Viciile Posesiei
Viciile posesiei
VICIILE POSESIEI
1. Introducere
2.Dreptul de proprietate vs. posesie
2.1. Dreptul de proprietate. Definiție
2.2. Posesia-atribut al dreptului de proprietate
2.3. Posesie. Proprietate. Detenție precară. Distincție necesară
3.Posesie
3.1. Istoric. Noțiuni generale. Definiție
3.2. Elementele posesiei
3.3. Dobândire. Dovadă. Pierdere
3.4. Calitățiile pe care trebuie să le întrunească posesia
3.5. Viciile posesiei în vechiul/actualul Cod Civil. Enumerare
4. Viciile posesiei. Prezentare
4.1.Discontinuitatea
4.1.1.Noțiune. Sarcina probei. Caractere juridice
4.2. Violența
4.2.1.Noțiune. Sarcina probei. Caractere juridice
4.3. Clandestinitatea
4.3.1. Noțiune. Sarcina probei. Carcatere juridice
4.4. Încetarea viciilor posesiei. Sancțiunea viciilor posesiei
5. Precaritatea
5.1. Noțiune
5.2.Intervertirea precarității. Noțiune. Cazuri de intervertire.
6. Concluzii
7. Cazuri practice
Bibliografie
Capitolul 1. Introducere
Pentru o înțelegere exactă a ceea ce înseamnă dreptul de proprietate în sistemul nostru de drept, relația posesiei cu acesta, se impune mai întâi înțelegerea corectă a conceptului de ,,posesie”, precum și a ceea ce înseamnă o posesie utilă, lipsită de vicii, aptă de a produce efectele prevăzute de lege.
Astfel, tema de licență aleasă urmărește lămurirea acestor noțiuni și a noutăților pe care Codul Civil intrat în vigoare în 2011 le aduce comparativ cu fostul Cod.
Conceptul de posesiune a stat în permanență în preocuparea doctrinei juridice. În secolul al XIX-lea apar două mari curente: doctrina lui K. Savigny , după care posesiunea era legată într-un cerc restrâns, fără a fi o instituție, având postulatul ,,animus et corpus, animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidentis”, al doilea curent, reprezentat de doctrina lui R. Ihering , care se abate de la acest postulat, gravitând spre o nouă definiție, legată de scopul economic, folosința după destinație a obiectului, posesiunea fiind manifestarea exterioară a voinței unei persoane, ,,prin care această persoană aduce un nex cu sine, un obiect în relațiunile sale totale sau parțiale, prin care acel obiect se prezintă, că de fapt ei îi aparține”. Relația dintre persoană și obiect înființează posesiunea, prin stăpânirea acestuia.
Potrivit reglementătilor legale actuale, precum și doctrinei, posesia trebuie înțeleasă și studiată ca atribut al dreptului de proprietate, alături de folosință și dispoziție.
De asemenea, lucrarea propune definirea și prezentarea succintă a noțiunilor de ,,proprietate” și ,,dentenție precară”, realizate cu scopul de a stabili locul posesiei raportat la aceastea, considerându-se necesare distincțiile între ele, deseori întamplându-se a se face confuzii între ele ca și conținut juridic și elemente constitutive.
Pentru a se ajunge la prezentarea și explicarea viciilor posesiei, am considerat a fi de folos trecerea în revistă a posesiei ceva mai elaborat decât în capitolul precedent.
Capitolul alocat posesiei va debuta cu un scurt istoric al acesteia, urmat de prezentarea în mod comparativ a actualei definiții a posesiei cu cea aparținând fostului Cod Civil. O altă discuție în jurul acestui subiect vizează prezentarea elementelor constitutive ale posesiei, anume: elemental material, obiectiv-corpus și elemental intențional, psihologic, subiectiv-animus, cu mențiunea în această secțiune a detenției precare ca rezultat al absenței elementului subiectiv, adica a intenției posesorului de a se comporta ca adevăratul proprietar al bunului.
În același capitol vor fi menționate și modalitățile de dobândire, de pierdere, respectiv de dovadă ale posesiei așa cum apar reglementate de noua prevedere legală.
Esențial pentru prezentarea capitolului următor este secțiunea ce enumeră, prezintă calitățile pe care o posesie trebuie să le îndeplinească pentru a fi utilă, adică neviciată și capabilă de a produce efectele juridice prevăzute de lege.
Potrivit vechii reglementări, viciile nu erau enunțate în mod direct în articol, ci ele rezultau ca urmare a interpretării în mod contrar a calităților expuse. Actualul Cod Civil schimbă, însă această modalitatea de enunțare, el evidențiind în cadrul art. 922 viciile posesiei.
O noutate a Codului în vigoare este dată de faptul că el exclude din numărul viciilor, pe cel al precarității, care potrivit vechii reglementări dobandise acest statut. Se observă, însă că ambele păstrează echivocul în afara viciilor, deși această temă nu a fost deloc ocolită de discuții.
Urmează ca lucrarea să lase loc prezentării viciilor prin dedicarea unui întreg capitol. Astfel, cele trei vicii ale posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea, urmează să fie definite și prezentate.
Discuției despre restrângerea numărului viciilor, prin excluderea precarității i s-a acordat, de asemenea, un întreg capitol. Tot în cadrul acestuia se va discuta și despre intervertirea precarității în posesie și despre cazurile pe care legea le prevede în legătura cu această intervertire.
Spre sfârșitul lucrării urmează să fie prezentate câteva cazuri practice relevante pentru situația unei posesii viciate.
Încheierea lucrării va fi realizată prin menționarea concluziilor în cadrul unui ultim capitol ca rezultat al cercetării, prezentării și înțelegerii aspectelor ce formează cuprinsul acesteia.
Capitolul 2. Dreptul de proprietate vs. posesia
2.1 Dreptul de proprietate. Definiție.
Reglementarea juridică a dreptului de proprietate se regăsește în Cartea a III a, Titlul I, Cap. II, intitulat „Drepturi reale în general” art. 551-554, dar și în Titlul II ”Proprietate privată”, art. 555-566.
În ceea ce privește o definiție exactă a dreptului de proprietate, reținem faptul că în doctrina de specialitate au fost elaborate mai multe definiții ale sale, printre care și cea potrivit căreia „dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Noul Cod Civil prin art. 552, la fel ca și Constituția României prin art. 136 alin.(1) prezinta cele două forme ale dreptului de proprietate: drept de proprietate publică și drept de proprietate privată.
Definirea dreptului de proprietate de către noul Cod Civil se face prin raportarea dreptului de proprietate privată la atributele pe care acesta le conferă titularului său. Astfel, art 555 alin. (1) Cod civil enumeră ca prerogative ale sale : posesia, folosința și dispozitia, care sunt prerogative recunoscute de legea civilă fundamentală proprietarului dreptului, dar pe care cel din urmă trebuie să le exercite ținand seama de limitele stabilite de lege.
2.2.Posesia-atribut al dreptului de proprietate
Cele trei prerogative enunțate de către Noul Cod Civil, au fost cunoscute, însă, încă din dreptul roman: posesia-ius possidendi, care reprezintă dreptul de a poseda bunul; folosința-ius utendi, referindu-se la dreptul de a folosi pentru sine și dispoziția, fie ea materială sau juridică-ius abutendi, care constă în culegerea fructelor.
Vechiul Cod Civil prezenta o diferența majoră în ceea ce privește conținutul juridic al dreptului de proprietate, incluzând în acesta numai folosința și posesia bunului, urmând ca dispoziția să fie prevazută în mod distinct.
Posesia este, de asemenea înțelesă ca atribut al dreptului de proprietate. În aceasta calitate de parte componentă a conținutului juridic al dreptului de proprietate, posesia constă în apropierea, stapânirea și însușirea bunului ce formeaza obiectul dreptului de proprietate, de către titularul său, care trebuie să aibă reprezentarea psihologică și intelectuală a faptului că el are calitatea de proprietar, indiferent de temeiul juridic în care această calitate s-a constituit, dar cu condiția ca această constituire să se fi realizat în mod valabil.
2.3. Posesia. Proprietatea. Detenția precară. Distincție necesară.
Nu puține sunt situațiile în care dreptul de proprietate este confundat cu posesia, astfel încât se consideră necesară delimitarea acestora pentru ca fiecăreia dintre ele să i se înteleagă și stabilescă locul în dreptul nostru civil.
Posesia ne este prezentată în cadrul art. 916 noul Cod Civil ca fiind: „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar”, evidențiindu-se distincția dintre posesor și proprietar, cel dintâi neavând drept de proprietate asupra unui bun, ci doar îl deține ca și cum ar fi proprietar.
Astfel, posesia, ca stare de fapt nu se confundă cu proprietatea, ca stare de drept. Proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, exercită atributele dreptului său tocmai în această calitate, în timp ce posesorul doar se comportă ca având calitatea respectivă. De asemenea, în esență, posesia nu este altceva decât un atribut, o prerogativă, o parte a conținutului juridic al dreptului de proprietate.
Potrivit unei decizii aparținând fostei instanțe supreme ,,când posesia este conformă cu starea de drept este o posesie legitimă, în caz contrar fiind neligitimă”. Urmare a acestei afirmații, au apărut interpretării distincte, printre care și cea potrivit căreia posesia legitimă reprezintă atributul dreptului de proprietate, pe când posesia nelegitimă este posesia stare de fapt. Se realizează, așadar, o distincție nu numai între posesie și dreptul de proprietate, ci și între posesia ca stare de fapt și posesia atribut al dreptului de proprietate.
În timp ce, cu privire la dreptul de proprietate, starea de fapt se suprapune peste starea de fapt, în cazul posesiei, starea de drept și cea de fapt nu se suprapun, posesorul exrcită stăpânirea bunului, dar nu el este proprietarul acestuia.
O altă distincție ce se consideră necesar a fi notată este referitoare la posesie si detenția precară, aspect ce aduce în discuție datorită asemănărilor și diferențelor dintre acestea și problema intervertirii precarității în posesie. Această problemă urmează a fi lămurită într-unul dintre capitolele urmatoare.
Pe lângă posesorul ce poate stăpâni anumite bunuri se constată și existența detentorului precar. Acesta din urmă deține bunul de la o altă persoană, de regulă proprietarul bunului ori, in anumite situații, persoana de la care a primit bunul, în baza actului juridic încheiat intre ei.
Spre deosebire de posesor, detentorul precar nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul. De asemenea, o diferență majoră este dată și de faptul că detenția precară este întotdeauna o situație juridică izvorâtă din acte juridice, ceea ce îi conferă calitatea de stare de drept, în timp ce posesia rămâne o stare de fapt. Astfel, depozitarul,locatarul, comodatarul, cărăușul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract de deposit, de comodat, etc.
Prin urmare, stăpânirea bunului prezintă trei situații juridice distincte rezultate în urma comparăriilor anterioare:
Proprietatea-proprietarul stăpânește bunul în baza dreptului său de proprietate, starea de drept și cea de fapt suprapunându-se perfect.
Posesia-posesorul stăpânește bunul și se comportă ca având calitatea de proprietar, iar cele doua stări nu se suprapun.
Detenția precară-detentorul precar stăpânește bunul pentru proprietar, în baza unui act încheiat între ei, iar cele doua stări se comportă ca și în cazul proprietații.
Capitolul 3. Posesia
3.1. Istoric. Noțiuni generale. Definiție
Conceptul de posesiune s-a format în antichitate în cadrul unui proces de evoluție, care avea ca punct de interes exploatarea pământurilor statului. În epfaptul că detenția precară este întotdeauna o situație juridică izvorâtă din acte juridice, ceea ce îi conferă calitatea de stare de drept, în timp ce posesia rămâne o stare de fapt. Astfel, depozitarul,locatarul, comodatarul, cărăușul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract de deposit, de comodat, etc.
Prin urmare, stăpânirea bunului prezintă trei situații juridice distincte rezultate în urma comparăriilor anterioare:
Proprietatea-proprietarul stăpânește bunul în baza dreptului său de proprietate, starea de drept și cea de fapt suprapunându-se perfect.
Posesia-posesorul stăpânește bunul și se comportă ca având calitatea de proprietar, iar cele doua stări nu se suprapun.
Detenția precară-detentorul precar stăpânește bunul pentru proprietar, în baza unui act încheiat între ei, iar cele doua stări se comportă ca și în cazul proprietații.
Capitolul 3. Posesia
3.1. Istoric. Noțiuni generale. Definiție
Conceptul de posesiune s-a format în antichitate în cadrul unui proces de evoluție, care avea ca punct de interes exploatarea pământurilor statului. În epoca regalității, exista un întins domeniu public ,,ager publicus”, pe care statul român îl dadea în folosință, în schimbul unei arenzi, persoanelor particulare, în special patricienilor. Aceasta a dat naștere unei posesii private în folosul cetățenilor, care nu a beneficiat, însă de o ocrotire juridică, ea fiind privită ca un raport de fapt, ce se află în afara sferei dreptului.
Cu toate acestea, timpul a acutizat nevoia ca posesiunea asupra ogorului public să fie ocrotită. Această acutizare a fost determinată de neînțelegerile ivite între posesorii ogorului public cu privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau, căci acestea erau nestatornice, precum și de cerința clasei sărace de a avaea drept de folosința asupra ogorului public.
Folosința acordată patricienilor putea fi retrasă oricând de statul român, la fel cum patricienii puteau revoca subconcedările făcute clienților. Aceste aspecte sunt cele care au determinat nașterea ,,interdicției”, o măsură de poliție administrativă, întemeiată pe puterea de comandă a magistratului, prin care se urmărea protecția posesorilor ogorului, în ciuda faptului că nu sunt proprietari.
Dreptul roman îi consideră proprietari pe cei ale căror interese, datorită poziției sociale merită ocrotite. Intră în această categorie: proprietarii, creditorii gajiști, posesorii de buna credință care se considerau proprietari, posesorii de rea credință care au dobândit illegal un bun strain, arendașii pe termen lung al căror drept era constituit după cel al proprietarilor.
Nu se bucurau de o ocrotire a stăpânirii lor: arendașii pe termen scurt, chiriașii, comodatarii, etc.
Tipurile de posesie întâlnite la vremea respectivă se clasificau în funcție de efectele pe care le produceau, de obiectul asupra cărora purtau și de existența sau inexistența protecției juridice, fiind următoarele:
-possesio ad interdictia, posesie ce beneficia de protective juridical realizată prin interdicții;
-possesio ad usucapionem, care are ca efect dobândirea uzucapiunii, dar cu întrunirea cumulative a celorlalte condiții ale uzucapiunii;
-possesio injusta, are ca efect ridicarea protecției posesiunii față de persoană raportat la care este viciată;
-possesio juris, vizeaza posesia unui drept.
Reglementarea juridică a posesiei se regasește în Cartea a III-a „Despre bunuri”, Titlul VIII, ,,Posesia”, art. 916-952.
Actuala definiție a posesiei dată de art. 916, alin.(1) Cod Civil: ,,Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și se comportă ca un proprietar”, este una clară și precisă, cuprinzând totodată elementele esențiale pentru înțelegerea posesiei ca stare de fapt.
Al doilea alineat al aceluiași articol stabilește că ,,dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzator, și în privința posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție”. Astfel, garanțiile reale destinate să asigure îndeplinirea unei obligații patrimoniale, respective dreptul de gaj, dreptul de ipotecă si dreptul de retenție, nu se supun dispozițiilor legale referitoare la posesie.
Vechea reglementare a dat posesiei o definiție ce nu a fost deloc ocolită de critici. Astfel, în art. 1846 alin. (1) se preciza că posesia este un fapt, urmând ca in alin. (2) să fie regasită definiția legală: ,,Posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru.”
Criticile cu privire la aceasta au vizat, în principiu, trei aspecte:
-primul se referea la termenul ,,deținere” care facea trimitere la detenția precară, situație în care detentorul nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul;
-al doilea aspect vizat de critici este dat de sintagma ,,folosirea de un drept”, care crea confuzie între posesia ca stare de fapt si existența unui drept;
-ultimul aspect criticat de doctrină aduce în scenă faptul că definiția este una incompletă, ea menționând doar elementul material al posesiei (corpus), nu și elementul psihologic (animus).
Cu toate că noua reglementare a urmărit o definire exactă și precisă a posesiei, urmărind în același timp îndreptarea celei vechi, nu a fost suficient pentru a fi lipsită de critici. Sunt susceptibile de critici ,,situațiile în care posesorul nu are posibilitatea de a exercita în fapt toate atributele dreptului de proprietate, cum ar fi cazul exercitării posesiei asupra unui bun imobil, ipoteză în care dispoziția juridică ar impune ca posesorul, în calitatea sa de înstrăinător, să facă dovada calității sale de proprietar al bunului”.
3.2 Elementele posesiei
Pentru ca stăpânirea unui lucru să treacă drept posesie este nevoie sa fie întrunite simultan și cumulativ doua elemente:
-elementul material-corpus;
-elementul psihologic, intențional-animus possidendi sau animus rem sibi habendi.
Elementul material al posesiei este cel care presupune un contact direct, efectiv cu lucrul, putându-se concretiza fie în acte materiale, cum ar fi: deținerea lucrului, culegerea fructelor produse de bunurile respective, realizarea unor acte de folosință, efectuarea unor transformări, modificări sau completări ale bunului, etc., fie în acte juridice.
Astfel, elementul material (corpus) ca stare de fapt corespunzătoare dreptului real principal este format din ansamblul faptelor materiale și actelor juridice prin care se exercită perogativele dreptului respectiv. Acest element acoperă nu numai exercitarea atributului ius possidendi, ci și a celorlalte prerogative ale dreptului real.
Cu privire la actele juridice au existat voci care au afirmat că ele nu pot fi parte a elementului material din cauza faptului că pot fi încheiate și de titularul dreptului real care a pierdut posesia bunulu. S-a considerat, însă, că argumentul nu este unul suficient pentru excluderea actelor juridice din componența elementului în discuție.
Realizarea faptelor materiale, precum și încheierea actelor juridice nu îi crează posesorului obligația de a încheia toate actele juridice ori de a săvârși toate faptele materiale prin care se obiectivizează conținutul juridic al unui anumit drept real principal. Este suficientă săvârșirea faptelor materiale, respectiv încheierea actelor juridice care exprimă clar raportul de fapt între posesor și bunul posedat, în latura sa materială.
Cel de-al doilea element al posesiei, cel care în veche reglementare reprezenta o lacună este reprezentat de elementul psihologic, intențional-animus; animus domini; animus possidendi; animus sibi habendi.
Acest element presupune existența voinței ori a intenției celui ce stăpânește bunul de a se comporta cu privire la bun ca proprietar sau titular al altui drept real, făcând această stăpânire pentru sine.
De asemenea, este necesar ca posesorul să aibă reprezentarea subiectivă că este adevaratul titular al dreptului real, sau, știind că nu este titularul dreptului real, să nege dreptul adevăratului titular și să se comporte ca și cum el ar fi titularul. Nu se cere, însă pentru existența lui animus ca intreaga populație să aibă această reprezentare eronată, este suficient ca posesorul să fie cel care o are.
Animus ca element psihologic al posesiei nu exprimă concordanța dintre starea de fapt și un anumit drept real, ci exprimă reprezentarea subiectivă a posesorului care se comportă ca și cum ar fi titularul dreptului, indiferent de reprezentarea subiectivă a celorlalți.
În baza acestei reprezentări date de elementul subiectiv, hoțul este posesor, deși atât el, cât și proprietarul au reprezentarea clară că nu este titularul dreptului de proprietate.
Existența acestui element nu este condiționtă de buna sau reaua credință, indiferent că posesorul are convingerea că este titularul dreptului ori el cunoaște sau trebuia să cunoască faptul că nu este titularul dreptului, elementul este fundamental pentru existența posesiei.
Absența celui din urmă element, face ca exercitarea de către cel ce deține bunul să se transforme din posesia în detenție precară. Așadar, exercitarea lui corpus fără animus, nu poate fi decât detenție precară.
3.3. Dobândire. Dovadă. Pierdere.
O înțelegere completă a posesiei necesită și trecerea în revistă a aspectelor cu privire la dobândirea, dovada și pierderea acesteia.
Pentru dobândirea posesiei s-a statuat ca fiind necesară întrunirea cumulativă a celor două elemente constitutive ale sale: elementul material-corpus și cel psihologic, intențional-animus. Nu este posesie dacă se exercită numai o stăpânire materială, fără intenția deținătorului de a se comporta ca proprietar, adică fără animus domini. Reprezintă aceeași situație și simpla voință de a poseda, în absența elementului material. Un exemplu relevant pentru înțelegerea acestor situații este acela potrivit căruia nu este posesor cel căruia, în vreme ce dormea, i se pune un obiect în mână, si quis dormiendi aliquid in manu ponat.
Legea nu prevede, însă obligativitatea dobândirii celor două elemente în același timp, adică o persoană poate dobândi mai întâi elementul material și, ulterior pe cel psihologic.
Tot legea este cea care soluționează problema exercitării celor două elemente de aceeași persoană sau de persoane diferite.
Astfel, dacă este vorba despre elementul psihologic, acesta prezintă condiția întrunirii lui chiar de către cel care care pretinde că posedă, în general, el neputându-se exercita prin altă persoană-animo alieno. Există, totuși o excepție de la această regulă: situația persoanei lipsită de capacaitate de exercițiu, când legea admite exercitarea acestui element de către reprezentantul său legal. Articolul 917 alin. (2) extinde această excepție și la persoanele juridice ,,Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal”. În aceste cazuri atât elementul corpus, cât și animus urmând a fi exercitate de către o altă persoană.
Dacă se pune în discuție elementul material, atunci puterea materială asupra lucrului poate fi exercitată atât de posesor, cât și de reprezentantul său, printr-o posesie corpore alieno. Dobândirea acestui element nu echivalează cu obligația săvârșirii faptelor materiale și încheierea actelor juridice care formează conținutul acestui element, ci el prezintă importanță cu privire la nașterea posibilității săvârșirii acestor fapte, respectiv a încheierii actelor juridice.
În concluzie, așa cum prevede și art. 917 alin. (1) N.C.C. potrivit căruia: ,,posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul unei alte persoane, nu numai prin putere proprie”.
Dovada posesiei vizează probarea existenței celor două elemente constitutive ale sale. Astfel, dovada posesiei se va face pentru fiecare dintre cele doua elemente, făcându-se distincție pentru fiecare dintre ele.
Dovada ce urmează a fi făcută cu privire la elementul material, obiectiv este ceva mai ușor de realizat decât cea referitoare la elementul subiectiv, datorită caracterului aparent al celei dintâi. Proba elementului corpus se poate face prin orice mijloc de probă.
Dovada elementului intențional, subiectiv pune ceva mai multe probleme, nefiind posibilă proba sa directă. Această greutate întâlnită pentru dovedirea acestui element l-a determinat pe legiuitor să instituie două prezumții.
Art. 919 alin.(1) prevede că: ,, Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este proprietar.” Acest articol instituie o prezumție relativă, aceea conform careia posesorul are animus sibi habendi, prezumție ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.. Această prezumție era regasită în fostul Cod Civil, în art. 1854 care prevedea că ,,posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.”
Această prezumție pleacă de la elemental material al posesiei, de la stăpânirea materială a bunului, legiuitorul concluzionând existenței elementului subiectiv și faptul că persoana care stăpânește material bunul o face pentru sine.
Odată dovedite ambele elemente ale posesiei, legiuitorul instituie prezumția de proprietate , afirmând că posesorul este proprietar. Aceasta nu operează în situția imobilelor înscrise în Cartea Funciară, excepție regasită în conținutul celui de-al treilea alineat al art.919 : ,, Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”.
Cea de-a doua prezumție instituită de legiuitor se regăsește în alin.(2) al articolului sus menționat: ,, Detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba intervertirii sale”. Dovada contrară a posesiei presupune dovada detenției precare, sarcina dovedirii precarității revenind reclamantului. Aceasta este, de asemenea, o prezumție relativă ce se menține până la proba transformării sale în posesie.
Pierderea posesiei este efectul dispariției unuia dintre cele două elemente constitutive ori a ambelor simultan. Așadar, indiferent că se renunță la unul sau la celălalt element, efectul acestora este același: pierderea posesiei.
Pierderea posesiei prin încetarea ei este reglementată de art. 921 care enumeră aceste cazuri:
a) transformarea sa în posesie;
b) înstrăinarea bunului posedat;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în carte funciară a declarației de renunțare la dreptul de proprietateasupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f )înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, după caz, cpnform art 889 alin.(2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
3.4. Calitățiile pe care trebuie să le întrunească posesia
Odată cu întrunirea simultană și cumulativă a celor două elemente ale posesiei mai sus prezentate(elementul material și cel psihologic), se garantează numai existența acesteia. Producerea efectelor prevăzute de lege este condiționată de existența unei posesii utile, adică o posesie ce trebuie să întrunească anumite condiții, să fie neviciată. Efectele prevăzute de lege ca urmare a existenței unei posesii utile sunt:
-crearea unei prezumții de proprietate cu privire la bunul asupra căruia se exercită posesia;
-dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului asupra căruia se exercită posesia, prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință;
-dobândirea dreptului de proprietate asupra fructelor produse de bunul asupra căruia se exercită posesia, însă numai dacă posesia este de bună-credință;
-posibilitatea exercitării acțiunilor posesorii.
Necesitatea unei posesii utile pentru producerea efectelor legale este regasită și în cadrul Noului Cod Civil, care prevede în art. 922, alin.(1) că fac excepție de la această regulă doar acele situații prevăzute expres de lege, pentru toate celelelate cazuri producând efecte juridice doar o posesie utilă.
În legatură cu acele calități pe care legea le cere posesiei pentru producerea unuia dintre efectele principale ale sale, anume, prescripția achizitivă, uzcapiunea, vechiul art. 1847 prevedea: ,,ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”.
Textul care enumeră acele calități necesare pentru dobândirea uzucapiunii, se extind drept condiție necesară pentru dobândirea oricărui efect juridic al posesiei.
O interpretare a conținutului art. 1847 privind aceste calității ale posesiei, transformă neîntreruperea ei într-o condiție ce ține de curgerea termenului de prescripție, pentru a se putea dobândi prin uzucapiune dreptul real asupra bunului. Caracterul neîntrerupt al posesiei ajunge să fie considerat chiar o condiție de existenșă a posesiei, căci odată întreruptă, posesia dispare. Lipsa celorlalte calității este interpretată în sensul constituirii aceluiași numar de vicii ale posesiei și, implicit a aducerii posesiei în imposibilitatea de a-și produce efectele.
Sintagma ,,a poseda sub nume de proprietar” enumerată de același articol drept calitate necesară a posesiei, se referă și chiar echivalează cu a avea animus, element psihologic, intențional, în lipsa căruia posesia nu poate exista. Stăpânirea bunului fără intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar nu prezintă animus, devenind, astfel detenție precară.
Este exclusă din enumerarea calitățiilor cuprinsă în articolul mai sus menționat acea calitate de a fi neechivocă, îndepărtându-se de modelul său- Codul civil francez. Cu toatea astea, literatura juridică actuală și practica judiciară au considerat necesară și întrunirea acestei calități.
Exceptând cele două cerințe anterior prezentate, aceea ca posesia să fie neîntreruptă și sub nume de proprietar, a caror absență conduce la inexistența posesiei însăși, inexistența celorlalte: posesie continuă, netulburată, publică și neechivocă, nu afectează existența posesiei, ele devin calități ale sale și o împiedică doar sub aspectul producerii efectelor prevăzute de lege.
Alineatul 2 al articolului 922 instituie prezumția de utilitate a posesiei. Potrivit acestei prezumții, o posesie este utilă până la proba contrară. Drept urmare, cel care invocă vicierea posesiei este cel care trebuie să o dovedească , sarcina probei putându-se face prin orice mijloc de probă.
Prezumția instituită de acest alineat are aplicabilitate generală , fiind astfel prezumată până la dovada contrară fiecare dintre calitățile posesiei.
3.5.Viciile posesiei în actualul/vechiul Cod Civil. Enumerare.
Viciile posesiei reprezintă așa cum am afirmat mai sus, contrariul calitățiilor pe care o posesie trebuie să le întrunească pentru a fi utilă, respectiv, pentru a produce efectele prevăzute de lege.
Articolul 1874 al fostului Cod Civil este cel în al cărui conținut sunt cuprise calitățiile pe care o posesie utilă trebuie să le întrunească și, implicit sunt înțelese viciile acesteia, regăsite în același număr.
Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, condiției posesiei de a fi continuă, îi revine viciul discontinuității, condiția de a fi publică are drept corespondent în rândul viciilor, pe cel al clandestinității, calitatea posesiei de a fi netulburată este viciată prin intermediul violenței, iar cel din urmă viciu astfel rezultat este cel al precarității care se refractă asupra calității posesiei de a fi exercitată sub nume de proprietar.
Deși art. 1847 a suprimat o calitate pe care o enumeră articolul corespunzător din Codul Napoleon(art. 2229), anume calitatea posesie de a neechivocă , parte din doctrina nu a ezitat să încadreze în cadrul viciilor posesiei și pe acela al echivocului. Cu privire la această includere/excludere a echivocului ca viciu al posesiei au existat numeroase discuții, precum și poziții distincte. Acest lucru a determinat atât existent autorilor care susțin includerea acestuia în cadrul viciilor, cât și a autorilor care adoptă o atitudine contrară.
Echivocul ca viciu al posesiei reprezintă inexistența vreunei îndoieli asupra faptului că cel care stăpânește bunul o face cu intenția de a se comporta ca fiind adevăratul proprietar.
Echivocul nu se confundă cu situția precarității când există certitudine cu privire la absența elementului subiectiv, animus sibi habendi, lucru ce duce implicit la absența posesiei, în cazul său existând numai un dubiu cu privire la lipsa elementului în discuție.
Autorii care au optat pentru includerea echivocului în rândul viciilor, l-au definit ca situația prin care două sau mai multe persoane exercită acte de stăpânire asupra unui bun, astfel încât nici una nu poate petinde o posesie proprie, distinctă. Cel mai propice cadru pentru întâlnirea echivocului este dată de situația indiviziunii, de stăpânirea unui bun comun de către un singur moștenitor.
Catalogat și analizat ca viciu al posesiei, echivocul prezintă urmatoarele doua caractere juridice:
-viciu cu caracter temporar, el încetând de îndată ce exercitarea actelor de stăpânire asupra bunului vor fi apte să creeze certitudinea că posesorul se comport ca fiind proprietar, regăsindu-se și elementul intentional;
-viciu cu caracter relativ, invocarea sa se poate face numai de către coposesori sau coproprietari.
Într-o altă opinie, acestuia i se mai recunoaște un alt caracter juridic potrivit căruia el se regăsește atât în materie mobiliară, cât și imobiliară.
Deși, calitatea posesiei de a fi neechivocă este prevăzută în dreptul francez, de Codul Napoleon, art. 2229 nici doctrina franceză nu a fost unanimă în legătură cu acest aspect. S-a considerat că echivocul nu este un viciu special și deosebit, și că posesia este echivocă numai în cazul în care îi lipsește una dintre calitățile ceute de lege, în special precaritatea, sau când existența uneia dintre aceste calități este îndoielnică.
Cea care a pus în discuție încadrarea echivocului alături de discontinuitate, violență, clandestinitate și precaritate în categoria viciilor posesiei a fost jurisprudența, încercare ce nu a fost, totuși suficientă pentru reglemenatarea sa legală, astfel încât nici în Codul din 1864 și nici în cel actual, nu a fost preluată cerința ca posesia să fie neechivocă.
Neregăsirea echivocului ca viciu al posesiei în cadrul Codului Civil român este explicată prin faptul că acesta este asimilat precarității, deși între ele există diferențe anterior prezentate și, totodată faptului că el nu se bucură de un regim juridic special, ba chiar dovedirea sa presupune probarea celorlalte calități ale posesiei.
În noua reglementare legală, anume, Noul Cod Civil intrat în vigoare în anul 2011, spre deosebire de cel din 1864 unde erau regăsite și enumerate calitățiile posesiei, si per a contrario erau deduse viciile, art. 922, alin.(2) al actualului cod prevede: ,,Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.”
Această prevedere legală nu mai aduce în discuție precum cea veche, calitățiile necesare pentru existența unei posesii utile, ci vorbește despre o posesie care nu este utilă, rezultând în mod concret noile vicii ale posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea.
O noutate adusă odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil, privitoare la vicii, este dată de numărul lor, care scade de la patru(vechea reglementare) la trei. Excluderea precarității ca viciu al posesiei este cea care a determinat această neconcordanță a numărului viciilor între cele două reglementări legale.
Chiar dacă, potrivit fostului Cod, precaritatea era tratată drept un viciu absolut și perpetuu al posesiei, acest lucru nu a fost o piedică pentru ca în mod judicios, noul Cod Civil să nu mai rețină precaritatea ca viciu al posesiei, aceasta având semnificația lipsei posesiei, chiar dacă și ea poate fi aparată prin acțiuni posesorii.
Alături de precaritate, nu este inclus în categoria viciilor posesiei nici echivocul, a cărui excludere de către legiuitor, putem spune că s-a păstrat de-a lungul timpului, deși doctrina și practica judiciară rețineau încă din vremea vechiului Cod Civil, calitatea posesiei de a fi neechivocă și, implicit viciul echivocului.
Discuțiile cu privire la această problemă nu au încetat să apară odată cu noua reglementare legală a viciilor, păstrându-se în continuare poziții diferite referitor la considerarea echivocului drept viciu al posesiei sau absența a posesiei.
Dacă ceva mai sus am explicat diferențele pe care autorii vremii le vedeau între echivoc și posesie, astăzi există și opinii potrivit cărora echivocul este echivalent cu precaritatea, în susținerea acestei idei venind explicații concrete ale noțiunilor de ,,posesie”, ,,detenție precară”, ,,element subiectiv, animus”.
Pe lângă excluderea precarității din rândul viciilor enumerate în vechiul art. 1847, noua reglementare legală instituie prin același articol în care este cuprinsă enumerarea actualelor vicii, prezumția relativă legală de utilitate a posesiei, deci inexistența viciilor și faptul că realizarea probei contrare a eventualei existențe a acestor vicii se poate face cu orice mijloc de probă.
Urmare a enunțării viciilor de către cele două coduri civile, observăm că diferențele notabile se referă la modalitatea prezentării lor, cel dintâi enunțând calitățiile posesiei, iar cel actual viciile; excluderea precarității din cadrul viciilor de către cel din urmă cod și instituirea prezumției relative legale de utilitate a posesiei.
Capitolul 4. Viciile posesiei. Prezentare.
Așa cum am precizat în cadrul capitolului anterior, noua reglementare civilă enumeră în art. 922 cele trei vicii ale posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea.
Sediul materiei este regăsit în Cartea a III-a ,, Despre bunuri” , Titlul VIII ,, Posesia” , Capitolul II ,, Viciile posesiei”, art.922-927.
Trebuie să reamintim faptul că posesia există în măsura în care care ea întrunește cele două elemente constitutive: animus și corpus, dar că acest lucru nu este suficient pentru ca ea să producă efectele juridice prevăzute de lege. Producerea acestora este condiționată de întrunirea unor calități, formulare specifică vechiului Cod, respectiv condiționată de nevicierea ei, potrivit noului Cod Civil.
Deja stabilită excluderea precarității din rândul viciilor, discuția asupra acestei situații va fi realizată într-un capitol distinct, urmând ca în cadrul acestuia să se prezinte doar cele trei vicii pe care Codul Civil le prevede.
4.1 Discontinuitatea
4.1.1. Noțiune. Caractere juridice.
Definiția acestui viciu al posesiei este regăsită în art. 923 care prevede că: ,,Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu intermitențe anormale în raport cu natura bunului”. Aceasta nu este mult diferită față de cea dată de art. 1848 al Codului din 1864, cu excepția faptului că ce actuală precizează că aceste intermitențe anormale se referă la natura bunului.
Din textul legal rezultă că definirea continuității și a discontinuității are la bază criteriul intermitențelor anormale în exercitarea elementului corpus.
Pentru ca o posesie să fie continuă nu este obligatoriu ca posesorul să fie într-un contact permanent cu bunul și nici să exercite continuu acte de stăpânire, respectiv de folosință asupra sa. Continuitatea posesiei există în măsura în care actele și faptele prin care se dă conținut posesiei sunt exercitate cu regularitatea pe cere lucrul respectiv o cere. Discontinuitatea unei posesii apare în momentul în care actele și faptele, conținut al elementului material, sunt exercitate la interval de timp neconcordant cu cel pe care natura bunului îl presupune.
Rezultă din acest criteriu al continuității că ea nu exclude intermitențele în stăpânirea bunului, în exercitarea actelor juridice și a faptelor materiale, dacă natura sa o impune.
Viciul discontinuității, rezultat al conduitei voluntare a posesorului, nu trebuie să fie confundat cu întreruperea posesiei, care reprezintă chiar un caz de încetare a posesiei rezultat din intervenția unui terț, des întâlnit în materia uzucapiunii și al prescripției achizitive.
Pentru ca discontinuitatea să fie înțeleasă ca viciu, și nu drept un caz de încetare a posesiei, art 921. lit.g) a noului Cod Civil prevede că intermitențele anormale ale exercitării posesiei să nu depașească durata de 1 an.
În literatură juridică, diferențierea discontinuității drept viciu de încetarea ei, a fost redată prin următoarea afirmație: ,, discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei”.
Continuitatea și intermitențele anormale sunt chestiuni de fapt, ce vor fi lăsate la aprecierea instanței, care va ține cont în stabilirea lor de faptul că în cazul bunurilor imobile, intermitențele pot avea o durată mai mare decât cele raportate la bunuri mobile, în cazul cărora se va ține cont și de destinția bunului respectiv.
Art. 1850 al fostului Cod instituia o prezumție relativă potrivit căreia posesorul actual care dovedește că a exercitat posesia la un moment dat este presupus că a exercitat posesia în tot timpul intermediar, prezumție ce nu a fost preluată de Codul în vigoare.
În ceea ce privește sarcina probei discontinuității posesiei, s-a statuat faptul că aceasta trebuie făcută de cel care a invocat lovirea posesiei de dicontinuitate.
Proba nu va urmări, însă dovada întregii durate în care se pretinde exercitarea actelor de stăpânire asupra bunului de către posesor, căci aceasta este aproape imposibilă, ci dovada că această exercitare a existat atât la începutul, cât și la sfârșitul perioadei pretinse. Pentru perioada cuprinsă între aceste două momente va opera o prezumție simplă de posesie, regăsită în alin. (2) al art. 922, care stabilește că ,,până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă”.
Urmează în prezentarea acestui viciu, enumerarea și explicarea caracterelor juridice specifice lui.
Un prim caracter al său este acela de a fi temporar. Acest caracter vizează posibilitatea încetării lui în momentul în care posesia devine utilă, adică odată cu încetarea exercitării actelor de stăpânire cu intermitențe anormale. Odată cu exercitarea regulată a actelor, posesia va deveni utilă. Caracterul temporar al discontinuitații rezultă din interpretarea art. 927 al noului Cod Civil, care prevede că: ,, Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează”.
Cel de-al doilea caracter al viciului prezentat poate fi dedus din interpretarea art. 926 alin.(1) care spune că: ,, Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată”. Așadar, șansa invocării acestui viciu de către orice persoană interesată să înlăture viciile posesiei, îi oferă caracter absolut.
Cel din urmă caracter al discontinuității este acela de a avea o aplicabilitatea mai mare în cadrul bunurilor imobile, fără excludere în cadrul celor mobile, dar printr-o limitare a sa de către neîndeplinirea cerințelor pentru aplicarea dispozițiilor art. 937.
Aceleși caractere ale viciului discontinuității erau specifice și fostei reglementări legale a viciilor posesiei.
4.2. Violența
4.2.1. Noțiune. Caractere juridice
Violența este viciul posesiei înțeles drept contrariul calității sale de a fi netulburată.
În ceea ce privește violența ca viciu al posesiei, acesta se găsește definit în art. 924, Noul Cod Civil care prevede că o posesie este tulburată în măsura în care ea a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, indiferent că este vorba de o violență fizică sau morală, cu condiția ca această tulburare să nu provină de la o altă persoană în afară de cea a posesorului.
Fosta reglementare civilă definea prin art. 1851 viciul violenței ca fiind acea tulburare fondată sau conservată prin acte de violențe în contra sau din partea adversarului. Adică, posesia se considera a fi utilă și neviciată, dacă era începută, iar mai târziu conservată și continuată, în mod pașnic, fără violență. Articolul de lege instituie obligativitatea posesorului pentru a avea o posesie utilă de a intra în posesia bunului în mod pașnic și să o continue, respectiv să o conserve în aceleași condiții. Viciul violenței vizează, așadar momentul exercitării ei, care poate fi săvârșită și la punerea în posesie, precum și în cursul ei.
Dacă intrarea în posesie s-a făcut în lipsa violenței, dar dacă în menținerea ori conservarea ei au fost săvârșite ,,acte de violență, în contra sau din partea adversarului actualului posesor, posesia devine viciată.”
Asupra vechii definiții a posesiei au existat numeroase discuții în sensul înțelegerii corecte a termenului de ,,netulburată” care, potrivit unor opinii ar putea face să se creadă că utilitatea posesiei se referă la netulburarea ei de către terți. Textul de lege aduce în prim-plan, atât posibilitatea vicierii posesiei prin acte de violență ale posesorului, cât și pe cea a vicierii prin acte de violență ale adversarului. S-a considerat, totuși, că ar fi nedrept ca o posesie să fie viciată prin faptele unui terț, acesta putând să exercite oricând astfel de acte, astfel că singura posesie considerată viciată prin violență este cea rezultată din faptele posesorului.
Noua reglementare legală a acestui viciu menține momentele la care se referea si vechiul cod civil cu privire la care se poate exercita violența, adică momentul dobândirii, intrării în posesie, respectiv cel al menținerii, conservării posesiei.
Tot prin intermediul noului articol din Codul Civil se statuează că reprezintă violență numai situațiile în care acest viciu este rezultatul direct al faptelor posesorului, ea nu poate rezulta ca urmare a acțiunii unui terț. De asemenea, situația posesorului care se apară împotriva unor acte de violență săvârșite de o altă persoană împotriva sa, nu reprezintă mod de viciere a posesiei sale. Astfel, violența pasivă din partea posesorului atunci când se apară de violența exercitată de un terț împotriva posesiei sale, nu reprezintă situație de viciere.
În concluzie, o violență aptă de a vicia posesia este numai cea activă, adică cea exercitată de posesor, cea pasivă săvârșită cu scopul apărării împotriva actelor de violență ale unui terț, nu constituie o inițiativă violentă a posesorului în dobândirea sau conservarea posesiei,nicio persoană neputând fi obligată să suporte consecințele faptelor săvârșite de o altă persoană. Violența activă drept viciu, nu este limitată de o posesie morală sau fizică, ea putând îmbraca ambele forme.
În cărțile de specialitate, s-a considerat a fi necesară o notare a distincției între viciul violenței în materia posesiei și violența-viciu de consimțământ din cadrul încheierii actelor juridice, deoarece s-au întâlnit situații în care o posesie nu este afectată de acest viciu, chiar dacă posesorul a intrat în stăpânirea bunului pe baza unui titlu de proprietate afectat de viciul violenței.
Referitor la sarcina probei s-a luat în calcul prezumția instituită prin art. 922, alin. (2), potrivit căreia utilitatea posesiei se va prezuma în mod relativ. Cum o posesie este utilă numai dacă este și pașnică, se prezumă, implicit și caracterul său pașnic. Astfel, sarcina dovedirii violenței revine celui care invocă acest viciu. Ținând cont de faptul că vicierea prin violență se poate săvârși în diferite momente ale posesiei, atunci și proba poate viza oricare dintre aceste momente: cel al dobândirii posesiei sau cel al menținerii ei.
La fel ca în cazul discontinuității ori al clandestinității, caracterele juridice ale violenței ca viciu al posesiei, vor putea fi descoperite ca urmare a interpretării articolelor ce constituie sediul materiei.
Astfel, violența este un viciu ce are caracter temporar, la fel ca și viciul anterior prezentat. Acest caracter rezultă din art. 927 care prevede că orice posesie devine utilă odată cu încetarea viciului. Adică, în momentul în care actele de violență activă, fizică sau morală ale posesorului încetează, posesia devine una utilă, aptă de a produce efecte juridice. Totuși, pentru revenirea la o posesie utilă este necesară trecerea unei perioade de un an de la data tulburării, deposedării ori de la încetarea ei.
Un caracter diferit al violenței de cel al discontinuității este acela că cel din urmă viciu este unul absolut, orice persoană putându-l invoca, în timp ce violența rămâne un viciu cu caracter relativ, așa cum rezultă din art. 926 alin. (1).
Existența sa poate fi invocată doar de persoana împotriva căreia s-a exercitat violența, față de celelalte persoane posesia nefiind afectată de acest viciu.
Și, un ultim caracter juridic desprins pentru violență ca viciu al posesiei este acela de a își găsi aplicabiltate atât în materia bunurilor imobile, cât și în materia celor mobile.
Situația caracterelor juridice ale viciului violenței nu prezintă este aceeași cu cea întalnită în vechea reglementare.
4.3. Clandestinitatea
4.3.1. Noțiune. Caractere juridice
Cel de-al treilea viciu al posesiei enumerat de Codul Civil este cel al clandestinității, interpretat drept contrariul calității posesiei de a fi publică.
Astfel, în actuala reglementare legală, art. 925 definește acest viciu ca fiind acel viciu potrivit căruia o ,,posesie este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută.”
Potrivit vechiului Cod Civil, clandestinitatea era înțeleasă ca fiind exercitarea posesiei de către posesor în ascuns față de adversarul său, încât acesta din urmă nu o putea cunoaște. Se subînțelege exercitarea unei posesii în condiții în care orice persoana interesată și, îndeosebi, proprietarul să poată avea cunoștință de aceasta. De asemenea, se consideră a fi stabilită ca necesară exercitarea posesiei în mod public, astfel încât proprietarul să poată afla că se posedă împotriva sa, dar nu este obligatoriu ca el să fi și aflat că bunul său este posedat de o altă persoană.
Rezultă, astfel, obligația posesorului de a exercita actele de posesie fără să încerce ascunderea lor, ba chiar așa cum le-ar exercita un adevărat proprietar. Se prezumă că atunci când posesorul încearcă ascunderea acestor acte, este vorba de o posesie nelegitimă.
Așa cum reiese din actuala definiție a clandestinității, pentru a ne afla în prezența ei, s-a considerat a fi necesară imposibilitatea cunoașterii posesiei, nefiind vorba de o necunoaștere a sa ca lipsă de diligențe depuse în acest sens de către cel care invocă acest viciu. Totodată, simpla necunoaștere a posesiei, dacă aceasta a fost exercitată în condiții normale, nu este suficientă pentru a vorbi despre lipsirea posesiei de caracterul său public.
Astfel, pentru a se aduce în discuție prezența viciului, se consideră necesară ascunderea posesiei printr-o anumită activitate a posesorului, anume aceea de a exercita fapte materiale în acest sens.
De asemenea, calitatea posesie de a fi publică trebuie să se manifeste pe întreaga durată a sa, astfel încât ea va deveni ori va înceta a fi utilă când devine, respectiv încetează să fie publică. Odată încălcat caracterul public al posesiei, ne vom afla în prezența unei posesii afectată de viciul clandestinității și, implicit, lipsită de capacitatea de a produce efecte juridice prevăzute de lege.
S-a stabilit a fi necesară definirea viciului în discuție prin raportarea sa la cel care îl poate invoca, astfel încât nu va prezenta importanță necunoașterea posesiei de către alte persoane, ea putând îmbrăca în fața acestora forma clandestinității, dar să nu fie viciată în raport de persoana care cunoaște posesia.
Așadar, va fi în măsură să reprezinte clandestinitate, viciu al posesiei, doar acea posesie ale cărei acte vor fi exercitate de către posesor cu scopul și în condiții din care să nu poată fi cunoscută de către persoana îndreptățită să invoce acest viciu. Intenția și acțiunea de a lipsa posesia de caracterul său public vor conduce la apariția clandestinității.
Cu privire la sarcina probei, aceasta îi va reveni persoanei care va invoca existența acestui viciu, în dovedirea afectării posesiei de către clandestinitate, putându-se folosi orice mijloc de probă.
Cel care invoca acest viciu și căruia îi revine proba sa, trebuie să dovedească modalitățile concrete prin care s-a încercat ascunderea posesiei bunului, a faptelor prin care s-a realizat această ascundere.
În doctrină s-a considerat că este suficientă dovedirea celor mai sus enunțate, neprezentând importanță atitudinea subiectivă a posesorului, care ar putea îmbrăca două forme: pe aceea a intenției de a ascunde bunul, astfel încât să nu poată fi cunoscut de o anumită persoană și pe aceea a simplei dorințe de a proteja un bun de valoare.
La fel ca și în cazul celorlalte două vicii, și pentru clandestinitate va opera prezumția legală de utilitate instituită de art. 922, alin.(2) potrivit căruia până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.
Caracterele juridice, așa cum s-au menținut încă din fostul Cod Civil până în cel actual, sunt regăsite prin interpretarea articolelor de lege.
Un prim caracter al clandestinității este este acela de a fi temporar, așa cum rezultă din prevederea art. 927, potrivit căruia, odată încetând viciul, posesia devine utilă. Adică, în momentul în care posesia va deveni publică, nu va mai fi exercitată în ascuns, ea va deveni, implicit, utilă.
Un alt caracter al clandestinității este dat de relativitatea sa, adică de faptul că acest viciu poate fi invocat numai de acea persoană față de care s-a voit ascunderea posesiei, pentru că numai față de aceasta se consideră clandestină. Relativitatea clandestinității este înțeleasă ca și în cazul violenței din art. 926 alin. (2).
O ultimă caracteristică a acestui vicu este dat de faptul că el are cea mai mare aplicabilitate în rândul bunuriloe mobile, fiind foarte greu de imaginat o exercitare a posesiei în rândul bunurilor imobile pe ascuns. În practica judiciară s-a considerat a fi un exemplu relevant săparea unei galerii cu scopul de a exploata subsolul unei proprietăți vecine.
Cele trei calități esențiale unei posesii pentru a fi utilă, anume: continuă, netulburată și publică reprezintă contrariul viciilor posesiei și ceea ce se dorește a se menține.
Prezentarea acestor vicii ale posesiei așa cum sunt enumerate în actualul Cod Civil, are scopul înțelegerii condițiilor necesare pentru ca o posesie să rămână utilă, adică aptă sa producă efectele juridice prevăzute de lege, ceea ce reprezintă scopul unei posesii.
4.4. Încetarea viciilor posesiei. Sancțiunea viciilor posesiei.
Așa cum am stabilit anterior, numai o posesie utilă, adică neviciată este aptă de a produce efectele recunoscute de lege, cu excepția situațiilor prevăzute de aceasta, așa cum reglementează art. 922 alin. (1). Tot anterior, s-a statuat și faptul că este considerată utilă, posesia ce nu este atinsă de niciunul dintre cele trei vicii enumerate în Codul Civil, anume: discontinuitate, violență, clandestinitate.
Încetarea viciilor posesiei este reglementată în art. 927 al Noului Cod Civil, care prevede că orice posesie ce este viciată va deveni utilă odată cu încetarea viciului în cauză. Cele trei vicii au caracter temporar, ceea ce face ca posesia să devină utilă atunci când ele încetează, de exemplu încetarea exercitării actelor de violență, precum și încetarea clandestinității înseamnă începerea exercitării unei posesii utile. În cazul discontinuității, dacă posesorul a fost lipsit de bun un interval de timp mai mare de un an, reluarea posesiei este imposibilă, deoarece o deposedare mai mare de un an echivalează cu încetarea posesiei.
În concluzie, orice posesie este considerată utilă dacă asupra ei nu se exercită acte de violență, se exercită astfel încât sa poată fi cunoscută, iar actele de stăpânire se exercite la intervale de timp normale, raportat la natura bunului.
În ceea ce privește sancțiunea pe care viciile o pot aduce unei posesii utile, aceasta vizează producerea efectelor juridice.
Așadar, în situațiile în care un efect al posesiei este condiționat de o anumită durată a acesteia, perioada de timp în care posesia a fost viciată nu va fi inclusă în calculul termenului cerut de lege pentru ca acel efect să se producă. Un exemplu relevant în această situație este cel al uzucapiunii, așa cum prevede art. 932 alin.(2), care stabilește că în cazul uzucapiunii, viciile posesiei suspendă cursul său.
Cu toate că acest articol de lege face referire numai la uzucapiune, viciile posesiei suspendă cursul oricărui termen pe care legea îl prevede pentru a măsura durata posesiei utile cu valoare de condiție pentru producerea unuia dintre efectele posesiei ori pentru admisibilitatea acțiunilor posesorii.
În funcție de caracterul viciilor, de a fi absolute sau relative, sancțiunea va opera condiționată de acesta. Astfel, pentru posesia viciată prin violență și clandestinitate care sunt vicii cu caracter relativ, suspendarea cursului prescripției achizitive va opera numai față de acele persoane față de care a fost exercitată violența, respectiv față de care s-a ascuns, în timp ce, pentru situația posesiei viciată prin discontinuitate, viciu absolut, suspendarea cursului prescripției achizitive va opera pentru toate persoanele.
În situațiile în care realizarea efectelor juridice ale posesiei nu este ținută de o anumită perioadă a posesiei, sancțiunea viciilor constă tocmai în nerecunoaștere acestor efecte, dar ținându-se în continuare cont de caracterul absolut sau relativ al viciilor.
Capitolul 5. Precaritate
5.1. Noțiune
Deși, într-unul dintre capitolele anterioare s-au făcut precizări cu privire la diferențele dintre posesie și precaritate, am considerat a fi necesară o discuție mai elaborată, având drept subiect precaritatea, exclusă din rândul viciilor posesiei prin noua reglementare civilă.
Chiar dacă, în vechiul Cod Civil, precaritatea era inclusă alături de discontinuitate, violență, clandestinitate, ba chiar și de echivoc, în unele opinii, în rândul viciilor posesiei, noul Cod Civil o exclude împreună cu echivocul din această categorie. Bineînțeles că această alăturare a precarității, viciilor posesiei nu a fost la adăpost de critici și nici adoptată în unanimitate de autori.
S-a stabilt că precaritatea înseamnă, în realitate, mai mult decât un viciu al posesiei, echivalând, mai degrabă cu o lipsă a posesiei.
Astfel, precaritatea nu reprezintă un viciu al posesiei, ci o stăpânire a unui lucru lipsită de animus sibi habendi, adică lipsită de elementul intențional, subiectiv, psihologic. În această situație, detentorul precar nu exercită acte și fapte de stăpânire pentru sine, ci pentru altul, pentru posesor.
Doctrina s-a preocupat de-a lungul timpului și de stabilirea unor trăsături esențiale pecarității, printre care s-au numărat: imposibilitatea ca ea să producă efectele posesiei; faptul că nu poate fi apărată prin acțiuni posesorii; și, dacă se referă la un bun imobil, nu poate conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Potrivit fostului Cod Civil, precaritatea ca viciu al posesiei, era înțeleasă drept viciu cu caracter absolut, în sensul că nu producea efecte față de nicio persoană, dar și cu caracter perpetuu, adică indiferent de durata sa asupra unui lucru nu poate duce la obținerea proprietății prin prescripție achizitivă.
Potrivit unei actuale opinii, pe lângă absența lui animus în cadrul precarității, o altă diferență este dată de faptul că elementul corpus al detenției precare are o sferă mai restrânsă comparativ cu cea din rândul posesiei. Detentorul va exercita elementul corpus numai parțial, adică în limita dreptului pe care posesorul i l-a conferit detentorului.
Actuala reglementare stabilește prin art. 918 că ,,nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către detentorul precar”, adică de o persoană pentru o alta, precum comodatarul, locatarul, depozitarul, creditorul gajist, titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitație sau servitute față de nuda proprietate, coproprietarul în raport cu cotele-părți ale celorlalți. Același articol prevede și că, orice persoană ce deține temporar un bun al altuia este considerat detentor precar și are în sarcina sa, obligația de a-l restitui posesorului.
Articolul 920, noul Cod Civil reglementează expres și limitativ cazurile în care există posibilitatea ca precaritatea să se intervertească în posesie.
5.2 Intervertirea precarității. Noțiune.
Cazuri de intervertire
Intervertirea precarității în posesie pune problema posibilității transformării lui animus detinendi în animus possidendi, adică a devenirii detentorului precar, însuși posesor. Așa cum am tot precizat, posesia însumează două elemente: corpus și animus, în timp ce detenția precară va avea numai corpus, în limita dreptului pe care posesorul i l-a constituit, respectiv îngăduit detentorului.
Această discuție a intervertirii precarității în posesie se regăsește atât în situația bunurilor mobile, cât și în cea a bunurilor imobile.
Soluționarea acestei probleme se va face ținându-se cont de prezumția de continuitatea a detenției precare, instituită de art. 919 alin.(2) Noul Cod Civil potrivit căreia, odată dovedită. Detenția precară se va prezuma că se menține până la proba intervertirii sale. Aceeași regulă se regăsea și în fostul Cod Civil, în art. 1855 care stabilea că posesorul care a început să posede pentru altul, se presupune că ăși va păstra această calitate până la proba contrară.
De asemenea, în rezolvarea acestei probleme se vor lua în calcul și prevederile art. 920 care enumeră limitativ situațiile în care intervertirea precarității în posesie este posibilă.
Așa cum intervertirea precarității în posesie presupune transformarea lui animus detinedi în animus possidendi, dar și o extindere a elementului corpus în limitele noului drept real căruia îi corespunde posesia astfel obținută , s-a pus în discuție dacă pentru transformarea lui animus detinendi în animus possidendi este suficientă simpla manifestare de voință a detentorului precar, exprimată fie personal, fie prin persoane interpuse. Astfel, s-a considerat a fi necesar ca această manifestare de voință să fie însoțită de un anumit fapt juridic în sens restrâns, adică acte de rezistență și că simpla dorință de a poseda la un moment dat cu titlu de proprietar nu poate fi de ajuns pentru ca precaritatea inițială să fie ștearsă.
Drept concluzie, s-a statuat faptul că în oricare dintre acele situații în care intervertirea precarității în posesie este posibilă, posesia astfel rezultată nu va corespunde unui drept de proprietate, adică posesorul nu va fi adevăratul titular al acestui drept.
Cele 3 cazuri reglementate de art. 920 Noul Cod Civil care permit intervertirea precarității în posesie, urmează să fie prezentate în continuarea lucrării.
Prima situație relatată de art. 920 alin. (1) lit. a) este aceea a detentorului precar care încheie cu bună-credință un act translativ de proprietate cu titlu particular cu o altă persoană decât proprietarul bunului. Acestei situații îi corespunde din vechea reglementare art. 1858 pct. 1 care prevede situația deținătorului care primește cu bună-credință de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului ce deține.
Acest alineat se referă, așadar, la acele situții în care detentorul precar, ce poate îmbrăca forma unui comodatar, depozitar, locatar, încheie cu buna-credință un act translativ de proprietate cu titlu particular (schimb, donație, vânzare-cumpărare) cu o persoană care nu este adevăratul titular al bunului.
Pentru posibilitatea realizării intervertirii precarității în posesie în cazul în discuție, articolul de lege prevede în mod expres condiția bunei-credințe a detentorului precar, adică acesta trebuie să creadă că noul său titlu este valabil, că persoana cu care a contractat este adevăratul proprietar al bunului respectiv. Existența bunei-credințe se va aprecia la momentul încheierii actului și vizează numai conduita detentorului, nu și pe cea a înstrăinătorului, fiind irelevant dacă acesta a cunoscut nevalabilitatea titlului său.
În cele din urmă, s-a stabilit că art. 920 nu instituie drept condiție aparența înțeleasă ca aplicație a adagiului error communis facit ius, adică nu este necesar ca terța persoană să aibă calitate de proprietar aparent sau moștenitor aparent.
În concluzie, intervertirea precarității în posesie utilă are loc ca urmare a faptei terțului, care procură detentorului un titlu în privința bunului pe care îl deține.
Cea de-a doua situație regelementată de art. 920 alin.(1) lit. b) face referire la detentorul precar care săvârșește împotriva posesorului acte de rezistență neechivoce în privința intenției sale de a începe să se comporte ca un proprietar. În acest caz, intervertirea nu se va produce însă, mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului. Aceeși situație era reglementată prin art. 1858 pct. 2 al fostului Cod Civil, potrivit căruia când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său.
Această prevedere exprimă clar necesitatea ca această simplă negare a dreptului celui de la care detentorul precar a primit bunul, care nu este suficientă pentru intervertire, să fie însoțită de acte de rezistență.
Aceste acte de rezistență trebuie să fie îndreptate împotriva persoanei care a încredințat bunul detentorului, prezența lor fiind necesară pentru obiectivarea voinței detentorului precar de a schimba animus detinendi cu animus possidendi, simpla notificare comunicată de către detentor persoanei de la care deține bunul fiind suficientă pentru marcarea acestei schimbări.
Noțiunea de ,,acte de rezistență” include în sfera sa toate acele acte săvârșite de detentor împotriva celui de la care deține bunul, care privesc intenția celui dintâi de a-și schimba atitudinea subiectivă și de a începe să se considere titularul oricărui drept real, inclusiv al celui de proprietate. Actele pot fi: materiale de rezistență efectivă din partea detentorului împotriva încercării titularului dreptului real de a mai folosi bunul, dar și acte de natură juridică, ce exprimă refuzul categoric al detentorului de a mai continua raportul juridic inițial.
Fraza finală a acestui alineat precizează faptul că o intervertire a precarității în posesie nu va fi posibilă înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului, condiție ce nu era regăsită în veche reglementare.
În această situație, detentorul precar este de rea-credință, intervertirea se va putea realiza, însă, în măsura în care actele de rezistență exercitate de detentor au ,,motive temeinice” care sa îl îndreptățească să își afirme calitatea de proprietar al bunului.
Un exemplu relevant pentru înțelegerea acestei situații este acela potrivit căruia, locatarul consideră, la un moment dat, că a devenit proprietarul lucrului, refuză să mai plătească chiria și îl anunță pe locatar depre poziția și justificarea sa.
Următoarea situație a posibilității intervertirii precarității în posesie e redată de lit. c) a aceluiași articol, respectiv alineat: ,,dacă detentorul precar înstăinează bunul printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună-credință”. Aceeași idee era redată în vechiul Cod Civil sub următoarea formă: ,, când deținătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credință.”
În această a treia situație, spre deosebire de cele două anterior prezentate, nu mai este vorba doar despre o simplă schimbare a atitudinii subiective a detentorului precar, ci pe lângă aceasta, în momentul schimbării atitudinii, bunul este transmis către o terță persoană, care va avea calitatea de posesor, cu condiția ca această persoană să fie de bună-credință, să creadă că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar.
Potrivit acestei prevederi, cumpărătorul de bună-credință va începe să stăpânească bunul în calitate de posesor, chiar dacă cel ce i l-a transmis avea numai calitatea de detentor precar.
O altă diferență a acestei situații raportate la celelalte două este dată de faptul că, în timp ce pentru cele două cazuri intervertirea se produce în persoana fostului detentor, pentru acesta din urmă ea se va produce în persoana terțului dobânditor de bună-credință.
Pentru acest caz de intervertire, s-a pus în discuție chiar posibilitatea ca, în materie mobiliară, terțul de bună-credință să poată dobândi nu numai posesia ca stare de fapt, ci chiar dreptul de proprietate, odată ce condițiile prevăzute de art. 937 Noul Cod Civil vor fi îndeplinite.
Ultimul caz de intervertire este regăsit doar în vechea reglementare în art. 1858 pct. 4 și prevedea că transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință.
Acesta nu mai reglementează transmisiunile cu titlu particular, ci pe cele universale sau cu titlu universal, el având aplicabilitate atât pentru succesiunile legale, cât și pentru cele testamentare.
Această prevedere reprezintă situația moștenitorului care dobândind o succesiune are convingerea că un oarecare bun succesoral s-a aflat în proprietatea autorului său, când, de fapt, acesta din urmă l-a deținut cu titlu precar. Din moment ce are animus, moștenitorul devine posesorul bunului respectiv, intervertind detenția precară a autorului său.
Plecând de la premisa că succesorul universal și cu titlu universal se substituie în locul autorului său, atât cu privire la drepturi, cât și la obligații, inclusiv cu privire la obligația de restituire, dar cu excepția celor intuitu personae și mergând până la situația succesorilor cu titlu particular, care nu pot moșteni decât drepturi conexe dreptului transmis prin actul juridic cu titlu particular, nicidecum obligații, doctrina nu a ezitat să critice această soluție.
Aceste au au fost considerentele pentru care actuala reglementare legală a considerat potrivit a nu mai reține această situație în rândul acelora care permit intervertirea precarității în posesie.
Capitolul 6. Cazuri practice
1. C.S.J., secția civilă, decizia nr. 5703 din 14 decembrie 2001 (B.J.C.D. 2001, op. cit., p. 83-85)
Instanța a respins ca nefondată acțiunea prin care reclamanta M.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții C.I., C.N., G.L., C.J., S.D., să se constate că autoarea sa C.M. a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani imobilul succesoral rămas după decesul numitei M.C., intervenit în anul 1958. În susținerea cererii, reclamanta a arătat că a locuit în imobil împreună cu autoarea sa, C.M. și cu soțul acesteia și au efectuat reparații la imobil, exercitând o posesie continuă și netulburată timp de peste 33 de ani.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada intervertirii posesiei, întrucât reparațiile și îmbunătățirile aduse imobilului nu reprezintă, prin ele însele, acte de negare a coproprietarilor pârâți, în sensul art. 1858 pct. 2 C.civ., ci conferă coindivizarului care le-a efectuat un drept de creanță împotriva celorlalți.
Instanța de apel a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, constatând că C.M., autoarea reclamantei, a dobândit în proprietate prin uzucapiune imobilul în litigiu, ca urmare a intervertirii posesiei comune în posesie exclusivă în nume de proprietar. În acest sens, s-a reținut că perceperea fructelor civile, închirierea în nume propriu a imobilului și efectuarea de lucrări de construcții și reparații sunt acte care dovedesc posesia exclusivă față de pârâții intimați, care, la rândul lor, nu au dovedit că reclamanta ar fi făcut vreun act din care să rezulte că a renunțat la dreptul astfel câștigat.
Recursul declarat de pârâtele C.I. și C.N. este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, pârâtele au arătat că au dobândit o cotă parte ideală de 3/5 din imobilul în litigiu, care a fost înscris la administrația financiară pe numele tuturor părților din proces, că reparațiile imobilului s-au efectuat cu banii primiți de coindivizari cu titlu de indemnizație de asigurare, iar reparațiile au fost făcute fară consimțământul acestora, ceea ce demonstrează că pârâtele nu și-au delăsat proprietatea, ci doar au îngăduit folosirea imobilului.
Acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Instituția uzucapiunii presupune o posesie neviciată, adică utilă, ceea ce înseamnă că trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. În cazul unei proprietăți indivize, coproprietarii sunt presupuși că stăpânesc bunul împreună, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Viciul echivocității posesiei poate fi însă înlăturat prin acte din care să rezulte intenția fermă a unuia dintre coindivizari de a se comporta ca proprietar exclusiv.
În speță, reclamanta a făcut dovada posesiei exclusive în persoana sa și a autoarei sale, în termenul de uzucapiune prevăzut de lege.
În acest sens, în mod corect instanța de apel a reținut că s-a produs o intervertire a posesiei comune (animus condomini) în posesie exclusivă (animus domini) prin acte precum închirieri, încasări de venituri, achitări de impozite, efectuarea unor lucrări de construcții și reparații esențiale la imobil, care a fost refăcut în procent de 70%.
De aceea este fără relevanță în speță, faptul că drepturile indivize ale recurentelor-pârâte sunt stabilite prin certificate de moștenitor, deoarece acestea nu constituie titluri de proprietate, ci doar atestă calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor succesorale.
În al doilea rând, recurentele-pârâte au susținut că, în speță, s-au aplicat greșit dispozițiile art. 1847 și 1890 C.civ., deoarece nu s-a făcut dovada unei posesii utile, continue, neîntrerupte, netulburate, publice și exclusive în termenul de prescripție de 30 de ani.
Și acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Când unul dintre comoștenitori stăpânește exclusiv, sub nume de proprietar, un bun succesoral, în condițiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun. Aceasta rezultă din prevederile art. 729 C.civ. din al cărui conținut se desprinde, printre altele, ideea că împărțeala nu poate fi cerută atunci când unul dintre moștenitori opune prescripția.
2. Reclamanta S.L.I. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Brăila, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 116 m.p. situat în Brăila, str. A nr. 13, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani și al joncțiunii posesiilor.
Prin sentința nr. 3248 din 26.05.2010 pronunțată de Judecătoria Brăila a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea.
Instanța a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin exercitarea unei posesii neîntrerupte a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
Posesia reprezintă o condiție esențială a uzucapiunii.
Efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.
Două elemente trebuie să fie întrunite, cumulativ, pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie și anume: un element material – corpus și un element psihologic, intențional – animus. Lipsa elementului psihologic face ca acela care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.
Reclamanta a invocat în cauză joncțiunea posesiilor.
Pentru a fi posibilă joncțiunea, este necesar ca în ambele cazuri să fie vorba de o posesie propriu-zisă, detenția precară neputând fi unită cu o posesie.
Deși este tratată că viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea reprezintă însăși lipsa posesiei.
Instanța a constatat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă asupra suprafeței de 116 m.p., stăpânirea bunului fiind lipsită de animus sibi habendi, aceasta considerându-se titulară a unui drept de folosință, pentru care a achitat taxă proprietarului, astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal, din adresa nr. 2997/19.02.2010 emisă de Direcția Finanțelor Publice Locale (fila 61) și din chitanțele depuse la dosar (fila 62).
De asemenea, în cuprinsul certificatelor de moștenitor nr. 12/30.08.2002 și nr. 202/24.11.2005, eliberate ca urmare a deceselor părinților reclamantei, se menționează că terenul ce face obiectul prezentei cauze este proprietate de stat.
Având în vedere probele administrate în cauză, instanța a constatat că reclamanta are calitatea de detentor precar.
Prin decizia civilă nr. 324/2010, Tribunalul Brăila a respins recursul ca nefondat.
3. Prin Sentința civilă nr. 338 din 27.01.2000, Judecătoria Buftea a respins cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui teren prin uzucapiune, cerere formulată de reclamanta B.l. împotriva pârâtului C.L., cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1847 din Codul civil, posesia exercitată de ea asupra terenului nefiind continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Sentința a rămas definitivă, prin respingerea apelului declarat de reclamantă, potrivit Deciziei civile nr. 3060 din 22.11.2000, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta B.E., solicitând casarea deciziei, în baza art. 304 pct. 9 și 11 din Codul de procedură civilă, deoarece instanța a apreciat în mod greșit că reclamanta-apelantă a stăpânit și folosit terenul numai până în anul 1980. Chiar și după această dată, terenul a fost folosit de ea, împreună cu fiul ei, în mod continuu și sub nume de proprietar, până în prezent.
Recursul nu este fondat.
Instanța de apel a stabilit în mod corect situația de fapt, deoarece din probele administrate în cauză rezultă că exercitarea posesiei asupra terenului a fost întreruptă în anul 1980, dată de la care reclamanta nu a mai folosit terenul, acesta fiind cultivat de vecina sa C.A.
În condițiile menționate, reclamanta nu a dovedit, fără echivoc, care a fost perioada în care a posedat terenul și dacă, după anul 1980, persoanele care au cultivat terenul au continuat posesia începută de reclamantă, folosind terenul în numele acesteia, conform dispozițiilor art. 1846 din Codul civil.
De asemenea, având în vedere declarația reclamantei, în sensul că terenul a fost dat în folosință de către proprietar tatălui ei, în condițiile în care nu s-a făcut dovada intervertirii posesiei, conform art. 1858 din Codul civil, se presupune că a conservat aceeași calitate, de detentor și nu de posesor (art. 1856 din Codul civil).
Rezultă că reclamanta nu a dovedit nici existența condiției de a fi posedat sub nume de proprietar, astfel că, în mod legal a stabilit instanța de apel, în baza probelor administrate în cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar recursul analizat în baza art. 304 pct. 9 și 11 din Codul de Procedură Civilă va fi respins ca nefondat.
Capitolul 7.CONCLUZII
Tema de licență aleasă și-a propus prezentarea și înțelegerea a ceea ce înseamnă viciu al posesiei, printr-o prezentare anterioară a posesiei în analogie cu ,,dreptul de proprietate” , dar și cu ,,precaritatea”, noțiuni ce dădeau naștere uneori unor confuzii.
Am înțeles, astfel că dreptul de proprietate este acel drept subiectiv pe care legea civilă îl recunoaște proprietarului său de a își exercita prerogativele: posesie, folosință și dispoziție în nume și interes propriu, dar cu respectarea dispozițiilor legale.
În aceeași manieră, am ajuns și la concluzia că posesia nu reprezintă altceva decât un atribut al dreptului de proprietate și că o confuzie între un drept real subiectiv și o prerogativă a acestuia nu este tocmai justificată.
Cu privire la distincția dintre posesie și detenție au fost stabilite principalele diferențe și anume că, în timp ce posesia presupune existența a două elemente: material, corpus și psihologic, animus, detenția va avea doar corpus; o altă diferență se referă la faptul că posesorul se comportă precum un proprietar, iar detentorul stăpânește pentru altul în baza unor acte juridice.
Odată stabilite acestea, am putut începe prezentarea viciilor posesiei așa cum rezultau atât din vechea reglementare, cât și din noua.
În ambele reglementării, pentru ca o posesie să poată produce efectele prevăzute de lege se cere ca, pe lângă întrunirea celor două elemente: corpus și animus, posesia să fie utilă, neviciată.
Fostul Cod Civil prezenta calitățiile posesiei: ,,continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”, în timp ce Noul Cod Civil enumeră situațiile în care o posesie e lipsită de utilitate: discontinuitatea, violența și clandestinitatea. Putem observa aici, o neconcordanță între cele două coduri, și anume prevederea precarității în rândul viciilor de către fostul Cod și excluderea ei în actualul. Această excludere a avut la bază argumentul potrivit căruia precaritatea nu este un viciu, ci este o lipsă a posesiei, în cazul său neregăsindu-se elemental subiectiv.
Toate cele trei vicii: discontinuitatea-exercitarea posesiei cu intermitențe anormale în raport cu raportul bunului, violența-dobândirea sau conservarea posesiei prin acte de violență fizică sau morală, clandestinitatea-exercitarea ei astfel încât să nu poată fi cunoscută, trebuie să provină din faptul posesorului. De asemenea, un alt caracter comun acestora este cel al temporalității, adică o posesie viciată va deveni utilă de îndată ce viciul va înceta.
Lucrarea destinată viciilor posesiei a urmărit evidențierea importanței posesiei, în special a unei posesii utile, apte de a produce efectele juridice.
Bibliografie:
Noul Cod Civil, Editura C. H. Beck, București, 2011.
http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept-civil/importanta-juridica-a-posesiei-110810.html
Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Bogdan NAZAT, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013.
D. ALEXANDRESCO, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, volumul III, partea I, ed. a 2-a, București, 1909.
Tribunalul Suprem, dec. nr. 1526/1984, în Repertoriu 1980-1985.
Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
http://biblioteca.regielive.ro/licente/drept/viciile-si-efectele-posesiei-19570.html
Valeriu STOICA, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția 2, editura C.H.BECK, București, 2013.
Adina CALOTĂ PONEA, Drept civil. Drepturi reale, Editura Didactică și Pedagogică, București.
C. STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, editura Hamangiu, București, 1980, p. 240; M.N.COSTIN, Marile instituții ale Dreptului civil român, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
T.S., s. civ., dec. nr. 769/1979, în C.D. 1979, pg. 37-39; idem, dec. nr. 786/1977, în C.D. 1977, p.24-26; idem, dec. nr. 1903/1975 în C.D. 1975.
Flavius-Antoniu BAIAS, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI, Codul Civil comentat pe articole, Ed. A 2-a, Editura C.H. Beck, București.
C. HAMANGIU, I. Rosetti BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU, Tratat de drept civil roman, Ediție îngtijită de Dumitru RĂDESCU, Vol. I, Ed. ALL BECK, București, 2002, p. 585.
Eugen CHELARU, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2000.
Trib. Supr., secț. civ., dec. nr.1909/1975 în CD, 1975, pg. 67-68, Idem, dec. nr. 786/1977 în CD, 1977,pp. 24-25, Idem, dec. nr. 769/1979 în CD, 1979.
D. GHERASIM, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura României R.S.R., București, 1986.
Paul Mircea COSMOVICI, Drept civil Drepturi reale. Obligații. Codul Civil, Editura All Beck, București, 1998.
Curtea de Apel, CONSTANȚA, dec. civ. nr. 3094/2004, în BJ 2004, Editura Lumina Lex, București, 2005.
http://legeaz.net/spete-civil-2/uzucapiune-de-30-de-ani-5703-2001.
http://legeaz.net/spete-civil/uzucapiune-posesie-3248-2010.
http://legeaz.net/spete-civil/uzucapiune-conditii-posesie-1166-2001.
Bibliografie:
Noul Cod Civil, Editura C. H. Beck, București, 2011.
http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept-civil/importanta-juridica-a-posesiei-110810.html
Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Bogdan NAZAT, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2013.
D. ALEXANDRESCO, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, volumul III, partea I, ed. a 2-a, București, 1909.
Tribunalul Suprem, dec. nr. 1526/1984, în Repertoriu 1980-1985.
Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
http://biblioteca.regielive.ro/licente/drept/viciile-si-efectele-posesiei-19570.html
Valeriu STOICA, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția 2, editura C.H.BECK, București, 2013.
Adina CALOTĂ PONEA, Drept civil. Drepturi reale, Editura Didactică și Pedagogică, București.
C. STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, editura Hamangiu, București, 1980, p. 240; M.N.COSTIN, Marile instituții ale Dreptului civil român, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
T.S., s. civ., dec. nr. 769/1979, în C.D. 1979, pg. 37-39; idem, dec. nr. 786/1977, în C.D. 1977, p.24-26; idem, dec. nr. 1903/1975 în C.D. 1975.
Flavius-Antoniu BAIAS, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI, Codul Civil comentat pe articole, Ed. A 2-a, Editura C.H. Beck, București.
C. HAMANGIU, I. Rosetti BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU, Tratat de drept civil roman, Ediție îngtijită de Dumitru RĂDESCU, Vol. I, Ed. ALL BECK, București, 2002, p. 585.
Eugen CHELARU, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2000.
Trib. Supr., secț. civ., dec. nr.1909/1975 în CD, 1975, pg. 67-68, Idem, dec. nr. 786/1977 în CD, 1977,pp. 24-25, Idem, dec. nr. 769/1979 în CD, 1979.
D. GHERASIM, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura României R.S.R., București, 1986.
Paul Mircea COSMOVICI, Drept civil Drepturi reale. Obligații. Codul Civil, Editura All Beck, București, 1998.
Curtea de Apel, CONSTANȚA, dec. civ. nr. 3094/2004, în BJ 2004, Editura Lumina Lex, București, 2005.
http://legeaz.net/spete-civil-2/uzucapiune-de-30-de-ani-5703-2001.
http://legeaz.net/spete-civil/uzucapiune-posesie-3248-2010.
http://legeaz.net/spete-civil/uzucapiune-conditii-posesie-1166-2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viciile Posesiei (ID: 130217)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.