Viciile de Consimtamant la Incheierea Actului Juridic Civil. Eroarea Si Dolul

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………………… 4

CAPITOLUL I. ACTUL JURIDIC CIVIL. CONSIDERAȚII GENERALE ……………………………. 2

Secțiunea 1. Scurt istoric al actului juridic civil ……………………………………………………………….. 3

Secțiunea 2. Definiția actului juridic civil ……………………………………………………………………….. 4

Secțiunea 3. Clasificarea actelor juridice civile ………………………………………………………………… 4

Sectiunea 4. Efectele actului juridic civil ………………………………………………………………………… 5

Secțiunea 5. Nulitatea actului juridic civil ……………………………………………………………………….. 6

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL …………… 7

Secțiunea 1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile …………………………………………………… 8

Secțiunea 2. Consimțământul …………………………………………………………………………………………. 9

Secțiunea 3. Obiectul actului juridic civil ………………………………………………………………………. 10

Secțiunea 4. Cauza (Scopul) actului juridic civil …………………………………………………………….. 11

Secțiunea 5. Forma actului juridic civil …………………………………………………………………………. 12

CAPITOLUL 3: CONSIMȚĂMÂNTUL. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ………………………………… 13

Secțiunea 1: Definiție ………………………………………………………………………………………………….. 13

Secțiunea 2: Voința Juridică ………………………………………………………………………………………… 14

Secțiunea 3: Evoluție și cadru legal ………………………………………………………………………………. 18

Secțiunea 4. Condițiile de valabilitate ale consimțământului ……………………………………………. 19

CAPITOLUL 4: VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT ………………………………………………………………. 21

Secțiunea 1: Definiție ………………………………………………………………………………………………….. 20

Secțiunea 2: Cadru legal ……………………………………………………………………………………………… 21

CAPITOLUL 5: EROAREA ……………………………………………………………………………………………….. 22

Secțiunea 1 . Definiție …………………………………………………………………………………………………. 23

Secțiunea 2. Cadru legal ……………………………………………………………………………………………… 24

Secțiunea 3. Clasificarea erorii …………………………………………………………………………………….. 25

Secțiunea 4. Proba erorii ? …………………………………………………………………………………………… 26
Secțiunea 5. Cerințele erorii ? ………………………………………………………………………………………. 27

Secțiunea 6. Sancțiunea erorii ………………………………………………………………………………………. 28

CAPITOLUL 6: DOLUL (VICLENIA) ………………………………………………………………………………… 29

Secțiunea 1. Definiție ………………………………………………………………………………………………….. 30

Secțiunea 2. Cadru legal ……………………………………………………………………………………………… 31

Secțiunea 3. Elementele dolului ……………………………………………………………………………………. 32

Secțiunea 4. Clasificarea dolului …………………………………………………………………………………… 33

Secțiunea 5. Condițiile dolului ……………………………………………………………………………………… 34
Secțiunea 6. Proba dolului …………………………………………………………………………………………… 35

Secțiunea 7. Sancțiunea dolului ……………………………………………………………………………………. 36

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………………. 68

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………………………. 70

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL JURIDIC CIVIL

Secțiunea 1. Scurt istoric al actului juridic civil

Dreptul de a încheia acte juridice își are originile în antichitate. Spre exemplu dreptul quiritar le acorda cetățenilor romani posibilitatea de a încheia acte juridice. „ În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voință era lipsită de valoare juridică. (…) Menționăm, în acest sens, că, în aceea epocă, datorită formalismului actelor juridice, dolul sau violența nu erau posibile, ceea ce explică de altfel și sanctionarea relativ târzie a viciilor de consimțămant în dreptul roman. ”

Dreptul de a încheia acte juridice este reglementat în țara noastră de Codul civil român. Codul civil român, denumit și Codul civil al lui Cuza sau Codicele civil din 1864 a fost adoptat la 26 noiembrie 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Codul civil a avut ca model Codul civil francez de la 1804 denumit și Codul civil Napoleonian. Cei care au contribuit la elaborarea Codului civil au luat în considerare și proiectul de Cod civil italian, legea franceză a transcripției din 1853, legea ipotecară din Belgia și dispoziții din vechiul drept românesc.

În vechiul drept românesc, normele juridice erau reglementate prin lucrarări notabile precum: Pravila cea mare dată din porunca lui Matei Basarab la Târgoviște 1622; Condica lui Ipsilante, în Muntenia anul 1776; Codul Calimah în Muntenia anul 1831; Codul Caragea în Muntenia 1831.

Codul civil din 1865 a fost în vigoare în Principatele Unite Române și apoi în România până la 1 octombrie 2011. În 2011 a intrat în vigoare un nou Cod civil care a avut ca model Codul civil din Quebec, Canada.

„ Codul civil cuprinde principalele norme ale dreptului nostru civil și aproape toate instituțiile acestui drept. Valoarea sa este incontestabilă, aceasta deschizând, practic, o nouă eră în istoria dreptului. (…) Normele dreptului civil definesc persoana, reglementând condiția juridică a acesteia și reglementează care se stabilesc între persoane în ceea ce privește interacțiunea socială a lor, precum și relațiile care se stabilesc între persoane cu privire la bunuri. Actele juridice sub aspectul încheierii, derulării, modificării, încetării efectelor, problematica izvorâtă din competențele persoanei de a încheia acte juridice civile, actele si faptele cauzatoare de prejudicii, garanțiile ce însoțesc contractele civile, drepturile reale, proprietatea si problemele legate de proprietate, problematica moștenirii, toate aceste instituții a căror importanță și actualitate nu trebuie să le mai subliniem își găsesc reglementarea în cuprinsul Codului civil. ”

Modificările, adăugirile și abrogările aduse reglementărilor de-a lungul timpului nu fac decât să ridice calitatea raporturilor juridice dintre persoane. Noțiunea de act juridic civil, a cunoscut din aceste considerente, o aprofundare în noua variantă a Codului Civil.

Secțiunea 2. Definiția actului juridic civil

„ Neexistând reglementată o instituție intitulată ca atare actul juridic civil, în literatura juridică s-au evidențiat două categorii de definiții.

Într-o primă categorie intră definițiile formulate pentru speciile actului juridic civil – contractele si actele unilaterale – și pentru fiecare contract în parte.

Într-o a doua categorie sunt cuprinse definițiile care privesc actul juridic civil în general – genul proxim – și nu diferite specii ale acestuia.”

Literatura juridică românească, precum și unii autori străini au adoptat aceste două categorii și tipurile de definiții aferente lor. Speciile actului juridic civil denumite și acte juridice civile pot fi definite ca fiind acorduri de voință sau manifestări de voință ale diferitelor persoane. Acestea la rândul lor pot fi clasificate în contracte si acte juridice unilaterale. Cea de-a doua categorie, denumită și „faptele juridice civile stricto sensu” poate fi subclasificată la rândul ei în faptele juridice care sunt conduite umane și alte fapte juridice care nu sunt conduite umane.

Dacă se iau în calcul aceste categorii și subcategoriile lor, actul juridic civil poate fi definit ca „ o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.”

În Noul Cod civil noțiunea actului juridic civil este clar reglementată atât din definiția de mai sus cât si din conținutul articolului 1166 N.C.civ. rezultă că elementele caracteristice ale actului civil sunt următoarele:

existența unei manifestări de voință care provine de la una sau mai multe persoane fizice ori juridice;

manifestarea de voință este facută cu intenția de a produce efecte juridice civile;

efectele juridice civile pot fi crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.

Secțiunea 3. Clasificarea actelor juridice civile

În doctrină sunt conturate mai multe criterii de clasificare ale categoriile de acte juridice:

În raport cu numărul părților actele juridice pot fi unilaterale, bilaterale (sinalagmatice) și multilaterale;

În raport cu scopul urmărit la încheierea actului juridic pot fi acte juridice cu titlu oneros și acte juridice cu titlu gratuit;

În raport cu natura efectelor pot fi acte juridice constitutive, acte translative și acte declarative;

În raport cu întinderea efectelor (importanța lor) actele juridice pot fi acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție;

În raport cu modul de formare actele juridice pot fi acte juridice consensuale, acte juridice solemne și acte juridice reale;

În raport cu natura conținutului lor pot fi acte juridice patrimoniale și acte juridice nepatrimoniale;

În raport cu rolul voinței părților în stabilirea conținutului actului juridic pot fi acte juridice subiective și acte juridice condiție;

În raport cu modul de încheiere al actului juridic pot fi acte juridice strict personale și acte juridice care pot fi încheiate și prin reprezentant.

În raport cu momentul în care actul juridic își produce efectele pot fi acte juridice între vii (inter vivos) și acte juridice pentru cauză de moarte;

În raport cu legătura actului juridic cu modalitățile care o pot afecta (termen, condiție, sarcină) pot fi acte juridice civile pure și simple și acte juridice civile afectate de modalități;

Din punct de vedere al raportului dintre ele pot fi acte juridice civile principale și acte juridice civile accesorii;

Din punct de vedere al legăturii cu cauza (raportul cu elementul cauză) actele juridice pot fi acte juridice cauzale și acte juridice abstracte;

În raport cu modul de executare actele juridice pot fi acte juridice cu executare dintr-o dată și acte juridice cu executare succesivă;

În raport cu reglemetarea și denumirea legală actele juridice pot fi acte juridice civile numite și acte juridice civile nenumite.

Secțiunea 4. Efectele actului juridic civil

Efectele actului juridic civil se bucură de o vastă reglementare în Noul Cod civil. Efectele contractului în relația dintre părți se regăsesc în art. 1270 – 1279, efectele contractului față de terți se regăsesc în art. 1280 – 1294.

„Prin efectele actului juridic civil înțelegem drepturile subiective civile si obligațiile civile cărora actul juridic le dă naștere, pe care le modifică sau le stinge.

Așadar, ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conținutul acestuia, în același timp, constituie efectele actului juridic civil care generează acel raport juridic.”

Regulile de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, în ce condiții, în ce mod și față de cine, se numesc principiile efectelor actului juridic civil.

Principiile efectelor între părți, reglemetate de Noul Cod civil, sunt :

Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda);

Principiul irevocabilității;

Principiul relativității ( res inter alios acta ).

„Excepțiile de la principii sunt situații în care, pentru anumite rațiuni, regulile menționate nu-și găsesc aplicație.”

Drept urmare din punct de vedere al efectelor, actul juridic este caracterizat de obligativitate, irevocabilitate și relativitate.

Principiul forței obligatorii poate fi definit ca regula de drept potrivit căreia executarea actului juridic civil nu este facultativă ci obligatorie pentru părți.

Principiul forței obligatorii – pacta sunt servanda, are două cerințe principale: necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile; imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Principiul irevocabilității actului juridic poate fi definit ca fiind „ faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia.”

Principiul relativității efectelor contractului este regula de drept conform căreia un act juridic civil produce efecte numai față de autorii sau autorul său ( res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest ).

Principiul relativității apare deci atunci când un act juridic dă naștere la drepturi subiective și obligații doar în beneficiul respectiv în sarcina părților actului juridic.

Secțiunea 5. Nulitatea actului juridic civil

În privința noțiunii de nulitate a actului juridic civil, Codul civil român s-a inspirat din Codul civil francez. În doctrină au fost formulate mai multe definiții pentru nulitatea actului juridic. Astfel, nulitatea poate fi definită ca fiind aceea sancțiune de drept civil ce desființează actul juridic încheiat cu nerespectarea normelor juridice. Cu alte cuvinte dacă la încheierea actului juridic nu se respectă condițiile de validitate ale acestuia, actul este contrar legii și intervine nulitatea.

„Prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil, care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozitțiile legale referitoare la condițiile sale de validitate.”

Din toate aceste definiții se observă că nulitatea îndeplinește mai multe funcții:

Funcția preventivă care determină subiectele de drept civil să încheie actul cu respectarea condițiilor de validitate ale acestuia, pentru a-l feri de nulitate, deoarece cunosc faptul că încălcarea prevederilor legii atrage nulitatea actului încheiat;

Funcția sancționatorie care sancționează nerespectarea legii atunci când funcția preventivă nu a fost suficientă;

Funcția reparatorie care se ocupă de înlăturarea efectelor contrare legii, care se asigură de respectarea normelor juridice civile.

Literatura de specialitate folosește, în vederea clasificării actului juridic civil, mai multe criterii:

După cum este sau nu este prevazută de lege, nulitatea poate fi expresă sau virtuală;

După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parțială sau totală;

În funcție de felul condiției de validitate nerespectate, nulitatea poate fi nulitate de fond sau nulitate de formă;

În funcție de modul de valorificare, nulitatea poate fi nulitate amiabilă, nulitate juridică sau nulitate de drept;

În funcție de natura interesului ocrotit, nulitatea poate fi absolută sau relativă.

„Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:

încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face (de a încheia) actului juridic civil;

lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;

nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

nerespectarea formei cerute ad validitatem;

nesocotirea limitelor autonomiei de voință ( ale libertății actelor juridice );

nerespectarea dreptului de preemțiune;

fraudarea legii.”

Cauzele mai sus menționate atrag, în funcție de împrejurări, nulitate absolută sau nulitate relativă. Cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

Lipsa unei condiții esențiale a actului juridic: lipsa consimțământului; lipsa obiectului; lipsa cauzei.

Încheierea actului juridic civil cu nesocotirea dispoziții imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor moravuri;

Încheierea actului juridic cu fraudarea legii;

Lipsa autorizației administrative sau lipsa de valabilitate a acesteia;

Încălcarea dispozițiilor legale privind îngradirea capacității de folosință;

Lipsa obiectului sau caracterul ilicit sau imoral al acestuia;

Lipsa cauzei sau caracterul fals, ilicit, sau imoral al acesteia;

Nerespectarea dreptului de preepmțiune al statului la înstrăinarea unei suprafețe de pădure aflată în proprietatea privată.

Cauze ce atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:

Lipsa de discernământ a unei părți în momentul încheierii actului juridic;

Vicierea consimțământului exprimat în actul juridic ( eroare, dol, violență sau leziune );

Lipsa capacității de exercițiu sau a capacității depline de exercițiu;

Încheierea actului în lipsa sau cu depășirea puterilor acordate reprezentantului persoanei juridice;

Nerespectarea dreptului de preepmțiune al statului la înstrăinarea unui teren agricol situat în extravilan.

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea 1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile

Capacitatea de a încheia acte juridice civile poate fi definită ca fiind aptitudinea unui subiect de drept (persoană juridică sau persoană fizică) de a deveni titular de drepturi subiective și de obligații civile, scop în care încheie acte juridice.

Privitor la capacitatea de a încheia acte juridice a persoanei fizice, reglementarea în Noul Cod civil este foarte clară „ art.37 – Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă una din condițiile esențiale pentru validitatea contractului.

La regula prin care orice subiect de drept are aptitudinea de a încheia acte juridice există o excepție. Această excepție se referă la persoanele declarate incapabile: minorii și persoanele fizice majore puse sub interdicție prin hotărâre judecătoarească definitivă (interzisul judecătoresc).

Din definiția capacității de exercițiu reies caracterele juridice ale acesteia: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și egalitatea.

„Două precizări sunt totuși necesare: prima este aceea că această capacitate nu se bucură de universalitate (pe care o găsim la capacitatea de folosință); a doua, aceste caractere (însușiri) se referă numai la capacitatea deplină sau restransă de exercițiu și nu la lipsa capacității de exercițiu.”

„Principiul capacității de a face acte juridice civile este susținut de literatura de specialitate și consacrat în soluțiile jurisprudențiale.

Mai trebuie reținut că pentru persoana juridică, regula capacității de a face acte juridice civile este subordonată principiului specialității capacității, consacrată de art. 34 din Decretul nr.31/1954.”

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este reglementată de Codul civil la art. 209-211 din care reiese că personalitatea juridică este o aptitudine care coincide, într-o mare măsură, cu capacitatea de folosință respectiv este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi si obligații civile.

Secțiunea 2. Consimțământul

Consimțământul reprezintă potrivit art. 1179 C. civil, una din condițiile esențiale de validitate a contractului.

„Termenul consimțământ este înțeles în dreptul civil cu următoarele sensuri: într-un prim sens (mai restrâns), consimțământul este o manifestare unilaterală de voință facută cu scopul de a produce efecte juridice fie prin încheierea unui act juridic civil unlateral, fie prin încheierea unui act juridic bilateral sau multilateral, în acest ultim caz fiind vorba de manifestarea unilaterală a voinței facută separat de ofertant și acceptant. Într-un alt doilea sens (mai larg), consimțământul (folosit cu semnificația sa etimologică cum sentire) desemnează acordul de voință (voințe) al părților în actele bi sau multilaterale (concurssus voluntatum)”

În doctrină se conturează două principii fundamentale referitoare la voința juridică. Voința juridică este cea care se află la baza consimțământului. Aceste principii sunt:

Principiul libertății actelor juridice (principiul autonomiei de voință);

Principiul voinței reale sau a voinței interne.

Consimțământul reprezintă o exteriorizare a voinței, trebuie să nu fie viciat și să fie exprimat în cunoștință de cauză. Cu alte cuvinte să aparțină unei persoane care are discernământ, să fie dat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Aceste condiții ale consimțământului sunt de altfel reglementate si de art.1204 din Codul Civil.

Secțiunea 3. Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic civil este definit ca fiind conduita părților stabilite prin acel act juridic civil, respectiv acțiunile sau inacțiunile, la care părțile au dreptul sau la care sunt obligate. Pentru ca obiectul actului juridic civil să aibă valabilitate, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Obiectul actului juridic civil trebuie să existe;

Obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil;

Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil;

Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit si moral;

Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil.

Pe lângă aceste condiții generale există, pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, câteva condiții speciale:

cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;

trebuie să existe autorizația administrativă prevăzută de lege;

obiectul trebuie să fie un fapt personal al debitorului.

În doctrină există opinii controversate legate de noțiunea de obiect al actului juridic civil. Sunt în principiu conturate trei opinii:

„ Într-o primă opinie, pe care am împărtășit-o, se reține că obiectul actului juridic este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, adică conduita părților, respectiv acțiunile și inacțiunile la care acestea sunt îndreptățite ori pe care trebuie să le îndeplinească.

Într-o a doua opinie, obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic; acestei opinii i se reproșează faptul că se confundă obiectul cu efectul general al actului juridic.

În cea de-a treia opinie, obiectul actului juridic constă în interesele reglemetate de părți, în baza și în limitele legii, prin mijlocirea actului juridic; reproșul ce se aduce acestei opinii este în sensul că interesul ține de cauza actului juridic, iar nu de obiectul său.”

Secțiunea 4. Cauza (Scopul) actului juridic civil

Secțiunea 5. Forma actului juridic civil

CAPITOLUL 3: CONSIMȚĂMÂNTUL. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea 1: Definiție

Consimțământul poate fi definit ca fiind exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Consimțământul este aceea condiție esențială de validitate a actului juridic civil care are la bază voința juridică.

„În concluzie, consimțământul reprezintă acel element esențial, de fond, ad validitatem al actului juridic civil, care constă în hotărârea exteriorizată a unei persoane de a încheia un anumit act juridic. Lipsa consimțământului atrage anularea actului juridic astfel încheiat, la fel ca si lipsa oricărui element de valabilitate a actului juridic civil, fie că ne referim la capacitate, la obiect sau la cauza acestuia.”

Privită din punct de vedere etimologic, noțiunea de consimțământ sugerează acordul de voință și nu voința unilaterală. Cele două sensuri (manifestarea unilaterală de voință sau acordul de voință al părților în actele bilaterale sau multilaterale) acceptate de literatura de specialitate exprimă de altfel faptul că oricum ar fi privit consimțământul reprezintă aceeași voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte.

În concluzie, existența consimțământului este esențială și indispensabilă perfectării oricărui act juridic civil.

Secțiunea 2: Voința Juridică

Din noțiunea termenului de consimțământ reiese clar că la baza lui se află voința juridică. „Voința juridică, adică voința generatoare de efecte de drept, joacă un rol important în definirea consimțământului. La urma urmelor, consimțământul reprezintă o voință materializată, exteriorizată (sau în cazul contractelor, un acord de voință a două sau mai multe subiecte de drept).”

Voința juridică se conturează ca o structură vastă atât privită din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere juridic. „Din punct de vedere al psihologiei, studiul voinței este guvernat de două teorii aflate la poli opuși: pe de-o parte, voința este cunoscută ca o entitate distinctă și ireductibilă, declarată drept componentă fundamentală a vieții psihice a omului (orientarea europeană), iar, pe de altă parte i se neagă cu desăvârșire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică (orientarea americană).” Voința juridică este formată practic din consimțământ alături de actul juridic. Doctrina noastră consacră două principii care direcționează voința juridică, acestea fiind Principiul libertății actelor juridice civile și Principiul voinței reale.

Principiul libertății actelor juridice civile este cunoscut și ca Principiul autonomiei de voință. Acest principiu este reglementat de art. 1169 și art. 1270 din Codul civil. Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții or să facă acte juridice unilaterale (pot încheia acte juridice numite și nenumite).

Principiul voinței reale cunoscut și ca principiul voinței interne. Voința juridică este formată din elementul psihologic (intern) și elemetul social (extern). În cazul în care există concordanță între aceste două elemente, nu este necesară o determinare o a principiului aplicabil, dacă însă între cele două elemente nu există concordanță, apare problema stabilirii elementului prioritar.

„ Soluționarea problemei depinde de concepția cu privire la raportul dintre voința internă reală și voința declarată, exteriorizată.

În această privință există două concepții:

concepția subiectivă, care dă prioritate voinței interne, reale și

concepția obiectivă care, dimpotrivă, preferă voința declarată, exteriorizată.”

Secțiunea 3: Evoluție și cadru legal

Din punct de vedere istoric, noțiunile fundamentale ale dreptului civil și deci si termenul de consimțământ, își au rădăcinile în dreptul privat roman. Noțiunea de consimțământ a prins contur datorită legislației romane în materia contractelor și a obligațiilor. Primele elemente consacrate în privința condițiilor de validitate ale contractelor au fost capacitatea de a contracta, consimțământul si obiectul.

Cauza se confunda în dreptul roman cu motivele. Cauza care avea cea mai mare influență asupra actelor juridice era causa civilis vel obligandi, care era un element subiectiv, consimțământul (animus), sau un element obiectiv formal sau real. Părțile raportului juridic erau prin urmare, libere să încheie contracte fără cauză determinată întrebuințând forma stipulațiunii, dar în lipsa acestora, precum și în cazul unei cauze imorale sau ilicite, actul juridic civil nu se putea încheia, fiind condiționat de existența unei forme sau unei cauze care trebuia să fie morală și licită: privatorum conventio juri publico non derogat.

Romanii au creat un drept contractual, logic, cu un grad înalt de perfecțiune și ale cărui constante au rămas pentru posteritate. Unele dintre aceste constante este stabilirea structurii tehnice a contractelor – capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul si cauza – și formularea regulilor sub formă de maxime.

Deoarece formalismul dreptului roman era deja o noțiune îmbătrânită și rigidă, dreptul canonic a adăugat obligației născute din acordul de voință a părților o dimensiune moral-religioasă, această obligație fiind privită ca o adevărată datorie de conștiință.

Influențat de noile concepții ale filozofilor, în dreptul medieval se consacră ideea prin care actele omului își au izvorul în voința sa. Din acest motiv contractele consensuale au devenit preponderente și astfel a apărut regula consensualismului.

Consensualismul are ca bază ideea respectării cuvântului dat și a obligativității contractelor (pacta sunt servanda). Regula consensualimului a facilitat încheierea actelor juridice civile și implicit a operațiilor comerciale. Această regulă a fost preluată și de dreptul francez.

Procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, care a durat până la începutul secolulul al XX-lea, a adus cu el marile codificări. Notabile în acest sens sunt Codul civil francez din 1804 și Codul civil român din 1865, în care contractele au fost definite ca rod al voinței părților contractante evidențiind astfel evoluția pe care a avut-o rolul voinței în contracte.

Art. 953-969 din Vechiul Cod civil referitoare la consimțământ și la viciile de consimțământ au corespondent mai explicit în Noul Cod civil. În noul Cod civil consimțământul se bucură de o vastă abordare ( art. 1182-1224 Cod civil).

Secțiunea 4. Condițiile de valabilitate ale consimțământului

Conform art. 1204 Cod civil „ Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.”

În doctrină, condițiile care trebuie îndeplinite de consimțământ pentru a fi considerat valabil sunt:

Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ;

Consimțământul trebuie să fie exteriorizat;

Consimțământul trebuie dat cu intenția de a produce efecte juridice;

Consimțământul să nu fie viciat.

Inexistența consimțământului atrage nulitatea absolută a actului juridic.

Condiția prin care consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ se referă la faptul că se presupune ca o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu are discernământul necesar pentru a încheia acte juridce civile. Această prezumție poate fi contrazisă prin proba absenței discernământului care poate apărea îm cazul încapacității naturale (lipsa temporară de discernământ: hipnoza, beția, somnambulismul, mânia puternică). În cazul unei persoanei juridice reprezentantul legal trebuie să fie întotdeauna o persoană fizică cu deplină capacitate de exercițiu.

Condiția prin care consimțământul trebuie să fie exteriorizat izvorăște chiar din definiția consimțământului. Părțile contractante sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței, potrivit principiului consensualismului. Excepție de la acest principiu o constituie actele solemne unde manifestarea de voință trebuie să respecte forma cerută de lege. Consimțământul poate fi exteriorizat în scris, verbal, prin gesturi sau fapte clare sau tacit.

Condiția prin care consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii) reiese din definiția actului juridic civil. Excepții de la această condiție sunt:

în cazul în care manifestarea de voință a fost făcută sub o condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă

în situația în care manifestarea de voință este prea vagă

în cazul în care manifestarea de voință a fost facută cu o rezervă mintală cunoscută de co-contractant

în situația în care manifestarea de voință a fost facută în glumă, din prietenie, curtoazie, complezență.

Condiția prin care consimțământul nu trebuie să fie alterat de vicii este o condiție negativă care decurge din caracterul liber conștient al actului juridic civil.

„Sub aspect terminologic, trebuie remarcat ca expresia vicii de voință este mai exactă decât expresia vicii de consimtământ, deorece, pe de-o parte, vicii respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale ci și în cazul actelor juridice plurilaterale. Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradițională (vicii de consimțământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudență, precum și de Noul Cod civil.”