Viciile de Consimtamant In Dreptul Civil

CUPRINS

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL

Secțiunea I: Noțiuni introductive……………………………………………….….pag.

Secțiunea a II-a: Voința juridică…………………………………………………….pag.

Secțiunea a III-a: Cerințele valabilității consimțământului………………………..pag.

CAPITOLUL al II-lea: EROAREA

Secțiunea I: Noțiune. Clasificare. Proba………..………………………………….pag.

Secțiunea a II-a: Sancțiunea erorii………………………………………………….pag.

CAPITOLUL al III-lea: DOLUL

Secțiunea I: Noțiune. Structură. Clasificare………………………………………pag.

Secțiunea a II-a: Cerințele dolului….………………………………………………pag.

Secțiunea a III-a: Proba. Sancțiune……….……………………………………….pag.

CAPITOLUL al IV-lea: VIOLENȚA

Secțiunea I: Noțiune. Clasificare……………………………………………….…pag.

Secțiunea a II-a: Structura violenței………………………………………………pag.

Secțiunea a III-a: Cerințele violenței. Proba. Sancțiune……………………………pag.

CAPITOLUL al V-lea: LEZIUNEA

Secțiunea I: Noțiune. Structură. Cerințele leziunii…………………………………pag.

Secțiunea a II-a: Proba. Sancțiune. Dreptul la prescripție și inadmisibilitatea leziunii………………………………………………………………………………….pag.

CAPITOLUL al VI-lea: STUDIU DE CAZ

Concluzii…………………………………………………………………………….pag.

Bibliografie………………………………………………………………………….pag.

INTRODUCERE

Pentru a face o scurtă introducere în tema ce urmează a fi discutată, încep prin a trata în câteva rânduri noțiunea de act juridic civil, astfel aceasta va reprezenta trecerea graduală spre tema propriu-zisă a lucrării de licență.

Încep cu o scurtă definiție a actului juridic civil, și anume: Noțiunea de act juridic civil presupune acea manifestare de voință făcută cu intenția de a produce în cele din urmă efectele juridice dorite, cu alte cuvinte, pentru a naște, modifica sau stinge după caz, un raport juridic civil concret.

Din cele relatate mai sus, rezultă că, actul juridic civil are în componența sa următoarele elemente caracteristice:

Un prim element îl reprezintă manifestarea de voință, manifestare care poate proveni de la una sau de la mai multe persoane fie ele persoane fizice sau juridice.

Un al doilea element caracteristic actului juridic civil îl reprezintă faptul că această manifestare de voință este exprimată în scopul producerii de efecte juridice.

Al treilea element caracteristic actului juridic civil este acela că, efectele juridice produse pot reprezenta nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

După prezentarea unei scurte definiții și a elementelor caracteristice actului juridic civil, voi trece la următoarea etapă, și anume, voi enumera condițiile necesare pentru ca un act juridic civil să fie și valabil pentru ca acesta să își producă efectele juridice. Potrivit articolului 1179 C. civ., “condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții care se obligă; 3. un obiect determinat și licit al actului juridic civil; 4. existența unei cauze licite și morale.”

În continuare voi analiza una dintre cele patru condiții prezentate mai sus, și anume: consimțământul care este o condiție importantă de respectat pentru valabilitatea actului juridic civil, urmând analizarea în amănunt a viciilor de consimțământ care alterează consimțământul încălcând astfel una din cerințele impuse pentru valabilitatea consimțământului.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL

Secțiunea I: Noțiuni introductive

Consimțământul reprezintă acea condiție de fond, esențială și de asemena, de valabilitate a actului juridic civil, prin care se exteriorizează hotărârea de a încheia un act juridic civil.

După cum este prezentat și în definiție, consimțământul reprezintă o condiție de fond, esențială, prin care un act juridic civil își poate produce efectele. Dacă nu există consimțământ, adică acea manifestare liberă de voință pe care o putem echivala cu dorința uneia dintre părți de a încheia un act juridic civil, atunci actul juridic civil încheiat nu își poate produce efectele deoarece una din condițiile esențiale ale valabilității actului juridic civil nu este respectată.

În ceea ce privește manifestarea de voință a părților, aceasta poate fi exteriorizată expres ori tacit.

Manifestarea de voință este expresă în momentul în care aceasta se exteriorizează cu scopul de a o face cunoscută în manieră nemijlocită cocontractanților ori părților.

Manifestarea de voință este tacită sau implicită în momentul în care ea este dedusă.

Manifestarea de voință tacită prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Un avantaj ar fi acela al economisirii de timp, iar un dezavantaj îl reprezintă faptul că este echivocă.

Consimțământul poate fi exprimat atât oral cât și în scris sau prin orice alt comportament care potrivit părților ori practicilor statornicite nu lasă niciun dubiu în ceea ce privește intenția de a produce efectele juridice corespunzătoare. Astfel spus, consimțământul poate fi exteriorizat fie în scris, oral sau prin fapte ori gesturi concludente. Indiferent de forma prin care consimțământul se face cunoscut, important este ca acesta să existe pentru producerea efectelor juridice corespunzătoare, însă cuvântul cheie al acestei probleme îl reprezintă voința.

În opinia mea, voința apare în primul rând în mintea celui care dorește să încheie un act juridic civil, aceasta este prima formă a voinței, cea interioară. Dar cum simpla voință ce ia naștere în mintea noastră nu este suficientă pentru încheierea unui act juridic civil, apare

manifestarea de voință în plan real, când voința, dorința de a încheia un act juridic civil este exteriorizată și pusă în practică.

Secțiunea a II-a: Voința juridică

Înainte de a intra efectiv în centrul problemei, trebuie să reamintim faptul că, consimțământul reprezintă acea manifestare de voință, ce este făcută în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, putem afirma că, consimțământul reprezintă o parte din voința juridică, deci, între consimțământ și voința juridică există o oarecare corelație ce trebuie analizată în cele ce urmează.

Voința juridică reprezintă un proces complex de formare, iar acest proces poate fi definit astfel: o persoană simte nevoia de a acționa într-un anume fel, dar înainte de a pune în practică nevoia resimțită, cântărește avantajele și dezavantajele care i le oferă punerea în aplicare a ideii ori nevoii sale. Acest proces este unul intern, deoarece ia naștere în mintea persoanei, iar în cazul în care rezultatul este unul benefic, atunci se trece la următoarea etapă, și anume, este făcută cunoscută nevoia resimțită și celorlalte persoane, astfel se trece de la planul intern, al gândirii, meditării, la cel extern, la punerea în practică a nevoii sale.

Prin urmare, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că, voința juridică este alcătuită din două principii: cel al libertății actelor juridice civile, iar cel de al doilea principiu se referă la voință reală, adică cea internă, după cum am precizat mai sus.

În cele ce urmează, vor fi prezentate cele două principii ce stau la baza voinței juridice.

Principiul libertății actelor juridice civile, conform art. 1169 C. civ. “părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.

Conform articolului amintit mai sus, părțile au dreptul de a încheia orice contract, contractul încheiat poate avea orice conținut stabilit de părți, însă, condiția impusă este aceea de a se respecta legea, conținutul contractului să nu perturbe ordinea publică și să nu fie contrar bunelor moravuri. Odată înțeles și respectat art. 1169 C. civ. părțile pot încheia orice contract

doresc. Însă dacă dimpotrivă, condițiile impuse de lege sunt încălcate, atunci intervine nulitatea actului juridic civil drept sancțiune pentru nerespectarea limitelor impuse de lege, nulitatea care poate fi relativă ori absolută.

Pentru a nu se ajunge în situația în care actul juridic civil să fie sancționat prin nulitate relativă sau absolută, părțile au obligația de a veghea asupra cerințelor impuse de lege, conținutul ales de părți să fie pe aceeași lungime de undă cu limitările legale, deoarece orice exacerbare făcută de părți poate duce într-un final la nulitatea actului, asta pentru că nimic nu poate fi mai presus de lege. Este adevărat că în orice contract pot exista clauze, în unele situații ele pot reprezenta un as în mâneca celui care încheie contractul, însă aceste clauze nu trebuie să depășească limita legii. Conținutul contractului poate fi de asemenea modificat de către părți dacă se ajunge la concluzia că acel conținut este defavorizant pentru una din părți, dar în cele din urmă forma finală a contractului trebuie să țină pasul cu legea, cu ordinea publică și de asemenea cu bunele moravuri.

Cel de al doilea principiu ce stă la baza voinței juridice este principiul voinței reale sau altfel spus, al voinței interne, pentru că nimic nu este pus în practică până ce nu a fost gândit, cântărit din punct de vedere al avantajelor și dezavantajelor. Voința internă este, aș putea spune, ceea ce persoana își dorește cu adevărat, însă există cazuri în care nu întotdeauna voința internă este totuna cu voința declarată. În realitate nu ar trebui să existe astfel de situații, din moment ce există un anumit răspuns pe plan mental, același răspuns trebuie să fie exteriorizat. De exemplu, nu pot spune că îmi doresc foarte mult să devin un om de afaceri și să încep să îmi deschid o afacere din moment ce eu sunt o persoană pasionată de muzică, sunt două lucruri care nu se potrivesc: omul de afaceri care este pragmatic, cu omul visător, sensibil dedicat unei carieri muzicale. Așa este și cazul voinței reale, interne pe care o are o persoană în momentul în care este pusă să semneze un contract, să își dea acordul cu ceva cu care nu este de acord. Dacă s-ar putea depista în momentul încheierii unui contract care este cu adevărat voința internă a uneia dintre părți, iar acestă voință nu ar corespunde cu voința declarată, atunci contractul ar fi sancționat cu nulitate, deoarece voința declarată nu corespunde voinței reale a părții.

În realitate, voința declarată este cea care are întâietate și tot prin intermediul ei se produc și efectele juridice civile, însă și voința internă, reală, poate fi probată cu ajutorul martorilor de exemplu.

Prin urmare, consimțământul reprezintă doar o parte din voința juridică, voința internă nedeclarată este egală cu lipsa de voință, ceea ce înseamnă că aceasta nu are semnificație juridică, deci nu are capacitatea de a produce efecte juridice civile din cauza faptului că nu a fost adusă în plan real pentru a fi cunoscută și de alte persoane.

În ceea ce privește consimțământul, acesta este uzitat în două sensuri:

În primul rând, consimțământul reprezintă o manifestare unilaterală de voință, adică, este vorba doar de o singură persoană care își manifestă acordul, de exemplu oferta unui taximetrist de a-și oferi serviciile.

În al doilea rând, consimțământul poate reprezenta acordul de voință manifestat de mai multe persoane cu scopul de a încheia un act juridic civil. De exemplu, proprietarul unui apartament împreună cu viitorul chiriaș, își dau acordul semnării contractului de închiriere al imobilului.

Ca urmare a celor prezentate mai sus în ceea ce privește noțiunea de consimțământ, reiese că acesta se exprimă pe baza a două noțiuni, și anume: oferta făcută de către una din părți, respectiv acceptarea ofertei de către cealaltă parte. Deci, consimțământul reprezintă un acord de voință între două sau mai multe părți, acord care se evidențiază pe baza unui contract.

Secțiunea a III-a: Cerințele valabilității consimțământului

Consimțământul trebuie să îndeplinescă anumite cerințe pentru a putea fi considerat valabil, iar actul juridic civil să nu poată fi sancționat cu nulitate. Cerințele de valabilitate ale consimțământului sunt următoarele:

a. Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ;

b. Consimțământul trebuie să fie dat cu scopul de a produce efecte juridice;

c. Consimțământul trebuie să fie exteriorizat;

d. Consimțământul nu trebuie să fie afectat de vreun viciu de consimțământ.

În cele ce urmează, vom analiza succint fiecare condiție de valabilitate a consimțământului.

a. Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Această condiție este una esențială deoarece discernământul este fundamental în momentul încheierii unui act juridic civil, astfel persoana în cauză trebuie să aibă clar stabilit consecințele faptelor sale. Altfel spus, este prezumată a avea discernământ pentru a încheia un act juridic civil, persoana care are capacitate deplină de exercitiu.

În cazul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 14-18, persoane care au capacitate restrânsă de exercițiu, se consideră că aceste persoane au încă discernământul în curs de formare, prin urmare aceste persoane în cazul în care sunt nevoite să încheie un act juridic civil au nevoie de încuviințarea reprezentantului lor legal. Există și cealaltă categorie de persoane care nu au capacitate de exercițiu, acesta este cazul minorilor sub 14 ani, de altfel mai există și cazul persoanelor cu interdicție judecătorească, aceste persoane fiind prezumate a fi lipsite de discernământ.

Cele prezentate anterior privește doar situația persoanelor fizice, în cazul persoanelor juridice nu este ridicată această chestiune deoarece reprezentații lor întotdeauna sunt persoane fizice care au discernământ.

b. Consimțământul trebuie să fie dat cu intenția de a produce efecte juridice.

Consimțământul dat trebuie să provină din intenții serioase și trebuie manifestat cu intenția de a produce efecte juridice.

Această manifestare de voință nu trebuie făcută din glumă, de dragul unei prietenii ori din curtoazie pentru a impresiona pe cineva, nu trebuie să fie vorba de o manifestare de voință vagă, ori manifestare făcută de o persoană despre care se cunoaște că are o anumită rezervă mentală.

Prin urmare, seriozitatea și capacitatea deplină de exercițiu sunt câteva cerințe de bază în ceea ce privește exteriorizarea consimțământului. Consimțământul trebuie dat cu intenții serioase, bine definite și de către o persoană a cărei sănătate mentală nu poate fi pusă la îndoială.

c. Consimțământul trebuie să fie exteriorizat.

Dacă nu se respectă această cerință, practic cealaltă persoană nu ajunge să cunoască intențiile celeilalte părți. Într-o oarecare manieră, manifestarea de voință trebuie exteriorizată, să ajungă să fie cunoscută de către cealaltă parte pentru a se putea ajunge la încheierea unui act juridic civil.

Manifestarea de voință poate fi expresă ori tacită, cu alte cuvinte, să rezulte din fapte ori din gesturi concludente. Consimțământul poate fi exteriorizat prin diferite modalități, fie în scris, fie verbal, fie prin fapte ori gesturi concludente, cum ar fi etalarea într-o vitrină a unor obiecte de artă, ceea ce presupune manifestarea de voință a vânzătorului privind încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

Este evidentă intenția acestuia de a-și vinde exponatele, prin urmare nu este nevoie ca vânzătorul să atașeze un anunț pe ușa magazinului care să atragă atenția trecătorilor, deoarece simpla expunere a obiectelor în vitrină este mai mult decât evident că acesta dorește să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu oricine dorește să-și achiziționeze un obiect de artă.

d. Consimțământul dat să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ.

Aceasta ultimă condiție de valabilitate a consimțământului este la fel de importantă ca și celelalte trei condiții mai sus prezentate, odată ce această condiție este încălcată și actul juridic civil este sancționat prin nulitate. Prin urmare, consimțământul trebuie să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Sunt vicii de consimțământ următoarele: eroarea, dolul, violența și leziunea.

Aceste vicii care alterează consimțământul vor fi detaliate fiecare în parte în următoarele capitole ce urmează a fi discutate.

CAPITOLUL al II-lea EROAREA

Secțiunea I: Noțiune. Clasificare. Proba viciului

1. Noțiune:

Termenul de „eroare” se referă la o falsă reprezentare a unor împrejurări la semnarea unui act juridic civil.

Eroarea se referă la o lipsă de concordanță între ceea ce percepe una dintre părțile contractului și realitatea obiectivă, cu alte cuvinte, putem spune că ideea pe care ne-o construim în legătură cu ceea ce urmează să se întâmple ulterior semnării contractului este cu totul diferită realității și asta din cauza neînțelegerii unor termeni în momentul semnării actului juridic.

Potrivit articolului 1207 alineatul (1) Cod civil:

Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

Pentru a fi considerată viciu de consimțământ, eroarea trebuie să întrunească două mari condiții:

– în primul rând, elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost important astfel încât, dacă realitatea ar fi fost vizibilă, respectivul contract nu s-ar fi încheiat;

– în al doilea rând, în cazul actelor juridice bilaterale și a actelor juridice oneroase este esențial ca și partea cocontractantă să fi știut ori ar fi fost necesar să știe că elementul care poartă asupra sa eroarea este unul esențial pentru încheierea contractului.

În cazul încheierii actului juridic civil nu este necesar ca, consimțământul tuturor părților contractului să fie viciat de eroare, este suficient ca doar o singură parte a contractului să se afle în această situație.

2. Clasificare:

Eroarea este clasificată în funcție de două criterii, și anume: repercursiunile ce intervin, precum și natura realității fals reprezentată.

A. După gravitatea erorii și a urmărilor acesteia, eroarea poate fi:

Eroare esențială – potrivit articolului 1207 alineatul (2) C. civ., falsa reprezentare revine asupra:

– naturii ori obiectului actului juridic civil. De exemplu, eroarea revine asupra naturii actului juridic civil atunci când partea este convinsă că semnează un contract de vânzare-cumparare a imobilului, însă aceasta semnează un contract de închiriere. Eroarea revine asupra obiectului actului în cazul în care credem că semnăm un contract pentru a cumpăra o vilă cu două etaje, iar în realitate în contract este vorba de o casă cu un singur nivel;

– identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), adică una dintre părți are impresia că tratează un anumit bun, iar cealaltă parte, de asemenea are în calcul un alt bun, de exemplu, o parte vrea să vândă o casă de vacanță la munte, iar cealaltă parte are impresia că va cumpăra o casă de vacanță la mare;

– calității obiectului ori altei circumstanțe considerate a fi importante de către părți în absența căreia contractul nu ar fi fost semnat;

– identității persoanei ori asupra unei calități a acesteia în lipsa căreia contractul nu ar fi fost semnat.

Structura erorii esențiale :

Eroarea esențială este alcătuită dintr-un singur element, acesta fiind de natură psihologică, și anume, falsa reprezentare a realității. Tocmai din această cauză probarea erorii esențiale ridică întotdeauna probleme reale.

Eroarea poate fi probată cu ajutorul oricărui mijloc de probă, fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu.

Eroare neesențială sau indiferentă – se referă la falsa reprezentare a unor împrejurări a căror natură este mai puțin importantă la semnarea contractului, cu alte cuvinte, partea cocontractantă ar fi semnat contractul chiar dacă ar fi avut o reprezentare corectă a realității, deoarece eroarea în acest caz nu este una substanțială care ar putea întoarce radical situația.

În reglementarea anterioară se făcea distincția între: eroarea obstacol, (împreună cu cele două forme ale sale: error in negotium și error in corpore), eroarea gravă, care mai era numită și eroare-viciu de consimțământ, (având și aceasta la rândul ei două forme: error in substantiam și error in personam) și nu în ultimul rând, eroarea indiferentă numită și neesențială, demonstrându-se că eroarea obstacol este mult mai mult decât un viciu de consimțământ, asta pentru că partea nu și-a manifestat consimțământul pentru încheierea contractului. Ținându-se cont că eroarea obstacol este similară cu lipsa consimțământului, s-a admis ca sancțiunea corespunzătoare erorii obstacol, indiferent de formele sale (error in negotium sau error in corpore) să fie nulitatea absolută a actului juridic civil, deoarece asta reprezintă sancțiunea pentru lipsa totală a consimțământului.

B. După natura realității fals reprezentată, eroarea poate fi:

Eroare de fapt – aceasta constă în reprezentarea eronată a realității unei situații de fapt, situații ce sunt legate de încheierea actului juridic civil;

Eroarea de drept – aceasta se referă la reprezentarea eronată a existenței ori a conținutului unei norme juridice, care de asemenea este strâns legată de încheierea actului juridic civil.

Potrivit Noului Cod civil, eroarea de drept poate avea ca sancțiune anularea actului juridic civil. Eroarea de drept este esențială în cazul în care aceasta privește o normă juridică determinată, potrivit voinței părților, pentru încheierea actului juridic. Potrivit articolului 1208 alineatul (2) NCC, eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale previzibile și accesibile.

Este de subliniat faptul că nu orice eroare fie de fapt ori de drept constituie viciu de consimțământ, doar eroarea esențială constituie un viciu al consimțământului.

Eroarea reprezintă viciu de consimțământ numai pentru faptul că ea falsifică și în același timp alterează voința declarată, adică, una dintre părți nu înțelege sensul anumitor termeni din contract, își manifestă voința, însă dacă la momentul semnării contractului aceasta ar percepe realitatea și ar semnala o eroare între ceea ce credea că va obține în urma semnării contractului și ceea ce va obține cu adevărat dacă își oferă consimțământul atunci cu siguranță nu și-ar manifesta acordul de încheiere a contractului.

C. După cum este imputabilă sau nu părții aflate în eroare, aceasta poate fi:

-eroare scuzabilă;

-eroare nescuzabilă.

Eroarea scuzabilă – se referă la faptul că acest tip de eroare nu poate fi reproșată părții (errans-ului), deoarece aceasta a adunat toate informațiile necesare pentru a lua cea mai bună decizie și pentru a-și exprima voința juridică;

Acest tip de eroare reprezintă un viciu de consimțământ deoarece partea aflată în eroare este de bună-credință, dar, în pofida străduințelor sale pentru a-și manifesta voința fără a exista repercursiuni, consimțământul acesteia va rezulta ca fiind viciat de eroare, drept urmare aceasta are tot dreptul de a cere anularea actului juridic civil pentru ca acesta să nu intre în circuitul civil și să înceapă să își producă efectele.

De exemplu, încheierea unui contract de închiriere a unui apartament pe o perioadă de un an de zile, apartament care prezintă anumite probleme în legătură cu pereții dormitorului care în permanență sunt amenințați de igrasie, situație cunoscută de proprietar, dar ascunsă viitorului chiriaș, care, la momentul încheierii contractului, chiriașului nu i-a fost adusă la cunoștință această problemă tocmai pentru a nu-și retrage consimțământul.

În acest caz exista o obligație a proprietarului de a-l informa pe viitorul său chiriaș cu privire la problemele apartamentului, obligație ce trebuie să aibă ca sursă atât buna-credință cât și civilitatea. Cu toate acestea, proprietarul a ales să ascundă acest viciu, să-l mascheze astfel încât să poată obține consimțământul celeilalte părți, iar contractul de închiriere al imobilului să poată fi încheiat. Adevărat este că, și chiriașul are îndatorirea, în calitatea de parte aflată în eroare, să se informeze cu privire la orice posibil viciu în contractul de închiriere, să solicite informații detaliate de la cealaltă parte astfel încât consimțământul său să nu rezulte a fi viciat de eroare, iar contractul odată încheiat să intre în circuitul civil și să își producă efectele juridice.

Eroarea nescuzabilă – acest tip de eroare implică o culpă, o anumită lipsă de diligență din partea părții care își manifestă voința, drept urmare acest tip de eroare nu poate fi invocată ca fiind viciu de consimțământ, iar actul juridic civil nu poate fi sancționat prin anulare.

De exemplu, cumpărarea unei case aflate în apropierea unui râu, casă care încă de la o primă privire se poate sesiza că poate fi evaluată la un preț extrem de mic deoarece casa este veche și pe deasupra poziționarea ei în apropierea unui râu poate aduce anumite amenințări cum ar fi producerea de inundații în perioada verii, curenții de apă care sunt în permanență prezenți, și ca să nu mai vorbim despre umezeala pereților casei din cauza apropierii față de râu. Toate aceste probleme nu ar trebui să existe în momentul în care o persoană dorește să își achiziționeze un imobil, mai ales dacă problemele enumerate mai sus sunt mai mult decât vizibile, prin urmare persoana care presupune că se află în eroare nu poate cere anularea actului juridc încheiat cu proprietarul casei prin invocarea motivului că nu a cunoscut la momentul încheierii contractului toate aceste dezavantaje pe care le presupune cumpărarea casei respective, și că prețul estimat este mult prea mare. Aceasta este o eroare nescuzabilă, iar partea aflată în eroare are drept culpă lipsa de interes față de obiectul prestației.

D. După asumarea riscului erorii, avem:

– eroare asumată;

– eroare neasumată.

Eroarea asumată – aceasta se referă la asumarea riscului din partea celui care își manifestă voința cu privire la o anumită eroare, ce are ca repercursiune pierderea dreptului de a invoca eroarea drept viciu de consimțământ;

De exemplu, eu îmi asum greșeala că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a unui ceas trebuia să cunosc că acesta nu este rezistent la apă din moment ce pe certificatul de garanție îmi erau foarte clar precizate indicațiile de folosire printre care era subliniat în mod espres faptul că ceasul respectiv nu trebuie să intre în contact cu apa, ceea ce eu nu am respectat. În momentul în care ceasul a încetat să funcționeze din cauza folosirii inadecvate, mi-am asumat greșeala și nu am putut cere restituirea sumei acordate pentru obiectul în cauză precum nici reparația acestuia, deoarece nerespectarea instrucțiunilor de folosire ale ceasului nu intră în costurile garanției.

Eroarea neasumată – aceasta se referă la situația în care autorul manifestării de voință nu și-a asumat absolut niciun risc cu privire la o posibilă eroare esențială în care s-ar putea afla.

De exemplu în cazul de mai sus partea contractantă nu a dorit să își asume eroarea produsă de neglijența sa la momentul încheierii actului, el se afla în caz de eroare nescuzabilă deoarece era obligat să cunoască la momentul semnării contractului că imobilul respectiv prezintă numeroase defectuozități, iar achiziționarea lui la un preț ridicat nu este cea mai bună alegere.

3. Proba:

Dat fiind că eroarea este o stare de fapt, ca viciu de consimțământ, eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei îi revine persoanei care presupune că s-a aflat în eroarea la momentul încheierii actului juridic civil.

Câteva mijloace pentru a fi probată eroarea, sunt: interogatoriul, martorii și înscrisurile.

Se consideră că eroarea de drept nu poate fi dovedită decât cu ajutorul înscrisurilor prin care să se ateste caracterul inaccesibil ori imprevizibil al normei.

Secțiunea a II-a: Sancțiunea erorii

1. Sancțiunea erorii:

Actul juridic afectat de viciul de consimțământ al erorii se anulează, cu alte cuvinte, actul juridic este supus nulității relative.

În ceea ce privește cazul actelor juridice bilaterale ori cazul actelor juridice plurilaterale nu este obligatoriu ca fiecare parte să se identifice în eroare pentru a fi în prezența acestui viciu de consimțământ, ci este suficient să cadă sub semnul erorii doar una dintre părțile contractului. În cazul în care ambele părți se află în eroare, atunci fiecare dintre ele se poate folosi de starea de eroare în care s-a aflat în acel moment.

Este de subliniat faptul că în noua reglementare s-a oferit posibilitatea adaptării contractului în scopul evitării anulării acestuia.

Potrivit articolului 1213 alineatul (1) C. Civ., dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, în schimb cealaltă parte declară că este dispusă să execute sau chiar execută contractul exact așa cum a fost înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră a fi încheiat exact așa cum a fost înțeles de ultima parte.

Pentru a împiedica anularea contractului de partea care este îndreptățită să invoce cererea de anulabilitatea tocmai pentru că se află în eroare, cealaltă parte trebuie să fie de acord cu executarea fără întârziere a contractului în termen de 3 luni de la data când a fost notificată sau de la data când i-a fost comunicată chemarea în judecată, exact așa cum a fost înțeles de partea aflată în eroare. În cazul în care declarația a fost făcută și comunicată părții care se află în eroare în termenul mai sus menționat sau dacă contractul a fost executat, este stins dreptul de a obține anularea, iar notificarea este considerată a fi lipsită de efecte [articolul 1213 alineatul (2) și alineatul (3) C. civ.].

CAPITOLUL al III-lea DOLUL

Secțiunea I: Noțiune. Structură. Clasificare

1. Noțiune:

Dolul ori viclenia după cum mai este numit, reprezintă un viciu de consimțământ ce constă în uzitarea de mijloace viclene, frauduloase cu scopul de a induce în eroare o persoană astfel încât aceasta să încheie un act juridic civil.

La romani, cuvântul dolulus însemna viclean, șiret, dar mai putea însemna și laș. Modelul trădătorului este Dolon, acesta fiind spionul trimis de Hector pentru a afla intențiile aheilor, ajunge pe mâna lui Diomede și Ulise trădând astfel secretele sistemului de apărarea a cetății Troia. Făcând uz de aceste informații, împresurătorii vor reuși în cele din urmă să dea o lovitură importantă troienilor.

Când vorbim de dol ne aflăm în prezența unei erori provocate, care este diferită de eroarea propriu-zisă, eroare care prezintă un caracter spontan, deoarece aceasta apare din neatenția uneia dintre părți și nu din dorința de a induce în eroare prin mijloace dolosive, cum este cazul dolului. Rezultă că dolul este mai simplu de probat spre deosebire de eroare, deoarece aceasta din urmă reprezintă o stare psihologică a părții aflate în eroare, pe când dolul se caracterizează prin anumite acțiuni ori inacțiuni ale cocontractantului care provoacă eroarea.

Dolul, ca viciu de consimțământ este reglementat în Noul Cod civil doar în două articole, și anume: articolele 1214 și 1215. În articolul 1214 se regăsește definiția dolului mai sus menționată. Potrivit prevederilor articolului 1214 alineatul (2), “partea a cărui consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost una esențială.”

2. Structura dolului:

Dolul ca viciu de consimțământ are în componența sa două elemente:

– un element obiectiv;

– un element subiectiv.

Elementul obiectiv (material) – se referă la utilizarea de mijloace viclene, frauduloase (manopere dolosive) cu scopul de a induce în eroare, care de obicei se pot concretiza în acțiuni – dolul comisiv care are două forme: captația și sugestia în materia liberalităților și succesiunilor;

Captația reprezintă folosirea de manopere frauduloase cu scopul de a câștiga încrederea dispunătorului pentru a înșela buna sa credință, iar sugestia se referă la determinarea dispunătorului prin mijloace viclene, să facă o donație sau un legat pe care din propria inițiativă dispunătorul nu l-ar fi făcut.

De exemplu, în cazul unui testament, autorul dolului încearcă să îndepărteze rudele dispunătorului, insinuând calomnii la adresa acestora și încercând să câștige încrederea și afecțiunea victimei pentru a o determina să îl numească în testament. Avem aici captație prin uzitarea de mijloace viclene pentru a câștiga încrederea și afecțiunea dispunătorului, iar sugestia apare atunci când autorul dolului reușește cu ajutorul manoperelor dolosive să-l determine pe dispunătorul testamentului să își respingă rudele pentru ca acesta să devină unicul beneficiar al testamentului; ori se pot concretiza în inacțiuni și aici avem – dolul omisiv, cum este cazul așa-numitului dol prin reticență, acest tip de dol constă în neinformarea cu caracter viclean a persoanelor interesate cu privire la aspectele unei anumite probleme, având drept scop ascunderea adevărului, de exemplu în cazul unui contract de vânzare-cumpărare a unei case de vacanță la munte, proprietarul acesteia a ascuns cu bună-știință faptul că terenul pe care este construit imobilul a devenit cu timpul predispus alunecărilor de teren din cauza ploilor frecvente.

Elementul subiectiv (intențional) – se referă la intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să își exprime consimțământul la încheierea unui act juridic civil.

În ceea ce privește elementul subiectiv, doctrina și jurisprudența au făcut următoarea precizare: comiterea unei erori fără rea-credință nu presupune dol, dar cu toate acestea partea care a fost indusă în eroare din cauza neatenției celeilalte părți este îndreptățită să solicite despăgubiri dacă este cazul, iar în funcție de cum sunt îndeplinite cerințele erorii, contractul poate fi desființat pentru acest viciu de consimțământ.

3. Clasificare:

Înainte de toate, trebuie precizat faptul că în noua reglementare a fost eliminată distincția care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus, adică dolul grav și dolus bonus, adică dolul ușor, această distincție a fost preluată și în doctrina noastră care a corespuns anterioarei reglementări, reglementare care deosebea în funcție de consecințele pe care le are ori nu asupra validității actului juridic, între dolul principal și cel incident.

În funcție de consecințele pe care le are asupra valabilității actului, dolul se clasifică în:

dol principal (dolus dans causam contractui);

dol incident (dolus incidens).

Dacă dolul principal este cel care vizează împrejurări importante încheierii actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, atunci, dolul incident numit și secundar vizează împrejurări mai puțin importante încheierii actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.

Potrivit noului Cod civil, partea a cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul să solicite anularea actului juridic chiar dacă starea de eroare în care s-a aflat nu este una importantă, prin urmare potrivit noului Cod civil, și dolul incidental (secundar) poate atrage nulitatea actului juridic.

Secțiunea a II-a: Cerințele dolului

1. Cerințele dolului:

Ca viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

prin intermediul mijloacelor frauduloase (dolosive) să fi fost provocată starea de eroare a celeilalte părți, este lipsit de importanță dacă eroarea a fost sau nu una esențială, important este că există această stare de eroare provocată celeilalte părți prin folosirea manoperelor frauduloase;

Se poate observa că în reglementarea actuală nu mai este impusă condiția de caracter dominant al dolului cum era impusă în anterioara reglementare. Potrivit vechiului Cod civil dacă celeilalte părți a contractului i-a fost viciat consimțământul prin dol, aceasta putea solicita anularea contractului numai în situația în care dolul avea asupra sa un element determinant, decisiv pentru încheierea actului juridic civil.

În actuala reglementare, potrivit articolului 1214 alineatul (2) NCC partea al cărei consimțământ a fost alterat prin dol are dreptul de a solicita anularea contractului “chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.” Prin urmare, potrivit actualei reglementări este suficient să existe această stare de eroare provocată prin manopere dolosive, nefiind luat în considerare dacă starea de eroare provocată a fost esențială sau nu pentru semnarea contractului.

o altă condiție a dolului potrivit articolului 1214 alineatul (3) C.civ., “contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor celeilalte părți”, iar în articolul 1215 alineatul (1) C.civ. ”partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”.

Dolul provine de la reprezentantul legal ori convențional al uneia dintre părțile contractului, persoană fizică ori de la organul de administrare al unei persoane juridice, chiar dacă nu participă în mod direct la dol, partea contractantă beneficiază de încheierea contractului, deoarece efectele produse de acesta se refrâng asupra ei;

Dolul care provine de la prepusul uneia dintre părți, de obicei acesta lucrează în interesul comitentului, efectele juridice producându-se asupra comitentului și nu asupra prepusului;

Dolul produs de gerantul afacerilor uneia dintre părți, gerantul este cel care încheie actele juridice pentru o altă persoană numită „gerat”, acesta din urmă beneficiază de situația produsă de gerant.

În ceea ce privește dolul care provine de la un terț aici apar unele semne de întrebare: oare terțul a fost instigat de către cocontractant sau a acționat chiar în complicitate cu acesta?

Prin urmare, cealaltă parte participă în mod indirect la manoperele dolosive. Atunci când dolul este produs de către un terț, însă cocontractantul avea cunoștință despre manoperele frauduloase folosite de terț, dar nu le-a adus și la cunoștința celeilalte părți, cocontractantul devine și el vinovat de producerea dolului.

Prin urmare, este esențial ca dolul, viciu de consimțământ să provină de la cealaltă parte a contractului care s-a folosit de mijloace viclene pentru a obține consimțământul cocontractantului.

Din această ultimă cerință ar rezulta că dolul poate exista doar în cazul actelor juridice bilaterale, asta pentru că numai în cazul acestor acte se poate aduce în discuție existența celeilalte părți care provoacă dolul, însă trebuie reamintit faptul că dolul mai apare și în materia liberalităților, adică a actelor juridice unilaterale (dolul comisiv) sub formă de captație și sugestie, în cazul testamentului de exemplu unde dispunătorul testamentului se află în această stare de eroare provocată de dolul comisiv sub cele două forme ale sale anterior menționate.

Potrivit articolului 1038 alineatul (2) NCC, “dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.”

De exemplu, în cazul în care X se folosește de mijloace viclene pentru a-l determina pe Y să-l numească pe Z în testamentul său, în cazul în care sunt descoperite manoperele dolosive folosite de X pentru numirea în testament a lui Z, acesta din urmă nu va beneficia de dispozițiile testamentare chiar dacă nu a săvârsit el însuși manoperele dolosive sau nici măcar nu a avut cunoștință de existența lor.

Secțiunea a III-a: Proba dolului. Sancțiune

1. Proba:

Potrivit articolului 1214 alineatul (4) NCC care este asemănător cu articolul 960 alineatul (2) din Codul civil din anul 1864, dolul nu se presupune, adică nu se prezumă, dolul trebuie dovedit. Sarcina probei îi revine persoanei care pretinde că este victima dolului, aceasta având posibilitatea să se folosească de orice mijloc de probă, deoarece dolul reprezintă o chestiune de fapt la fel ca și eroarea.

2. Sancțiune:

Ca și în cazul Codului civil de la 1864, sancțiunea pentru dol este reprezentată de nulitatea relativă a actului juridic civil.

La fel ca și cazul erorii, nu este obligatoriu ca dolul să fie comun, cu alte cuvinte, nu este necesar ca acesta să existe pentru fiecare dintre părțile actului juridic bilateral ori plurilateral, deoarece după cum am prezentat mai sus, dolul poate apărea și în materia liberalităților, adică a actelor juridice unilaterale, cum este cazul testamentului, unde nu există decât o singură parte, dispunătorul testamentului care devine victima dolului comisiv (captație și sugestie).

În cazul în care dolul ar fi reciproc atunci, fiecare parte ar fi în situația să solicite anularea actului juridic a cărui victimă este.

Dacă ar fi să ne aruncăm o privire asupra structurii dolului observăm că are în componența sa două elemente care au fost prezentate în paginile anterioare, și anume, un element subiectiv (intențional) care se referă la inducerea în eroare a unei persoane cu scopul de a obține consimțământul acesteia și de a încheia actul juridic, iar altul obiectiv (material) care presupune folosirea de mijloace viclene tocmai pentru inducerea în eroare a persoanei în cauză. Din analiza acestor elemente care compun dolul ca viciu al consimțământului este evident că acesta atrage nulitatea relativă a actului juridic încheiat și alterat de dol.

Nu trebuie neglijat faptul că victima dolului are două posibilități: pe de o parte poate solicita nulitatea relativă a actului juridic, iar pe de altă parte poate solicita repararea prejudiciului ce i-a fost adus prin intermediul folosirii de manopere frauduloase pentru a o induce în eroare. Cele două acțiuni (nulitatea relativă și repararea prejudiciului) pot fi cumulate, adică, victima dolului poate solicita atât anularea contractului cât și acordarea unor despăgubiri.

Dacă în cazul erorii legiuitorul a prevăzut în mod expres că actul juridic civil poate fi modificat în așa fel încât cele două părți să ajungă la un numitor comun, iar actul juridic să poată fi încheiat fără probleme, în cazul dolului nu ar trebui aplicată o astfel de măsură deoarece dolul presupune (în comparație cu eroarea) rea-credință din partea părții care l-a produs sau a beneficiat de el, iar adaptarea contractului la inițiativa aceleiași persoane ar putea să-i fie benefic și util în continuare acesteia. Acest lucru ar însemna ca “reaua-credință” să

rămână nesancționată, fapt ce nu trebuie acceptat. Bineînțeles că cel care este victima dolului poate ignora fie expres, fie tacit cauza de anulare determinată de dol.

În opinia mea, adaptarea contractului viciat de dol ca în cazul erorii ar reprezenta o greșeală, în primul rând eroarea nu este provocată cu intenția uneia dintre părțile contractului, ea apare fie din neatenția, neînțelegerea unor termeni juridici ori a unor situații la un moment dat. Desigur, că și eroarea este sancționată prin nulitatea relativă, însă, în cazul acesteia contractul poate fi adaptat în termenii înțeleși de partea aflată în eroare asta pentru că în cazul erorii nu există “reaua-credință” a uneia dintre părți, precum și folosirea mijloacelor viclene ca în materia dolului, deci eroarea poate fi “iertată,” însă nu și viclenia dolului, iar aici aș dori să-l citez pe Napoleon Bonaparte care foarte bine spunea: “Pot ierta prostia, dar nu și răutatea.” Rezultă că eroarea poate fi remediată, însă răutatea (dolul, “reaua-credință”) nu poate și nu trebuie fi iertată.

CAPITOLUL al IV-lea VIOLENȚA

Secțiunea I: Noțiune. Clasificare

1. Noțiune:

Violența reprezintă acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unui individ cu un rău cu scopul de a-i provoca o temere care să îl determine să își manifeste acordul încheierii unui act juridic, pe care în alte circumstanțe nu l-ar fi încheiat.

2. Clasificare:

A. În funcție de natura răului cu care se amenință, există:

violență fizică (vis) – se referă la amenințarea cu un rău asupra integrității fizice a individului ori a bunurilor acestuia (de exemplu, X îl amenință pe Y că îi va incendia casa pe timp de noapte când soția și copiii lui X vor fi în imobil dacă acesta din urmă nu îi cedează cele două hectare de teren pe care X se consideră îndreptățit să le posede);

violență morală (metus) – amenințarea se referă la onoarea, cinstea, demnitatea ori sentimentele unui individ. De exemplu, M îl amenință pe N că va face publice pozele în care N apare în compania unor femei de moravuri ușoare, poze ce l-ar putea compromite pe N în campania sa electorală, acesta văzându-se obligat să-i semneze lui M un act prin care N îi cedează lui M casa de vacanță din stațiunea Neptun.

B. În funcție de felul amenințării, există:

amenințare legitimă cu un rău ceea ce nu presupune viciu de consimțământ, de exemplu, o persoană numită creditor încearcă să își recupereze banii împrumutați unui individ numit debitor, care refuză să-i înapoieze, aceasta văzându-se în situația de a recurge la amenințări de natură să-l determine pe răul-platnic să-i restituie suma datorată;

amenințare nelegitimă cu un rău (amenințare injustă) ceea ce se presupune a fi viciu de consimțământ, de exemplu, amenințarea cu un rău a unei rude în vârstă pentru a o obliga să semneze un act juridic prin care cedează casa în care locuiește cu tot ce este în ea celui care îi aduce amenințări asupra integrității sale fizice.

Secțiunea a II-a: Structura violenței

1. Structura violenței:

La fel ca și în cazul dolului, violența este alcătuită din două elemente: un element obiectiv (exterior) care se referă la amenințarea cu un rău, fie el de natură fizică sau morală, și un element subiectiv (intern) care se referă la producerea unei temeri persoanei amenințate.

În ceea ce privește elementul obiectiv, trebuie precizat faptul că “amenințarea poate să privească un rău de natură patrimonială,” de exemplu distrugerea unui bun, ori poate fi vorba de o amenințare care să privească un rău de natură fizică, și aici ne referim la vătămarea integrității corporale, sau un rău de natură morală, distrugerea reputației.

Cu privire la elementul subiectiv, trebuie precizat că temerea care îi este insuflată victimei alterează consimțământul acesteia; teama provocată de amenințarea cu un rău de natură fizică, morală ori patrimonială o determină pe acesta să încheie în mod forțat contractul (pe care în situații naturale nu l-ar fi încheiat) tocmai pentru a evita producerea răului.

După cum reiese și din definiție, violența reprezintă un viciu de consimțământ deoarece aceasta alterează consimțământul persoanei în cauză prin temerea ce îi este provocată de amenințările aduse la adresa patrimoniului, reputației ori integrității sale corporale. Spre deosebire de dol, unde victima acestuia nu avea cunoștință de starea de eroare intenționat provocată, în cazul violenței, victima acesteia este conștientă de starea în care se află, este conștientă că al său consimțământ este alterat prin violență tocmai pentru că autorul viciului aduce amenințări la adresa victimei pentru a o intimida astfel putând obține acordul acesteia în încheierea unui contract. Acestea fiind spuse, ca orice act juridic ce este încheiat sub umbra uneia dintre viciile consimțământului acesta poate fi sancționat pentru a nu intra în circuitul civil și pentru a nu putea să-și producă efectele.

Secțiunea a III-a:

Cerințele violenței. Proba violenței. Sancțiune

1. Cerințele violenței:

Pentru a fi viciu de consimțământ, violența trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele trei cerințe:

să fie determinantă, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic civil (în cazul în care violența exercitată de către o parte nu este una determinantă asupra celeilalte părți la încheierea actului juridic civil, aceasta nu va avea relevanță pe planul repercursiunilor juridice);

să fie injustă, nelegitimă, ilicită, ne aflăm în prezența violenței ca viciu de consimțământ în momentul în care se folosesc mijloace ilicite, injuste chiar și pentru realizarea unui scop just ori se uzitează mijloace licite pentru realizarea unui scop ilicit. De exemplu, nu este considerată violență injustă amenințarea debitorului de către creditorul său cu trimiterea în judecată a acestuia în cazul în care debitorul nu restituie întreaga sumă datorată;

în cazul în care violența a fost exercitată de către un terț, partea a cărui consimțământ nu a fost viciat, trebuie să cunoască, sau ar fi trebuit să cunoască violența care a fost săvârșită de către terț.

2. Proba:

Ținând cont că violența este un fapt juridic, aceasta poate fi dovedită cu ajutorul oricărui mijloc de probă (martori, expertize etc.), de asemenea trebuie precizat că sarcina probei revine persoanei a cărui consimțământ a fost viciat prin violență.

3. Sancțiune:

Sancțiunea care intervine în cazul violenței ca viciu de consimțământ este nulitatea relativă a actului juridic civil. În ceea ce privește dreptul la acțiune acesta se prescrie de obicei în termen de trei ani de la data încetării violenței.

Termene speciale de prescripție le putem găsi în cazul adopției, căsătoriei și al succesiunii. Astfel spus, acțiunea în anulare a căsătoriei trebuie introdusă în termen de șase luni de la data încetării violenței. Cu privire la adopție, acțiunea în anulare poate fi introdusă într-un termen de șase luni de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de doi ani de la data încheierii adopției.

În ceea ce privește cazul succesiunilor, dreptul la acțiunea în anularea acceptării ori al refuzului moștenirii se prescrie în termen de șase luni de la data când violența a încetat.

Potrivit articolului 1257 din noul Cod civil:

“În caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.”

În acest caz, victima violenței poate face uz de ambele acțiuni sau poate solicita doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul provocat de autorul violenței.

Cu privire la victima violenței provocată de un terț aceasta îl poate chema în judecată pe autorul violenței, solicitând instanței de judecată să-l oblige pe acesta la despăgubiri în funcție de prejudiciul creat potrivit articolului 1220 alineatul (2) din noul Cod civil.

CAPITOLUL al V-lea LEZIUNEA

Secțiunea I: Noțiune. Structură. Cerințele leziunii

1. Noțiune:

Leziunea reprezintă un viciu de consimțământ care se referă la un prejudiciu material ce este suferit de către una dintre părțile contractului din cauza disproporției vădită dintre prestațiile lor reciproce.

Potrivit articolului 1221 alineatul (1) NCC, leziunea există și atunci când una dintre părțile contractului profită de starea de nevoie în care se află cealaltă parte ori de lipsa de experiență a acesteia, stipulând în favoarea sa ori în favoarea altei persoane o prestație a cărei valoare este destul de mare, în momentul încheierii contractului, în comparație cu valoarea prestației sale.

Vechiul drept românesc redă în mare măsură dispozițiile dreptului roman în ceea ce privește leziunea, astfel încât erau stabilite în mod expres situațiile în care un contract de vânzare-cumpărare precum și orice contract bilateral exceptând cele aleatorii era predestinat desființării “pentru o leziune mai mare decât jumătate din prețul real al lucrului”.

2. Structură:

Structura leziunii este diferită în funcție de concepția care se află la temeiul legiferării ei, respectiv:

prima concepție este cea subiectivă care prezintă pentru existența leziunii două elemente: un element subiectiv care se referă la profitarea de starea de necesitate în care cealaltă parte a contractului se află, și un element obiectiv reprezentat de disproporția de valoare dintre contraprestații;

a doua concepție, este cea obiectivă, care presupune pentru existența leziunii doar un singur element, acest element ce se referă la “paguba egală cu diferența de valoare a celor două prestații”.

Noul Cod Civil stabilește concepția subiectivă în cazul majorilor, în timp ce în cazul minorilor, leziunea are la bază concepția obiectivă, fiind exclusă starea de nevoie a minorului ori de lipsa de experiență și de cunoștință de care dă dovadă un major la momentul încheierii actului juridic civil.

3. Cerințele leziunii:

Pentru ca actul juridic civil să poată fi anulat pe motiv de leziune acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

actul juridic încheiat trebuie să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative. Această condiție este impusă deoarece contractele aleatorii ori tranzacția nu pot fi atacate pe motiv de leziune;

leziunea trebuie să reprezinte o consecință directă pentru actul respectiv;

leziunea trebuie să existe în momentul încheierii actului și să persiste până la cererea de anulare a actului viciat prin leziune;

neconcordanța de valoare între contraprestații să fie evidentă, clară.

Leziunea trebuie să reprezinte o consecință directă a contractului încheiat, aceasta nu trebuie să rezulte dintr-un “caz fortuit și imprevizibil”.

Leziunea trebuie să existe la momentul încheierii contractului și să se mențină până la data cererii de anulare a contractului viciat prin leziune. Această condiție se referă la faptul că diferența considerabilă dintre contraprestații trebuie să existe la momentul încheierii contractului fără a exista posibilitatea ca această disproporție să fi apărut pe parcursul executării contractului. Dacă disproporția dintre contraprestații apare ulterior încheierii contractului, atunci se consideră că este vorba de o impreviziune.

Totodată este necesar ca leziunea să se mențină până la apariția unei cereri de anulare a contractului, astfel încât să fie justificată necesitatea anulării contractului pe motiv de leziune, dacă aceasta dispare până la data introducerii unei cereri de anulare în acest caz atât anularea contractului cât și restituirea prestațiilor nu mai este justificată.

Neconcordanța vădită și obiectivă de valoare între prestațiile reciproce reprezintă o altă condiție pentru ca leziunea să reprezinte un viciu al consimțământului, astfel:

disproporția este destul de clară în momentul în care este vizibilă pentru oricine ca urmare a importanței sale semnificative;

este necesar ca disproporția să fie obiectivă luând în calcul semnificația pieței, tarifele uzuale etc.;

un simplu dezechilibru economic dintre părți apărut ca urmare a condițiilor pieței nu este un motiv suficient pentru a considera contractul respectiv a fi atacat de leziune.

Prin urmare, nu orice diferență de valoare apărută între contraprestații poate face obiectul unei leziuni, ea trebuie să fie semnificativă, sesizabilă de oricine și nu în ultimul rând trebuie să fie obiectivă.

Secțiunea a II-a: Proba. Sancțiune.

Dreptul la prescripție și inadmisibilitatea leziunii

1. Proba:

Leziunea se poate demonstra cu ajutorul oricărui mijloc de probă, iar sarcina probei revine persoanei care invocă leziunea.

Leziunea-viciu de consimțământ poate deveni dificil de demonstrat în momentul în care victima trebuie să probeze împrejurarea că cealaltă parte a contractului s-a folosit de starea sa de necesitate ori de lipsa sa de experiență.

2. Sancțiune:

Potrivit articolului 1222 alin (1) NCC: “ Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.”

Cu privire la leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invocată doar dacă este vorba de un act juridic care respectă următoarele condiții:

actul respectiv să fie un act juridic de administrare;

actul juridic să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutativ;

actul juridic să fie încheiat de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani singur, fără a avea încuviințarea reprezentantului legal;

actul juridic încheiat trebuie să fie păgubitor pentru minor, adică prin actul încheiat minorul își asumă o obligație mult prea mare în raport cu situația sa patrimonială sau cu avantajele obținute de pe urma contractului.

În situația majorului, acțiunea în anulare este acceptată doar dacă “leziunea depășește jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului”, iar disproporția trebuie să existe până la data în care este invocată o cerere de anulare a actului juridic viciat de leziune [articolul 1222, alineatul (2) C. civ.].

3. Dreptul la prescripție:

Potrivit articolului 1223, alineatul (1) NCC “Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.” Iar potrivit alineatului (2) al aceluiași articol: “Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.

Inadmisibilitatea leziunii:

Trebuie menționat faptul că potrivit articolului 1224 NCC, nu pot fi atacate pe motiv de leziune contractele aleatorii (de exemplu contractul de rentă-viageră, contractul de întreținere etc.), tranzacția, ori alte contracte care sunt anume prevăzute de lege, această dispoziție legală putând fi aplicată atât în cazul minorului cât și în situația majorului; contractele ce pot fi atacate în fața instanței pe motiv de leziune fiind contractele bilaterale, cu titlu oneros și comutative.