.viciile Si Efectele Posesiei. Caracterele Juridice ale Actiunilor Posesorii

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND POSESIA

SECȚIUNEA a I a –ISTORIC

Conceptul de posesiune s-a format în antichitate în cadrul unui proces de evoluție , în legătură cu exploatarea pământurilor statului. În epoca regalității exista un întins domeniu public „ ager publicus” , pe care statul roman îl dădea în folosință , în schimbul unei arenzi , persoanelor particulare , mai ales patricienilor. Așadar, asupra ogorului public aflat în proprietatea statului roman, exista o posesie privată în folosul cetățenilor.

O asemenea posesie nu a fost ocrotită din punct de vedere juridic la început, fiind privită ca un simplu raport de fapt , situat în afara dreptului.

Cu timpul s-a simțit nevoia ca posesiunea asupra ogorului public să fie ocrotită.

Mai întâi între posesorii ogorului public au apărut diferite neînțelegeri cu privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau, întrucât acestea nu erau statornice. În al doilea rând , păturile sărace pretindeau un drept de folosință asupra ogorului public, deoarece patricienii începuseră să subconcedeze o parte din terenurile primite de la stat clienților lor.

Statul roman putea revoca oricând folosința acordată patricienilor care, la rândul lor , puteau revoca subconcedările făcute clienților, însă, adesea, aceștia refuzau să părăsească terenurile.

Datorită acestui fapt s-a simțit necesitatea creării unui mijloc juridic, așazisul „interdicta”, prin care stăpânirea de fapt a posesorului ogorului era ocrotită, deși aceștia nu erau proprietari.

Interdictele erau măsuri de poliție administrativă, întemeiate pe puterea de comandă a magistratului, în vederea respectării unor situații de fapt, anterior dobândite .

În funcție de protecția juridică de care se bucură, de efectele pe care le producea sau de obiectul asupra căruia purta, posesia putea fi :

– possesio ad interdicta ; este posesia care se bucură de protecția juridică prin intermediul interdictelor.

possesio ad usucapionem ; are ca efect dobândirea proprietății prin uzucapiune dacă, în afara posesiunii sunt întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii.

possesio injusta ; posesia în acest caz este vicioasă cu o anumită persoană ce are ca efect ridicarea protecției posesiunii față de persoana în cauză.

possesio juris ; posesia unui drept ; dacă la început romanii au considerat că numai lucrurile corporale pot fi posedate, mai târziu, au admis că și dreptul de servitute poate fi posedat, iar mai târziu ideea posesiunii s-a generalizat.

Dreptul roman socotește posesori pe cei ale căror interese, datorită poziției lor sociale meritau a fi ocrotite.

Din această categorie făceau parte: proprietarii, creditorii gajiști, posesorii de bună credință care se credeau proprietari, cei de rea credință care au dobândit ilegal un bun străin, arendașii pe termen lung al căror drept era modelat după cel al proprietarilor.

Legea romană nu recunoștea calitatea de posesori arendașilor pe termen scurt, chiriașilor, comodatarilor, etc. și în consecință nu le ocrotea stăpânirea lor, cunoscută sub numele de detenție.

Făcând parte din păturile mai nevoiașe ale populației, aceste persoane nu erau apărate pe calea interdictelor, deoarece o asemenea ocrotire ar fi dăunat drepturilor proprietarilor.

Pretorul acordă posesorului o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor. Pentru a obține apărarea lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că posedau și că au fost tulburați în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituiau elemente îndestulătoare pentru a declanșa apărarea posesorie.

Era suficient ca posesorul să afirme că poseda, possideo, qui possideo- posed, fiindcă posed, pentru a fi ocrotit față de oricine l-ar fi stânjenit în stăpânirea respectivelor bunuri.

Jurisconsulții romani au dedus, în mod logic, că posesia nu poate avea ca obiect decât lucrurile corporale care se află în patrimoniul privat al unei persoane.

Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele incorporale nu pot fi stăpânite materialmente.

Se cere apoi ca ele să fie susceptibile de a fi obiect de proprietate privată, deoarece numai asupra lor posesorul poate exercita o stăpânire în nume propriu.

În epoca clasică mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate titularilor unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) și de uz (usus).

În epoca postclasică conceptul posesiunii se degaja în mod net; de aici denumirea de qvasiposesiune dată exercițiului acestor drepturi.

Qvasi-posesiunea este deci folosința unui drept pe care îl exercităm prin noi înșine sau prin alții în numele nostru.

Qvasi-posesiunea nu se regăsește nuci în codul Calimah și nici în codul actual, însă se înțelege că în art. 1846 C. civ. este cuprinsă și ea când se vorbește de „folosirea unui drept” care poate fi: al unei servituți, al unui drept de uzufruct, etc.

SECȚIUNEA a II a

DEFINIȚIA POSESIEI. ELEMENTE CONSTITUTIVE

Codul civil român în art. 1846 alin. 2, reproducând întocmai cuprinsul art. 228 Codul civil francez, definește posesia astfel: „ Posesia este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”.

Doctrina consideră această definiție ca inexactă și incompletă, din două motive:

– în primul rând cuvântul „deținere” nu desemnează posesia. Sensul său ne duce la ideea de detenție precară. Posesia este o noțiune total diferită față de detenție

– în al doilea rând, definind posesia ca fiind „sau folosirea unui drept”, legiuitorul a săvârșit o greșeală deoarece între posesie și existența unui drept nu există o concordanță necesară.

Astfel, de multe ori este posibil să existe o posesie, fără însă ca posesorul să aibă un drept asupra lucrului pe care-l posedă, cum ar fi posesia asupra bunurilor furate sau asupra celor găsite.

Este incompletă deoarece în formularea ei se are în vedere doar elementul material corpus al posesiei, fără să se facă referiri și la elementul psihologic, intențional, animus, constând în intenția posesorului de a se comporta ca un titular al unui drept real.

Având în vedere observațiile amintite, specialiștii au definit posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau

exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți ca proprietar sau titular al unui drept real.

Pentru a exista posesia trebuie îndeplinite cumulativ două elemente:

– elementul material – corpus

– elementul intențional – animus

Corpus implică un contract direct cu lucrul, săvârșirea diferitelor acte de folosința, ca de pildă, cultivarea unui teren, locuirea unei case, etc. dar și săvârșirea unor acte juridice ca, de exemplu, înstrăinarea lucrului.

Animus denumit și element psihologic sau intelectual, constă în intenția

posesorului de a se comporta ca un proprietar sau ca un titular al unui drept real.

Posesia nu se referă deci numai la lucruri care se află cum se spune „în mâinile noastre” ci și la drepturi care pot fi dobândite printr-o posesie prelungită.

SECȚIUNEA a III a

TEORII PRIVIND POSESIA

În privința celor două elemente ale posesiei, s-a ivit o controversă celebră între doi juriști francezi Frederic Charles de Savigny și Rudolf von Jhering.

Savigny formulează concepția subiectivă care constă în faptul că acordă întâietate elementului subiectiv asupra elementului material.

El susține că simpla putere de fapt nu este suficientă.

Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda.

Fără acest element posesia nu există, nu se poate manifesta.

Posesorul trebuie să se comporte cu lucrul în așa fel încât să dea impresia că el este adevăratul proprietar.

Corpus fără animus nu înseamnă posesie ci o stare de fapt ce se numește detenție precară sau detenție, cum este cazul chiriașului, depozitarului, creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, acesta neavând animus domini sau animus possidenti ci numai animus detinendi.

Această concepție a fost criticată de Jhering care considera că uneori în practică concepția este inaplicabilă. El mai arăta că este dificil de dovedit când o persoană are animus possidenti și când are animus detinendi.

Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului.

Jhering consacra o teorie obiectivă în care elementul corpus are întâietate asupra celui intențional.

Elementul intențional este cuprins implicit în cel material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor causae detentiones, pentru a transforma posesia în detenție.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motiv că în dreptul roman se distingea posesia de detenție. Totodată se considera posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea proprietarului pentru apărarea proprietății sale.

În ambele teorii de ajunge la concluzia că dreptul de a uzucapa nu ar putea fi acordat detentorilor precari, ei se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare.

SECȚIUNEA a IV a

POSESIA ȘI DETENȚIA PRECARĂ

Detenția precară se aseamănă cu posesia printr-un element comun; astfel, atât detentorul precar cât și posesorul exercită deopotrivă o putere fizică asupra unui lucru, fiecare având elementul corpus.

10.

În schimb detentorul precar se deosebește de posesor sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deține un lucru cu intenția de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real.

Deci detenției precare îi lipsește elementul animus domini. Detenția în comparație cu posesia nu este o stare de fapt ci o stare sau o situație juridică bine definită.

Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu convențional, legal sau judiciar – în temeiul căreia detentorul este îndreptățit să exercite puterea asupra unui lucru.

Au calitatea de detentori precari: depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăușul, creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflați sub ocrotirea lor.

Detenția precară este definită de art. 1853 C. civ. astfel: „Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari uzufructuari, etc. sau asupra unui lucru comun în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”.

Așadar specificul detenției precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială exercitându-se pentru altul, nu pentru sine.

SECȚIUNEA a V a

DOBÂNDIREA, PIERDEREA, DOVADA POSESIEI

Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite cele două elemente ale sale. Existența stăpânirii materiale, fără elementul subiectiv,afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului.

Jhering consacra o teorie obiectivă în care elementul corpus are întâietate asupra celui intențional.

Elementul intențional este cuprins implicit în cel material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor causae detentiones, pentru a transforma posesia în detenție.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motiv că în dreptul roman se distingea posesia de detenție. Totodată se considera posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea proprietarului pentru apărarea proprietății sale.

În ambele teorii de ajunge la concluzia că dreptul de a uzucapa nu ar putea fi acordat detentorilor precari, ei se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare.

SECȚIUNEA a IV a

POSESIA ȘI DETENȚIA PRECARĂ

Detenția precară se aseamănă cu posesia printr-un element comun; astfel, atât detentorul precar cât și posesorul exercită deopotrivă o putere fizică asupra unui lucru, fiecare având elementul corpus.

10.

În schimb detentorul precar se deosebește de posesor sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deține un lucru cu intenția de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real.

Deci detenției precare îi lipsește elementul animus domini. Detenția în comparație cu posesia nu este o stare de fapt ci o stare sau o situație juridică bine definită.

Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu convențional, legal sau judiciar – în temeiul căreia detentorul este îndreptățit să exercite puterea asupra unui lucru.

Au calitatea de detentori precari: depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăușul, creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflați sub ocrotirea lor.

Detenția precară este definită de art. 1853 C. civ. astfel: „Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari uzufructuari, etc. sau asupra unui lucru comun în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”.

Așadar specificul detenției precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială exercitându-se pentru altul, nu pentru sine.

SECȚIUNEA a V a

DOBÂNDIREA, PIERDEREA, DOVADA POSESIEI

Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite cele două elemente ale sale. Existența stăpânirii materiale, fără elementul subiectiv, nu este suficientă pentru dobândirea posesiei, astfel nu se consideră posesor cel căruia i se pune un obiect în mână, în timpul somnului.

La fel și în cazul în care există doar elementul subiectiv, simpla voință de a poseda nefiind suficientă pentru a duce la dobândirea posesiei. S-a pus problema dacă cele două elemente trebuie să fie exercitate de aceeași persoană.

În ceea ce privește elementul intențional, el trebuie să fie în persoana celui ce pretinde că posedă. Elementul intențional nu poate fi exercitat prin altcineva, singura excepție fiind în cazul persoanelor lipsite de capacitate când elementul intențional se exercită prin reprezentanții legali ai acestora.

Nu la fel este cazul în ceea ce privește elementul material; el poate fi exercitat atât de către posesor cât și de către un reprezentant al său. Astfel este situația posesorului care a închiriat lucrul sau, acesta exercitându-și puterea materială prin intermediul chiriașului.

La fel și cazul posesorului care depozitează lucrul său mobil, puterea materială exercitându-se prin intermediul depozitarului.

*

* *

Posesia poate fi pierdută după cum urmează:

prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei;

prin pierderea puterii materiale;

prin pierderea elementului intențional.

Ambele elemente se pierd în același timp în caz de înstrăinare și predare a bunului său dacă posesorul abandonează lucrul.

Pierderea posesiei, datorată pierderii elementului material se realizează atunci când o terță persoană ia lucrul în stăpânire fără voia posesorului, sau când acesta pierde lucrul. În aceste cazuri se păstrează elementul intențional, dar acesta nu este suficient pentru păstrarea posesiunii. Aici nu trebuie să se facă confuzia între pierderea puterii materiale și exercitarea acestei puteri prin altul.

Când un terț deposedează pe posesor fără voia acestuia, posesorul pierde posesiunea, dar el nu o va pierde dacă spre exemplu închiriază de bună voie lucrul, deoarece în acest caz el posedă prin chiriaș.

Se observă că în principiu posesorul păstrează corpus prin simplu motiv că păstrează posesiunea, posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materială, adică prin faptul că lucrul rămâne la dispoziția sa, chiar dacă posesorul încetează să exercite de fapt acte materiale asupra lucrului.

Pierderea posesiunii prin pierderea elementului intențional este rară, fiindcă în practică este puțin frecvent ca o persoană să continue a deține materialmente un lucru fără a mai avea intenția de a-l poseda.

Se întâlnește o astfel de ipoteză în cazul în care o persoană înstrăinează lucrul sau însă continuă a-l mai păstra câtva timp pentru cumpărător.

În acest caz adevăratul posesor este cumpărătorul iar vânzătorul, care deține lucrul, îl posedă pentru altul adică pentru cumpărător, deci deși vânzătorul continuă a păstra puterea materială asupra lucrului, el a pierdut posesiunea prin faptul că a încetat să mai aibă voința de a poseda în folosul său.

A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloace de probă, deci și martori și prezumții. Elementul animus este cel mai greu de dovedit, de aceea au fost instituite două prezumții legale, care se completează reciproc.

Art. 1854 C. civ. se referă la prezumția de neprecaritate, potrivit căreia, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a început a poseda pentru altul.

Art. 1855 C. civ. instituie prezumția de neintervertirea de titlu. Potrivit acestui articol, ori de câte ori o persoană a început a deține un lucru nu ca posesor, ci ca detentor precar, până ce se va face dovada contrarie.

SECȚIUNEA a VI a

CALITĂȚILE POSESIEI

Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente esențiale animus și corpus mai trebuie să aibă și câteva calități.

În acest sens, art. 1847 C. civ. prevede:

„Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”.

Textul deși se referă numai la calitățile cerute pentru uzucapiune, în realitate se referă la calitățile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.

Instanța supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească celelalte condiții prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă și condiția ca proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ

Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de timp, destul de scurte, în mod regulat, ținând seama de natura lucrului.

Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se întrerup temporar, posesorul își păstrează elementul intențional.

Legea nu cere o întrebuințare conștientă a lucrului, minut cu minut și fără nici un interval, deoarece o astfel de întrebuințare ar fi de cele mai multe ori imposibilă.

Continuitatea ca și intermitența anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanței de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic insurmentabil mai presus de voința posesorului, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire, posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei pășuni, ploile torențiale și inundațiile pot constitui obstacole fizice.

Dacă posesia se exercită de către un terț, actele repetate în mod regulat sunt de natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acțiune posesorie sau în revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea terțului.

B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ

Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii: uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea uzucapiunii.

Între continuitate și întrerupere există deosebiri:

continuitatea este opera posesorului însuși. Acesta prin fapta proprie și în detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat.

întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Așadar, intervalele mai mult sau mai puțin scurte în stăpânirea lucrului duc la discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta se pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei.

Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al acesteia.

POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ

Prin posesie publică înțelegem acea posesie care este exercitată în văzul tuturor și este cunoscută de toți cei care au vrut să știe sau să vadă.

Această idee este exprimată de art. 1852 C. civ. , care nu are corespondent în codul francez.

Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.

Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în niște condiții care nu o fac cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se exercită este în măsură de a lua la cunoștință despre această posesie.

POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ

Prin posesie netulburată înțelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau păstrată prin acte de violență în contra ori în partea adversarului, așa cum reiese din conținutul art. 1851 C. civ.

Așadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violență, adică a uzat de căi violente sau numai de amenințări (violență morală) împotriva celui care poseda sau deținea lucrul mai înainte.

Posesia este viciată și atunci când actele de violență sunt exercitate de o altă persoană decât aceea căreia îi profita situația.

POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR

Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text) înseamnă că nu mai suntem în prezența unei posesii utile în sensul că acesteia îi lipsește elementul animus domini și ca atare suntem în prezența unei simple detenții. Precaritatea echivalează cu absența posesiei, deoarece cel ce deține lucrul nu are intenția de a se comporta ca un proprietar.

POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ

Codul nostru civil nu menționează calitatea neechivocă în art. 1848, față de codul civil francez care în art.2229 precizează și caracterul neechivoc al posesiei.

Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate ști nici că există nici că nu există elementul animus. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în general, la problema de a ști dacă actele invocate apar sau nu ca un exercițiu manifest al unui drept.

*

* *

Așadar dintre condițiile enumerate în art. 1847 C. civ. numai trei sunt condiții propriu-zise, și anume:

posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau cu intermitente normale (art. 1848 C. civ.)

posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin acte de violență comise de posesori (art. 1851 c. civ.)

posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor.

În ceea ce privește neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a prescripției extinctive și achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu, deoarece duce la pierderea posesiei, iar în ceea ce privește a cincea condiție enumerată în art. 1847 C. civ. și anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar” adică posesorul posedă pentru sine, pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i lipsească un element constitutiv, ceea ce ar însemna mai mult decât un viciu.

CAPITOLUL II

VICIILE POSESIEI

SECȚIUNEA a I a – DISCONTINUITATEA

Posesia este discontinuă atunci când pentru o durată de timp mai mult sau mai puțin lungă posesorul a încetat de a mai deține lucrul sau de a exercita dreptul.

Potrivit art. 1848 C. civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitente anormale”. Rezultă că posesorul nu trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă și deci și utilă. O asemenea folosire ar fi absurdă și totodată imposibilă, posesorul neputând face în fiecare zi acte de folosință asupra tuturor lucrurilor sale. Este suficient ca posesorul să-și exercite posesia potrivit naturii bunului care formează obiectul posesiei, adică continuitatea nu exclude intermitentele anormale.

Astfel, dacă o persoană este posesoarea unui teren de pășunat situat pe un munte, unde în fiecare vară își trimite vitele iar pe timpul iernii nu a putut face acte de folosință, posesia sa nu a fost viciată de discontinuitate, ea exercitându-se la momentul oportun așa cum în mod normal s-ar fi folosit de acest teren proprietarul însuși.

O posesie discontinuă nu este o posesie întreruptă.

Posesia întreruptă este o posesie care a încetat definitiv de a mai exista pentru titularul ei. Acest lucru se întâmplă atunci când exercițiul ei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an ( art. 1864 C. civ. ).

Dacă întreruperea durează mai puțin de un an, posesia nu este suprimată, ci numai atinsă de viciul discontinuității. De aceea, în cuprinsul art. 1847 C. civ. când se cere ca posesia să fie continuă și întreruptă, nu este sub nici o formă un pleonasm.

Între continuitate și neîntrerupere există deosebiri:

continuitatea este opera posesorului însuși. Acesta, în detrimentul său și prin fapta proprie poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat;

întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Art. 1850 C. civ. instituie o prezumție de continuitate și neîntrerupere a posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie.

Deci, dovada necontinuității este în sarcina celui ce pretinde că posesorul n-a posedat în mod continuu.

Caracterele viciului discontinuității:

este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă sau să anihileze efectele posesiei (art. 1862 C. civ.).

este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică ea durează până când actele de stăpânire devin regulate și normale.

se aplică, de regulă, în cazul posesiunii bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credință valorează titlu de proprietate.

SECȚIUNEA a II a

CLANDESTINITATEA

Art. 1847 C. Civ. prevede că posesia trebuie să fie publică, adică să nu fie clandestină. O asemenea calitate lipsește atunci când posesiunea se exercită pe ascuns, adică nu în văzul tuturor, cum se exercită orice drept, de unde și denumirea de posesie clandestină, de posesie exercitată pe ascuns în așa fel ca ea să nu atragă atenția celor ce ar avea interes să o cunoască.

Posesiunea ce are ca obiect lucruri mișcătoare poate fi ușor clandestină, adică exercitată pe ascuns, deoarece mobilele prin natura lor sunt susceptibile de acte de posesiune ascunsă. În schimb, imobilele prin natura lor sunt mai greu susceptibile de a fi folosite sau deținute pe ascuns și deci acestea pot fi rar lovite de viciu clandestinității .

Un exemplu de posesie clandestină exercitată asupra unui lucru nemișcător ar putea fi acela al unui explorator de cărbuni, care într-un sistem legislativ în care proprietatea subsolului aparținea proprietarului suprafeței, (sistemul legislativ al țării noastre până în anul 1923), s-ar întinde prin galeriile săpate de el într-un subsol carbonifer și ar exploata prin aceste galerii subterane, subsolul unui teren vecin, ce nu i-a fost concesionat niciodată și care aparține altei persoane.

Se poate întâmpla ca o posesie, care este la început clandestină, să devină ulterior publică; la fel și invers, o posesie publică la origine să devină ulterior clandestină. Față de aceste situații s-a stabilit ca regulă faptul că publicitatea trebuie să existe pe toată durata posesiei. Ca urmare aceasta devine sau încetează de a fi o posesie utilă dacă ea devine sau încetează de a fi publică.

În materie imobiliară cazurile de schimbare a calității de posesie publică sunt rare. Se dă ca exemplu uzurparea treptată și aproape imperceptibilă a posesiei asupra unui teren vecin prin ocuparea în fiecare an a unei fâșii înguste și cultivarea acesteia. S-a stabilit că o astfel de posesie nu devine clandestină motivându-se că proprietarul, victimă a uzurpărilor treptate, este în culpă fiindcă datorită propriei sale neglijențe nu a observat la timp uzurpările care erau vizibile pentru el.

În consecință, faptul de a cultiva o fâșie de teren, oricât de îngustă ar fi ea, din proprietatea vecinului constituie un fapt de posesie publică și deci este o posesie utilă.

Clandestinitatea este un viciu temporar, îndată ce posesia devine publică, ea încetează de a mai fi viciată și începe să producă efecte juridice.

Clandestinitatea este un viciu relativ, ea nu se consideră viciată decât față de persoana căreia posesorul i-a ascuns posesia sa, aceasta fiind singura persoană care poate invoca în contra posesorului viciului clandestinității.

SECȚIUNEA a III a

VIOLENȚA

Potrivit art. 1847 C. civ. posesia trebuie să fie netulburată sau pașnică.

În art. 1851 C. civ. se prevede că: „Posesia este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violență în contră sau din partea adversarului”.

Din cuprinsul textului rezultă că posesiunea este viciată nu numai atunci când a început sub auspiciile unui act de violență, ci și arunci când, în timpul exercițiului ei a fost tulburată printr-un act de violență săvârșit în contra sau din partea adversarului actualului posesor.

Posesia este viciată, prevede art. 1851 C. civ., nu numai atunci când este vorba de o violență activă, adică acea violență care începe sau este menținută prin mijloace violente din partea posesorului, cât și în caz de violență pasivă, adică arunci când adversarul posesorului întrebuințează mijloace violente împotriva acestuia. Prin aceasta, codul nostru civil marchează o deosebire esențială atât față de dreptul roman cât și față de dreptul francez.

În dreptul roman, violența nu era luată în considerare, adică nu vicia posesia decât dacă se manifesta la început, initium possesionis . Dacă actul de violență se manifesta ulterior după intrarea in posesie, aceasta nu avea nici o importanță.

Era suficient ca la data începerii ei, să nu fi existat violență, adică posesiunea să fi început în mod pașnic, liniștit. Dacă ulterior ea nu se putea menține decât prin acte de violență din partea posesorului, aceasta nu schimba cu nimic situația, el având dreptul să se apere cu aceleași acte de violență pe care le săvârșește cel ce-l atacă, fiind considerat că se află în legitimă apărare.

Codul francez nu8 are un text asemănător cu art. 1851 C. civ. român.

Doctrina și jurisprudența franceză, după unele ezitări au lărgit sfera de aplicațiune a noțiunii de violență, luând-o în considerare nu numai atunci când s-a manifestat în momentul începerii, dar și atunci când ea a apărut în timpul exercitării posesiunii. Cu toate acestea, spre deosebire de codul nostru, nu se ia în considerare decât violența activă, nu și cea pasivă, adică, posesiunea este viciată atunci când posesorul a recurs la un act de violență activă pentru a se menține în posesiune, dar nu exercită nici o influență asupra posesiunii, actele de violență pasivă, adică actele de violență săvârșite de un terț. Acest punct de vedere este împărtășit și de doctrina romană, considerând afirmația legiuitorului din sfârșitul textului art. 1851 C. civ. drept eronată.

Astfel, dispoziția art. 1851 C. civ. nu se poate aplica ad literam, pentru că dacă s-ar aplica astfel, ar însemna să facem pe posesor răspunzător de niște acte sau fapte ce nu au fost săvârșite de el, ceea ce nu este nici logic și nici juridic, deoarece, oricând s-ar găsi cineva care să aibă interes să distrugă o posesie oarecare.

Acel cineva nu ar avea decât să pornească o serie de violențe împotriva posesorului, pentru ca posesiunea să-și piardă caracterul ei pașnic și să devină o posesie viciată.

Violența viciază posesia și atunci când ea este exercitată de o altă persoană decât acea căreia îi profită posesia. Așa se întâmplă atunci când violența este exercitată printr-un mandatar sau de către un reprezentant.

Faptul că cineva a obținut prin violență titlul de proprietate, în virtutea căruia se pune în mod pașnic în posesie nu constituie o posesie viciată în înțelesul art. 1851 C. civ.

Nu este deci suficient a afirma că titlul de dobândire este lovit de nulitate datorită violenței, fiindcă titlul de proprietate este cu totul altceva decât posesia. Anularea titlului pentru violență constituie obiectul unei acțiuni petitorii, străină de sfera problemei posesiei.

Posesorul adevărat va putea să-și apere cu succes posesia, printr-o acțiune posesorie, dacă această posesie îndeplinește condițiile legale caracteristice unei posesii juridice, independent de viciul translativ al posesiei.

Posesia în cazul titlului de proprietate viciat datorită violenței, este considerată pașnică și netulburată prin ea însăși și poate conduce la prescripția achizitivă dacă cel interesat nu a întrerupt posesia prin atacarea titlului.

Caracterele viciului violenței sunt următoarele:

este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violența, posesia utilă reîncepe. În practică, această caracteristică are drept rezultat că nu se va opune decât rareori posesorului, viciul violenței. Aceasta se întâmplă deoarece nu se pot opune posesorului actele sale de violență decât în timpul cât sunt exercitate, îndată ce ele încetează, posesiunea încetează de a mai fi viciată.

este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părțile între care a intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violența. Față de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenței. Posesorul care a expulzat prin forță pe un alt posesor, are o posesie viciată față de acesta, dar, față de alții, posesia sa este valabilă, el putând invoca uzucapiunea dacă are durata necesară; de asemenea poate face uz și de acțiunile posesorii față de alte persoane fără ca acesta să-i poată opune viciul violenței, care nu există decât față de primul posesor expulzat de el.

viciul poate exista atât în privința posesiei bunurilor mobile cât și în privința bunurilor imobile.

SECȚIUNEA a IV a

ECHIVOCUL

În codul civil francez, la art. 2229 se precizează caracterul neechivoc al posesiei.

Marcade spunea: „legea franceză cere fără nici un folos ca posesiunea să nu fie echivocă, căci acest ultim caracter de a nu fi echivocă, în loc să fie o nouă calitate, nu este decât confirmarea și perfecționarea altor calități care se cer posesiunii.

Posesiunea neechivocă este aceea a cărei continuitate, publicitate sunt calități manifeste și nu au nimic îndoielnic”.

Însușindu-și opinia lui Marcade, legiuitorul nostru a suprimat din art. 2229 al codului civil francez dispozițiunea potrivit căreia pentru a fi utilă și a produce efecte, posesiunea trebuie să fie echivocă.

De-a lungul timpului această teză a lui Marcade a fost susținută de mulți specialiști.

O altă teză a majorității autorilor consideră că echivocul este un viciu special care lovește mai ales elementul animus.

Se consideră că viciul de echivoc va fi scos în evidență cu ușurință dacă vom încerca să cercetăm sensul ce trebuie să-l atribuim prezumției cuprinsă în art.1854 C. civ. rom.

Este vorba de a vedea înainte de toate cu ce animus sibi habendi, după cum la fel de bine, se poate ca, printr-un act juridic, el să fi recunoscut că dreptul aparține altei persoane, adică să existe un titlu care să prezume precaritatea persoanei.

Omisiunea acestei calități este regretabilă, deoarece sunt situații intermediare când, fără a se face dovada precisă, prin proba scrisă a precarității, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanțe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existența unui just titlu translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului.

Totuși, necesitatea existenței acestei calități a fost evidențiată și subliniată în practica instanței supreme.

Cu alte cuvinte posesia este echivocă atunci când nu se poate cunoaște dacă ea este exercitată în nume propriu sau pentru altul.

În asemenea cazuri avem spre exemplu: cazul personalului de serviciu care locuiește împreună cu stăpânul și care, profitând de încrederea acestuia, săvârșește acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului stăpânului; cazul concubinei care locuiește împreună cu concubinul ei și bucurându-se de încrederea lui săvârșește de asemenea acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrurilor acestuia.

În cazuri de asemenea natură, atâta timp cât nu se face dovada nici a unui titlu translativ de proprietate, ca de pildă vânzare, donație, etc. care să presupună intenția de a poseda și nici a unui contract de locațiune , de depozit sau de comodat care să excludă o asemenea intenție, împrejurarea de fapt, că cel ce săvârșește acte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, locuiește împreună cu fostul posesor al lucrului sau trăiește în concubinaj cu el, sunt de natură să arunce îndoiala asupra intențiunii celor două elemente ale posesiunii și să creeze un echivoc asupra naturii sau semnificației juridice a acestor acte sau fapte.

În asemenea cazuri intermediare existența echivocului ca viciu de posesiune este nu numai folositoare, ci necesară pentru că numai cu ajutorul lui, fostul posesor al lucrului poate dărâma prezumția înscrisă în art. 1854 C. civ. și înlătură efectele juridice ale posesiunii ce i se opune.

Echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârșesc acte de stăpânire asupra unui bun deoarece nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctă.

S-a decis în cazul coproprietății, că actele de posesie exercitate de un coproprietar au un caracter echivoc, deoarece există îndoiala dacă posesorul a săvârșit aceste acte în virtutea dreptului său parțial de proprietate sau în calitate de posesor exclusiv al bunului.

În cazul moștenirii, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în devălmășie unii cu ceilalți, motiv pentru care posesia lor având caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Legiuitorul român nu numai că a omis menționarea echivocului ca viciu al posesiei în art. 1847 C. civ., dar chiar mai mult în art.1853 C civ care tratează despre precaritate vorbește despre „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, etc., sau asupra unui lucru comun în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”, ceea ce denotă că legiuitorul nostru a asimilat echivocul cu precaritatea, fiindcă exercițiul unor asemenea acte de stăpânire asupra unui bun indiviz constituie exemplul cel mai cunoscut al viciului de echivoc.

Codul civil român din 6 septembrie 1940, introducea echivocul printre viciile de posesie, considerându-l ca un viciu absolut ce putea fi invocat de către oricine ar fi avut vreun interes.

În prezent literatura noastră juridică critică eliminarea calității de neechivoc dintre calitățile posesiei și asimilarea echivocului cu precaritatea, cu motivarea că echivocul este un viciu distinct de celelalte vicii ale posesiei, având un rol și reguli proprii diferite.

Unii autori consideră că echivocul este util, de lege ferenda, ca viciu distinct al posesiei, cum este reglementat în alte legislații.

Caracteristici ale viciului de echivoc:

viciul de echivoc în măsura în care se referă la elementul material al posesiei, adică corpus, constituie un viciu absolut, iar în cazul care urmează elementul psihologic constituie un viciu relativ;

echivocul reprezintă un viciu temporar, deoarece posesia devine utilă în momentul în care există convingerea că posesorul întrunește ambele elemente.

SECȚIUNEA a V a

PRECARITATEA

Din cuprinsul textelor art. 1847 și mai cu seamă 1853 C. civ. rezultă că prin precaritate se înțelege săvârșirea de diferite acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrurilor nu pentru sine, adică animo domini, animo remsibi habendi sau animo possidendi ci pentru altul, adică animo alieni sau animo detinendi și în al doilea rând mai rezultă că atunci când se constată asemenea acte sau fapte, posesiunea nu produce efecte juridice, adică nu este utilă, ci viciată.

Precaritatea din dreptul modern nu trebuie confundată cu precarium din dreptul modern.

Prin precarium în dreptul roman se înțelegea un contract prin care o persoană ceda alteia folosința deplină a unui bun ce-i aparține.

În această calitate, spre deosebire de precariștii din dreptul modern care nu sunt posesori ci simpli detentori, precariștii dreptului roman erau considerați și apărați ca adevărați posesori față de toată lumea, cu excepția persoanelor de la care dețineau dreptul lor și care puteau să le revoce folosința cedată prin contract.

Precaritatea în dreptul modern constituie însă mai mult decât un viciu de posesiune, cum pare a fi considerată în sistemul codului nostru civil, și anume constituie negația însăși a ideii de posesiune, pentru că o posesie nu se poate concepe fără elementul intențional animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidendi și care constă în intenția de a săvârși asupra unui lucru, diferite acte sau fapte materiale de folosință sau de putere pentru sine, iar nu pentru altul.

Cu alte cuvinte, putem spune că precaritatea este deținerea unui lucru fără animus possidendi ci numai cu animus detinendi, detentorul posedând pentru altul, deci nu sub nume de proprietar.

Clasificarea posesorilor precari poate fi făcută după mai multe criterii:

După natura titlului putem avea:

titlul convențional, ca de exemplu locatarul, depozitarul, cărăușul, uzufructuarul;

titlul judiciar, cum este cazul executorilor testamentari.

După existența ori inexistența unui drept real cu excepția dreptului de proprietate:

deținerea bunului ce are la bază existența unui drept real altul decât dreptul de proprietate. Aici ne găsim în situația unor posesori precari cum ar fi: uzufructuarul, superficiarul, posesorul unei servituți sau uzuarul și titularul unui drept de abitație;

deținerea bunului ce nu are la bază, existența unui drept real ci deținerea unui lucru în baza unei convenții.

Ne aflăm în situația locatarilor, comodatarilor.

După codul nostru civil persoanele care posedă lucruri cu titlu precar pot fi numeroase. Astfel pot fi în această situație: chiriașii, arendașii, depozitarii, comodatarii, uzufructuarii, creditorii gajiști și în general orice persoană care deține pentru altul, un lucru sau un drept aparținând altuia, în virtutea unui contract încheiat cu proprietarul lucrului ori cu titularul dreptului, în virtutea unei dispozițiuni de lege sau al unei hotărâri judecătorești și cu obligația de a-l restitui.

Uzufructuarul și ceilalți titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt detentori precari față de proprietarul lucrului, dar față de terți sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au, altul decât proprietatea, de exemplu posesia uzufructului ori posesia servituții.

Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are la îndemână acțiunile posesorii contra proprietarului și terților.

Prin urmare, față de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar pentru posesia proprietății depline a lucrului deoarece posesia proprietății depline a lucrului o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului chiar față de proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai proprietatea.

Precaritatea, considerată ca viciu absolut, adică proprietatea există față de toată lumea, deci nu produce efecte față de nici o persoană.

Astfel, chiriașul unui imobil de la posesorul neproprietar este detentor precar și față de posesorul neproprietar și față de adevăratul proprietar al imobilului.

Subliniind exercitarea numai a stăpânirii în fapt a lucrului de către detentorul precar, practica judecătorească vorbește uneori de posesie precară.

Astfel, într-o decizie se arată că chiriașul, exercitând o posesie precară, nu poate dobândi, prin uzucapiune, proprietatea cât timp el execută posesia ca locatar și nu ca proprietar.

Precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un caz de intervertire a precarității, oricât ar dura asupra unui lucru, nu poate avea ca efect dobândirea proprietății prin prescripție achizitivă.

Obligația detentorului de a restitui lucrul pe care-l deține, se transmite și succesorilor săi, chiar dacă nu cunosc existența obligației de restituire.

Cu toate acestea, precaritatea nu se transmite succesorilor cu titlu particular, aceștia deținând lucrul nu în temeiul titlului întemeiat pe precaritate, pe care îl avea cel de la care a obținut titlul, ci în baza titlului prin care precaristul i-a transmis dreptul de proprietate.

SECȚINEA a VI a

INTERVETIREA PRECARITĂȚII

Precaritatea se poate transforma în posesie, în acest caz avem de-a face cu intervertirea precarității.

Aceasta nu poate avea loc prin simpla voință a detentorului precar (art. 1857 C. civ.). nu este suficient ca detentorul să schimbe intenția și calitatea voinței interne și să dorească să posede la un moment dat cu titlu de proprietate, pentru că precaritatea inițială a titlului să fie ștearsă.

Dacă o simplă schimbare a voinței interne a posesorului ar fi suficientă, proba intervertirii titlului ar fi prea dificilă și uneori imposibilă, căci pentru a stabili o asemenea schimbare de voință, fenomen psihologic intern, ar fi nevoie de cercetări de ordin psihologic prea greu și prea aleatoriu.

Intervertirea precarității are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 1858 C. civ.):

Când deținătorul lucrului primește de bună credință, de la un terț, un titlu translativ de proprietate, în privința lucrului deținut.

Spre exemplu, un chiriaș la moartea proprietarului cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoare a defunctului și deci proprietara actuală a imobilului.

Din momentul cumpărării, fostul chiriaș încetează de a mai fi detentor precar și devine posesor propriu-zis, putând de acum înainte să opună efectele posesiei sale chiar adevăratului proprietar, deoarece el nu mai posedă pe baza contractului de închiriere, ci pe baza actului de cumpărare care este un titlu translativ de proprietate.

Intervertirea are loc numai dacă deținătorul este de bună credință, adică să creadă că titlul este valabil, astfel ca în exemplul dat mai sus, chiriașul să creadă că a cumpărat de la adevăratul proprietar actual al imobilului.

Buna credință se prezumă, bona fides prezumir și acel ce pretinde că posesorul este de rea credință trebuie să facă dovada afirmației sale.

Se consideră că buna credință nu se poate prezuma decât dacă schimbarea titlului este însoțită de o schimbare în actele deținătorului, astfel în exemplul de mai sus chiriașul trebuie să înceteze a mai plăti chiria.

În caz contrar, adică chiriașul continuă să plătească chirie, posesia are un caracter echivoc, buna credință fiind îndoielnică și nu se poate ști cu ce titlu posedă deținătorul.

În acest caz, deși legea nu prevede un asemenea caz, se consideră că intervertirea nu poare avea loc.

Când detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său.

În acest caz, detentorul manifestă prin acte exterioare de posesiune și de opunere la dreptul autorului său, pretenția sa de a poseda cu titlu de proprietate.

Nu este suficient ca detentorul să nege pur și simplu dreptul autorului său, adică să se mărginească a spune că nu recunoaște acest drept. El trebuie să manifeste dorința sa de a poseda în contra voinței autorului sau prin acte reale, acte de rezistență, adică acte prin care să se provoace un conflict între el și relativul proprietar la chestiunea proprietății.

Conflictul poate fi judiciar dar și extrajudiciar, de exemplu detentorul face o notificare proprietarului că nu-i va mai plăti chiria sau detentorul se opune cu forța la reluarea lucrului.

În acest al doilea caz de intervertire a precarității, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul caz, printr-un titlu translativ, ci este pur și simplu distrus fără a fi înlocuit, așa că posesorul va poseda pe viitor fără titlu.

În acest caz ceea ce provoacă intervertirea este voința detentorului.

Art. 1857 C. civ. , prevede că posesorul care nu posedă sub nume de proprietar, nu poate schimba el însuși, fie singur, fie prin alte persoane interpuse calitatea unei astfel de posesii.

La prima vedere avem de-a face cu o contradicție, dar care este doar aparentă, deoarece art. 1857 C. civ. are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinței interne a deținătorului și aceasta pentru că ar fi greu de dovedit, pe când art. 1858 pct. 2 C. civ. admite intervertirea titlului când schimbarea de voință este evidentă și neîndoielnică, manifestată prin acte și fapte fără echivoc și care pot fi dovedite ușor.

Instanța supremă a relevat un caz de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 C. civ. în situația locatarului unui imobil care socotind că are motive temeinice să se considere proprietar al bunului, refuză să mai plătească chiria locatarului său, căruia îi notifică hotărârea sa și că se consideră proprietar al imobilului.

Instanța supremă a decis că intervertirea titlului de posesie a proprietarului (deci nu a titlului de detenție), poate rezulta din orice act de administrare ori de dispoziție, precum închirierea unui imobil ori repararea sau ridicarea unei construcții în numele său personal, prin care se învederează neîndoielnic intenția sa de a poseda numai pentru sine, cu excluderea celorlalți proprietari.

Dobândirea dreptului de proprietate în asemenea cazuri se poate realiza prin uzucapiunea de 30 ani.

Instanța supremă a subliniat faptul că este de principiu că proprietatea nu se stinge prin neuz și că proprietarul nu-și pierde dreptul său numai prin faptul că nu-l exercită.

Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, el nu este decăzut din dreptul de a-și revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 ani fără să-l exercite.

Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripția extinctivă, el poate pierde totuși proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune (art. 1890 C. civ.).

Pentru ca să opereze uzucapiunea trebuie îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1846 C. civ. și respectiv, art. 1847 c. civ., nefiind posibila dobândirea uzucapiunii în alte condiții, chiar dacă folosința asupra bunului s-a exercitat o perioadă mai mare de 30 ani, de către un posesor precar.

Posesia precară se transformă însă în posesie utilă când cu privire la obiectele închiriate, locatarul neagă prin acte de rezistență opuse reclamantului dreptul de proprietate al acestuia, pretinzând că el este proprietar și reușește să facă o asemenea dovadă în condițiile legii (art.1858 C. civ.). faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.

Când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către deținătorul precar, unei persoane de bună credință.

Astfel un chiriaș al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane care este de bună credință, adică îl crede că este proprietar. Acesta din urmă va avea posesiunea propriu-zisă a imobilului și va putea uzucapa împotriva adevăratului proprietar. După cum se vede se cere o singură condiție, și anume, ca dobânditorul să fie de bună credință, adică să ignoreze precaritatea posesiunii autorului său.

Din exemplul de mai sus vedem că obligația de restituire pe care o are detentorul precar, către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de bună credință.

Când transmiterea posesiuni din partea deținătorului la altul, se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună credință.

Legiuitorul român a introdus, spre deosebire de cel francez, al patrulea caz de intervertire a titlului precar și anume, transmiterea lucrului cu titlu universal.

După art.1858 pct.4. C. civ., când lucrul deținut cu titlu precar este transmis cu titlu universal unei persoane de bună credință, acestea din urmă are posesia utilă a lucrului.

Această dispoziție este contrară tuturor principiilor ce guvernează transmisiunea cu titlu universal în dreptul nostru modern. Ea nu se regăsește nici în dreptul roman, nici în Codul Calimah, nici în dreptul francez și nici chiar în tezele lui Marcade, pe care legiuitorul l-a luat drept călăuză în această materie.

În materie de succesiune cu titlu universal, succesorul este ținut de toate obligațiile autorului său, această transmisiune de obligații distingând pe succesorul universal de cel particular.

Conform acestui principiu fundamental, acela care dobândește cu titlu universal un lucru pe care autorul său îl deținea în mod precar, ar trebui să succedă și la obligația de restituire a lucrului pe care o avea autorul lui; în consecința, succesorul n-ar putea să posede și el decât cu titlu precar.

Nesocotind acest principiu, legiuitorul a considerat că succesorul nu este ținut de obligația de restituire a autorului său și poate schimba detențiunea precară a acestuia în posesie utilă.

Legea cere o singură condiție, ca succesorul să fie de bună credință, adică să ignoreze precaritatea titlului autorului său.

Astfel, în codul nostru civil, succesorii cu titlu universal au fost asimilați cu cei particulari, relativ la intervertirea titlului posesiunii.

În sistemul legii noastre, viciul precarității nu se transmite niciodată succesorilor de bună credință, fie ei achizitori sau succesori cu titlu particular, fie ei succesorii cu titlu universal.

Art. 1859 C. civ., a prescris în mod expres această consecință, arătând că în toate cazurile în care posesiunea unui lucru se transmite, fiecare posesor începe o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod particular sau universal, cu titlu oneros sau cu titlu particular.

În ultimele două cazuri (art. 1858 pct.3,4 C. civ. ), nu este vorba de o intervertire propriu-zisă a precarității, ci o încetare a precarității prin transmisiunea lucrului de la o persoană la alta.

Este o schimbare a caracterului posesiunii prin schimbarea persoanei posesorului.

Într-un limbaj juridic strict, trebuie să rezervăm numele de intervertire de titlu numai schimbări caracterului posesiunii în mâinile aceleiași persoane, cum este cazul primelor două moduri de intervertire, în care persoana posesorului rămâne aceiași.

E)La cele patru cazuri prevăzute expres de codul civil, practica judecătorească a adăugat și intervertirea în fapt a posesiei, când detentorul precar înțelege să transforme în fapt această detenție în posesie utilă.

Este cazul unui moștenitor care, stăpânind un bun succesoral aflat în indiviziune, deci în coproprietate, printr-o manifestare exterioară a sa, demonstrează

că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei.

CAPITOLUL III

EFECTELE POSESIEI

SECȚIUNEA I

IMPORTANȚĂ . CLASIFICARE

Deși constituie o stare de fapt, posesia generează potrivit legii civile, importante efecte juridice.

Importanța acestor efecte juridice este în funcție fie de caracterul posesiei, de bună sau de rea credință, fie de natura bunului asupra căruia se exercită, bun mobil sau imobil.

Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile și imobile, de exemplu, prezumția de proprietate iar altele privesc numai bunurile imobile de exemplu acțiunile posesorii și perceperea fructelor.

Efecte generale

Aceste efecte se produc indiferent dacă posesorul poseda cu drept ori fără drept, chiar dacă posesorul este de bună sau de rea credință. Efectele generale sunt:

posesia creează prezumția de proprietate

posesia este apărată prin acțiunile posesorii

posesorul dobândește proprietatea prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.

Efecte particulare

Posesia produce aceste efecte numai când posesorul este de bună credință. Efectele particulare sunt:

uzucapiunea de la 10-20 ani în locul celei de 30 ani ( uzucapiunea prescurtată)

prescripția instantanee (art. 1909 C. civ. ) în materie de imobile

posesorul de bună credință dobândește fructul posedat.

SECȚIUNEA a II a

POSESIA CREAZĂ O PREZUMȚIE DE PROPRIETATE

Posesorul este prezumat proprietarul lucrului până la proba contrarie. Astfel, art. 1854 C. civ. prevede: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este aprobat că a început a poseda pentru altul”.

Posesia creează o aparență a dreptului: orice posesor al unui bun imobil este în aparență proprietarul acelui bun și nu se poate tăgădui că exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun concordă de cele mai multe ori cu existența dreptului de proprietate.

De aceea, posesia creează, în favoarea posesorului, o prezumție de proprietate, el este prezumat că este titularul însuși al dreptului.

Prezumția de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile deoarece potrivit art. 1909 C. civ. , posesia de bună credință echivalează cu însuși titlu de proprietate, fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că proprietarul intentând împotriva posesorului acțiunea în revendicare, nu poate să înlăture prezumția de proprietate fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că proprietarul intentând împotriva posesorului acțiunea în revendicare, nu poate să înlăture prezumția de proprietate, care are caracter irefragrabil sau absolut (juris et de jure).

În cazul bunurilor imobile, prezumția de proprietate are un caracter mai atenuant, deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că este o prezumție relativă (juris tantatum).

Așadar în timp ce pentru lucrurile mișcătoare corporale posesiunea se confundă cu proprietatea, la lucrurile nemișcătoare proprietatea și posesiunea sunt distincte și numai datorită unei ficțiuni, cel care face acte de folosința este prezumat că este însuși proprietarul lucrului.

Avantajul acestei prezumții de proprietate se manifestă însă în ceea ce privește probele și constă în aceea că ea atribuie posesorului rolul de pârât în procesul de revendicare.

Dacă nu se face această dovadă, are câștig posesorul: pari causa melior est causa possidentis.

Așadar, în proces, posesorul se va mărgini să-și afirme această calitate, el având un rol pasiv atâta timp cât prezumția de care profită nu este în pericol de a fi răsturnată.

Prezumția de proprietate încetează să opereze în toate situațiile în care se face dovada că posesorul este de rea credință.

Totuși, posesorul de rea credință poate să dobândească bunul mobil prin prescripția lungă de 30 ani, dacă prezumția de proprietate legată de posesie nu a fost răsturnată în perioada de scurgere a uzucapiunii prin dovedirea relei credințe.

Există un domeniu în care prezumția de proprietate nu operează în favoarea posesorului: este ipoteza în care statul revendică un bun al său sau aflat în posesia nelegitimă a altcuiva.

Cu alte cuvinte, pentru bunurile proprietate publică, aflate în afara circuitului civil, prezumția de proprietate menționată nu operează în favoarea posesorului (art.135, pct.4și5 Constituție).

SECȚIUNEA a III a

DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE

POSESORUL DE BUNĂ CREDINȚĂ

Noțiunea de fructe și producte. Clasificare.

Prin fructe se înțelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanța sa să scadă.

Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanței sale. Sunt producte spre exemplu: piatra dintr-o carieră cu nisipul dintr-o albie.

Fructele sunt de trei feluri (art. 522 și 523 C. civ. ):

naturale;

industriale;

civile.

Fructele naturale sunt cele care sunt produse de natură, fără intervenția omului (ierburi, stuf, etc.).

Fructele industriale sunt produse de natură , însă datorită intervenției omului (recoltele).

Fructele civile sunt veniturile bănești produse prin exploatarea bunurilor, cum sunt chiriile, amenzile, dobânzile, etc.

Distincția între cele trei categorii de fructe prezintă importanță juridică sub aspectul modului lor de dobândire ( adică de intrare în patrimoniu): fructele naturale și cele industriale se dobândesc prin culegere, pe când cele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Distincția între fructe, pe de o parte, și producte, pe de altă parte, este importantă în materie de uzufruct și de posesie imobiliară:

uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu și la producte, cum se cuvin nudului proprietar;

posesia de bună credință conduce numai la dobândirea proprietății fructelor (art.485 C. civ. ), nu și a productelor.

Cine are dreptul să dobândească fructele

În mod normal, fructele se cuvin proprietarului lucrului sau persoanei căreia el i-a cedat folosința, cum este, d exemplu, uzufructuarul.

De aici rezultă că dacă lucrul se găsește fără încuviințarea proprietarului la o persoană care nu are nici un drept asupra lucrului, proprietarul are drept să ceară odată cu restituirea lucrului, restituirea tuturor fructelor, indiferent dacă au fost ori nu consumate.

Dacă restituirea fructelor nu va fi posibilă, de exemplu, au fost consumate, atunci se restituie valoarea lor, dar, proprietarul trebuie să acorde cheltuielile necesare pentru obținerea fructelor (art.484 C. civ.).

Art. 483 C. civ. arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. În realitate, dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia, ci este un efect al dreptului de proprietate, care se întinde în mod normal la tot ceea ce produce lucrul.

Sunt însă unele cazuri în care cel ce a tras foloasele lucrului nu este dator a le restitui; din aceste cazuri, cel mai important este acela privind pe posesorul de bună credință, care nu are obligația de a restitui proprietarului lucrului fructele pe care le-a perceput (art. 486 C. civ.).

Există trei cazuri în care, prin excepție, deținătorul dobândește fructele unui lucru ce nu-i aparține:

când proprietarul a dat deținătorului sau este obligat să recunoască acestuia folosința lucrului, cum este cazul unui uzufruct, al unei arendări, etc.

când au fost trimise persoane în posesiunea averii absentului: cei care au fost puși în posesiune, vor putea păstra din fructele averii, chiar dacă absentul se întoarce, o parte mai mare sau mai mică, după durata absenței (art. 112 C. civ.- abrogat în prezent în mod expres prin Decretul nr.339/23.11.1948, privitor la declararea morții prezumate a celor dispăruți cu ocazia războiului).

când deținătorul este un posesor de bună credință, adică un posesor care ignoră nevaliditatea titlului pe baza căruia poseda.

3. Condițiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor

Pentru ca posesorul să fie îndreptățit a reține fructele produse de lucrul posedat trebuie îndeplinite două condiții:

fructele să fi fost deja percepute

posesorul să fi fost de bună credință.

Această percepere a fructelor trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate, dacă este vorba de fructele naturale și industriale, sau în momentul scadenței lor, dacă este vorba de fructele civile și nu prin anticipație, adică mai înainte de maturitatea sau scadența lor, cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipație chiria imobilului posedat.

Rezultă că fructele percepute sau culese cu anticipație trebuie restituite, deoarece posesorul a făcut o greșeală prin asemenea percepere, iar acesta nu poate fi tratat mai bine decât uzufructuarul care este obligat să restituie fructele percepute anticipat.

4. Posesorul să fi fost de bună credință

Art.486 C. civ. , prevede: „posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, a cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”.

Acest titlu translativ, prin ipoteză, nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de proprietar, nu de simplu posesor.

Titlul este viciat, de exemplu, când actul translativ de proprietate a fost încheiat cu altcineva decât cu adevăratul proprietar. Eroarea în care se găsește posesorul cu privire la nevalidarea titlului său translativ de proprietate, adică necunoașterea nevalabilității titlului său, fie că eroarea este de fapt, sau eroare de drept, constituie bună sa credință.

Posesorul care cunoaște nevaliditatea titlului său, în virtutea căruia posedă, este posesor de rea credință.

Așadar, buna credință este de ordin subiectiv și constă în convingerea posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

5. Titlul posesorului

Titlul posesorului, titlu translativ de proprietate, trebuie înțeles în sens de negotium, adică de operație juridică și nu în sens de instrumentum, adică de înscris care constată operația juridică-

Această operație juridică trebuie să fie translativă de proprietate, adică să poată transfera proprietatea către posesor, dacă ar fie valabilă, de exemplu, vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, succesiunea, legatul.

Un astfel de titlu se numește just titlu.

Prin ipoteza justul titlu nu este valabil și, de aceea , posesorul nu este proprietar al lucrului, ci numai posesor. Justul titlu nu este valabil datorită următoarelor cauze:

lucrul a fost dobândit de la neproprietar (non dominus), care deci nu avea calitatea de a transmite posesorului proprietatea asupra lucrului;

justul titlu este lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă, pentru vicii de fond sau de formă, afară dacă nulitatea absolută a actului nu se întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme juridice care interesează ordinea publică.

Rezultă că titlul translativ de proprietate lovit de nulitate relativă, când cauza de nulitate nu este cunoscută, poate servi posesorului pentru dobândirea fructelor.

În cazul uzucapiunii de la 10-20 ani, titlu lovit de nulitatea absolută nu este just titlu. Mai rezultă ca titlu nul absolut și contrar unei dispoziții legale care interesează ordinea publică nu poate funda buna credință a posesorului, de exemplu, dobândirea unui teren de către un străin, ceea ce nu este posibil.

Se admite ca titlul putativ poate fi just titlu care să fundeze buna credință a posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei credințe în materia posesie de bună credință, în schimb în materia uzucapiunii de la 10-20 ani unde justul titlu este o condiție separată de buna credință, titlul putativ nu este suficient pentru această uzucapiune.

6. Dovada bunei credințe. Momentul în care trebuie să existe buna credință. Încetarea bunei credințe.

Problema dacă buna credință se prezumă ori trebuie dovedită, este discutabilă. Într-o părere, buna credință se prezumă, prin extinderea dispoziției legale din art.1899 C. civ. în materie de uzucapiune, unde buna credință se prezumă (bona fides presumitur).

Fiind un element al bunei credințe se prezumă și acest just titlu și deci nu este necesar să se facă o dovadă separată pentru titlu.

Unii autori refuză să admită prezumția bunei credințe în această materie, arătând că art.1899 C. civ., nu poate fi aplicat în afară de uzucapiune, deoarece este de strictă interpretare ca orice text ce conține o prezumție legală.

În ce privește momentul în care trebuie să existe buna credință, art.487 C. civ. , stabilește că posesorul încetează a mai fi de bună credință din momentul cunoașterii viciilor titlului aflat la baza posesiei.

De aici rezultă că buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor.

Din momentul ce afla că posedă fără drept, posesorul nu mai poate dobândi în mod valabil fructele pe viitor, iar dacă le-a perceput trebuie să le restituie proprietarului.

Buna credință se apreciază în persoana posesorului actual și nu în persoana autorului său. Astfel, moștenitorul de bună credință are dreptul la fructe, chiar dacă autorul său a fost de rea credință și invers, el nu are dreptul la fructele percepute dacă este de rea credință chiar dacă autorul său era de bună credință.

Stabilirea bunei sau relei credințe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor de judecată.

De asemenea, buna credință se socotește încetată din ziua cererii în justiție, făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să creadă că proprietarul a pornit acțiunea împotriva sa fără drept.

Încetarea bunei credințe a posesorului este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată.

7. Modul dobândirii fructelor

Se consideră că dobândirea fructelor în temeiul posesiei de bună credință se face prin perceperea, adică prin culegerea lor fără a deosebi între felurile fructelor.

Perceperea fructelor trebuie să fie la timpul cuvenit. O percepere a fructelor anticipată, dar anormală, nu scutește pe posesor de restituirea fructelor.

Alți autori dau soluția potrivit art. 552 C. civ. , din materia uzufructului și deci disting:

fructele naturale și industriale se dobândesc prin percepere;

fructele civile se dobândesc zi de zi adică în proporție cu durata posesiei.

Din art. 485 C. civ., care obligă pe posesorul de rea credință să restituie toate fructele și permite, totodată, posesorului de bună credință să păstreze fructele pe care le-a perceput, fără a putea să mai ceară altele, rezultă că posesorul de bună credință dobândește toate felurile de fructe prin percepere.

Pentru a obține restituirea lucrului, proprietarul, poate porni o acțiune împotriva posesorului, după cum urmează:

acțiunea în revendicare, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar;

o acțiune personală pentru restituirea lucrului, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul posedat de la adevăratul proprietar, de exemplu, o acțiune în realitate a actului de înstrăinare către posesor. În aceste cazuri posesorul de bună credință are dreptul să rețină fructele percepute dar este obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul pa care l-a posedat.

În unele cazuri există o altă dată decât cea a perceperii, de la care posesorul este îndreptățit la fructe, respectiv data la care se restituie:

posesorul este obligat să restituie fructele de la o dată anumită, de exemplu, art. 834 C. civ. , care se referă la revocarea donație pentru ingratitudine, când veniturile se restituie de la data cererii de revocare, precum și art. 838 C. civ., care se referă la revocarea donației pentru survenirea de copii când fructele se restituie de donator de la data notificării nașterii copilului;

rezoluțiunea ca urmare a realizării conduitei rezolutorii. În acest caz rezoluțiunea produce efecte în mod retroactiv, astfel că nu a fost posesie, și deci, deținătorul (posesor până la realizarea condiției rezolutorii), nu are deloc drept la fructe, pe care dacă le-a cules, trebuie să le restituie sau valoarea lor, în cazul în care le- a consumat.

8. Justificarea dobândirii fructelor

S-a susținut că fundamentul juridic al acestei reguli ar fi art. 1809 c. civ.

După acest articol, lucrurile mobile devin proprietatea posesorului prin simplul fapt al posesiunii. Această explicație este greșită pentru două motive:

în primul rând ar trebuie ca posesorul, dacă explicația ar fi reală, să dobândească nu numai fructele, ci și productele, ceea ce nu se poate, deoarece productele se cuvin întotdeauna proprietarului, nu posesorului (art. 485 C. civ. );

este greșit, în al doilea rând, deoarece aplicarea art.1909 C. civ. presupune că posesorul a dobândit bunul de la altcineva decât adevăratul proprietar.

Posesorul de bună credință dobândește însă fructele, chiar și atunci când a dobândit lucrul pe baza unui titlu viciat ce provine de la adevăratul proprietar, de exemplu atunci când proprietarul înstrăinător fiind lipsit de capacitate, actul translativ este anulabil.

În realitate, nu trebuie să căutăm altă explicație pentru dobândirea de către posesorul de bună credință a fructelor, decât întemeind-o pe simplul motiv de echitate.

În adevărat sens, posesorul a fost de bună credință și a cules fructele considerându-se proprietar. A-l sili să le înapoieze ar însemna să i se impună o sarcină prea oneroasă și nemeritată, cu atât mai mult cu cât de obicei fructele au fost consumate.

Este adevărat că proprietarul va suferii o anumită pagubă. Însă între un proprietar neglijent cu lucrul său care a lăsat ca acest lucru să fie stăpânit de altcineva și, un posesor de bună credință, este preferabil să se dea o primă încurajare bunei credințe, mai ales că buna sa credință a fost întărită de însăși pasivitatea proprietarului.

Acesta este temeiul regulii conform căreia posesorul de bună credință deși poate fi obligat să restituie lucrul, nu poate fi îndatorat să restituie și fructele de orice natură pe care le-a perceput.

9. Situația posesorului de rea credință

Din combinarea art.485, 486,487 C. civ. , rezultă că dobândirea fructelor de către posesor încetează „din momentul când viciile îi sunt cunoscute” (este vorba de viciile titlului).

Așadar, din momentul cunoașterii viciilor, posesorul încetează de a mai fi de bună credință, el fiind de rea credință.

Dacă posesorul a avut cunoștință de viciile titlului său încă înainte da a fi acționat în judecată, el va trebui să restituie fructele pe care le-a perceput din momentul în care a devenit de rea credință.

Spre deosebire de uzucapiune, unde buna credință trebuie să existe numai la începutul posesiei, în materie de dobândire a fructelor, buna credință trebuie să existe chiar în momentul perceperii acestora, adică la fiecare percepere.

În cazul admiterii acțiunii, el va fi obligat la restituirea fructelor din ziua sesizării instanței, chiar dacă el mai era convins că titlul său este valabil și că deci i se cuvin fructele.

De asemenea, instanța de judecată a decis că acela căruia i s-a recunoscut un drept de retenție pentru garantarea creanței sale nu poate fi socotit posesor de bună credință, deoarece nu deține bunuri în baza unui titlu translativ de proprietate situație în care nu este îndreptățit să culeagă fructele bunului.

Dreptul de retenție constituie un simplu mijloc de apărare, pe baza căruia deținătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plătește datoria legată de bunul respectiv.

La rândul său, pentru a nu se realiza o îmbogățire fără just temei, proprietarul este obligat să plătească posesorului de rea credință toate cheltuielile necesare făcute de acesta cu lucrul și cele pentru producerea fructelor.

În acest sens, art.484 C.civ., obligă pe proprietar să plătească posesorului semănăturile, arăturile și munca depusă.

În cazul posesorului de bună credință proprietarul trebuie să-i restituie numai cheltuielile necesare cu lucrul posedat, care se restituie proprietarului, dar nu se pune problema plății cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor, deoarece aceste fructe se cuvin posesorului de bună credință.

10. Situația în cazul proprietății publice

în cazul bunurilor proprietate publică și care se găsesc în afara circuitului civil (art.135 pct.4 și 5 din Constituție), nu se aplică regula că posesorul de bună credință are dreptul la fructele produse de lucru.

Drept urmare, dacă fructele au fost culese ori încasate de posesor, acesta din urmă trebuie să la restituie.

11. Efectele coposesiei în materia fructelor civile

Coposesia are în general aceleași efecte ca și posesia, cu deosebirea că efectele se întind asupra tuturor coposesorilor.

Astfel, coposesori vor pute dobândi coproprietatea prin uzucapiune ,cu condiția ca ei toți să aibă o coposesie lipsită de vicii și să îndeplinească toate condițiile cerute pentru uzucapiunea scurtă sau lungă, după caz.

Un aspect deosebit îl prezintă efectele coposesiei în materia dobândiri fructelor civile.

Coposesori de bună credință dobândesc pro parte fructele lucrului comun.

Acest efect nu se produce însă în ce privește indiviziunile succesorale, datorită reguli că fructele se adaugă la masa succesorală, fructus augent hereditatem.

În situația în care unul dintre coerezi refuză să aducă la masa succesorală fructele pe care el le-a perceput, fie că acestea există în stăpânirea lui, fie că au fost consumate de el, coerezii coposesori au dreptul la o acțiune personală în contra coposesorului deținător al fructelor civile, prin care ei cer ca acesta să fie obligat să aducă fructele ce le-a perceput spre a fi adăugate la masa succesorală.

Atunci când fructele nu mai există, această acțiune personală capătă aspectul unei acțiuni în daune, fiindcă coposesorii cer să fie despăgubiți cu contravaloarea fructelor percepute de pârât până la data partajului.

Nu poate fi vorba de o acțiune în revendicare, fiindcă o asemenea acțiune nu poate exista între coposesori, ci numai între coproprietari acționând în contra terților deținători ai bunurilor.

Fiind o acțiune personală, ea se prescrie în termen de 3 ani, potrivit Decretului nr.167 din 1968.

SECȚIUNEA a IV a

APĂRAREA POSESIEI PRIN ACȚIUNILE POSESORII

Noțiune. Justificarea acțiunilor posesorii.

Legea ocrotește posesia, independent de existența unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei. Acțiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse.

Acțiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.

Reglementarea acțiunilor posesorii se face prin art.674 –676 C. proc. civ.

Motive pentru care legea ocrotește posesia prin acțiunile posesorii:

prin aceste acțiuni se apără însuși dreptul titularului, căci în marea majoritate a cazurilor posesorul este însuși titularul dreptului real ce se manifestă prin posesie;

ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-și facă singur dreptate, mai ales prin violență;

posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acțiunile posesorii apără posesia care face posibilă uzucapiunea.

B) Evoluția acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii nu-și trag originea din dreptul roman, ci din dreptul canonic.

În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acțiuni posesorii ci, prin interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre rezolvare.

Interdictele se deosebeau după scopul lor dar și după obiectul lor.

După scop, acestea erau:

recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni pierdute;

retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să rețină lucrul posedat;

adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se obținea posesia unui lucru.

După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mișcător sau de un lucru nemișcător.

Dacă era vorba de un lucru nemișcător, posesorul era apărat prin interdictul uti possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări și care aveau ca efect de a-l menține în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violență, clandestinitate, precaritate: nec vi, nec clam, nec precario).

Posesorul era apărat și prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea fusese violentă.

Dacă era vorba de un lucru mișcător, posesorul era apărat prin interdictul utrubi. Dacă spre deosebire de posesiunea nemișcătoarelor, unde durata posesiei nu prezenta nici un interes, de data aceasta se dă câștig de cauză aceluia care posedase mai mult timp în ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor.

Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acțiuni penale, care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict.

Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci condamnarea actului ilicit.

Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moștenitorilor celui ce săvârșește tulburarea, afară de cazul când aceștia continuau tulburarea sau o reînnoiau.

Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau foarte numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia acel care fusese spoliat prin violență ori înșelăciune trebuia, mai înainte de a începe orice discuție asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului.

Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simțită cu cât nu se făcea nici o distincție între violența care purta asupra persoanei și aceea care purta asupra lucrului.

În ceea ce privește lucrul deposedat nu se făcea nici o distincție dacă posesorul fusese deposedat de un lucru mișcător sau nemișcător.

Nu avea nici o importanță nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un simplu detentor.

Încă din prima parte a epocii feudale, acțiunile posesorii au căpătat un contur juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să separe petitoriul de posesoriu.

El deosebea trei acțiuni posesorii:

acțiunea de tulburare, care avea ca scop de a menține pe posesor în exercițiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui obiect fusese;

acțiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca scop de a reintegra pe posesor în exercițiul posesiunii;

acțiunea de violență ( action de force) care nu se manifestă decât în cazul unei deposedări forțate.

Prima va deveni mai târziu acțiunea în complângere, iar celelalte două se vor contopi pentru a da naștere acțiunii în reintegrare.

În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului roman, a apărut și acțiunea pentru denunțarea de noi lucrări.

Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acțiunile posesorii, sub aspect legislativ.

Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puțin explicită în Codul Caragea, Codul Calimach și Regulamentul Organic al Moldovei.

În ceea ce privește Codul Caragea, fără a menționa expres acțiunile posesorii, nu stabilea un termen de exercițiu al acțiuni. Se reglementa denunțarea de noi lucrări.

Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acțiunile posesorii, dar fără a determina condițiile de exercițiu și termenul în care acestea erau eficiente.

Art.442 Cod Calimach, preciza că acțiunea posesorie nu se putea porni decât împotriva autorului tulburării sau deposedării.

Spre deosebire de legislația actuală în acest cod, atât drepturile reale cât și drepturile personale puteau fi obiectul acțiunilor posesorii.

Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de intentare a acțiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare.

Codul nostru civil ca și cel francez nu reglementează această materie, ea fiind lăsată pe seama codului de procedură civilă.

C) Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii apără posesia și deci se deosebesc de acțiunile petitorii care apără drepturile reale.

Acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, adică apără drepturile reale prin apărarea posesiei. Acțiunile petitorii pun în joc existența dreptului real și nu reușesc decât dacă stabilesc existența dreptului real, pe când acțiunile posesorii nu se ocupă de existența dreptului real ci se referă la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însăși dreptul real care se află în spatele posesiei.

Acțiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusă posesiei.

De regulă acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile și drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.

În materia bunurilor mobile în condițiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se confundă cu proprietatea sau alt drept real.

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, posesia mobilelor este deosebită de proprietate sau alt drept real.

D) Acțiunile posesorii și drepturile reale

Toate drepturile reale imobiliare sunt susceptibile de posesie și deci fiecare poate fi apărat prin acțiuni posesorii.

Cel care deține un lucru în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, poate folosi acțiunile posesori, afară dacă tulburătorul este cel pentru care deține, ceea ce înseamnă că pot exercita acțiunile posesorii și detentorii precare.

Uzufructuarul este posesor al dreptului de uzufruct și poate exercita acțiunea posesorie.

Pentru apărarea folosinței, poate folosi acțiunea posesorie chiar față de nudul proprietar. De asemenea nudul proprietar are posesia corpore alieno a proprietăți și deci are acțiunea posesorie.

Numai servituțile aparente și continue pot fi apărate prin acțiuni posesorii (art.675 C.civ.).

Practica judiciară a acordat însă acțiunea posesorie și pentru ocrotirea servituților discontinue și neaparente legale precum și pentru servituțile discontinue și neaparente stabilite prin fapta omului, când se poate invoca un titlu în favoarea titularului acțiuni posesorii.

Întrucât servituțile necontinue ori cele neaparente nu se pot dobândi prin posesie ci numai prin titlu, urmează ca pentru apărarea folosinței unei servituți de trecere nu poate fi promovată o acțiune posesorie, decât dacă existența dreptului se dovedește prin titlu.

Servituțile de trecere nu pot servi drept bază unei acțiuni posesori, pe de o parte, pentru că exercițiul lor nefiind continuu, ele nu întrunesc una din condițiile cerute de lege, anume posesiunea care să poată duce la prescripție, iar pe de altă parte, pentru că raporturile de bună vecinătate cer ca trecere să fie considerată ca o simplă toleranță.

Dacă pentru aceste motive, o servitute de trecere nu se poate dobândi prin prescripție, nu tot astfel stau lucrurile când este vorba de servitutea prevăzută de art.616 C.civ. pentru locurile înfundate; aceasta având titlul ei chiar în lege, poate fi apărată prin acțiunea posesorie.

Acțiunile posesori se folosesc în practică în locul acțiuni în revendicare chiar de către proprietar, datorită avantajelor sub aspect probatoriu.

În cazul în care proprietarul a pierdut acțiunea posesorie, poate să intenteze ulterior și o acțiune petitorie, fără a încălca prin aceasta autoritatea de lucru judecat, deoarece între cele două acțiuni nu există identitate de cauză juridică.

Felurile acțiunilor posesorii

Dreptul nostru cunoaște două tipuri de acțiuni posesorii.

1. Acțiunea posesorie generală ( în complângere )

Acțiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepția cazului când posesorul este deposedat prin violență.

Art.674 C. proc. civ. stabilește trei condiții pentru introducerea acțiunii în complângere:

a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept.

Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin care o persoană are pretenție contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somația pe care o terță persoană o trimite unui chiriaș căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria deoarece el este proprietarul bunului închiriat și nu închiriatorul inițial.

Așa dar tulburarea implică o pretenție contrară altuia și nu un act trecător izolat, de exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situații este vorba de acțiunea în daune care poate fi introdusă și de detentor, nu numai de posesor.

Acțiunea în complângere și acțiunea în daune sunt deci diferite.

Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau deposedarea. În cazul în care acțiunea se introduce după expirarea termenului de un an, ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune în această materie.

În situația faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socotește de la data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.

b. reclamantul să fi posedat cel puțin un an înainte de tulburarea posesiei.

Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs tulburarea.

Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea prezintă interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce cererea posesorie, ci și pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului.

Dovada acestei cerințe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin depoziții de martori.

c. posesia reclamantului să fie utilă.

Așadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condițiile art.1846-1847 C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Deci posesia trebuie să fie:

continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale;

neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosința sau exercițiul dreptului prin fapta unui terț;

pașnică, să nu fie întemeiată pe acte de violență sau păstrată prin asemenea acte;

publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de adversar.

Acțiunea pentru interzicerea (denunțarea ) lucrărilor noi este un caz particular de complângere. Această acțiune se exercită de către posesor împotriva unui terț care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin amenințând exercitarea liberă a posesiei.

Acțiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aștepta terminarea lor ori fără a aștepta producerea unui prejudiciu real.

Rezultă că acțiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate.

Pentru introducerea acțiunii se cer a fi îndeplinite aceleași condiții ca și pentru acțiunea în complângere.

2. Acțiunea posesorie specială (în reintegrare)

Această acțiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violență. Prin violență se înțelege orice faptă contrară ordinei de drept ce implică rezistență din partea posesorului. Violența nu presupune în mod necesar lovirea, întrebuințarea de arme, etc.; insultele, amenințările sunt și ele acte de violență și în general toate procedurile abuzive.

Violența poate fi materială dar și morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită gravitate, ținându-se seama de vârsta, sexul și pregătirea celor în cauză.

Aprecierea violenței este de atributul instanței care va decide ținând seama de situația concretă.

Dacă violența stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost pașnică și publică, fiind fondată sau menținută prin mijloace violente, nu se poate folosi acțiunea în reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse de terț împotriva posesorului, mai bine zis detentorului.

În condiții normale, se admite că acțiunea în reintegrare o poate introduce și detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violență și forță. Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situației exercitate înainte de exercitarea violenței (spoliatus ante omnia restituendus).

Având în vedere scopul și caracterul său extraordinar, de urgență, pentru exercitarea acțiunii posesorii speciale, art.674 C. proc. civ. prevede necesitatea unei singure condiții: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

În general faptele care justifică introducerea acțiunii de reintegrare, întâlnite în practica judiciară, pot fi împărțite în trei categorii:

acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului;

acte de obstrucție prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-și stăpânească imobilul; spre exemplu: așezarea unui zid sau a unui gard în calea posesorului;

acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărțitor, distrugerea recoltei aflată pe terenul posesorului.

În ipoteza deposedării sau tulburării prin violență, cel ce formulează acțiune în justiție trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori deposedare.

Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie

Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deține în temeiul unui contract bunul imobil și care a fost tulburat în posesia ori detenția acelui bun.

De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu.

Astfel, potrivit art.675 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită și de titularii unor servituți continue și aparente, iar în doctrină și în practica judiciară aplicarea acestui text a fost extinsă și la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz, uzufruct, abitație și superficie).

Cererea posesorie poate fi folosită chiar și împotriva persoanei care se consideră proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept.

S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a obținut o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu cu o altă persoană, iar dacă hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc, posesorul poate să acționeze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în revendicare, fie pe calea contestației la executare invocând inopozabilitatea hotărârii.

Conform art.676 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de cel care deține bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu, locatarul, arendașul, etc., cu condiția ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuși posesorul, deoarece în această ultimă situație cel prejudiciat își va putea apăra drepturile pe baza contractului, potrivit dispozițiilor de drept comun. Detentorul va trebui să dovedească titlul în baza căruia deține lucrul.

În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre copărtași, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat și exclusiv, public și pașnic de către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât și pentru ceilalți, cererea posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaș împotriva altuia.

Este de principiu că acțiunea posesorie poate fi folosită și între proprietarii în indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acțiunea unui moștenitor care stăpânește în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză și este tulburat în posesiunea sa de un comoștenitor.

în cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situație în care instanța urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie stânjenit în exercițiul posesie sale.

Exercițiul cererii posesorii împotriva terților aparține coposesorilor, iar nu numai unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre judecătorească o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele celorlalți coposesori.

În cazul proprietății comune a soților, unul dintre soți nu poate introduce o cerere posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecința faptei unui terț, unul dintre soți poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de administrare, în temeiul prezumției de mandat tacit reciproc.

În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de procuror, nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinței prevăzute de primul aliniat al acestui text.

CONCLUZII

Prezenta lucrare este împărțită în trei capitole.

În primul capitol intitulat Noțiuni Generale, am considerat că este nevoie, pentru o mai bună înțelegere de o sinteză a principalelor noțiuni privind posesia.

În viitoarele reglementări trebuie să se acorde o atenție mai mare în materia posesiei deoarece unele articole din actuala legislație ridică probleme în aplicarea lor în practica judiciară.

Astfel, încă din primul articol ce reglementează posesia (art.1846 alin.2 C. civ.) se observă o definiție inexactă și incompletă. Motivele au fost expuse în Capitolul I, Secțiunea a II a.

În ceea ce privește controversa privitoare la problema dacă posesia este un drept sau o simplă stare de fapt, cred că trebuie adoptată teza potrivit căreia posesia este o simplă stare de fapt.

Consider că posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui lucru, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți, ca proprietar sau titular al altui drept real.

Înainte de a trece la cel de-al doilea capitol, intitulat Viciile posesiei , am trecut în revistă calitățile acesteia. Din acest punct de vedere nu sunt de acord cu autorii care tratează numai calitățile și nici cu aceia care, dimpotrivă, tratează numai viciile, pe motiv că acestea sunt forme accidentale ale posesiei iar calitățile prezintă forma normală.

Am analizat atât calitățile cât și viciile pentru a avea o privire completă a posesie. Aceasta pentru că două dintre calitățile posesiei, neîntreruperea și stăpânirea sub nume de proprietar, atunci când lipsesc , nu corespund unei idei diferite , viciate, ci este vorba de absența posesiei.

Întreruperea posesiei este în realitate consecința întreruperii prescripției, care duce la inexistența posesiei. La fel, atunci când posesia nu se exercită sub nume de proprietar, suntem în prezența detenției sau precarității, aceasta nefiind un viciu al posesiei, ci o absență a acesteia.

În legătură cu viciul discontinuității am făcut o delimitare între acesta și întreruperea posesiei, în timp ce discontinuitatea rezultă din fapta proprie a posesorului și în detrimentul său, folosind lucrul în mod regulat, întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Tratând viciul violenței am arătat că art.1851 C. civ., este redactat în mod confuz și aparent lipsit de interes, modificarea adusă de legiuitorul român textului corespunzător francez (art.2233 C. civ. francez), fiind puțin fericită.

Într-o viitoare reglementare se va ține cont de aceasta și se va scade din textul legal mențiunea referitoare la violența pasivă, adică violența săvârșită de cel ce tulbura posesia actualului posesor.

Aceasta este necesar pentru că este inadmisibil să facem pe posesor răspunzător de niște acte sau fapte ce nu le-a săvârșit.

După cum am văzut intervertirea titlului precaristului poate avea loc în următoarele situații prevăzute de art.1845 C. civ.:

intervertirea provenită prin fapta unui terț;

intervertirea provenind din contradicția opusă proprietarului prin acte de rezistență la exercițiul dreptului de către acesta;

prin strămutarea posesiunii printr-un act translativ de proprietate către altă persoană de bună credință;

prin transmitere cu titlu universal a posesiunii de la cel care deține bunul la altul de bună credință.

Numai primele două cazuri prezintă intervertiri ale proprietății în înțelesul propriu al termenului. Cel de-al treilea constituie, în realitate, o strămutare a calității de posesor la o altă persoană. Cel de-al patrulea caz de transmitere printr-un act de titlu universal constituie o abatere de la principiile generale ale succesiunii.

În acest ultim caz împărtășesc critica adusă de autorii de drept, fiindcă el încalcă principiul potrivit căruia succesorii cu titlu universal trebuie să continue posesia autorului lor cu calitățile și defectele pe care le are în momentul transmiterii succesiunii. În viitoarea reglementare civilă, trebuie să se repare această eroare.

Tratând cazurile de intervertire a precarității am relevat și cel de-al cincilea caz de intervertire, consacrat de practica judiciară și anume acela când unul din moștenitori aflat în indiviziune cu ceilalți comoștenitori, înțelege să transforme posesia sa din posesie comună în posesie exclusivă prin anumite acte ca: perceperea fructelor, închirierea în nume propriu, lucrări de reparație, etc., nu au fost săvârșite de el și să ridicăm posesiunii orice eficacitate, orice serie de violențe împotriva posesorului făcând ca posesia să-și piardă din caracterul ei pașnic și să devină o posesie utilă.

Am făcut diferența între dobândirea prin violență a titlului și punerea în posesie în mod pașnic în baza aceluiași titlu, constituind o posesie neviciată și fără nici o legătură cu titlul translativ de proprietate, care este cu totul altceva decât posesia.

După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calitățile posesiei și pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situația echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.

Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea legislație civilă a calității de „neechivocă” printre calitățile posesiei.

Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanței supreme s-a pronunțat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moștenitorilor, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în codevălmășie, unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

O atenție deosebită am acordat diferențierii între detenție și posesie.

Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparține totdeauna proprietarului sau titularului altui drept deal.

Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absența acesteia. Tratând despre precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului și din punctul de vedere al existenței sau inexistenței unui drept real, altul decât dreptul de proprietate constituit asupra bunului.

În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumția de proprietate, care la bunurile imobile este o prezumție simplă, pe când la mobile este o prezumție irefragrabilă.

Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul de bună credință.

În privința controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu se regăsește în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripția instantanee a mobilelor, astfel cum a susținut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.

Posesorul a fost de bună credință și a perceput fructele crezându-se proprietar, restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reține astfel fructele și cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijență, ceea ce înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.

În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiție distinctă de bună credință.

Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcția de just titlu.

În ceea ce privește acțiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o diferențiere între acestea și acțiunile petitorii. Diferența constă în faptul că acțiunile petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acțiunile posesorii pun în cauză numai posesia.

Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acțiuni posesorii ar trebui ca în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acțiunile posesorii.

Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă acțiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicție cu textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acțiunea posesorie să aibă o posesie dotată cu calitățile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii precari nu au o posesie utilă.

De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea acțiunilor posesorii în ceea ce privește apărarea servituților discontinue și neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existența unui titlu distruge prezumția că servitutea este o simplă toleranță și îi dă caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acțiuni posesorii.

MODELE DE ACȚIUNI POSESORII

ANEXA 1.

ACȚIUNE POSESORIE

Domnule Președinte,

Subsemnatul(a)………domiciliat(ă) în ……… chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a)…………domiciliat (ă) în ………… pentru a fi obligat(ă) să-mi respecte pașnica folosință a ternului în suprafață de……. situat în……. vecin la………..și să-mi plătească suma de …….. lei, reprezentând repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele acțiunii

În fapt, posed terenul sus-menționat începând cu data de ……… și l-am posedat continuu, pașnic, public și sub nume de proprietar, până la data de……… când pârâtul(a) mi-a tulburat liniștea posesiei.

Faptele comise de pârât constau în aceea că ………………………………

Prin această activitate mi-a cauzat și un prejudiciu în suma de ………lei reprezentând……………………………………………………… …………

În drept îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art.674 C. civ.. În dovedirea acțiunii înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului(ei), care urmează să fie citat cu această mențiune, de proba cu martorii……………………………………

și eventual de proba cu expertiza tehnică și cea de cercetare șa fața locului.

Depun prezenta acțiune în dublu exemplar, timbrată cu timbru fiscal în valoare de………. lei (dacă se cer și despăgubiri civile, acțiunea se timbrează în plus la valoarea sumei solicitate). Semnătura

…………..

Domnului Președinte al Judecătoriei……………………………..

ANEXA 2.

ACȚIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE

(pentru tulburarea de fapt a persoanei

Domnule Președinte,

Subsemnatul…………… domiciliat în ……… județul………. Chem în judecată și personal la interogatoriu pe………….. domiciliat în ………… str. …….

nr…….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniștita posesie terenul situat ……………. cu următoarele vecinătăți …………… și să-mi plătească suma de……………lei, pentru repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată. Motivele acțiunii

În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menționat o posesie continuă, pașnică, publică și neprecară de ……… ani. În cursul ultimelor luni, pârâtul a pătruns de mai multe ori pe terenul meu, aducându-și vitele la păscut pe fânețele mele și pretinzând că are dreptul să o facă întrucât terenul iar aparține. Întrucât subsemnatul exercit o posesie care, astfel cum am arătat, îndeplinește condițiile prevăzute de art.1847 C. civ. și care la data tulburării era mai veche de un an, având în vedere că nu a trecut încă un an de la această tulburare, sunt îndreptățit să cer încetarea faptelor care tulbură posesia mea.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.674 C. proc. civ.

Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această mențiune, și de proba cu martori, în care scop propun a fi audiați…………………………………………

Depun prezenta acțiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanța și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantului

……………………….

Domnului Președinte al Judecătoriei…………………………………..

ANEXA 3.

ACȚIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE

(tulburarea de drept a posesiei)

Domnule Președinte,

Subsemnatul………………….. domiciliat în …………… județul…………. chem în judecată și personal la interogatoriu pe …………… domiciliat în………… str. ….. nr. ….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniștita posesie terenul situat în ………. cu următoarele vecinătăți…….. Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată și onorariu de avocat. Motivele acțiunii

În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menționat o posesie continuă, pașnică, publică și neprecară de…….ani. În cursul ultimelor luni și anume la data de……. pârâtul mi-a adresat notificările nr……. și nr……. prin care mă soma să-i las folosința terenului, pretinzând că este proprietarul lui prin moștenire de la bunicul său. Cum subsemnatul exercită o posesie care îndeplinește condițiile cerute de art.1847 C. civ. și care, la data tulburării, era mai veche de un an , și deoarece nu a trecut un an de la această tulburare, sunt îndreptățit să cer încetarea ei.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.674 C. proc. civ.

Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această mențiune, de proba cu acte, și anume, de cele două notificări trimise de pârât și de proba cu martori, pentru care propun pe………………….

Depun prezenta acțiune, precum și copii certificate de pe actele sus-menționate, în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanță și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantului

………………………..

Domnului Președinte al Judecătoriei…………………………………

ANEXA 4.

ACȚIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE

(pentru tulburarea violentă a posesiei)

Domnule Președinte,

Subsemnatul…………….. domiciliat în ………… județul………. chem în judecată și personal la interogatoriu pe……….. domiciliat în ……..str……nr …. pentru a fi obligat să-mi lase în liniștita posesie terenul situat……. cu următoarele vecinătăți………… Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată.

Motivele acțiunii.

În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menționat. În cursul lunii, și anume la data de ……… pârâtul a dărâmat o parte din gardul ce desparte acest teren de proprietatea s-a învecinată, a pătruns cu toată opunerea mea pe terenul meu și a ridicat o cantitate de cca………kg, din recolta …..declarând că această recoltă i-ar aparține.

La data de ……. cu toată opunerea mea, el a repetat acest act samavolnicie. Caracterul violent al tulburării rezultă atât din dărâmarea gardului, cât și din ridicarea cu forța a recoltei mele.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.674C. proc. civ.

Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această mențiune, precum și de proba cu martori, în care scop propun a fi audiați…….

Depun prezenta acțiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanță și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantului,

……………………………

Domnului Președinte al Judecătoriei,…………………….

ANEXA 5.

ACȚIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE

(deposedare violentă)

Domnule Președinte,

Subsemnatul ………….domiciliat în ………județul………chem în judecată și personal la interogatoriu pe…………. domiciliat în ………str…..nr….pentru a fi obligat să-mi lase în liniștita posesie terenul situat în ……….cu următoarele vecinătăți……….Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată și onorariu de avocat.

Motivele acțiuni

În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menționat. În cursul lunii trecute, pârâtul a pătruns cu plugul pe terenul meu arându-l și distrugând recolta încolțită, ceea ce reprezintă o deposedare violentă a mea.

Caracterul violent al deposedării rezultă din distrugerea recoltei de către pârât.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.674 alin.5 C. proc. civ.

Înțeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această mențiune, precum și de proba cu martori, în care scop propun a fi audiați…….

Depun prezenta acțiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanță și altul pentru a fi comunicat pârâtului.

Semnătura reclamantului,

…………………………

Domnului Președinte al Judecătoriei,…………………………………

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Dimitrie Alexandresco

Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Atelierele grafice SOCEC, 1926

2. Gheorghe Beleiu

Drept civil roman, Casa de editură și presă ȘANSA SRL ,București, 1993

3. Gabriel Boroi, Dumitru Radescu

Cod de procedură civilă, comentat și adnotat; Editura ALL, 1994

4. Matei B. Cantacuzino

Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova

5. Paul Mircea Cosmovici

Drept civil, Editura ALL, 1994

6. Constantin Crisu

Trata de acțiuni civile în justiție. Teorie și practică judiciară, București, 1987

7. Ion P. Filipescu

Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura ACTAMI, 1994

8. Dimitrie Gherasim

Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, 1986

9. Vasile Gionea

– Curs de drept civil, Editura SCAIUL, 1996

10. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu

Tratat de drept civil român , vol. I Editura Națională, 1928

11. Vladimir Hanga

Dreptul privat român, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

12. Traian Ionascu, Salvador Brădeanu

Drepturi reale principale în RSR, Editura Academiei, 1978

13. G.N. Lutescu

Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, 1947

14. Emil Molcuț, Dan Oancea

Drept român, Casa de editură ȘANSA SRL, 1993

15. G. Plastara

Curs de drept civil, vol. II, Editura „Cartea Românească” , 1927

16. Liviu Pop

Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura „Lumina Lex „ 1995

17. Mihai G. Rărincescu

Curs elementar de drept civil, vol. II 1947

18. Constantin Stătescu

Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Centrul de multiplicare a Universității București, 1973

19. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan

Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea București, 1980

20. Constantin St. Tomulescu

Drept privat roman, Tipografia Universității București, 1973

21. V. Bogdănescu, Leonida Pastor

Probleme din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Editura Orizonturi, 1993

22. Ioan Mihuta

Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și celorlalte instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1976

23. Ioan Mihuta, Alexandru Lesviodax

Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a celorlalte instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică București, 1970

24. Culegerile de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii : 1955, 1957, 1965, 1975, 1977, 1979, 1985.

25. Revista Română de Drept: nr.5/1975, nr.5/1976, nr.3/1979,nr. 10/1979.