Victor Marie Hugo

Victor-Marie Hugo

Victor-Marie Hugo se naște la data de 26 februarie 1802, în orașul Besançon, situat în estul Franței, unde tatăl său, ofițer fiind, se afla pe atunci în garnizoană. În 1807, familia Hugo se stabilește la Paris. Aici, el își începe studiile elementare tocmai în casa părintească și cu profesori particulari. Împreună cu frații săi, continuă învățătura acasă avându-i ca profesori pe mama lor, un preot și natura înconjurătoare. În perioada liceului, între 1815-1816, Hugo scrie primele sale versuri, din care reies perseverența și ambiția sa. Împreună cu frații săi, înființează în 1819, revista Le Conservateur littéraire, la care colaborează și Alfred de Vigny. Hugo a dat acest nume revistei pentru că dorea să îi atragă atenția lui Chateaubriand, care condusese, în urmă cu puțin timp, ziarul cu același nume. În 1820 o cunoaște pe Adèle Foucher, fiica unui vechi prieten de familie, însă se logodesc abia în 1822, când îi apare volumul Odes et Poésies diverses, care se bucură de un succes neașteptat. Abia la sfârșitul anului, cei doi se căsătoresc. La începutul anului 1824 se naște Léopoldine, fetița lor și își face noi cunoștințe printre scriitorii tineri încă necunoscuți marelui public precum Stendhal, Merimée sau Saint-Beuve. În 1826 se naște cel de-al doilea copil al lor, un băiețel pe nume Charles Hugo. În același an începe să lucreze la drama Cromwell, la al cărei final ajunge peste un an de zile. În 1828, Adèle naște cel de-al doilea fiu, Victor-François. Cea de-a doua fată a lui Hugo, Adèle, se naște în același an în care îi apare și romanul istoric Notre-Dame de Paris numit "Cea mai strălucitoare întruchipare a reveriei istorice a romantismului" (G. Picon). Datorită înțelegerii de care dă dovadă tânăra actriță Juliette Drouet, pe care o cunoaște în 1833, va rămâne cea mai bună prietenă a lui Victor Hugo, până la final. Prin 1846 începe scrierea celui mai cunoscut roman al său, Les Misérables. Asemenea tatălui său, se implică destul de mult în politica vremii. În luna septembrie a anului 1860, apare prima mare parte a marii epopei La Légende des Siècles. Romanul la care a lucrat timp de câțiva ani, Les Misérables, apare la Paris pe data de 3 aprilie 1862 și este de un succes răsunător. Victor Hugo moare în urma unei congestii pulmonare în 1885, iar după funeralii, trupul său este depus la Panteon.

Spirit universal, geniu fără frontiere, cum l-a numit Baudelaire, Victor Hugo a fost nu numai poetul și romancierul care a ilustrat la superlativ efervescența creatoare, elanul, generozitatea și neliniștile acelei epoci tumultuoase în care a trăit, ci și spiritus rector, teoreticianul cel mai de seamă al mișcării romantice, șef de școală dominând ambițios întreaga viață literară franceză, timp de câteva decenii.

A fost numit de critici omul-ocean al secolului său, grație faptului că reușește să creeze o concordanță unică între totalitatea operei și aventurile necontenite și zbuciumate ale existenței. Niciun alt mare creator de operă literară nu se poate compara cu el, luând în calcul precocitatea sa neobișnuită, longevitatea sa în viața culturală și publică, timp în care a avut numeroase intervenții importante în toate momentele esențiale din istoria traversată de Franța, dar ținând cont și de disponibilitatea afirmării în poezie și dramaturgie, și nu în ultimul rând, în proză, reușind să impună supremația romanului. A fost destul de îndrăzneț pe plan artistic, deoarece a pătruns și pe alte teritorii, precum reportajul, eseul sau alte forme de exprimare a temperamentului artistic, precum sunt desenul și pictura. Interesul lui Hugo pentru opera proprie, adică pentru întreaga sa creație era la un nivel atât de ridicat încât a ajuns să concureze cu propria-i biografie spectaculoasă. Prin urmare, istoria vieții și a scrisului hugolian ajunge să se contopească cu însăși istoria Franței.

Familia în sânul căreia se naște Victor Hugo nu este una tocmai obișnuită. Mama provenea dintr-o familie bună, iar tatăl precum si ceilalți strămoși ai familiei sale, au fost implicați în politica vremii. A moștenit o mulțime de calități de la însuși tatăl său, precum sunt firea ambițioasă, o energie uimitoare, o dorință arzătoare de glorie, dar cea mai importantă este pasiunea și talentul scrisului. Formarea talentului scriitoricesc al lui Hugo poartă amprenta peregrinărilor făcute de-a lungul vieții alături de părinți și frați, iar pe urmă alături de propria lui familie.

Printre anii din viața lui Victor Hugo care merită menționați în mod special se regăsesc 1822 care este anul debutului, 1830 cu bătălia pentru Hernani, 1851 care reprezintă începutul lungului său exil, 1871 semnifică sfârșitul exilului și întoarcerea lui în activitate și ultimul, dar nu cel din urmă, 1881 care marchează sărbătorirea scriitorului, pe cale de a împlini vârsta de optzeci de ani. Aceste perioade din viața lui abundă în evenimente memorabile pentru existența autorului, atât în viața publică, cât și în viața personală, dar și în manifestări creatoare în toate genurile literare. Deși viața sa personală nu a fost deloc ușor de digerat, nici exilul și nici nenorocirile prin care au trecut copiii săi, nu l-au doborât. Anul 1830 deschide un deceniu extrem de bogat pentru Victor Hugo, cu ani remarcabili în privința creației literare, iar unul dintre acești ani rodnici este tocmai 1831 când îi apare una dintre cele mai mari realizări, romanul Notre-Dame de Paris.

Așadar, anii 1880 și 1881 marchează adevărate omagieri ale scriitorului, care se apropie de vârsta de optzeci de ani. Chiar faptele săvârșite de scriitor par să anunțe un potențial final al vieții pe care el pare că îl simte și anume scrierea testamentului și ultima călătorie în Elveția și Italia.

Romanul Notre Dame de Paris

Romanul Notre-Dame de Paris a apărut în anul 1831 și reprezintă succesul tentativelor epice anterioare ale autorului, gustul pentru romanul “negru” al ororilor și misterelor dovedite, dar și curiozitatea față de “drojdia” societății. Hugo a fost extrem de fascinat de romanul gotic englez, precum și de romanele istorice ale lui Walter Scott, iar acest fapt a avut o influență remarcabilă în construirea vocației sale creatoare. Influența lui Scott asupra scrisului hugolian este profundă și complicată, deoarece romanele istorice se ambiționează să dobândească aceleași calități:vioiciunea dialogurilor, epică solidă construită pe o intrigă inovativă și captivantă, atmosferă de epocă și culoare locală, precum și un limbaj arhaizant, specific epocii reconstituite sau evocate. Cu siguranță pe Victor Hugo l-au interesat în mod special romanele inspirate din istoria Franței, dar a fost atras și de cele inspirate din istoria Angliei și a Scoției.

Analizând speciile literare care se afirmă, cunosc apogeul, se dezvoltă și au parte de o răspândire generoasă în romantism, romanul istoric este cel mai reprezentativ pentru specificul istorismului romantic. Walter Scott a fost creatorul lui, un bun cunoscător al folclorului scoțian și descedent al unei vechi familii scoțiene. El selectează în romanele sale, momente pe care le socotește cruciale în desfășurarea istoriei, relevând interesul său deosebit pentru perioade istorice de mare tensiune. Impresionant în romanele lui Scott este dinamismul rezultat din angajarea în acțiune a unor mari grupuri umane, cât și dintr-o înțelegere conflictuală a istoriei. Din punctul lui de vedere, istoria reprezintă succesiunea luptelor între învinși și învingători, învinșii având posibilitatea de a deveni învingători. Momentele de maximă încordare care au loc în acest proces, îl atrag în mod deosebit pe Scott. Deoarece preferă o cuprindere largă a peisajului social, autorul include în evocările sale mulțimi aflate într-o mișcare permanentă. De asemenea, este considerat și creatorul culorii locale, aceasta semnificând o cucerire mai veche a literaturii.

Pentru Walter Scott, o epocă renaște în elementele ei cele mai palpabile și mai concrete de viață materială și în urma lecturii unui roman al său, aflăm cum mâncau, cum se îmbrăcau, cum locuiau și cum se distrau oamenii unei epoci. Unul dintre elementele pe care Victor Hugo îl preia de la Walter Scott este interesul deosebit pentru momente de încordare istorică:momentul luptei cinice și lucide purtată de monarhie pentru centralizarea statului în Catedrala Notre-Dame. Este și el un bun cunoscător în ceea ce privește reconstituirea unei epoci într-o orgie de colorit local (Curtea Miracolelor), amplificarea anumitor elemente de ambianță până la tranformarea lor în simbolul unei întregi epoci(de fapt, catedrala este singurul personaj din romanul Notre-Dame de Paris), punerea în mișcare a unor mase de oameni care se mișcă, se agită și se manifestă violent și zgomotos. Nu excelează în chestiunile de psihologie istorică. Hugo dă dreptate în romanul său istoric, Notre-Dame de Paris, forțelor care, în opinia sa, împing istoria înainte, dar și grupurilor de oameni care se află în lupta pentru emancipare și pentru dreptate.

Caracteristici ale romanului

Notre-Dame de Paris poate fi privit din mai multe unghiuri: ca roman istoric sau ca roman gotic, poate fi analizat ca roman dramatic, dar și ca roman-eseu. Partea istorică este însă cea care domină întregul roman. Romanul istoric hugolian înfățișează domnia lui Louis al XI-lea și dezvoltă în conținutul său atât lupta regelui împotriva marilor feudali cu scopul de a impune un stat monarhic puternic, cât și rolul poporului în acest conflict desfășurat în Parisul anului 1482. Însă regele nu este personajul principal al romanului, ci rămâne într-un plan secundar, în prim plan aflându-se personaje precum Claude Frollo și Quasimodo, Esmeralda și Phoebus sau Pierre Gringoire și Jehan Frollo, fratele arhidiaconului. Aceste personaje alcătuiesc întreaga tipologie romantică: țiganca, poetul, călugărul, mândrul căpitan, cocoșatul și pustnica. Dar niciunul dintre personajele menționate nu poate fi considerat Personajul sau Marele Personaj al romanului.

Romanul Notre-Dame de Paris poate fi considerat romanul care a forțat critica să redefinească și să regândească conceptul de personaj, hotărât să impună chiar suprapersonajul. Catedrala este cea în jurul sau în interiorul căreia se hotărăsc destinele tuturor personajelor. Chiar și Parisul se află sub stăpânirea catedralei Notre Dame, iar ritmul vieții lui este dictat de clopotele catedralei. Chiar în geografia Parisului, catedrala trasează o axă de simetrie, fiind situată în Cité, de-o parte având Universitatea, iar de cealaltă parte, Orașul. Catedrala are diverse întrebuințări: spațiu sacru, școală de studiere a artei medievale, iar înăuntrul ei înflorește mila și iubirea pustiitoare, devotamentul nemărginit și ura. În ființa ei de piatră ajung să fie absorbiți și acaparați toți, ea pare că deține o putere secretă, care macină rând pe rând pasiunile celor care și-au găsit salvarea sau refugiul între zidurile ei. Prin urmare, catedrala reprezintă Suprapersonajul.

Culoarea locală și atmosfera tipic medievală își găsesc cea mai pitorească expresie în coincidența a două solemnități împerecheate din timpuri de mult apuse: Ziua Regilor și Sărbătoarea Nebunilor, situate de autor pe 6 ianuarie și suprapuse cu sosirea solilor flamanzi la Paris. Victor Hugo strânge într-o singură zi toate acele trei spectacole care reușeau să atragă mulțimea. Este copleșitor numărul mare de spectacole: dansul în piața publică al frumoasei țigăncușe, alegerea unui papă al nebunilor, întâmplările trăite de Pierre Gringoire la Curtea Miracolelor (pregătirea execuției, judecata, salvarea ca prin minune, căsătoria) și a câtorva întâmplări similare prin care trece Esmeralda (condamnarea ei, torturarea ei, pregătirea pentru spânzurătoare, salvarea ei, azilul oferit de catedrală etc.). În Notre-Dame de Paris fiecare personaj are cel puțin două valențe. De exemplu, Claude Frollo susține două relații:împreună cu Esmeralda semnifică cuplul definitoriu al antagonismului erotic, întâlnirile cu fratele său Jehan relevă relație de sânge, autoritate și mentorat.

Fără a realiza, romanul istoric se tranformă într-un roman dramatic. Autorul este un maestru în ceea ce privește crearea efectelor de teatralitate: descrieri ample ale orașului și ale străzilor, dar și ale Curții Miracolelor, toate acestea alternând cu puneri în scenă, cu dialoguri scânteietoare, cu replici și ironii, anumite pasaje de prezentare a biografiei unor personaje sau a unor întâmplări care le-au hotărât destinele sunt evitate de autor, integrându-le în dialoguri. Ca exemplu servește scena în care două cumetre merg să îi ducă plăcintă pustnicei din “Gaura cu șobolani” și, în timp ce mergeau, una îi povestește celeilalte despre tânăra căreia țiganii îi furaseră frumoasa copilă lăsîndu-i ca înlocuitor un mic monstru, dar și despre singurul obiect care ar i-ar putea servi pustnicei în recunoașterea copilei – pantofiorul de atlaz. Hugo condimentează aceste efecte teatrale cu răsturnări de situație spectaculoase, lovituri de teatru, precum sunt întâlnirile de dragoste sfârșite aproape tragic, căutările interminabile ale pustnicei și ale țigăncușei, dar și descoperirea legăturii de sânge dintre ele în cel mai insuportabil și neașteptat moment.

Dincolo de toate caracteristicile de roman istoric pe care această carte le etalează, de narațiunea viguroasă, de împletirea firelor epice într-un ghem cât mai strâns, de intensitatea care îi oferă dramatism, nu se pot trece cu vederea trăsăturile romanului gotic, a cărui schemă o folosește Victor Hugo cu o minuțioasă ingeniozitate. Diferența stă în faptul că autorul înlocuiește castelul plasat în sălbăticia naturii ca spațiu de desfășurare a unor aventuri tenebroase, personajul scelerat și victima inocentă cu imensa catedrală aflată în mijlocul Parisului, mărește numărul personajelor damnate și diversifică semnele damnării, modificând monstruozitatea morală și fizică cu cea hotărâtă de soartă.

Inovația realizată de Hugo are și un alt sens: un cuplu susține conflictul romanului gotic, care este de obicei antagonic, căci este legat prin iubire – ură sau ilustrează ipostazele de victimă – călău. În Notre-Dame de Paris, aceste cupluri susțin un joc de epuizare a tuturor combinațiilor, fiecare personaj deținând cel puțin două măști. Scriitorul francez recurge atât la coincidențe misterioase, cât și la elemente supranaturale foarte des întâlnite în romanul gotic, dar le folosește într-o manieră proprie, care îl individualizează.

Victor Hugo prezintă o răscruce din istoria omenirii, mai exact, înlocuirea artei vechi a Evului Mediu, arhitectura, cu invenția nouă, tiparul. Prin acest roman, Hugo încadrează arhitectura în știința sacră si vede arhitectura ca pe o cale de realizare a marii opere. Prin compararea mijloacelor de transmitere a unei gândiri, fie filozofică ori religioasă, rezultă supremația arhitecturii asupra manuscrisului.

Romanul Notre-Dame de Paris ni se dezvăluie ca o creație cu multe răspunsuri, cu multe chei. Autorul dezvăluie anumite lucruri în mod explicit prin personajul arhidiaconului, Claude Frollo. El este un om însetat de cunoaștere, care a reușit să asimileze toată știința timpului său și care profită de cunoștințele obținute din cele patru facultăți:medicină, filozofie, teologie și limbi vechi. După ce că a reușit să stăpânească toate lucrurile îngăduite, îndrăznește să pătrundă și pe tărâmul celor neîngăduite. Arhidiaconul își câștigă faima de om întunecat datorită chiliei care îi servește ca locuință, chilie clădită de însuși episcopul Hugo de Beçanson. Claude a săvârșit în chilia sa fapte necurate care s-au datorat practicării alchimiei. Unul dintre lucrurile care îl preocupă în mod deosebit este descifrarea paginilor de granit ale cărților, cărțile fiind chiar portaluri și fațade ale bisericilor, cea mai importantă fiind chiar catedrala Notre-Dame, care apare ca un sfinx cu două turle, cu coapse de piatră și o crupă monstruoasă. Totuși, arhidiaconul este genul de alchimist care s-a lăsat păcălit de aspectul exterior și superficial al lucrurilor, deoarece este obsedat de realizarea unei mari opere, fără să fi înțeles că acest lucru nu constă în obținerea aurului, ci în desăvârșirea interioară a alchimistului. Prin urmare, Hugo dezvăluie felul în care chiar la 1482 secretul artei regale s-a pierdut, nu mai există om capabil să mai descifreze învățătura încifrată în marea carte de piatră, care este catedrala. Desfășurarea romanului pare că dezvăluie eșecul unui alchimist, dar este posibil să ascundă altceva, pentru că personajul în jurul căruia sunt țesute destinele tuturor personajelor este Esmeralda.

Notre-Dame de Paris este un roman care dramatizează punctele comune dintre două culturi aparent opuse, juxtapuse în mai multe moduri: străin și familiar, străin și inițiat, mobil și imobil, spectator și spectacol. Contactul între două culturi diferite demonstrează că ele sunt identice în ceea ce privește structura lor, dar având ierarhii sociale inversate, pentru a servi unor interese diferite.

Țiganii au fost o atracție cât timp s-au aflat în Paris: ei erau cunoscuți și recunoscuți după inelele care le purtau în urechi, pentru sărăcia lor, pentru vrăjitorie, dar și pentru ghicitul viitorului. Un lucru important este faptul că țiganii erau asociați și cu fapte extrem de grave, cum sunt furtul sau crima, aceste trăsături fiind valabile chiar și în prezent. Acești străini erau de temut, persoane în care nu era indicat să ai încredere și în ciuda acestor lucruri, naratorul și aproape oricare locuitor al Parisului, a vizitat țiganii de mai multe ori. Atracția irezistibilă față de țigani este manifestată, în special, prin intermediul spectacolelor pe care ei le au. Satisfacerea atracției față de țigani prin intermediul spectacolelor, precum și prezența unui public numeros sunt esențiale în roman, unde natura legăturii dintre familiar și necunoscut se află în centrul atenției. Țiganii sunt legătura cu un alt timp, dar și cu un alt spațiu. Romanul hugolian atrage atenția și asupra fricii transmise de spectacol, care semnifică trecerea granițelor dintre două lumi, două culturi diferite, iar figura țiganului întruchipează această activitate de tranziție.

Esmeralda

Originea necunoscută a țiganilor este foarte bine evidențiată în romanul hugolian Notre-Dame de Paris, exemplu fiind tocmai personajul feminin principal, Esmeralda. Ea este numită egipteancă, țigancă sau boemă, toate aceste expresii fiind folosite pentru a denumi o țigancă, care implică locuri de origine diverse și diferite. Esmeralda reprezintă imaginea tradițională europeană a țiganului hoinar, figură care a devenit un obiect de studiu fascinant al secolului al XIX-lea. Personajul Esmeraldei servește în roman, ca intermediar între lumea burgheză și Curtea Miracolelor, lumea de jos a Parisului, care este locuită numai de hoți și cerșetori. Deci, ea reprezintă legătura dintre lumea de jos și lumea de sus, aflate într-o corespondență perfectă și care se oglindesc una într-alta.

Esmeralda este o figură hibridă, deoarece nu știe ce este natural sau comod pentru ea, acest lucru fiind în opoziție cu ceea ce a învățat în călătoriile ei. Deși este numită indiancă sau egipteancă, ea cântă în spaniolă. În ciuda faptului că a locuit în Paris doar un an de zile, mulțimile îi strigă numele oriunde merge. Ea se simte acasă oriunde merge, totuși fiind mereu străină, neavând un loc căruia să îi aparțină. Ea reprezintă simbolul trecerii granițelor și a depășirii limitelor, dată fiind ușurința cu care ea trece dintr-o lume în alta și nu are doar rolul de intermediar între familiar și străin, ci reușește să aducă toate personajele romanului împreună.

Esmeralda, simbolul și întruchiparea celorlalte personaje, inclusiv a mamei ei, din posesia căreia a fost furată, nu are origini de țigancă din naștere. Acest fapt, împreună cu imposibilitatea mamei ei de a o recunoaște din cauza hainelor ei țigănești, demonstrează gradul de dificultate al diferențierii între străin și familiar.

Catedrala Notre-Dame de Paris, după care a fost numit romanul, este un spectacol care îngrozește și unește o perioadă istorică cu arta și știința proprie, cu o altă perioadă, fiind un alt element intermediar al romanului, alături de Esmeralda. Ca și Esmeralda, catedrala este o structură hibridă, care aduce împreună persoane și perioade istorice diferite. Aceeași descriere poate fi folosită și în privința Esmeraldei, fiindcă și ea este un spectacol privit în mod diferit de fiecare om. Rezultatul punerii în contact a două lumi diferite cu ajutorul unui intermediar, nu este deloc pozitiv, având în vedere faptul ca destinul Esmeraldei, personajul care ar putea uni cele două lumi, este tragic. Romanul arată că ceea au cele două personaje intermediare în comun este publicul, împărțit între reverență și frica de străin, fapt al cărei consecințe este relația instabilă cu străinul aflat acasă, în acest caz fiind vorba despre țigani.

Esmeralda în relație cu celelalte personaje

Esmeralda a fost furată de țigani într-un moment în care mama ei, Paquette de Chantfelurie, a lăsat-o nesupravegheată și înlocuită cu Quasimodo, fapt pe care autorul nu l-a motivat sau explicat în roman. Scena în care cele două se regăsesc și se recunosc nu este deloc fericită, nu are ca finalitate unirea celor două, ci dimpotrivă. Ea duce direct la pierderea Esmeraldei și la moartea amândurora, Esmeralda fiind dusă la spânzurătoare, iar Paquette murind de durere. Ea este descrisă ca fiind o mamă tigroaică în momentul în care Esmeralda este luată și dusă pentru a fi spânzurată.

Suferă o dezamăgire imensă cauzată de Phoebus, deoarece iubirea pentru el rămâne neîmplinită și nu îi este împărtășită. Phoebus este un om complet lipsit de integritate și poate fi privit ca un animal, sau chiar un monstru, din punctul de vedere al gândurilor sale în legătură cu Esmeralda. El nu este conștient de efectele și consecințele ireversibile pe care acțiunile sale negândite și egoiste le au asupra Esmeraldei.

Pierre Gringoire ajunge soțul Esmeraldei, găsind în ea salvarea de la moarte. Ajuns în Curtea Miracolelor este supus unui test, având ca salvare căsătoria și este salvat la timp de Esmeralda.

Quasimodo este descris pe tot parcursul romanului ca fiind incomplet din punct de vedere fizic, urât, hidos, fiind pus la granița dintre om și animal, ca înfățișare. Singurele lui prietene sunt clopotele catedralei Notre-Dame, dar în ciuda aspectului fizic hidos, el are un suflet mare și frumos, capabil de sentimente nebănuite. Când Esmeralda este adăpostită în interiorul catedralei, el se chinuie să o îngrijească și să o protejeze, lucru pe care îl face cu prețul propriei sale vieți. Afecțiunea pe care Esmeralda o arată față de el atunci când este torturat, îl schimbă total, însă ea nu va fi niciodată conștientă de acest lucru.

Arhidiaconul Claude Frollo este obsedat de Esmeralda, chiar dacă își nega acest lucru lui însuși. El se află într-o continuă luptă împotriva societății, nimeni nu reușește să îl înțeleagă. Urmărindu-și fratele, Jehan, ajunge să afle locul unde Esmeralda se va întâlni cu Phoebus și acolo săvârșește prima tentativă de omor. Preferă să o știe pe Esmeralda suferind sau chiar moartă, dacă nu e a lui și chiar stă și o privește spânzurată. Este ucis de Quasimodo.

Așadar, toată acțiunea romanului Notre-Dame de Paris este declanșată de faptele Esmeraldei și se desfășoară în jurul ei.

Aleksandr Sergheevici Pușkin

Date biografice

Aleksandr Sergheevici Pușkin s-a născut la Moscova, cea atât de dragă pentru orice inimă de rus, la 6 iunie 1799. În anul 1811, intră la Liceul de la Țarskoe Selo, instituție de învățământ inaugurată chiar în acel an și care era destinată copiilor aparținând familiilor de nobili, cu scopul de a-i pregăti pentru posturi importante în aparatul de stat. Trei ani mai târziu, îi apare prima operă tipărită, Către un amic versificator în revista Vestnik Evropî (Mesagerul Europei). Prin 1816 începe să frecventeze casa lui N. M. Karamzin și devine membru al asociației literare Arzamas, care milita împotriva adepților clasicismului. Este exilat în sud timp de patru ani și scrie poemele romantice Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci și Fântâna din Bahcisarai. Guvernul țarist este alarmat de faptul că Pușkin are idei revoluționare și vor să îl trimită în Siberia, dar scapă și este exilat în sudul Rusiei. În anul 1824, începe surghiunul de la Mihailovskoe, iar poetul este mereu supravegheat. Perioada acestui surghiun, în care se află în compania doicii sale Arina Rodionovna, îi oferă șansa de a cunoaște viața poporului, datinile, obiceiurile și limba lui. Reușește să adune cântece și basme populare. Tot în acest an, îi apare ultima operă în spirit romantic, Țiganii, însă este o operă cu puternice elemente realiste. La data de 18 februarie 1831, Pușkin se căsătorește cu Natalia N. Goncearova, acest lucru schimbându-i complet cursul vieții. Văzându-se silit să se conformeze obligațiilor mondene și să se lupte cu greutățile materiale din ce în ce mai mari, determinate de așteptările soției și de creșterea familiei, Pușkin decide să se izoleze în universul său lăuntric, căzând pradă dezamăgirilor și căutărilor pline de frământare.

Șase ani mai târziu, la ordinul țarului, are loc duelul dintre Pușkin și Dantès, un aventuriei francez refugiat în Rusia, duel în care poetul este rănit mortal. Câteva zile mai târziu, Pușkin s-a stins din viață, moartea lui zguduind întreaga Rusie. Pentru că se temea de manifestări sau demonstrații, țarul a ordonat scoaterea sicriului din oraș pe timp de noapte și transportarea lui, în secret, la cimitirul mănăstirii Sviatogorsk.

Trăsăturile fizice deosebite de care dispune chipul lui Pușkin și care îl fac să se distingă de ceea ce se numește un tip de om rus, amintesc că printre străbunii poetului se numără generalul Hannibal, arapul lui Petru I, a cărui figură va încerca Pușkin să o imortalizeze într-un roman, rămas neterminat. În viața spirituală a lui Pușkin, copil fiind, un loc de seamă l-au ocupat creațiile poetice populare, pe care el a ajuns să le cunoască datorită doicii sale, Arina Rodionovna, care era cunoscută pentru talentul ei de a povesti basme, și mai târziu, chiar și cărți de literatură. Pasiunea lui Pușkin pentru citit a început la o vârstă fragedă, deoarece a avut norocul de a avea acces la biblioteca părinților, în care a găsit cărți ale unor scriitori ruși, cum sunt Fonvizin, Karamzin, Jukovski, dar și numeroase opere aparținând literaturii europene, în special literaturii franceze (Voltaire, Racine, La Fontaine). Interesul lui pentru literatură a fost stimulat și de faptul că, inclusiv părinții săi au manifestat un interes deosebit în acest domeniu. Unchiul său, Vasili Pușkin a fost un poet relativ cunoscut al vremii, dar și numeroși prieteni de familie, printre care erau scriitori de seamă ca Jukovski sau Karamzin.

Talentul viitorului poet pentru scris, s-a manifestat încă din anii studiilor la Țarskoe Selo, el făcând parte din prima serie de elevi ai acestui liceu. Structura acestei școli era diferită de cea a altor școli de învățământ mediu din Rusia, atât în ceea ce privește programa de învățământ care includea materii noi, cât și în ceea ce privește spiritul de libertate care a dominat școala în primii ani. În liceu domnea pasiunea și interesul pentru literatură, stimulate de profesori prin întrecere poetice între elevi sau redactare de almanahuri manuscrise. În aceste condiții, talentul lui Pușkin se afla într-un mediu adecvat dezvoltării.

Conștiința adolescentului a fost zguduită în același moment în care a avut și primul impuls spre creație poetică și anume anul 1812, an dominat de elanul patriotic nestăvilit al poporului rus, pornit să-și apere patria împotriva inamicului străin. Aceasta a fost sursa de inspirație pentru poezia Amintiri din Țarskoe Selo, care a reprezentat primul succes de mai larg răsunet. Perioada liceului este mai mult una de ucenicie, în care talentul nefinisat al lui Pușkin caută să se dezvolte. Tonul scrierilor lui oscila între elegiac și optimist, motivele oscilau între anacreontice și preromantice și totuși, încearcă să se mențină pe o poziție de independență, se află într-o continuă căutarea unei linii proprii, face eforturi deosebite de păstrare a eului său, dar nu ocolește întotdeauna împrumuturile.

După absolvirea liceului în 1817, activitatea poetică a lui Pușkin capătă o nouă orientare. A fost numit funcționar la Ministerul de Externe, locuiește la Petersburg și se găsește în mijlocul acelor frământări care i-au marcat, într-o mare măsură, evoluția sa ulterioară, dar care a reușit să marcheze și istoria societății rusești din anii următori. Poporul rus a avut speranțe de libertate în timpul luptelor contre lui Napoleon, dar au fost înșelate și în locul visurilor de eliberare, țarismul a oferit programul reacționar al lui Arakceev. Faptul că nădejdile le-au fost spulberate, că au suferit o dezamăgire cruntă și dureroasă, i-a determinat pe cei mai buni oameni ai Rusiei să protesteze. Mânați de ură și indignare, acești oameni s-ar tranformat în purtătorii de cuvânt ai maselor de țărani înrobiți. Ei încercau să demonstreze necesitatea organizării Rusiei pe noi temelii, eliberând poporul de sub robie, existând chiar și posibilitatea lichidării monarhiei. Aceasta este perioada de formare a primelor societăți secrete decembriste, o perioadă de agitație politică și de frământare, conducând la răscoala decembriștilor din 14 decembrie 1825. Această perioadă își găsește un loc special în poezia scrisă de Pușkin în acei ani, având ca temă centrală glorificarea libertății. Deși nu a aparținut niciunei societăți secrete, el a întreținut relații strânse cu cei care aveau să fie militanți de frunte ai mișcării, ca și Rîleev, Bestujev sau Pușcin, dar a și luat parte la activitatea literară a organizațiilor politice decembriste, precum Lampa verde. Aspectele atacate de poet sunt iobăgia și autocrația. În poezia Către Liciniu, Pușkin deplânge soarta Romei, care a fost dusă de tirani la pieire. Tema luptei pentru libertate domină poezia lui Pușkin. În poeziile scrise între anii 1817-1820, se fac cunoscute tot mai clar, trăsăturile specifice scrierii pușkiene: dragostea de libertate, optimismul, apropierea de realitatea concretă, umanismul, claritatea și simplitatea stilului. S-a bucurat de o atât de mare popularitate, încât poeziile i se răspândeau în manuscris, în sute și mii de exemplare și tineretul ajunsese să îi știe versurile pe de rost.

Pușkin condamnă asuprirea țărănimii de către boierime, precum și tirania țaristă apelând la satiră în epistolele scrise împotriva lui Alexandru I, a lui Arakceev, dar și în poezia Povestiri. Atitudinea protestatară a poetului a stârnit urgia nemiloasă a țarului, cu atât mai mult cu cât versurile sale aveau o arie de răspândire foarte mare și au contribuit la agitarea spiritelor. În 1820, Pușkin este smuls din mijlocul vieții literare, din mijlocul prietenilor și surghiunit, părăsind capitala pentru câțiva ani. Însă perioada în care a stat exilat în sud, nu a însemnat o stagnare în viața literară și spirituală a scriitorului. Continuă să întrețină relații cu unele personalități progresiste care aveau să devină luptători decembriști (Pestel, Orlov, Raevski) care se aflau și ei în sud pe atunci, urmărește foarte atent evenimentele politice ale vremii, în special mișcarea popoarelor vecine pentru eliberare. Citește foarte mult Byron și Shakespeare, vrea și încearcă să cunoască noul mediu în mijlocul căruia trăiește, oamenii și locurile care aparțin acelui mediu. Sentimentele și gândurile poetului, precum și noua experiență de viață, își găsesc amprenta într-o serie de poezii lirice (S-a stins facla zilei, Războiul, Pumnalul, Către femeia greacă) și de poeme, în același stil pe care începuse să îl practice încă din 1820 cu Ruslan și Ludmila, urmat de Prizonierul și Țiganii.

Dar, încă din perioada surghiunului în sud, Pușkin fiind ancorat în realitate, și-a dat seama ca metoda romantică avea părțile ei slabe. Așteptările lui nu puteau să fie satisfăcute de subiectivismul conceptelor, de abstractizarea imaginilor sau de unilateralitatea folosită în potretizarea personajelor, trăsături tipice acelei metode. Creația sa poetică ajunge la maturitatea artistică tocmai când surghiunul din sud se încheie, acesta putând fi considerat drept o perioadă încheiată cu ultimul său poem romantic, Țiganii.

Talentul lui Pușkin continuă să crească și să se maturizeze, poezia sa se bucură de o circulație din ce în ce mai largă și contribuie tot mai mult la aprinderea spiritelor. Astfel, poetul devine cea mai remarcabilă personalitate literară a școlii romantice ruse. Țarismul intervine iar, ca să schimbe încă o dată cursul vieții poetului. Este exilat în Mihailovskoe, unde este condamnat să trăiască în condiții de singurătate intelectuală și spirituală, de lipsă totală de legături cu restul lumii. Singura desfătare de care se bucura erau creațiile folclorice, redescoperite cu ajutorul doicii sale, Arina Rodionovna, prietena cu tâmple sure, tovarășa de vreme rea. El cunoaște îndeaproape viața poporului și învață să-i prețuiască limba colorată și bogată, precum și producțiile poetice. Poate că tocmai aceasta este sursa de înțelepciune, poezia populară, în care trebuie căutată originea tării morale care i-a permis poetului să îndure condițiile surghiunului.

În 14 decembrie 1825, la vestea răscoalei decembriste, Pușkin a fost profund marcat și a suferit adânc pentru dramaticul epilog al temerarei lor încercări. În această suferință se regăsea și regretul că visurile de libertate au eșuat, dar și compasiunea lui pentru soarta tragică a atâtor oameni apropiați și prieteni, prin comunitatea de idealuri și năzuințe: Bestujev, Pestel, Pușcin și alții. Nicolae I a vrut să mai atenueze impresia îngrozitoare lăsată de urcarea sa pe tron și pentru a-și atrage simpatii, îl recheamă pe Pușkin din exil.

Odată cu eșecul decembriștilor și cu revenirea în capitală, începe o nouă etapă, care este ultima în viața și creația poetului, nefiind sortit să ducă o viață îndelungată sub regimul despotic al țarului Nicolai I. În viața Rusiei intră la conducere cea mai neagră tiranie, împreună cu o atmosferă înăbușitoare și apăsătoare. Situația lui Pușkin a devenit deosebit de grea fiind continuu supravegheat, suspectat și urmărit, dar a fost lipsit de un climat favorabil dezvoltării sale creatoare. Opera lui era cenzurată de țar, lucru care îl făcea total dependent de acesta și fără să-i lase posibilitatea de a căuta dreptate sau satisfacție la alte foruri. Chiar și corespondeța personală îi era verificată de poliția secretă, iar firea independentă a poetului îi determina pe mulți să îl considere incomod și insuportabil.

Cu toate acestea, Pușkin nu a renunțat la idealurile pentru care luptase în tinerețe și continuă să îți exprime concepțiile politice progresiste prin intermediul poeziilor. Viața dusă de autor în acea perioadă, este plină de frământări și nemulțumiri, de încercări și suferințe morale. Trăiește într-un mod dureros lipsa de independență personală, dar în ciuda condițiilor vrăjmașe, Pușkin nu își trădează muza. Creația din ultima perioadă a scrierii lui Pușkin este impresionantă prin varietatea, multilateralitatea și profunzimea ei. Această perioadă înregistrează în creația pușkiană, proza, abordarea nuvelei și a romanului, sub semnul artei realiste, pe pozițiile căreia se stabilește autorul definitiv, în 1830. Astfel, Pușkin deschide un capitol nou în istoria literaturii ruse.

Sunt și momente în care Pușkin cade pradă gândurilor triste despre moarte, ca rezultat al momentelor de încrâncenare sufletească, de singurătate dureroasă, al clipelor în care se simte neînțeles de cei apropiați și chiar lipsit de viață. Astfel de momente devin tot mai dese, ciocnirile cu societatea devin tot mai agresive și ura ei ia forme tot mai violente. Drama se consumă în momentul în care Pușkin moare, la câteva zile după ce a fost rănit mortal într-un duel.

Considerente asupra stilului și operei pușkiene

Însemnătatea și măreția unui scriitor se măsoară după nivelul în care creațiile sale sunt îndrădăcinate în viața însăși a poporului, după nivelul în care aceste creații oglindesc idealurile înaintate ale vremii. Tocmai astfel de cerințe ale caracterului progresist și popular al artei, și-au găsit o întruchipare maiestuoasă în opera marelui poet Pușkin. Caracterul popular al creației pușkiene este reliefat în toate aspectele lui: în fresca trecutului istoric al țării sale, în zugrăvirea amplă a vieții ruse de la început de secol XIX și, nu în ultimul rând, în crearea caracterelor naționale ruse cu trăsăturile lor tipice, împreună cu neasemuitele tablouri ale naturii ruse. Dar caracterul popular sau specificul național nu este evidențiat numai prin dezvoltarea aspectelor multilaterale ale vieții unui popor, ci și prin modul în care un artist abordează în opera sa, problemele cele mai importante ale epocii, probleme care preocupă și frământă gândirea socială, contribuind în același timp, la formarea conștiinței naționale a întregului popor. În ceea ce privește acest aspect, geniul poetic al lui Pușkin, privit ca o expresie desăvârșită a talentelor și resurselor spirituale ale poporului rus, a reușit să facă din scriitor un cântăreț-patriot al luptelor și speranțelor pentru libertate ale maselor populare.

Aleksandr Pușkin nu doar că “a descoperit realitatea” în toate fațetele ei, dar a și dezvăluit poezia vieții, integrând viața în poezie. În apropierea lui de popor, în patriotismul de care era conștient, își au rădăcinile optimismul poetului, încrederea în progresul omenirii, precum și în progresul științei și al rațiunii. Optimismul istoric și politic este nota majoră, dominantă, este chiar esența creației pușkiene. Tocmai optimismul este cel care i-a inspirat varietatea atât de bogată de forme și genuri literare, este cel care a alimentat conținutul adânc și amplu de idei. Intenționând să dezvăluie dinamismul evenimentelor istorice, Pușchin a reușit să determine semnificația acelor evenimente în progresul istoriei, să întrevadă rolul lor pentru viitor și să stabilească rolul individului în acel proces obiectiv, acest fapt realizându-l prin specificarea respectului bine meritat al demnității omului.

Cel mai de seamă reprezentant al poeziei ruse, gigantul a cărui operă reprezintă, așa cum spune Maxim Gorki, cea mai desăvârșită expresie a forțelor spirituale ale Rusiei, Aleksandr S. Pușkin și-a dus traiul într-o perioadă de frământări necontenite, într-un moment istoric foarte bogat în zguduiri politico-sociale, care a fost urmat de prefaceri adânci în viața societății. Creația celui mai mare poet național rus, a reprezentat o întreagă epocă în dezvoltarea spirituală și literară Rusiei. Sintetizând tot ce a considerat el mai valoros din creația literară a predecesorilor săi, Pușkin reprezintă începutul tuturor începuturilor, după cum spune M. Gorki, în dezvoltarea marii literaturi clasice ruse. El a reușit să ridice poezia rusă pe culmile înfloririi sale, este considera părintele realismului rus și se încadrează între marii scriitori realiști din literatura universală. Maxim Gorki l-a apreciat extrem de mult pe Aleksandr și chiar a spus că n-a fost întrecut de nimeni. Pușkin a fost poet, pozator și dramaturg inovator, publicist, critic literar și cercetător în domeniul istoriei, dar în același timp, a fost și creatorul limbii literare ruse contemporane.

În capodoperele lui Pușkin au fost oglindite pentru prima dată, într-un mod foarte amplu, complex și profund, cele mai diverse aspecte ale vieții ruse împreună cu oamenii ruși, dar și cu specificul lor național, însă fără să uite de caracterul lor. Făcând parte din perioada care a dat naștere mișcării decembriste, scierile poetului au contribuit la maturizarea ideologică a primilor luptători revoluționari din rândurile nobilimii. Prin concepția și prin arta sa, Aleksandr a reușit să îți depășească epoca și, descifrând în profunzime frământările timpului în care a trăit, a putut să întrezărească perspectivele unui viitor măreț al poporului rus.

Marele poet român Mihai Eminescu mărturisea în legătură cu Pușkin: Sunt copleșit de versurile lui, izvor de apă vie., exprimându-și în același timp, imensa părere de rău de a nu fi putut gusta nemijlocit, prin limba vie a lui Pușkin, valorile artistice nemuritoare, create de cel mai de seamă reprezentant al poeziei ruse. Prin geniul său poetic, Aleksandr a reușit să depășească granițele geografice ale patriei sale și a intrat în geografia spirituală a lumii, îmbogățind de-atunci pe viitor, patrimoniul cultural al ei și a reușit acest lucru în ciuda vieții zbuciumate, plină de cotituri și căutări pe care a avut-o. Geniul lui Pușkin s-a dezvoltat, format și transformat într-o forță colosală, datorită faptului că scriitorul a găsit căi de dezvoltare proprii care i-au permis să descopere bogăția pe care o ascundea poporul rus, dar și datorită înțelegerii rolului impresionant pe care îl câștiga literatura ca organ al gândirii sociale ruse.

Poemul Țiganii

Cariera literară a lui Aleksandr Pușkin își are începuturile în domeniul poeziei, prima creație lirică publicată datând din 1814, cu titlul Către prietenul meu poetul. Poezia este domeniul căreia poetul i-a rămas mereu credincios, chiar dacă au mai fost genuri care i-au atras atenția și penița. Deși înclinațiile au fost în mod evident spre poezie, nu a ocolit niciodată epica. Din punct de vedere tematic, lirica pușkiniană deține o arie întinsă de motive: politice, sociale, natura, prietenia, iubirea. Genul de lirică militantă armoniată de aspirațiile contemporanilor săi care au fost luptători decembriști, ocupă însă un loc fruntaș în poezia sa. Ea ilustrează poziția înaintată a poetului, care se simțea părtaș al aspirațiilor epocii sale, a poetului care se simțea un cântăreț al idealurilor de dreptate și de libertate.

Pușkin a ridicat, cu orice ocazie, standardul de luptă împotriva aristocrației, a asupririi și a tiraniei, fie ea politică sau socială. El a cântat libertatea în accentele solemne ale odei, dar și în versuri romantice pe care le-a umplut de prospețimea și înflăcărarea tinereții sale dornice de acțiune, nerăbdătoare de a trece la luptă. A avut întotdeauna o încredere deosebită în victoria libertății, a rațiunii și a soarelui. Dar este cunoscut și ca poetul gingaș și sensibil al prieteniei, al naturii și al iubirii. Poezia iubirii a lui Pușkin iese în evidență printr-o noblețe, printr-o spiritualitate și o detașare remarcabilă de tot ce este mechin și egoist. Natura extrem de bogată și variată a țării sale, cu peisajele ei atât de contrastante în specificul lo pitoresc, găsește în Pușkin un cântăreț deosebit. Astfel că pentru el, natura nu este doar o imagine statică ce se lasă contemplată, ci dimpotrivă, ea cântă, respiră, trăiește.

Poezia epică și-a găsit întruparea printre scrierile lui Pușkin, în special sub formă de poeme, pentru care și-a manifestat preferința.