2001 s-a reușit, grației inițiativei britanice, identificarea unei formule de compromis, Documentul Ankara, prin care Turcia abandona pretențiile vizând participarea cu drepturi depline în cadrul PESA, în schimbul unor garanții potrivit cărora la nivelul PESA nu se vor lua decizii care să afecteze vreun aliat, nemembru al UL. Grecia refuză să accepte prevederile Documentului de la Ankara.

Toate aceste progrese au culminat cu semnarea acordului UE- NATO, de la Copenhaga, 20-21 decembrie 2002, privind punerea la dispoziție a mijloacelor și capabilităților ale Alianței Nord- Atlantice. Obstacolele au fost depășite ca urmare a angajamentului UE vizând restriționarea participării în cadrul PESA a noilor membrii din Mediterană – Malta și Cipru, dublat de asigurările potrivit cărora PESA nu va fi folosită împotriva unui stat membru NATO, nemembru UE.

Uniunea Europeana și-a manifestat disponibilitatea de a iniția un proces de evaluare, sfârșitul lui 2004 a modului în care Turcia răspunde criteriilor de la Copenhaga în urma căruia se decide oportunitatea deschiderii negocierilor în vederea integrării.

Prin declarația comună NATO-UE din 2002, cele două organisme reafirmau angajamentul pentru intensificarea cooperării în planul securității și apărării.

Cu prlejul reuniuni miniștrilor apărării de la Atena, 14- 15.o3.2003, a fost semnat acordul de securitate UE-NATO. . Finalizarea acestui din urmă acord a completat tabloul instituțional necesar pentru reglementarea relațiilor de cooperare între NATO- UE. În acest context s-a deblocat, posibilitatea preluării misiunii NATO din FYROM de către UE, 1 aprilie 2003.

Cu toate acestea, dezvoltarea mecanismelor care să asigure o dezvoltare coerentă a relației de colaborare între cele douăorganizații reprezintă o prioritate a etapei actuale. În același timp, la nivelul NATO s-a avansat propunerea participării reprezentanților UE la reuniunile Comitetului pentru Analiza în Domeniul Apărării (DRC).

În luna decembrie 2002 a fost semnat de către Secretarul General NATO și înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și Securitate Comună acordul UE – NATO pentru punerea la dispoziția UE a capabilităților de planificare și logistica NATO. Asfel s-a depășit blocajul survenit ca urmarea op/iției Turciei față de această problemă.

Agenda Summit-ului NATO de la Praga de anul trecut a încorporat elemente noi care vor constitui piloni de bază ai transformării capabililăților Alianței. Noua Forță de Răspuns a NATO, transformarea structurilor de comandă ale Alianței și materializarea Angajamentelor de la Praga privind capabilitățile sunt doar trei elemente concrete ale asumării de către NATO a unor roluri care să-i asigure promovarea securității colective atât în zonele adiacente ale spațiului Alianței, cât și dincolo de acestea.

Dacă avem în vedere relația NATO-UE, trebuie amintit faptul că la nivelul Uniunii Europene, s-a adoptat Strategia de Securitate a Uniunii Europene. Documentul prezintă provocările globale pe de o parte dar și pericolele pe care le întâmpină UE, conflicte, pauperitate, epidemii, colapsuri economice, precum și principalele amenințări la adresa securității. Titlul acestui capitol The Security Environment Global Challenges and Key Threats-reflectă mai bine conținutul acestui document faptul că se referă nu numai la noile amenințări- varianta de la Salonic, ci abordează și provocările globale și amenințările cheie ale mediului de securitate. Acestea sunt:

1. terorismul, pentru care UE reprezintă atât o țintă, cât și un teren de desfășurare;

2. proliferarea armelor de distrugere în masă;

3. conflictele regionale;

4. disoluția putereii statale;

5. crima organizată (drogurile și traficul de arme, comerțul cu ființe
umane, migrația ilegală).

Referitor la lista amenințărilor clieie la adresa securității, ea include acum și conflicte regionale. Totodată, proliferarea armelor de distrugere în masă nu mai este singura ș i cea mai importantă amenințare ci poale determina. genera și apariția altor amenințări.

Textul Strategiei de Securitate subliniază explicit legătura dintre aspectele interne si externe ale societății interne, și externe intr-o societate deschisă .Securitatea este considerată o precondiție a dezvoltării. Sunt avute în vedere continuarea și dezvoltarea măsurilor instituite după atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001, precum mandatul european de arestate măsuri împotriva finanțării terorismului,Acordul de cooperare judiciară cu SUA, precum și lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă și a celor convenționale.

Trebuie menționat faptul că politica de apărare și securitate face parte integrantă din politica de apărare și securitate comună. În acest sens se pune problema relației care există între Uniunea Europeană și Organizația Atlanticului de Nord. Proiectul noii Constituții prevede o serie de principii după care funcționează Uniunea Europeană sunt: principiul solidarității, al subsidtarității, al proporționalității, principiul democrației participative, principiul democrației reprezentative.

3.3. PESC – scurt istoric:

Încă de la începutul anilor 1960, au fost abordate mai multe inițiative:

Acordul franco-german (22 ianuarie 1963) care prevedea întărirea cooperării în domenii precum Afacerile externe, Apărare, Educație și
Tineret;

Ca forme de cooperare de Politică externă înainte de Tratatul de la
Maastricht pot fi citate rapoartele de la Luxembourg (1970), Copenhaga
(1973) și Londra (1981), Sumimit-ul de la Paris (1986). Coperarea se
concretizează în reuniuni periodice ale miniștrilor de alegeri externe,
instituirea unui Comitet politic compus din directorii de afaceri externe și
condus de ministrul de externe al statului care asigură președinția
Consiliului;

Titlul III din Actul unic European (1986) a instituit cooperarea în materie
de politică externă, prevăzând că statele membre fac eforturi în scopul
punerii în aplicare a acestei politici.

Evoluția construcției europene a determinat statele membre să aibă in vedere definirea unei politici comune de securitate, dimensiune care își găsește justificarea în consecințele aplicării principiului de liberă circulație în cadrul Uniunii Europene.

La nivelul Uniunii Europene, se conturează un echilibru care trebuie să existe între principiul liberei circulații și politica externă. Provocarea la care trebuie să răspundă PESC în următorii ani se referă tocmai la capacitatea sa de a trece din planul declarativ in cel activ. Javier Solana a spus. “Europa trebuie să apere principiile de bază și valorile societăților care o compun", in acest sens fiind necesară dezvoltarea instrumentelor specifice și voința politica de a juca rolul unui actor global.

3.4. Instituțiile și organismele PESC

În cadrul PESC sunt implicate:

instituțiile Uniunii Europene (Consiliul European, Consiliul Miniștrilor, Parlamentul European și Comisia)

organismele specifice (Comitetul politic și de securitate, Comitetul militar la Uniunii Europene, Statul Major al Uniunii).

– Consiliul European definește principiile și orientările PESC, inclusiv chestiunile cu implicații asupra apărprii și decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în aplicare de UE.

– Consiliul Miniștrilor este organul de decizie al PESC. Acesta ia hotărârile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a orientărilor stabilite de Consiliul European, stabilind poziții comune și acțiuni comune.

Tratatul de la Amsterdam (1999) a schimbat sistemul de vot în cadrul Consiliului. Dacă prin Trataul de la Maastricht se stabilise că, în problemele PESC, Consiliul să hotărască în principiu pe bază de unanimitate, la Amsterdam s-a introdus conceptul de „abținere constructivă” : un stat care se abține de la vot își poate însoți votul printr-o declarație prin care acceptă ca decizia Consiliului să angajeze Uniunea.

Potrivit acestei proceduri, statul respectiv nu este obligat să aplice decizia Consiliului, dar nu împiedică adoptarea acesteia de către celelalte state membre.

Ca o derogare de la regula majorității, Consiliul statueză prin majoritate calificată atunci când, pe baza unei strategii comune, acesta adoăptă acțiuni comune, poziții comune sau orice altă decizie.

Atunci când este necesar la Uniunea să încheie un Acord cu alt stat, cu mai multe state sau cu diferite organizații internaționale, Consiliul, în unanimitate, autorozează președinția să angajeze negocieri.

În definirea și punerea în aplicare a PESC, Consiliul este asistat de un Comitet politic și de securitate, compus din directorii politici din ministerele de externe ale statelor membre.

Consiliul este asistat, de asemenea, de către Secretarul general al Consiliului, Înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate comună. Acesta contribuie la formularea, elaborarea și punerea în aplicare a deciziilor politice. De asemenea, el acționează în numele Consiliului și la cererea Președinției Consiliului conduce dialogul politic cu terțe părți. „Domnul PESC” dispune de o unitate de planificare a politicii și de alertă rapidă, în scopul de a-i oferi evaluări asupra unor evenimente și situații sensibile.

În sfârșit pentru puneea în aplicare a politicii europene în materie de securitate și apărare, Consiliul a creat un Comitet Militar și un Stat-Major al Uniunii Europene, precum și un Institut de studii de securitate și un Centru satelitar al Uniunii. Ultimele două organisme sunt de fapt structuri ale UEO, integrate în Uniunuea Europeană.

Consiliul poate atunci când consideră necesar, să numească reprezentanți speciali, cărora le este conferit un mandat de legătură cu chestiuni politice deosebite.

– Comisia Europeană are puterea de a sesiza Consiliul de orice chestiune relativă la PESC și a-i face propuneri. Ea poate, de asemenea, să solicite Președinției convocarea de urgență a unei reuniuni a Consiliului.

– Parlamentul European este consultat de către Președinție asupra princupalelor aspecte care privesc PESC, fiind ținut la curent, în mod regulat, cu evoluția acestei politici. Parlamentul poate de asemenea, să adreseze Consiliului întrebări și să formuleze recomandări. Anual, Parlamentul organizează dezbateri asupra progreselor relizate în domeniul aplicării PESC.

PESC și Tratatele de la Amsterdam si Nisa

În urma acestor tratate, PESC își conservă caracterul defensiv, vizând salvgardarea integrității UE și apărarea frontierelor exterioare, in conformitate eu principiile internaționale (Carta Națiunilor Unite, Actul final de la Helsinki).

Se prevede un nou instrument de acțiune: strategiile comune, având un caracter mult mai concret din moment ce sunt precizate obioectivele,durata și mijloacele care trebuie asigurate de UE și statele membre.

Se reafirmă necesitatea unei apropieri de Uniunea Europei Occidentale și posibilitatea unei cooperări în materie de armament, ca și dreptul de a participa pe picior de egalitate la misiunile de tip Petersberg (misiuni umanitare, de menținere sau restabilire a păcii, gestiunea crizelor)

Se extinde votul cu majoritate calificată în sânul Consiliului (articolul 23.2 TUE),în timp ce principiul abținerii constructive permite statelor să nu ia parte la o decizie, fară a împiedica însă acțiunea celorlalte. Astfel, deși se menține caracterul interguvernamental al PESC,anumite dispoziții par o evoluție spre o anumită ,,comumitizare” (votul cu majoritate califictă).

Consiliul European de la Cologne l-a desemnat, la 2 iunie 1999 pe Javier Solana, pe atunci secretar general al NATO pentru a ocupa postul de însărcinat cu politica externă și de apărare comună a Uniunii Europene.

Absența recunoașterii formale a personalității internaționale a Uniunii Europene nu pare un argument decisiv pentru a i-o refuza, ceea ce permite ca, atunci când este vorba de PESC sau JAI, acestea să acționeze în ordinea juridică internațională ca entitate comparabilă cu statul.

Precizări:

Articolul 11 din Tratatul de la Amsterdam a suprimat referirea la statele membre (Uniunea definește și instituie o politică externă și de securitate comună…față de vechea formulare din tratatul de la Maastricht – articolul J.1: Uniunea și statele sale membre definesc și instituie o politică externă și de securitate comună…),PESC este deci a UE.

Articolul 18 TUF stipulează posibilitatea desemnării unui reprezentat al
UE- Consiliul poate, de fiecare dată când consideră necesar, să numească
un reprezentatnt special căruia îi conferă un mandat cu privire la anumite '
problemele de politică.

Articolul 24 TUE autorizează Uniunea Europeană să încheie acorduri
internaționale în cadrul Titlului V și sau VI (PESC și JAI) și nimic nu
lasă să înțelaegă ca aceasta acționează în numele statelor membre.

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), aduce următoarele modificări:

extinderea votului cu majoritate calificată;

întărirea eficacității și vizibilitătii acțiunii exterioare a Uniunii Europene art.24-Consiliul statuează în unanimitate atunci când acordul încheiat (cu unul sau mai multe state sau organizații internaționale) privește o problemă pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de decizii interne;

atunci când acordul pune o acțiune sau poziție comună, Consiliul
statuează cu majorilate calificată;

încredințarea controlului politic și a connducerii strategico a operațiunilor de
gestiune a crizelor Comitetului politic și de securitate;

dezvoltarea conceptului de cooperare întărită și a asocierii Comisiei la această procedură.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană, a constituit baza unei securității prin cooperare,tratatele semnate între membrii Uniunii consfințind translația unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles.

Dacă luăm în considerare momentul creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reânarma Germania în anii 1950 când, pentru a permit acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxembourg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene, inițiind crearea unei armate europene comune.

Proiectul a fost respins mai târziu (1945) de câtre Franța, din cauza neînțelegerilor politice dintre tările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunității Economice Europene, dorința de a reâncepe construcția politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de ,, Planul Fouchet’’. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare.

În 1969, la Summit-ul de la Haga, cei 6 membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea efectiv la politica externă.Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice al esecurității au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maasticht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Califictă (QMV) pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, în sensul intervențiilor militare ,si/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare.

În ceea ce privește forțele armate comune , ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Fanța și Germania care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autohtone. Inițiativa continuă cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysee. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, în conformitate cu art. 5 al Tratatului fondator al UEO, să mențină pacea și să asigure asistența umanitară în afara zonei de acțiune a NATO. Forțele europene sunt puse la dsispoziția UEO, fiecare având atribuții diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declarația de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:

contribuția la apărarea comună a Aliaților europeni;

intervenții umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanții europeni din zonele de conflict;

misiuni de menținere a păcii;

intervenții ale forțelor combatante în cadrul gestiunii crizelor

Un moment important din istoria PESC europene l-a constituit întâlniorea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998 Pentru prima dată in Declarația Comună asupra Apărării europene, s.-a subliniat clar nevoia ca Uniunea europeană să aibă capacitatea pentru acțiuni autohtone, susținută de forțe credibile militare, mijloacele pentru a deude folosirea și pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a poziției britanice, care până atunci se situase undeva între indiferențășiopoziție față de o politică de Securitate și Apărare Comună în Europa. Această schimbare rerflectă o poziție similară a francezoilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, în momentul în care Alianța structurile de comandă. Respectându-și însă partenerii americani tradiționali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune; totodată propuneau ca uniunea să se ocupe de funcțiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.

Totuși, momentul crucial al solidificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Koln de a face PESC să fuzioneze cu UEO.

Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, a adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Koln, introducându-se pentru prima dată cifre și termene concrete pentru forța comună de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfășura, într-un interval de 60 de zile si pentn cel puțin un an, forțe militare, numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de tip Petersberg, se preciza în Concluziile președinției finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În același timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid și posibilitatea contribuției acestora la managementul militara al crizelor de către UE.

Ultimele date arată că proiectul avansează rapid. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniștrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experții militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forță de 80.000 de persoane, susținută de 350 de avioane de luptă și 80 de nave militare.. Acest lucru ar însemna că uniunea, în orice moment trebuie să aibă 240.000 de soldați pregătiți de intervenție, datorită rotațiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenției. Experții au stabilit un catalog de forțe, iar primele contribuții naționale au fost înaintate în cadrul reuniunii Miniștrilor apărării din UE, pe 13 noiembrie la Bruxelles. Pentru început, britanicii și-au propus să participe la această forță europeană cu 14.000 de soldați și aproape două treimi din marina regală, nemții vor aloca aproximativ 12.500 de soldați și tehnică blindată, francezii 12.000 de oameni și tehnică radar.

3.6. Relația UE – NATO între alianță si competiție

Foarte mulți autori au dezbătut intens relația dintre UE-NATO, pornind de la cei doi termeni, și anume alianță sau competiție.

Idealul wilsonian al unei ordini internaționale, bazată pe un devotament comun față de instituțiile democratice în care disputele trebuie să se rezolve prin negociere nu numai prin război, a triumfat în rândul națiunilor de pe țărmurile Atlanticului de Nord.În regiunea atlantică războiul nu mai este acceptat ca instrument al politicii; în ultima jumătate de secol forța a fost folosită numai la periferia Europei și între grupurile etnice, nu între state, națiuni tradiționale. Când Uniunea Sovietică a devenit amenințătoare a luat naștere NATO. Când vorbim despre NATO, vorbim despre o alianță militară care există pentru a împiedica reapariția unei puteri hegemonice care să se opună Europei. . In prezent afirmațiile despre Alianță ca fiind una militară tind să fie înlocuite cu acea doctrină a securități colective. O alianță ia naștere atunci când un grup de națiuni hotărăște să apere un teritoriu sau o cază anume trasând o linie de demarcație a cărei violare constituie un casus beli; spre deosebire de un sistem de securitate colectivă care nu definește nici teritoriul care trebuie apărat, nici mijloacele sau aparatura care urmează a fi folosite, este mai mult un concept juridic. Deși termenii de alianță și de securitate sunt folosite adesea unul în locul celuilalt, cele două concepte sunt incompatibile.

Având in vedere evoluția Uniunii Europene, relația care se naște între înlegrarea europeană si cooperarea atlantică în ceea ce privește politica europeană de securitate și de apărare comună, este una foarte complexă.Liderii europeni sunt implicați in procesul privind lărgirea Uniunii Europene, adaptarea instituțiilor și adoptarea unor legislații comune, își propun propriile priorități și termene.Proiectele legate de cooperarea atlantică sau alte chestiuni pe termen lung par mai puțin urgente și în absența unei crize imediate mai puțin importante.Modul cum va evolua integrarea europeană,va afecta la cel mai înalt nivel procesul consultării atlantice. Joscha Fischer pledează pentru crearea unor instituții europene federale și dotarea acestora cu puteri legislative, instituirea unor alegeri la nivel European care să conducă la un executiv și legislativ European, lucru prevăzut de altfel și în proiectul Constituției Europene.

Primul ministru britanic Tony Blair a propus o variațiune pe tema Europei cu mai multe viteze, deoarece opinia publică britanică nu ar accepta niciodată un sistem supranațional, iar Blair nu dorește ca Marea Britanie să fie la marginea Europei, nici să renunțe la relația strânsă cu SUA.

Intre țările membre ale UE sunt și state care nu sunt membre NATO-Irlanda, Suedia, Finlanda, acest lucru poate accentua faptul că s-ar isca o competiție între UE și NATO. Dacă UE aspiră să fie considerată o unitate, ne putem imagina că trebuie stabilită o legătură între securitatea membrilor săi care nu fac parte din NATO și structura militară a UE. Putem considera că Forța Militară creată se îndreaptă mai mult spre acele state care nu sunt membre NATO. Cu toate acestea este imposibil ca în cadrul unui parteneria atlantic bine conceput, NATO să ignore amenințările la adresa statelor membre ale UE, fie că sunt sau nu membre formale ale Alianței.

Henry Kissinger consideră că apartenența Ia UE, nu implică garanții de securitate, acest lucru este foarte ciudat pentru că în opinia aceluiași autor , UE pentru a fi demnă de numele său "trebuie să se pregătească cu timpul să reziste prin forță la atacurile securității oricăruia dintre membrii săi".

Dacă Uniunea Europeană va fi obligată să-și apere unul dintre membrii săi fie că aparține sau nu NATO, SUA nu vor putea rămâne nepăsătoare, deoarece aceasta este o alianță defensivă.

Același autor consideră că argumentul potrivit căreia UE se va desprinde de NATO dacă va trebui să-și asume responsabilitatea pentru apărarea teritoriului este un nonsens.

3.7. Politica Externă și de Securitate Comună – din perspectiva noii

Constituții Europene

In ceea ce privesc instituțiile Uniunii Europene însărcinate cu promovarea politicii de apărare și de securitate comună, Președintele Consiliului European va asigura la nivelul său , reprezentarea externă a Uniunii în problemele relevante pentru politica externă și de securitate comună.

Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii și determină obiectivele politicii externe și de securitate comune. Politica externă și de securitate comună este pusă în aplicare de către Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii și de către statele membre. Parlamentul European este informat periodic și consultat cu privire la politica externă și de securitate comună.

Din perspectiva Constituției Europene, s-a prevăzut constituirea unei Agenții Europene a Armamentului, Cercetării Capacității Militare, agenție care a luat naștere în scopul identificării cerințelor operaționale, promovării de măsuri în scopul satisfacerrii acestor cerințe și pentru a contribui la identificarea și la implementarea tuturor măsurilor necesare consolidării bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare, pentru participarea la definirea politicii europene în domeniul armamentului și capacitățiolr militare. Această echipă are sarcina de a formula și înainta Consiliului European propuneri privind măsurile necesare creării și lansării activității AEA în cursul acestui an.

MISIUNEA AEA:

Dezvoltarea capacităților de apărare în domeniul managementului
crizelor;

Promovarea și întărirea cooperării în producția de armamente;

Identificarea și implementarea politicilor și măsurilor de întărire a bazei
industriale și tehnologice a apărării europene și sprijinirea creării unei
piețe europene competitive de armament.

CAPITOLUL IV

POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială – începută cu Tratatul de Roma (1957)- a dus, în timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni). De asemenea¸ o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.

Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută și drept Carta Socială).

Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare în contextul construcției pieței unice europene și a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părților interesate (reprezentanți ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniștilor, fermierilor, etc.). Important de menționat este că, deși în faza de proiect se prefigura o soluție la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul și responsabilitățile SM în direcția aplicării și respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, protecția sănătății și siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct. Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM), singura excepție fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998.

Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green Paper) – documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), în vederea elaborării Cărții Albe (White Paper) în 1994. Liniile de discuție identificate prin Cartea Verde privesc:

• prioritățile commune tuturor SM în domeniile pieței muncii, formării profesionale și protecției sociale;

• îmbunătățirea situației ocupării forței de muncă;

• accelerarea progresului în crearea unui sistem de producție bazat pe calitate;

• stimularea solidarității și integrării sociale;

• lupta împotriva sărăciei și excluderii sociale;

• piața unică și libera circulație a persoanelor;

• promovarea egalității de șanse pentru bărbați și femei;

• sprijinirea dialogului social;

• coeziunea economică și socială;

În acest proces de consultare au fost implicate instituții ale Uniunii Europene, SM și diverse organizații publice, alături de care au stat reprezentanți ai angajatorilor și ai sindicatelor.

Ca rezultat al procesului consultativ inițiat de Cartea Verde, Cartea Albă a stabilit liniile de acțiune ale politicii sociale. Conform acesteia, principala prioritate a fost stabilită ca fiind crearea de noi locuri de muncă, strâns corelată cu formarea unei forțe de muncă educate, încurajarea unor stardarde ridicate de muncă și crearea unei piețe europene a muncii – ce constituie prioritățile imediat următoare. Alături de acestea stau crearea de oportunități egale pentru femei și bărbați, politica și protecția socială, sănătatea publică, parteneriatele sociale, cooperarea internațională și eficacitatea implementării legislației europene.

Așa cum aminteam la început, anul 2000 reprezintă un moment cheie în evoluția modelului social comunitar, datorită abordării noi pe care o aduce prin centrarea pe calitate. Asfel, se discută posibilitatea creșterii ratei de ocupare a forței de muncă prin stimularea creării de noi locuri de muncă, însă este vorba de locuri de muncă „de calitate”. Atunci a fost adoptată Agenda Politicii Sociale (Social Policy Agenda), ce a trasat cadrul și prioritățile de dezvoltare ale politicii sociale până în anul 2005. În acest context, principiul care stă la baza modelului social astfel reformat (prin centrarea pe calitate) este întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv, adică integrarea politicii sociale cu politica economică și cu politica ocupării forței de muncă.

4.1. Politica socială – factor de propulsie al Uniunii Europene

Politica socială a Uniunii Europene a devenit, în timp, cu deosebire după Actul Unic European din 1986, un factor de propulsie, care a influențat direct economia comunitară, competitivitatea acesteia și utilizarea forței de muncă.

Tratatele constitutive ale celor trei comunități europene s-au referit în mai multe rânduri, la problematica socială, fără a institui însă o politică socială comună a acesteia. Tratatul de la Roma lăsa, la latitudinea statelor membre, politica socială. In general, se apreciază că prin Tratatul de la Roma progresul social era conceput ca un rezultat firesc, ce decurgea automat din progresul economic, ceea ce, desigur, era în baza experienței acumulate, s-a văzut că progresul economic nu se poate perpetua fără impulsionarea politicii sociale.

Ideea politicii sociale comunitare s-a născut nu atât din litera tratatelor constitutive, cât, mai ales, din spiritul acestora.

Concluzia se desprinde din examinarea, în mod special, a articolelor 2 și 117 ale Tratatului de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană. Articolul 2 stabilea în sarcina Comunității, printre altele, promovarea „ridicării accelerate a nivelului de viață".

Articolul 117, solicita statelor membre promovarea unor măsuri în vederea ameliorării condițiilor de viață și de muncă, a unei politici coerente a forței de muncă, a egalității de remunerare între bărbați și femei etc, pornind de la premisa că însăși funcționarea Pieții Comune ar trebui să conducă la progresul social al statelor membre, la armonizarea sistemelor sociale.

Articolul 117 al tratatului C.E.E. exprimă întreaga filozofie a armonizării sociale comunitare. Astfel, alineatul 1, stabilește principiul: „Statele membre convin asupra necesității promovării ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale forței de muncă, permițând egalizarea lor în progres". Alineatul 2 stabilește metoda: „Statele membre apreciază că o asemenea evoluție va rezulta atât din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât și din procedurile prevăzute de prezentul Tratat și din apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative".

Dacă alineatul 1 vorbește de egalizare, se înțelege imediat, din cuprinsul alineatului 2, că această egalizare nu trebuie să fie confundată cu o uniformizare. Obiectivul este de a se asigura, și prin progres, o echivalență a sistemelor sociale. Reglementări naționale diferite, armonizate, vor produce rezultate echivalente, diversitatea națională rămânând însă o realitate .

Până la începutul anilor '70, au fost înregistrate doar unele progrese în materia liberei circulații a lucrătorilor, coordonării sistemelor de securitate socială, a principiilor generale ale formării profesionale a lucrătorilor și s-a instituit Fondul Social European. Și poate că nici nu se putea face mai mult de vreme ce statele membre dețineau competența aproape exclusivă în materie, Tratatul de la Roma, pur și simplu, afirmând doar necesitatea unei colaborări cât mai strânse între ele în domeniul social.

Anii '70 aduc pe prim plan unele tensiuni economice care, la rândul lor, generează tensiuni sociale în statele membre ale CEE. In consecință, în 1974, este adoptat de Consiliul de Miniștrii un prim Program de acțiune socială structurat în trei mari direcții: realizarea unei depline ocupări a forței de muncă, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă și participarea accentuată a partenerilor sociali la luarea deciziilor economice și sociale la toate nivelurile, inclusiv la nivelul CEE.

Crearea unui drept social european abia acum începea; anul 1975 este anul în care au fost elaborate și adoptate o serie de directive în materie și au fost constituite instituții comunitare de profil.

În 1981, Franța reafirmă ideea relansării europene prin implicarea tot mai accentuată a problematicii sociale. Se lansează astfel sintagma spațiul social european.

Conceptul spațiul social european reprezintă, la ora actuală, una dintre axele politicii europene. Uniunea Europeană nu poate fi în realitate ceea ce se dorește fără componenta socială.

Spațiul social european se conturează însă greu, părând, la început, o utopie. Este sigur însă că dreptul social comunitar (european) începe și el să se definească, în egală măsură, treptat.

Dacă este de neconceput Uniunea Europeană fără spațiul social european, tot așa este de neconceput dreptul comunitar fără un drept social comunitar.

Doctrina occidentală îndeosebi cea franceză, sublinia, în acei ani – anii '80 – că trebuie să fim suficienți de circumspecți cu noțiunea de spațiu social european datorită globalității sale. Un eșec al acestei idei ar putea conduce la o neîncredere în concepția generală comunitară.

În esență, realizarea spațiului social european este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru condiții esențiale: instituții comunitare cu competențe sociale, libera circulație a persoanelor, respectiv a lucrătorilor, cetățenia europeană și politica socială europeană

La ora actuală se consideră că Uniunea Europeană are deja o politică socială structurată, materializată într-un număr important de directive și regulamente ce privesc munca și securitatea socială. Desigur, în acest sens, există încă un câmp larg de reglementare, domenii întregi ale dreptului social comunitar nefîind încă suficient de concretizate în acte normative comunitare.

Baza juridică a spațiului social european și a politicii sociale se află în Actul Unic European, adoptat în 1986, respectiv art. 118 și art. 130 din Tratatul C.E.E. Aceste articole legiferează intervenția Comunității pe plan social (art. 130), dreptul de a da directive în materie cu o majoritate calificată (art. 118 A), afirmând ideea stabilirii unor raporturi între partenerii sociali comunitari, inclusiv prin negocierea și încheierea unor convenții colective comunitare europene (art. 118 B). Acest articol dă mandat Comisiei să dezvolte și să adâncească dialogul între partenerii sociali europeni.

Următorul pas, chiar dacă nu tot atât de important s-a realizat prin adoptarea, în 1989 a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor.

În materializarea ideii comunitare a creării unui spațiu social european și a unei politici europene, Comisia a luat inițiativa, la sfârșitul deceniului opt, a elaborării unui document de ansamblu care să sintetizeze drepturile fundamentale ale lucrătorilor6. Cu o rapiditate greu de obținut în cazul altor instrumente ale Uniunii Europene, cu toată opoziția Angliei, la 9 decembrie 1989, s-a adoptat, la Strasbourg, acest document de referință – Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor- care la o lectură sumară, pare o „simplă declarație de intenție". De altfel, în avizul său, Parlamentul European lăsa să se înțeleagă că acest document nu este instrumentul cel mai adecvat pentru conexiunea ce se dorea făcută între piața unică și o Europă socială .

Carta comunitară definește drepturile sociale fundamentale ale cetățenilor comunitari și, în particular, ale lucrătorilor – salariați, persoane care exercită profesii liberale sau lucrători independenți. într-adevăr, Carta comunitară nu are valoarea juridică a unui regulament și nici măcar a unei directive, ea doar enunță drepturile fundamentale. în comparație cu Carta Socială Europeană a Consiliului European, Carta respectivă este considerată chiar "un regres" pe planul reglementărilor europene. Desigur, în legătură cu această apreciere, pot fi date mai multe explicații. Ea este rezultatul negocierilor al unor compromisuri făcute pe parcursul elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din plin, aplicarea principiului subsidiarității căci politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.

Nu este lipsit de importanță să subliniem că, în competiția pentru o nouă arhitectură europeană, Uniunea Europeană avea, cel puțin pe plan social, ce să-și reproșeze căci, după cum se cunoaște, Consiliul Europei a elaborat, încă din 1961, celebra, de acum, "Cartă Socială Europeană".

Ulterior, negocierile ce s-au purtat în 1992 asupra Tratatului Uniunii Europene, „Tratatul de Ia Maastricht" cum este cunoscut, au gravitat, între altele, și în jurul politicii sociale. Comisia și Parlamentul European doreau o modificare a tratatelor care să permită o politică socială coerentă, dar, Anglia, consecventă pozițiilor sale anterioare, și-a manifestat rezervele sale, astfel încât, după îndelungi discuții, acordul de la Maastricht relativ la partea socială, a fost încheiat doar de cei „II". Consiliul European de la Maastricht a trebuit să înregistreze acest „compromis": Tratatul asupra Uniunii Europene a fost acceptat așa cum rezultase din negocierile anterioare, dar, printr-un prim protocol, încheiat de cei „12" se autorizau cei „11" să facă recurs la instituțiile, procedurile și mecanismele Comunității Europene pentru a adopta o politică socială convenabilă pentru ei.

Într-un al doilea protocol, încheiat de această dată de cei „11", sunt definite noile dispoziții ale art. 117-122 din Tratatul asupra C.E.E. Analiza acestor texte conduce la următoarea delimitare pe planul competențelor:

– pot fi luate decizii cu o majoritate calificată în materie de parteneriat social numai dacă negocierile dintre partenerii sociali nu conduc la rezultate unanime, respectiv în domeniul condițiilor de viață și de muncă, informarea și consultarea muncitorilor, participarea acestora la gestiune, egalitatea de șanse pe piața muncii, integrarea profesională a personalului exclus de pe piața muncii;

– în materia sistemului securității sociale, a accesului la muncă al resortisanților din terțe țări, deciziile comunitare nu pot fi luate decât cu observarea regulei umanității;

– dreptul de asociere, dreptul la grevă, dreptul la lock-aut, dreptul la salarizare (remunerare) a muncii rămân în competența exclusivă a Comunității.

4.2. Competențele în materie socială ale Uniunii Europene

Dacă Tratatul de la Maastricht este fundamental pentru evoluția Uniunii Europene, el nu a rezolvat însă „mărul discordiei" în materie de politică socială. Abia prin Tratatul de la Amsterdam, statutul politicii sociale a fost restabilit. Astfel, acesta conține referiri explicite la drepturile sociale fundamentale. Concret, se procedează la integrarea Acordului social, anexă a Tratatului de la Maastricht, în Tratatul asupra Comunității Europene extinzându-1 la toate statele membre și reorganizând competențele acesteia în domeniul social.

Directiva se adoptă cu majoritatea califîcată, în codecizie cu Parlamentul European și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, în domeniile următoare:

sănătate și securitatea lucrătorilor;

condiții de muncă;

integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;

informarea și consultarea lucrătorilor;

egalitate între bărbați și femei în ceea ce privește șansele pe piața muncii și
tratamentul în cadrul activității;

lupta împotriva excluderii sociale.

Unanimitatea este solicitată pentru domeniile următoare:

securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;

protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;

reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și ale angajatorilor, inclusiv cogestionarea, sub rezerva paragrafului 6;

condițiile de angajare a resortisanților din țări terțe care se află în sejur regulat pe teritoriul Comunității;

contribuțiile financiare care vizează promovarea angajării și crearea de locuri de muncă.

Sunt excluse competenței comunitare materiile:

salarizării (remunerării);

dreptului de asociere;

dreptului la grevă și dreptului de lock-out (paragraful 6).

În principiu, politica de ocupare a forței de muncă rămâne în competența statelor, dar acțiunea normativă a Uniunii Europene poate fi indirectă prin politica liberei circulații și prin politica fondurilor structurale. În baza acestui document fundamental, care este Tratatul de la Amsterdam, statele trebuie să-și elaboreze politici de ocupare și de combatere a șomajului compatibile cu marile orientări de politică economică ale Uniunii Europene. Marile sfidări cărora trebuia să le răspundă Tratatul de la Amsterdam constau în ameliorarea situației ocupării forței de muncă, concilierea competitivității economice cu progresul social, organizarea muncii într-o lume a unor spectaculoase mutații industriale și tehnologice, înscrierea problemelor demografice în evoluția Europei sociale pe termen mediu și lung și extinderea noțiunii de Europă socială la cea de Europă a cetățenilor.

Dincolo de această reorganizare a competențelor, ceea ce surprinde, din nou, este faptul că este exclusă competența comunitară în materie de salarizare (remunerare), dreptul de asociere, dreptul la grevă și dreptul la lock-aut. Această soluție este menținută și în proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Care ar putea să fie explicația unei atât de tranșate delimitări de competență între Uniunea Europeană și statele membre? Răspunsul la o atare întrebare nu este deloc simplu, încercarea de a recurge la o interpretare istorică, respectiv cercetând arhivele reuniunilor pregătitoare (Conferințele Interguvernamentale – CIG) nu conduce la identificarea unui răspuns cert.

In atari condiții, care să fie explicația? După părerea noastră, argumentele ar putea fi, în principal, următoarele:

aceste probleme țin încă, puternic, de tradiția fiecărui stat membru. Cu alte cuvinte, fiecare stat, membru are o anumită tradiție în ce privește modalitățile de reglementare a sectoarelor în discuție și s-a considerat că este mai bine ca aceste competențe să rămână la nivel național;

în aplicarea principiului subsidiarității, principiu definit tot prin Tratatul de la Amsterdam, s-a considerat mai bună varianta menținerii competențelor de reglementare a acestor probleme la nivel național și nu aceea a transferării acestora la nivel comunitar;

– cele patru domenii sunt, sub aspectul reglementării, extrem de complexe și de o diversitate deosebită de la un stat la altul; ele, sunt, în egală măsură, greu de armonizat între 15 state membre și, începând cu 1 mai 2004, între 25 de state; probabil, s-a apreciat că chiar și în cazul unor reglementări diferite de Ia un stat la altul se pot obține aceleași rezultate de politică socială prin modalități diferite; – cele patru probleme sunt în corelația dintre ele și factori de propulsie socială pentru fiecare stat, iar strategia în raport cu acești factori trebuie realizată la acest nivel și nu la nivel comunitar;

– în toate situațiile – salarizare, grevă, asociere, lock-aut, implicarea partenerilor sociali în negocierea cu Guvernul a modalităților de reglementare a domeniilor respective este foarte importantă, iar stabilirea unor reglementări armonizate la nivel comunitar ar crea dificultăți de ordin intern statelor membre; în general, cerințele partenerilor sociali în statele membre în ceea ce privește modalitatea de reglementare a unor activități care-i privesc sunt diferite în raport cu tradițiile din statele respective;

Cel puțin pentru unele dintre aceste probleme care rămân în competența statelor se pot invoca și alte argumente cum ar fi:

– în ceea ce privește salarizarea, mai exact stabilirea unui nivel minim comunitar de salarizare, acest lucru ar fi foarte dificil având în vedere nivelurile diferite de dezvoltare ale statelor membre și implicațiile în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică a statelor respective (dificultățile sunt și mai evidente având în vedere adâncirea discrepanțelor odată cu intrarea celor 10 noi state în Uniune);

– referitor la dreptul la grevă acesta face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului ce nu constituie obiectul unor convenții internaționale ale muncii, care nu reglementează în detaliu modalitățile de realizare a unor asemenea drepturi, acestea fiind lăsate la latitudinea statelor;

– în sfârșit, în toate cele patru domenii, consecințele economice, sociale și chiar politice ale modului în care sunt reglementate sectoarele respective nu sunt de neglijat și probabil că statele membre au dorit, pentru acest motiv, să-și păstreze deplina suveranitate a deciziei asupra lor.

Evident, răspunsul la această problemă, respectiv excluderea din competența Uniunii Europene a unor instituții juridice fundamentale ale dreptului muncii impune corelarea și cu activitatea desfășurată, în timp, de Organizația Internațională a Muncii.

În această perspectivă, semnalăm următoarele:

– existența Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 131/1970 cu privire la salariul minim brut pe țară garantat în plată face, în mod evident, inutilă o reglementare similară la nivelul Uniunii Europene;

– nici Organizația Internațională a Muncii nu s-a ocupat, în timp, de norme instituționale referitoare la asociațiile sindicale sau patronale; este o axiomă a contemporaneității faptul că puterea publică, într-o societate democratică, nu intervine cu privire la concretizarea dreptului la asociere;

– la fel, cu privire la grevă, Organizația Internațională a Muncii s-a ocupat exclusiv de negocierea colectivă din care decurge, ca un corolar logic, posibilitatea grevei, dar fără a reglementa în vre-un fel greva ca atare, problemă care rămâne la latitudinea fiecărui stat;

– în ce privește lock-aut-ul, Organizația Internațională a Muncii nu s-a pronunțat niciodată asupra acestei probleme în mod expres, în diversele experiențe naționale, soluțiile sunt diferite – de la recunoașterea ca o armă a patronului, simetrică grevei, la nerecunoașterea acestei posibilități pentru patroni.

4.3. Agenda pentru dezvoltare socială

În evoluția politicii sociale a Uniunii Europene un rol determinant, îl deține, la ora actuală, Agenda pentru dezvoltare socială, adoptată de Consiliul European de la Lisabona în anul 2000 care a lansat obiective extrem de precise pe plan social, cel mai important fiind atingerea unui indice mediu de ocupare a forței de muncă de 70% până în anul 2010, ce include un obiectiv de 60% locuri de muncă ocupate de femei, o ofertă abundentă și competitivă de locuri de muncă și realizarea unui înalt nivel de coeziune socială.

Agenda de la Lisabona afirmă, încă o dată, legătura indisolubilă ce trebuie creată între progresul economic al Uniunii Europene și progresul social, realizând, după părerea noastră, o reechilibrare a două componente esențiale – politica economică și politica socială – fără de care este de neconceput evoluția ulterioară a Uniunii Europene.

Politica socială a Uniunii Europene a înregistrat, ca urmare a Consiliului European , dezvoltări noi pe care le vom releva în cele ce urmează.

Cu o zi înaintea Consiliului European de la Bruxelles, potrivit Deciziei Consiliului 2003/174/CE, s-a întrunit Summit-ul Social Tripartit pentru Creștere și Ocupare, organism creat pentru a asocia partenerii sociali la punerea în aplicare a strategiilor de optimizare a ocupării forței de muncă în cadrul Uniunii Europene13.

Scopul acestuia, definit prin decizia la care ne-am referit, este de a asigura, cu respectarea tratatelor Uniunii Europene, concertarea Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene și a partenerilor sociali.

În vederea impulsionării aplicării Strategiei Lisabona, partenerii sociali au susținut necesitatea urgentă a accelerării ritmului de creștere economică, precum și a creării mai multor locuri de muncă și de calitate mai bună, conform recomandărilor Raportului Wim Kok. Precizăm că acest Raport a identificat patru măsuri concrete de reformă pe care statele membre trebuie să le adopte pentru a putea implementa noua Strategie europeană pentru ocuparea forței de munca in vederea asigurării stabilității creșterii economice și a pieței muncii: creșterea adaptabilității/flexibilității forței de muncă și întreprinderilor; atragerea unui număr mai mare de persoane pe piața muncii; investiții substanțiale și eficiente în capitalul uman; asigurarea implementării eficiente a reformelor printr-o mai bună guvernare atât la nivel național, cât și european.

A fost agreată ideea că, în perspectivă, tema din aceasta primăvară să fie continuată și dezvoltată în cadrul următoarelor summit-uri, cu scopul de a se examina și evalua periodic progresul înregistrat în atingerea obiectivelor Lisabona.

În cadrul Summit-ului Tripartit Social, au fost discutate doua documente ce au fost transmise apoi Consiliului European care s-a reunit ulterior, imediat.

Primul document „Cadrul acțiunilor privind dezvoltarea continuă a competențelor și calificărilor profesionale" susține ideea potrivit căreia pentru intensificarea dialogului și parteneriatului în statele membre trebuie identificate soluții la mai multe provocări. Astfel, documentul evidențiază unele concluzii comune rezultate ca urmare a activității partenerilor sociali în anul 2003:

– având în vedere viteza de schimbare, partenerii sociali solicită Uniunii Europene și statelor membre să se asigure o proporționalitate mai bună între cerințele întreprinderii și cele individuale în ceea ce privește calificările, pregătirea profesională și formarea continuă;

– rapoartele naționale ilustrează diversitatea instrumentelor utilizate de către partenerii sociali pentru mobilizarea resurselor în vederea promovării eficiente a investițiilor în dezvoltarea competențelor pe tot parcursul vieții; unele instrumente sunt deja puse în practică prin colaborarea cu autoritățile publice naționale sau europene (apeluri pentru finanțare UE, stimulente fiscale etc), în timp ce altele, specifice, sunt adaptate la investiții individuale de dezvoltare a competențelor profesionale (cont individual de ucenicie, scheme comune de investiții etc);

– partenerii sociali consideră că au, în continuare, un rol important în informarea, sprijinirea și consilierea lucrătorilor și întreprinderilor (în special IMM- ri) a căror motivație pentru dezvoltarea competențelor este foarte importantă;

– partenerii sociali își asumă responsabilități prin facilitarea pregătirii profesionale în întreprinderi și prin crearea de punți între instruirea formală și cea informală; referitor la conținutul formarii directe și al formării continue, partenerii sociali sunt activ implicați în special în crearea de module de instruire și/sau programe de formare continuă pentru indivizi, firme și/sau sectoare; în acest context, un obiectiv important îl constituie promovarea unei pregătiri polivalente în scopul consolidării adaptabilității lucrătorilor pe piața muncii.

"Raportul anual 2004 privind inițiativele partenerilor sociali din statele membre pentru implementarea liniilor directoare pentru ocuparea forței de munca in Europa" este primul de acest gen care descrie modul in care partenerii sociali au fost implicați în pregătirea Planurilor Naționale de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă în UE, în anul 2003. Raportul evidențiază principalele acțiuni întreprinse de partenerii sociali la nivel național, sectorial, local, și de întreprindere, acțiuni menite să contribuie la implementarea liniilor directoare pentru ocupare.

Potrivit Raportului, cele patru inițiative ce au fost prevăzute în Programul Uniunii Europene de Dialog Social pentru anii 2003-2005 au contribuit într-o mare măsură la implementarea obiectivelor stabilite la Lisabona, și anume: pregătirea cadrului de acțiune privind egalitatea de șanse pentru bărbați și femei; continuarea negocierilor asupra stress-ului la locul de muncă; continuarea dezbaterilor asupra îmbătrânirii active; pregătirea unei opinii comune privind munca nedeclarată („la negru").

Concluziile summit-ului au evidențiat ca parteneriatul social, dialogul social și participarea lucrătorilor la viața întreprinderii nu constituie numai elemente-cheie ale modelului social european, ci prin punerea in prim plan a factorului uman, contribuie la stimularea inovației și implicit a relansării procesului de reforma. Consiliul European din 26 martie a dezbătut, la punctul consacrat problemelor sociale, în afara concluziilor Summit-ului Tripartit Social, pe care le-am sintetizat mai sus, și Raportul comun privind ocuparea forței de muncă pe perioada 2002-2003. Acesta descrie progresele realizate de către statele membre în implementarea noii Strategii europene asupra ocupării forței de munca pentru anii 2003-2006. El are la bază contribuțiile statelor membre, sub forma de Planuri naționale de acțiune pentru ocuparea forței de munca și incluziune socială, precum și concluziile Raportului Grupului de lucru european pentru ocuparea forței de muncă – Raportul Wim Kok.

Raportul este elaborat de Comisia Europeană într-o perioadă de optimism moderat în ceea ce privește ameliorarea situației existente pe piața europeană a muncii. Chiar dacă, inițial, piața muncii a rezistat suficient de bine fluctuațiilor economice și semnalelor de recesiune economică, după ani de creștere a numărului locurilor de muncă s-a ajuns, la începutul anului 2003, la stagnare. Șomajul a crescut gradual de la 7,3% în 2001 la 8% în 2003. în 2004 și 2005, studiile prevăd însă o creștere treptată a ocupării forței de muncă.

Faptul că fluctuațiile economice nu au afectat, de o manieră semnificativă, ocuparea forței de muncă se datorează aplicării unor politici vizând creșterea ocupării în rândul femeilor și al tinerilor, îmbunătățirii nivelului de calificare al lucrătorilor și creșterii moderata a salariilor, diversificării contractelor de muncă și reducerii costurilor muncii. Reformele din ultimii ani au contribuit la creșterea capacității pieței muncii de a face față șocurilor economice, dar, în cazul în care creșterea economică întârzie și nu se continuă procesul de reformă a acestei piețe, există riscul ca stagnarea ocupării forței de muncă și creșterea șomajului să persiste.

Este posibil ca Uniunea Europeană să nu-și atingă o parte din obiectivele fixate la Lisabona în 2000, respectiv atingerea unei rate de ocupare a forței de muncă de 70% până în 2010, chiar dacă în acest an, Danemarca, Olanda, Suedia și Marea Britanie au atins deja acest procent.

În prezent, rata de ocupare a forței de munca stagnează la 64,3%, fapt ce pune la îndoială faptul dacă Uniunea Europeană va reuși să atingă obiectivul intermediar fixat pentru 2005, respectiv o rată a ocupării forței de muncă de 67%. în schimb, procentul intermediar (până în 2005) de ocupare a femeilor de 57% este realizabil.

Concluzia Raportului menționează că atingerea, până în 2010, a obiectivului fixat la Lisabona va depinde, în mare măsură, de îmbunătățirea ratei de ocupare a forței de muncă în rândul persoanelor în vârstă. Procesul de îmbătrânire a populației europene trebuie să conducă la creșterea ratei de angajare a persoanelor in vârsta. Deși acest procent a crescut în 2002 la aproximativ 40%, înregistrarea unei rate de 50% pentru perioada 2005-2010 va fi dificil de realizat, în prezent, doar Danemarca, Portugalia, Suedia și Marea Britanie au atins sau chiar au depășit procentul de 50%, în timp ce în Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Austria, acesta este sub 33%.

În ceea ce privește calitatea și productivitatea muncii, Raportul atrage atenția asupra faptului că o creștere economică stabilă poate avea loc doar în condițiile îmbunătățirii productivității muncii. Acest obiectiv poate fi atins printr-un eficient sistem educațional, o mai bună calificare profesionala și prin creșterea adaptabilității/flexibilității forței de muncă.

Referitor la calitatea muncii, s-au făcut progrese în asigurarea securității la locul de muncă, în formarea și calificarea personalului, însă rămân o serie de aspecte care necesită eforturi susținute, cum ar fi integrarea persoanelor cu handicap, eliminarea segregării ocupaționale a indivizilor și diminuarea inegalităților de remunerație existente.

În concluzie, se apreciază că Uniunea Europeană trebuie să continue să investească în capitalul uman, să asigure o mai bună implementare și implicare a tehnologiilor de ultimă generație, în special în domeniul serviciilor și să investească mai mult în cercetare, dezvoltare și infrastructură.

Coeziunea și incluziunea socială sunt analizate în Raport prin prisma creșterii relativ ușoare a șomajului în 2003, (care s-ar putea dovedi o tendință pe termen lung) și a fenomenului de excluziune socială, categoriile sociale expuse acestor riscuri fiind considerate persoanele cu handicap, imigranții, minoritățile etnice, persoanele care au abandonat studiile primare și persoanele în vârstă.

Corelarea politicilor de ocupare a forței de muncă cu cele privind incluziunea socială este tratată în mod diferit de către statele membre, unele dintre acestea punând accent pe înlăturarea obstacolelor privind participarea pe piața muncii, în timp ce altele acordă o atenție mai mare politicilor vizând grupurile excluse sau cele expuse acestui risc.

Țările în curs de aderare și candidate nu au participat direct la elaborarea Raportului. Cele 12 state membre (ce au aderat din 2004 pana in prezent) au fost incluse în acest sistem de monitorizare începând cu 1 mai 2004. Comisia Europeană a colaborat însă cu țările ce au aderare (2004-2007) pentru a identifica provocările majore cu care se confruntă piața muncii din aceste state.

Punctele sensibile ale pieței muncii din țările ce au aderare sunt considerate de către Comisia Europeană următoarele:

– absența unor metode de lucru flexibile, cu o pondere mai redusă a forței de muncă angajată permanent sau cu jumătate de normă decât în statele membre (11% și, respectiv 8%, în timp ce mediile UE sunt de 13%, respectiv 18%);

– nivelurile salariilor minime depășesc productivitatea muncii.

– un nivel scăzut de participare la programele de instruire (8% comparativ cu media UE de 12,5%, cu niveluri mai mici de 1% în rândul forței de muncă slab calificate în Republica Ceha, Polonia și Lituania);

slaba integrare a grupurilor sociale dezavantajate, în special a etniei rromă;

– stagnare și chiar declin a participării active a femeilor pe piața muncii, deși rata actuală a ocupării forței de muncă feminine depășește, în statele în curs de aderare, media UE, cu excepția Maltei, Ungariei, Poloniei și Slovaciei;

– cadrul legal al reformelor este în general stabilit, importantă fiind acum aplicarea acestuia.

Pentru perioada următoare, Consiliul European a hotărât că fiecare stat membru să depună eforturi constante pentru transpunerea, în plan național, a recomandărilor Raportului Wim Kok referitor la ocuparea forței de muncă. Liderii europeni au mai hotărât crearea, în fiecare stat membru, de Parteneriate Naționale pentru Reforma Pieței Muncii, structuri care să coaguleze toți partenerii sociali implicați în acest proces. Evaluarea progreselor naționale va fi realizată la Consiliul European de primăvară din 2005.

Actualul mediu de securitate este influențat de schimbările și transformările care au loc, și care sunt generatoare de noi riscuri și amenințări.

Se constată că Europa, evoluează spre un mediu de cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică.

In prezent asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor și creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacității civile de management.

Momentul 11 septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât componenta sa militară.

Așa cum am subliniat în cuprinsul lucrării, conceptul de securitate, are mult mai multe valențe, nu numai militare, astfel încât, securitatea nu mai este văzută nu numai din punct de vedere militar, ci și din punct de vedere economic, social, securitatea mediului înconjurător.

Actul de naștere al Europei politice, îl constituie reuniunea de la Nisa, tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleași baze ale promovării democrației și statului de drept.

Procesele de lărgire ale NATO și UE, pot fi considerate procese complementare, din punct de vedere ale securității. Dezvoltarea Politicii europene de Securitate și Apărare (ESDI) și întărirea capabilităților europene de management al crizelor va avea un impact pozitiv asupra legăturii transatlantice, și asupra pilonului european de apărare și securitate.

Noua Constituție a Europei, are o serie de implicații asupra continentului european, atât asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate.

Conform Constituției, procesul decizional a suferit o serie de modificări, o decizie se adoptă cu 55% din numărul membrilor, și 65% din numărul populației țării respective.

CAPITOLUL V

TRATATUL CONSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

5.1. Activitatea Convenției privind viitorul Europei

La 29 octombrie 2004 a fost semnat la Roma „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa” adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004. După 54 ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO (24 octombrie 1950) și 47 ani și 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE și Euratom (Roma, 25 martie 1957), Uniunea Europeană a pășit, astfel, spre un nou statut, depășind formal încadrarea în categoria organizațiilor internaționale, deoarece noul Tratat conferă construcției comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competențe ce țin mai degrabă de esența statului federal: monedă unică, buget provenit și din resurse proprii (există însă și contribuții naționale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise și gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înființarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliției europene de frontieră precum și atribuții, în domenii ca apărarea și securitatea. Întreaga evoluție a construcției comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar dacă de-a lungul celor peste 50 de ani de istorie, Comunitatea Europenaă (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut și perioade de recul și euroscepticism. Numit de unii „Constituție” iar de alții „Tratat Constituțional”, documentul semnat la 29 oct. 2004 este rezultatul unui lung proces care a început cu Declarația de la Laeken, din dec. 2001, a continuat în cadrul Convenției privind Viitorul Europei (28 feb. 2002 – 10 iulie 2003) și a fost finalizat de către Conferința Interguvernamentală a statelor membre UE (4 oct. 2003 – 18 iunie 2004).

Având la origine voința politică și clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia ieșită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea și aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnică și economică. După cinci decenii de istorie ce poate fi considerată „o poveste de succes”, în pragul secolului XXI, Uniunea Europenaă se află la răscruce, deoarece trebuia să răspundă la două provocări majore: lărgirea frontierelor sale prin admiterea țărilor central și est-europene și aprofundarea procesului de integrare europeană. Dacă primul obiectiv prezenta o condiție prealabilă pentru stabilitatea, democrația și prosperitatea continentului, cel de al doilea presupunea răspunsuri la întrebări existențiale pentru construcția comunitară: ce fel de Europă dorim pentru următoarele decenii? Cum putem gestiona eficient problemele globalizării? Ce înțelegem prin identitate europeană? Care va fi rolul U.E. în arena internațională?

U.E. trebuia să găsească soluții pentru a se re-apropia de proprii săi cetățeni – ceea ce presupune mai multă eficiență și transparență în activitate, dar și pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului internațional din ultimii zece ani. În plan economic, asistăm la un fenomen progresiv de globalizare ce afectează întreaga lume iar pentru a-i face față și a beneficia de avantajele lui potențiale era necesară o nouă abordare. În plan politic, UE a ajuns în faza în care este, practic, obligată ca după realizarea Uniunii monetare să avanseze spre o Uniune politică, în caz contrar, însemnând că și-a atins limitele. În planul securității, constatăm apariția unor noi riscuri, neconvenționale și uneori puțin cunoscute dar cu atât mai periculoase deoarece strategiile în materie nu se raportau la ele decât cel mult parțial: atentate teroriste majore, conflicte locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porțile ei, crima organizată cu dimensiuni transfrontiere. În fine, în plan social, populația Europei se simte încă departe de ceea ce se decide la Bruxelles, pentru ea și în numele ei.

Dezbaterea privind viitorul Europei începea într-un moment când încrederea populației în instituțiile comunitare se afla la cote scăzute. Apropiata extindere a UE, prin admiterea a 12 țări din Europa Centrală și de Est cu diversitate culturală și niveluri de dezvoltare diferite, atât între ele cât și față de statele UE, făcea ca problema obținerii sprijinului opiniei publice să devină o necesitate acută pentru succesul acestui proiect iar veto-ul irlandez din 2001 privind ratificarea Tratatului de la Nisa, a reprezentat un semnal de alarmă. El nu a fost un act de respingere a extinderii UE ci un reflex de apărare al cetățeanului în fața unor decizii care i se aplicau, dar la adoptarea cărora nu fusese consultat și pe care nu le înțelege întotdeauna, datorită complexității lor tehnice. A fost un avertisment că Europa unită și integrată nu se construiește după un model abstract conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ținând cont de realitatea europeană concretă.

Era necesară, de aceea, o strategie coerentă de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea celor două mari proiecte europene: extinderea Uniunii și modelarea arhitecturii Europei de mâine. Aceasta trebuia concepută sub forma unei dezbateri democratice privind finalitățile construcției comunitare, distinctă de dezbaterea politică rezervată experților și politicienilor și care să identifice subiectele ce îi preocupă pe cetățenii europeni, cum concep aceștia funcționarea UE și în ce direcție ar dori să o vadă evoluând.

Pentru a răspunde acestei cerințe și a asigura pregătirea viitoarei Conferințe Interguvernamentale, Consiliul European de la Laeken din dec. 2001, a decis ca înaintea convocării CIG să aibă loc un forum mai larg de dezbatere, o „Convenție Europeană” care să includă principalele părți interesate în dezbaterea celor patru mari teme identificate la Nisa. Convenția Europeană a reunit în hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles 105 membri și tot atâția supleanți, reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor țărilor membre și candidate (28 de state, inclusiv Turcia), ai Comisiei și Parlamentului European. Ea și-a început lucrările la 28 feb. 2002 și le-a încheiat după 16 luni, la 10 iulie 2003. Pentru prima dată în istorie, statele candidate la aderare au participat pe picior de egalitate cu țările membre UE la dezbateri de asemenea anvergură. Proiectul de Tratat Consituțional prezentat de Convenție a reprezentat rezultatul a 26 reuniuni plenare și nenumărate întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru, un total de 5436 minute de intervenții orale în plen și 692.250 accesări ale site-ului internet al Convenției. Președenția Convenției a fost exercitată de către fostul șef de stat francez Valéry Giscard d’Estaing, asistat de doi vicepreședinți, ambii foști prim-miniștri, belgianul Jean Luc Dehaene și italianul Giuliano Amato. Convenția Europeană a avut o misiune crucială, aceea de a propune un concept pentru o Uniune Europeană de dimensiunea continentului, adaptată secolului XXI, concept care să aducă Europei unitate, respectându-i în același timp diversitatea.

Metoda Convenției a fost un succes, deoarece a reuțit să dea un răspuns ambițios problemelor menționate în Declarația de la Laeken, iar grație reprezentativității sale, spiritului deschis și transparent al lucrărilor și colaborării strânse cu societatea civilă, proiectul noului Tratat Constituțional putea fi considerat rezultatul unui larg consens și al unei legitimități certe. Convenția a consacrat ca actori principali ai dezbaterii privind viiotrul Europei cei doi poli prin care se legitimează UE – statele membre și cetățenii acestora. Consiliul European de la Salonic din 19-20 iunie 2003, a apreciat ca proiectul de Tratat Constituțional redactat de Convenție marchează o etapă istorică în direcția realizării obiectivelor integrării europene și a creșterii profilului internațional al Uniunii și a decis convocarea unei Conferințe Interguvernamentale care să adopte un nou Tratat fundamental al UE, adaptat cerințelor extinderii și noilor realități la nivel european și global. La 29 septembrie 2003, Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe (miniștrii de externe din statele Uniunii) a aprobat ca lansarea Conferinței Interguvernamentale de reformare a tratatelor UE să aibă loc la 4 octombrie 2003.

Calendarul Conferinței Interguvernamentale a fost conceput ca un proces rapid, ce urma să se desfășoare la nivel politic și să se încheie cu ocazia reuniunii Consiliului European din 12-13 decembrie 2003 de la Bruxelles. De menționat că România, Bulgaria și Turcia au participat la CIG cu statut de observator. Deoarece 90% din proiectul Tratatului Constituțional elaborat de către Convenția Europeană nu ridica probleme de acceptare de către statele membre, agenda CIG a fost gândită astfel încât să abordeze doar subiectele delicate asupra cărora consensul fusese realizat în extremis: oportunitatea creării unui Consiliu Legislativ, modalitățile de exercitare a președenției rotative a Consiliului, competențele și articularea dublei identități a ministrului european al afacerilor externe, dimensiunea de apărare europeană (stabilirea „cooperărilor structurate”, clauza privind apărarea reciprocă), structura Comisiei Europene (restrânsă la 15 membri, păstrarea sistemului actual „un stat-un comisar” sau introducerea formulei de „comisari-adjuncți” ori „comisari fără portofoliu”), majoritatea calificată (definiție și sferă de aplicare).

Analiza pozițiilor statelor participante la CIG a arătat însă că există și o serie de alte subiecte sensibile pentru care se făceau presiuni să fie incluse pe agenda Conferinței. Acestea se refereau la competențele Președintelui Consiliului European (unii ar fi dorit chiar să pună în discuție oportunitatea creării funcției), pragul minim pentru reprezentarea în Parlamentul European, „clauza pasarela” (care permite trecerea la adoptarea deciziilor cu majoritate calificată în anumite domenii unde deciziile se iau cu unanimitate de voturi), procedurile prevăzute pentru revizuirea Tratatului Constituțional, menționarea în preambulul viitorului Tratat a unei referiri la originea creștină a Uniunii Europene sau introducerea unei reglementări privind drepturile colective ale minorităților naționale și etnice.

De la început s-au conturat două grupuri de state, delimitate în raport de interesele specifice pe care doreau să le promoveze în cadrul CIG: pe de o parte statele fondatoare ale Comunităților Europene (Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg), care susțineau menținerea integrității proiectului de Tratat Constituțional propus de Convenție, considerând necesare doar clarificări punctuale; „nucleul dur” era reprezentat de tandemul Franța-Germania, dar poziția lor era susținută și de Președenția italiană a UE. Pe de altă parte, majoritatea statelor în curs de aderare și unele state membre ale UE doreau rediscutarea unor subiecte considerate închise de Convenție, susținând chiar că CIG ar trebui să se desfășoare după modelul Conferințelor anterioare (dezbatere deschisă pe orice subiect). Principalii actori ai acestei tendințe erau Austria, Finlanda, Grupul Visegrad dar și Spania, nemulțumită de faptul că noua formulă a votului cu dubla majoritate în Consiliul UE, propusă de Convenție, îi diminua greutatea specifică în procesul decizional comunitar.

Divergențele s-au menținut iar Consiliul European care s-a reunit la Bruxelles la 12-13 dec. 2003, nu a putut decât să constate imposibilitatea depășirii lor. Confirmând temerile cele mai pesimiste, primul Consiulu European al UE extinse s-a terminat cu un fiasco. Cei „25”, cărora li s-au adăugat, pentru componența CIG, România, Bulgaria și Turcia, nereușind să se înțeleagă asupra regulilor care urmau să guverneze Uniunea Europeană în viitor.

La încheierea lucrărilor Consiliului European, ministrul belgian de externe de atunci, Louis Michel, rezuma rezultatul într-o singură propoziție: „Este un eșec, un eșec faimos”. Strategia avută în vedere de liderii europeni era aceea de a finaliza CIG în timpul mandatului Președinției italiene a UE, ceea ce ar fi permis semnarea viitorului Tratat Constituțional al Uniunii înainte de alegerile pentru Parlamentul European, din 10 – 13 iunie 2004. Planul a eșuat, iar cauzele eșecului trebuie căutate, deopotrivă, în complexitatea problemelor și dimensiunea mizei pe termen lung, dar și în numărul relativ redus de dezbateri în plen (negocierile în plen au permis Convenției Europene să degajeze consensul chiar pe dosarele cele mai fierbinți), înlocuite de negocieri bilaterale și întâlniri cu un număr limitat de participanți, ceea ce a creat în unele capitale un sentiment de frustrare și a stimulat replierea pe poziții naționale, în detrimentul interesului european comun.

Nu trebuie uitat, însă, că liderii UE nu au putut realiza reforma instituțiilor comunitare nici la Amsterdam, în 1997 și nici la Nisa, în 2000. Unii șefi de stat europeni au încercat să minimizeze amploarea eșecului de la Bruxelles. Președintele francez Jacques Chirac declara atunci că „nu este vorba de o dramă sau de o criză cu C mare”, dar nu a exclus posibilitatea ca un număr limitat de state să formeze un „grup de pioneri” care să avanseze mai rapid pe calea aprofundării integrării europene, după modelul monedei unice Euro sau al Spațiului Schengen. Cancelarul german Gerhard Schroder, deși a arătat că nu dorește o „Europă cu două viteze”, a adăugat că aceasta ar fi în logica unui eșec definitiv al Constituției Europene”.

Dincolo de declarații, rezultatul concret era acela că finalizarea negocierilor asupra viioturlui Tratat Constituțional a fost amânată. Irlanda, care a preluat Președinția UE la 1 ianuarie 2004 pentru o perioadă de șase luni, a primit sarcina de a prezenta, la Consiliul European din martie 2004, „o evaluare a perspectivelor de progres” pentru negocierile privind Constituția Europeană. Deși analiștii erau sceptici în privința unor progrese rapide, fiind de așteptat ca Irlanda să acționeze cu prudență, deoarece avea în spate experiența negativă a veto-ului populației sale în 2001, la referendumul privind ratificarea Tratatului de la Nisa, Președinția irlandeză a Uniunii care a știut să gestioneze negocierile cu calm și profesionalism. Acceptarea, de către toți participanții, a unor formule de compromis, favorizate și de schimbări politice din unele state membre, a permis încheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin aodptarea proiectului de Tratat Constituțional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

5.2.Principalele noutăți ale Tratatului Constituțional al U.E.

Ceea ce credem că este important de reținut, într-o evaluare cu caracter general, sunt acele prevederi ce modifică nu doar funcționarea instituțiilor UE ci și < filozofia > construcției comunitare. Din această perspectivă, principalele repere de noutate ale Tratatului Constituțional ar putea fi sintetizat astfel:

A fost introdus sistemul de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE; după intrarea în vigoare a noului Tratat, deciziile cu majoritate calificată vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii. Pentru a nu favoriza statele mari ale Uniunii, Tratatul prevede că o decizie ce se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape de a fi atins, atunci statele membre vor face eforturi pentru identificarea unei soluții de consens. Amânarea nu poate fi însă sine die, iar prevederea va putea fi abrogată în 2014. Carta Drepturilor Fundamentale a UE a fost introdusă în Tratat, primind forță juridică. Tratatul Constituțional deschide, astfel, calea spre aderarea ulterioară a UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Foarte important este faptul că Uniunea Europeană a primit personalitate juridică unică (mai puțin Tratatul Euratom). Noul Tratat asigură o mai bună definiție a competențelor UE în raport cu statele membre, fără a stabili însă un catalog rigid: el simplifică instrumentele legislative și executive ale Uniunii și stabilește o ierarhie a normelor europene.

A fost creată funcția de Președinte al Consiliului European, ales prin vot cu majoritate calificată de către șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, pentru un mandat de 2,5 ani, reînnoibil o singură dată. Președinția Consiliului UE va fi exercitată de o echipă de câte 3 state membre, pentru o perioadă de 18 luni; fiecare membru al echipei va prezida – exceptând existența unor alte aranjamente în cadrul echipei – ansamblul formațiunilor Consiliului, cu excepția Consiliului Relații Externe. S-a înființat postul de Ministru de Externe al UE; el va fi vicepreședinte al Comisiei Europene, va prezida Consiliul Relații Externe și va avea drept de inițiativă în domeniul PESC. Ministrul de Externe al UE va fi asistat de către un Serviciu de Acțiune Externă (Serviciul diplomatic al UE) compus din funcționari ai Comisiei, Secretariatului General al Consiliului și din personal detașat din serviciile diplomatice naționale. Între 2004 – 2014, Comisia Europeană va fi formată din câte un național al fiecărui stat, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, după care Colegiul va fi redus la 2/3 din numărul total al țărilor membre, exceptând situația când Consiliul European ar decide altfel. Președintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European.

Noul Tratat renunță la sistemul < pilonilor UE > introdus în 1993 prin Tratatul de la Maastricht (conform căruia Uniunea Europeană are 3 < piloni >: Comunitatea Europeană, PESC și cooperarea în materie de JAI). Aceleași instrumente și proceduri juridice vor fi aplicate într-un cadru instituțional unic; legile europene și legile cadru rămân singurele instrumente pe care Uniunea le poate adopta, iar procedura de codecizie între Consiliul de Miniștri și Parlamentul European devine regula pentru adoptarea deciziilor comunitare. Câmpul de aplicare a deciziei cu majoritatea calificată este extins la noi domenii – cheie: imigrare, controlul la frontiere, cooperarea judiciară penală, proprietatea intelectuală, cultura, protecția civilă, securitatea socială a muncitorilor imigranți. Tratatul Constituțional introduce un mecanism al < frânei de urgență > (emergency brakes) ce permite posibilitatea blocării deciziei adoptate cu majoritate calificată și trimiterea sa către Consiliul European, care trebuie să se pronunțe într-un interval de 4 luni, în caz contrar statele care sunt favorabile deciziei putând stabili, automat, o cooperare consolidată în domeniul respectiv.

Noul Tratat prevede posibilitatea dezvoltării unei veritabile apărări europene și introduce o clauză de solidaritate a statelor UE în fața unui atac extern asupra unuia dintre ele. Un nou mecanism de < cooperare structurată > permanentă a fost stabilit în domeniul militar. Cooperarea structurată se va aplica și în materie de PESC. Este introdusă o inovație procedurală numită < clauza pasarela > care permite Consiliului European să decidă cu unanimitate trecerea, în anumite domenii reglementate de unanimitate, la votul cu majoritate calificată fără să fie necesară revizuirea Tratatului, cu condiția ca nici un parlament național să nu se opună. Tratatul Constițional întărește posibilitatea constituirii unor < cooperări consolidtate >, care se pot realiza dacă regrupează cel puțin 1/3 din statele membre UE și permite acestora să avanseze mai rapid pe calea integrării într-un anumit domeniu, în interiorul Uniunii (deci nu pe o bază interguvernamentală). Clauza pasarela are o aplicație specifică în domeniul acestor cooperări (mai puțin în materie de securitate și apărare), deoarece Tratatul stipulează că statele membre ce participă la o cooperare consolidată pot decide cu unanimitate trecerea, în cadrul acesteia, la votul cu majoritate claificată, fără ca țările membre UE ce nu participă la acea cooperare să se poată opune. Această regulă oferă, în anumite sectoare (în special în domeniile fiscal și social), posibilități veritabile de aprofundare a integrării.

În prezent, Parlamentul European numară 732 eurodeputați. In viitor pragul minim va fi de 6 deputați (față de 4, în prezent) iar cel maxim de 96 deputați (în loc de 99, astăzi). Repartiția locurilor între statele membre va face obiectul unei decizii unanime a Consiliului European, în baza propunerii și cu aprobarea Parlamentului Euroepan, reprezentarea fiind degresivă și proporțională. Tratatul Constituțional conslidează rolul PE deoarece, cu câteva excepții, acesta adoptă legile europene împreună cu Consiliul, iar competențele sale bugetare și de control sunt întărite. Parlamentele naționale sunt asociate și ele la construcția europeană, fiind mai bine informate și implicate direct în controlul principiului subsidiarității.

Tratatul Constituțional recunoaște dimensiunea socială a Uniunii, menționând între obiectivele acesteia dezvoltarea unei economii sociale de piață și progresul social. Sunt extinse competențele Uniunii în domeniul sănătății publice și este creată o bază juridică europeană pentru serviciile de interes general. Este recunsocută specificitatea serviciilor sociale, culturale, de sănătate și educație în cadrul politicii comerciale comune a Uniunii. Noul Tratat consolidează autonomia decizională a statelor din zona Euro, precum și rolul Comisiei Europene în asigurarea respectării Pactului de Stabilitate și Creștere (constatarea situațiilor de deficit excesiv).

Tratatul Constituțional va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre. O declarație anexată Tratatului precizează că dacă la doi ani după semnarea acestuia el a fost ratificat de 4/5 din statele membre, însă unul sau mai mulți din ceilalți membri au dificultăți în a face același lucru, atunci Consiliul European se va sesiza asupra acestei probleme. De remarcat interesul redus pe care ratificarea acestui document atât de important pentru viitorul UE îl suscită în rândul opiniei publice europene. Un sondaj realizat în toamna anului 2004 în Franța, una din țările – motor ale integrării europene, arată că doar 18% din persoanele cu drept de vot ar spune < Da > la un referendum pe această temă, în timp ce 15% s-ar opune, iar restul nu sunt interesate de subiect. Este cert că, dincolo de entuziasmul manifestat de liderii UE imediat după încheierea Consiliului European din iunie 2004, care a marcat finalizarea CIG, etapa ratificării Tratatului Constituțional, în unele cazuri prin referendum, reprezintă pentru UE o provocare la fel de importantă ca și Conferința Interguvernamentală.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, marchează o etapă importantă, permițând, pe de o parte, să consolideze mecanismele stabilite prin Tratatul de la Maastricht, iar, pe de altă parte, să stabilească o serie de orientări sociale prioritare pe plan ocmunitar, în special în materie de ocupare, care devine „o problemă de interes comun” (art.2 al Tratatului CE).

Tratatul de la Amsterdam are patru mari obiective:

– situarea politicii de ocupare a forței de muncă și drepturile cetățenilor în centrul activității Uniunii Euripene;

– suprimarea ultimelor piedici în calea liberei circulații și întărirea securității;

– stabilirea de noi coorodnate pentru ca „vocea” Euroipei să poată fi auzită cât mai clar în politica mondială;

– întărirea eficienței instituțiilor comunitare în vederea viitoarei lărgiri a Uniunii Europene;

Tratatul de la Amsterdam consolidează astfel cei trei mari „piloni” pe care Uniunea își fondează acțiunea sa după intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastriht: 1) comunitățile economice europene; 2) politica externă și de securitate comună; 3) cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Noul obiectiv este de a atinge un nivel de ocupare ridicat fără însă a afecta competitivtatea prin elaborarea unei strategii coorodnate pentur ocupare. Elementul cheie al acestei strategii este constituit din liniile directoare comune, definite după modelul celor adoptate la Consiliul european de la Essen.

Titlul VIII privind ocuparea, nou introdus (cuprinzând noile articole 125-130), care a fost de aplicare imediată, precizează aceste obiective și mijloace prin care vor fi implementate. El prevede totodată crearea unui Comitet de ocupare.

De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam, a fost integrat în Tratatul CE (la capitolul 1 al Titlului IX, noile articole 136 – 145) Protocolul asupra politicii sociale ce figura doar ca anexă la Tratatul de la Maastricht.

CONCLUZII

Actualul mediu de securitate este infuențat de schimbările și transformările care au loc, și care sunt generatoare de noi riscuri și amenințări.

Se constată că Europa, evoluează spre un mediu de cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică.

În prezent asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale,bazate pe prevenirea conflictelor și creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacității civile de management.

Momentul 11 septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât componenta sa militară.

Așa cum am subliniat în cuprinsul lucrării, conceptul de securitate, are mult mai multe valențe,nu numai militare, astfel încât, securitatea nu mai este văzută nu numai din punct de vedere militar, ci și din punct de vedere economic, social, securitatea mediului înconjurător.

Actul de naștere al Europei politice, îl constituie reuniunea de la Nisa, tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleași baze ale promovării democrației și statului de drept.

Procesele de lărgire ale NATO și UE, pot fi considerate procese complementare, din punct de vedere al securității. Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare (ESDI) și întărirea capabilităților europene de management al crizelor va avea un impact pozitiv asupra legăturii transatlantice, și asupra pilonului european de apărare și securitate Noua Constituție a Europei, are o serie de implicații asupra continentului european, atât asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate.

Conform Constituției, procesul decizional a suferit o serie de modificări. Noua Constituție a Uniunii Europene revigorează principiul subsidiarității și proporționalității. Noua Constituție a Uniunii Europene oferă personalitate juridică Uniunii Europene; acest element are implicații deosebite. Uniunea Europeană posedă o serie de instrumente politico-economice și îi permit o abordare globală a noilor tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității, în special în ceea ce privește diplomația preventivă și aspectele civile ale managementului crizelor.

Se constată faptul că, integrarea europeană, presupune o delegare a competențelor dinspre național, spre comunitar, ceea ce aduce în discuție, conceptul de suveranitate. Sistemul westphalian al statelor națiune este supus unei puternice presiuni cauzate de consecințele globalizării. Statul suveran poate fi descris prin trei dimensiuni: 1) recunoaștere; 2) resurse; 3) realizarea scopurilor guvernării.

Scopul guvernării este legat de asigurarea următoarelor dimensiuni: securitate – în dublă ipostază de apărare (externă) și protecție (internă). – stat de drept; identitate și participare; bunăstare socială. Se dorește o implicare mai activă a parlamentelor naționale în afacerile europene care conduce la realizarea unor beneficii Uniunii. Constituția României stipulează că Parlamentul național este principala instituție care asigură legătura între cetățeni și deciziile politice.

Constituția Europeană consolidează puterile de co-legislator ale Parlamentului European lărgind în același timp spre noi domenii câmpul de aplicare a procedurii de codecizie, denumită de acum procedură legislativă, prin care Parlamentul și Consiliul decid împreună.

Constituția europeană prevede noi obligații pentru instituții în ceea ce privește consultarea societății civile, transparența, accesul la documente și respectarea datelor cu caracter personal.

Consiliul European este însărcinat să dea Uniunii impulsul politic necesar dezvoltării sale. Consiliul nu legiferează. In general, el se pronunță prin consens. Proiectul Constituției prevede o reuniune pe trimestru a Consiliului european.

Acesta este compus din șefii de stat sau de guvern ai Statelor membre, din Președintele său și din Președintele Comisiei. Potrivit Constituției, noul Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii va participa de asemenea la lucrările Consiliului european.

In prezent, Consiliul European, ca toate instanțele Consiliului, este prezidat de statul membru care exercită timp de șase luni președinția Uniunii, conform unei ordini stabilite. Convenția a propus modificarea acestui sistem prin crearea unui post permanent de președinte al Consiliului european ales, de către Consiliul european, pe o perioadă de doi ani și jumătate, care se poate reînnoi o singură dată.

Rolul acestui președinte va fi de a prezida lucrările Consiliului european. El va avea de asemenea și obligația de a reprezenta, la nivel înalt, Uniunea, în domeniul politicii externe și de securitate comună.

Constituția Europeană indică clar domeniile în care statele membre și-au transferat puterile de acțiune către Uniune și introduce o clasificare a competențelor Uniunii.

O primă categorie este alcătuită de câteva probleme foarte specifice în privința cărora Uniunea acționează singură, în numele tuturor statelor membre și care constituie competențele sale « exclusive » . In acest caz, acțiunea la nivelul Uniunii este considerată prin definiție mai eficientă decât o acțiune in ordine dispersată a fiecărui stat. Printre aceste domenii de competență exclusivă figurează de exemplu concurența pe piața internă și comerțul cu țări terțe, aflate în afara' teritoriului UE.

O a doua categorie grupează domeniile în care Uniunea acționează atunci când acțiunea sa amplifică acțiunea statelor membre, câteodată chiar completând-o pe aceasta. Acestea se numesc « competențe partajate ». Aici regăsim marile politici, ca de exemplu piața internă, politica agricolă comună, transporturile, mediul, dreptul de azil și imigrarea sau cooperarea în materie de justiție sau poliție.

Pentru a treia categorie de competențe, Uniunea nu intervine decât pentru a sprijini acțiunile statelor membre, care păstrează deci o mare libertate de acțiune și principala responsabilitate de gestiune vizavi de cetățenii lor. În aceste domenii Uniunea nu poate proceda la o armonizare a legislațiilor naționale.

In alte câteva domenii, și anume politicile economice sau munca și protecția socială statele membre consideră că Uniunea trebuie să le coordoneze politicile naționale. Pentru a păstra o oarecare flexibilitate a sistemului, există o clauză care permite Consiliului să acopere o eventuală lacună printre competențele atribuite Uniunii, dacă realizarea unuia dintre obiectivele Constituției necesită o acțiune la nivelul Uniunii. Consiliul decide în acest caz cu unanimitate de voturi, după aprobarea Parlamentului european.

O noutate introdusă prin Constituția Europeană este faptul că orice stat membrii poate decide, conform regulilor sale constituționale, să se retragă din Uniune. Consiliul hotărăște în această privință cu o majoritate calificată de voturi, după aprobarea Parlamentului european. Comisia a fost creată pentru a reprezenta într-o manieră imparțială interesul european comun tuturor țărilor membre ale Uniunii. În domeniul legislativ, Comisia are un rol dinamic: ea este cea care propune "legile", care sunt trimise apoi Parlamentului european și Consiliului pentru luarea unei decizii.

Comisia asigură programarea și punerea în funcțiune a politicilor comune (cum ar fi politica agricolă comună, de exemplu), ea execută bugetul și coordonează programele comunitare. Pentru executarea concretă a politicilor și programelor comunitare, Comisia se sprijină într-o foarte mare măsură pe administrațiile naționale existente și introduce două noi figuri instituționale: o președinție mai stabilă a Consiliului european și un ministru al Afacerilor externe. Pe plan extern, Comisia reprezintă Uniunea și poartă negocierile internaționale (de exemplu cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului – OMC). Proiectul tratatului prevede că reprezentarea externă a Uniunii în domeniul politicii externe si de securitate să fie asigurată de către Ministrul Afacerilor Externe.

Comisia supraveghează buna aplicare a dispozițiilor tratatului și a deciziilor luate de către instituțiile comunitare, de exemplu în domeniul concurenței.

Comisia este solidar responsabilă în fața Parlamentului european, care poate adopta o moțiune de cenzură în privința sa. Deciziile se iau printr-o majoritate simplă a membrilor săi.

De la început, Comisia a fost întotdeauna compusă din doi reprezentanți ai statelor membre cu cea mai mare populație și câte un reprezentant din celelalte state membre. Tratatul de la Nisa a limitat componența Comisiei la câte un comisar din partea fiecărui stat membru..

Pentru Comisia următoare, din 2009, proiectul Constituției propune modificarea componenței Comisiei astfel: Colegiul va fi compus din Președintele Comisiei, ministrul Afacerilor Externe, care va avea titlul de vicepreședinte, și "Comisarii europeni" selecționați conform unui sistem de rotație egalitară între statele membre. Alături de acești comisari europeni președintele Comisiei va desemna și "comisari" provenind din toate celelalte state membre, fără drept de vot în cadrul Comisiei.

Convenția n-a schimbat în mod fundamental modul de alegere a Președintelui Comisiei dar Constituția indică în mod clar că, atunci când propune votului Parlamentului european candidatul pentru președinția Comisiei, Consiliul european trebuie sa țină cont de rezultatele alegerilor europene.

Crearea postului de Ministru al Afacerilor Externe este una din principalele inovații aduse de Constituție. Grație acestei persoane acțiunile externe ale Uniunii, atât la nivel politic cât și la nivel economic, vor fi mai coerente. Celelalte țări vor identifica mai ușor vocea politicii externe și de securitate comună a Uniunii.

Potrivit proiectului Constituției, Curtea de Justiție cuprinde Curtea de Justiție Europeană, Tribunalul de Mare Instanță (numit astăzi Tribunalul Primei Instanțe) și alte tribunale specializate.

Această instituție este însărcinată să asigure respectarea dreptului Uniunii. Competențele sale acoperă litigiile între statele membre, litigiile între Uniune și statele membre, între instituții, între particulari și Uniune.

Ea are de asemenea competența de a răspunde problemelor de interpretare a dreptului Uniunii puse de un judecător național, în cadrul unui litigiu în instanță în fața unei sentințe naționale. Această ultimă competență, «prejudicială», este esențială pentru a asigura o interpretare uniformă a dreptului Uniunii pe tot teritoriul său. Constituția trebuie să permită cetățenilor să atace mai ușor reglementările Uniunii care servesc drept temei unor sancțiuni, chiar dacă nu îi afectează individual (așa cum impun astăzi tratatele).

De remarcat faptul că, modalitatea juridică prin care este adoptată Constituția Europei, este Tratatul, fapt ce are implicații majore asupra modului de intrare în vigoare a acesteia, și anume ratificarea de către toate statele membre. Acest proces este complex, se prevede ca noua Constituție să intre în vigoare în anul 2009, dar impulsurile înregistrate în cadrul UE, ne arată că acest proces va avea loc mult mai devreme.

BIBLIOGRAFIA FOLOSITĂ:

Constituția României

Strategia de Securitate Naționlaă a României

Strategia de Securitate a Uniunii Europene

Concluziile Președinției Consiliului European

Constituția Uniunii Europene

Andrei Popescu, Ion Jinga „Organizații Europene și euroantlantice”, Ed.LuminaLex, București, 2002;

Prof.univ.dr.Vasile Secăraș, curs „Teoria Relațiilor Internaționale”

Ioan Mircea Pașcu, Note de curs la SNSPA

Octavian Manolache, „Drept comunitar”, ediția a III-a, Ed.AllBeck

Irina Zlătescu Moroianu „Drept instituțional comunitar”, Ed.Calistrat Hogaș, București, 2000

Ion Jinga „Prefață la Tratatul constituțional”, Ed.IER, București, 2005

Samuel P.Huntigton „Ciocnirea civilizațiilor”, Ed.Act, București, 1997

Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu „Drept social european”, Ed.Fundația „România de Mâine”, București, 2004

Henry Kissinger, „Are nevoie America de o politică externă ?”, Ed.All, București, 1998

Adrian Năstase „România și viitorul Europei”, Ed.Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București, 2001

Adrian Năstase „România într-o Europă unită”, Institutul Social European

Iordan Gheorghe Bărbulescu, „Comunități europene. Structură și funcționare”

Rodica Miga-Beșteliu, „Drept internațional, Introducere în dreptul internațional public

Andrei Popescu „Preocupări sociale actuale ale U.E. în R.R.D.M. nr.2/2004

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed.Polirom, 1999

„Balcanii”, Ed.Institului de Studii Internaționale și Strategice

Pierre Mathjijsen „Compediu de Drept Comunitar” , Ed.Club Europa, București, 2002

Mattei Dogan, Dominique Pellasy, „Cum se comparăm națiunile, Ed.Alternative, București 1993