Victimologia

Psihologie

Victimologia

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL 1: Subiectii pasivi ai infractiunii – conditii generale si speciale

1.1. Victima , agresiunea, agresorul

1.2. Victimele agresiunilor de drept comun. Scurt istoric.

CAPITOLUL 2: Victima in urmarirea penala

2.1. Perspectiva exploratorie asupra psihologiei victimei (victima – sursa de informatii in directia identificarii agresorului)

2.2. Tratamentul psihologic al victimei in cursul urmaririi penale

CAPITOLUL 3: Victima si judecata

3.1. Tratamentul psihologic al victimei in cursul judecatii

CAPITOLUL 4: Victima ulterior judecatii

4.1. Tratamentul psihologic al victimei ulterior rezolvarii judiciare a urmarilor victimizarii

CAPITOLUL 5: Exemplificari in materia aplicativ- pragmatica a victimologiei pe terenul raspunderiii penale:

5.1. Victimele accidentelor de munca

5.2. Victimele accidentelor de circulatie

CAPITOLUL 6: Tipologia victimala:

-sistematizari – definitii tipologice

– categorii de victime

CAPITOLUL 7: Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Victimologia este o disciplină care permite înțelegerea într-o manieră cât mai obiectivă posibil a aspectelor victimizării: cauze, consecințe, acțiuni preventive și reparații ale consecințelor materiale și psihocorporale.

Alte discipline care se interesează de victimizare și de victime sunt:

– criminologia: știința care studiază criminalitatea (infracționalitatea), cauzele și metodele pentru prevenirea și combaterea ei;

– accidentologia: studiul cauzelor și a prevenției accidentelor de muncă, de circulație, domestice, de timp liber etc.;

– dreptul penal, administrativ, civil etc.;

– medicina și psihologia: studiul consecințelor și îngrijirilor necesare (psihotraumatologia);

– acțiunea umanitară și mișcarea asociativă pentru asistarea victimelor care au dificultăți sociale sau judiciare;

– alte discipline aparținând științelor umane, politice sau economice.

Dezbaterile asupra drepturilor victimelor au luat amploare odată cu înființarea Organizației Națiunilor Unite (ONU), în 1945, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Victimologia, ca disciplină de sine stătătoare, care abordează victima din punct de vedere medico-psiho-social, a apărut în 1947. Fondator al acestei discipline este considerat Benjamin Mendelsohn, un evreu originar din România, născut la București, în anul 1900. După absolvirea facultății de dreptdin București, Mendelsohn a funcționat ca avocat penalist la Galați. Aici și-a propus să dezvolte un sistem de apărare a inculpaților, ocazie cu care a descoperit cu mirare că sistemul penal din acea perioadă nu acorda nicio atenție contribuției victimei la actul delictual. Pentru suplinirea acestui neajuns, el introdus termenul de victimologie – știința victimei – pe care l-a înaintat Societății Române de Psihiatrie. Prima versiune a victimologiei sale aborda doar contribuția victimei la înfăptuirea actului delictual. Mai târziu, a abandonat această poziție, fundamentând o victimologie extinsă, care urma să se ocupe de victimele mai multor tipuri de evenimente, inclusiv de cele ale accidentelor de muncă, ca și de cele ale genocidului. În 1975, el a lărgit și mai mult domeniul, formulând o victimologie generală, ce includea studiul tuturor victimelor.

Ultima definiție dată de Mendelsohn asupra victimei a fost aceea de persoană, considerată fie individual, fie ca parte a unei colectivități, care suferă anumite consecințe, determinate de factori diverși: fizici, psihologici, economici, politici, sociali, ca și naturali (catastrofe).

În abordările sale, Mendelsonh a avut o poziție umanistă, de punctare a nevoilor și trăirilor victimelor. Ulterior, victimologia s-a dezvoltat pe baza numeroaselor studii științifice și a legislației proprii fiecărei țări.

Din punct de vedere legal, statutul de victimă este acordat unei persoane numai dacă prejudiciile suferite sunt prevăzute de un text de lege. Din acestă cauză, au existat mișcări sociale care au urmărit să impună legislativului noi acte normative, în care să fie incriminate actele victimizante, neluate în considerare până atunci. Astfel, în anii 1960, mișcările feministe americane s-au afirmat pentru incriminarea violului, a agresiunilor sexuale și a violențelor domestice.

Mai târziu, preocupările s-au centrat pe ajutorarea victimelor. Au fost antrenați medicii, magistrații, puterile publice, jandermeria, sectorul social etc. Scopul era acela de a repertoriza nevoile victimelor și de a pune în funcțiune veritabile politici de asistare. Au fost înființate institute naționale de ajutorare a victimelor, cursuri și diplome universitare de victimologie.

Începând cu anul 1995, fenomenele sociale de mare impact, ca atentatele teroriste, războaiele sau accidentele colective, dar și catastrofele naturale, au dus la conștientizarea șocurilor post-traumatice care impun măsuri de reconstruire medicală și psihologică a victimelor.

În prezent, victimologia, ca știință, se interesează de victimele:

– războiului;

– catastrofelor naturale;

– agresiunii, sexuale sau nonsexuale;

– decesului brutal al unui apropiat;

– maltratării;

– hărțuirii psihologice, zise și morale

Cuvântul victima vine din latinescul "victima" care desemnează "un animal de sacrificiu, careeste expiat pentru greșelile sale sau ale celorlați". În zilele noastre, orice persoană care a suferit un prejudiciu material, fizic sau moral, în urma unei acțiuni răuvoitoare sau a unui accident este considerată victimă, cu condiția ca un text de lege (o reglementare) să o definească ca atare și să-i permită accesul la anumite drepturi. Este vorba deci de un statut tranzitoriu, dar necesar și menit a fi depășit cât mai curând posibil.

Dacă un individ nu recunoaște că i-a fost atinsă integritatea personală, el nu poate iniția procesul unei reconstrucții posibile. Este cazul a numeroase victime, așa cum este copilul mic agresat sexual, bolnavul mental agresat, pe care nimeni nu îl crede datorită handicapului său sau emigrantul căruia nu i se recunoaște teama de a fi recondus la frontieră, dar și toate persoanele cărora li se neagă tulburările pe care le prezintă în urma psihotraumatismelor suferite, și care sunt îndemnate să încerce să-și uite propriile tulburări, pentru a nu fi confruntate în mod repetat cu evenimentul traumatic cauzal.

Pe de altă parte, un număr semnificativ de victime, care au suferit un prejudiciu socialmente recunoscut (un furt, de exemplu), nu suferă un traumatism psihic în sensul științific al termenului, dar este mai ușor ca ele să fie recunoscute ca victime, conform codului penal.

CAPITOLUL 1. Subiectii pasivi ai infractiunii – conditii generale si speciale

Subiectul pasiv al infracțiunii. In doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată ori periclitată prin infracțiune.

Subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să îndeplinească și el anumite condiții generale și speciale.

Condiții generale. Pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana păgubită prin infracțiune (de ex.: în caz de furt, de distrugere, de delapidare etc). Este posibil ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracțiunii (de ex.: în cazul infracțiunii de omor – subiectul pasiv este victima omorului, iar subiectul păgubit este persoana care se afla în întreținerea victimei).

Conditiile speciale de existenta ale subiectului pasiv al infractiunii sunt preva¬zute intotdeauna expres de lege si se refera la acele situatii care, prin specificul faptelor penale incriminate, presupun in mod necesar persoane vatamate cu o anume calitate, deci, un subiect pasiv calificat.

Astfel, este necesar de ex.: pentru infracțiunea de ultraj (art. 239 Cp.) ca subiectul pasiv să fie un funcționar ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat; pentru infracțiunea de pruncucidere (art. 177 Cp.) subiectul pasiv trebuie să fie noul născut al mamei ucigașe și exemplele ar putea continua.

Categorii de subiecti pasivi ai infractiunii

-subiectul pasiv special si ime¬diat si subiectul pasiv general imediat

-subiectul pasiv principal si subiectul pasiv secundar sau adiacent

-subiectul pasiv simplu si subiectul pasiv calificat.

1.1. Victima , agresiunea, agresorul

Violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Mass-media ne informează în permanență cu privire la diversele manifestări ale acestui fenomen: de la cele mai agresive – războaie, crime, violuri, furturi, distrugeri de bunuri- și până la formele mai puțin agresive – violențele verbale, toate acestea fiind susținute de o serie de imagini violente.

Imaginile terifiante din presa scrisă și cea vorbită pot constitui adevărați stimuli de publicitate care deseori găsesc un teren fertil în cazul persoanelor influențabile și a celor cu un comportament deviant.

Pentru înțelegerea, descoperirea și prevenirea violenței și a infracțiunilor săvârșite prin violență trebuie percepută complexitatea acestui fenomen, modalitățile de manifestare, precum și cauzele declanșatoare printre care un rol primordial îl deține structura personalității umane.

Așa cum remarca Constantin Pletea în lucrarea la “Violența îndreptată împotriva persoanei” “evoluția societății contemporane scoate în evidență un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special”.

Studiul cauzelor care generează creșterea violenței presupune explicații diferențiate în funcție de societatea în care se manifestă violența, în funcție de zona geografică, de aria politicului, economicului, juridicului etc. De asemenea, în descoperirea cauzelor și definirea violenței trebuie avute în vedere și criteriile istorice, culturale, dar mai cu seamă cele normative existente la un moment dat în societate și totodată, variabilitatea acestor criterii de la o societate la alta.

Definirea unitară și simplificată a conceptului de “violență” ridică unele probleme teoretice și conceptuale datorită diversității formelor sale de manifestare. Violența este opusul armoniei afective, ea implicând impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forță și putere.

Dificultatea definirii “violenței” a apărut și din cauza asocierii, uneori chiar a confundării acesteia cu “agresivitatea”, prin “agresivitate” înțelegând un comportament distructiv și violent orientat spre persoane, spre obiecte sau spre sine.

Datorită faptului că noțiunea de “violență”este corelată cu noțiunea de “agresivitate”, majoritatea analizelor reliefează ideea că agresivitatea ține mai mult de instinct, în timp ce violența ține mai mult de cultură, educație, de context.

În literatura de specialitate s-a arătat că prin violență se înțelege “actul material prin care forța fizică este folosită pentru a pricinui o suferință sau pentru a exercita o presiune asupra unei persoane”.

Violența este “o acțiune umană care presupune intensitate, brutalități realizate cu ajutorul forței, aceasta fiind îndreptată împotriva unei persoane, situații, instituții, comunități sau a oricărui alt obiect, acțiune în urma căreia obiectul poate fi distrus”. În prezent, ea este întâlnită începând cu familia, vorbindu-se tot mai mult de violența familială.

Violența în familie există nu numai pe plan național, ci și pe plan internațional, constituind una dintre preocupările importante ale Organizației Națiunilor Unite care a adoptat o serie de acte și documente în scopul prevenirii acestui fenomen. Violența continuă la nivelul organizațiilor grupale (violența stadală sau de limbaj), urmând apoi la nivel de mass-media, pentru ca în final să ajungă la formele extreme cum sunt terorismul t de cultură, educație, de context.

În literatura de specialitate s-a arătat că prin violență se înțelege “actul material prin care forța fizică este folosită pentru a pricinui o suferință sau pentru a exercita o presiune asupra unei persoane”.

Violența este “o acțiune umană care presupune intensitate, brutalități realizate cu ajutorul forței, aceasta fiind îndreptată împotriva unei persoane, situații, instituții, comunități sau a oricărui alt obiect, acțiune în urma căreia obiectul poate fi distrus”. În prezent, ea este întâlnită începând cu familia, vorbindu-se tot mai mult de violența familială.

Violența în familie există nu numai pe plan național, ci și pe plan internațional, constituind una dintre preocupările importante ale Organizației Națiunilor Unite care a adoptat o serie de acte și documente în scopul prevenirii acestui fenomen. Violența continuă la nivelul organizațiilor grupale (violența stadală sau de limbaj), urmând apoi la nivel de mass-media, pentru ca în final să ajungă la formele extreme cum sunt terorismul și crima organizată.

Având o etiologie complexă și un spectru larg de comportament, violența reprezintă “acele acte antisociale ce lezează viața, demnitatea, integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar mijloacele de înfăptuire sunt: constrângerea, panica etc.”

Așa cum s-a susținut în literatura de specialitate violența implică în mod necesar trei elemente , și anume:

a- făptuitorul (agresorul) care exercită violența în diverse modalități, fie în mod individual, fie sub forma unui grup sau organizație;

b- persoana vătămată (victima) asupra căreia se exercită acțiunea violentă în scopuri diferite;

c- acțiunea violentă care lezează drepturile și libertățile altor persoane.

Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat sau a violat, apare în calitate de agresor, infractor.

Din punct de vedere al dreptului penal victima reprezintă subiectul pasiv al infracțiunii, subiectul activ fiind reprezentat de infractor. Atât infractorul cât și victima sunt subiecții infracțiunii și nu trebuie confundați cu subiecții de drept penal, care au o sferă mai largă de cuprindere.

Studiile asupra victimei și rolul acesteia în geneza infracțiunii, precum și limitele în care activitatea ei a contribuit la savârșirea faptei antisociale sunt de dată relativ recentă.

Noțiunea de “cuplu penal” a fost introdusă de B.Medelsohn și este compusă din cuplul “criminal-victimă” aflat într-un permanent conflict și adversitate.

Acest cuplu penal prezintă câteva trăsături, și anume: dacă în faza preinfracțională elementele cuplului sunt fie indiferente, fie se atrag reciproc, în faza postinfracțională cele două elemente ale cuplului penal ajung să se respingă reciproc, devenind elemente antagoniste.

Privită din planul psiho-social, relația dintre infractor și victimă reliefează următoarele aspecte:

– victima este cauza delictului (cazul unei infracțiuni comise de unul dintre soți când constată adulterul în flagrant delict);

– victima este pretextul infracțiunii (cazul excrocheriilor);

– victima este rezultatul unui consens între ea și delincvent (cazul sinuciderii în doi);

– victima este rezultatul unei coincidențe (cazul în care infractorul pândind o persoană, lovește pe alta).

Investigațiile întreprinse până în prezent au arătat faptul că în numeroase cazuri victima joacă un rol mai mult sau mai puțin activ în săvârșirea infracțiunii, de unde și o parte din vină ce cade asupra ei.

Hans von Hentig sublinia în lucrarea sa “Criminalul și victima sa” (1948) că relațiile interpersonale dintre elemente cuplului infractor-victimă converg către o formă de influențare în care victima constituie elementul care îl “formează pe infractor”. Comportamentul infracțional propriu-zis este determinat de personalitatea victimei, de unde rezultă că, direct sau indirect, și victima poartă o parte din vină în desfășurarea acțiunii infracționale.

Toate aceste aspecte l-au determinat pe H.von Hentig să introducă noțiunea de “victimă activantă” prin care înțelege rolul victimei în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor.

În cadrul relațiilor conflictuale a cuplului penal cei doi “actori” au rareori roluri certe și bine determinate. Balansul de rol “agresor-victimă” evidențiază faptul conform căruia în săvârșirea unei infracțiuni o contribuție uneori notabilă o poate avea victima însăși.

Din acest punct de vedere au fost elaborate mai multe clasificări în încercarea de a delimita cât mai strict rolurile celor două elemente ale cuplului penal. Astfel, B.Mendelsohn utilizând acest criteriu, distinge între următoarele categorii de victime:

– total nevinovată – comiterea infracțiunii se datorează în totalitate agresorului, victima fiind victimă doar datorită jocului împrejurării;

– mai puțin vinovată decât criminalul – agresiunea poate fi imputată într-o oarecare măsură comportamentului sau atitudinii victimei (incitantă, provocatoare);

– tot atât de vinovată ca și criminalul – în această situație, se poate spune că există două victime și doi criminali, “departajarea” făcându-se de către instanța de judecată;

– mai vinovată decât criminalul – finalitatea victimală a infracțiunii este rezultatul, practic, acțiunilor de precipitare, facilitare comise de către victime (injurii grave adresate criminalului, agresarea criminalului etc);

– total vinovată – victima este cea care a declarat conflictul fiind, în realitate, victima propriei agresivități;

– simulantă sau confabulatoare – în acest caz este vorba de o falsă victimă, o persoană care pune în seama alteia o anumită faptă fie pentru a “proteja” pe altcineva, fie mânată de răzbunare.

Contribuția pe care victima o poate avea la săvârșirea infracțiunii prezintă o importanță decisivă în calificarea juridică a unei anumite fapte.

Astfel, dacă au fost depășite limitele legitimei apărări, „rolurile” jucate de cei doi se inversează, agresorul inițial devine în final victima.

Există cazuri în care între cei doi membrii ai cuplului penal nu a existat nici o legătură anterioară, dar există și situații în care au existat anumite legături între victimă si agresor. În aceea ce privește prima situație, privită prin prisma psihologică nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional: de exemplu, victima, aflată într-un mijloc de transport în comun cu poșeta uitată deschisă, poartă vina ignorării potențialelor pericole pe care le presupune o asemenea neglijență. În cea de-a doua situație, pornind de la cunoașterea victimei, a modului ei de viață, se poate “reconstitui” relația interpersonală infractor-victimă, și în acest fel, se poate identifica autorul faptei penale.

Această situație este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată.

În cazurile în care nu are loc decesul victimei problema principală este măsura în care victima este dispusă să-l demaște pe intractor.

Dacă teama de reacțiile acestuia este foarte mare, există posibilitatea ca victima să evite complet în a-l demasca pe intractor, ori este posibil să încerce să găsească alte “explicații” sau pur și simplu să nege comiterea infracțiunii.

Dar modul în care reacționează victima, structura ei psihologică poate oferi “informații” valoroase cu privire la trăsăturile psihice și comportamentale ale infractorului.

Relația infractor-victimă cunoaște foarte multe variante posibile mai ales în cazul infracțiunilor cu violență. Infracțiunile comise prin violență nu se confundă cu moartea violentă deoarece aceasta din urmă, deși conduce în mod nemijlocit la evenimentul fatal nu presupune întotdeauna o acțiune comisă în scopul suprimării vieții persoanei.

În funcție de atitudinea victimei după comiterea infracțiunii, unii autori pot diferenția mai multe variante posibile:

– victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute sau chiar de către infractor;

– victime ce nu supraviețuiesc agresiunii, dar care oferă informații asupra infractorului;

– victime care supraviețuiesc agresiunii, dar nu pot identifica agresorul din motive obiective;

– victime ce supraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul, dar nu îl denunță din teama de răzbunare a acestuia;

– victime ce supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar nu îl denunță din motive ce țin de viața particulară;

– victime ce supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar în loc să-l denunțe îl protejează în mod deliberat;

– victime care supraviețuiesc agresiunii, dar deși cunosc agresorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;

– victime ce supraviețuiesc agresiunii, care cunosc infractorul adevărat, însă profitând de situație, încearcă să pună în seama acestuia și faptele pe care nu le-a comis;

– victime care profită de o anumită situație reclamând o “infracțiune” comisă asupra sa cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei.

Implicațiile psihologice ale actului agresional asupra victimei determină pe lângă trauma fizică și o traumă psihologică care se poate manifesta prin mai multe forme: de la o stare de șoc prelungită, izolare socială, frică exacerbată, până la grave tulburări de personalitate, precauție și suspiciune în relațiile cu alții, complex de vinovăție etc.

La nivelul populației, efectele actului agresional se manifestă sub forma panicii și a fricii, a suspiciunii și precauției, prin refuzul de a ajuta alte persoane sau victimele unor infracțiuni de loviri și alte violențe ori tentative de omor de teama de a nu fi sancționați de către organele de cercetare sau de urmărire penală în cazul unui ajutor, necorespunzător.

Cu toate că nimeni nu îndrăznește să afirme că violența face parte dintre fenomenele sociale noi, se poate observa că prezența ei și mai ales amplificarea ei, ridică probleme în cadrul societăților democratice.

Violența nu a putut și nici nu va putea fi vreodată exclusă din societățile umane, deoarece este omniprezentă în lume: pe stradă, în familie, la locul de muncă, mass-media etc.

Ar fi ideal ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin asigurat că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic etc.

Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere.

Creșterea considerabilă a numărului infracțiunilor comise cu violență, mai ales după 1989, cu precădere a infracțiunilor care au avut drept urmare moartea victimelor, a determinat reorientarea strategiilor și a măsurilor de prevenire a violenței atât în România, cât și în celelalte țări ale lumii.

La nivel internațional, o atenție deosebită este acordată la ora actuală violenței împotriva copiilor, a tinerilor și femeilor, fiind inițiate o serie de programe care intenționează să pună capăt acestui fenomen.

O problemă presantă pentru majoritatea statelor Uniunii Europene și nu numai, este stoparea violenței în familie, în școli, sens în care, Comisia Europeană a inițiat și demarat o serie de programe în materie.

Profilaxia violenței trebuie să constituie unul dintre țelurile cele mai nobile ale umanității. Astfel, conjugarea eforturilor la nivel comunitar, solidaritatea socială presupune crearea unor strânse legături între membrii societății pentru a acționa mai eficient prin mijloace culturale, economice, legislative etc. în scopul prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial.

In cazul in care intre victima si agresor exista anumite legaturi anterioare plecandu-se de la cunoasterea victimei , modul de viata, preferinte, obiceiuri, trasaturi psiho-morale si psiho-comportamentale, se poate reconstitui fizionomia particulara a relationarii interpersonale agresor-victima si , in felul acesta se poate identifica cel care a comis fapta criminala.

Din perspectiva psihologiei judiciare se pleaca asadar de la victima spre agresor.

1.2. Victimele agresiunilor de drept comun. Scurt istoric.

Comportamentul uman nu poate fi etichetat și clasificat în categorii individuale strict distincte și clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puținarbitrar. Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăți care țin atât de marea diversitate a infracțiunilor, cât și de responsabilitatea și rolul avut de victimă în comiterea infracțiunii, de faptul că victimele aparțin tuturor categoriilor devariabile: vârstă, sex, pregătire generală și profesională, rol-status socio-economic etc.

O clasificare victimală riguros științifică poate constitui și un instrument deosebitde util pentru prevenirea victimizării multor persoane.

Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroși autori au încercat să realizeze diverse clasificări, în funcție de o serie de criterii și variabile.

Folosind același criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoareaclasificare:

1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecință din spirit de aventură;

2. victimă latentă, lipsită de inițiativă va aprecia desfășurarea agresivității într-un mod imprevizibil, putând reacționa oricând pentru a evita sau accepta eșecul actului victimizant;

3. victimă predispusă,cu reacții spre înclinații schimbătoare, rigide și complexe care contrazice șiîncearcă să revină la vechile atitudini;

4. victimă provocatoare, fidelă unor concepții în care disprețul și sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acțiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice,exaltate, melancolice;

5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea dea-și controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificații cunoscute.

Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor:

1. inițiere;

2. facilitare;

3. provocare;

4. comitere, săvârșire;

5. cooperare;

6. instigare.

O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley(1979): 1. infractor activ –victimă;

2. infractor activ – victimă semiactivă;

3.infractor activ – victimă activă;

4. infractor semipasiv – victimă activă;

5.infractor pasiv – victimă activă.

Această clasificare scoate în evidență foarteclar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracțiunii.

În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul„Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel:

1.victime fără relații anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaște, fapta fiindimputabilă doar agresorului;

2. victime provocatoare, doar provoacă, cuintensități deferite de la un caz la altul;

3. victime citatoare, când victimainițiază și participă la actul agresional;

4. victime slabe sub aspect biologic,conformarea executării acțiunii agresionale este rezultatul neputinței biologice de a se împotrivi;

5. victime slabe sub aspect social;

6. altevictime;

7. victime politice.

Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situaționale specifice victimelor în comportamentul lor:

1.victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experiențăsocială și de lipsa forței fizico-morale care să le permită opunerea derezistență agresorului;

2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracțiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracțiunilor motivatematerial dacă sunt mai în vârstă;

3. victime vârstnice, care depind desănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, degradul de adecvare a relațiilor individuale psiho-voliționale;

4. dependenții de alcool si de stupefiante, cei din urma fiind expusi in primul rand autovictimizarii;

5. imigranții, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicațional, de lipsa mijloacelor materiale și de ostilitatea băștinașilor;

6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, și a discriminării rasiale din partea majoritarilor;

7. indivizii normali dar cu inteligență redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acțiunilor lor în raport cu influențele mediului;

8. indivizii temporar deprimați la care prezența scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voință și a sentimentului de inferioritate;

9. indivizii achizitivi, starea derelaționare a acestora cu mediul fiind determina-tă de voința de a realiza profituri în orice context se ivește o oportunitate;

10.desfrânații și destrăbălații care devin vulnerabili față de manevrele infractorilor datorită indiferenței și disprețului relativ față de legi;

11.singuraticii, care ajung să își modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili;

12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile și raporturile interindividuale,devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relațiile defamilie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalți până când aceștia ajung la o stare de saturație și ripostează;

13. indivizii„blocați” și cei nesupuși. Primii sunt cei datornici, care nu își mai pot achitadatoriile pe căi legale, acceptând cu ușurință soluțiile ilicite ale unor infractori. Nesupușii sunt acei indivizi care nu se lasă ușor victimizați atuncicând sunt atacați. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu„victimele ușoare”.

În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling șiM. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare , considerăcă există următoarele tipuri de victimizare:

1. victimizare primară, urmareaoricărei agresiuni;

2. victimizare secundară, vizează situațiile de păgubire aunor societăți comerciale;

3. victimizare terțiară, reflectă delictele care au ca obiect conviețuirea socială sau administrația publică; 4. participareamutuală, când infracțiunea se produce prin inițiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort;

5. victimizarea juvenilă, priveșteminorii.

Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înșelăciunilor”, publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor înfuncție de gradul de implicare a victimei în activitatea economică și afectivă astfel:

1. victimă generoasă, este dependentă de modul în careinfractorul reușește să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea si indisponibilitatea materiala a victimei;

2. victima „ocaziei bune”, cândinfractorul oferă pentru comercializare, la prețuri modice, bunuri și valorisustrase sau devalorizate;

3. victima afectivității și devoțiunii presupune tendința primei categorii de a crede că psihicul său se află în relație cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donații pentru purificare.

Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;

4. victimalăcomiei, cade pradă necesităților sale materiale.Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comitereainfracțiunii cu cel al reacției societății în raport cu victimele, A. Karmen stabilește două categorii de victime: acuzate și apărat.

În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovățieîmpărțită cu infractorul.

Tipurile de comportament de care pot fi făcutevinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare și provocare.

În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi devinovăție comună cu agresorul.În sfârșit, în funcție de Poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii , putem diferenția următoarele tipuri de victime:

1. victimedispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscutevictimei sau chiar de infractor;

2. victime decedate dar care nu suntdispărute, acestea furnizează informații despre autor în funcție de modul încare a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpulactului agresional și urmările vizibile ale acesteia etc.;

3. victime cesupraviețuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motiveobiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele potoferi unele informații în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice aleinfractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.;

4. victime cesupraviețuiesc agresiunii și care cunosc infractorul dar nu îl denunță dinteama de răzbunare a acestuia;

5. victime care supraviețuiesc agresiunii șicunosc infractorul dar nu îl denunță din motive ce țin de viața lor particulară(de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite);

6. victime caresupraviețuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunțe,încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se;

7. victimecare supraviețuiesc agresiunii și care cunosc pe infractorul adevărat dar denunță o altă persoană pe care vor să se răzbune;

8. victime caresupraviețuiesc infracțiunii, cunosc infractorul și, profitând de situație, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui violreclamă că făptuitorul i-a furat și niște bunuri, deși el nu a făcut-o);

9. victime care, profitând de o anumită situație, reclamă o infracțiune care nu a avut loc, din dorința de răzbunare față de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.

Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.

Infractiuni contra persoanei

Acest tip de infractiuni este reglementat in Codul penal roman la Titlui II din partea speciala. Urmare a acestei categorii de fapte , in Romania se inregistreaza cele mai multe victime.

Infractiunile contra persoanei au fost impartite in grupe de infractiuni:

-infractiuni contra vietii , integritatii corporale si sanatatii (omuciderea, lovirea si vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, avortul);

-infractiuni contra libertatii persoanei;

-infractiuni privitoare la viata sexuala;

-infractiuni contra demnitatii.

Conform art. 24, alin.1, Cod de procedura penala , victim este subiect pasiv al tuturor infractiunilor sus-mentionate deoarece ea este persoana care a suferit , prin fapta penala , o vatamare fizica , morala sau materiala , astfel participand in procesul penal in calitate de parte vatamata.

In virtutea respectarii principiului rolului active al organelor judiciare penale , acestea au obligatia de a chema persoana vatamata prin infractiune si de a o intreba daca se constituie parte vatamata sau parte civila conform art. 76 Cod procedura penala.

Infractiunile contra persoanei constituie aproape o treime din fenomenul infractional din tara noastra predominand vatamarile corporale , urmate de amenintari , calomni , violari de domiciliu , santaje , sechestrari de personae.

La cele de mai sus , pe langa victimele infractiunilor de furt si distrugere , se adauga victimele lumii modern , respectiv victimele infractiunilor de economice fi financiare. Aceasta grupa de infractiuni reprezinta 1/8 din ansamblul fenomenului criminogen.

Violenta urbana nu este mai ridicata in marile aglomeratiii decat in orasele medii.

Raportul social al victimizarii cuprinde , in general , trei moment care si ele se constituie in relatii interumane:

1.-momentul victimizarii propriu-zise – cand interactiunea umana priveste victim si autorul agresiunii;

2.-momentul interventiei statului , a justitiei – in care se stabilesc relatiile intre infractor si reprezentantii justitiei , pe de o parte , si intre victim si justitie , pe de alta parte;

3.-momentul final al agresiunii – in care autorul este tras la raspundere si suporta consecintele juridice ale actelor sale iar victim fie primeste reparatile cuvenite , fie poate intra in atentia unor organisme judiciare sau de asistenta sociala pentru a fi ajutata sa suporte mai usor consecintele agresiunii.

CAPITOLUL 2. Victima in urmarirea penala

În scopul asigurarii protectiei victimelor infractiunilor, legea 211/27.05.2004 reglementeaza unele masuri de informare a victimelor infractiunilor cu privire la drepturile acestora, precum si de consiliere psihologica, asistenta juridica gratuita si compensatie financiara de catre stat a victimelor unor infractiuni.

Ministerul Justitiei, prin Institutul National al Magistraturii, si Ministerul Administratiei si Internelor au obligatia de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atributiilor prevazute de lege, stabileste legaturi directe cu victimele infractiunilor.

Autoritatile publice cu atributii în domeniul protectiei victimelor infractiunilor, în cooperare cu organizatiile neguvernamentale, organizeaza campanii publice de informare în acest domeniu.

La art. 4 sunt prevazute urmatoarele :

(1) Judecatorii, în cazul infractiunilor pentru care plângerea prealabila se adreseaza instantei de judecata, procurorii, ofiterii si agentii de politie au obligatia de a încunostinta victimele infractiunilor cu privire la:

a) serviciile si organizatiile care asigura consiliere psihologica sau orice alte forme de asistenta a victimei, în functie de necesitatile acesteia;

b) organul de urmarire penala la care pot face plângere;

c) dreptul la asistenta juridica si institutia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

d) conditiile si procedura pentru acordarea asistentei juridice gratuite;

e) drepturile procesuale ale persoanei vatamate, ale partii vatamate si ale partii civile;

f) conditiile si procedura pentru a beneficia de dispozitiile art. 86^1, 86^2, 86^4 si 86^5 din Codul de procedura penala, precum si de dispozitiile Legii nr. 682/2002 privind protectia martorilor;

g) conditiile si procedura pentru acordarea compensatiilor financiare de catre stat.

(2) Informatiile prevazute la alin. (1) sunt aduse la cunostinta victimei de catre judecatorul, procurorul, ofiterul sau agentul de politie la care victima se prezinta.

Consilierea psihologica a victimelor infractiunilor se asigura, în conditiile prezentei legi, de catre serviciile de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor, care functioneaza pe lânga tribunale.

(1) Consilierea psihologica asigurata de serviciile de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor se acorda gratuit, la cerere, pentru victimele tentativei la infractiunile de omor, omor calificat si omor deosebit de grav, prevazute la art. 174 – 176 din Codul penal, pentru victimele infractiunilor de lovire sau alte violente si vatamare corporala, savârsite asupra membrilor familiei, prevazute la art. 180 alin. 1^1 si 2^1 si art. 181 alin. 1^1 din Codul penal, ale infractiunii de vatamare corporala grava, prevazuta la art. 182 din Codul penal, ale infractiunilor intentionate care au avut ca urmare vatamarea corporala grava a victimei, ale infractiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuala si coruptie sexuala, prevazute la art. 197, 198, art. 201 alin. 2 – 5 si la art. 202 din Codul penal, ale infractiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevazuta la art. 306 din Codul penal, precum si pentru victimele infractiunilor prevazute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane, cu modificarile si completarile ulterioare.

(2) Consilierea psihologica gratuita se acorda victimelor infractiunilor prevazute la alin. (1), daca infractiunea a fost savârsita pe teritoriul României sau daca infractiunea a fost savârsita în afara teritoriului României si victima este cetatean român sau strain carelocuieste legal în România.

Consilierea psihologica gratuita asigurata de serviciile de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor se acorda pe o perioada de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioada de cel mult 6 luni.

(1) Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor de pe lânga tribunalul în a carui circumscriptie domiciliaza victima.

(2) Cererea poate fi depusa numai dupa sesizarea organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata cu privire la savârsirea infractiunii.

(3) Cererea trebuie sa cuprinda:

a) numele, prenumele, cetatenia, data si locul nasterii, domiciliul sau resedinta victimei;

b) data, locul si circumstantele savârsirii infractiunii;

c) data sesizarii si organul judiciar sesizat.

(4) La cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se anexeaza, în copie,

documentele justificative pentru datele înscrise în cerere.

(5) Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se solutioneaza în termen

de 10 zile de la data depunerii.

Serviciile de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor pot asigura si alte forme de asistenta a victimelor infractiunilor.

Organizatiile neguvernamentale pot organiza, în mod independent sau în cooperare cu autoritatile publice, servicii pentru consilierea psihologica a victimelor infractiunilor si pentru asigurarea altor forme de asistenta a victimelor infractiunilor. În acest scop, organizatiile neguvernamentale pot beneficia, în conditiile legii, de subventii de la bugetul de stat.

Victimele traficului de persoane si ale violentei în familie beneficiaza si de masurile de protectie si de asistenta prevazute de Legea nr. 678/2001, cu modificarile ulterioare, sau, dupa caz, de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei în familie, cu modificarile si completarile ulterioare.

Asistenta juridica gratuita a victimelor unor infractiuni :

(1) Asistenta juridica gratuita se acorda, la cerere, urmatoarelor categorii de victime:

a) persoanele asupra carora a fost savârsita o tentativa la infractiunile de omor, omor calificat si omor deosebit de grav, prevazute la art. 174 – 176 din Codul penal, o infractiune de vatamare corporala grava, prevazuta la art. 182 din Codul penal, o infractiune intentionata care a avut ca urmare vatamarea corporala grava a victimei, o infractiune de viol, act sexual cu un minor si perversiune sexuala, prevazute la art. 197, 198 si art. 201 alin. 2 – 5 din Codul penal;

b) sotul, copiii si persoanele aflate în întretinerea persoanelor decedate prin savârsirea infractiunilor de omor, omor calificat si omor deosebit de grav, prevazute la art. 174 – 176 din Codul penal, precum si a infractiunilor intentionate care au avut ca urmare moartea persoanei.

(2) Asistenta juridica gratuita se acorda victimelor prevazute la alin. (1) daca infractiunea a fost savârsita pe teritoriul României sau, în cazul în care infractiunea a fost savârsita în afara teritoriului României, daca victima este cetatean român sau strain care locuieste legal în România si procesul penal se desfasoara în România.

Asistenta juridica gratuita se acorda, la cerere, victimelor altor infractiuni decât cele prevazute la art. 14 alin. (1), cu respectarea conditiilor stabilite la art. 14 alin. (2), daca venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de baza minim brut pe tara stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenta juridica gratuita.

(1) Asistenta juridica gratuita se acorda numai daca victima a sesizat organele de urmarire penala sau instanta de judecata în termen de 60 de zile de la data savârsirii infractiunii.

(2) În cazul victimelor prevazute la art. 14 alin. (1) lit. b), termenul de 60 de zile se calculeaza de la data la care victima a luat cunostinta de savârsirea infractiunii.

(3) Daca victima s-a aflat în imposibilitatea, fizica sau psihica, de a sesiza organele de urmarire penala, termenul de 60 de zile se calculeaza de la data la care a încetat starea de imposibilitate.

(4) Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani si cele puse sub interdictie nu au obligatia de a sesiza organele de urmarire penala sau instanta de judecata cu privire la savârsirea infractiunii. Reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdictie poate sesiza organele de urmarire penala cu privire la savârsirea infractiunii. ermen de 15 zile de la data depunerii.

(2) Cererea pentru acordarea asistentei juridice gratuite trebuie sa cuprinda:

a) numele, prenumele, cetatenia, data si locul nasterii, domiciliul sau resedinta victimei;

b) data, locul si circumstantele savârsirii infractiunii;

c) daca este cazul, data sesizarii si organul de urmarire penala sau instanta de judecata,

sesizata potrivit art. 16;

d) calitatea de sot, copil sau persoana aflata în întretinerea persoanei decedate, în cazul

victimelor prevazute la art. 14 alin. (1) lit. b);

e) daca este cazul, venitul lunar pe membru de familie al victimei;

f) numele, prenumele si forma de exercitare a profesiei de avocat de catre aparatorul

ales sau mentiunea ca victima nu si-a ales un aparator.

(3) La cererea pentru acordarea asistentei juridice gratuite se anexeaza, în copie,

documentele justificative pentru datele înscrise în cerere si orice alte documente detinute

de victima, utile pentru solutionarea cererii.

(4) Cererea pentru acordarea asistentei juridice gratuite se solutioneaza prin încheiere, în

camera de consiliu, cu citarea victimei.

(5) În cazul în care victima nu si-a ales un aparator, încheierea prin care s-a admis

cererea de asistenta juridica gratuita trebuie sa cuprinda si desemnarea unui aparator din oficiu potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si Statutului profesiei de avocat.

(6) Încheierea prin care s-a solutionat cererea pentru acordarea asistentei juridice gratuite se comunica victimei.

(7) Încheierea prin care s-a respins cererea pentru acordarea asistentei juridice gratuite este supusa reexaminarii de catre tribunalul în cadrul caruia functioneaza Comisia pentru acordarea de compensatii financiare victimelor infractiunilor, la cererea victimei, în termen de 15 zile de la comunicare. Reexaminarea se solutioneaza în complet format din doi judecatori.

(1) Asistenta juridica gratuita se acorda fiecarei victime pe tot parcursul procesului, în limita unei sume echivalente cu doua salarii de baza minime brute pe tara, stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenta juridica gratuita.

(2) Fondurile necesare pentru acordarea asistentei juridice gratuite se asigura din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justitiei.

Potrivit legii urmarirea penala se infatiseaza ca o faza obligatorie in mmajoritatea cazurilor penale insa sunt situatiii in care procesup penal are forme atipice, in sensul ca lipseste urmarirea penala.

Astfel , in conditiile prevazute de art. 279 alin.2, lit. a Cod procedura penala, plangerea prealabila se adreseaza direct instantei de judecata , procesul penal incepand cu judecata.

De asemenea, urmarirea penala lipseste in cazul extinderii actiunii sau a procesului penal, cand pentru simplificarea activitatii procesuale, s-a renuntat la efectuarea urmaririi penale.

Institutia plangerii prealabile se inscrie ca o exceptie de la principiul oficialitatii si consta in posibilitatea oferita de lege persoanei vatamate de a decide daca sesizeaza sau nu organele competente in vederea tragerii la raspundere a faptuitorului ( cazul lovirilor si altor violenta – art.180 Cod penal , insulta – art.205 Cod penal , calomnia – art.206 Cod penal).

La art.279 alin. 2 , lit. b Cod de procedura penala sunt anumerate cazurile cand plangerea prealabila se introduce la organele de cercetare sau procuror:

-vatamarea corporala(art.181 Cod penal)

-vatamarea corporala din culpa(art.192 alin 3 Cod penal)

-violarea de domiciliu(art.192 alin 1 Cod penal)

-violarea sectetului corespondentei(art.195 Cod penal)

-violul(art.197 alin 1 Cod penal)

-adulterul(art. 304 Cod penal)

Potrivit art. 220 Cod de procedura penala urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor , la identificarea faptuitorului si la stabilirea raspunderii acestora , pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.

Uneori , identificarea victimei se impune pentru a se putea face identificarea faptuitorului si pentru a se face incadrarea juridica a faptei penale.

2.1. Perspectiva exploratorie asupra psihologiei victimei (victima – sursa de informatii in directia identificarii agresorului)

Din punct de vedere strict juridic , precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii inițiativei în a comite o faptă antisocială , cât și în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc., apare în calitate de victimă , iar cea care a ucis , a vătămat corporal sau a violat , apare în calitate de infractor.

Deși există și cazuri în care între infractor și victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară , considerăm că , privind din perspectivă strict psihologică , nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional.

În cazul în care între victimă și infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoașterea victimei (modul său de viață , preferințe , habitudini , trăsături psihomorale și psihocomportamentale) se poate „reconstitui” fizionomia particulară a relaționării interpersonale infractor-victimă și , în felul acesta , se poate identifica cel ce a comis fapta criminală.

Această situație este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată. În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă , voluntar sau involuntar , să-l demaște pe infractor. Dacă teama de reacțiile acestuia este extrem de mare, este posibil să evite complet a-l demasca sau este posibil să încerce să găsească alte „explicații” sau pur și simplu să nege comiterea infracțiunii.

În toate aceste cazuri, modul de reacție al victimei, psihologia ei vor „informa” asupra unor caracteristici psihice și comportamentale ale infractorului. Din marea varietate a datelor de interes pentru cunoașterea victimelor, T. Bogdan a făcut o selecție a celor pe care le-a apreciat ca având o semnificație deosebită în procesul identificării autorilor, și anume:

- datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului, pentru a stabili dacă în speță este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârșirii infracțiunii;

-datele relative la precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

-datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepția și modul de viață, materializarea în nivelul de cultură și educație, atitudini, calități temperamentale și caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială ori depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

- cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție) mediile și locurile sau localurile publice frecventate.

De o importanță deosebită, în acest sens, sunt precizarea naturii relațiilor victimei (de amiciție, dușmănie, indiferență) și, mai ales, identificarea și conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, motive de răzbunare sau gelozie etc.), precum și a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obținerea unor venituri pe căi ilicite;

-informațiile privind mișcarea în timp și spațiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediată a evenimentului și care pot avea relevanță deosebită;

-datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales a celor de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea ori a unor documente;

-informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Cercetarea la fata locului , in cazul infractiunilor comise ci violenta , poate oferi un izvor nelimitat de constatari si indicii semnificative pentru cunoasterea victimei , cum ar fi:

-activitatea desfasurata anterior procedurii cazului (victima imbracata de zi, de somn , desfasura activitati gospodaresti);

-comportamentul victimei la aparitia agresorului(indicii ca i-a deschis benevol usa sau aceasta a fost fortata , incercari de a se opune materializate in ruperea hainelor , leziuni);

-indicii pentru eventualul mobil al fapteti(disparitia unor bunuri, pozitia ginecologica a victimei)

-date utile privind identitatea victimei , atunci cand aceasta nu este cunoscuta(descrierea semnalmentelor , semne particulare)

-date de cunoastere generala a preocuparilor victimei , a starii de sanatate , a debitorilor acesteia.

De asemenea , expertiza medico-legala poate oferi date utile privind prezenta semnelor de autoaparare a victimei , numarul si gravitatea lor.

2.2. Tratamentul psihologic al victimei in cursul urmaririi penale

Urmarirea penala este o faza distincta a procesului penal deoarece in cadrul ei se realizeaza anumite activitati specifice prin care se dovedeste existenta sau inexistenta infractiunilor. De asemenea , in cadrul urmaririi penale sunt desfasurate activitati specifice pentru identificarea autorilor infractiunii , initial necunoscuti.

Din perspectiva psihologica , urmarirea penala este un ansamblu de relatii interpersolale dintre un reprezentant al statului (organul de urmarire penala – politist , magistrat) cu ceilalti participanti la drama judiciara ( autor , martori , victima , experti).

Specificul acestor relatii este tratarea emotionala a individului pus in contact cu reprezentantul oficial al autoritatii , traire caracterizata printr-o anumita incarcatura nervoasa negativa. In general individul se confrunta cu un sentiment de teama generat de optica deformata asupra caracteruli represiv al justitiei.

Tocmai de aceea , este necesar ca in timpul desfasurarii urmaririi penale , abordarea victimei sa se faca de o maniera care sa ii permita acestei sa colaboreze eficient cu justitia , activitatea acesteia din urma putand fi astfel desfasurata fara impedimente.

Conform dr. Catalin Luca , prima intalnire ddintre anchetator si victima precum si primele impresii lasate victimei sunt determitate in esecul sau succesul interventiei , de aceea este important ca aceasta sa se desfasoare in conditii optime. Obiectivul acestei este de a convinge victima ca poate avea deplina incredere in anchetatorul care o va audia. Urmatorul pas este de a explica victimei metodologia interviului , ca acesta presupune mai multe intalniri si ca se va desfasura pe o perioada mai mare de timp.

Sunt patru motive care argumenteaza de ce este atat de important ca inaintea audierii victima sa primeasca aceste informatii:

-informatiile cu privire la ancheta ii reduc victimei stresul si teama de necunoscut care sunt asociate in mod normal cu audierea ce urmeaza a se desfasura;

-cu cat intelege mai mult victima despre scopul audierii si despre rolul pe care ea il joaca, cu atat va fi mai activa in oferirea de raspunsuri;

-demonstreaza angajament de tip partenerial intre organul de urmarire penala si victima;

-il ajuta pe anchetator sa isi faca o imagine primara asupra starii emotionale si cognitive a victimei.

Regulile audierii

Înainte de a începe desfășurarea efectivă a audierii, anchetatorul ar trebui să stabilească împreună cu victima câteva reguli simple de comunicare, astfel încât audierea să se desfășoare cât mai eficient.

Victima ar trebui informată cu privire la următoarele aspecte:

– că poate oricând să spună dacă nu înțelege o întrebare;

– că poate oricând să ceară clarificări cu privire la orice întrebare sau activitate care se desfășoară în timpul interviului;

– că este puțin probabil să-și amintească toate lucrurile care i s-au întâmplat și că nu este nici o problemă dacă nu își amintește unele evenimente; această amnezie este caracteristică persoanelor care au suferit SSPT;

– că cel care o va audia poate include unele întrebări privind evenimente care o pot întrista sau îi pot readuce în prezent amintiri dureroase;

– că poate să ceară mai mult timp pentru unele răspunsuri și de asemenea poate cere o pauză ori de câte ori simte nevoia;

– că trebuie să facă tot posibilul să povestească tot ce își aduce aminte fără să ascundă nimic față de anchetator;

– victima și anchetatorul pot stabili un semnal non-verbal care va indica faptul că victima are nevoie de pauză;

– anchetatorul trebuie să se convingă că victima a înțeles clar tot ceea ce i s-a explicat;

– să fie întrebată dacă are nelămuriri până la această etapă;

– să fie întrebată dacă este de acord să participe la interviu.

Anchetatorul trebuie să explice victimei, adaptat cu vârsta și nivelul ei de înțelegere, că are datoria de a spune adevărul și că mărturia și mediul din care provine victima vor fi analizate minuțios de către avocații apărării.

Acești avocați vor căuta discrepanțe în mărturia ei și cea mai bună metodă de a contracara tactica lor este aceea de a spune adevărul complet în timpul audierii.

Pauzele din timpul interviului

Flexibilitatea trebuie să fie una din calitățile principale ale anchetatorului, iar aceasta trebuie demonstrată și în privința pauzelor din timpul audierii.

După cum am văzut anterior, există un semnal non-verbal care îi dă dreptul victimei să facă o scurtă pauză ori de câte ori va simți nevoia.

Aceasta s-ar putea întâmpla tot mai des pe măsură ce anchetatorul începe să exploreze abuzurile fizice, psihologice și sexuale pe care victima le-a suferit.

Ori de câte ori victima cere o pauză din cauza nivelului ridicat de stres sau anxietate, ca rezultat al amintirilor dureroase, anchetatorul ar trebui să realizeze (în timpul pauzei) dacă este în interesul victimei să continuie explorarea acelui domeniu sau dacă ar trebui să se ocupe de alt domeniu sau poate chiar să amâne continuarea audierii pentru a-i da posibilitatea victimei să-și revină.

Dacă audierea victimei se face în prezența psihologului ar trebui cerută și părerea acestuia. Prezența psihologului este necesară deoarece acesta poate explica anchetatorului până unde poate merge explorarea, privind exploatarea sexuală a victimei și când anume o pauză devine necesară, în acest fel prevenind riscul retraumatizării victimei. Principiul Nu fă rău! trebuie să aibă prioritate în acest tip de audieri.

În timpul pauzelor victima ar trebui însoțită de psiholog, de asistent social sau lăsată singură. Victima trebuie avertizată că nu este bine să discute în pauze, cu alte persoane aspecte importante privind audierea.

Dacă în timpul pauzei persoana care însoțește victima o aude pe aceasta vorbind cu alte persoane despre aspecte esențiale ale audierii, aceasta ar trebui să anunțe anchetatorul care va analiza imediat după pauză, această situație.

Stilul audierii

Pentru a asigura succesul audierii sunt importante următoarele aspecte:

– atitudinea anchetatorului trebuie să fie una de respect și profesionalism;

Ascultarea activă presupune o serie de activități menite să asigure receptarea corectă a mesajului și reținerea lui optimă. Ascultarea activă este ascultarea care face posibilă soluționarea problemei prin forțe proprii, necesită un efort susținut, adoptarea unei atitudini mentale corecte, menținerea atenției, pentru a relaționa logic dar și pentru a obține o înțelegere deplină, căutând un răspuns corect la ceea ce ni se comunică.

Pentru a rezolva probleme și a lua decizii corecte este nevoie de cât mai multă informație relevantă. Atenția încurajează vorbitorul să continuie discuția și furnizează cât mai multe date.

Sugestii pentru realizarea unei ascultări active:

– ascultă întreaga argumentație, chiar dacă intenționezi să o refuzi;

– ai răbdare atunci când asculți;

– repetă ideile principale ale argumentației vorbitorului;

– fii flexibil și obiectiv, nu critica și nu te lansa în argumentații inutile;

– nu te grăbi să dai sfaturi;

– fii empatic.

Efectele ascultării active:

– sprijină comunicarea deschisă;

– încurajează interlocutorul să comunice;

– permite aflarea tuturor informațiilor necesare;

– optimizează relațiile personale;

– facilitează o mai bună înțelegere a celor cu care intrăm în contact;

– nu produce sentimente sau senzații negative;

– reduce dificultățile de înțelegere;

– în cazul unui volum mare de informații conținutul de esență este perceput;

– climatul discuției se îmbunătățește în mod sensibil.

– o abordare formalizată și autoritară poate induce victimei o atitudine de complezență, nu una de încredere și cooperare; cu cât atmosfera este mai relaxantă cu atât există mai multe șanse să se obțină cele mai relevante informații;

– anchetatorul nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine prea familiară cu victima; este important însă să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puțin respect decât ceilalți cetățeni, pentru că a fost o victimă a exploatării sexuale;

– este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în special în partea în care aceasta relatează faptele.

Limbajul non-verbal al anchetatorului trebuie să reflecte atenție și interes pentru ceea ce spune victima. Anchetatorul trebuie să mențină contactul vizual cu victima, fără a da însă senzația că o fixează; este de preferat ca aceasta să privească lateral, la intervale regulate de timp, pentru a nu crea senzația de neîncredere sau ostilitate.

– anchetatorul va oferi mereu confirmări și încurajări verbale victimei, ca de exemplu: „..așa.”, „da”, „continuă…” etc.

– este important de reținut ca în interviurile realizate cu victimele traficului sunt examinate aspecte sensibile, care sunt dificil de reamintit, de aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări și de aceea anchetatorul trebuie să aibă răbdare și să ofere timpul necesar pentru un astfel de răspuns;

– relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povestește prin ce a trecut. Întreruperile blochează coerența și trebuiesc evitate. Este posibil să apară pauze prelungite, pauze în care victima își adună gândurile și puterea pentru a putea vorbi mai departe despre ce i s-a întâmplat, acest tip de pauze trebuiesc înțelese și permise de anchetator.

Etapele audierii

Se recomandă ca audierea să aibă loc în patru etape:

1. Construirea relației.

Această etapă a fost dezvoltată în secțiunea ,,Aspecte ale primei întâlniri pentru audierea victimei".

2. Povestirea liberă a evenimentelor, a istoriei de trafic.

Aceasta este etapa cheie a audierii, când victima trebuie să povestească cu propriile cuvinte ceea ce i s-a întâmplat, într-o manieră spontană și neîntreruptă prin adresarea de întrebări din partea anchetatorului. Cercetările demonstrează că evenimentele descrise în această etapă vor oferi cele mai veridice dovezi care pot fi obținute de la victimă. Cu siguranță vor fi unele pauze, pe măsură ce victima se străduiește să-și amintească evenimentele care pot fi dureroase sau petrecute cu mult timp în urmă, și, de aceea, anchetatorul trebuie să știe cum să administreze aceste pauze pentru a nu deveni stânjenitoare. Folosirea încurajărilor verbale este o modalitate de a depăși aceste momente. Administrarea acestei etape este uneori grea pentru anchetator și depinde de istoria de trafic a victimei și de contextul cazului. În audierea altor infracțiuni este posibil ca victima să redea principalele evenimente în cursul unei singure întâlniri. În cazurile de trafic de persoane acest lucru se întâmplă rar deoarece faptele s-au desfășurat pe o perioadă mare de timp și este dificil de rememorat totul într-o singură sesiune.

Este posibil ca să fie necesare mai multe sesiuni de povestire liberă până când victima va reușeși să redea cele mai importante evenimente. Mai mult, trecerea timpului, dificultatea rememorării și/sau prezența unor traume pot împiedica victima să redea coerent și clar toate evenimentele. Anchetatorul va tebui să capteze fiecare dovadă importantă pentru fiecare etapă a povestirii.

Schița inițială a istoriei de trafic.

Aceasta se poate obține la prima întâlnire cu victima când i se va cere să redea o schiță a istoriei de trafic, dar să nu intre în detalii. Schița trebuie să cuprindă plasarea în timp a perioadei de trafic pe care a trăit-o, când a fost prima dată recrutată și unde, prin câte țări a trecut și cum a fost transportată, prin ce tip de exploatare a trecut, de cine a fost traficată și când a reușit să scape.

Obiectivul este de a obține o schiță clară folosind cuvintele victimei, oferind anchetatorului posibilitatea de a-și face o imagine generală asupra cazului în sine. În cele mai multe dintre cazuri, anchetatorul ar trebui să încheie aici interviul pentru ziua respectivă și să nu treacă la etapa întrebărilor.

Pentru următoarele interviuri, bazate pe această schiță, anchetatorul ar trebui să împartă audierea în mai multe părți care să reflecte etapele din schița inițială oferită de victimă. De exemplu, dacă victima a fost recrutată într-o țară și apoi traficată în alte două țări, înainte de a fi salvată în cea de a patra țară, anchetatorul ar trebui să împartă audierea în patru segmente, fiecare corespunzător unei țări și cu această ocazie victima ar trebui să ofere detalii semnificative despre evenimentele care au avut loc în țara de recrutare. În cadrul următoarei întâlniri ar trebui orientată audierea asupra a ceea ce s-a întâmplat în următoarea țară și așa mai departe. Eficiența metodei de identificare a informațiilor relevante depinde și de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Întrebările in audiere

În etapa întrebărilor trebuiesc clarificate de anchetator anumite aspecte din istoria de trafic a victimei. În acest sens oferim sugestii cu caracter general privind punerea întrebărilor:

– nu se pun două întrebări într-o singură propoziție, întrebările trebuie să fie scurte și clare, trebuiesc evitate construcțiile gramaticale dificile;

– întrebările trebuie adresate pe un ton suportiv, este indicat să se evite tonul care arată neîncredere și/sau cel critic;

– se recomandă evitarea jargonului profesional sau oricare altul pentru că se poate genera confuzie;

– anchetatorul trebuie să utilizeze termenii folosiți de victimă în descrierea istoriei de trafic, astfel în caz de exploatare sexuală anchetatorul trebuie să folosească termenii pe care victima îi utilizează pentru descrierea clienților sau a activităților sexuale;

– limbajul sexual inadecvat, ironizarea victimei, gesturile obscene nu trebuie utilizate de anchetator;

– încurajarea victimei și reasigurarea ei că ceea ce face este bine este indicată atât timp cât încurajările nu manipulează victima să continue dincolo de ceea ce intenționază să spună;

– din cauză că situațiile de trafic se desfășoară pe perioade mari de timp, victimele nu reușesc să plaseze exact în timp toate evenimentele. Totuși, este important ca datele să fie cât mai exacte, mai ales în ceea ce privește datele despre zilele transportului, perioada în care a avut loc, de exemplu, un viol etc. Identificarea dovezilor coroborative se va face cu atât mai ușor cu cât cronologia evenimentelor este mai exactă. O tactică des folosită de avocații apărării este de a crea confuzie în mintea victimelor cu privire la plasarea evenimentelor în timp și a secvențelor temporale. Unul dintre obiectivele apărării este punerea la îndoilă a credibilității victimelor, demonstrând confuzia acestora cu privire la timp și locuri. În lumina acestor probleme este mai util să rugăm victima să plaseze evenimentele specifice raportate la anumite repere semnificative pentru ea, decât să ne prezinte clar, luna și ziua. Dacă victima este capabilă să prezinte date concrete, cu siguranță că acestea reprezintă cele mai sigure dovezi, dacă nu, se va cere victimei să plaseze evenimentele în funcție de unele repere, de exemplu Crăciunul sau alte sărbători religioase, evenimente din familie etc. Obiectivul este mai degrabă de a ajuta victima să plaseze evenimentele de-a lungul unui calendar semnificativ pentru ea, decât să le plaseze pe un calendar exact, clasic.

Tipuri de întrebări:

Există patru tipuri de întrebări pentru formularea cărora trebuie manifestată o grijă deosebită, pentru a nu oferi victimei răspunsuri sugerate. Există și riscul ca victima să ofere răspunsuri pe care ea consideră că anchetatorul le așteaptă. Victimele traficului sunt vulnerabile la acest gen de risc din mai multe motive astfel:

– există posibilitatea ca trauma de care acestea suferă să le crească sugestibilitatea, contextul și experiențele anterioare legate de contactul cu poliția, parchetul să le inhibe;

– în cazul victimelor de alte etnii (limbă și cultură) pot apărea neînțelegeri în comunicare și implicit răspunsuri incorecte;

– victimele traficului suferă adesea amnezii temporare context în care acestea pot inventa răspunsuri plauzibile, ca o măsură de protecție personală;

– dacă stilul întrebărilor este preponderent închis, agresiv, victima poate oferi un răspuns pe care ea simte că anchetatorul îl dorește, în loc să dea răspunsul care reflectă adevărul. Ea va proceda astfel pentru a slăbi presiunea exercitată de anchetator.

Sunt patru tipuri de întrebări ce pot fi utilizate în audierea traficului de ființe umane:

a. Întrebări deschise.

Acest tip de întrebări este indicat să fie folosit cât mai des de către anchetatori pe perioada audierii deoarece se pot obține date precise din partea victimei și scade riscul de a apărea interpretarea subiectivă a anchetatorului asupra evenimentelor. Întrebările deschise permit victimei săofere multe informații despre subiectul întrebării, fără a fi sugerat victimei un anume răspuns. Dacă anchetatorul dorește să obțină informații despre un anume subiect este indicat să folosească întrebări deschise de genul: „Poți să-mi spui mai multe despre…?”, „Poți să-mi explici mai mult despre…?”, „Ai menționatfaptul că…., îți mai aduci aminte ceva legat de acest eveniment?”.

Aceste întrebări sunt neutre ca și conținut și scopul lor este de a ajuta victima să se focalizeze asupra unui anumit eveniment, să ofere cât mai multe informații despre acesta, fără însă a i se sugera vreun răspuns în prealabil.

b. Întrebări specifice: „unde?”, „când?”, „ce?”, „cine?”, „de ce?”

Cu ajutorul acestor întrebări pot fi analizate evenimente concrete și clarificate ambiguități care pot apărea pe parcursul relatării victimei. Specialistul trebuie să utilizeze acest tip de întrebări cu atenție deoarece în cazul exploatării victimei în locații private, una din dovezile cheie este stabilirea condițiilor de sclavie în care a fost ținută victima. De aceea pot apărea întrebări de genul: „Câte ore pe zi aveai voie să …?”, „ Ce tip de mâncare ți se dădea?”. Dacă aceste întrebări nu aduc informații adiționale atunci pot fi reformulate: „Ți se dădea voie vreodată să…”, „Ți se dădea ceva de mâncare?”. În momentul în care anchetatorul a primit răspunsul ar trebui să revină la primul tip de întrebări specifice.

Întrebările care folosesc expresia „De ce?” trebuiesc folosite cu mare atenție pentru că pot încrimina, blama, acuza. Un exemplu al acestui gen de risc, care apare în cazurile de trafic este momentul în care victima este întrebată : „De ce nu ai fugit în momentul în care ai avut ocazia?” Este o întrebare validă și, în general semnificativă pentru că răspunsul victimei poate ilustra gradul de teamă al acesteia față de abuzurile și consecințele unei tentative nereușite de evadare și, de asemenea, răspunsul poate ilustra natura coercitivă a controlului pe care traficantul l-a avut asupra victimei. Dacă această întrebare este pusă pe un ton acuzator, agresiv, sau într-o manieră repetitivă, victima se poate simți încriminată, blamată și aceasta poate afecta relația de încredere care s-a dezvoltat până acum între anchetator și victimă. Dacă întrebarea este pusă pe un ton neutru această problemă nu ar trebui să apară. Alternativ, riscul poate fi redus prin evitarea utilizării expresiei „De ce?” care poate înlocuită de întrebările din genul: „Ce anume te-a împiedicat să fugi?”, „Mai era altceva care te-a împiedicat să evadezi?”, „Îmi poți explica ce anume te împiedica să evadezi?”.

c. Întrebările închise

Acest tip de întrebări fixează un set de posibile răspunsuri din care victima este rugată să aleagă unul. Întrebările închise sunt folosite în momentul în care întrebările deschise și cele specifice au eșuat în clarificarea unor aspecte și descoperirea de detalii semnificative.

Riscul acestui tip de întrebări este acela că victima poate fi tentată să ghicească răspunsul, dacă nu își aduce aminte exact; acest risc apare atunci când este vorba de copii sau victime care suferă de SSPT. Această situație poate fi evitată dacă i se remintește victimei regula în care se stipulează că poate să spună fără teamă dacă nu știe răspunsul sau nu își amintește exact. Acest factor poate fi introdus și ca un răspuns alternativ în întrebare, de exemplu: „Te-a violat înainte sau după ce ai trecut granița, sau nu îți poți aminti?”

Indicat este ca întrebările închise să fie evitate pe cât posibil, mai ales atunci când este vorba de probe sau dovezi exacte și importante care vor fi verificate în timpul procesului.

d. Întrebările de îndrumare

Întrebările de îndrumare sunt cele în care răspunsul este implicit, ca de exemplu: „Îți lua toți banii, nu-i așa?” Întrebările de îndrumare trebuie folosite doar în momentul în care celelalte tipuri de întrebări nu au avut rezultatul scontat. Acest tip de întrebări sugerează răspunsul și din acest motiv sunt și contestate.

4. Etapa încheierii audierii

Este important ca interviul să se încheie într-un mod structurat. Nu trebuie să existe o încheiere abruptă și de aceea anchetatorul trebuie să informeze victima cu privire la următorii pași ai audierii. În ceea ce priveste etapa încheierii interviului sunt importante urmatoarele aspecte:

– anchetatorul trebuie să facă un rezumat al punctelor esențiale din mărturia victimei și să verifice împreună cu ea dacă sunt corecte. Rezumatul trebuie să folosească cuvintele victimei nu interpretarea realizată de anchetator. Victima trebuie rugată să corecteze ori de câte ori este nevoie sau să facă anumite clarificări;

– victima trebuie întrebată dacă ancheta i-a creat probleme, dacă a înteles tot ce s-a discutat și dacă sunt aspecte pe care dorește să le clarifice. De asemenea, dacă aceasta are anumite întrebări, acum este momentul să le adreseze;

– anchetatorul trebuie să mulțumească victimei pentru colaborare și să sublinieze importanța mărturiei ei;

– anchetatorul trebuie apoi să explice care sunt următorii pași, următoarele interviuri, planul următoarelor etape etc.;

– echipa de asistență a victimei trebuie să se asigure că apoi nevoile de bază ale victimei sunt împlinite: transport acasă, medicație, cazare într-un adăpost etc.

CAPITOL 3: Victima si judecata

Din punct de vedere juridic , victima este o parte in proces si , totodata , prin forta imprejurimilor , si un martor sui-generis , ceea ce ii confera rolul de martor principal deoarece nimeni altcineva , decat victima , nu poate relata mai bine asupra actului de agresiune pe care l-a suferit.

Insa , din punct de vedere psihologic, victima este martorul care poate oferi cele mai putine garantii de veridicitate , chiar si in cazul celei mai bune credinte.

Experienta arata ca victima , din dorinta de a-si imbunatati situatia procesuala , unde adesea este si parte civila, si din dorinta de a agrava situatia agresorului , pe care vrea sa se razbune , ajusteaza realitatea in declaratiile ei .

La toate acestea se adauga si coeficientul de denaturare determinat de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginatia si de personalitatea victimei.

Situatia de victima este o situatie de moment care se naste in momentul in care se produce accidentul sau infractiunea , in conditii exceptionale care solicita in mod deosebit reactivitatea persoanei in cauza. Comportamentul performant in urma factorilor exogeni si endogeni va da specificul cazului respectiv.

Partea vatamata este persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica , morala sau materiala, daca participa la procesul penal.

Partea civila este persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal.

Ambele parti sunt victime iar in ceea ce priveste partea psihologica , victima va fi afectata atat in fazele de urmarire penala si judecata , cat si ulterior judecatii.

In ceea ce priveste partea penala , ascultarea partii vatamate si a partiii civile este o activitate procesula si de tactica criminalistica care se poate efectua atat in faza de urmarire penala , cat si in faza de judecata.

In legatura cu pozitia procesuala a partii vatamate , aceasta isi desfasoara activitatea in legatura cu latura penala a cauzei , putand fi ascultata , avand cuvantul in cadrul dezbaterilor din sedinta de judecata , fiind in masura sa utilizeze calea de atac a apelului.

Dat fiind caracterul personal al drepturilor partii vatamate , decesul acestei in timpul procesului penal lasa un gol procesual , ce neputand fi inlocuita , drepturile sale stingandu-se odata cu titularul lor.

Decesul partii vatamate stinge actiunea penala doar in cazul cand legea prevede expres acest lucru.

Savarsirea unei infractiuni poate avea , printre alte consecinte , si producerea unui prejudiciu material sau moral in dauna unei persoane juridice. In vederea repararii prejudiciului cauzat , persoana vatamata are la indemana actiunea civila , pe care o exercita in cadrul procesului penal.

Constituirea ca parte civila se face numai in cazul in care persoana vatamata cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infractiune si ofera acestei unele avantaje, si anume:

-rapiditatea obtinerii despagubirilor materiale;

-administrarea mai usoara a probelor;

-actiunea civila exercitata in cadrul procesului penal e scutita de taxa de timbru.

Dreptul cel mai important al partii civile este solicitarea despagubirilor.

3.1. Tratamentul psihologic al victimei in cursul judecatii

In aceasta faza a procesului penal , prin intermediul avocatului se stabileste o legatura intre victima si magistrat, care va asculta doleantele victimei si le va transmite instantei. Din punct de vedere psihologic, victimele pot manifesta doua tipuri de seturi de atitudini:

– sa lase totul in seama reprezentantului sau dandu-I toate amanuntele pe care acesta le solicita;

– sa manifeste reticenta in legatura cu atitudinile avocatului , pe care de multe ori , direct sau indirect, il acuza de pactizare cu avocatul inculpatului;

-o alta fateta a procesului penal in faza judecatii, o reprezintarepararea prejudiciilor cauzate prin infractiune , reparare care a avut loc in partea civila a procesului penal. In acest plan civil , problematica psihologica trebuie sa aiba in vedere urmatoarele categorii de prejudicii rezultate din trauma psiholgice perene:

-prejudicii constand in dureri psihice sau ficice;

-prejudiciul esthetic – cand , prin infractiune s-a cauzat slutirea fizica a victimei;

-prejudiciul de agreement – ca o compensatie la posibilitatea de viata rapite unei personae prin alterarea integritatii sale functional-fiziologice;

-prejudiciul juvenil – constand in prejudicial moral specific suferit de catre o persoana tanara care isi vede reduse sperantele de viata sau rapite anumite agremente ale existentei.

Problematica psihologiei partii civile si efectele psihologice ale faptelor ilicite au fost luate in considerare sip e plan international, in acest sens Consiliul Europei, in 1969 in cadrul Colocviului de la Londra a emis ,,Recomandarile supra recuperarii prejudiciului moral” care cuprind urmatoarele principia:

1- dauna morala vizeaza prejudicial care nu se preteaza la o evaluare baneasca;

2- principiul separarii daunelor morale ar trebui sa fie recunoscut in cazul leziunilor corporale, precum si in cazul atingerilor grave aduse persoanei (defaimarea , intruziune in viata private , sechestrarea ilegala);

3- in caz de deces , repararea daunelor morale ar trebui sa fie acordata rudelor apropiate in ipotezele in care acest lucru ar fi justificat prin considerente cu totul deosebite;

4- repararea dauelor morale se justifica in anumite cazuri de atingeri aduse raporturilor de familie. Odespagubire pentru ruperea logodnei nu ar trebui sa fie acordata decat in cazul in care logodnicul ar suferi un prejudiciu moral grav din pricina celuilalt logodnic;

5- despagubirea are ca obiect sa procure victimelor o compensatiie;

6- pe langa compensatia baneasca , reparatia ar trebui sa cuprinda si masurile destinate sa impiedice producerea , continuarea sau repetarea daunei;

7- cu ocazia acordarii despagubirii, ar trebui facuta si distinctia intre dauna materiala sic ea morala;

8- reparatia ar putea sa fie acordata si sub forma unor varsaminte periodice iar in acest caz, beneficiarul ar fi de dorit sa fie protejat impotriva diminuarii monedei;

9- problema reparariii daunelormorale a fost examinate si in raport cu raspunderea civila si cu asigurarea sociala. In material asigurarii de raspundere civila , garantia acordata de catre asigurator a trebuit sa cuprinda , in cas de leziuni corporale si despagubirea daunei morale;

10-avand in vedere importanta practica a asigurarilor, ar fi util sa see organizeze un schimb de vederi , intre reprezentantii companiilor de asigurari si juristii experti in materie de daune interese;

11- ar trebui luate masuri atat pe plan intern cat si european pentru a se remedia lipsa informatiilor referitoare la cuantumul indemnizatiilor acordate in cazuri similare;

12- Consiliul Europei ar trebui sa adune informatii cu privire la cuantumul indemnizatiilor acordate in fiecare tara , pentru a le pune la dispozitia peroanelor si a institutiilor interesate;;

13- Consiliul Europei ar trebui sa incerce armonizarea regulilor juridice cu privire la repararea prejudiciului moralcauzat ca urmare a unor leziuni corporale.

Desemenea, in timpul procesului penal, magistratul poate hotara efectuarea unor expertize , cu precadere expertiza psihiatrica cu caracter medico-legal prin care se poate proba tulburarea psihica din timpul savarsirii infractiunii, constrangerea pshihica si fizica la care a fost supusa victima, capacitatea victimei de a apreciia corect circumstantele agresiunii.

Astfel, ne retin atentia doua aspecte din aceasta perspectiva:

a)- conduita expertului, atunci cand psihiatrul pregateste un raport de expertiza pentru o autoritate judiciara. Acesta trebuie sa apere independenta concluziilor sale medico-legale si libertatea recomandarilor sau a deciziilor sale tarapeutice;

b)-psihologia si comportamentul expertizatului. Astfel, persoana trebuie sa fie informata si sa i se explice ca acel continut al convorbirii ar putea fi transmis judecatorului.

Utilizarea psihiatriei in cadrul judiciar cuprinde invatarea a sapte tehnici:

1- evaluarea unor anomalii de comportament;

2- redactarea rapoartelor pentru instante si avocati;

3- prezentarea rapoartelor in instanta;

4- interpretarea si utilizarea dispozitivelor de securitatea ca mijloace de control si tratament al unui pacient;

5- tratamentul anumitor tulburari cronice, in special a celor care sunt insotite de probleme de comportament, ca psihozele grave si tulburarile personalitatii;

6- o cunoastere a dreptului in relatie cu sanatatea mentala;

7- tehnicile de tratament de ordin psihologic.

Capitol 4: Victima ulterior judecatii

Ulterior judecatii, potrivit art. 362 C.pr.p., se poate exercita calea apelului de catre orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei.

Potrivit art. 362 lit. c C.pr.p., partea vatamata poate face apel in cazurile in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, dar numai in ce priveste latura penala.

Dupa ce hotararea ramane definitiva, ea este pusa in executie de catre prima instanta. Daca partea vatamata nu este satisfacuta se solutia data de instanta printr-o hotarare definitiva, ea mai are optiunea exercitarii cailor extraordinare de atac.

Infractorul va fi tinut sa execute pedeapsa dispusa de instanta dar este posibil ca prejudiciul suferit de victima, in special cel moral, sa nu poata fi acoperit.

Astfel , ar fi laudabil daca pe langa acordarea de despagubiri , victimei i s-ar acorda urmarea unui tratament psihiatric facultativ, pe cheltuiala celui care executa pedeapsa.

Problematica despagubirilor este tratata in Codul Civil intr-un mod sintetic, care ilustreaza un principiu ce corespunde atat unor cerinte de etica si echitate sociala, cat si unor cerinte ale securitatii juridice: principiul raspunderii civile pentru faptele cauzatoare de prejudicii.

Savarsirea unei infractiuni, in afara de pedeapsa prevazuta de Codul Penal, poate sa implice si obligatia de despagubire, ca si manifestare a raspunderii civile.

Este astfel necesar sa facem distinctie intre prejudiciile materiale si cele morale.

Prin prejudiciu material vom intelege atat pagubele create prin diminuarea sau alterarea calitativa a patrimoniului unei persoane, al victimei, cauzate in urma actiunii sau inactiunii prevazute de legea penala, cat si atingerile aduse sanatatii si integritatii personale produse in acelasi context.

Sarcina dezdaunarilor cade in sarcina agresorului si /sau in sarcina partii responsabile civilmente.

In viziunea instantei supreme, prejudiciul consta nu numai in atingerea materialaadusa patrimoniului unei persoane, ci si in lezarea onoarei sau a reputatiei acesteia, motiv pentru caresi aceste consecinte ultime se cer a fi reparate.

4.1. Tratamentul psihologic al victimei ulterior rezolvarii judiciare a urmarilor victimizarii

Desi pronuntarea unei hotarari judecatoresti se considera ca reprezinta momentul final al procesului penal, acest lucru nu inseamna nici ca victima se poate considera pe deplin satisfacuta si nici ca legatura in aceasta ipostaza, cu sistemul juridic, trebuie inteleasa incheiata.

In afara de interventia psihologiei, psihiatriei si a medicinei in general, in favoarea victimei, este necesar ca sistemul juridic, legal al statului, sa pastreze unele contacte cu subiectul pasiv al unei infractiuni.

Acestea se intampla, de exemplu, prin institutionalizarea posibilitatii incheierii unor contracte intre infractorul incarcerat si victima sa.

In acest fel pot fi atinse in acelasi timp doua scopuri ale justitiei: resocializarea infractoriilor si dezdaunarea completa a victimelor.

Acest lucru poate avea loc si prin intermediul fortelor politienesti cu ajutorul carora pot fi atinse doua scopuri: prinderea infractorilor, pe de o parte, si protejarea victimei potentiale, pe de alta parte, asigurandu-se victimei propriu-zise un climat de siguranta.

Rolul politiei consta in angajarea unor actiuni variate, cum sunt:

1- asigurarea prezentei in teren a elementului politienesc pentru asigurarea locurilor si a mediilor cu risc victimal crescut;

2- identificarea si aplanarea situatiilor conflictuale, deoarece o stituatie conflictuala acutizata duce la savarsirea unor infractiuni comise impotriva unei persoane. Aceste masuri se pot realiza prin:

– audierea plangerilor, reclamatiilor si sesizarilor depuse la organele de politie, care fac referire la comportamentul agresiv si la tendinte de razbunare;

– identificarea persoanelor eliberate din penitenciare care au suferit condamnari in urma unor plangeri prealabile si determinarea acestora de a nu se preta la actiuni de razbunare;

– studierea unor cauze civile, existente la judecatorii, privind partaje sau divorturi, urmarindu-se comportamentul partilor in timpul si in afara dezbaterilor procedurale;

– organizarea culegerii de informatii in mediile in care, de regula, faptele antisociale cauzatoare de prejudicii nu se reclama organelor de politie si se urmareste o justitie pe cont propriu;

– o deschidere mai larga a politiei catre populatie, prin aceasta culegandu-se informatii privind starile conflictuale direct de la cetateni, cu ocazia efectuarii activitatilor curente.

3- educarea moral-juridica a cetatenilor prin popularizarea obligatiilor si a drepturilor egale;

4- pregatirea antiinfractionala prin mediatizarea unor mijloace de contracarare a agresiunilor;

5- identificarea si supravegherea bolnavilor psihic periculosi;

6- identificarea si protejarea victimelor conjunctural potentiale;

7- prevenirea si combaterea violentei in familie.

CAPITOL 5: Exemplificari in materia aplicativ- pragmatica a victimologiei pe terenul raspunderiii penale

5.1. Victimele accidentelor de munca

Munca are uneori un final dramatic pentru om si chiar tragic, in sensul ca este la originea unui numar anual important de decese, accidente si boli profesionale.

Accidentele produse in Romania in ultimii ani demonstreaza ca aplicarea de masuri destinate prevenirii si combaterii unor fapte sau evenimente de natura sa prejudicieze protectia muncii este absolut necesara intr-un stat de drept.

Aceasta problematica este reglementata in plan juridic prin acte normative destinate, pe de o parte asigurarii protectiei muncii, iar pe de alta parte asigurarii exploatarii si intretinerii corespunzatoare a instalatiilor, utilajelor si a masinilor.

Efectul incalcarii normelor de protectie a muncii prin crearea de victime il constituie si prevederile Codului Penal al Romaniei, care incrimineaza o serie de fapte de natura sa aduca atingere vietii sau sanatatii persoanei precum si patrimoniuli public sau privat avand la baza intentia sau culpa autorului.

Deasemenea amintim si reglementarile de ordin intern ale ministerelor ecomonice, indeosebi in domeniile mineritului, chimiei, petrochimiei, siderurgiei.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 90/1997 , accidentul de munca este definit ca o vatamare violenta a organismului, precum si intoxicatia acuta profesionala care au loc in timpul procesului de munca sau indeplinirea indatoririlor de serviciu indiferent de natura juridica a contractului in baza caruia se desfasoara activitatea si care provoaca incapacitatea temporara de munca de cel putin trei zile, invaliditate sau deces.

De asemenea, este accident de munca si:

– accidentul suferit de elevi, studenti si ucenici in timpul practicii profesionale;

– accidentul suferit de cei care indeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv in cadrul unor activitati culturale, sportive, in timpul si din cauza indeplinirii acestor sarcini;

– accidentul suferit de orice persoana ca urmare a unei actiuni intreprinse din proprie initiativa pentru prevenirea sau inlaturarea unui pericol care ameninta avutul public sau pentru salvarea de vieti omenesti;

– accidentul survenit in timpul si pe traseul normal al deplasarii de la locul de munca la domiciliu si invers;

– accidentul cauzat de activitatile care nu au legatura cu procesul muncii daca se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice ori in alt loc de munca organizat de acestea in timpul programului de munca.

Clasificarea accidentelor de munca, potrivit Legii nr. 90/1996, se face in functie de efectele produse si a numarului de persoane accidentate sau victime, dupa cum urmeaza:

1.- accidente care produc incapacitate de munca de cel putin 3 zile;

2.- accidente care produc invaliditate;

3.- accident mortal;

4.- accident colectiv, cand sunt accidentate cel putin 3 persoane in acelasi timp si din aceeasi cauza.

La cele de mai sus trebuie adaugate si bolile profesionalecare sunt manifestari morbide legate de munca si sunt definite ca atare.

Initierea masurilor de prevenire a altor accidente

Masurile tehnice si organizatorice de prevenire a altor accidente sau avarii in sectorul respectiv reprezinta o problema de importanta deosebita de a carei rezolvare raspund in egala masura atat conducatorul procesului de productie unde s-a produs evenimentul cat si specialistii chemati in acest sens.

Cauzele accidentelor de munca pot fi:

– cauze de natura tehnica – functionarea defectuasa a instalatiilor si utilajelor , uzura prematura a aparatelor, masinilor sau instalatiiilor, calitatea necorespunzatoare a materialelor, defectiuni in aprovizionarea tehnica;

– cauze de natura organizatorica – lipsa luarii unor masuri corespunzatoare de protectie a muncii, neglijente in procesul de productie, in exploatarea utilajelor, masinilor, aparatelor, instalatiilor, superficialitatea in respectarea normelor tehnice de securitate a muncii sau indisciplina.

Principalele cauze ale accidentelor de munca in domeniul minier pot fi clasificate in:

1- accidente de munca in legatura cu deschiderea, saparea si sustinerea lucrarilor miniere produse prin prabusiri, surpari sau caderi de roca. Printre cauzele acestor accidente se afla nerespectarea monografiilor de armare a galeriilor si a prevederilor proiectului de executie a puturilor, neinlocuirea la timp a sustinerilor cazute, rupte, deteriorate, deplasate sau care nu prezinta siguranta, incalcarea normelor tehnice de armare, neinstruirea si nedotarea muncitorilor cu material adecvat de protectie.

2- accidente de munca in legatura cu circulatia si transportul subteran, determinate de calcarea sau strivirea victimelor intre vagoane si peretii galeriilor, caderi de la inaltime, tamponari, elecrocutari. Cauzele intalnite in practica sunt:

a- neasigurarea sau neamenajarea spatiilor de securitate pentru mijloacele de transport si pentru circulatia persoanelor ca si amenajarea unor nise de adapost corespunzatoare;

b- montarea si intretinerea necorespunzatoare a liniilor ferate, a macazurilor si armaturilor din galeriile de transport;

c- neanuntarea mecanicului si insotitorului trenului despre felul si locul lucrarilorexecutate pe cale;

d- cuplarea sau decuplarea din mers a vagoanelor;

e- nerespectarea normelor de circulatie in subteran.

3- accidente de munca in legatura cu lucrarile, cu materialele explozive, incendiile din subteran si focurile de mina. Aceasta categorie de accidente , in special cele sub forma exploziilor si incendiilor creeaza dificultati serioase in cercetare prin modificari majore provocate locului faptei.

La acest gen de accidente au fost identificate urmatoarele cauze:

– exploziile provocate de manipularea neglijenta a lazilor cu materiale explozive, de nerespectarea vitezei admise in transportul explozivilor, de folosirea unor surse de flacara deschise, precum si de nerespectarea regulilor de efectuare a puscaturilor;

– incendiile din subteran provocate de actiunea unei surse cu flacara deschisa si focurile de mina care au drept cauza tendinta de autoaprindere a carbunelui ori a rocii autoinflamabile;

– intoxicatiile cu gaze nocive sunt determinate de nerespectarea schenei de aeraj, defectarea sau folosirea necorespunzatoare a instalatiilor si conductelor de aeraj, neevacuarea la timp a gazelor aflate in concentratie periculoasa.

Aprecieri victimologice cu privire la accidentele de munca produse in domeniul petrochimic.

Din analiza cazurilor intalnite in practica , factorii majori vulnerabili la incendii si explozii sunt urmatorii:

– materialele, substantele, inclusiv materiile-prime ori derivate ale acestora sunt inflamabile sau explozive;

-procesele fizico-chimice, procedeele tehnologice de prelucrare se desfasoara la presiuni si temperaturi ridicate, cu o anumita viteza, parametrii ce trebuie tinuti sub control;

– in combinatele sau unitatile petro-chimice se afla depozitata, in curs de prelucrare sau de miscare o cantitate mare de produse cu grad ridicat de inflamabilitate;

-unii salariati antrenati direct in procesele de productie, trateaza cu superficialitate obligatiile de respectare a regulilor de exploatare a instalatiilor;

Printre factorii care detrmina pericolul de incendiu in industria petrochimica au fost identificate procese chimice si fizico-chimice, ca de exemplu:

– procesele de descompunere termica aplicate la piroliza hidrocarburilor care servesc la obtinerea de produse lichide, foarte usor inflamabile, procese care necesita temperaturi cuprinse intre 400 si 1000 grade celsiu;

– procesele de hidrogenare, utilizate la obtinerea unor carburanti pentru motoare din pacura sau reziduuri petroliere ramase dupa hidrocacarea titeiului;

– procesele de oxidare in care materia prima este etilena si parafina necesara acizilor grasi, au un pronuntat grad de pericol de incendiu;

– procesele de clorurare;

– procesele de polimerizare, care de desfasoara la presiuni cuprinse intre 1500-2000 de atmosfere;

– corodarea provocata de elementele chimice si care poate duce la scapari de vapori inflamabili;

– volatilitatea ridicata a unor produse petroliere si a derivatilor acestora;

– incarcarea cu energie statica a produselor petroliere prin frecare, la trecerea lor prin conducte;

– defectiunile instalatiilor electrice care pot provoca scurt circuite si aprinderi;

– scantei produse de motoarele autocisternelor, locomotivelor, cele provenite de la lovirea unor obiecte metalice de peretii rezervoarelor.

Alte cauze sunt produse de organizarea necorespunzatoare a activitatii la locul de munca, fiind incalcate cerintele de securitate impotriva avariilor, exploziilor, incendiilor:

– predarea si preluarea in mod necorespunzator a schimbului prin preluarea unor instalatii defecte;

– prezentarea la serviciu a personalului cu capacitate de lucru restransa, indeosebi din cauza oboselii , starilor de boala sau sub influenta bauturilor alcoolice.

Deasemena amintin si pregatirea profesionala insuficienta, lispa unor atitudini fizice si psihice necesare locului de munca.

– lipsa de supraveghere si control a locurilor de munca;

– circulatia personalului prin anumite zone pentru care nu au fost instruiti.

Aprecieri victimologice cu privire la accidentele de munca din domeniul constructiilor.

Accidentele de munca din domeniul constructiilor au fost impartite in urmatoarele categorii:

– accidente in legatura cu efectuarea lucrarilor de zidarie;

– accidente in legatura cu nerespectarea regulilor de protectie a muncii, privind exploatarea macaralelor sau a altor mecanisme si utilaje folosite in domeniul constructiilor;

– accidente in efectuarea lucrarilor de montaje si terasamente.

Cauzele accidentelor din domeniul constructiilor sunt:

1- de natura organizatorica;

2- de natura tehnica;

3- datorita nerespectarii regulilor de protectie a muncii in activitatea proprie.

Victimele accidenteleor de circulatie

Aprecieri victimologice

Accidentul de circulatie poate fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constant in coliziunea a doua sau mai multe vehicule ori a unui vehicul cu un obstacol, lovirea sau calcarea pietonilor si avand ca rezultat vatamarea integritatii corporale sau moarte unei persoane, pagube materiale sau stanjenirea circulatiei.

Referitor la cauzele accidentelor de circulatie exista o bogata literatura de specialitate, in intreaga lume manifestandu-se o serioasa preocupare in directia prevenirii si combaterii acestor evenimente.

Astfel, au fost identificate trei categorii de factori aflati in interdependenta si care concura la provocarea accidentelor rutiere si anume: factorul uman, tehnic si rutier:

1- accidente datorate factorului uman – reprezinta 90% din totalul evenimentelor rutiere.

Astfel, cauzele sunt multiple mergand de la oboseala sau de la simpla neatentie pana la o conduita sinucigasa.

S-au identificat la cauzele umane in producerea accidentelor de circulatiie urmatorii factori:

– tulburarile cognitive intretinute de erori de judecata, luarea unor deciziii eronate, o proasta apreciere a pericolului si executarea unor manevre periculoase;

– tulburarile din anumite sfere afective stau la originea modificarilor emotionale si de comportament;

– tulburarile grave de personalitate sunt responsabile de un numar mare de accidente rutiere;

– aptitudinea psihica in conduita este uneori insuficienta;

– luarea unor substante toxice de catre cei care conduc o masina este mai actuala ca niciodata;

– folosirea telefonului mobil care distrage atentia conducatorului auto.

2- accidente datorate factorilor tehnici – defectarea sistemelor de franare, de directie, de rulare si de semnalizare.Aici nu trebuie neglijat factorul uman in sensul lipsei de preocupare pentru construirea, intretinerea si revizia corespunzatoare a autovehiculelor.

3- accidente datorate factorilor rutieri- specifici caracteristicilor constructive si de amenajare a cailor de comunicatie publice care inseamna drumuri, sosele, autostrazi.

Prevenirea accidentelor de circulatie

Aceasta se realizeaza prin mmasuri de trebuie luate in vederea evitarii accidentelor, o organizare eficienta de securizare si de respectare a regulilor priivin curculatia rutiera.

Actul normativ care reglementeaza in Romania circulatia pe drumurile publice este Decretul 328/1966 modificat.

Victima accidentului de circulatie produs prin incalcarea prevederilor cuprise in decretul de mai sus este considerata astfel in momentulraportarii faptei celui vinovat la institutiile de drept material.

Controlul, supravegherea si raspunderea pentru luarea masurilor de asigurare a securitatii circulatiei revine organelor de politie.

Desigur ca prevenirea accidentelor de circulatie depinde de conducatorul auto, de autovehicul si de infrastructura.

CAPITOLUL 6. Tipologia victimala

Sistematizari – definitii tipologice

Incercarile de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultati care pot fi sistematizate astfel:

– marea diversitatea a infractiunilor si a categoriilor de victime;

– practic, victimele apartin tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex, pregatire socio-profesionala, pregatire culturala, status social, status economic.

– diferentele mari individuale in grupurile de victime in ceea ce priveste responsabilitatile si rolul jucat in comiterea infractiunilor.

Un prim criteriu il constituie categoria infractionala in urma careia o persoana sau mai multe sunt victimizate. Astfel putem diferentia:

a- victime ale infractiunii de omor;

b- victime ale infractiunii de vatamare corporala;

c- victime ale infractiunii de lovitura cauzatoare de moarte;

d- victime ale infractiunii de viol;

e- victime ale infractiunii de talharie;

f- victime ale infractiunii de furt.

A. Karmen diferentiaza urmatoarele categorii de victime:

– copii disparuti;

– capii maltratati fizic si sexual;

– persoane in varsra – victime ale crimei;

– femei maltratate;

– victime ale atacului sexual;

– victime ale soferilor in stare de ebrietate.

Cele mai multe clasificari acorda atentie criteriului privind gradul de implicare si de responsabilitate al victimelor in comiterea infractiunii. Astfel , Mendelsohn diferentiaza urmatoarele categorii:

– complet inocent;

– avand o motivatie minora;

– la fel de vinovat ca si infractorul;

– mai vinovat decat infractorul;

– cel mai vinovat, responsabilitatea totala in comiterea infractiunii;

– simulat sau confabulator.

Fattah diferentiaza urmatoarele categorii de victime, tinand cont de gradul de participare si de implicare in comiterea actelor infractionale:

– non-participante;

-latent;

– predispus;

– provocator;

– participant;

– fals.

Lamborn evidentiaza cateva categorii de victime subliniins tipuri de intalnire victima-infractor:

– initiere;

– facilitare;

– provocare;

– comitere;

– savarsire;

– cooperare;

– instigare.

Sheley realizeaza de asemenea o clasificare interesanta:

– infractor activ – victima;

– infractor activ – victima semi-activa;

– infractor activ – victima activa;

– infractor semi-pasiv – victima activa;

– infractor pasiv – victima activa.

Una dintre clasificarile cele mai valoroase si mai utile din punct de vedere stiintific ii apartine lui Stefhen Schafer, care diferentiaza 7 criterii de victime:

– victime care anterior faptului infractional nu au avur nici o legatura cu faptasul;

– victime provocatoare – care, anterior victimizarii lor, au comis ceva, constient sau inconstient, fata de infractor;

– victime care precipita declansarea actiunii raufacatorului – persoanele care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, desi intre ei nu a existat niciodata o legatura;

– victime slabe sub aspect biologic – persoanele care prezinta slabiciuni din punct de vedere psihic si fizic si, din aceasta cauza , sunt usor victimizate;

– victime slabe sub aspect social – persoanele care apartin unor grupuri minoritare etnice sau unor religii neagreate de catre comunitate;

– victime autovictimizante – persoanele care orienteaza agresiunea catre sine;

– victime politice – persoanele care au suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie neaparat sa se materializeze neaparat in actiuni.

Categorii de victime. Particularitati specifice

A. Victimizarea femeii

Femeia face parte din categoria persoanelor ce prezinta un grad mare de vulnerabilitate victimala, date fiind caracteristicile sale bio-constitutionale si psihocomportamentale.

Formele de victimizare la care a fost supusa femeia au variat de la o cultura la alta, de la o etapa la alta, de la forme mai usor agresive pana la forme violente, fizic si psihic traumatizante.

Cucerirea unor drepturi egale cu barbatul, accesul femeilor la scolarizare si cultura, exercitarea de profesii si asumarea unor roluri care apartineau barbatilor, au redus distantele si divergentele dintre feminitate si masculinitate, in sensul ca feminitatea a castigat si pe linia unor caracteristici comportamentale: initiativa , independenta, spirit de organizare, indrazneala, forta, atitudini si aptitudini de conducere.

In cadrul unei cercetariefectuate in tara noastra s-a plecat de la constatarea ca in ultimele decenii s-au produs mutatii in structura psihocomportamentala a femeilor, in sensul cresterii tendintei lor spre masculinizare.

Asemenea tendinte nevalorizate in suficienta masura in plan social pot favoriza aparitia unor conduite deviante, inclusiv a celor grave, antisociale.

Violul constituie un raport sexual cu o partenera, prin constrangere sau profitand de imposibilitatea de a se apara ori de a-si exprima dorinta.

In unele cazuri, violul este insotit de acte de cruzime, ce se incadreaza in actele sadice.

Violul este considerat o infractiune si se pedepseste conform prevederilor Codului Penal.

Dupa Mina Minovici exista patru grupe de viol:

– reducerea la neputinta a victimei prin forta brutala;

– violul prin constrangere morala;

– violul prin asa-zisele abuzuri de situatie;

– violul la persoanele feminine cu stari patologice fizice si mentale.

in urma unui studiu efectuat pe parcursul anilor 1982-1984 pe un lot de 500000 de victime, s-au gasit urmatoarele procente privind tipurile de relatie violator-victima:

a)- violatorul nu era un strain (40%):

– ruda 4%

– prieten/iubit 7%

– prieten 6%

– alte persoane bine cunoscute 6%

– cunostinte intamplatoare 16%

b)- violatorul era un strain (55%):

– complet necunoscut 49%

– cunoscut numai din vedere 7%

c)- relatia nu poate fi precizata (4%)

Intr-o alta cercetare efectuata pe un numar de 1511000 de victime din care 479000 victime ale violului consunat si 1032000 victime ale tentativei de viol, au fost evidentiate urmatoarele caracteristici :

– in functie de varsta:

– 12-15 ani 11%

– 16-19 ani 25%

– 20-24 de ani 27%

– 25-34 ani 25%

– 35-49 ani 7%

– 50-64 ani 3%

– peste 65 ani 1%

– in functie de rasa:

– alba 81%

– neagra 18%

– altele 1%

– in functie de statutul marital:

– niciodata maritate 35%

– divortate sau separate 23%

– vaduve 3%

– maritate 19%

Din aceste date reiese faptul ca cel mai frecvent, violul este comis asupra tinerelor adolescente si femeilor nemaritate.

In dreprul romanesc, agresiunea sexuala a femeii a fost incriminata inca din primele legiuiri, pedepsele in cazurile respective fiind foarte aspre.

In prezent, violul nu prezinta interes numai pentru stiinta penala, ci si pentru alte ramuri stiintifice, aceasta deoarece se incearca descoperirea cauzelor violului, cercetarea efectelor acestuia, precum si tratamentul consecintelor acestuia.

Cu privire la cauzele violuluui, acestea pot fi clasificate in doua categorii:

1)- cauze exterioare victimei:

-ce tin de persoana agresorului – existenta unor tulburari psihice de natura patologica sau accidentala, intoxicatie alcoolica, furie;

– ce tin de mediu- locuri pustii sau intunecoase, absenta fortelor poltienesti.

2)- cauze imputabile victimei:

– tinuta provocatoare, ignorarea potentialului victimizat al unor locuri sau imprejurari, atitudine ofensatoare sau provocatoare.

Indiferent de statutul social al victimei sau de nivelul de pregatire al acesteia, violul este resimtit ca o adevarata drama, in primul rand datorita efectelor traumatizante ale faptei antisociale.

Efectele violului pot fi cuprinse in 3 categorii:

1. – efecte biologice:

– moartea victimei- fie ca o consecinta directa a agresiunii, fie ca un efect tardiv sub forma suicidului;

– instalarea starii de graviditate – violatorii nu folosesc mijloace de contraceptie;

– producerea unui avort accidental;

– prezentarea unor leziuni corporale – in situatia in care victima a opus rezistenta sau violatorul a folosit mijloace pentru a reduce capacitatea de aparare a victimei.

2. – efecte sociale:

– relatia sociala in legatura cu persoana agresorului – grupul social va manifesta reactii de respingere , declarat punitive sau reactii de teama;

– reactie sociala in legatura cu victima – grupul social se va solidariza cu aceasta solicitand descoperirea si pedepsirea aspra a violatorilor.

3. – efecte psihologice la nivelul persoanei victimei – pot fi cuprinse in doua categorii:

– consecinte pe termen scurt – anxietate, depresie, sentimente de furie sau teama, insomnie;

– consecinte pe termen lung – manifestarea unui comportament simulat, reactii isterice, modificarea pragurilor emotionale, sentimente de autoacuzare in legatura cu fapta, instalarea unor complexe. Acest sindrom cuprinde doua faze:

a)- faza acuta de dezorganizare:

1)- reactia la impact:

– stilul exteriorizat – teama, manie si neliniste;

– stilul controlat – sentimentele sunt mascate.

2)- reactia somatica:

– existenta unor traume sau leziuni corporale;

– tensiune nervoasa – migrene si oboseala, rigiditate corporala;

– iritabilitate gastro-intestinala – lipsa apetitului, senzatii de greata;

– tulburari genito-urinare- scurgeri vaginale, senzatii de mancarime si arsura la mictiune;

3)- reactie emotionala- teama, sentimente de umilire, reactii de stanjeneala;

b)- faza de reorganizare ( de lunga durata) – insotita de o serie de manifestari si tulburari:

1) – modificarea activitatii de deplasare- schimbarea resedintei , a numarului de telefon;

2) – aparitia unor cosmaruri;

3) – aparitia unor fobii.

O alta forma frecventa de victimizare a femeii o constituie maltratarea si chiar uciderea femeii de catre sot.

Cauzele pot fi multiple: conflicte conjugale, infidelitatea sotiei sau suspiciuni ale sotului privind fidelitatea conjugala, gelozia, sot alcoolic sau bolnav psihic.

B. Victimizarea copilului

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimala crescuta deoarece este lipsit aproape complet de posibilitati fizice si psihice de aparare, capacitate redusa de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, in special a adultilor, imposibilitatea lor de a discerne intre intentiile bune si rele ale altor persoane.

Formele foarte grave de victimizare a copilului care se intalnesc in cadru familiei sunt bataia si incestul, cu consecinte foarte grave asupra procesului de dezvoltare si maturizare psihocomportamentala a acestuia.

C. Victimizarea persoanelor in varsta

Persoanele in varsta prezinta un grad inalt de vulnerabilitate victimala.

Din punct de vedere psihologic, batranetea prezinta dezorganizari mai putin ample decat cele in plan bio-fiziologic, mai ales in cadrul functiilor ce sunt direct legate de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin.

Cercetatorii insista tot mai mult pe departajarea a doua categorii de victimizare a persoanelor in varsta:

– crime de starda, comise de persoane total starine;

– maltratarea batranilor de persoane cunoscute.

D. Victimizarea strainilor

Prin starin intelegem persoana aflata temporar pe teritoriul unui stat si venita in diverse scopuri.

Din definitie rezulta principalele caracteristici ale victimizarii starinilor:

– caracterul temporar al sederii pe teritoriul altui stat;

– atentia concentrata maximal spre indeplinirea anumitor scopuri;

– concurenta pe care o exercita asupra fortei de munca indigene.

Modalitatile de victimizare cele mai intalnite sunt:

-furturi si talharii;

– agresiuni fizice si verbale;

– violuri;

– excrocherii si inselaciuni;

– diverse fraude.

E. Victimizarea specifica conflictelor militare, etnice si starii de razboi

In legislatiile penale sunt incriminate o serie de fapte antisociale de o gravitate maxima, a caror pedepsire este posibila indiferent daca sunt comise in timp de pace sau pe timp de razboi.

Poate ce mai grava fapta ce poate fi savarsita, este genocidul, care,,comis in timp de pace sau de razboi, este o crima de drept international".

O alta forma de activitati criminale o reprezinat terorismul definit ca o ,,strategie persistenta si sistematica de utilizare a violentei de catre un stat sau un grup politic impotriva altui stat sau grup politic cu scopul de a realiza obiective politice prin constrangerea determinata de declansarea uei stari de teroare si intimidare colectiva".

Legatura intre starea de razboi si infractionalitate consta in aceea ca starea de razboi mareste ,,apetitul" infractional al unor indivizi prin:

– crearea unor conditii de mediu favorabile comiterii faptelor antisociale;

– ingreunarea posibilitatii de actiune a fortelor politienesti;

– indreptarea atentiei societatii spre probleme considerate mai grave decat infractiunile, cum ar fi : asigurarea hranei, urmarirea situatiei pe linia frontului.

La nivelul victimelor – popoare , victimizarea acestora se poate datora unor factori discriminatori ca:

– conformismul social si nevoia de omogenitate;

– nevoia omului de a-si satisface fondul sau de agresivitate;

– nevoia privilegiatilor de a justifica privilegiile lor;

– complexul de superioritate al marilor natiuni;

– complexul de infrioritate al micilor si marilor natiuni;

– teoriile rasiale si neorasiste.

Exemple de infractiuni si solutionarea acestora in instanta avand la baza cele prezentate mai sus:

1. În seara de 27.12.2011, în jurul orelor 22.30, inculpații s-au deplasat la locuința unchiului lor ,partea vătămată –. Aceștia se aflau în stare de ebrietate și după ce au fost primiți în locuinta,i-au cerut părții vătămate să rămână aici și peste noapte. Fiind refuzați de către partea vătămată, inculpații au devenit agresivi și au început să o lovească pe aceasta cu pumnii și picioarele dar și cu un scaun din cameră. După căderea victimei la pământ, inculpații au răsturnat pe aceasta și un butoi plin cu apă .

În timpul comiterii faptei , fiind atras de zgomot , s-a apropiat de locul faptei martorul. Astfel, acesta a declarat în fața instanței că “ am observat că cei 2 inculpați o loveau pe partea vătămată cu un scaun și cu pumnii…și că au vărsat un butoi de 60 litri cu apă peste partea vătămată ….partea vătămată avea urme de sânge în zona feței, avea fața umflată…P”

Martorul a cerut inculpaților să părăsească locuința, dar aceștia au devenit agresivi și față de martor, începând să amenințe. –a părăsit locuința și a anunțat rudele apropiate ale victimei . Martorul – ( cumnatul părții vătămate ) l-a găsit pe – într-o stare critică și l-a transportat la Spitalul municipal Onești- Secția Urgențe.

Urmare a agresiunii suferite partea vătămată a fost internată în perioada 27.12.2011-3.01.2012 la Spitalul mun.Onești-secția Chirurgie și i s-a eliberat certificatul medico-legal nr.7/A1 din 4.01.2012 de către Cabinetul de Medicină Legală Onești,în care precizează că vindecarea leziunilor a necesitat 22-23 zile îngrijiri medicale ( fl.8).

In baza celor prezentate, instanta a hotarat:

În baza art. 181 alin. 1 Cod Penal condamnă pe inculpații :

– –- la câte o pedeapsă de :

– 6 ( șase) luni închisoare , fiecare pentru comiterea

infracțiunii de “ vătămare corporală ” , în regim de detenție .

În baza art. 71 alin. 2 Cod Penal aplică inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a și lit. b Cod Penal.

În temeiul art. 14 alin. 3 litera b și art. 346 alin. 1 Cod procedură

penală raportat la art. 1391Cod civil admite acțiunea civilă formulată de către partea civilă – și obligă inculpații , în solidar, la plata sumei de 1404 lei cu titlu de daune materiale către această parte civilă.

În temeiul art. 191 alin 1 Cod Procedură Penală obligă inculpații la

plata a câte 440 lei , fiecare reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și în faza de judecată .

2. Inculpatul S.C. este tatăl părții vătămate S.I.A., născută la data de 17 iunie 1994, conform certificatului de naștere al acesteia.

In cursul lunii decembrie 2007, inculpatul, aflat sub influența băuturilor alcoolice, s-a apropiat de fiica sa, în vârstă de 13 ani, a dezbrăcat-o forțat de pantaloni și chiloți și i-a introdus degetul în vagin, în ciuda opoziției părții vătămate, pe care inculpatul a amenințat-o că o va bate, iar dacă va povesti cuiva ce s-a întâmplat o va omorî pe ea și pe mama ei. După câteva zile, inculpatul a tras-o pe fiica sa într-o cameră, i-a cerut să se dezbrace amenințând-o cu bătaia, a lovit-o cu palma și pumnii peste cap, a amenințat-o cu un cuțit, iar în final a dezbrăcat-o de haine forțând-o să întrețină un raport sexual normal, amenințând-o ulterior cu moartea dacă va spune cuiva ce s-a întâmplat. Tot prin amenințare, inculpatul a constrâns-o pe fiica sa, de mai multe ori, să întrețină raporturi sexuale normale, de 3 sau patru ori pe săptămână, ultimul raport sexual fiind la data de 9 martie 2009, conform declarației inculpatului. Ulterior, mama părții vătămate, S.G., și-a dat seama că este posibil ca fiica sa să fie însărcinată și, aceasta fiind examinată medical la data de 16 martie 2009, s-a constatat că într-adevăr minora prezintă o sarcină de 22 săptămâni în evoluție. Atât inculpatul, cât și partea vătămată au arătat că în mod sigur sarcina este rezultatul acestor raporturi sexuale, întrucât minora nu a avut relații sexuale cu altcineva. De asemenea, din declarațiile părții vătămate, ale inculpatului, ale martorilor audiați rezultă că minora era strict supravegheată de tatăl său, că nu avea prieteni, că nu era lăsată să meargă singură decât la școală și la magazin, iar conform declarației martorei E. P., în ultimul timp nici la magazin inculpatul nu o lăsa să meargă singură, ci mergea după ea.

S-a reținut că în drept, faptele inculpatului, care în perioada decembrie 2007 -martie 2009, având reprezentarea vârstei părții vătămate S.I.A. (de 13 și ulterior 14 ani), fiica sa, prin amenințare cu bătaia și cu moartea, a obligat-o frecvent pe aceasta să întrețină cu el raporturi sexuale normale, în urma cărora partea vătămată a rămas însărcinată, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen.

In drept, faptele aceluiași inculpat de a întreține raporturi sexuale în perioada menționată cu fiica sa, rudă în linie directă, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen.

Faptele fiind comise de inculpat la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleași rezoluții infracționale, utilizând același mod de operare, asupra aceleiași părți vătămate, s-a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 41 alin. 2 C. pen. privind infracțiunea continuată, atât în cazul infracțiunii de viol, cât și al infracțiunii de incest.

In cauza , instanta a dat urmatoarea hotarare:

Infracțiunea de viol incriminată de art. 197 alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen. nu absoarbe în mod legal infracțiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen., cele două infracțiuni existând distinct și autonom.

(Curtea de Apel Suceava – Secția penală, decizia penală nr. 52 din 5 octombrie 2009)

Prin sentința penală nr. 213 din 7 august 2009 a Tribunalului Suceava, s-au dispus următoarele:

– în baza art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C. la o pedeapsă principală de 14 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b), d) și e) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii, pentru săvârșirea infracțiunii de viol.

– în baza art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de incest.

– în baza art. 33 lit. b) C. pen. și a art. 34 alin. 1 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare, cu aplicarea unui spor de 6 luni închisoare. Inculpatul execută în final 14 ani și 6 luni închisoare.

– în baza art. 71 alin. 1 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei.

3. Începând cu luna iulie 2012, inculpatul C.C.I., domiciliat în județul Bacău, locuiește în jud. Bacău la locuința unchiului său B.V., acesta din urmă fiind cumătru cu familia victimei I.D.A..

În dimineața zilei de 29.08.2012, ora 6.30, inculpatul a plecat la scos cartofi de pe un teren aparținând unchiului său. Pe drum acesta și-a cumpărat de la un magazin din sat o sticlă de 2 litri de vin, pe care a consumat-o până în jurul orei 8.30, după care s-a întors la locuința unchiului său.

Acolo se afla și victima I.D.A. care se uita la televizor. In jurul orei 9.30, la locuința unchiului său au venit niște rude, toți aceștia plecând la muncă către terenul cultivat cu cartofi.

La plecare, aceștia au luat un bidon de 2 litri de vin, din care inculpatul a consumat 2-3 pahare.

Acesta a muncit pe câmp până în jurul orei 12.00, când s-a reîntors acasă la locuința unchiului său. Ajuns în acest loc a văzut că victima se juca cu fiicele minore ale mătușii sale, în grădină. Unchiul inculpatului nu era acasă, fiind plecat în sat pentru a munci cu ziua.

Încă de când era pe câmp, inculpatului i-a venit ideea de a întreține relații sexuale cu minora I.D.A.. Acesta plănuise să o ia la o plimbare cu bicicleta prin sat, apoi să o ducă într-un lan de porumb unde să întrețină un raport sexual cu aceasta.

În jurul orei 13.30, inculpatul a umflat una din roțile de la bicicleta unchiului său, după care a mers în grădina din spatele casei unde se juca victima și i-a propus acesteia să meargă cu el să o plimbe cu bicicleta.

Inculpatul a urcat victima în față, pe cadrul bicicletei și a pornit pe un drum sătesc care duce în afara satului unde se află culturi de porumb și floarea-soarelui.

La un moment dat, când a ajuns în dreptul unei culturi de porumb, inculpatul a virat dreapta, după care a coborât împreună cu victima de pe bicicletă. Acesta îi spusese minorei că dacă vor merge prin lanul de porumb vor ajunge mai repede acasă, întrucât anterior minora îi ceruse inculpatului să se întoarcă acasă.

Cei doi au mers prin lanul de porumb aproximativ 3 minute până într-un loc în care inculpatul a considerat că este potrivit pentru a întreține raporturi sexuale cu minora.

Acesta a izbit-o pe minoră la pământ, aceasta începând să țipe, iar el a strigat la ea să tacă, după care a dezbrăcat-o de pantalonii și tricoul cu care victima era îmbrăcată, a exercitat violențe fizice asupra acesteia, după care a întreținut cu aceasta un raport sexual anal.

În momentul în care victima a început să țipe de durere, inculpatul a încetat să întrețină raportul sexual cu minora, s-a îmbrăcat, a îmbrăcat-o și pe victimă cu pantalonii acesteia, tricoul punându-și-l singură, după care au ieșit amândoi pe drumul agricol pe care veniseră anterior cu bicicleta.

In cauza instanta a hotarat:

Astfel, se va aplica incupatului o pedeapsa cu închisorea, în limitele reduse conform art. 99 si 109 Cp. si cu aplicarea art.320/1 al.1-4 si 7 Cpp . în regim de executare.

Instanta apreciaza ca pedeapsa aplicata de 4ani inchisoare, cu privare de libertate cf. art. 57 cod penal, este, in conditiile legale prev de art.99C.penal si art.320/1 Cpp – atât sub aspectul cuantumului, cât și al modului de executare – aptă să asigure cerințele prev. de art. 52 cod penal privind scopul și finalitățile pedepsei, acelea de măsură reală de constrângere, de reeducare a inculpatului și de prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către acesta, deși inculpatul este minor si la primul contact cu legea penală, singura modalitate de executare a pedepsei rămâne totuși prin privare de libertate și numai în acest mod pedeapsa își va realiza scopul educativ.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța reține că natura faptei săvârșite, ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b Cp, respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiului acestora va fi interzis pe durata executării pedepsei principale, dupa implinirea virstei de 18 ani .

Având în vedere pedeapsa aplicată și modalitatea de executare, în baza art. 350 Cpp va menține starea de arest preventiv a inculpatului, iar potrivit disp.art.88 C.pen. va deduce din pedeapsa aplicata perioada retinerii si arestarii preventive începând cu data de 31.08.2012 la zi.

În baza art. 7 din Legea 76/2008 va dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat in vederea introducerii profilelor genetice in SNDGJ.

Sub aspectul laturii civile, în baza art. 14 și 346 Cpp va lua act că partea vătămată minora I.D.A.- prin repr.legal I.A.- s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 5000 lei (RON), daune morale, inculpatul fiind de acord sa o despagubeasca .

Instanța constantând îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie si a parintilor pentru fiul minor, prev de 1372-1374, 1381, 1387, 1391 Noul Cod Civil , respectiv raportul de cauzalitate între aceasta și prejudiciul produs partii vatamate/civile, existența prejudiciului constind in suferință morală provocata prin sav infractiunii și culpa inculpatului minor la data săvârșirii faptei, precum și faptul că acesta este minor si locuiește împreună cu părțile responsabile civilmente, dar si principiul disponibilitatii care guverneaza actiunea civila, va obliga inculpatul C.C.I. in solidar cu partile resp. civilmente C.C. si C.D. (parintii inc. in calitate de reprezentanti legali ai acesuia) să plătească catre partea civilă minora I.D.A.- prin repr.legal I.A., suma de 5000 lei (RON), daune morale.

De asemenea. in baza art. 15 alin. 1 Cod procedură penală și art. 313 alin. 1 din Legea 95/2006 și art. 1381 Cod civil va obliga inculpatul in solidar cu partile resp. civilmente la plata urmatoarelor sume catre partile civile:

-799,88 lei, către Spitalul de Urgenta Bacau, cheltuieli de spitalizare efectuate cu victima ifractiunii, suma actualizată la data executării,

-431 lei, catre Serviciului județean de Ambulanță Bacău, actualizată la data executării, cu titlu de despăgubiri civile reprezentând cheltuieli de transport a victimei de la domiciliu sau la Spitalul de urgenta Bacau.

Va constata că inculpatul a fost asistat de avocat desemnat din oficiu.

In baza art.191al.1,3 C.p.penala, va obliga pe inculpatul minor în solidar cu părțile responsabile civilmente la cheltuieli judiciare catre stat in cuantum de 1100lei (din care suma de 800lei reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăriri penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului).

4. Inculpatul minor U.G.J. s-a angajat la data de 25 august 2005 la SC E.l 90 SRL, în calitate de muncitor necalificat. La data de 10 februarie 2005, SC E.l 90 SRL a încheiat un contract de prestări servicii cu SC E. Electrical D.T., potrivit căruia societatea angajatoare a inculpatului se obliga să ofere servicii de muncă la sediul SC E.F. In baza acestui contract, la data de 29 august 2005, inculpatul a fost detașat la SC E.F., unde și partea vătămată, T.J.D., angajată la SC B. Resurse Umane, era detașată.

In jurul orelor 12,00, la sediul SC E.F. SRL a sosit un camion, iar șoferul a cerut mutarea unui electrostivuitor de lângă rampă, pentru a avea acces. In prealabil, constatând că clcctrostivuitorul pe care-1 avea în exploatare pierdea ulei, martorul E.D.D. a anunțat conducerea unității și a parcat electrostivuitorul în apropierea halei de producție, lângă rampă, cu lamele aproape de sol dar, în prealabil, l-a asigurat cu frâna de mână însă a lăsat cheile în contact.

Inculpatul, din proprie inițiativă, a urcat în vehicul și l-a mutat, însă nefiind autorizat pentru a manevra electrostivuitorul, acesta nu l-a asigurat cu frâna iar după ce a coborât din utilaj a observat că electrostivuitorul se deplasa. A încercat să acționeze sistemul de frânare însă nu a reușit, iar partea vătămată T.J.D. a fost lovită de una dintre lame în umărul stâng.

Ca urmare a accidentului, partea vătămată a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale, și a fost transportată cu ambulanța la Spitalul Clinic de Urgență

B.G., unde a fost internată în perioada 29 august 2005 – 5 septembrie 2005.

In cauza instanta a hotarat:

Prin sentința penală nr. 2582 din 24 octombrie 2007, pronunțată de Judecătoria Pitești, a fost condamnat inculpatul U.G.E. la: pedeapsa de 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 din Legea nr. 90/1996, republicată, cu aplicarea art. 40 din Legea nr. 90/1996, republicată, și reținerea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în condițiile art. 99 și urm. C. pen.; pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1) și (3) C. pen., în condițiile art. 99 și urm. C. pen. In temeiul art. 33-34 C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 luni, iar în temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, și în baza art. 82 C. pen., raportat la art. 110 C. pen., a fost stabilit termenul de încercare la 2 ani. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. penal.

In temeiul art. 346 C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență B. și a fost obligat inculpatul U.G.E., în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC E. Electrical D.T. SRL, să plătească suma de 695,13 lei RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare. In temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a fost admisă în parte acțiunea civilă a părții civile T.J.D. și obligat inculpatul U.G.E., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. Electrical D.T. SRL, să-i plătească acestei părți civile suma de 55.000 lei, din care 20.000 lei daune materiale și 35.000 lei daune morale. In temeiul art. 193 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. Electrical D.T. SRL, să-i plătească părții vătămate T.J.D. suma de 700 lei cheltuieli judiciare făcute de aceasta, iar în baza art. 191 alin. (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. Electrical D.T. SRL, să plătească 750 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

5. S-a retinut în esenta în sarcina inculpatului T. C. ca în ziua de 05.06.2011, în jurul orei 15,00, în timp ce conducea autocamionul cu nr. de înmatriculare …., pe str. ….. la iesirea din oras, înainte de podul peste râul Trotus, datorita neatentiei a accidentat pe P.M. în vârsta de 70 de ani , care se afla sub influenta alcoolului si s-a angajat în traversarea strazii prin loc nepermis, acesta suferind leziuni corporale vindecabile în 35-40 zile de îngrijiri medicale. Dupa evenimentul rutier, inculpatul a parasit locul faptei fara încuviintarea organelor de politie.

In cauza instanta a hotarat:

În baza art. 89 al. 1 din OUG nr.195/2002 modificata prin Legea nr. 49/2006, cu aplicarea art. 320/1 al. 7 Cod procedura penala, art. 74 lit. a, c si al. 2 Cod penal, 76 lit. d Cod penal, pentru comiterea infractiunii de parasirea locului accidentului, condamna pe inculpatul …., fiul lui …. si …, nascut la data de …. în ….., domiciliat în …., studii scoala profesionala, conducator auto, casatorit, are un copil minor, necunoscut cu antecedente penale, CNP-………la o pedeapsa de 2000 lei amenda.

Atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 631Cod penal privind obligativitatea achitarii amenzii.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod pr. pen. combinat cu art. 10 lit. d Cod pr. penala, achita pe inculpatul T. C. pentru infractiunea de vatamare corporala din culpa prev de art. 184 al. 1, 3 Cod penal.

CAPITOLUL 7. CONCLUZII

Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin securizat că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului etc.

Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional, care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere.

Din punct de vedere psihologic și psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit în general de către indivizi, dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapați).

Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane își iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare (asigurarea intrărilor în locuințe și imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei și publicității legate de anumite bunuri și câștiguri de valoare etc.).

Cu toate acestea, în realitate măsurile de autoprotecție sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple și diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică și psihosocială:

a) consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unor acțiuni;

b) infatuarea, aroganța, exacerbarea eului, trăsături care conduc la supraestimarea imaginii de sine și a posibilităților proprii fizice și mentale; asemenea persoane, prin contrast, subevaluează pericolul și devin, adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;

c) neglijența și indiferența, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanță măsurilor de asigurare (lasă sau uită ușile deschise, bunuri expuse etc.), nu manifestă grijă în raport cu sine sau cu alții (lasă copiii nesupravegheați în totalitate);

d) credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante (cazul infractorului escroc ce promite, în schimbul unei mari sume de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare; sau, cazul fetiței care, dând crezare promisiunilor făcute de a primi lucruri de valoare, devine victima unui viol colectiv);

e) stările de izolare, frustrație și complexare ce pot fi abil exploatate de către infractori;

f) nivelul modest sau redus al capacităților psihointelectuale, care limitează foarte mult posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potențial;

g) nivelul de tulburare și dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii etc.) pot, de asemenea, să fie speculate de către infractori.

Așadar, măsurile ce se pot lua și care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale pot fi clasificate în:

a) măsuri de protecție socială;

b) măsuri de autoprotecție.

a) Măsurile de protecție socială revin în special organelor judiciare responsabile socialmente cu prevenirea infractorilor, sancționarea infracțiunilor și pedepsirea lor. Existența organelor judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecată și pedepsirea făptașilor, inhibă în mare măsură reactivitatea infracțională potențială. Acțiunile de pază, de anticipare și prevenire a infracțiunilor, ale organelor de poliție, promptitudinea și eficiența lor în descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situația specifică diferitelor infracțiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale de protecție împotriva victimizării.

Așa cum afirma Wrightsman, deținerea infractorilor deosebit de periculoși în instituțiile speciale, asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetățenilor.

b) Măsurile de autoprotecție sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, care, de fapt, sunt și trebuie să fie rodul unor influențe organizate în vederea evitării riscului victimal și al victimizării.

Examinând prevenirea, într-o accepțiune restrânsă, la identificarea și predicția victimelor potențiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să favorizeze, mai mult sau mai puțin, săvârșirea unor infracțiuni, T. Bogdan propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai importante:

– educarea moral-juridică a cetățenilor pe baza cunoașterii legilor și

a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;

- pregătirea antiinfracțională a populației pentru a cunoaște normele

de conviețuire socială, cerințele comportamentele generale de evitare a

situațiilor ori circumstanțelor în care cetățenii ar putea deveni victime ale

unor infracțiuni;

– sfătuirea și îndrumarea individuală a cetățenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată – în cazuri concret determinate – pentru a împiedica evoluția negativă a unor stări de lucruri și ajungerea lor în poziție de victime;

– identificarea din timp a unor victime potențiale – îndeosebi prin posibilitățile de cunoaștere ale organelor judiciare – și promovarea unor măsuri de protecție sau autoprotecție a acestora.

De altfel, în ceea ce privește prevenirea și evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc. Astfel, strategiile evitării, după Furstenberg (1972) sunt acțiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situațiile amenințătoare. De exemplu: evitarea introducerii străinilor în casă noaptea, ignorarea pietonilor ce încearcă să angajeze o conversație, mai ales în locurile retrase.

Tacticile de depășire a situațiilor de risc, arată Skogan și Maxfield (1981), sunt folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare, când expunerea la risc este de neevitat. De exemplu: plimbarea în compania altora și evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în anumite situații periculoase.

Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra importanței creării „spațiului de apărare” (Newmann, 1972), prin „îngreunarea atingerii țintelor” (îmbunătățirea mijloacelor de închidere și asigurare a intrărilor și ieșirilor, înălțarea gardurilor și menținerea supravegherii). Acțiunile de reducere a riscului sunt, fie

individuale, fie colective (în colaborare cu alte persoane).

Toate aceste strategii și tactici, însă, nu pot fi evaluate cu ușurință privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situațiile particulare în care ele ar putea preveni acțiunile victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil, dar care nu pot fi prompt cuatificabile.

Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale victimizării femeilor în raport cu bărbații sau a persoanelor în vârstă față de cei mai tineri. Această situație poate fi

explicată prin faptul că atât femeile și persoanele în vârstă, includ strategii de prevenire a riscului în cadrul stilului lor de viață. De exemplu: un bărbat tânăr care bea noaptea într-un local mărginaș pare ceva normal față de cazul unei femei sau a unui bătrân neînsoțit.

La fel se poate explica și situația femeilor divorțate, separate sau nemăritate care prezintă rate mult mai mari de victimizare decât femeile măritate. Acestea din urmă, grație îndatoririlor preponderent orientate către familie, precum și prezenței companiei sociale, sunt expuse mult mai puțin riscului de victimizare.

BIBLIOGRAFIE

1. Psihologie judiciară – curs universitar / Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004

2. Psihologie judiciara-victimologie – compendiu universitar / Butoi Badea Tudorel, Butoi Alexandra Ioana, Butoi T. Alexandru, Bucuresti, Editura Solaris Print, 2011

3. http://legeaz.net/spete-penal/vatamare-corporala-loviri-si-alte-42-2013

4. http://legeaz.net/spete-penal/infractiunea-de-viol-si-incest-52-2009

5. http://legeaz.net/spete-penal/viol-307-2012

6. http://legeaz.net/spete-dreptul-muncii/accident-de-munca-nerespectarea-masurilor-474-2008

7. http://legeaz.net/spete-penal/parasirea-locul-accidentului-vatamare-circulatie-614-2011

8. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa,

București, 1992.

9. Aurel Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, Editura Gamma, Iași, 1999.

10. Sophie Madoun et Gerart Lopez, ABC de la Victimologie, Pour une reconstruction definitive. Editions Granchers, 2007

11. Legea 21/27.05.2004 publicata in Monitorul Oficial nr.505 din 04.06.2004

12. S. Schafer, în volumul„Victimology. The Victime and His Criminal”,1977

13. T.Butoi – “Tratat universitar de psihologie judiciară”, Phobos Publishing House, București, 2003, pag.66, 171

14. T.Butoi și colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, București, 2004, pag.169

15. C.Gorgos – “Dicționar enciclopedic de psihiatrie”, Editura Medicală, București, 1992, vol.I, pag.731

16. S.Rădulescu, D.Banciu – “Sociologia crimei și criminalității”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1996, pag.186, idem, pag.189

17. C.Pletea – “Violența îndreptată împotriva persoanei”, Editura Paralela 45, București, 1999, pag.11

18. N.Zamfirescu – “Investigarea științifică a infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați”, Editura Național, București, 2000, pag.9

19. 1998 G.H. Gudjonsson, L.R.C. Haward, Forensic Psychology, A guide to practice,London