Victimologia. Analiza Subiectelor Implicate In Victimizare

CAP 1. VICTIMOLOGIA. ANALIZA SUBIECTELOR IMPLICATE IN VICTIMIZARE

1.1. Victimologia

Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” și grecescul “logos” – tradus prin “cuvânt, idee, știință”. Victimă este persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.), pe când în antichitate acest termen semnifica persoana sacrificată zeilor. În acest sens, victimologia ar fi știința despre toate victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenței etc.

In realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei și statutul științific al acesteia continuă până în prezent. Unii specialiști din domeniul respectiv susțin că victimologia este o ramură a criminologiei, alții consideră că este o știință interdisciplinară despre victima infracțiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există și opinii potrivit cărora victimologia este o știință socială complexă și autonomă despre victimă, iar studiul victimei infracțiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date. Menționăm că, actualmente, într-un șir de state occidentale, victimologia este considerată drept o știință socială complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină importantă de sine stătătoare

Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în cadrul sistemului științelor moderne.

1. Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară și, prin urmare, se dezvoltă în cadrul acesteia.

2. Victimologia este o știință interdisciplinară despre victima infracțiunii, auxiliară dreptului penal, dreptului procesual penal, criminalisticii, existând și funcționînd paralel cu criminologia.

3. Victimologia este o teorie generală, o știință despre victimă, obiectul de studiu al căreia este victima de orice natură, atât criminală, cât și noncriminală.

Victimologia reprezintă știința personalității și a comportamentului victimei raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului infracțional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea și efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are importanță pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal.

Așadar, victimologia este o știință autonomă, apartenența la științele juridice a căreia poate fi recunoscută doar parțial. De fapt, aceasta este o știință despre securitatea vieții umane. Prin urmare, toți specialiștii în domeniu, indiferent de viziunile diferite pe care le au asupra statutului științei date, unanim afirmă că prin victimologie se are în vedere, în primul rând, studiul victimei infracțiunii.

Apariția victimologiei drept orientare științifică a fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalității și comportamentului victimei infracțiunii în geneza atentatului antisocial, explicației mai complete și precise a cauzelor infracțiunii, a condițiilor care au contribuit la comiterea și tăinuirea acesteia, precum și căutării noilor posibilități de prevenire a criminalității. Din cele expuse mai sus rezultă că victimologia trebuie să cerceteze victima infracțiunii din prisma criminologiei. Dacă criminologia examinează mecanismul comiterii infracțiunii și cauzele ei “sub aspectul infractorului”, atunci victimologia cercetează aceleași subiecte, dar “sub aspectul victimei”. Din punctul de vedere al criminologiei, personalitatea și comportamentul victimei este un element al situației criminogene. Așadar, obiectul victimologiei este cuprins, absorbit de obiectul de studiu al criminologiei.

Scopul final al cercetării criminalității și a diverselor forme de manifestare a acesteia, a personalității infractorului, a cauzelor și condițiilor criminalității și infracțiunilor, precum și a victimei infracțiunii este elaborarea științifică a unui sistem eficient de prevenire și combatere a infracționalismului.

In ceea ce privește obiectul de studiu al victimologiei, trebuie să subliniem că, derivând din domeniul criminologiei, aceasta s-a conturat treptat, evoluând de-a lungul anilor o dată cu dezvoltarea teoriei noii discipline și a aplicării ei în practică. Este recunoscut și faptul că, deocamdată, în mediul specialiștilor nu s-a cristalizat încă o opinie univocă privind definirea obiectului de cercetare al victimologiei criminologice.

Astfel, unii autori consideră că în calitate de obiect al criminologiei sunt acele victime care, prin activitatea lor, au contribuit la producerea faptei infracționale în cadrul fenomenului criminalității. Potrivit altor cercetători, deși victimologia criminologică acordă prioritate studierii victimelor “vinovate” de comiterea infracțiunii, totuși în centrul studiului victimologiei se află toate victimele, indiferent de rolul jucat în săvârșirea infracțiunilor.

Victimologia criminologică se dezvoltă activ, acumulînd un volum considerabil de date despre victimele și situațiile diferitor infracțiuni. În măsura în care, prin cercetarea acestora, se stabilește un specific victimologic determinat de trăsăturile personalității și situației, în cadrul victimologiei criminologice se conturează noi orientări științifice. Unele din ele sunt numai în proces de constituire, iar altele pot fi atribuite teoriilor victimologice particulare. În etapa actuală, din componența victimologiei criminologice fac parte: 1) victimologia criminalității violente (în cadrul acesteia – victimologia infracțiunilor ce atentează la inviolabilitatea sexuală); victimologia infracțiunilor militare; victimologia terorismului, luării de ostatici, răpirii persoanelor; 2) victimologia criminalității de cupiditate; victimologia criminalității de cupiditate prin violență; 3) victimologia criminalității economice (în cadrul acesteia – victimologia infracțiunilor comise în domeniul creditar – bancar); victimologia penitenciară, victimologia criminalității minorilor; 4) victimologia infracțiunilor contra justiției; victimologia infracțiunilor comise imprudent etc.

1.1.1. Apariția și evoluția victimologiei științifice

Chiar dacă obiectul victimologiei este la fel de vechi ca și omenirea însăși, studiile științifice cu privire la victima infracțiunii se afirmă ca un complement esențial al cercetărilor criminologice abia după cel de-al Doilea Război Mondial. “Născută” pentru a acoperi o lacună teoretică importantă, victimologia în scurt timp a dobândit o recunoștință generală atât în mediile științifice, cât și în rândul juriștilor practicieni din diferite state, precum și pe plan internațional.

Sub aspect geografic, victimologia a apărut inițial în Europa. În scurt timp această disciplină a "emigrat" în Statele Unite și Canada. În majoritatea cazurilor aceasta s-a datorat faptului că fondatorii victimologiei s-au văzut forțați să emigreze din cauza situației politice opresive din țările lor de origine.

Afirmarea victimologiei în calitate de disciplină științifică, inclusiv a victimologiei criminologice, este indisolubil legată de numele cetățeanului român, evreu de origine, Benjamin Mendelsohn (1900-1998), născut la București la 23 aprilie 1900. Supranumit de specialiștii în domeniu “părinte al victimologiei”, Benjamin Mendelsohn a fost primul care, încă în anul 1937, a început evaluarea științifică a victimei. Fiind atent la versiunile acuzaților pe care îi apăra în procese în calitatea lui de avocat pe dosare penale, Benjamin Mendelsohn a ajuns la ferma convingere că victima poate juca un rol considerabil în derularea actului criminal. In fond, este vorba de lansarea ideii potrivit căreia, în multe cazuri, victima constituie o componentă provocatoare în survenirea actului criminal.

Lui Benjamin Mendelsohn îi aparține meritul de a introduce în circuitul științific noțiunea de "victimologie – știință despre victimă”. Astfel, la 29 martie 1947, în cadrul unei conferințe organizate la București de Societatea Română de Psihiatrie, referindu-se în alocuțiunea sa la “știința despre victimă”, Mendelsohn a definit-o drept "victimologie". Este adevărat, însă, că acest termen a devenit cunoscut publicului larg doar în 1956, odată cu apariția lui într-o publicație sub denumirea de "Une Nouvelle branche de la Science Bio-Psiho-Sociale: La victimologie", publicată în limba franceză în "Revue Internaționale de Criminologie et Police Technique".

Un alt savant care a activat aproximativ în același timp și a pledat pentru dezvoltarea victimologiei ca știință a fost Fredrick Wertham. Anume în anul 1949, independent de Benjamin Mendelsohn, psihiatrul american Fredrick Wertham în cartea lui “The Show of Violence”, consacrată problemelor violenței, vorbește despre necesitatea creării științei “victimologia”, lansând astfel și el termenul de victimologie. Or, susține Wertham, este "imposibil să înțelegi psihologia asasinului, fără a înțelege sociologia victimei".

Totuși, alături de Benjamin Mendelsohn, germanul Hans von Hentig (1888-1974) de asemenea este considerat părinte al victimologiei. Chiar dacă personal n-a utilizat nici o dată termenul "victimologie", ideile enunțate de Hans von Hentig cu privire la victima infracțiunii au impulsionat în mod decisiv constituirea victimologiei ca disciplină inalienabilă cadrului criminologiei.

Primele publicații ale lui Hentig vizavi de subiectul enunțat țin de anul 1941. Hans von Hentig a emigrat în SUA, unde a și publicat celebrul articol "Observații asupra interacțiunii dintre infractor și victimă". În această lucrare el expune concepția lui novatorie privind caracterul de subiect activ al victimei în procesul criminalizării, opunând abordării mecanice și statice a noțiunilor "victima" și "infractor" o concepție dinamică a infracționalismului și comportamentului infracțional.

Lucrările lui Hans von Hentig sunt considerate de specialiști drept lucrări care au pus bazele victimologiei criminale, unei victimologii în sensul restrâns al termenului. Și aceasta pentru că Hans von Hentig, spre deosebire de Benjamin Mendelsohn, a dat dovadă de consecutivitate, fiind profund atașat studierii rolului deosebit al victimei infracțiunii în sistemul justiției penale.

Mai târziu, începând cu anii 60, în cercetările victimologice s-a produs o deplasare a priorităților. Generic această deplasare poate fi formulată ca o trecere de la studierea rolului victimei în victimizarea ei la impactul crimei asupra victimei. Concomitent, începând cu anii 60 ai secolului trecut victimologia capătă o puternică răspândire în întreaga lume. Tot de această perioadă ține și diferențierea tematicii studiilor victimologice în trei direcții principale. Prima direcție vizează chestiunile conceptuale cu privire la obiectul victimologiei, noțiunile ei de bază (tipologia victimelor, victimitate, victimizare etc.), interacțiunea victimologiei cu alte discipline științifice, rolul victimei în practica judiciară etc. Direcția a doua ține de studierea concretă a victimelor, relațiilor lor cu atentatorul în cadrul diferitelor infracțiuni contra persoanei și patrimoniului. A treia direcție cuprinde numeroasele studii consacrate problemei compensării prejudiciului cauzat victimei prin infracțiune.

Relația dialectică dintre agresiune și victimizare face apel la toate considerentele de structură ale curentelor criminologice descrise, la complexitatea sistemelor acestora asigurând conciziunea relației care este dependentă de efectele sociale propuse, obiecțiile majore rezultate din experiența imediată precum și din dimensiunile analitice prezentate. In anul 1995, Gheorghe Nistorescu și Costică Păun considerau că până în prezent a fost neglijat aproape total studiul victimologiei, deși între făptuitor și victimă există relații complexe în producerea actului infracțional, neputând fi exclusă contribuția victimei din sfera modelului cauzal complex precum și de la identificarea dimensiunii criminalității reale.

1.2. Conceptul de victimă si victimizare

1.2.1. Victima actului agresional

Etimologia cuvîntului “victimă” în limbile europene nu este încă clarificată definitiv de către lingviști. Se presupune că în Europa acest termen pentru prima dată purta un caracter ritual. Termenul francez „victime”, precum și cel englez „victim” au provenit de la latinescul „victima”, ceea ce inițial semnifica o ființă vie, sacrificată lui Dumnezeu. Alte limbi ale popoarelor europene conțineau echivalente proprii ale latinescului „victima”. De exemplu, în germană acesta era cuvîntul „Opfer”, în poloneză – „ofiara” etc.

Noțiunea de „victimă” în accepțiune largă cuprinde orice formă a materiei: tehnică, biologică sau socială, stării normale ori funcționării căreia i s-a cauzat un anumit prejudiciu. Obiectul de studiu principal și prioritar al științei despre victimă atât sub aspect teoretic, cât și practic, este omul. In contextul celor menționate pâna acum, „victimă” este omul care suferă din cauza: a) acțiunilor ilegale ale altor persoane; b) comportamentului său; c) concursului de circumstanțe negative; d) unei întîmplări nenorocite. Astfel, victimă într-un sens restrîns trebuie considerat omul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material în urma acțiunilor altor persoane, comportamentului său, evenimentelor ori întîmplărilor nenorocite.

Articolul 1 al „Declarației principiilor fundamentale ale justiției privind victimele infracțiunii și abuzului de putere”, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985, desemnează în calitate de victime persoanele cărora individual sau colectiv le-a fost cauzat un prejudiciu, inclusiv vătămări corporale sau o daună morală, suferințe emoționale, o pagubă materială sau limitarea esențială a drepturilor lor fundamentale în urma acțiunii ori inacțiunii prin care au fost încălcate legile naționale în vigoare. Articolul 2 al prezentei declarații stipulează că persoana poate fi considerată victimă, indiferent de faptul dacă a fost stabilit, reținut, supus justiției făptuitorul, precum și indiferent de relația de rudenie dintre victimă și infractor.

O definiție a victimei este dată de Ștefan Prună, victima fiind persoana fizică care, fără să vrea, fără să urmărească direct acest lucru, suferă în urma unei acțiuni infracționale.

Potrivit victimologiei criminologice, infracțiuni fără victime nu există, după cum nu există infracțiuni și fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Prin urmare, trebuie să recunoaștem că, în anumite cazuri, victimă a infracțiunilor pot fi societatea, grupurile sociale, instituțiile de stat și obștești, organizațiile, întreprinderile.

Victima poate fi și o persoană care suferă de pe urma propriilor greșeli. Intr-un sens mai larg fiecare individ poate fi – și chiar este într-un anume sens – victimă. Spre exemplu, toți suntem victime ale civilizației, mai precis ale efectelor ei secundare, ale ritmului de viață, care depășește uneori posibilitățile noastre de a ține pasul cu toate solicitările la care suntem supuși; toți suntem victime potențiale ale unor accidente de circulație, ale unor accidente de muncă, nemaivorbind de faptul că unii dintre noi ne autovictimizăm de-a dreptul prin consum exagerat de alcool, fumat, ignorarea unei elementare discipline alimentare etc.

Insă privind victima din punct de vedere social si sociologic este evident că vom avea în vedere doar victimele persoane fizice, a căror existență materială este concretă și ancorată în societate și nu ne vom referi la persoanele juridice care au capacitate juridică doar în virtutea faptului că le este necesară pentru a-și îndeplini obiectivele stabilite în actul constitutiv.

Stabilind și estimând trăsăturile și calitățile personalității victimei ca persoană fizică, relațiile acesteia cu infractorul, rolul comportamentului victimei directe în apariția și dezvoltarea faptei ilicite, abordăm, de fapt, o materie concretă, fenomene, influențînd asupra cărora, putem schimba structura și dinamica criminalității. Rolul victimei în mecanismul infracțiunii poate fi activ și pasiv, conștientizat și neconștientizat , hotărîtor și auxiliar, limitat nemijlocit la situația de producere a daunei sau un element important de formare a infractorului în calitatea dată etc. Astfel, victima infracțiunii poate fi activă și pasivă, poate conștientiza esența și consecințele comportamentului său ori poate să nu le cunoască, poate să se afle în relații apropiate cu victimizatorul sau în genere să nu-l cunoască, poate fi capabilă sau incapabilă de a opune rezistență etc.

In ultima perioadă de timp au început să apară lucrări care demonstrează relații complexe între făptuitor, faptă și victima, deseori între acestea existând un raport cauzal complex. Luarea în calculul cercetării criminologice a victimei infracțiunii, nu poate să aducă decât date suplimentare în eforturile care se fac pentru stabilirea dimensiunilor pe care criminalitatea reala le poate avea.

1.2.2. Victimizarea

Victimizarea reprezintă procesul psiho-fizic prin care o persoană ajunge să fie lezată, fără voia ei, în cadrul unei acțiuni sau inacțiuni, suportând consecințe morale sau fizice.

In studierea procesului de victimizare ca rezultat al tuturor infracțiunilor penale, vom folosi un nou concept, cel de victimizare judiciară care se pliază cel mai bine în raport cu obiectivele noastre. Termenul de judiciar desemnează în practica poliției domeniul infracțiunilor cu violență îndreptate împotriva persoanei.

Victimizarea judiciară este procesul psiho-fizic prin care o persoană este lezată, fără să urmărească acest lucru, în cadrul unor infracțiuni contra persoanei, prevăzute și pedepsite de legea penală.Victimologia judiciară, ca parte a victimologiei penale, studiază particularitățile comportamentului activ al victimei în generarea, întreținerea și consumarea infracțiunilor contra persoanei precum și a relației interumane concrete cu agresorul.

Trebuie    făcută    precizarea    că    nu      orice    agent      victimizator    poate    fi considerat infractor; spre exemplu polițistul care surprinde în flagrant delict un infractor pe care – în urma nesupunerii la somațiile legale – îl împușcă. De asemenea, nu orice persoană care este lezată, distrusă sau degradată moral sau fizic poate fi considerată victimă, cum sunt cei care se sacrifică pentru o idee, țel sau scop ori pentru a-i salva pe alții de la o victimizare iminentă.

Gândirea victimei este raportată la căutarea criteriilor de evaluare a actului criminogen, motivarea, existența soluțiilor corespunzătoare față de poziția sa în raportul agresional, conștientizând responsabilitatea sa. Dar, conștientizarea variază după circumstanțele cunoașterii actului criminogen, în raport cu scopul urmărit sau acceptat de victimă (scop care depinde de intențiile și atitudinile agresorului). De aceea, există o tablă comportamentală pentru victime, deși justificarea actului infracțional, imediat după producerea acestuia nu indică temeiurile invocate (nu aduce argumente relevante) și nu motivează alternativa susținută prin argumentele invocate.

Motivând și justificând orice acțiune, victima încercă să se convingă de o anumită adeziune, a gestului sau actului său individual, față de relația cu agresorul. în multitudinea de agresiuni existentă, în măsura în care pot fi comparate, vor fi în principal, general-uniforme. Poziția victimei în structura victimă-agresor este decisivă. Hotărârea victimei de a sesiza agresiunea contează pentru că întreaga structură a agresiunii, prin simplitatea sau complexitatea sa, determină rezultate certe privind raportul dintre individ și social, forma mediată a fenomenului agresional și structura socială, comportamentul condițional pentru fiecare individ în raport cu principiile libertății individuale, discernământul și cunoașterea imediată a legilor umane. Victima reprezintă un „precept al justiției moderne", întotdeauna subînțeles în oricare fenomen agresional, fără a se putea separa de agresor, implicând necesitatea rezolvării din cauza agresiunii și efectele sociale și individuale ale acesteia.

Procesul prin care sunt stabilite, într-o agresiune, elementele obiective derivate din cauze sociale relevă importanța conflictului dintre individ și social, compromisul tolerabil (respectarea regulilor sociale) și caracterul acțiunii independente a agresorului (care neglijează acțiunile independente), consecințele actului criminogen și pericolul social grav, produs prin încălcarea legii. Acest lucru reflectă caracterul general al actului criminogen, deoarece nu există nivel absolut corespunzător pentru toate formele agresionale (care manifestă tendințe diversificate ce nu se derulează pe planuri egale), sinteza acestora fiind confirmarea faptului că experiența agresională individuală este transmisă, prin intermediul actului criminogen. De aceea, motivația specifică a oricărui act agresional poate fi considerată ca reprezentând motivația preconizată de modelul oricărui act criminogen, astfel că dacă motivația este vagă va fi scăzut și interesul pentru stabilirea acestuia.

In procesul de victimizare atât victima cât și agresorul se pot influența reciproc, fiecare acționând nu numai conform tiparului prestabilit – în cazul infractorului – sau conform instinctului ori experienței – în cazul victimei – ci și raportâdu-se la acțiunile celuilalt. In afara de victima atacată prpriu zis sunt opinii conform cărora unele persoane sunt victime chiar înainte de a se produce fenomenul victimizării, în sensul că ele sunt cel mai probabil a deveni victimie.

1.2.3. Principii de clasificare și tipologii victimale

O formă aparte de receptivitate o constituie ceea ce specialiștii numesc impresionabilitate victimală. Aceasta este specifică indivizilor care devinvictime ale „gulerelor albe", în cauză fiind naivii care sunt impresionați de ținuta vestimentară îngrijită luând-o drept reper fundamental (și de cele mai multe ori se înșală amarnic) de apreciere și
evaluare a celui care o poartă. Escrocii notorii de regulă, acționează impecabil îmbrăcați (guler alb, cravată) știind foarte bine că în general omul are tendința să asocieze aspectul și calitatea vestimentației cu un statut social respectabil.

Escrocul câștigă astfel credit moral determinând persoane diverse să-i ofere sume substanțiale pentru anumite servicii pe care aceștia se angajează să le facă. Nu este de neglijat faptul că escrocii au și ei, la rândul lor, o anumită receptivitate față de această impresionabilitate, o capacitate de a simți slăbiciunea… și naivitatea unor persoane, astfel că nu-și aleg victima la întâmplare. Dacă pe lângă impresionabilitate există și puțină lăcomie, dorință de afaceri avantajoase sau rezolvări ilicite și în același timp facile de probleme, între cei doi aproape că se realizează o atracție reciprocă. In aceste condiții nu de puține ori victima însăși este responsabilă (parțial, desigur) de producerea infracțiunii.

Conștientă de ceea ce până la urmă s-ar putea considera și o coparticipare la actul infracțional (complicitate) persoana astfel victimizată, adesea nici nu solicită poliția în vederea recuperării pierderii. Cazurile extreme (patologice) de atracție reciprocă între două persoane din care una va fi victimizată o reprezintă cuplurile sado-masochiste.

Problemele clasificării și elaborării tipologiilor victimelor sunt deosebit de complicate. Încercările respective se lovesc de dificultăți ce pot fi sistematizate astfel: 1) marea diversitate a infracțiunilor și, în consecință, a categoriilor de victime; 2) apartenența victimelor, chiar dacă cu ponderi diferite, la toate categoriile de variabile: vîrstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol status-social, rol status-economic etc; 3) diferențe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce privește responsabilitățile și rolul jucat în comiterea infracțiunii.

O clasificare sau o tipologie victimală riguros științifică poate constitui și un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimologică individuală și, bineînțeles, din perspectiva dată, obținerea, analiza și utilizarea informației victimologice devin deosebit de valoroase.

Cea mai comodă și mai comprehensivă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul acțiunii agentului victimizator. Vom avea astfel victime ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, escrocheriei, omuciderii, loviturilor cauzatoare de moarte etc. Utilizarea factorilor biopsihosociali drept criteriu de clasificare conduce la elaborarea unor tipologii mai complexe și subtile, cu toate că o critică intransigentă o poate face vulnerabilă pe oricare dintre acestea. Rămâne și în acest caz valabilă concluzia că diferitele ipostaze ale existenței umane nu pot fi etichetate și clasificate în categorii individuale clare și bine distincte, că orice, tipologie și orice clasificare are, în mod necesar, un caracter mai mult sau mai puțin arbitrar.

O astfel de tipologie a fost realizată de criminologul vest-german Hans von Hentig care, chiar dacă nu a respectat cu consecvență criteriile de ordin biopsihosocial pe care și le-a propus, iar pe alocuri unele idei pot să pară depășite, a avut totuși o importantă influență asupra tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de această problemă.

In tipologia sa, Henting distinge două mari categorii de victime: a) înnăscute și b) ale societății și descrie 13 categorii subsumate:

i) Victimele tinere (nevârstnice) constituie o categorie care se pune ușor la îndemâna agresorilor. Fiind neevoluat fizic, naiv și fără experiența sub aspect mintal, tânărul poate fi ușor victimizat. Adesea infractorii îi utilizează pe tineri drept complici la diverse infracțiuni, astfel încât tinerii în acest caz (deși legalmente complici) în fond sunt victimizați. Tot așa, victimizarea tinerilor prin abuz sexual (mai ales la fete) constituie fapte bine cunoscute.

ii) Femeile, ca victimă. Hentig consideră femeile ca suferind de o altă slăbiciune în comparație cu tinerii. Femeile tinere pot deveni victime ale unor criminali după ce au fost siluite, femeile mai vârstnice în schimb – dacă se crede că sunt bogate – devin victime ale unor crime motivate material. In mod obișnuit, asemenea femei devin victimele unor bărbați care utilizează superioritatea lor fizică la comiterea faptei. In    genere, remarcă von    Hentig,    femeile    ocupă    un    statut    victimal determinat biologic în cadrul crimelor de ordin sexual.

iii) Vârstnicii constituie o altă categorie de victime la îndemâna unor infractori. De obicei vârstnicii posedă bani adunați "pentru zile negre", această „avere" asociată cu slăbiciunea fizică a vârstnicului, dă o combinație periculoasă și oferă o pradă ușoară de victimizare.

iv) Consumatorii de alcool și de stupefiante sunt expuși victimizării mai mult decât alte categorii de indivizi; în general, se poate constata că indivizii în stare de ebrietate sunt ușor expuși acțiunilor hoților de buzunare, cartoforilor, tâlharilor etc.

v) Imigranții pot fi, de asemenea, victimizați ușor, deoarece imigrația nu este o simplă schimbare de țară sau de continent ci constituie o reducere temporară- la un grad extrem de neajutorare – în domeniul relațiilor umane vitale. Ignorarea limbii în noua „patrie", lipsa de mijloace materiale, ca și ostilitatea băstinașilor constituie un complex ce reprezintă o atractivitate pentru infractori, care exploatează starea de mizerie și de credulitate a noului venit.

vi) Minoritățile etnice constituie și ele o categorie care se poate victimiza ușor.

vii) Indivizii normali dar cu o inteligența redusă, după părerea lui von Hentig, sunt născuți spre a fi victime. In fond, nu mintea sclipitoare a
escrocilor, ci stupizenia victimelor face să se succeadă manevrele lor adesea foarte transparente.

viii) Indivizii (temporar) depresivi constituie tipuri victimale de natură psihologică. Deprimarea este o atitudine emoțională care se exprimă prin sentimentul neajutorării, al lipsei de speranță. Obișnuit, aceste sentimente, de cele    mai multe ori survenite în urma decesului unei ființe apropiate, sunt însoțite de o scădere marcată de reactivitate fizică și psihică, scădere care poate ajunge până la nivelul patologicului. Prin faptul, că depresivul este apatic și foarte supus, el devine incapabil de luptă și astfel lipsa lui de rezistență îl face prielnic pentru victimizare.

ix) Indivizii achizitivi. In această categorie von Hentig include pe aceia care în orice împrejurare, caută să profite și să-și mărească averile. Paradoxul în acest caz este faptul că dorința de a câștiga nu duce numai la crimă, ci adesea poate provoca victimizarca. Cei săraci, dar hrăpăreți, caută prin câștiguri să-și dobândească o mai mare siguranță; hrăpăreții din clasele mijlocii doresc să obțină bunuri de lux, iar bogătașii hrăpăreți sunt foarte dornici să-și mărească averea. Aceștia din urmă sunt – după părerea lui von Hentig – cei mai expuși, victimizării.

x) Indivizii desfrânați și destrăbălați reprezintă un alt tip victimal
care, din pricina indiferenței și a disprețului față de legi, devine foarte
vulnerabil față de manevrele foarte iscusite ale infractorilor.

xi) Indivizii singuratici și „cu inima zdrobită” sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu greu pot suporta singurătatea și frustrările, mai ales sentimentele, la care i-a supus viața. Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la victimizare prin furturi, fraude și tot felul de înșelătorii și nu o dată devin victime ale ucigașilor.

xii) Chinuitorii, reprezintă un tip de victimă care în urma unor caracteristici ale lor, ajung să fie jertfa tragediilor familiale. Von Hentig dă exemplul unui tată care, alcoolic fiind, își chinuise familia multă vreme până când în cele din urmă a ajuns să fie asasinat de propriul său fiu. In asemenea cazuri individul nu are un simt al realității, dipsomania patologică îl pune în imposibilitatea de a face vreo prognoză și astfel întinde coarda creând situații tensionale insuportabile, cărora, în cel din urmă el însuși le cade victimă.

xiii) Indivizii „blocați"; Von Hentig înțelege prin tip „blocat" un individ încurcat în fel de fel de datorii. Obișnuit, oameni de afaceri sau bancheri faliți ce nu mai pot face față situației jor pe căi legale pot să cadă victime creditorilor sau unor „binevoitori" care le oferă soluții.

Criminologul Ezzat A. Fattah, în teza sa de doctorat „Este oare vinovată victima?”, propune următoarea clasificare a victimelor:

a) criminalul-victimă – subiectul poate deveni criminal sau victimă în funcție de circumstanțe (de exemplu, așa-numita „inversare a rolurilor”, cînd o persoană poate fi succesiv criminal, apoi victimă sau invers; un copil maltratat deseori devine ulterior delicvent);

b) victima latentă – persoanele care inconștient dau dovadă de a deveni victime și, grație acestui fapt, exercită asupra criminalului o atracție asemănătoare celei care o exercită mielul asupra lupului;

c) relația specifică dintre criminal și victimă ─ raport de reciprocitate ce există, în majoritatea cazurilor, între infractor și victimă.

O clasificare ce poate arunca o luminnă asupra relației victimă infractor este realizată de Stephen Schafer, în celebra lucrare „Victima și criminalul ei” (1968), care cuprinde urmatoarele tipuri de victime:

* Vctime care, anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu faptașul. Singura legătură între cei doi protagoniști este că incidental victima s-a aflat la locul infracțiunii și astfel a căzut jertfă
răufăcătorului. Astfel, funcționarul de la ghișeul unei băncii nu are nimic
personal cu infractorul, el devine victimă numai pentru că la ora respectivă se găsește de serviciu. In cazurile de acest tip, unde acțiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el, victima este total întâmplătoare, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante în nici un fel, deci sub nici un aspect nu are vreo parte de vină.

* Victime provocatoare, sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conștient sau neconștient, față de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant față de viitorul infractor, sau dacă nu-și ține o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele      agresive      ale      răufăcătorului      care      apoi „trece      ușor      la      act", victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare. Examinând astfel de cazuri nu putem să nu înțelegem că responsabilitatea actului infracțional se împarte între protagoniști.

* Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. Cazurile care se subsumează acestei categorii se deosebesc de cele precedente prin faptul că, anterior comiterii infracțiunii, cei doi protagoniști nu au avut vreo legătură, dar comportamentul neglijent al victimei (trântește portiera mașinii dar n-o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu o costumație extrem de provocatoare, persoana care merge cu o cantitate mare de bijuterii asupra sa și la vedere etc.) incită pe infractor la comiterea de acte ilegale. Pe drept cuvânt, subliniază Schafer: oricât de ademenitoare ar fi „ocaziile" ele nu au nici un efect asupra unor indivizi care sunt perfect integrați în societate, respectând valorile morale și legile. Și    în    aceste    cazuri      o    parte    din      vină    aparține      victimei,      deoarece comportamentul neglijent, lipsa de grijă față de bunuri sau propria persoană o fac să devină jertfă ușoară pentru infractori.

* Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice sau mintale trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor. Deși constituția biologică, lipsa posibilității de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioare facilitează sau chiar precipită comiterea infracțiunii, totuși persoana victimei nu poate avea nici o parte din responsabilitate în cazuri similare, în schimb, o parte din responsabilitate le revine acelor indivizi care, prin gradul de rudenie sau de profesiune (surori-de caritate,-îngrijitori de toate categoriile), își neglijează datoria expunând la victimizare pe cei față de care au răspunderi moral, legale.

* Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statutul lor de etnici minoritari sau aparținând unor religii neagreate de comunitate, cad mereu victime ale unor agresiuni fără nici o vină reală personală. Populația de culoare din anumite țări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neîmbrățișate de majoritatea populației, „ereticii" de tot felul din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre constituie victime față de care linșajul se aplică uneori cu destul zel.

* Victime autovictimizante sunt acele persoane care ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, etc. sunt acte deviante în    care cel lezat joacă rolul dublu de criminal și de victimă.

* Victimele politice sunt acele persoane care au de suferit din cauza
convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în
acțiuni.

1.3. Conceptul de infractor

In definirea noțiunii de infractor trebuie pornit de la legătura organică ce există între fapta comisă și făptuitorul acesteia. Pentru a identifica elementele definitorii ale noțiunii de infractor este necesar să ne raportăm la trăsăturile esențiale ale infracțiuni. Privit din perspectiva legii penale, infractorul este acea persoană, fizică sau juridică, ce săvârșește cu vinovăție o infracțiune. El reprezintă subiectul activ al infracțiunii.

Totuși, în criminologie, personalitatea infractorului este o noțiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însușirilor, calităților persoanei care a comis o infracțiune, exprimând    totodată    interrelația    dintre    individualitatea    persoanei      și esența socială a acestei. Personalitatea infractorului este un concept criminologie complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor. In această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracțiune.

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor Organizării interne a individului (factorii endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Dispozițiile individuale native care constituie premisa formării personalității sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană.Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologica pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Adaptarea la lume și societate a ființei umane, cu scop de conservare și dezvoltare în condiții de eficiență maximă, depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului și este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viața psihică, se întregește cu aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre biotip și componentele personalității, respectiv aptitudinile, temperamentul și caracterul.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învățării și perfecționării, individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice, determinate atât de secrețiile endocrine, de cele ale tiroidei și ale paratiroidei, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de știința contemporană care arată că nu există tipuri pure de temperament și că aceste tipuri conțin atât trăsături pozitive cât și negative. Modul de manifestare concreta a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat și stăpânit de caracter.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului.

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relație cu societatea și sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul interacțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamica, despre care se știe că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani și continuă să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanța factorilor exogen.

Prin analizarea cu atenție a personalității infrcatorilor au rezultat cateva trăsături comune ale acestora. Una dintre cele mai frecvente particularități psihice ale delincvenților o constituie instabilitatea emoțională (T. Bogdan, 1973). Accepția termenului de instabilitate este foarte eterogenă și trebuie considerată cu prudență. Nu trebuie înțeles din acest context că omul normal, nedelincvcnt are o stabilitate totală a atitudinilor și reacțiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra în contradicție cu principiul adaptării continue la multiplele și variatele solicitări ale ambianței. La omul normal stabilitatea reacțiilor la mediu are totuși un caracter de relativitate realizându-se prin durata reacțiilor sale reglate voit și conștient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilații excesive și prin constanța lor care rămâne atât din puncte de vedere cantitativ cât și calitativ adecvate la stimulii care le-au declanșat. In opoziție cu aceasta delincventul trădează în manifestările sale discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță și imprevizibilitate în reacțiile sale față de stimuli.

O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma cerințelor sociale, exprimate prin norme și reguli care impun o anume conduită. Inadaptabilii sunt refractari la orice influențe social-educative organizate, sunt greu educabili, creând permanent probleme în grupurile lor de apartenență. Familia acestora ca grup de apartenență este și ea, la rândul ei o familie problemă. Fără a considera că situațiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de familii oferă totuși un procent semnificativ de devianți. Nu trebuie excluse din acest context nici familiile bine structurate, cu nivel economic și cultural ridicat dar în care se consideră că educația copilului merge de la sine eliminâridu-se orice grijă și orice control asupra evoluției acestuia, survenind cel mult eventuale corecții și sancțiuni sporadic, din timp în timp și numai când conduita depășește anumite limite.

A treia caracteristică psihică a delincventului o constituie obținerea unei satisfacției materiale sau morale prin comiterea respectivei fapte antisociale. Acțiunea infracțională este, desigur, nocivă pentru societate, dar dincolo de acest aspect, ea aduce sub toate formele ei, un anumit folos infractorului, îl favorizează într-o anumită măsură, pe linie materială sau morală. Rezultatul infracțiunii nu trebuie să fie numaidecât un beneficiu material și imediat (fapt întâlnit in cazul infracțiunilor impotriva patrimoniului și cu consumare instantanee), el poate fi un folos de ordin moral și cu efecte mai îndepărtate în-timp. Mobiluri de interes imediat sau îndepărtat pot fi recunoscute în toate infracțiunile, de la tâlhării până la fraude financiare.

Cea de-a patra și ultima trăsătură o reprezintă, duplicitatea delincventului. Pe deplin conștient de nocivitate și caracterul, reprobabil al, actului său tot timpul obsedat, el urmărește și execută totul în secret. Prudența sa permanentă, imaginea onestă pe care se străduiește mereu să o afișeze, strădania sa adesea obsesivă de a înlătura orice eventuală suspiciune cu privire la persoana sa, devin cu timpul o dominantă puternică, a întregii lui activități psihice. Aceste eforturi permanente conferă o notă de artificialitate întregii conduite a infractorului, denaturându-i până și actele și faptele banale, cotidiene, fapt lesne de sesizat de către un ochi avizat și o privire antrenată. Duplicitatea infractorului devineastfel a doua lui natură. Străduindu-se să nu lase nici o urmă în timpul comiterii faptei, el poate fi adesea copleșit de creșterea tensiunii psihice și poate scăpa controulul gesturilor mărunte adesea, dar care pot constitui probe importante pentru organele de cercetare penală. Această tensiune psihică enormă, combinată cu amnezia post infracțională – datorată de cele mai multe ori vitezei cu care s-a desfășurat totul sau slabei pregatiri a executării – face ca făptuitorul să revină la locul crimei pentru a se asigura că nu i-a scăpat nimic sau, uneori, să viziteze victima supraviețuitoare dând astfel naștere unei relații post infracționale intre el și persoana lezată.

1.3.1. Clasificarea infractorilor

La fel cum victimele au fost catalogate, clasificate și împărțite dupa diverse criterii, același demers poate și trebuie făcut și in cazul infractorilor. Aproape că nu există criminolog remarcabil care să nu fi creat propria clasificare. Aceste tipologii sunt instrumente de lucru pentru a sluji unor scopuri practice, ele reprezintă ipoteze de lucru, mijloace ajutătoare care permit o anumită direcționare a activității de prevenire    și combatere a
comportamentelor      infracționale,      precum      și      individualizarea proceselor      de reeducare și reintegrare socială.

Cele mai facile clasificări se pot face dupa:

a)    După vârstă: minori și majori;

b) După repetabilitatea actelor criminale: primari și recidiviști;

c) Dupa performanțele criminale: profesioniști și ocazionali;

d) Dupa comportament: agresiv ( violent) și achizitiv;

e) Din punct de vedere al infracțiunilor săvârșite și al modului de operare folosit: homotropi – vad încălcarea legii ca pe o profesie, folosesc același mod de operare pentru săvârșirea acelorași infracțiuni – și politropi – comit diverse infracțiuni in modalități diferite.

Una dintre cele mai interesante și utile clasificăii, mai ales pe direcția prevenirii infracționalității, este cea care corelează adaptabilitatea socială cu, capacitatea infracțională. Aceasta tipologie este mult mai operațională, întrucât ține seama de două dimensiuni esențiale pentru trecerea la actul infracțional, de posibile combinații ale acestora.

Adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare socială a individului, iar capacitatea infracțională denotă potențialul infracțional al personalității individului și se referă la nucleul central al personalității infractorului. După felul în care se pot combina cele două dimensiuni, au fost elaborate patru tipuri de infractori:

1) Tipul infractorului cu adaptabilitatea socială ridicată și potențialul
infracțional crescut. Acest tip este considerat a fi cel mai periculos prin
aceea că îndivizii din cadrul lui sunt aparent bine înzestrați, ocupă poziții
sociale prestigioase, pozează în oameni cinstiți. Sunt greu de prins din cauza prestigiului de care se bucură în diferite structuri sociale și priceperii cu care se strecoară prin angrenajul relațiilor interpersonale.

2) Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă și potențial infracțional ridicat este mai puțin periculos decât cel anterior datorită faptului că indivizii din cadrul acestui tip atrag ușor atenția asupra lor sau sunt permanent ținuți sub observație, supravegheați. Este cazul recidiviștiior și a complicilor.

3) Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă și cu potențialul infracțional scăzut prezintă un pericol social și mai redus. Acești indivizi fac parte din societate dar trăiesc undeva la limita ei și, cu toate că prezintă un potențial infracțional scăzut, se apreciază că din rândul lor mulți ajung să încalce legile.

4) Infractorului cu adaptabilitate socială ridicată și potențial infracțional redus prezintă cel mai scăzut pericol social. In general, aici se integrează infractori accidentali. In ciuda potențialului infracțional scăzut asemenea indivizi pot comite infracțiuni deosebit de grave, datorită reacțiilor emoționale explozive.

1.3.2. Personalitatea infractorului

Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracțiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate bio- psiho-socială.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor. Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principali vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor Organizării interne a individului (factorii endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Dispozițiile individuale native care constituie premisa formarii personalității sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană.

Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologica pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează. Adaptarea la lume și societate a ființei umane, cu scop de conservare și dezvoltare în condiții de eficiență maximă, depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului și este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viața psihică, se întregește cu aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre biotip și componentele personalității, respectiv aptitudinile, temperamentul și caracterul.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învățării și perfecționării individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei biopsihice, determinate atât de secrețiile endocrine, de cele ale tiroidei și ale paratiroidei, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de știința contemporană care arată că nu există tipuri pure de temperament și că aceste tipuri conțin atât trăsături pozitive cât și negative. Modul de manifestare concreta a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat și stăpânit de caracter.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului.

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relație cu societatea și sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul interacțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

Aceste elemente au fost utilizate, în forme mai complexe și mai diversificate, de adepții orientării biologice în criminologie, care au considerat datul biologic drept componentă esențială a personalității umane, transformând anomaliile bio-constitutionale și bio-psihologice în criterii de clasificare a indivizilor în buni și răi, în superiori    și inferiori, în infractori si non-infractori. In variantele moderne ale acestei orientări, interacțiunea dintre componenta biologică și comportamentul infracțional ia în considerare progresele semnificative care au avut    loc în    genetică,    biochimia      sistemului      nervos,      neurofiziologie, endocrinologie etc. Evaluarea rolului factorilor biologici în criminogeneză    se face cu    prudență, afirmându-se că    nu    există    nici    un    tip particular de comportament infracțional care să fie determinat numai de factorii biologici.

In realitate, personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalității. In cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învățarea      și      interiorizarea      complexului      sociocultural      pe      care    îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate și originalitate și care exprimă, într-un mod constant, durabil și predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii și acțiuni compatibile cu modelul cultural și normativ al societății respective. El nu se identifică, însă, cu un simplu proces de adaptare individuală și conformistă la mediu, reprezentând produsul unor interacțiuni biunivoce complexe între individ și mediul său social, care generează transformări și schimbări în ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluție a ființei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social,în sfera relațiilor sociale.

Perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu, examinarea condițiilor social-istorice în care se desfășoară procesul de socializare a individului pentru a se identifica factorii care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalității.

Deși relațiile sociale influențează decisiv formarea personalității individuale, la rândul lor, ele sunt determinate de activitatea oamenilor ca factori sociali creatori. In consecință, personalitatea umană este produsul epocii în care trăiește omul și pe care o reflectă la nivelul conștiinței, acționând, totodată, constructiv sau distructiv, asupra sa. Procesele integrării sociale sunt procese interacționiste care determină sintezele majore ale condiției umane.

Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop de conservare, este operată de reflexe și instincte care sunt precumpănitor ereditare, adaptarea activă, cu scop de conservare și dezvoltare, este operată de voința organizată a caracterului, luminată de învățare si inteligentă și controlată de emoții și sentimente.

Maturizarea este un proces de dezvoltare și împlinire venit dinspre interior spre exterior. Invățarea este procesul complementar al maturizării, o adaptare activă la condițiile noi ale mediului ce nu pot fi rezolvate prin simpla repetare a instinctelor ereditare.

Aceste procese sunt marcate de tendințe și valențe. Tendințele sunt incitații provenite din interiorul ființei umane, dar ele nu sunt numai ereditare, ci și dobândite prin învățare. In cazul tendințelor biologice precumpănește ereditatea, iar în cazul tendințelor sociale, esențială este învățarea. Valențele sunt excitații determinate de mediul social.