Viciile de Consimtamant

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CONSIMȚĂMÂNTUL
1.1. NOȚIUNE ȘI ASPECTE GENERALE

1.2. CORELAȚIA DINTRE CONSIMȚĂMÎNT ȘI VOINȚĂ JURIDICĂ

1.3. CERINȚELE VALABILITĂȚII CONSIMȚĂMÂNTULUI

1.4. CLASIFICAREA CONDIȚIILOR CONTRACTULUI

1.5. LIPSA DISCERNĂMÂNTULUI

2. VICIILE DE CONSIMȚĂMNT

2.1. CALIFICAREA JURIDICĂ A VICIILOR DE CONSIMȚĂMÂNT

2.2. EROAREA

2.2.1. Condițiile erorii

2.2.2. Tipuri de erori

2.3. DOLUL

2.4. VIOLENȚA

2.5. STAREA DE NECESITATE

2.6. LEZIUNEA

3. SANCȚIUNEA

3.1. Cazurile în care sunt prevăzute sancțiuni

3.2. TERMENUL DE PRESCRIPȚIE

3.3. EXCEPȚII

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

1. CONSIMȚĂMÂNTUL

1.1. NOȚIUNE ȘI ASPECTE GENERALE

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor, afară de excepțiile expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială. Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților. Manifestarea de voință este tacită atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moștenirea.

Manifestarea tacită de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocității. Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței, în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței.

Consimțământul poate fi exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Astfel, modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente. În legătură cu exteriorizarea consimțământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui tacit consentire videtur.

În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.

Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri: când legea prevede expres aceasta; dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică, de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia; când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului. De exemplu, în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

1.2. CORELAȚIA DINTRE CONSIMȚĂMÎNT ȘI VOINȚĂ JURIDICĂ

Din definiția actului juridic civil rezultă că voința juridică reprezintă un element fundamental al acestuia. Voința este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă, deoarece reunește în structura sa două elemente, anume consimțământul și cauza.

Așadar, între voința juridică și consimțământ există o corelație de tipul întreg-parte. Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cârmuiesc voința juridică:

– principiul libertății actelor juridice civile;

– principiul voinței reale (numit și principiul voinței interne).

Principiul libertății actelor juridice civile este reglementat, în ceea ce privește contractele, de art. 1169 C.civ. conform căruia „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.

De asemenea, este consacrat, indirect, în art. 1270 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, precum și în art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.

Din aceste dispoziții legale rezultă, sintetic, conținutul principiului libertății actelor juridice civile, și anume, dacă se respectă legea și bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.

Analitic, conținutul principiului în discuție poate fi exprimat după cum urmează: subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; în cazul în care încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabilească, așa cum doresc, conținutul acestuia; părțile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat anterior; părțile sunt libere ca, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat anterior.

Din acest principiu se desprind și două consecințe importante. În primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci și acte juridice nenumite.

În al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părțile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic. Din art. 11 C.civ. și din art. 1169 C.civ. rezultă și limitele principiului libertății actelor juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative, precum și de morală.

Sancțiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv. Tot de anumite limitări ale principiului libertății de voință este vorba și în acele cazuri în care, pe temeiul unor dispoziții legale, nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct și nemijlocit al acordului voințelor părților.

Avem în vedere, spre exemplu: contractul de adeziune, deoarece voința uneia dintre părți privește mai mult încheierea sau nu a contractului și mai puțin stabilirea conținutului acestuia; cazul în care părțile au convenit elementele esențiale ale contractului, dar ulterior nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, astfel încât instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților; posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei penale în cazul în care penalitatea convenită de părți este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului; stabilirea de către instanță a cuantumului remunerației depozitarului în condițiile art. 2106 C.civ.; stabilirea de către instanță a termenului de restituire a împrumutului de consumație în condițiile art. 2162 C.civ. etc.

Principiul voinței reale este cel de-al doilea principiu care guvernează formarea voinței juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern și un element extern. Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci când există identitate între voința internă și voința exteriorizată, nu se ridică nicio problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voință.

Se pot ivi însă situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță, punându-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate. Soluționarea acestei probleme depinde de concepția cu privire la raportul dintre voința internă și voința declarată. Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată.

Concepția obiectivă acordă întâietate voinței declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă. Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres, principiul voinței reale.

Astfel, art. 1266 alin. (1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”.De asemenea, potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”.

Rezultă că, în materie de simulație, între părți produce efecte actul secret, care este real, corespunzând deci voinței reale, iar nu actul public, ce corespunde voinței declarate. Un alt argument de text în sprijinul existenței principiului voinței reale îl reprezintă art. 1206 C.civ., potrivit căruia, consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență sau în caz de leziune, în sensul că din această dispoziție legală rezultă că manifestarea de voință este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă și conștientă, adică reală, iar nu și atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimțământ. Codul civil stabilește însă și anumite excepții de la principiul voinței reale. Astfel, în caz de simulație, terților de bună-credință nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinței reale a părților contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terți.

A doua excepție se desprinde din dispozițiile art. 1191 alin. (2) C.civ. din 1864, în sensul că ar fi posibil ca voința consemnată în înscris să nu fie cea reală și totuși această voință își va produce efectele, cu toate că voința reală s-ar putea stabili prin declarațiile unor martori, dar textul de lege menționat nu permite aceasta, afară de excepțiile expres prevăzute de lege.

1.3. CERINȚELE VALABILITĂȚII CONSIMȚĂMÂNTULUI

Potrivit art. 1204 C.civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, cumulativ: – să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; – să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; – să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Consimțământul trebuie să provină de la o persoana care are discernământ. Această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință. Nu trebuie confundată această primă cerință a consimțământului cu condiția capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.

Astfel, se impun următoarele precizări: persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile; cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală; minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare; pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privință, deoarece reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.

În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ, pot exista și cazuri în care persoane cu discernământ în drept sunt totuși, în fapt, lipsite temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le punea în neputință de a-și da seama de urmările faptelor sale. Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancțiune nulitatea relativă a acelui act.

În acest sens, art. 1205 alin. (1) C.civ. dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.

De asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

Acest text ar putea ridica unele dificultăți în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) C.civ., una dintre condițiile necesare punerii sub interdicție. Într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicție nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite și celelalte condiții ale punerii sub interdicție, precum și condiția ca acestea să fie îndeobște cunoscute, evident la data încheierii actului.

Nu există însă nicio rațiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincție după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicție sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiții pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicție decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicție, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire.

Nu mai vorbim de situația și mai absurdă în care condițiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicție), eventual și de durata soluționării procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) C.civ. o interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacității de exercițiu, ci pentru lipsa discernământului.

Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.

Această cerință se desprinde din chiar esența actului juridic civil, care este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri: când manifestarea de voință a fost făcută în glumă, din prietenie, din curtoazie sau pură complezență; când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă; dacă manifestarea de voință este prea vagă; – dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

Consimțământul trebuie să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al actului juridic civil.

Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință, însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.

Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință” este mai exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și scopul actului juridic, or, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale.

Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradițională (vicii de consimțământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudență, precum și de Codul civil. Viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea; dolul; violența; leziunea.

Contractul reprezintă un instrument juridic care îndeplinește o serie de funcții esențiale în societate, iar, prin intermediul său, se face posibilă satisfacerea necesităților persoanei.

El este principalul izvor de raporturi juridice obligaționale și este definit ca un acord de voințe încheiat între două sau mai multe persoane cu intenția de a produce efecte juridice și cu respectarea dispozițiilor legale. Rezultă așadar că un contract este un act juridic de formație bilaterală sau multilaterală.

Preeminența contractului în societate impune necesitatea descoperirii fundamentelor sale, pentru o înțelegere mai corectă a acestuia, precum și pentru a decela eventuale direcții de evoluție și principii care îi stau la bază.

Primele teoretizări ale contractului s-au format în jurul conceptului autonomiei de voință, întemeiat pe teoriile filosofice ale lui Immanuel Kant și care presupune pe scurt următoarele: forța obligatorie a contractului se explică datorită voinței părților, iar statul garantează doar executarea actului juridic; orice contract este just și legitim fiindcă se bazează pe această voință; există deplina libertate contractuală; există o deplină obligativitate a contractului exprimată prin adagiul pacta sunt servanda.

Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului și cu modificarea relațiilor sociale care au condus la accentuarea inegalităților dintre participanții la circuitul civil, caracteristicile autonomiei de voință nu au rămas în măsură să explice aceste noi realități.

În mod necesar, pentru înlocuirea rolului avut de autonomia de voință au apărut mai multe teorii, majoritatea construite pe doctrina pozitivismului juridic care oferă dreptului obiectiv poziția principală în fundamentarea contractului.

Totuși, indiferent dacă se vorbește despre utilitarism, solidarism contractual, analiza economică a contractului sau teoria acestuia ca situație juridică obiectivă, aceasta nu conduce la un declin al ideii de contract sau la o diminuare a rolului și importanței sale în viața socială. Într-adevăr, așa cum s-a spus, circuitul civil cunoaște o dezvoltare deosebită care necesită mecanisme de cuantificare juridică a raporturilor informaționale și economice, iar contractul își păstrează rolul esențial în fundamentarea acestor raporturi.

De asemenea, trebuie reținut că, așa cum indică art. 1166 NCC, voința părților contractante nu lipsește și nu poate lipsi pentru încheierea unui contract și, prin urmare, ea păstrează un rol important în cadrul fundamentelor acestuia, putându-se vorbi doar despre dispariția caracterului său suveran, erodat pe parcusul timpului de necesitatea respectării normelor imperative, precum și de intervenția directă a legiuitorului și cea tot mai frecventă a judecătorului asupra conținutului contractelor, în numele ordinii publice.

1.4. CLASIFICAREA CONDIȚIILOR CONTRACTULUI

Condițiile contractului desemnează acele componente care trebuie sau pot să intre în structura acestui act juridic.

Fidel formulării art. 948 C.civ., legiuitorul noului Cod civil a preferat termenul „condiție” pentru a desemna aceste componente, în ciuda polisemantismului dobândit de termen, care apare și pe planul modalităților obligației. Așa cum s-a arătat în doctrină, condițiile actului juridic se pot clasifica în funcție de diferite criterii.

Astfel, în funcție de aspectul la care se referă, există condiții de fond ale actului juridic, care privesc conținutul acestuia, precum si condiții de formă, care vizează exteriorizarea voinței. După criteriul obligativității sau neobligativității lor, condițiile se împart în condiții esențiale, care trebuie îndeplinite obligatoriu pentru valabilitatea actului juridic, și condiții neesențiale, care pot fi prezente sau pot lipsi fără a afecta valabilitatea actului.

De asemenea, raportat la sancțiunea care intervine în cazul nerespectării lor, pot exista condițiile de validitate – cele a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic și de eficacitate – a căror nerespectare nu presupune nulitatea actului juridic, ci alte sancțiuni.

Utilizând aceste clasificări, capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinat și licit și cauza licită și morală reprezintă condiții de fond și, după cum arată însuși textul art. 1179 NCC, condiții esențiale și de validitate.

Subliniez faptul că noțiunea de „obiect determinat și licit” se referă aici la obiectul contractului, și nu la obiectul obligației.

Acesta face trimitere la modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință, arătând că nerespectarea formei prevăzute de lege atrage sancțiunea corespunzătoare.

În primul rând, este vorba despre forma cerută pentru validitatea contractului, care reprezintă o condiție de formă, esențială și de validitate.

În al doilea rând, apare forma cerută pentru probarea actului juridic (denumită și ad probationem), care reprezintă o condiție de formă, neesențială și de eficacitate din moment ce lipsa ei nu aduce atingere validității actului, ci atrage imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă. În ultimul rând, există forma cerută pentru opozabilitatea față de terți, care reprezintă, la rândul ei, o condiție de formă, neesențială și de eficacitate, absența ei neafectând validitatea actului, dar ducând la posibilitatea terțului interesat de a ignora actul juridic invocat de părți sau de una dintre ele.

Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Consimțământul părților este enumerat în art. 1179 alin. (1) pct. 2 NCC alături de celelalte condiții de valabilitate ale contractului, pentru ca în art. 1204 să fie prezentat prin intermediul condițiilor de valabilitate.

Prin comparație cu secțiunea corespondentă din Codul civil din 1864 și care debuta cu art. 953 prezentând valabilitatea consimțământului prin intermediul viciilor de consimțământ, noul Cod civil a preferat să aloce prezentei secțiuni un prim articol cu un conținut generic. Conform definiției doctrinare, consimțământul este acea condiție de fond și generală a actului juridic care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. În materie contractuală, termenul de consimțământ are două accepțiuni: a) manifestarea de voință a fiecăreia dintre părțile contractante în vederea încheierii contractului și b) acordul de voință, concursul sau întâlnirea concordantă a cel puțin două voințe, a debitorului care se obligă și a creditorului față de care se obligă.

Ambele sensuri au fost folosite deopotrivă în Codul civil din 1864. Noul Cod civil dovedește consecvență terminologică, întrucât reține prima accepțiune a termenului de „consimțământ” , pentru a doua folosind termenul de „acord”. Tot prima accepțiune a termenului se regăsește și în contextul art. 1204, întrucât prin sintagma „consimțământul părților” se înțelege consimțământul aferent fiecărei părți, pluralul substantivului indicând ideea de reciprocitate, valabilitatea consimțământului trebuie verificată pentru ambele părți, și nu acordul de voință.

Caracterul generic al conținutului art. 1204 este evidențiat de prezentarea condițiilor de valabilitate ale consimțământului în mod independent de enunțarea viciilor de consimțământ.

În general, doctrina reține următoarele condiții de valabilitate ale consimțământului: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Codul civil a preferat o regrupare a acestor condiții, după cum urmează:

a) consimțământul să fie serios. Corespondentul doctrinar al acestei cerințe legale se află în ideea exprimării consimțământului cu intenția de a produce efecte juridice. Condiția nu este îndeplinită: când manifestarea de voință a fost făcută în glumă, din prietenie sau pură complezență; când manifestarea de voință s-a făcut sub condiție pur potestativă; când manifestarea de voință este prea vagă; când manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută de contractant – cazul actului fictiv din materia simulației.

Neîndeplinirea acestei condiții legale echivalează cu inexistența hotărârii de a încheia contractul, fiind vorba de o simplă declarație de voință emisă fără intenția de a se angaja juridic, de a da naștere, de a modifica sau stinge raporturi juridice, deoarece:

partea și-a manifestat voința în glumă, rezultând fie obligații morale, fie născute dintr-un simplu fapt juridic și nu act juridic/ partea se obligă numai dacă vrea (condiție pur potestativă)/ partea s-a exprimat mult prea vag (fără depistarea intenției ferme de a da naștere unui raport juridic sau a conținutului raportului juridic)/ partea nu a urmărit, în realitatea și deplinătatea efectelor juridice, încheierea actului juridic fictiv;

b) consimțământul trebuie să fie liber. Această condiție legală, precum și următoarea evidențiază specificul consimțământului de a fi un fenomen psihologic, rezultatul unor operațiuni mentale, debutând cu nevoia sau dorința de a încheia un act juridic, continuând cu deliberarea sau cântărirea avantajelor și dezavantajelor implicate de dorință/mijloacele ei de realizare și culminând cu luarea, respectiv exprimarea hotărârii de a încheia contractul; pe scurt, consimțământul reprezintă hotărârea de a contracta precedată de reflecție.

Astfel, consimțământul este liber în măsura în care dorința de a contracta apare în mod liber, respectiv hotărârea de a contracta este luată în mod liber, cu excluderea oricărei violențe sau amenințări de natură să vicieze consimțământul;

c) consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză. În prealabil, trebuie arătat că această condiție privește valabilitatea consimțământului sub aspectul desfășurării procesului psihologic, și nu exteriorizarea consimțământului, prin formele enumerate în art. 1240 NCC. Exprimarea în cunoștință de cauză a consimțământului presupune ca deliberarea sau cântărirea avantajelor/dezavantajelor operațiunii avute în vedere să nu fie afectată, deformată de o eroare, spontană sau provocată de cocontractant/terț sau de profitarea de către cocontractant de o stare particulară a părții; în caz contrar, consimțământul este viciat prin eroare, dol sau leziune.

De asemenea, exprimarea în cunoștință de cauză a consimțământului presupune, însă dintr-o altă perspectivă, ca partea să aibă puterea sau facultatea mentală de a discerne efectele juridice produse în baza manifestării sale de voință, adică să aibă discernământ la momentul contractării, în caz contrar, contractul fiind anulabil pentru lipsa discernământului.

1.5. LIPSA DISCERNĂMÂNTULUI

Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.

Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

Discernământul, condiție de valabilitate a consimțământului. Capacitatea de a contracta și valabilitatea consimțământului. În concepția Codului civil, susținerea potrivit căreia consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ nu reprezintă la modul declarativ, expres o condiție de sine stătătoare a valabilității consimțământului, nefiind menționată în cadrul art. 1204. Din interpretarea coroborată a art. 1204 și art. 1205, rezultă că prezența discernământului este o particularizare a cerinței legale de exprimare conștientă a consimțământului, afirmație sustenabilă inclusiv prin raportare la doctrina reprezentativă.

Existența valabilă a consimțământului implică aptitudinea părții de a înțelege, adică inteligența, cât și aptitudinea de a decide, adică voința; cerința discernământului părții evidențiază primul aspect menționat și anume, aptitudinea sau capacitatea părții de a înțelege, de a-și reprezenta consecințele juridice ce decurg din încheierea unui contract, de a-și imagina drepturile pe care le dobândește, precum și obligațiile care-i incumbă. De subliniat că nu trebuie să confundăm condiția discernământului cu condiția capacității de a încheia contractul, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, în sensul că discernământul este una dintre premisele recunoașterii de către lege a capacității juridice a persoanelor fizice: capacitatea este o stare de drept – de iure – iar prezența ori lipsa discernământului este o stare de fapt – de facto.

Legea civilă recunoaște capacitatea de exercițiu deplină persoanelor care au împlinit 18 ani, ceea ce implică, în materie contractuală, capacitatea de a încheia contracte, adică de a-și da consimțământul, în baza prezumării discernământului acestor persoane; în privința minorului cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, legea recunoaște doar o capacitate de exercițiu restrânsă, prin prezumarea existenței discernământului doar în privința actelor juridice pe care le poate încheia singur. Minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc sunt lipsiți de capacitate de exercițiu, întrucât sunt prezumați a nu avea discernământ, fie datorită vârstei, fie datorită sănătății psihice.

Ipoteza art. 1205, adică lipsa discernământului, este reprezentată, în contextul alin. (1), de situația persoanelor majore având capacitate deplină de exercițiu, precum și de persoanele minore între 14-18 ani în privința actelor juridice pe care le pot încheia singure. Cu referire la contractele încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau de persoanele cu capacitate restrânsă, dar fără încuviințarea prealabilă obligatorie, se vor aplica regulile stabilite în materia capacității de exercițiu, ca o condiție distinctă, de valabilitate a contractului, și nu cele referitoare la lipsa discernământului.Astfel, alin. (1) al textului legal analizat se referă la contractele încheiate de persoanele cu discernământ prezumat de drept, dar care, în fapt, la momentul contractării sunt lipsite temporar de discernământ, așa-numitele cazuri de incapacitate naturală: beție, hipnoză, somnambulism, mânie puternică sau diverse afecțiuni psihice, fără punerea sub interdicție.

Legea nu face distincție în funcție de caracterul îndelungat al stării care determină partea să nu-și dea seama de urmările faptei sale, admițând și un eventual caracter vremelnic, însă sub condiția de a fi prezent la momentul contractării. Contractul este anulabil deoarece persoana respectivă, la data contractării nu avea, în fapt, discernământ, datorită unei stări, vremelnice sau persistente în timp, care o împiedica să aibă reprezentarea acțiunii sale. Sub aspect probatoriu, față de existența capacității depline de a contracta, întemeiată pe prezumția discernământului, trebuie făcută proba contară, constând în lipsa de fapt a discernământului, dar nu la modul general, ci la momentul contractării.

Alineatul (2) reprezintă o particularizare a ipotezei alin. (1), datorită intervenirii punerii sub interdicție a persoanelor având inițial capacitatea deplină de exercițiu: contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul contractării, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

O interpretare gramaticală sau literală a textului ar conduce spre concluzia necesității de a dovedi două condiții pentru anularea contractului:

a) cauzele punerii sub interdicție să fi existat la momentul contractării și

b) să fi fost îndeobște – în sensul de notoriu – cunoscute.

Reținerea celei de-a doua condiții nu înseamnă o cerință în plus pentru anularea contractului pe motiv de lipsa discernământului, alături de exprimarea consimțământului în necunoștință de cauză, datorită alienării mintale; cunoașterea cauzelor punerii sub interdicție nu trebuie interpretată în direcția unei condiționări a lipsei discernământului: discernământul lipsește – cu consecința nevalabilității consimțământului – pentru că persoana nu era în măsură să-și reprezinte consecințele acțiunii de a contracta, în mod independent de faptul cunoașterii cauzelor punerii sub interdicție.

În realitate, regimul probatoriu în contextul alin. (2) trebuie să fie mai facil decât în contextul alin. (1), datorită intervenirii punerii sub interdicție: alin. (2) instituie o prezumție a lipsei discernământului pentru situația în care, la momentul contractării, existau și erau cunoscute cauzele generatoare ale punerii sub interdicție. Prezumția relativă a lipsei de discernământ operează ca efect al punerii sub interdicție.

Ca urmare a punerii sub interdicție a părții, obiectul probei constă nu în demonstrarea lipsei discernământului, ci în existența și notorietatea – la momentul anterior al contractării – a cauzelor care au determinat ulterior punerea sub interdicție. Articolul 1205 nu conține prevederi referitoare la titularul acțiunii în anulare. Sub acest aspect, trebuie distins între ipotezele alin. (1) și (2), pe de parte, și între intervenirea decesului părții respective. În cadrul alin. (1), persoana nefiind pusă sub interdicție, poate solicita, singură, anularea contractului, după încetarea stării care a determinat lipsa temporară de fapt, a discernământului; în contextul alin. (2), acțiunea în anulare va fi introdusă de reprezentatul legal al persoanei puse sub interdicției. În caz de deces al părții, acțiunea în anulare va fi formulată de către moștenitori.

2. VICIILE DE CONSIMȚĂMNT

2.1. CALIFICAREA JURIDICĂ A VICIILOR DE CONSIMȚĂMÂNT

Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune. Din analiza coroborată a art. 1204-1206 Cod civil se observă că legiuitorul nu a menționat, în mod expres, printre condițiile de valabilitate ale consimțământului pe cea referitoare la nealterarea consimțământului de vreun viciu, condiție negativă reținută, ca atare, în literatura juridică.

Explicația se află în maniera de sistematizare și prezentare a condițiilor valabilității consimțământului în art. 1204 Cod civil, de natură să permită identificarea problemei vicierii consimțământului, nu ca pe o cerință legală autonomă, ci în cadrul condițiilor de formare liberă și conștientă a consimțământului.

În conformitate cu dispozițiile art. 1204 și art. 1206, viciile de consimțământ sunt împrejurări care alterează, afectează caracterul liber și conștient al procesului psihologic de formare a consimțământului unei părți cu prilejul încheierii contractului. Neîndeplinirea ultimelor două condiții de valabilitate sau calități juridice ale consimțământului este cauzată de intervenirea viciilor consimțământului.

În structura și concepția art. 1206 se regăsesc atât aspecte tradiționale în materia vicierii consimțământului, cât și aspecte cu titlu de noutate legislativă. Astfel, alin. (1) reproduce art. 953 Cod civil, datorită conciziunii și plasticității termenilor adecvați fiecărui viciu, deși într-o ordine ușor schimbată a enumerării: consimțământul este viciat dacă este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență.

Noutatea este reprezentată de alin. (2), care, în mod distinct de prezentarea viciilor tradiționale ale consimțământului, introduce în legislația civilă, cu aplicabilitate generală, viciul leziunii, nereglementat ca atare în Codul civil din 1864, constând în profitarea de starea de nevoie sau lipsa de experiență a părții majore respectiv, în asumarea de către minor a unei obligații excesive. În toate cazurile de viciere a consimțământului, manifestarea de voință există, însă aceasta este alterată fie în dimensiunea sa intelectuală (cazul erorii, al dolului sau al leziunii, care, implicând o falsă reprezentare a realității, determină neputința aprecierii, analizei corecte a elementelor contractului), fie în dimensiunea sa volitivă sau caracterul liber al consimțământului (cazul violenței, care limitează sau afectează libertatea decizională a părții).

2.2. EROAREA

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecințele ce intervin, precum și natura realității fals reprezentate.

Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

Eroarea este esențială: când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat; când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Eroarea este falsa reprezentare a realității de către una dintre părți la încheierea unui contract, cu privire la unul sau altul dintre elementele acelui contract. Spre deosebire de Codul civil din 1864 care prezenta eroarea în art. 954 într-o formulare negativă („Eroarea nu produce nulitate…”), Codul civil consacră un sediu general al erorii prin dispozițiile art. 1207, necesar a fi completat cu dispozițiile articolelor următoare, art. 1208-1213.

Prevederile menționate alcătuiesc un regim juridic nou al viciului erorii, din perspectiva reglementării condițiilor, a calificării și sistematizării cazurilor de eroare, a formelor și sancționării erorii.

2.2.1. Condițiile erorii

Pentru a fi în prezența viciului de consimțământ al erorii trebuie întrunite următoarele condiții, dintre care doar o parte sunt menționate în art. 1207: a) eroarea trebuie să fie esențială; b) cunoașterea de către cocontractant a caracterului esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea; c) eroarea trebuie să fie scuzabilă; d) eroarea trebuie să fie neasumată. Doar primele două condiții sunt reglementate în art. 1207, sediul general al erorii, ultimele fiind prevăzute în art. 1208 NCC (eroarea scuzabilă) și art. 1209 NCC (eroarea neasumată). Explicația se află în observația conform căreia doar primele cerințe sunt inerente viciului erorii, singurele reținute de doctrina tradiționalistă, în timp ce ultimele două evidențiază norme ale comportamentului părții care solicită anularea contractului.

Prima condiție intrinsecă viciului erorii – eroarea să fie esențială – are drept corespondent doctrinar cerința potrivit căreia elementul asupra căruia poartă eroarea trebuie să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea contractului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat.

Condiția este în strânsă legătură cu procesul psihologic de formare valabilă a consimțământului părții victimă a erorii. Caracterul esențial al erorii se apreciază, de regulă, în concret, după criteriul subiectiv, de la caz la caz, deoarece același element poate fi esențial sau determinant pentru o persoană, iar pentru alta, nu. Legea consideră eroarea esențială atunci când poartă asupra elementelor indicate la pct. 1-3 din alin. (2), fără a se limita la respectiva enumerare, întrucât, potrivit tezei finale a pct. 2 alin. (2), eroarea este esențială și atunci când poartă asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

A doua condiție intrinsecă viciului erorii – cunoașterea de către cocontractant a caracterului esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea – are corespondent în doctrina tradiționalistă în privința contractelor cu titlu oneros și este impusă de nevoia asigurării stabilității, certitudinii operațiunilor juridice în cadrul circuitului civil.

Această cerință, deși nu condiționează formarea consimțământului părții victimă a erorii, este instituită din considerente de protecție a acordului de voință al părților, iar aplicabilitatea ei este generală, nefiind limitată de art. 1207 în funcție de titlul oneros sau gratuit al contractului.

Textul legal consacră un sistem mixt de apreciere, în sensul că nu va fi neapărat necesar ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv caracterul esențial al elementului asupra căruia poartă eroarea, ci va fi suficientă – dar și obligatorie sub aspect probatoriu, în cazul absenței criteriului subiectiv – demonstrația că cealaltă parte ar fi trebuit să cunoască acest aspect. Această cerință a erorii nu trebuie confundată cu chestiunea erorii comune, în sensul că nu se cere ca și cocontractantul să fi fost în eroare, aspect semnalat inclusiv în cadrul doctrinei tradiționaliste.

Pentru detalierea condițiilor extrinseci ale viciului erorii – eroarea să fie scuzabilă și neasumată – a se vedea comentariile art. 1208 și art. 1209 Cod civil. În fine, este de semnalat caracteristica erorii de a fi spontană, spre deosebire de eroarea provocată sau indusă de cocontractant/terț și care intră în configurația dolului, ca viciu de consimțământ.

Din momentul intrării în vigoare a Codului civil, clasificarea tripartită a erorii în funcție de consecințele produse – eroarea obstacol, eroarea viciu de consimțământ și eroarea indiferentă – trebuie reconsiderată, întrucât noua reglementare reține un singur tip de eroare – eroarea viciu de consimțământ, eventual exprimabilă sau prezentabilă prin intermediul condiției de a fi esențială: eroarea esențială.

Articolul 1207 Cod civil realizează o nouă sistematizare a cazurilor de eroare viciu de consimțământ, întrucât cazurile clasice încadrabile noțiunii erorii obstacol – eroarea asupra naturii actului și asupra identității obiectului – se regăsesc în cadrul unicei noțiuni a erorii viciu de consimțământ, alături de celelalte cazuri considerate, tradițional, în sfera erorii viciu de consimțământ: eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului și eroarea asupra calităților/însușirilor persoanei.

În privința aflării unui corespondent în noua reglementare a erorii indiferente, ar fi vorba despre eroarea neesențială, în afara sferei viciului de consimțământ al erorii. Conform art. 1207 Cod civil, eroarea este esențială și constituie, astfel, viciu de consimțământ în cazurile următoare:

a) eroarea asupra naturii sau obiectului contractului. Punctul 1 al alin. (2) menționează primul caz de eroare esențială, eroarea asupra naturii contractului, care era încadrată de doctrină și jurisprudență la categoria erorii-obstacol sau distructivă de voință, fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Noua reglementare schimbă, așadar, regimul juridic al erorii asupra naturii contractului, error in negotio, cu consecința aplicării nulității relative; însă, vor rămâne valabile considerațiile doctrinare și jurisprudențiale referitoare la semnificația, pe fond, a acestui caz de eroare. De remarcat că legiuitorul introduce, la modul alternativ, alături de eroarea asupra naturii contractului, eroarea asupra obiectului contractului; printr-o interpretare literală a normei juridice, conjuncția disjunctivă „sau” conduce spre concluzia că nu suntem în prezența a două cazuri de eroare, ci a unuia singur, exprimabil în două moduri. Întradevăr, conform art. 1225 Cod civil, obiectul contractului constă în operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită între părți.

Rezultă că eroarea asupra obiectului contractului reprezintă o eroare asupra operațiunii juridice, care presupune eroarea asupra naturii contractului. Explicația prezentării alternative a acestui caz de eroare s-ar putea afla în observația că nu întotdeauna părțile urmăresc să încheie un contract cu o natură de sine stătătoare, un contract numit, ci ele agreează, în limitele libertății contractuale, să încheie un contract nenumit, adică să prevadă o anume operațiune juridică, care nu are o natură consacrată legal; în această din urmă situație, eroarea va putea să cadă nu asupra naturii – întrucât ea nu este determinată – ci asupra operațiunii juridice, adică asupra obiectului contractului.

b) eroarea asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Punctul 2 al alin. (2) reglementează două cazuri particulare de eroare, precum și un caz general, ceea ce permite să observăm că enumerarea din textul legal este exemplificativă și nu limitativă cu privire la categoriile erorii viciu de consimțământ.

Primul caz particular menționat – eroarea asupra identității obiectului prestației – este denumit în teorie și practică error in corpore și, deși nu era prevăzut de Codul civil din 1864, era considerat a doua ipoteză a erorii-obstacol, fiind sancționat cu nulitatea absolută; art. 1207 schimbă calificarea juridică a lui error in corpore, care va reprezenta, astfel, un caz de eroare esențială viciu de consimțământ și se va sancționa cu nulitatea relativă.

Al doilea caz particular menționat – eroarea asupra unei calități esențiale, error in substantiam – era reglementat de Codul civil din 1864 în art. 954 și reprezenta eroarea gravă sau viciu de consimțământ. Se observă că art. 1207 păstrează calificarea juridică a lui error in substantiam.

Pentru detalierea acestor două cazuri de eroare, vor rămâne valabile considerațiile doctrinare și jurisprudențiale referitoare la semnificația lor, pe fond: o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere un alt bun, respectiv, o parte crede că a achiziționat un bun dintr-un anumit material/substanță, dar, în realitate, bunul este alcătuit din alt material/substanță, cu precizarea că identificarea calităților esențiale/substanțiale ale bunului este o problemă de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete al încheierii contractului.

Teza finală a pct. 2 introduce, în termeni generali, posibilitatea ca eroarea esențială să poarte asupra oricărei împrejurări sau oricărui element considerat de părți esențial, în absență căruia nu s-ar fi încheiat contractul ori s-ar fi încheiat în alte condiții. Lărgirea sferei erorii viciu de consimțământ a determinat însă necesitatea reglementării unor noi condiții care trebuie verificate: eroarea să fie scuzabilă și să nu fi fost asumată de errans.

c) eroarea asupra identității persoanei sau asupra unei calități esențiale a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Prin dispoziția legală din pct. 3 al alin. (2), Codul civil reglementează cazul denumit tradițional error in personam și păstrează calificarea lui juridică de viciu de consimțământ, conform art. 954 alin. (2) Cod civil.

Spre deosebire de vechea reglementare, art. 1207 nu face referire expresă la partea contractantă, ci utilizează termenul generic de persoană, cu consecința extinderii sferei lui error in personam, care va putea să privească inclusiv identitatea sau calitățile esențiale ale unui terț față de contract. Concepția noului Cod este în acord cu considerentele recente ale doctrinei în această privință.

Pentru detalierea acestui caz de eroare rămân valabile susținerile din literatura juridică referitoare la distincția dintre contractele prevăzute de lege ca fiind intuitu personae și toate celelalte contracte, în cazul cărora instanța va cerceta voința părților pentru a aprecia dacă identitatea/calitatea cocontractantului a avut caracter esențial, determinant la momentul încheierii contractului.

d) eroarea asupra motivelor determinante ale contractului. Conform alin. (4) teza I, simplele motive subiective, străine de economia contractului și care determină o parte să contracteze, nu fac parte din conținutul acordului de voință, astfel încât eroarea asupra lor nu este esențială. Cu toate acestea, în teza a II-a se precizează că, sub condiția de a fi fost ridicate la rang de motive determinante, acestea pot intra în structura erorii esențiale, viciu de consimțământ.

Textul legal este în acord cu observațiile doctrinare conform cărora eroarea asupra unui mobil psihologic sau simplu motiv personal al uneia dintre părți este indiferentă în ceea ce privește formarea valabilă a consimțământului dacă respectivul mobil/motiv nu a fost exteriorizat și făcut cunoscut cocontractantului.

Întrucât clasificarea erorii în funcție de efectele produse excede sferei viciului de consimțământ al erorii, singura clasificare inerentă erorii esențiale și pe care o reținem este cea care se efectuează în funcție de natura realității fals reprezentate: eroarea de fapt și eroarea de drept, astfel cum ne indică alin. (3) al art. 1207.

Toate cazurile de eroare esențială menționate la alin. (2) se circumscriu sferei erorii de fapt, întrucât poartă asupra unor elemente sau împrejurări de fapt la încheierea contractului. Prin intermediul alin. (3), Codul tranșează disputele din literatura de specialitate referitoare la admisibilitatea erorii de drept, prevăzând că eroarea de drept este calificabilă drept esențială cu condiția de a privi o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului. Textul legal confirmă, astfel, orientarea doctrinei reprezentative, dar și a jurisprudenței de considerare a erorii de drept ca fiind viciu de consimțământ .

Din coroborarea art. 1207 alin. (3) și art. 1208 alin. (2) Cod civil, pentru a fi în prezența erorii de drept viciu de consimțământ trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) caracterul determinant al normei juridice;

b) norma juridică să fie ignorată sau conținutul ori semnificația ei sunt fals reprezentate de către errans; c) eroarea să fie scuzabilă, în sensul de a nu purta asupra dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

Consecința majoră a regrupării cazurilor de eroare sub cupola unei singure noțiuni – eroare esențială, viciu de consimțământ – se află în sancționarea lor unitară: anularea contractului sau, alternativ, adaptarea contractului, conform art. 1207 coroborat cu art. 1213 Cod civil.

2.2.2. Tipuri de erori

Eroarea nescuzabilă

Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile. Obligația de a se informa cu prilejul încheierii contractului.

Articolul 1208 Cod civil reglementează, cu titlu de noutate legislativă, o condiție a erorii – viciu de consimțământ: eroarea să fie scuzabilă, în sensul de a nu fi imputabilă errans-ului, ignoranței, pasivității sau lejerității acestuia. Această cerință trebuie să fie întrunită atât în privința erorii de fapt. Astfel, pentru a conduce la anularea contractului, eroarea trebuie să fie esențială, scuzabilă și neasumată.

Prin art. 1208 se sancționează neîndeplinirea de către pretinsa victimă a erorii a obligației de a se informa cu prilejul încheierii contractului, asemănător cu sancționarea obligației de informare a cocontractantului în ipoteza dolului prin reticență.

În teza a II-a a alin. (1) este prevăzut un criteriu mixt subiectiv-obiectiv pentru determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt: faptul putea fi cunoscut „după împrejurări” (implică apreciere subiectivă, in concreto, în funcție și de calitățile persoanei) „cu diligențe rezonabile” (implică apreciere obiectivă, ținând seama de diligența normală pe care o poate depune o persoană obișnuită).

În legătură cu acest ultim aspect, sintagma „cu diligențe rezonabile” presupune efectuarea unor acțiuni normale, în condițiile contractului preconizat, de către partea interesată, pentru a verifica toate aspectele relevante pentru formarea unui consimțământ valabil, ceea ce exclude eroarea grosieră din câmpul de cuprindere al viciului erorii.

Pe de altă parte, obligația de a se informa nu poate fi transformată într-o sarcină prea oneroasă – în sensul că partea să fie nevoită să efectueze cheltuieli exorbitante pentru a obține informațiile de care este nevoie sau să treacă peste dificultăți foarte mari, de orice natură în acest scop. Aceste considerații pot fi valabile și în cazul profesioniștilor, dar numai dacă informația necesară este greu accesibilă sau foarte costisitoare.

Doctrina franceză, urmărind soluțiile jurisprudenței, a precizat că nu există obligația de a se informa, în următoarele cazuri:

a) imposibilitatea de a se informa, dar nu în mod necesar în sensul unei imposibilități absolute, deoarece o imposibilitate relativă/ o dificultate considerabilă este suficientă pentru liberarea de obligația de a autoinformare;

b) încrederea legitimă în informațiile furnizate de cocontractant, debitor la rândul lui al obligației de informare.

Potrivit alin. (2), eroarea de drept este considerată nescuzabilă atunci când privește dispoziții legale „accesibile și previzibile”. Prin reglementarea expresă a erorii de drept și a cerinței acesteia de a fi scuzabilă s-a realizat un echilibru între teza admisibilității erorii de drept și teza prezumției cunoașterii legii.

Astfel, sunt prezumate cunoscute, fiind excluse din sfera erorii de drept, dispozițiile legale „accesibile și previzibile”, fără a se prestabili însă anumite categorii de norme. Nu este prevăzut niciun criteriu de determinare a caracterului accesibil și previzibil al dispozițiilor legale excluse din sfera erorii de drept.

Prin analogie cu modul de apreciere a caracterului nescuzabil al erorii de fapt din alin. (1), am putea aplica și în privința erorii de drept nescuzabile tot un criteriu mixt subiectiv-obiectiv, în sensul de a se ține seama de pregătirea, vârsta etc. errans-ului, dar și de frecventa utilizare a normei legale dintr-un anumit domeniu de activitate, de mediatizarea ei pe diferite căi. În mod evident, discuția este independentă de aspectul intrării în vigoare a normelor juridice prin publicarea în Monitorul Oficial, precum și de obligativitatea respectării lor.

Eroarea asumată

Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta. Pentru a atrage anularea contractului, eroarea trebuie să fie esențială, scuzabilă, dar și neasumată, așa cum prevede art. 1209 Cod civil, care adaugă astfel o nouă trăsătură-condiție acestui viciu de consimțământ.

Eroarea asumată este definită, pentru prima dată în legislația civilă, prin raportare la noțiunea „riscului de eroare”, risc care aparține pretinsei victime a erorii fie pentru că a fost asumat expres, fie pentru că ar fi trebuit asumat, după împrejurări. Partea care solicită anularea contractului pentru eroare are de demonstrat: a) că nu și-a asumat riscul de eroare și b) că nu trebuia să și-l asume.

Riscul neasumat se referă atât la eroarea de fapt, cât și la eroarea de drept și reprezintă o îngreunare a situației părții reclamante, având de dovedit un element în plus. În același timp, este vorba despre protecția consimțământului dat la încheierea actului juridic și de excluderea, pe cât posibil, a oricărei suspiciuni de imputabilitate în persoana reclamantului cu privire la căderea în eroare.

Textul legal nu prevede nicio limită referitoare la asumarea riscului de eroare, astfel că în privința asumării exprese se va aplica principiul libertății contractuale. Situațiile în care partea ar fi trebuit să-și asume riscul de eroare se vor determina, conform tezei a II-a a art. 1209, „după împrejurări”, însemnând luarea în calcul a calităților, trăsăturilor pretinsului errans, dar și a naturii contractului (de exemplu, în cazul contractelor speculative nu poate cere anularea contractului, întrucât riscul de eroare trebuia să fie asumat, datorită specificului acestor contracte).

Eroarea de calcul

Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.

Articolul 1210 Cod civil distinge – cu titlu de premieră legislativă în domeniul erorii – între simpla eroare de calcul și eroarea asupra cantității, esențială la încheierea contractului. Eroarea de calcul reprezintă o simplă eroare materială care atrage doar rectificarea, nu anularea contractului, întrucât nu a influențat formarea consimțământului.

Există eroare de calcul atunci când, de exemplu, suprafața unui teren este calculată în mod greșit printr-o operațiune matematică – adunare, scădere, înmulțire, împărțire – fără ca niciuna dintre părți să se fi înșelat asupra elementelor respectivei operații: este trecut rezultatul greșit de 4.000 de metri pătrați, în urma determinării cotei de ½ din 2.000 de metri pătrați, dar nimeni nu contestă elementul matematic care a stat la baza înmulțirii.

Doar eroarea asupra cantității viciază consimțământul și este sancționabilă cu anularea contractului, întrucât presupune falsa reprezentare a realității privind datele matematice sau alte elemente în baza cărora se efectuează calculul, cu excluderea calculului în sine. Astfel, față de exemplul de mai sus, ceea ce se contestă nu este rezultatul operațiunii matematice, ci datele matematice care au stat la baza operațiunii: suprafața terenului este trecută în mod corect, 1.000 de metri pătrați în urma înmulțirii, dar cel puțin una dintre părți contestă sau și-a reprezentat greșit elementul matematic, respectiv cei 2.000 de metri pătrați. În cazul în care există și eroare de calcul și eroare asupra cantității va prevala acțiunea în anulare, față de acțiunea în rectificare. Partea care invocă eroarea asupra cantității trebuie să demonstreze caracterul esențial al erorii la momentul încheierii contractului, în timp ce eroarea de calcul poate fi corectată, prin rectificare, la cererea oricăreia dintre părți.

Prin această ultimă precizare se înlătură ipotezele în care partea avantajată prin simpla eroare de calcul s-ar opune cu rea-credință la remedierea erorii prin rectificare. Atât simpla eroare de calcul, cât și eroarea asupra cantității pot fi invocate în funcție de natura contractului, mai precis de modul de precizare a obiectului material al contractului, respectiv al prețului contractual, cu excluderea ipotezei greșitei evaluări a propriilor interese de către una dintre părți.

În fine, domeniul de aplicare al art. 1210 Cod civil cuprinde numai aspecte legate de formarea contractului, și nu de executarea acestuia. Articolul 1210 nu precizează nicio limită și niciun criteriu privind determinarea cantității în mod necesar fals reprezentate pentru a atrage anularea, astfel că se vor aplica dispozițiile art. 1207 Cod civil cu privire la determinarea caracterului esențial al erorii asupra cantității. De asemenea, când eroarea poartă asupra cantității, ea trebuie să întrunească și cerințele menționate în art. 1208 și art. 1209 Cod civil, în sensul de a fi scuzabilă și neasumată.

Eroarea de comunicare sau de transmitere

Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.

Cu valoare de noutate legislativă, art. 1211 Cod civil reglementează mai multe ipoteze în legătură cu eroarea asupra exteriorizării voinței la formarea contractului, prin comunicarea sau transmiterea declarației de voință. Trebuie făcută distincția între eroarea asupra declarației de voință și interpretarea contractului, respectiv, a declarației de voință.

O contestare a exteriorizării declarației de voință poate fi soluționată prin recurgerea la interpretarea contractului, respectiv a declarației de voință. Nu orice contestare a exteriorizării declarației de voință constituie o eroare sancționabilă cu anularea, ci numai dacă sunt îndeplinite cerințele erorii viciu de consimțământ; în caz contrar, singura remediere este interpretarea contractului și/sau a declarației de voință. Astfel, eroarea viciu de consimțământ poartă atât asupra procesului de formare a consimțământului, cât și asupra procesului de exteriorizare a consimțământului prin comunicarea sau transmiterea eronată a acestuia. Rezultă că pentru a fi perfect valabil, consimțământul trebuie să fie nu doar format, ci și exteriorizat de o manieră care să excludă viciul erorii.

Pentru procesul de exteriorizare a consimțământului, nu sunt prevăzute reguli speciale, ci se aplică, prin trimitere, regimul juridic al erorii prevăzut la art. 1207-1210 Cod civil pentru formarea consimțământului. Ipotezele reglementate de art. 1211 au ca premisă o voință juridică de a încheia contractul formată în mod valabil, neviciată, eroarea purtând asupra declarației acestei voințe, care poate fi eronat comunicată sau eronat transmisă.

Articolul 1211 Cod civil prevede regulile aplicabile în materia erorii viciu de consimțământ atunci când între declarația de voință și voința internă a autorului există o neconcordanță inconștientă, cum este cazul erorii asupra declarației înseși și a erorii asupra conținutului declarației de voință, datorată fie comunicării de către autor, fie transmiterii declarației. Ipotezele reglementate de art. 1211 sunt următoarele:

a) eroarea poartă asupra modului de exteriorizare a propriei voințe juridice, autorul atribuind declarației o altă semnificație decât cea avută în vedere în mod concret de acesta cu prilejul formării voinței interne. Pentru evitarea unor eventuale abuzuri din partea declarantului, este necesar să se recurgă în prealabil la interpretarea declarației de voință, pentru a se verifica mai multe aspecte: dacă semnificația atribuită de parte coincide cu regulile privind exprimarea utilizată și dacă, prin raportare la trăsăturile și calitățile declarantului, dar și la circumstanțele de loc și de timp, orice persoană ar fi fost în situația de a atribui declarației o altă semnificație;

b) eroarea poartă asupra transmisiei inexacte a declarației de voință prin intermediul altei persoane; c) eroarea poartă asupra comunicării inexacte a declarației de voință prin mijloace de comunicare la distanță.

Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor buneicredințe. Articolul 1212 Cod civil confirmă faptul că, în spiritul și în litera Codului civil, regula bunei-credințe a dobândit în materie contractuală o largă aplicare, având un rol efectiv, de disciplinare a comportamentului părților, atât în faza încheierii, cât și în faza executării contractului. Textul legal reprezintă o aplicație în domeniul viciului erorii a regulii bunei-credințe prevăzute cu titlu general în art. 1170. Norma specială din art. 1212 se completează cu norma generală din art. 1170 teza a II-a Cod civil cu referire la interdicția înlăturării sau limitării obligației legale de acționare cu bună-credință la momentul încheierii contractului.

Spre deosebire de caracteristicile erorii de a fi esențială, scuzabilă și neasumată, și care trebuie să fie dovedite de către reclamant, problema de drept a invocării cu bunăcredință a erorii ar putea reprezenta una dintre apărările pârâtului, prin dovedirea relei-credințe pentru a obține respingerea acțiunii în anulare.

Prin ipoteză, partea reclamantă este victima erorii, fiind considerate îndeplinite condițiile acestui viciu. În consecință, dacă reclamantul introduce acțiunea în anulare negând/ignorând faptul că nu este verificată cel puțin una dintre cerințele erorii, problema de drept nu este a invocării cu rea-credință a erorii, ci a neîndeplinirii vreuneia din dispozițiile art. 1207; în atare context, eventuala sancționare a comportamentului reclamantului, respectiv respingerea cererii de anulare, nu va avea loc în temeiul art. 1212, ci în temeiul dispozițiilor reglementând condițiile erorii. Simpla respingere a acțiunii în eroare pentru neîntrunirea vreuneia dintre cerințele erorii nu trebuie să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 1212 împotriva reclamantului, întrucât rațiunea acestui articol este departe de ideea de pedepsire a reclamantului pentru că a formulat o acțiune în anulare care a fost respinsă de instanță.

În materia viciului erorii, aplicarea regulii bunei-credințe presupune ca acțiunea în anulare să fie utilizată prin dovedirea interesului legitim, patrimonial sau nepatrimonial în desființarea contractului și evitarea abuzurilor îndreptate împotriva celeilalte părți. Eroarea este invocată în mod contrar exigențelor bunei-credințe, deci cu reacredință, în următoarele situații: lipsa dovedirii unui interes serios patrimonial față de soluția anulării contractului, așteptarea până la momentul executării a prestației celeilalte părți etc.

În varianta neîndeplinirii vreuneia dintre dispozițiile art. 1207-1210 NCC, rămâne fără de obiect sancționarea atitudinii abuzive a reclamantului în contextul art. 1212, chiar dacă o asemenea atitudine ar putea fi reținută. Textul legal nu prevede în mod expres modalitatea de sancționare a errans-ului care invocă eroarea contrar exigențelor bunei-credințe. Din modul de redactare, deducem că sancțiunea, în cazul invocării erorii cu reacredință, ar fi respingerea acțiunii în anulare.

Dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l-a înțeles această din urmă parte.

În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.

Dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.

Regimul juridic al erorii este conturat printr-o altă noutate legislativă în materia acestui viciu de consimțământ: adaptarea contractului, ca o alternativă pentru soluția anulabilității. Mai multe fundamente pot fi aflate articolului 1213: salvgardarea relației contractuale afectate de eroare, protejarea consimțământului liber format, securitatea circuitului civil, regula bunei-credințe în executarea contractului. Adaptarea contractului pentru ipoteza erorii operează prin exercitarea unui drept potestativ al cocontractantului errans-ului de a emite declarația de executare a contractului sau de a executa pur și simplu contractul așa cum a fost înțeles de errans.

Așadar, adaptarea contractului nu presupune un proces de renegociere a contractului, ci, mai degrabă, cocontractantul aderă la modul în care errans-ul și-a reprezentat relația contractuală la momentul încheierii acesteia, în scopul protejării consimțământului liber format. Pentru a putea fi exercitat dreptul potestativ, cocontractantul trebuie să fie informat/notificat de către errans în condițiile alin. (2) al art. 1213 NCC.

Aplicarea art. 1213 presupune verificarea următoarelor elemente: a) îndeplinirea condițiilor erorii viciu de consimțământ pentru una dintre părți. Nu se cere ca eroarea să fie comună; b) contractul să nu fi fost executat încă. Această cerință implică lipsa oricărui prejudiciu cauzat prin eroarea spontană a errans-ului; c) respectarea protocolului de informare/notificare – declarație de executare/executare propriu-zisă a contractului între părți, anterior obținerii anulării contractului.

În acest sens, alin. (2) al art. 1213 prevede obligativitatea informării cocontractantului de către errans în legătură cu modul în care acesta a înțeles contractul; informarea se poate realiza prin două modalități: printr-o notificare sau prin intermediul ori cu ocazia cererii de chemare în judecată. Obiectul informării constă în prezentarea modului în care errans-ul a înțeles relația contractuală și, implicit, executarea ei, ca urmare a unei erori esențiale, scuzabile, spontane și neasumate.

De asemenea, dispozițiile art. 1212 trebuie avute în vedere în acest demers. Din momentul informării, cocontractantul are la dispoziție un termen de 3 luni pentru exercitarea dreptului său potestativ de adaptare a contractului, termen care curge diferit, în funcție de calea în care a fost informat: fie din momentul notificării, fie din momentul cererii de chemare în judecată.

În cadrul acestui termen, cocontractantul va reflecta în legătură cu oportunitatea executării contractului în varianta de reprezentare a errans-ului, judecând după propriile sale interese. Cocontractantul are două posibilități de exercitare a dreptului de adaptare a contractului: printr-o declarație de executare sau prin executarea contractului în maniera înțeleasă de errans.

Textul legal exclude o a treia variantă, de adaptare a contractului printr-o renegociere a executării, pentru ipoteza în care cocontractantul nu ar fi de acord cu maniera în care îi este prezentată executarea de către errans și ar propune un alt mod de executare, conform propriei sale viziuni. Dacă sunt verificate elementele menționate, adaptarea contractului are un dublu efect: considerarea retroactivă a contractului de a fi fost încheiat în maniera de înțelegere a errans-ului și stingerea dreptului de a obține anularea.

Din modul de redactare a art. 1213, rezultă că adaptarea prin executare a contractului este facultativă pentru cocontractant, dar, odată comunicată declarația de executare (sau contractul executat), adaptarea este obligatorie pentru errans în direcția paralizării acțiunii în anulare.

În concluzie, în toate situațiile în care contractul nu a fost deja executat, errans-ul are obligația de a-l informa pe cocontractant în legătură cu modul în care a înțeles contractul, cel mai târziu cu ocazia cererii de chemare în judecată pentru anulare, pentru ca acesta din urmă să-și poată manifesta dreptul de adaptare sau nu a contractului în conformitate cu maniera de reprezentare a errans-ului.

2.3. DOLUL

Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială. Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți. Dolul nu se presupune.

Enunțat în art. 1206 NCC alături de celelalte vicii de consimțământ (eroare, violență și leziune), dolul este reglementat în art. 1214 sub următoarele aspecte: condiții, forme, sancționare și probă. Asemănător Codului civil din 1864, dolul este tratat la materia viciilor de consimțământ, însă doctrina este unanimă în a susține dubla natura juridică a dolului: de viciu de consimțământ și de delict civil, cu consecințe asupra sancționării dolului inclusiv printr-o acțiune în despăgubiri, cumulativ sau alternativ cu sau față de acțiunea în anulare.

Aceeași soluție privind relația dintre cele două acțiuni de sancționare a dolului este menținută în art. 1257 NCC, care conferă dreptul de opțiune pentru acțiunea în despăgubiri, prin menținerea contractului.

Condițiile dolului

În esență, dolul este o eroare provocată care poate să cadă și asupra unor elemente neesențiale ale contractului, spre deosebire de viciul erorii (care poartă numai asupra unor împrejurări esențiale), conform art. 1207 coroborat cu alin. (2) al art. 1214 NCC. Prin această precizare rămâne fără efect juridic distincția doctrinară între dolus bonus și dolus malus . Pentru a fi sancționabilă, eroarea provocată, inclusiv neesențială, trebuie să fie scuzabilă, cu excluderea erorii nescuzabile, asemănător art. 1208 NCC.

Eroarea provocată scuzabilă se apreciază prin intermediul îndeplinirii obligațiilor de (auto)informare, în funcție și de forma dolului, comisiv (pozitiv) sau omisiv. Diferența fundamentală dintre eroare și dol constă în scopul urmărit de partea care nu se află în eroare: autorul dolului trebuie să acționeze cu intenția de a induce în eroare pe cealaltă parte ori de a exploata eroarea în care se află, obținând un avantaj în detrimentul acesteia. Cu referire la autorul dolului, noul Cod civil consacră două excepții de la regula potrivit căreia dolul trebuie să provină de la cocontractant, și nu de la un terț.

Alineatul (3) instituie aparent o derogare de la această regulă, întrucât asimilează cocontractantului reprezentantul, prepusul și gerantul acestuia, fără să prevadă cerința cunoașterii de către cocontractant a dolului produs de aceste persoane asimilate. Dispozițiile art. 1257, instituind dreptul de opțiune între acțiunile de sancționare a dolului, rămân aplicabile și în aceste cazuri. În art. 1215 este instituită o excepție veritabilă de la regula menționată.

Structura și formele dolului

Dolul este compus din două elemente: un element material, obiectiv și un element subiectiv, intențional. Elementul material poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv sau conduită pozitivă), cât și într-o inacțiune, sub forma dolului prin reticență.
Codul civil reglementează în art. 1214 și forma dolului prin reticență prin intermediul omisiunii frauduloase a informării cocontractantului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie. Suntem în prezența unei obligații legale generale de informare care există, în opinia dominantă, atunci când o parte contractantă cunoaște o împrejurare determinantă pentru încheierea contractului, în situația în care cealaltă parte este în imposibilitate de a se informa ea însăși asupra acelei împrejurări.

Există o strânsă legătură între obligația de informare și obligația de a se informa: imposibilitatea de a se informa sau, asimilată acesteia, dificultatea majoră în a se informa, activează cu mai mare rigoare obligația de informare. Pe de altă parte, o delăsare completă din partea unei părți de a se informa sau căderea într-o eroare nescuzabilă, îl poate apăra pe debitorul obligației de informare de o acuzație de dol reticent, deoarece dolul este o eroare provocată, dar și scuzabilă.

Evaluarea fiecăreia dintre aceste obligații de informare, cu rezultate asupra existenței sau nu a dolului reticent sau a erorii nescuzabile reprezintă o problemă de fapt care urmează a fi soluționată în funcție de circumstanțele de fapt ale unei spețe, de împrejurările încheierii contractului, calitatea părților, natura contractului etc. Doctrina și practica apreciază că dolul, atât în forma sa comisivă, cât și în cea omisivă, trebuie să fie comis cu intenție, adică una dintre părți să întrebuințeze mijloace dolosive, „frauduloase” sau să omită anumite împrejurări relevante, „în mod fraudulos”.

Prin intenție, doctrina înțelege urmărirea inducerii în eroare a partenerului cu ocazia contractării și asimilează culpa gravă dolului, prin aplicarea principiului culpa lata dolo aequiparatur. Pentru faza încheierii contractului, regula culpa lata dolo aequiparatur poate fi aplicată cu referire la neîndeplinirea obligației de informare la încheierea contractului.

Înalta Curte de Casație și Justiție face aplicarea principiului culpa lata dolo proxima, considerând că o parte este de rea-credință la momentul contractării prin ascunderea unor informații relevante, reaua-credință îmbrăcând forma culpei grave, asimilată dolului. Așadar, pentru faza încheierii contractului, viciul de consimțământ al dolului, atât în forma comisivă, cât și în forma dolului prin reticență, poate fi rezultatul fie al intenției, fie al culpei grave. Pentru faza executării contractului, regula culpa lata dolo aequiparatur este reglementată expres în noul Cod civil: în materia răspunderii contractuale

Alineatul (4) reia regula statornicită în art. 960 alin. (2) C.civ., potrivit căreia „dolul nu se presupune”. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții. Cu referire la formele dolului, proba diferă după cum elementul material constă într-un fapt pozitiv sau un fapt negativ, pentru ipoteza dolului prin reticență.

Pentru acest ultim caz, sarcina probei este răsturnată, în sensul că partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit doar existența informațiilor și relevanța lor pentru încheierea contractului, urmând ca pretinsul autor al dolului să dovedească, în apărarea sa, fie comunicarea informațiilor respective, fie inexistența sau necunoașterea acestora. De asemenea, trebuie avut în vedere de ambele părți și probat, gradul de (in)accesibilitate al informațiilor în cauză, pe temeiuri legale diferite (reclamantul în contextul art. 1208, iar pârâtul în contextul art. 1214 NCC).

Dolul comis de un terț

Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

Articolul 1215 NCC consacră cea de-a doua excepție – veritabilă – de la regula potrivit căreia dolul trebuie să provină de la cealaltă parte. Spre deosebire de alin. (3) al art. 1214 NCC, aplicarea acestei excepții este condiționată de faptul ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască săvârșirea dolului de către terț.

Partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit, pe lângă condițiile dolului precizate în art. 1214, și unul din următoarele elemente în persoana cocontractantului: fie efectiva cunoaștere a dolului, fie anumite împrejurări din care să rezulte că acesta se afla în situația de a cunoaște dolul.

Alineatul (2) prevede în mod expres răspunderea civilă a terțului pentru prejudiciile cauzate prin săvârșirea dolului, independent de opțiunea victimei dolului pentru acțiunea în anularea contractului. Rezultă că art. 1257, instituind dreptul de opțiune între acțiunea în anulare și menținerea contractului, este opozabil cocontractantului, nu și terțului, a cărui formă de răspundere este menționată expres în alin. (2) al art. 1215.

2.4. VIOLENȚA

Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț. Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.

Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Natura juridică a viciului violenței

Articolul 1216 NCC consacră concepția doctrinară largă asupra viciului violenței, însemnând amenințarea victimei cu un rău de natură fizică, morală, materială sau patrimonială. Asemănător dolului, violența are o dublă natură juridică, de viciu de consimțământ și de delict civil, cu incidență asupra structurii violenței, dar și asupra sancțiunilor aplicabile, constând atât într-o acțiune în anulare cât și/sau într-o acțiune în despăgubiri. Spre deosebire de celelalte vicii de consimțământ, care afectează dimensiunea reflexivă a consimțământului, violența alterează libertatea consimțământului, în dimensiunea sa volitivă: victima violenței este conștientă că încheie un contract inoportun sau dezavantajos, dar își dă în mod forțat acordul pentru a se sustrage pe ea de la un pericol „grav și iminent”.

Din interpretarea alineatelor art. 1216 se desprind următoarele condiții ale violenței: a) temerea să fie justificată, în sensul de a fi determinantă pentru încheierea contractului – alin. (1), (2) și (4); b) temerea să fie indusă fără drept – alin. (1); c) temerea să fie indusă la momentul încheierii contractului – alin. (4); Prima condiție este enunțată în alin. (1), pentru a fi detaliată în alin. (2) și (4). Astfel, conform alin. (2) temerea este justificată pentru că privește amenințarea cu un rău referitor la viața, persoana, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind supuse unui „pericol grav și iminent” (determinat „după împrejurări”, și nu după momentul prezent, al încheierii contractului, așa cum era prevăzut în vechea reglementare, art. 956). Alineatul (4) prevede un criteriu subiectiv de apreciere a violenței în accepțiunea textului, însă din punct de vedere tehnico-juridic, este vorba despre aprecierea caracterului determinant al temerii.

Noua reglementare oferă o sferă mai largă a factorilor constitutivi ai criteriului subiectiv, prin comparație cu vechea reglementare: vârstă, starea socială, caracterul sau orice altă împrejurare ce ar fi putut influența starea victimei.

Potrivit celei de-a doua condiții, temerea trebuie să fie „fără drept”, nedetaliindu-se acest aspect. Amenințarea unei persoane – inclusiv a bunurilor sale – poate fi legitimă (de exemplu, amenințarea debitorului cu executarea silită de către creditor, prin exercitarea dreptului de a obține urmărirea silită) sau nelegitimă, fără drept, reprezentând o încălcare a legii, numai aceasta din urmă fiind constitutivă de violență. La rândul ei, temerea este fără drept atât în situația în care amenințarea este nejustificată, fapta fiind ilicită în sine, cât și în situația în care autorul victimei exercită un drept în scopul de a obține avantaje injuste (a se vedea comentariul art. 1217). Temerea poate proveni de la cealaltă parte sau de la un terț (situație reglementată în art. 1220) și poate fi îndreptată împotriva victimei însăși (respectiv a bunurilor acesteia, conform alin. 2) sau a persoanelor menționate alin. (3).

Astfel, potrivit alin. (3) temerea indusă poate vicia consimțământul chiar și în ipoteza în care sunt vizate „persoane apropiate”, enumerarea fiind cu titlu enunțiativ, exemplificativ, putându-se referi și la alte persoane față de care victima este legată prin relații de afecțiune (frate, logodnic etc.). În aceste cazuri, amenințarea privește exclusiv persoana respectivă, nu și averea ei.

Amenințarea cu exercițiul unui drept

Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.

Amenințarea cu exercițiul unui drept nu este, în sine, constitutivă de violență, se încadrează noțiunii de amenințare legitimă și nu are caracter delictual, săvârșindu-se în baza unei permisiuni legale.

Conform art. 1217, amenințarea cu exercițiul unui drept devine constitutivă de violență în situația în care este făcută cu scopul de a obține avantaje injuste. Așadar, violența are caracter ilicit și atunci când, deși se utilizează un mijloc licit prin el însuși – exercițiul unui drept – scopul urmărit apare ca ilicit. În accepțiunea textului legal, prin scop ilicit se înțelege obținerea de „avantaje injuste”, această precizare fiind criteriul de diferențiere dintre caracterul nelegitim și cel legitim al amenințării cu exercițiul unui drept. În ipoteza în care prin amenințarea cu exercițiul unui drept, s-ar urmări alte scopuri ilicite decât „obținerea de avantaje injuste”, nu suntem în prezența viciului violenței, ci a unui simplu abuz de drept, nesancționabil cu anularea contractului (dar putând atrage sancțiuni de drept penal, dacă se îndeplinesc condițiile unei infracțiuni economice).

Dezvoltând exemplul cu amenințarea debitorului de către creditor cu formularea cererii de executare silită, acesta ar intra în domeniul de aplicare al art. 1217 NCC pentru ipoteza în care creditorul ar urmări încheierea unui nou/alt contract avantajos pentru el și excesiv de dezavantajos pentru debitor. Cu ocazia negocierilor, eventualele mijloace de presiune utilizate de partea mai puternică din punct de vedere economic, dacă nu îndeplinesc condițiile violenței din art. 1216 (referitoare la insuflarea unei temeri) și mai ales, din art. 1217, ar putea fi sancționate pentru motivul nerespectării obligației legale de acționare cu bună-credință.

2.5. STAREA DE NECESITATE

Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Starea de necesitate reprezintă situația unei persoane de a se afla sub presiunea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent dar fortuit, în sensul de a nu se fi datorat acțiunii/inacțiunii cocontractantului. Printr-o interpretare sistematică a textelor acestei secțiuni, se observă că art. 1218 este poziționat între dispozițiile legale consacrate violenței, rezultând intenția legiuitorului de a încadra ipoteza încheierii contractului sub imperiul stării de necesitate domeniului menționatului viciu de consimțământ. Doctrina reprezentativă apreciază ca fiind justificată asimilarea stării de necesitate cu viciul violenței, întrucât și în cazul stării de necesitate victimei îi este afectată dimensiunea volitivă a consimțământului.

Din maniera de redactare a art. 1218 se deduce că anularea contractului pentru motivul aflării victimei în stare de necesitate reprezintă o situație de excepție, determinată de aspectul că „cealaltă parte a profitat de această împrejurare”: implicarea cocontractantului constă nu în producerea amenințării cu un rău, ci în profitarea de pericolul grav și fortuit. Teza a doua a art. 1218, condiționând anularea contractului de faptul profitării de starea de necesitate, introduce un element care apropie această ipoteză de cea a leziunii.

Astfel, sub aspect strict tehnico-juridic, nu starea de necesitate denumește cazul de anulare a contractului, ci profitarea de starea de necesitate, o altă noutate legislativă în materia viciilor de consimțământ.

Pentru a obține anularea contractului în temeiul art. 1218, reclamantul are de dovedit următoarele: a) premisa că s-a aflat într-o stare de necesitate, sub amenințarea cu un pericol grav, fortuit; b) că acest pericol grav i-a insuflat temerea față de producerea unor consecințe nefaste, ceea ce l-a determinat să încheie actul juridic, pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat. Caracterul determinant al temerii se apreciază în funcție de criteriul prevăzut în art. 1216; c) că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate, însemnând că a cunoscut circumstanțele potențial declanșatoare ale pericolului iminent, precum și consecințele acestora, urmărind prin încheierea actului juridic, obținerea unor avantaje, beneficii. Această condiție dă expresie dimensiunii delictuale a profitării de starea de necesitate.

În literatura juridică se apreciază că situațiile de dependență economică și/sau subordonare juridică pot fi invocate ca violență economică/juridică, dar numai dacă aceste forme de violență sunt injuste și nelegitime în sensul că partea contractantă dominantă să fi abuzat de situația sa pentru a impune acceptarea de către cocontractant a încheierii contractului. Or, acest abuz înțeles ca și cerință pentru violența economică/juridică reprezintă specificul stării de necesitate în contextul art. 1218. Rezultă că violența economică/juridică poate fi invocată, dar nu în temeiul art. 1216, ci în temeiul art. 1218.

Temerea reverențiară

Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului. Articolul 1219 NCC reia, cu o precizare în plus, veche reglementare conținută de art. 958 C.civ., potrivit căreia temerea reverențiară nu este constitutivă de violență. Precizarea noii reglementări se referă la definirea înțelesului noțiunii de „temere reverențiară”, însemnând a fi „izvorâtă din respect”. „Fără să fi fost violență” semnifică neîndeplinirea condițiilor violenței din art. 1216 cu privire la temerea justificată, indusă fără drept.

În această ipoteză se regăsește, doar parțial, elementul subiectiv – există temerea, dar ea este reverențiară –, fără a se regăsi și elementul delictual al viciului violentei, deoarece persoana față de care există temerea reverențiară nu exercită amenințări în legătură cu încheierea contractului.

În conturarea noțiunii de „temere reverențiară”, doctrina adaugă ideii de respect și pe cea de afecțiune, cu excluderea oricăror amenințări care ar putea fi constitutive de violență. Așadar, temerea reverențiară există în „stare latentă”, fiind cauzată de sentimente de afecțiune și respect preexistente prilejului încheierii contractului, sentimente de care partea cocontractantă nu abuzează, neamenințând în scopul contractării.

Contractul este valabil și pentru eventualitatea în care cocontractantul ar putea beneficia de pe urma sentimentelor de afecțiune/respect, atâta timp cât nu săvârșește nicio amenințare: ar fi vorba despre o chestiune de moralitate care, de această dată, excede rațiunii normei juridice din art. 1219; totuși limita legală a unui asemenea beneficiu este cea trasată pentru leziune.

Violența săvârșită de un terț

Violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț. Independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

Violența săvârșită de un terț constituie viciu de consimțământ sub rezerva îndeplinirii condițiilor din art. 1216 – temere justificată, indusă fără drept, la momentul contractării – precum și a condiției prevăzute în alin. (1) al art. 1220: cealaltă parte cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască violența terțului. În vechea reglementare această formă de violență era prevăzută ca o posibilitate în art. 955 C.civ. în persoana autorului viciului, prin sintagma „chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția”, fără să fie tratată într-un articol de sine stătător; de asemenea, nu era cerută condiția cunoașterii efective sau posibile a viciului de către cocontractant, aspect care reprezintă în actuala reglementare o îngreunare a dovedirii violenței de către victimă.

Articolul 1215 nu exige cerința aflării terțului într-un anumit raport juridic cu cealaltă parte, astfel că, spre deosebire de ipotezele dolului săvârșit în contextul alin. (3) al art. 1214 și art. 1215, în privința violenței, nu se distinge între persoanele străine de contract și reprezentantul, împuternicitul sau prepusul celeilalte părți din perspectiva cunoașterii violenței de către cealaltă parte.

Este de observat că forma violenței săvârșită de un terț este reglementată similar cazului dolului produs de un terț (art. 1215), alin. (2) fiind identic cu alin. (2) al art. 1215; în plus, sunt aplicabile și dispozițiile art. 1257 NCC cu privire la opțiunea victimei între acțiunea în anulare și menținerea contractului (cu reducerea prestațiilor, a se vedea comentariul art. 1257). Asemănător dolului, partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit, pe lângă condițiile violenței precizate în art. 1216, și unul din următoarele elemente în persoana cocontractantului: fie efectiva cunoaștere a violenței, fie anumite împrejurări din care să rezulte că acesta se afla în situația de a cunoaște violența. De asemenea, în plus față de verificarea cerințelor violenței din art. 1216 NCC, sunt de urmărit și celelalte dispoziții întregind regimul juridic al acestui viciu.

2.6. LEZIUNEA

Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații. Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului. Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.

Reglementarea și formele leziunii

Viciul leziunii este menționat, cu titlu de noutate legislativă în materie prin aplicabilitatea lui generală, ratione personae, în art. 1206 NCC. Ca tehnică de redactare a textului, se remarcă accentuarea introducerii leziunii prin intermediul celui de-al doilea paragraf al art. 1206, după enumerarea viciilor „tradiționale: „De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune”. Din analiza art. 1221 NCC se deduc aspecte privitoare la natura juridică, condițiile și formele leziunii. În continuare, o parte a condițiilor sunt reluate și precizate în art. 1222.

În conformitate cu dispozițiile art. 1206 și art. 1221-1224 NCC, leziunea este un viciu de consimțământ cu o sferă de aplicare generală, așadar, inclusiv în cazul majorilor, dar cu o particularizare în cazul minorilor. Prin comparație, în legislația anterioară – Codul civil din 1864 și Decretul-lege nr. 31/1954 – era consacrată o viziune restrânsă asupra acestui viciu, din perspectiva persoanelor vizate (exclusiv minorii peste 14 ani).

Din analiza alineatelor (1) și (3) ale art. 1221, rezultă că vom distinge între două forme ale leziunii: a) leziunea viciu de consimțământ în cazul majorilor și b) leziunea viciu de consimțământ în cazul minorilor. Cele două forme de leziune diferă prin concepțiile care le fundamentează reglementarea, prin natura juridică, precum și prin condițiile pe care le presupun.

Din definirea leziunii în alin. (1) al art. 1221 reținem promovarea concepției subiective asupra leziunii în cazul majorilor, întrucât, pentru a exista acest viciu de consimțământ, este necesară întrunirea unei condiții de factură subiectiv-delictuală: profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență sau de cunoștințe în care se afla victima leziunii. Această formă de leziune are o dublă natură juridică: de viciu de consimțământ și de delict civil.

Viciul leziunii în cazul majorilor implică întrunirea următoarelor elemente, în conformitate cu alin. (1) și (2) ale art. 1221:

a) premisa ca victima să se afle în stare de nevoie, să fie lipsită de experiență ori de cunoștințe prin comparație cu cealaltă parte. Nu are importanță că victima se găsește în această situație din vina sa, însă simplul dezechilibru economic dintre părți datorat condițiilor pieței nu este suficient pentru a considera contractul lezionar, fără încadrarea in concreto a respectivului dezechilibru în vreuna din situațiile tipice menționate (stare de nevoie, lipsă de experiență ori de cunoștințe). Rezultă că premisa leziunii este de ordin subiectiv, în funcție de particularitățile victimei;

b) condiția subiectivă ca cealaltă parte să profite de starea de nevoie, lipsa de experiență ori de cunoștințe a victimei. Cocontractantul victimei leziunii trebuie să aibă o atitudine speculativă, de exploatare a acestei stări, fără însă a utiliza manopere dolosive (caz în care contractul ar fi anulabil pentru dol). Dacă partea consimte în mod liber și conștient să accepte o prestație inegală, nu se îndeplinește această cerință;

c) condiția obiectivă a existenței unei disproporții de valoare dintre prestații, rezultată prin stipularea de către cealaltă parte, în favoarea sa, a unei prestații considerabil mai mari decât cea a victimei. Disproporția trebuie să fie obiectivă (ținând seama de situația pieței, de corectitudinea comercială etc.) și concomitentă cu încheierea contractului, cu excluderea oricărei valorizări afective, dar și a unui dezechilibru obiectiv apărut în timpul executării. Această condiție trebuie verificată prin raportare la alin. (2) al art. 1221, în funcție de natura și scopul contractului (a se vedea și comentariul art. 1221).

Particularitățile leziunii în cazul minorilor are la bază o concepție obiectivă și presupune verificarea unei condiții speciale, conform alin. (3) al art. 1221. Concepția obiectivă este evidențiată de faptul că nu mai este prevăzută cerința profitării de starea de nevoie, de lipsa de experiență sau de cunoștințe a minorului, ca în ipoteza majorului. Condiția specială se referă la asumarea de către minor a unei obligații excesive prin raportare la starea sa materială, la avantajele obținute prin contract ori la ansamblul circumstanțelor. Natura juridică a acestei forme de leziune va fi doar a unui viciu obiectiv de consimțământ.

Cu referire la condiția specială, simpla calitate de a fi minor a pretinsei victime a leziunii nu este suficientă prin ea însăși, ci este obligatorie raportarea la elementele precizate în teza finală a alin. (3). Textul legal nu face nicio precizare cu referire la lipsa capacității sau la capacitatea restrânsă a minorului, de unde s-ar putea deduce că leziunea se aplică tuturor actelor – de conservare, administrare, dispoziție – încheiate de minor și indiferent de vârstă. Totuși alin. (3) va fi coroborat cu art. 41-44 NCC, în scopul delimitării între cazurile de anulare a contractului pentru incapacitate și, respectiv, pentru leziune.

3. SANCȚIUNEA

3.1. Cazurile în care sunt prevăzute sancțiuni

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.

Cu excepția cazului prevăzut la art. 1221 alin. (3), acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.

Alineatul (1) prevede dreptul de opțiune al părții afectate de leziune – indiferent dacă este major sau minor – pentru anularea contractului sau menținerea acestuia, dar numai prin reducerea prestațiilor victimei cu valoarea daunelor-interese care i se cuvin. Cea de-a doua modalitate de sancționare a leziunii este explicată prin caracteristica leziunii de a consta, sub aspect obiectiv, într-un dezechilibru al prestațiilor la momentul contractării.

În alin. (3) al art. 1222 NCC este stipulată o limită a dreptului la opțiune reglementat în primul alineat, în sensul că, inclusiv pentru varianta alegerii acțiunii în anulare, aceasta este paralizată prin menținerea contractului de către instanță, dacă cealaltă parte este dispusă la rearanjarea raportului dintre prestații, fie prin reducerea propriei creanțe, fie prin majorarea propriei obligații.

Prin trimiterea la dispozițiile art. 1213 referitoare la adaptarea contractului în caz de eroare, dreptul de opțiune al victimei leziunii este, de asemenea, limitat pentru cazurile în care contractul nu a fost executat, întrucât devine aplicabil acel protocol de informare/notificare – declarație de executare/ executare propriu-zisă a contractului între părți. Diferența față de adaptarea contractului în caz de eroare constă în obiectul informării cocontractantului: reechilibrarea prestațiilor. Asemănător art. 1213, contractul nu va fi anulat dacă cealaltă parte este în favoarea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum este menționat în alin. (3) al art. 1222 – reducerea propriei creanței sau majorarea propriei obligații – în ideea salvgardării relației contractuale.

Întrucât anularea contractului pentru leziune urmărește sancționarea dezechilibrelor contractuale majore, era firesc ca art. 1222 să prevadă un criteriu de apreciere a gravității leziunii și, totodată, să stabilească o limită a ingerinței judiciare în contracte. Precizarea cuantumului disproporției prestațiilor de natură să permită anularea contractului vizează exclusiv forma leziunii în privința majorilor, în cazul minorilor rămânând valabile și suficiente criteriile de determinare a obligației excesive conform alin. (3) al art. 1221. În alin. (2) teza a II-a este menționată o altă condiție – sub aspect temporal – a dezechilibrului contractual pentru leziune: acesta trebuie să se mențină până la momentul introducerii acțiunii, în caz contrar, anularea contractului și restituirea prestațiilor nu se mai justifică. În lipsa unei înțelegeri între părți, sarcina restabilirii echilibrului contractual revine instanței.

3.2. TERMENUL DE PRESCRIPȚIE

Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului. Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.

Articolul 1223 NCC reglementează un termen de prescripție comun ambelor modalități de sancționare a leziunii, atât sub aspectul întinderii termenului, cât și sub aspectul momentului de curgere a termenului.

Prin stipularea termenului de un an, art. 1223 derogă explicit de la termenul general de trei ani, astfel cum este reglementat în art. 2517 NCC. Dreptul la acțiune pentru anulare în caz de leziune este mai scurt decât cel general, plecând de la considerentul că motivele care determină leziunea nu pot subzista un timp prea îndelungat de la data încheierii contractului; or, este posibil ca dezechilibrul prestațiilor să se remedieze într-un interval de timp mai îndelungat, mai ales că art. 1222 NCC prevede cerința menținerii disproporției până la data cererii de anulare. Din coroborarea art. 1222 cu art. 1223 rezultă că disproporția dintre prestații trebuie să existe la momentul cererii de anulare, dar nu mai târziu de un an de zile de la data încheierii contractului. În legătură cu precizarea momentului de curgere a termenului, art. 1223 conține o dublă derogare, atât de la art. 2523 reglementând regula generală privind începutul prescripției extinctive, dar și de la art. 2529 reglementând cazuri speciale de începere a termenului de prescripție în materia anulării contractului pentru vicii de consimțământ.

Alineatul (2) al art. 1223 instituie prescriptibilitatea anulării pentru leziune pe cale de excepție, când dreptul la acțiunea în anulare este prescris. Este o regulă contrară dispoziției generale în materia imprescriptibilității invocării anulării pe cale de excepție, conform art. 1249. Dispoziția legală din art. 1223 este în consonanță cu cerința referitoare la menținerea disproporției dintre prestații până la data cererii de anulare, menționată în art. 1222.

În lipsa alin. (2) al art. 1223, s-ar fi aplicat art. 1249 alin. (2), cu consecința imprescriptibilității anulării pentru leziune pe cale de excepție, deși termenul de prescripție al acțiunii în anulare s-ar fi împlinit. În mod concret, partea afectată de leziune nu poate invoca anularea contractului pe cale de excepție, dacă ar fi chemată în judecată pentru executarea contractului, după împlinirea termenului de prescripție de un an de zile de la data încheierii contractului. Numai înăuntrul termenului de un an din momentul contractării, victima leziunii se poate apăra într-un eventual proces, prin invocarea anulării contractului. În concluzie, leziunea, ca și cauză generală de anulare a contractului, beneficiază de un regim juridic special al prescripției extinctive sub trei aspecte: al întinderii termenului de prescripție, al momentului de curgere a termenului, al prescriptibilității anulării pe cale de excepție.

3.3. EXCEPȚII

Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege.

Articolul 1224 NCC întregește regimul juridic al leziunii prin reglementarea, de o manieră negativă, a domeniului de aplicație ratione materiae a acestui viciu de consimțământ, stabilind inadmisibilitatea leziunii în privința contractelor aleatorii, tranzacției și a altor contracte anume prevăzute de lege. Rezultă, cu titlu de regulă generală, că leziunea se aplică exclusiv în materia contractelor oneroase și comutative, cu limitele de aplicabilitate menționate. Explicația acestei reguli, deduse pe cale de interpretare a contrario a art. 1224, se află în elementul definitoriu al leziunii – dezechilibrul prestațiilor –, element care poate interveni doar în cazul contractelor oneroase și comutative.

Excluderea leziunii în cazul contractelor cu titlu gratuit se explică prin specificul conținutului unilateral al acestora în sensul că o parte primește de la cocontractantul său o prestație fără echivalent, astfel că lipsește premisa dezechilibrului contractual. Contractele aleatorii sunt incompatibile cu mecanismul leziunii datorită acceptării riscului pe care îl presupune elementul alea, cu consecința imposibilității invocării unui dezechilibru valoric al prestațiilor.

În plus, sunt unele contracte aleatorii, cum ar fi jocul și pariul, în care nu se poate vorbi despre un schimb al prestațiilor, susceptibil de dezechilibrare. În privința tranzacției, inadmisibilitatea leziunii are în vedere obiectul acestui contract, de prevenire sau stingere a unui litigiu, obiect considerat incompatibil cu posibilitatea anulării sau adaptării ulterioare a contractului prin prisma principiului securității circuitului civil; asemenea măsuri asupra contractului ar da naștere la insecuritatea și incertitudinea părților tranzacției cu privire la soarta unui proces trecut sau viitor. Articolul 1224 trebuie coroborat cu art. 2273 alin. (3) NCC, conform căruia tranzacția nu este susceptibilă de anulare pentru eroare de drept și nici pentru leziune.

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

Manuale, cursuri și monografii

1. Anghelescu C.A., Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011;

2. Baias Fl. A., Noul Cod civil- comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012;

3. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

4. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2010;

5. Boroi G., Stănciulescu L., Institutii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București 2012;

6. Diaconescu S., Contractul-cadru de distribuție comercială, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

7. Dimitriu A.P., Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

8. Dincă R., Protecția secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

9. Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

10. Stătescu C, Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,, Ed. Hamangiu, București, 2011;

11. Turcu I., Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații. Art. 1164-1649. Comentarii și explicații, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

12. Vasilescu P., Un chip al postmodernismului recent: Dreptul consumatorului, în P. Vasilescu (coord.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, ClujNapoca, 2006;

13. Vasilescu P., Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008.