Viciile de Consimtamant Violenta Si Leziunea

Drept

Viciile de Consimtamant Violenta Si Leziunea

Byadmin ianuarie 1, 2024

Viciile de consimțământ:

Violența și leziunea

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. Dispoziții introductive privind viciile de consimțămant

1.1. Definiția viciilor de consimțământ

1.2. Clasificarea viciilor de consimțământ

CAPITOLULII.Violența

2.1. Noțiune

2.2. Clasificare

2.3. Structura violenței

2.4. Cerințele violenței

2.5.Sancțiunea violenței

CAPITOLUL III.Leziunea

3.1. Noțiune

3.2. Structura leziunii

3.3. Domeniul de aplicare al leziunii

3.4. Sancțiunea leziunii

CAPITOLUL IV. Comparație între viciile de consimțământ

CAPITOLUL V. Sinteză de jurisprudență privind violența și leziunea ca vicii de consimțământ

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În teoria generală a dreptului civil, viciile de consimțământ sunt regăsite între condițiile ce se cer a fi întrunite pentru exprimarea unui consimțământ valabil. Mai exact, pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, nu este suficient ca manifestarea de voință să fie conștientă, exteriorizată și făcută cu intenția de a produce efecte juridice, ci este necesar ca aceasta să fie liber exprimată și în cunoștință de cauză, cu alte cuvinte, se impune nevicierea consimțământului.Ceea ce explică și justifică viciile de consimțământ este libertatea voinței, privtă ca o extindere a libertății persoanei.„Liberul arbitru juridic” desemnează posibilitatea fiecărei persoane de a putea alege un anumit comportament, ce se materializează prin încheierea unor operațiuni juridice. Libertatea voinței interne este tocmai o consecință a libertății contractuale, dar spre deosebire de aceasta, care este o stare de drept, libertatea voinței este o stare de fapt.

Libertatea voinței exclude ideea de forță, oricare ar fi forma sa de manifestare și de oriunde ar veni și include ideea de conștiență de sine și de lumea înconjurătoare. În contextual acesta, viciile de consimțământ apar ca fiind deficiențe ale voinței interne, vizibile, din punct de vedere juridic, tocmai pentru că voința a fost exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice.

Toate viciile de consimțământ se constituie întro instituție juridică cu fizionomie proprie, fiind plasate între lipsa voinței și un consimțământ liber și conștient, apt să producă efectele juridice urmărite prin încheierea actului juridic.

Altfel spus, intervenția acestora va afecta voința internă și, în final, consimțământul, dar nu atât de puternic încât săi determine inexistența, ci în măsura în care îi lezează dimensiunea sa conștientă și liberă.

Lucrarea de licență menționată își propune o analiză a instituției viciilor de consimțământ, mai exact o analiză a două dintre viciile de consimțământ, anume violența și leziunea. Planul lucrării este, din punct de vedere al formei, structurat în cinci (5) capitole fiecare din acestea având secțiuni și subsecțiuni (în funcție de întindere) .

Primul capitol este intitulat „ Dispoziții introductive privind viciile de consimțământ ” și cuprinde două secțiuni. Pentru o mai bună înțelegere, capitolul debutează chiar cu definiția viciilor de consimțământ – „Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic”. În cea de-a doua secțiune am procedat la clasificarea viciilor de consimțământ, astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1206 C. civ., viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea, dolul, violența, leziunea.

Cel de-al doilea capitol – „Violența”, cuprinde cinci secțiuni, fiecare dintre acestea având rolul de a prezenta într-o manieră cât mai amănunțită specificul acestui viciu de consimțământ. Prima secțiune, prezintă noțiunea de violență pornind chiar de la definiția acesteia.Astfel, violența –viciu de consimțământ – constă în amenințarea unei persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența viciază consimțământul când partea încheie contractual sub amenințarea unui rău considerabil și actual și, cel puțin, iminent în ce privește fie persoana, fie averea sa. Ce-a de-a doua secțiune vizează clasificarea violenței, clasificare ce poate fi făcută în funcție de doua criterii, anume natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării. În secțiunea cu numărul trei, am prezentat structura violentei. Ca structură, violența este alcătuită din doua elemente care trebuie sa coexiste: un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău și un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei amenințate.Ultimele două secțiuni ale celui de-al doilea capitol prezintă cerințele violenței, dar și sancțiunea care intervine în situația prezenței acestui viciu de consimțământ.

Cel de-al treilea capitol – „Leziunea ” , este și el structurat în patru secțiuni. Acest capitol se deschide prin prezentarea noțiunii de „leziune” pornind de la definiția acesteia, apoi, în cea de-a doua secțiune este expusă într-o manieră cât mai amplă structura acestui viciu de consimțământ. În următoarele secțiuni am prezentat domenile de aplicare al leziunii dar și sancțiunea ce intervine în prezența acestui viciu de consimțământ.

Capitolul IV – „ Comparație între viciile de consimțământ”, este un capitol cu o întindere mai redusă, capitol în care am prezentat principalele asemănări și deosebiri existente între viciile de consimțământ.

Ultimul capitolul, capitolul cu numărul cinci, este dedicat jurisprundeței și conține spețe relevante în care sunt incidente viciile de consimțământ – violența și leziunea.

CAPITOLUL I

Dispoziții introductive privind viciile de consimțămant

Definiția viciilor de consimțământ

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (există deci consimțământ) , însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.

Pentru a fi valabil exprimat și a produce efecte juridice,consimțământul trebuie dat în cunoștință de cauză și în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze.

În acest sens, dispozițiile art. 1204 N.C.civ. statuează, cu referire la condițiile consimțământului, că acesta trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (potrivit art. 953 din Codul civil de la 1865, consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol).

Clasificarea viciilor de consimțământ

În conformitate cu dispozițiile art. 1206 C. civ., consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență (alin. 1). De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într-un singur text (art. 954 și, cu caracter general, în dispozițiile art. 953, 961, alături de alte vicii de consimțământ), în prevederile noului Cod civil sediul materiei se regăsește în cadrul mai multor articole (art. 1207-1213), care reglementează diverse feluri de erori ce pot apărea la momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea

de comunicare sau de transmitere), cu sancțiunile corespunzătoare

care pot interveni.

În funcție de consecințele care intervin, putem distinge între:

eroarea esențială și

eroarea neesențială.

În funcție de natura realității fals reprezentate eroarea este de doua feluri:

eroare de fapt și

eroare de drept.

După cum este sau nu imputabilă părții aflate în eroare, deosebim:

eroarea scuzabilă și

eroarea nescuzabilă.

Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare esențială, iar cealaltă parte să știe ori, după caz, să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia s-a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

Potrivit art. 1214 alin. (1) C. Civ. „consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

După natura răului cu care se amenință, violența poate să fie fizică sau morală.

În raport de caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă și amenințarea nelegitimă.

Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a încheierii unui contract (constă în disproporția vădită de valoare între prestații, ce există chiar în momentul încheierii contractului).

CAPITOLUL II

Noțiuni generale privind violența

2.1. Noțiune

Violența –viciu de consimțământ – constă în temerea insuflată unei unei persoane prin folosirea unor mijloace violente, de natură fizică sau morală, temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența viciază consimțământul când partea încheie contractual sub amenințarea unui rău considerabil și actual și, cel puțin, iminent în ce privește fie persoana, fie averea sa.

Rezultă că nu violența în sine este cu adevărat viciu de consimțământ, ci sentimentul de teamă (temerea) ce i-a fost indusă victimei și care a împiedicat-o să-și manifeste, în mod liber, voința de a contracta.

Cu alte cuvinte, victima violenței știe că încheie un contract dezavantajos pentru ea, dar cu toate acestea, își exprimă consimțământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar putea fi cauzat.

Temerea poate exista nu doar în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile acesteia, ci și în legătură cu persoane apropiate părții (soțul, soția, ascendenții ori descendenții, conform art. 1216 alin. 4).

Având în vedere dispozițiile art. 1216 alin. 3, rezultă că în situația persoanelor apropiate părții putem vorbi de o constrângere fizică efectivă îndreptată împotriva acestora și de natură să insufle o temere părți contractante.

2.2. Clasificare

Violența poate fi clasificată în funcție de doua criterii, anume natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării.

În funcție de natura răului cu care se amenință, violența poate să fie fizică sau morală.

Violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la integritatea fizică a persoanelor ori existența și integritatea bunurilor. Spre exempli, violența care se realizează prin conducerea forțată a mâinii unei persoane pentru a semna un act. În acest caz, violența este distinctivă de consimțământ. Practic nu există viciu de consimțământ, ci lipsa acestuia.

Violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

După caracterul amenințării, putem deosebi între amenințarea legitimă și amenințarea nelegitimă.

Amenințarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimțământ. Spre exemplu, se citează cazul în care creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îsi execută de bună voie obligația. Însă, așa cum s-a decis constant în jurisprudența mai veche, dacă amenințarea cu exercitarea dreptului la acțiune a fost un prilej pentru creditor de a obține un avantaj exagerat și injust, atunci este vorba de o violență care viciază consimțământul. Această soluție a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 C. civ., potrivit căruia „constiuie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste”.

Amenințarea nelegitiexemplu, se citează cazul în care creditorul îl amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îsi execută de bună voie obligația. Însă, așa cum s-a decis constant în jurisprudența mai veche, dacă amenințarea cu exercitarea dreptului la acțiune a fost un prilej pentru creditor de a obține un avantaj exagerat și injust, atunci este vorba de o violență care viciază consimțământul. Această soluție a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 C. civ., potrivit căruia „constiuie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste”.

Amenințarea nelegitimă ( injustă) cu un rău urmărește să inducă o temere fără drept, astfel încât constituie viciu de consimțământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

2.3. Structura violenței

O mare parte a autorilor contestă constrângerii fizice calitatea de viciu de consimțământ întrucât, în situații similare celor date ca exemplu, voința juridică este pur și simplu inexistentă.

În schimb, violența psihică constituită din teama insuflată prin iminenșa survenirii unui rău sau a apariției unui pericol grav și imienet își produce toate efectele specific unui viciu de consimșământ.

Ca structură, violența viciu de consițământ este alcătuită din doua elemente care trebuie sa coexiste:

un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău;

un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei amenințate.

În legătură cu elementul obiectiv , acesta poate privi un rău de natură patrimonială ( de exemplu, distrugerea unui bun ), unrău de natură fizică ( de exemplu,vătămarea integrității corporale) sau un rău de natură morală (de exemplu, compromiterea reputației ).

Așa cum reiese din conținutul art.1216 ,alin.(2) și (3) C. Civ. ,răul cu care se amenință poate să vizeze fie persoane, fie bunuri .În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana victimă a violenței,deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci și soțul sau , după caz , soția , descendenții și ascendenții acesteia, precum și orice altă persoană apropiată , deci o altă persoană de care cel amenințat este legat de o temeinică afecțiune.Cu privire la bunuri, legea facea referire la averea sa, adică la toatebunurile victimei, dar are în vedere bunuri de o anumită importanță care justifică îngrijorarea.

Violența este viciu de consimțământ doar atunci când victima are o oarecare libertate, atunci când poate decide între a semna sau nu actul juridic respectiv, asumându-și astfel riscul refuzului. Victima semnează actul nu în mod liber, ci sub presiunea unei constrângeri străine.

Dar violența fizică poate constitui mai mult decât un viciu de consimțământ. Este vorba despre situația în care persoana semnează un act juridic cu mâna condusă pe hârtie prin forță de alții, fără sa se poată opune. Este evident că în acest caz consimțământul persoanei respective este inexistent.

În ceea ce privește elementul subiectiv , putem observa că tocmai temerea insuflată victimei violenței alterează consimțământul acesteia; starea de teamă provocată de amenințare cu un rău este aceea care dă naștere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenței să încheie contractul . Ar putea constitui violență chiar amenințarea cu un rău viitor , în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă și prezentă la încheierea actului juridic .

Potrivit art.1216 alin. (3) C.civ. temerea poate fi insuflată și când ameninșarea se referă la alte persoane pentru care victima are afecțiune deosebită, cum ar fi soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

În conformitate cu dispozițiile art. 1216 C.civ. suntem în prezența violenței viciu de consimțământ și atunci când aceasta este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția.

Violența este o stare de fapt.Prin urmare, existența ei poate fi probată prin orice mijloc de probă.

2.4. Cerințele violenței

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ trei cerințe, anume :

temerea insuflată să fie detreminată pentru încheierea actului juridic civil;

amenințarea să fie injustă ( nelegitimă ) ;

în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea, să provină de la cealaltă parte contractantă ori, dacă provine de la un terț, contractantul cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

În aprecierea primei cerințe, însăși legea vine cu o serie de indicații.Astfel, în ceea ce privește temerea insuflată celui amenințat, art.1216 alin. (1) C.civ. prevede că aceasta trebuie să fie „justificată” , adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. În ceea ce privește aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, art.1216 alin.(4) C.civ. stabilește că „în toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârstă, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheirrii contractului ”, deci criteriul de apreciere esteunul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat roman ( în care aprecierea violenței se făcea în raport se tipul abstract al omului cel mai curajos).

Referitor la a doua cerință, aceasta trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare ,prin ea însăși, constituie o violență ca viciu de consimțământ, ci numai atunci când amenințarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.

Va fi însă violență viciu de consimțământ în cazul în care, deși se urmărește realixarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu pentru a obține recunoașterea datorie către debitor, creditorul îl amenință cu vătămarea integrității corporale). Cât privește folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplinește cerințele violenței, viciu de consimțământ, va putea fi sancționată ca un abuz de drept.

Art.1219 C.civ. , care se refreră la simpla temere reverențiară, poate fi privit și ca o aplicare a cerinței că violența este viciu de consimțământ numai dacă amenințarea este nelegitimă. Temerea reverențiară nu reprezintă o amenințare , ci un respect pe care unele persoane îl au față de altele, așa încât temerea generată de un asemenea respect,neânsoțită de violență, nu mai apare ca fiind nelegitimă.

În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus problema dacă starea de necesitate în care s-a aflat o persoană și care a determinat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de consimțământ al violenței, atrăgând sau nu nevalabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate. Potrivit art. 1218 C. Civ. ”contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă celaltă parte a profitat de această împrejurare ” – acesta nu rezolvă decât parțial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice regulile de la violență sau de la leziune. Din punctul meu de vedere, din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C.civ. este așezat între dispozițiile legale referitoare la violență, precum și din faptul că art.1221, alin. (1) C.civ. cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbește de „ starea de nevoie ” , iar nu de „ starea de necesitate” , vom trage concluzia că, dacă una dintre părțile actului juridic profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violență.

Cea de a treia cerință rezultă din art.1216 alin.(1) și din art.1220 alin.(1) C.civ. .

Dacă violența a fost săvârșită de un terț , iar cocontractantul celui amenințat nu a cunoscut și nici nu ar fi trebuit să cunoască violența, partea amenințată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art.1220 alin.(2) C. Civ.,are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al violenței, nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.

În materie de violență dispozițiile legale nu se referă și la situația în care aceasta provine de la reprezentantul,prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți,însă, pentru identitate de rațiune, apreciem că prevederile art. 1214 alin.(3) C.civ. se aplică în mod corespunzător,ceea ce înseamnă că nu va fi incidentă condiția restrictivă stabilită de art.1220 alin.(1), partea finală C.civ., deci violența săvârșită de reprezentantul, prepusul, ori gerantul afacerilor celeilalte părți se asimilează violenței care provine de la cocontractantul celui amenințat, iar nu violenței săvârșite de un terț.

2.5. Sancțiunea violenței

Așa cum rezultă din art.1216 alin. (1) C.civ., sancțiunea care intervine în cazul violenței este nulitatea relativă a actului juridic .

Existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală.

Cele doua acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despagubiri.

Art.1257 C.civ. permite victimei violenței să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespuzătoare a contractului, ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenței.

Renunțarea expresă sau tacită la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violență nu implică, prin ea însăsi, renunțarea la dreptul de a cere daune- interese.

Dacă autorul violenței este un terț, partea se va putea îndrepta împotriva acestuia cu acțiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părți contractante, cu acțiune în anulare.

Reprezentând un fapt juridic, violența poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori și prezumții. Datorită naturii juridice duble, atât de viciu de consimțământ, cât și de faptă ilicită, violența poate constitui temei pentru două acțiuni, atât pentru anularea actului juridic, cât și pentru despagubiri.

CAPITOLUL III

Leziunea

3.1. Noțiune

Leziunea reprezintă prejudiciul material încercat de o parte datorită disproporției vădite dintre prestația efectuată de ea și îndatorirea corelativă a celeilalte părți.

Sediul legal al materiei îl constituie dispozițiile art. 1221-1224 C.civ.

Una dintre cele mai importante modificări aduse de Noul Cod Civil regimului juridic al viciilor de consimțământ este cea referitoare la domeniul de aplicare a leziunii.

Conform art. 1221 din N.C. Civ., există leziune atunci când una dintre părți, profitând fie de starea de nevoie, lipsa de cunoștințe sau lipsa de experiență a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații. Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

Noul Cod îmbrățișează concepția subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de consimțământ, nu este suficientă disproporția între prestațiile părților, ci este necesar să se și profite „de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți”.

Aceast fapt înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestațiilor există o parte a cărei voință este mai slabă în fața celuilalt contractant, așa încât, de la început poziția contractuală a părților este inegală.

În literatura juridică s-a susținut, însă, și ideea că leziunea nu este un viciu de consimțământ,ci o condiție de anulare a actului juridic pentru incapacitate.

Spre deosebire de vechea reglementare, care se referea numai la minori, leziunea a devenit viciu de consimțământ cu vocație de aplicare generală, fiind susceptibilă de a se aplica de fiecare dată când între prestațiile părților există disproporții importante.

În cazul minorului, noțiunea de pagubă primește un înțeles mai larg, putând fi vorba nu numai de compararea prestațiilor din contractul respectiv ci și de raportarea obligației asumate de minor la patrimoniul său ori la alte circumstanțe.

Spre deosebire de regelementarea anterioară, în care , ca regulă,leziunea îi privea doar pe minorii cu capacitatae de exercițiu restrânsă, corespunzător noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majorului și leziunea în cazul minorului. Și în acest din urmă caz leziunea este tot un viciu de consimțământ, iar nu o problemă ce privește capacitatea civilă de exercițiu,anularea actului juridic și,ca o consecință, restituirea (sau,după caz, adaptarea contractului ) intervin nu atât pentru minoritate,cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de exercițiu, adică pentru leziune – minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.

3.2. Structura leziunii

Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza reglementării ei: concepția obiectivă sau concepția subiectivă.

În cadrul concepției subiective leziune presupune două elemente:

Un element obiectiv,ce constă în disproporția de valoare între contraprestații;

Un element subiectiv, constând în profitarea de situația specială în carese găsește cocontractantul.

În cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element, și anume prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații, în timp ce concepția subiectivă presupune pe lângă elementul obiectiv e inegalitate gravă între cele două prestații și stabilirea atitudinii subiective a celor doi cocontractanți, respectiv în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul. Deoarece în considerarea poziției adoptate de cei ce consimt la încheierea unei convenții prejudiciate se vizează atât viciile de consimțământ cât și cauza contractului, legislația noastră consacră ambele concepții.

Astfel, leziunea în cazul minorului are la bază concepția obiectivă.

În consecință cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.

În schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare fundamentată pe concepția subiectivă, vădita disproporție de valoare între prestații nemaifiind suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părți să profite la încheierea contractului de starea de nevoie,de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștiințe a celeilalte părți.

3.3. Domeniul de aplicare al leziunii

Leziunea în cazul minorului poate fi invocată dacă este vorba de un act juridic care îndeplinește următoarele cerințe:

Să fie un act juridic de administrare. Actul juridic de dispoziție încheiat de către minorul cu capacitate de exxercițiu restrânsă, singur (fără dubla încuvințare prealabilă : a ocrotitorului legal și a instanței de tutelă), este lovit de nulitate relativă, indiferent dacă ar fi sau nu lezionar pentru minor. Art.41 alin.1 (3) C.civ. recunoaște minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă [ca, de altfel și art.43,alin.(3), pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu] dreptul de a încheia singur anumite acte juridice de dispoziție, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, însă acestea trebuie să fie de mică valoare , așa încât, practic, nu se pune problema leziunii.

De asemenea nu este susceptibil de anulare pentru leziune nici actul juridic de conservare de către minor, deoarece un asemenea act este întotdeauna util.

Prin excepție, există o ipoteză în care s-ar putea admite leziunea și în cazul unui act juridic de dispoziție încheiat de minor. Astfel, art. 42 C.civ., după ce prevede în alin. (1) că „minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul” , dispune, în alin.(2) , că într-un asemenea caz „minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite”. Rezultă că, în legătură cu veniturile obținute prin actele juridice la care se referă art.42 C.civ. minorul ar putea să încheie singur acte juridice de dispoziție în mod valabil. Sub aspectul leziunii , actele juridice ( inclusiv cele de dispoziție) prin care minorul dispune singur de veniturile dobândite sunt supuse art. 1221 alin.(3) C.civ., deoarece legea nu a înțeles să confere minorului respectiv capacitatea deplină de exercițiu.

Să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ;

Să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani (minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă) singur, deci fără încuviințarea ocrotitorului legal. Dacă actul juridic de administrare a fost încheiat cu încuviințarea ocrotitorului legal, atunci el numai poate fi desființat pentru paguba suferită de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, ci, eventual, se va angaja răspunderea ocrotitorului legal față de minorul respectiv;

Să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul își asumăo obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor”.Caracterul excesiv al obligației asumate de minor se apreciază însă tot prin raportare la momentul încheierii contractului.

Referitor la leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziție, dacă, așa cum prevede art. 1221 alin.(1) C.civ. „una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștiință a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”. Alin. (2) al aceluiași articol stipulează ca existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

În cazul majorului, acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătatea din valoarea pe care o avea, la momentul îcheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

Din împrejurarea că art. 1222 alin. (2) C.civ. se referă numai la acțiunea în anulare, s-ar putea trage concluzia, per a contrario,că, dacă partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligației sale ( sau, după caz, mărirea prestației celeilalte părți), nu ar mai fi necesar ca disproporția de valoare între prestații să depășească limita fixată de acest text de lege.

De asemenea, potrivit art.1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege, această dispoziție legală vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului, cât și în cazul minorului.

3.4. Sancțiunea leziunii

Potrivit art. 1222 alin. (1) C.civ. „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”, însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcție de situația concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestației celeilalte părți.

Așadar, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative:

nulitatea relativă;

reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

Art. 1222 alin. (3) C.civ., dispune că „în toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”, dispozițiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C.civ.) aplicându-se în mod corespunzător. Putem observa că textul de lege prezintă interes practic în situația în care partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului.

În cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de prescripție extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații.

Totodată, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2) teza a ll-a C.civ. în ceea ce privește invocarea nulității relative pe cale de excepție, art. 1223 alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.

Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea prestațiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223 C.civ.).

CAPITOLUL IV

Comparație între viciile de consimțământ

Asemănările principale între eroare, dol, violență și leziune sunt:

Toate constituie împrejurări de fapt care împiedică formarea ori darea unui consimțământ liber și totodată în deplină cunoștiință de cauză;

Sancțiunea ce intervine, este în principiu aceeași, anume nulitatea relativă a actului juridic;

În momentul încheierii actului juridic, viciul de consimțământ trebuie să existe. În situația actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, așadar al contractelor, există posibilitatea ca acordul de voințe să se realizeze prin manifestări de voințe ce sunt emise la momente diferite, iar, într-o asemenea ipoteză, existența sau inexistența viciilor de consimțământ se apreciază prin raportare la momentul în care fiecare parte contractantă și-a manifestat voința. Spre exemplu, atunci când contractul este încheiat prin corespondență, existența viciilor de consimțământ se apreciază în ceea ce îl privește pe ofertant la momentul emiterii ofertei de a contracta, iar în ceea ce privește cealaltă parte, la momentul acceptării ofertei;

Viciul de consimțământ nu este necesar să fie comun în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale;

Când actul juridic s-a încheiat prin procedeul reprezentării, anularea pentru vicii de consimțământ ori incidența altor sancțiuni pentru acestea intervine, în conformitate cu dispozițiile art. 1299 C.civ., în cazul în care consimțământul reprezentantului este viciat; dacă în ipoteza reprezentării convenționale, viciul de consimțământ privește elementele stabilite de către reprezentant, actul este anulabi doar dacă voința acestuia din urmă a fost viciată;

Persoana care invocă viciul de consimțământ trebuie să îl dovedească, pentru că acesta nu se prezumă.

Deosebirile principale între viciile de consimțământ privesc aspectele următoare:

Violența și dolul sunt alcătuite atât dintr-un element obiectiv, cât și dintr-un element subiectiv, în timp ce eroarea esențială presupune doar un element subiectiv, iar în structura leziunii intră,fie numai un element obiectiv, fie atât un element obiectiv cât și un element subiectiv;

În cazul erorii esențiale împrejurarea fals reprezentată, respectiv temerea insuflată în cazul violenței trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, în schimb, în situația dolului, nu este necesar ca acesta să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic;

Dolul, violența și eroarea esențială sunt aplicabile atât actelor juridice unilaterale, cât și celor bilaterale sau plurilaterale, în timp ce leziunea este aplicabilă unei categorii limitate de acte juridice;

Spre deosebire de eroarea esențială, care este spontană, dolul dar și violența, fiind fapte ilicite, pot să atragă și răspunderea civilă delictuală;

În situația erorii erorii esențiale și a leziunii, legea prevede posibilitatea adaptării contactului la inițiativa celeilalte părți, iar în cazul dolui cât și al violenței, legea permite celui al cărui consimțământ a fost viciat să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor; de altfel, în cazul leziunii, persoana al cărei consimțământ a fost viciat poate cere reducerea ori sporirea uneia dintre prestații.

Sinteză de jurisprudență privind violența și leziunea ca vicii de consimțământ

1.Anularea contractului pentru vicii de consimțământ. Violența ( în speță sunt incidente dispozițiile vechiului Cod Civil)

Secția civilă a Curții de apel Craiova

Decizie nr. 229 din 31/12/1997

Prin acțiune, reclamantul a cerut desființarea contractului de vânzare cumpărare referitor la imobilul înstrăinat de el către fiica soției sale din cea de-a doua căsătorie, arătând faptul că a fost obligat să încheie acel contract, deoarece cumpărătoarea l-a amenințat că nu-i mai acordă întreținere, el având o vârstă înaintată și, totodată, nu i-a fost achitat prețul prevăzut în contract.

Judecătoria și instanța de apel au constatat că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat potrivit voinței părților și cu plata integrală a prețului, neexistând motive de rezoluțiune a vânzării.

În temeiul art. 304 pct. 6 Cod pr. civilă, Curtea de Apel a admis recursul pârâtului și a casat hotărârile pronunțate anterior cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acțiunea reclamantului nu a fost examinată integral.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a invocat două cauze de ineficacitate a actului juridic încheiat cu pârâta, anume lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, și anume:

-neplata prețului, o cauză posterioară încheierii contractului;

-nulitatea pentru viciu de consimțământ, cauză contemporană cu încheierea contractului.

În mod justificat, instanța de recurs a constatat că nu s-a analizat cel de-al doilea motiv de ineficacitate, care nu a fost pus în discuția părților și, în consecință, nu s-au administrat probe, ceea ce a echivalat cu nepronunțarea asupra unei cereri.

Prin motivele de casare, s-a dat indicația să fie examinate susținerile vânzătorului privind contradictorialitatea și apărarea părților, cu respectarea principiilor procedurale.

Susținerile reclamantului vânzător privind vicierea consimțământului dat la încheierea contractului, în sensul că a fost sub temerea de a nu i se mai da îngrijire de către pârâtă, a fost apreciată ca fiind un motiv de cauză imorală (scop), ceea ce atrage nulitatea absolută a actului. Din acest punct de vedere, al caracterului nulității actului juridic încheiat între părți, este criticabilă soluția pronunțată în recurs.

După cum se știe, actul juridic civil (categorie în care intră și contractul) este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Sub aspect psihologic, voința este un fenomen complex, însă, din punct de vedere juridic, în structura sa intră două elemente: cauza și consimțământul.

Conform art. 966 Cod civil, cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Cea de-a treia condiție de valabilitate a cauzei, precizată de art. 968 Cod civil, nu se poate considera îndeplinită atunci când scopul mediat al actului juridic este prohibit de lege sau este contrar bunelor moravuri. Ilicitatea sau imoralitatea cauzei duce la constatarea nulității absolute a actului încheiat în aceste condiții, cu consecințele juridice specifice acestei categorii de nulitate.

Separat de cauză, dar parte a voinței juridice, consimțământul este acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să fie exteriorizat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Printre viciile de consimțământ se află și violența (psihică sau fizică), care constă în amenințarea unei persoane cu un rău ce-i produce o temere determinantă în încheierea actului juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Ceea ce viciază consimțământul în cadrul violenței este tocmai temerea insuflată victimei violenței care, așa cum s-a arătat, trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului și să fie injustă.

În aprecierea primei condiții trebuie să se țină seama și de dispozițiile art. 956 Cod civil, adică de acelea privitoare la vârsta, sexul și condiția socială a persoanei amenințate, criteriul de apreciere fiind unul subiectiv.

În speță, reclamantul a invocat tocmai acest viciu de consimțământ la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu fiica soției sale din cea de-a doua căsătorie, temerea față de amenințările acesteia (violență psihică), de faptul că pârâta nu-i va mai da cele necesare traiului, deși reclamantul este în vârstă și bolnav. Această temere invocată este o urmare a elementului obiectiv, exterior al viciului de consimțământ care este violența, de data aceasta violența psihică, și care atrage totdeauna nulitatea relativă a actului juridic civil. Îndrumările date instanței de rejudecare se impuneau a fi date ținând cont de acest punct de vedere.

Acțiune în anulare. Violența viciu de consimțământ (Soluționată în conformitate cu prevederile vechiului Cod de procedură civilă)

Dosar nr. 11718/301/2007

Tribunalul București Secția a V a Civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 17.09.2007 sub nr. 11718/301/2007, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâtii T.E. si T. G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului juridic intitulat Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2220/18.08.2005 de către Societatea civilă "Acord" Biroul Notarial, de catre notarul public D. I., cu cheltuieli de judecata.

In fapt, s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare menționat reclamanta a vândut pârâților imobilul din București compus din teren în suprafață de 742,15 mp și construcția constînd într-o camera, un vestibul și o magazie, la prețul de 10.000 Ron.

Deși, din contract rezultă că reclamanta a primit prețul vânzării de 10.000 Ron, aceasta susține că pârâții care sunt nepoții săi nu i-au achitat nici măcar aceasta suma derizorie. Acest preț al imobilului este derizoriu în comparație cu sumele achitate notarului: taxa de timbru de 3119 Ron, timbru judiciar de 5 Ron, onorariu de 2.593 Ron si TVA de 493 Ron (total 6.210 Ron), fără a socoti onorariile substantiale primite de avocatul care a redactat contractul și de notarul care l-a autentificat.

Reclamanta susține că a luat cunoștiință de aceste clauze contractuale de curând, mai exact în luna iulie 2007 când Directia de impozite si taxe locale i-a comunicat ca imobilul din București……., proprietatea sa a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare menționat mai sus.

Reclamanta a susținut că pârâții împreuna cu mama lor, au folosit mijloace vic1ene, dolosive și mașinațiuni începand cu furtul actelor de proprietate, continuând cu măsluirea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din București……., continuând și în prezent prin amenințări și violență încercand sa o determine sa renunte la pretențiile sale.

Prin precizarea acțiunii de la 27.11.2007 reclamanta a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2220/ 18.08.2005-BNP Acord, invocând prin raportare la dispozițiile art. 961 C.civ., precum și 953, 948 și 955 C.civ., drept cauze de nulitate violența și dolul ca vicii de consimțământ.

Față de aceste precizări ale acțiunii reclamantei, în temeiul art. 129 alin. final C.proc.civ., instanța a analizat cererea reclamantei din punct de vedere al acestor cauze de nulitate relativă a actului juridic.

De altfel, în cursul judecății, reclamanta, nu și-a mai modificat sau completat acțiunea în sensul indicării altor ori și a altor cauze de nulitate.

Având în vedere că temeiul juridic al acțiunii, respectiv cauza acesteia se determină exclusiv de reclamant, acest element al cererii de chemare în judecată intrând sub incidența principiului disponibilității, instanța a analizat aceste cauze de nulitate relativă a actului juridic invocate de reclamantă. În ceea ce privește dolul, instanța a constatat că nu s-au dovedit în cauză nici elementul material, nici elementul subiectiv al acestui viciu de consimțământ.

Astfel, dolul presupune întrunirea a două elemente: unul material constând în manoperele dolosive exercitate de cealaltă parte contractantă, și unul subiectiv respectiv, intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic.

În cauza de față, reclamanta nu a indicat concret care au fost manoperele dolosive folosite de pârâți, aceasta făcând referire la modul generic de asemenea manevre susținând că le va dovedi cu mijloace de probă. Probele administrate în cauză, respectiv martorul audiat la propunerea reclamantei nu a demonstrat aceste manopere. Așa fiind, instanța a constat că nu s-a făcut proba dolului.

Instanța a apreciat că această declarație nu poate sta nici la baza unei prezumții simple cu privire la existența elementului material și a celui subiectiv al dolului, deoarece declarația acestui martor reprezintă exclusiv păreri persona1e ale acestuia despre situația de fapt, iar nu chestiuni de fapt la care să fi asistat.

În ceea ce privește existența violenței, pe baza declarației martorului audiat propus de reclamantă, instanța nu poate reține existența acestui viciu de consimțământ în cauză deoarece martorul a declarat că nu cunoaște nimic despre încheierea actului juridic care face obiectul acțiunii.

Pe de altă parte, instanța apreciază că se poate prezuma cu putere de probabilitate că acest viciu de consimțământ nu a existat deoarece este foarte puțin probabil ca, dacă reclamanta ar fi fost supusă unor asemenea acte de violență, martora care a declarat că o cunoaște pe reclamantă de 30 de ani și că vorbeau zilnic la telefon de circa 5-6 ori să nu cunoască nimic despre aceste acte de violență sau să nu constate existența acestora. De altfel, martora a și afirmat în mod expres că nu are cunoștință de asemenea acte. Or, este puțin probabil ca reclamanta cel puțin de la data introducerii acțiunii să nu îi fi comunicat martorei că a suferit acte de violență din partea pârâților, iar martora în condițiile în care comunica cu reclamanta atât de des să nu constate la un moment aceste acte de violență, cu atât mai mult unele din ele, cum ar fi prezența polițiștilor la reclamantă acasă ar fi fost greu să treacă neobservate.

Susținerile reclamantei că prin înscrisurile trimise de sora sa a fost amenințată nu pot fi reținute, deoarece pentru a putea constitui viciul de consimțământ al violenței amenințările în primul rând trebuie să existe, ceea ce nu este cazul, scrisorile de la filele 103-105 cuprinzând doar nemulțumirile surorii reclamantei față de comportamentul acesteia.

Instanța a constatat că în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a mai invocat ca element pe baza căruia se poate prezuma dolul prețul pentru care a fost înstrăinat imobilul din București….. către pârâți, preț care a fost mai mic decât valoarea la care a fost evaluat imobilul de notarul public în vederea stabilirii taxelor notariale.

Instanța a reținut în primul rând că prețul mai mic decât valoarea la care a fost imobilul evaluat de notar nu poate fi reținut ca un element care să demonstreze dolul deoarece, acest viciu de consimțământ presupune dovedirea a două elemente: elementul material constând în manoperele dolosive folosite de pârâți, și elementul subiectiv al acestora constând în intenția de a induce în eroare. Or, aceste probe nu s-au făcut în cauză așa cum s-a reținut mai sus.

Așa fiind, instanța a apreciat că acțiunea cu care a fost sesizată în cauza de față este neîntemeiată, probele administrate în cauză nedemonstrând cauzele de nulitate relativă invocate de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs F.A. criticând-o pentru nelegalitate.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și față de normele legale incidente în cauză, precum și sub toate aspectele, conform. art. 304 ind. 1 C.p.civ., tribunalul constată că recursul este nefondat.

Referitor la dol, ca viciu de consimțământ, ce constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un anumit act juridic, se constată că nu este incident în speță.

Niciunul din elementele dolului nu există în cauză, anume intenția pârâților de a o induce în eroare pe recurentă și manoperele dolosive folosite de aceștia, elemente care nu reies din interogatoriul administrat părților sau din declarațiile martorilor audiați în fața primei instanțe.

Susținerea recurentei în sensul că notarul public nu s-a deplasat la locuința reclamantei, consemnând în contract domiciliul din București…, în loc de nr. 18, este lipsită de relevanță, în aprecierea instanței, având în vedere că prin raportul de constatare tehnico-științifică nr. 236475/30.01.2009, depus în recurs, s-a concluzionat că recurenta a semnat actului juridic a cărui nulitate solicită a fi constatată prin prezentul litigiu.

În același timp, se apreciază că solicitarea de efectuare a unei expertize psihiatrice, pentru a se stabili dacă recurenta avea discernământ la momentul încheierii contractului nr. 2220/18.08.2005 este neîntemeiată, având în vedere că un astfel de motiv de nulitate relativă nu a fost invocat în fața primei instanțe.

Pentru considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

Din punctul meu de vedere instanța de recurs în mod corect a procedat la respingerea recursului ca nefondat.Totodată, instanța a respectat principiul disponibilității, analizând cauzele de nulitate relativă a actului juridic invocate de reclamantă, precum și principiul contradictorialității judecata desfășurându-se în contradictoriu.

Ceea ce prezintă o importanță deosebită și ce ne interesează în speța data, este prezența violenței viciului de consimțământ invocat de către reclamantă.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale, violența- viciu de consimțământ constă constă în temerea insuflată unei unei persoane prin folosirea unor mijloace violente, de natură fizică sau morală, temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența viciază consimțământul când partea încheie contractual sub amenințarea unui rău considerabil și actual și, cel puțin, iminent în ce privește fie persoana, fie averea sa.

În cazul nostru nu putem vorbi despre prezența acestu viciu de consimțământ deoarece existența acestuia nu a putut fi dovedită.De altfel de esența existenței acestui viciu de consimțământ este tocmai temerea insuflată victimei violenței, temere ce alterează consimțământul acesteia; starea de teamă provocată de amenințare cu un rău este aceea care dă naștere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenței să încheie contractul. Ar putea constitui violență chiar amenințarea cu un rău viitor , în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă și prezentă la încheierea actului juridic,situație ce nu este incidentă in această speță.

Constatarea nulității antecontractului pentru preț lezionar și cauză ilicită.( Cauză soluționată în conformitate cu dispozițiile vechiului Cod Civil)

Tribunalul Harghita

Dosar nr. 01960/221/2007

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecãtoriei Deva sub nr. 1960/221/18.04.2007, reclamantul C.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. „T. ” SRL, să se pronunțe o hotărâre prin care: în principal, să se dispună rezoluțiunea convenției intitulată „antecontract de vânzare-cumpărare” autentificată sub nr. 3070/2 august 2006 de BNP O.A. din Deva, iar în subsidiar, să se constate nulitatea convenției sus-menționată;

Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 4042/16.10.2007, instanța a respins acțiunea.

Prin Decizia civilă nr. 251/R/2008, Tribunalul Hunedoara a admis recursul reclamantului și constatând că, cererea referitoare la rezoluțiunea antecontractului nu a fost analizată în întregime, în special sub aspectul efectelor pactului comisoriu inserat în convenție, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a analiza efectele pactului comisoriu.

Prin antecontractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3070/02.08.2006, de către BNP O.A. din Deva, numita K.R. , antecesoarea reclamantului C.I. , și-a asumat obligația de a transmite pârâtei S.C. „T. ” SRL, în schimul unui preț de 65.000 lei, dreptul de proprietate asupra unor imobile situate pe raza localității Gurasada, jud. Hunedoara.

La data încheierii antecontractului, I.N. , administratorul pârâtei, a achitat promitentei vânzătoare suma de 10.000 lei, urmând ca diferența de 55.000 lei să fie achitată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Pãrțile au convenit ca întabularea și încheierea contractului în formã autentică să fie fãcute cel mai târziu până în data de 30 decembrie 2006.

Părțile au stabilit că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu va putea fi încheiat din vina promitentei-cumpărătoare, aceasta va pierde avansul de 10.000 lei iar dacă nu se va încheia din vina promitentei-vânzătoare, aceasta va restitui cumpărătoarei, dublul avansului ce a fost plătit.

Deasemenea, s-a mai prevăzut că în situația în care documentația de întabulare nu va fi finalizată din motive imputabile inginerului topograf, termenul de încheiere a contractului să fie prelungit la o dată ce va fi stabilită prin acordul părților.

Pentru executarea obligației de întabulare, promitenta vânzătoare a împuternicit-o pe d-na C. Aurelia, să efectueze demersurile necesare întabulării imobilelor în cartea funciară.

In baza acestei împuterniciri, s-a încheiat o convenție cu SC T.P. SRL pentru a se executa documentația necesară întabulării iar mandatara a și achitat un avans de 2000 lei.

Din declarațiile martorului B.A., unul dintre asociații SC T.P. SRL, care a încercat să întocmească documentația, finalizarea lucrărilor până la termenul convenit a fost imposibilă pentru că nu s-a putut identifica amplasamentul exact al terenurilor din titlurile de proprietate.

La câteva luni după încheierea antecontractului, înainte de împlinirea termenului la care ar fi trebuit încheiat contractul de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 21.12.2006, promitenta vânzătoare a decedat iar în baza testamentului autentificat prin Incheierea nr. 4729/01.11.2006, prin care reclamantul a fost instituit legatar universal, BNP C.E., a eliberat Certificatul de legatar nr. 6/15.02.2007.

Reclamantul, aflând despre promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de autoarea sa a luat legătura cu dl. B.A. căruia i-a spus că poate continua demersurile pentru că oricum imobilele vor trebui întabulate. Martorul nu a putut preciza în ce dată a avut această discuție cu reclamantul.

In data de 20.02.2007, S.C. „T. ” SRL, a introdus o acțiune împotriva reclamantului din prezentul dosar (Dosarul nr. 893/221/2007) prin care a solicitat să se constate calitatea de moștenitor al pârâtului, după defuncta K.R., faptul că în masa succesorală sunt incluse imobilele din antecontractul de vânzare-cumpărare” autentificată sub nr. 3070/2 august 2006 de BNP O.A. și să fie obligat pârâtul sa încheie contractul în forma autentică.

Prin Incheierea din data de 21.06.2007, în temeiul art. 244 alin. (1) pct.1 din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. 893/221/2007, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 1960/221/2007.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității antecontractului pentru preț lezionar și cauză ilicită:

Reclamantul solicită să se constate nulitatea antecontractului pretinzând că are deschisă calea „acțiunii în resciziune” având în vedere caracterul ilicit al cauzei, motivat de disproporția dintre prețul vânzării și valoarea reală a imobilelor înstrăinate, pe de-o parte, iar pe de altă parte, de vârsta și starea de nevoie a vânzătoarei, care a încheiat contractul fără a fi asistatată.

Referitor la susținerea reclamantului potrivit căreia, promitenta vânzătoare a încheiat actul notarial neasistată, instanța constată că potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, persoana vârstnică (persoana care a împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege) va fi asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparțin, în scopul întreținerii și îngrijirii sale, de un reprezentant al autorității tutelare a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă. In speță însă s-a încheiat doar o promisiune de înstrăinare și în schimbul unui preț și nu în schimbul întreținerii.

Referitor la preț, instanța constată că potrivit prevederilor art. 1303 Cod civil, prețul trebuie să fie serios, fiind considerat ca atare prețul care nu este derizoriu.

Prețul este neserios sau derizoriu când valoarea lui este atât de disproporționată în raport cu valoarea lucrului vândut încât se poate considera că nu există.

Prețul nu depinde strict de valoarea reală a bunului vândut, ci și de subiectivismul părților, care se bucură de o mare libertate în stabilirea acestuia.

Astfel, în speță, fiind vorba despre imobile neîntabulate în cărți funciare și despre o persoană în vârstă de 89 de ani, care putea fi mai degrabă interesată de un câștig imediat chiar mai mic decât de un câștig mare în viitor, după clarificarea situației juridice a terenurilor, este foarte posibil ca stabilirea prețului să fi fost influențată și de aceste elemente.

In legătură cu starea de nevoie a promitentei-vânzătoare, instanța constată că nu s-a făcut dovada că actul ar fi fost încheiat ca urmare a unei stări de nevoie.

Prin urmare, instanța nu are motive să aprecize ca derizoriu prețul convenit de pãrți iar în privința acțiunii în resciziune, față de prevederile exprese ale art. 1165, acțiunea este în mod evident inadmisibilă.

În privința pretinsei cauze ilicite a convenției, instanța reține că, potrivit prevederilor art. 968 Cod civil, cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice.

Este adevărat că în practica judiciară se acceptă că în cazul în care disproporția dintre prețul de vânzare și prețul real rezultă din faptul că o parte profită de neștiința, ignoranța sau starea de constrângere celeilalte părți, suntem în prezenta unei leziuni care se poate analiza ca o cauză imorală care atrage nulitatea absolută a convenției, dar, în speță, așa cum s-a arătat deja mai sus, nu s-a dovedit că prețul ar fi derizoriu și nici că s-ar fi profitat de neștiința, ingnoranta sau starea de nevoie a promitentei-vânzătoare.

Referitor la rezoluțiunea judiciară, instanța constată că obligațiile pretins neexecutate de către promitenta vânzătoare se referă la neplata prețului și la neefectuarea demersurilor pentru întabulare.

In privința prețului, așa cum deja s-a arătat, plata era condiționată de încheierea contractului în formă autentică iar încheierea contractului în formă autentică era condiționată de înscrierea titlurilor în cartea funciară și de întabularea promitentei vânzătoare ca proprietară în cărțile funciare.

Reclamantul susține că obligația de înscriere a titlurilor în cartea funciară și de întabularea promitentei vânzătoare ca proprietată în cărțile funciare trebuia executată de pârâtă, având în vedere faptul că promitenta vânzătoare a dat mandat în acest sens „administratorului de fapt” al pârâtei, respectiv d-nei C. Aurelia.

Instanța constată însă că în contract nu s-a inserat o clauză prin care pârâta să-și fi asumat aceste obligații iar procura a fost dată unei persoane fizice care lucra în numele și în contul promitentei-vânzătoare.

Mai mult, acest mandat a încetat de drept prin decesul promitentei-vânzătoarea înainte de expirarea termenului convenit în contract, astfel încât, chiar dacă am accepta susținerea reclamantului potrivit căreia obligația de întabulare revenea pârâtei, în speța, prin moartea mandantului, obligația nu mai putea fi executată decât în condițiile în care reclamantul, care este succesorul promitentei-vânzătoare, ar fi mandatat societatea pârâtă să se ocupe de întabulare.

In cauză instanța constată că în contrat a fost inserată și o clauză referitoare la neexecutarea obligației de întabulare până în data de 31.12.2006, din vina „inginerului topograf”.

Având în vedere dispozițiile instanței de casare, care a dispus instanței de rejudecare să analizeze dacă promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost desființată de drept, instanta va analiza și efectele acestei clauze.

Nefiiind vorba despre cauze imputabile părților ci de evenimente exterioare și independente de voința părților, suntem în prezența unei condiții, în sensul art. 1004 Cod civil, părțile practic convenind încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, sub condiția ca până în data de 31.12.2006, să fie înscrise în cartea funciară titlurile de proprietate iar promitenta vânzătoare să fie întabulată ca proprietară.

Această condiție ar putea într-adevăr avea ca efect desființarea contractului ca urmare a neîndeplinirii condiției până la termenul convenit, dacă neîndeplinirea condiției nu ar fi imputabilă succesorului promitentei vânzătoare, reclamant în prezentul dosar și dacă în contract nu s-ar mai fi prevăzut că părțile pot conveni prelungirea termenului în cazul neexecutării obligației de întabulare până în data de 31.12.2006, din vina „inginerului topograf”.

In speță, din probele administrate în cauză a rezultat însă că promitenta vânzătoare a decedat înainte de expirarea termenului pentru îndeplinirea condiției iar mandatul dat pentru efectuarea demersurilor în vederea întabulării a încetat ca urmare a decesului.

In această situație, reclamantul ca moștenitor al promitentei-vânzătoare, avea obligația de a depune diligențe pentru a fi îndeplinită condiția, fie până la termenul convenit inițial, fie până la un alt termen pe care, în baza clauzei inserate în contract îl putea negocia cu promitenta cumpărătoare.

Prin urmare, desființarea de drept a contractului nu poate fi constatată de instanță la solicitarea părții care nu și-a executat propriile obligații, ba mai mult chiar a împiedicat realizarea condiției tocmai pentru a nu se încheia contractul în formă autentică.

Este adevărat că prețul nu a fost achitat încă integral dar obligația de plată a prețului era asumată sub condiția întabulării și încheierii actului în formă autentică.

In concluzie, față de argumentele expuse mai sus, se va respinge acțiunea reclamantului iar în temeiul art. 274 Cod pr.civilă, va fi obligat să achite pârâtei suma de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția instanței:

Respinge acțiunea reclamantului C.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „T. ” SRL, având ca obiect – rezoluțiune antecontract de vânzare – cumpărare.

Obligă reclamantul să plătească pârâtei, suma de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Tribunalul Hunedoara a respins recursul in data de 04.06.2009.

Concluzii

Putem spune că libertatea voinței ori libertatea de a contracta, cea pe care legiuitorul Codului civil incearcă atât de mult să o protejeze, se auto-limitează prin chiar existența liberului arbitru al autorului viitorului act juridic.

Părțile sunt singurele ce au libertatea și posibilitatea efectivă de a decide dacă să devină sau nu parte a unui raport juridic. Prin manifestarea de voință în sensul acceptării călității de parte în contract ori în sensul de a deveni autor al unui act juridic unilateral, persoana procedează la propria sa limitare.

Singura problemă intervine atunci când decizia limitarii libertății de voință nu are ca origine liberul arbitru, norma imperativă, respectarea ordinii publice ori a bunelor moravuri. Când limitarea este urmare a unei constrangeri exercitate de către cocontractant sau chiar de către un terț, principiul consensualismului și cel al libertății de a dispune sunt deturnate de la finalitatea lor.

Se impune, așadar, protejarea celui care a devenit victimă într-un astfel de raport prin instituirea de remedii juridice care să îi permită efectiv revenirea la situația anterioară. Aceste remedii cu origini romane continuă să își demonstreze eficacitatea și astăzi și dau nastere permanent, la nivel conceptual, unor ample controverse. Literatura juridică română este extrem de bogată în ceea ce privește reglementarea viciilor de consimțământ, și-a insușit o evoluție constantă și continuă sa stimuleze modificarea dar și îmbunătățirea reglementarilor în materie.

Așadar, viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (există deci consimțământ) , însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziuni.

Potrivit dispozițiilor art. 1206 C. civ., viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea, dolul, violența și leziunea.

Violența –viciu de consimțământ – constă în temerea insuflată unei unei persoane prin folosirea unor mijloace violente, de natură fizică sau morală, temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența viciază consimțământul când partea încheie contractual sub amenințarea unui rău considerabil și actual și, cel puțin, iminent în ce privește fie persoana, fie averea sa.

Ca structură, violența viciu de consițământ este alcătuită din doua elemente care trebuie sa coexiste: un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău și un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei amenințate.

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ trei cerințe, anume :

temerea insuflată să fie detreminată pentru încheierea actului juridic civil;

amenințarea să fie injustă ( nelegitimă ) ;

în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea, să provină de la cealaltă parte contractantă sau , dacă provine de la un terț, contractantul cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

Sancțiunea care intervine în cazul violenței este nulitatea relativă a actului juridic, iar existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Astfel,cele doua acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despagubiri.

În ceea ce privește leziunea, aceasta reprezintă prejudiciul material încercat de o parte datorită disproporției vădite dintre prestația efectuată de ea și îndatorirea corelativă a celeilalte părți. Există leziune atunci când una dintre părți, profitând fie de starea de nevoie, lipsa de cunoștințe sau lipsa de experiență a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații. Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza reglementării ei: concepția obiectivă sau concepția subiectivă.

În cadrul concepției subiective leziune presupune două elemente: un element obiectiv,ce constă în disproporția de valoare între contraprestații și un element subiectiv, constând în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.

În cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element, și anume prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații, în timp ce concepția subiectivă presupune pe lângă elementul obiectiv o inegalitate gravă între cele două prestații și stabilirea atitudinii subiective a celor doi cocontractanți, respectiv în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită, însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcție de situația concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestației celeilalte părți.

Așadar, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative: nulitatea relativă, fie reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

După cum rezultă din cele menționate anterior, toate aceste vicii de consimțământ constituie împrejurări de fapt care împiedică formarea ori darea unui consimțământ liber și totodată în deplină cunoștiință de cauză. Pe de altă parte, în momentul încheierii actului juridic, viciul de consimțământ trebuie să existe. În situația actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, așadar al contractelor, există posibilitatea ca acordul de voințe să se realizeze prin manifestări de voințe ce sunt emise la momente diferite, iar, într-o asemenea ipoteză, existența sau inexistența viciilor de consimțământ se apreciază prin raportare la momentul în care fiecare parte contractantă și-a manifestat voința.

În cazul oricăruia dintre viciile de consimțământ menționate, persoana care invocă viciul de consimțământ trebuie să îl dovedească, pentru că acesta nu se prezumă.

Bibliografie

● G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală,Ediția a 2-a, Editura Hamagiu, 2012;

● I.Dogaru, S.Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2007;

● E. Lupan, I. S. Pop, Tratat de drept civil român, Vol. I. Partea geerală, Editura C. H. Beck, București, 2006;

● E.Chelaru, „ Drept civil.Partea generală”, Editura All Beck, București, 2003;

● A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Editura Lumina LEX, București, 2000;

● Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, București,1989;

●T. Pop, Drept civil român. Teoria generalã, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

● Noul Cod de procedură civilă, Ed.Universul Juridic, București, 2015;

● P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, 2003.