Viața Umană Dar AL Lui Dumnezeu ȘI Responsabilitate A Omului

=== l ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

GS Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et Spes

EV Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelim Vitae

HV Paul al VI-lea, Enciclica Humane Vitae

DVit. Congregația Pentru Doctrina Credinței, Donum Vitae

FC Ioan Paul al II-lea, Exortația Apostolică Familiaris Consortio

AAS Acta Apostolice Sedis

CBC Catehismul Bisericii Catolice

CDC Codul de Drept Canonic

Gen Cartea Genezei

Iob Cartea lui Iob

Ier Cartea profetului Ieremia

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

Mt Evanghelia după sfântul Matei

In Evanghelia după sfântul Ioan

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

cf. confer/vezi

Aa.Vv. Autori diferiți

art. cit. articol citat

op. cit. opera citată

can. canonul

nr. numărul

p. pagina

pp. paginile

etc. et caetera

Ibidem în același loc

INTRODUCERE

Viața persoanei umane este primul și sublimul dar al lui Dumnezeu, prin care El îl cheamă pe om la existență, la comuniunea divină și la fericirea veșnică. Ea este centrul misterului creației a cărui culme este omul, creat după chipul și asemănarea Sfintei Treimi. În societatea actuală omul a pierdut din vedere valoarea și demnitatea sacră a persoanei și a vieții umane conformându-se, prin noile sisteme economice și ideologice, unei mentalități și unui mod de viață consumist, hedonist și utilitarist care îl duc, de multe ori, la acțiuni contrare valorii sacre a vieții și demnității persoanei, fie prin închiderea față de viață, fie prin grave delicte împotriva ei, atât în plan familial, cât și în plan social.

Această lucrare este un studiu asupra vieții umane privită atât din perspectivă dogmatică, cât și din perspectivă morală. Din perspectivă dogmatică, conform adevărului revelat și Magisteriului Bisericii, viața umană va fi analizată și ilustrată în identitatea ei de dar al iubirii lui Dumnezeu, care l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, viața rezultând a avea o valoare sacră înrădăcinată în însăși această demnitate sacră a persoanei umane. Din perspectivă morală, conform doctrinei morale a Bisericii, fondată pe adevărul revelat, va fi prezentată atitudinea omului față de viață, atitudine care poate fi atât ideală, caracterizată de respect și responsabilitate, cât și profund viciată de păcatele împotriva vieții, păcate cauzate de lipsa de respect, de responsabilitate, de iubirea neorânduită de sine. Astfel, atât adevărul dogmatic cât și adevărul moral sunt unitare și complementare, Biserica fondându-și poziția ei cu privire la aceste probleme pe însăși voința revelată a lui Dumnezeu. Din aceste două adevăruri reiese tema centrală a lucrării care poate fi intitulată viața umană: dar și responsabilitate.

În primul capitol va fi prezentat adevărul teologic cu privire la valoarea vieții și la demnitatea fiecărei făpturi umane, plecând de la misterul vieții omului în planul lui Dumnezeu, mister care se înțelege pe deplin în lumina lui Cristos întrupat. Într-o primă parte studiul va fi concentrat asupra identității omului ca și chip și asemănare a lui Dumnezeu, identitate pe care se fondează valoarea sacră a vieții umane. În a doua parte a capitolului va fi evidențiată demnitatea persoanei umane în virtutea originării ei divine. Studiul va fi efectuat pe baza antropologiei filosofice și teologice creștine.

În al doilea capitol se va trata despre viața umană ca dar, sub două aspecte: ca rod al iubirii lui Dumnezeu, prin actul său creator liber, și ca rod al iubirii conjugale dintre bărbat și femeie în care el a sădit izvoarele vieții, făcându-i colaboratori în planul său de creație. Într-o primă etapă de studiu va fi analizată natura relațională a sexualității umane, exprimată în cadrul iubirii conjugale. Pornind de la dorința omului de a se simți realizat, împlinit în viața sa, obiectivul principal va fi acela de a releva faptul că, pe baza relației de complementaritate dintre bărbat și femeie, o adevărată iubire conjugală care să-i conducă la sfințenie și fericire, constă în dăruirea totală a întregii persoane și în deschiderea totală la viață în actul procreării. Iubirea, deci, după modelul iubirii divine, nu are doar o dimensiune personală, ci și una transpersonală și transcendentă care se realizează în mod perfect în familie prin supunerea soților la voința lui Dumnezeu și prin totala lor deschidere față de viață, primind copiii ca pe un dar, ca pe un rod și semn al iubirii lor. Așadar, într-o a doua etapă de studiu, în cadrul celui de-al doilea capitol, se va ilustra valoarea familiei ca leagăn al vieții prin excelență, ca prim loc în care viața apare și se dezvoltă spre maturizarea și împlinirea persoanei umane.

Al treilea capitol va fi, în mod exclusiv, o prezentare din punct de vedere moral a atitudinii omului față de viața umană, în perspectiva responsabilității pe care o are înaintea lui Dumnezeu. Această atitudine poate fi atât pozitivă, conform voinței divine și învățăturii Bisericii, cât și negativă. Însă omul, rănit de păcat, de cele mai multe ori nu recunoaște atitudinea sa negativă în fața vieții, punându-se pe primul loc pe sine și susținând că este just a alege uneori soluția extremă sau calea de mijloc pentru a evita orice sacrificiu care se cere de multe ori pentru a respecta viața și demnitatea semenului său. În acest sens într-o primă parte a capitolului, se va ilustra modul în care trebuie să fie îngrijită și respectată viața fiecărei ființe umane; iar într-o a doua parte vor fi prezentate două principale delicte grave împotriva vieții și anume avortul și eutanasia, împreună cu evaluarea lor etică conform învățăturii Bisericii.

Omul, care dorește să se realizeze și să fie iubit, se compromite și se contrazice pe sine dacă lezează viața și demnitatea umană. O adevărată iubire umană nu se poate opune vieții care este suprema expresie a iubirii.

În ansamblu, în această lucrare vor fi reliefate două mari adevăruri teologice și morale cu privire la viața umană ca dar și responsabilitate. Primul adevăr este că viața umană izvorăște din iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Al doilea adevăr este că Dumnezeu a voit ca să și-l asocieze pe om planului său de perpetuare a vieții, sădind în el izvorul vieții naturale și capacitatea de a iubi până la a se transcende pe sine. Îndeplinind, așadar, cu responsabilitate și iubire această misiune a sa, omul se exprimă și se desăvârșește pe sine ca și chip și asemănare a lui Dumnezeu, chemat la comuniunea veșnică de viață și iubire cu El.

CAPITOLUL I

MISTERUL OMULUI

Premisă

„Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră»”(Gen 1,26). „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Gen 2,7). 

Numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului (…). Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și a iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția propriei chemări.

Darul vieții pe care Dumnezeu, Creator și Tată, l-a încredințat omului, îi impune acestuia să devină conștient de inestimabila sa valoare și să-și asume responsabilitatea în acest sens: acest principiu fundamental trebuie să stea în centrul reflexiei, pentru a clarifica și rezolva problemele morale ridicate de intervențiile asupra vieții umane în toate fazele ei.

A apăra și a promova, a venera și a iubi viața e o misiune pe care Dumnezeu o încredințează fiecărui om, chemându-l, în calitate de chip viu al Său, să fie părtaș la stăpânirea pe care El o are asupra lumii.

1.1 Viața umană

Privită din perspectiva originii ei, viața umană apare ca cel mai măreț mister din ordinea lucrurile existente. În fața acestui mister fiecare om își pune multe întrebări și încearcă să dea răspunsuri. Dar, pe măsură ce înaintează cu cercetările sale, el constată că misterul se adâncește. Mai mult, omul își dă seama că se află în fața unei realități mărețe, pe care nu o poate cuprinde pe deplin. Acest fapt îl ajută să înțeleagă și să accepte faptul că viața umană este rodul acțiunii unei Ființe superioare omului. Astfel, prin intermediul revelației naturale și a Revelației biblice în special, Creatorul se descoperă fiecărui om, iar creștinului în mod deplin, ca fiind cel care i-a dăruit viața (cf. Gen 1). Așadar viața este, de la început, un dar care îi este încredințat omului din bunăvoința lui Dumnezeu, care a dorit să aibă în om un interlocutor căruia să-i poată comunica iubirea sa veșnică.

Expresia biblică conform căreia omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26), implică în fiecare om o relație constitutivă și esențială cu Dumnezeu, descoperind o bogăție și o profunditate deosebită care ne face să înțelegem cât de profund este implicat Dumnezeu în viața omului.

În timp ce primește viața ca dar, omul devine colaboratorul Creatorului pentru realizarea deplină a vieții sale conform planului originar. Această realizare deplină a omului reprezintă vocația sa ultimă la care este chemat, și anume: să se bucure de comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

1.1.1 Cristos – revelarea misterului omului

Pentru a putea pătrunde în misterul omului, avem nevoie de o cheie care să ne deschidă calea spre adevărata cunoaștere a omului, a profunzimii sale. Ne dăm seama că există la îndemâna noastră mai multe posibilități care deschid diferite căi spre om. Însă de multe ori aceste căi se opresc înainte de a ne a fi condus până la ținta dorită, dovedindu-se astfel nesatisfăcătoare. Această situație ne determină să reflectăm bine înainte de a urma o cale, ținând cont de scopul pe care trebuie să-l alegem. Astfel, având în vedere că urmărim să ajungem la cunoașterea omului în dimensiunea sa integrală – trup și suflet – considerăm ca și cheie pentru această cale, viziunea oferită de antropologia teologică, cea care reflectă asupra sensului omului prin prisma revelației și a credinței creștine, sau, mai concret, prin prisma misterului lui Cristos, care este calea cea mai directă către omul însuși.

Viziunea creștină asupra omului face referință la Cristos, nu ca la un simplu maestru de viață, ori ca la un înțelept care a contribuit la o oarecare dezlegare a enigmei omului, dar ca la revelarea însăși a misterului lui Dumnezeu și a omului. Credința noastră ne determină să se întrevedem în Cristos manifestarea, nu numai a adevăratului chip al lui Dumnezeu, ci și pe aceea a adevăratului chip al omului. În Cuvântul care s-a făcut „trup” (om), Dumnezeu se revelează în modul cel mai sublim ca „Dumnezeu cu noi” și „Dumnezeu pentru noi”, în timp ce omul, în umanitatea sa asumată de Cuvânt, descoperă vocația sa de „ascultător al Cuvântului”, de creatură chemată la comuniunea de viață cu Dumnezeu.

Evanghelia lui Ioan ni-l prezintă pe Isus Cristos: calea, adevărul, viața și lumina oamenilor (In 14,6). Deoarece în Cristos dobândim apropierea și întâlnirea maximă dintre Dumnezeu și om (umanitatea sa este semn și instrument, deci „sacrament” al Cuvântului), o perspectivă autentică asupra misterului omului trebuie să privilegieze nevoia de sens și de mântuire care reiese din experiența umană în situațiile concrete ale omului la care se referă.

Această corelare între experiența umană și cuvântul lui Dumnezeu este mărturisită de întreaga revelație. Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna cuvântul adresat omului pentru om. Comunică planul lui Dumnezeu asupra omului. Este, așadar, o propunere de sens pentru viața omului.

Pentru credința creștină, care consideră omul ca rod al Cuvântului creator (cf. Gen 1,26), fiecare aprofundare autentică asupra realității omului, oricare ar fi știința care abordează problematica aceasta, contribuie la descoperirea planului divin asupra omului.

Ne oprim, în cele ce urmează, pentru a prezenta caracteristicile viziunii antropologiei biblice. Acestea pot fi sintetizate în următoarele trei aspecte care, în același timp, subliniază adevărul despre om, dar și limitele discursului biblic asupra omului:

a) pre-științifică: Biblia nu prezintă o descriere explicită și sistematică a omului. Nu vom găsi în Scriptură definiții filosofice asupra omului, precum cea aristotelică, conform căreia omul este animal rațional, sau cea platonică, conform căreia omul este spirit încarnat. Revelația biblică evidențiază viziunea omului în relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu universul.

b) religioasă: Autorul sacru nu este interesat în mod direct de analizarea omului în el însuși, în elementele sale constitutive și să-i definească esența, așa cum se verifică în perspectiva greacă, care vede în om microcosmosul care unește două lumi, cea spirituală și cea materială. Ceea ce interesează pe autorul biblic este relația dintre om și Dumnezeu, și de care depind relațiile omului cu semenii și cu lumea înconjurătoare. La aceste relații se vor referi, după cum vom vedea, termeni precum trup, suflet, spirit, inimă și noțiunea de chip a lui Dumnezeu.

Spre deosebire de omul grec, care se auto-percepe ca „microcosmos”, ca oglindă conștientă a lumii imanente, și care deci se pune în față lumii într-o atitudine contemplativă, omul biblic concepe ordinea cosmică, nu ca pe un principiu imanent, ci ca pe un rod al acelui „dabar”, al cuvântului (voinței, planului) lui Dumnezeu, și se concepe pe sine însuși drept colaborator al Creatorului. Atitudinea omului biblic față de lume nu este, deci, cea a contemplativului grec, ci este atitudinea activă a cooperatorului în realizarea proiectului istoric a lui Dumnezeu. În loc să se închidă în cosmos, omul, înțeles astfel, se deschide istoriei, o istorie în care autorul principal este Dumnezeu, dar care implică în mod profund pe om ca partener al alianței și depozitar al promisiunii.

c) soteriologică. Viața omului, nu este o alternanță de evenimente fără orientare și fără semnificație. Este o istorie a mântuirii. Întreaga succesiune de evenimente din viața omului este caracterizată de relația cu Dumnezeu. De această relație depinde mântuirea sau pierderea omului.

Concludem, așadar, subliniind că adoptarea perspectivei antropologie creștine ne conduce la considerarea lui Isus Cristos, nu numai ca definitiva revelare a lui Dumnezeu, dar și ca suprema revelare a omului: „În Cristos Dumnezeu l-a revelat omului pe om” . În acest sens Conciliul Vatican II, nu face decât să dezvolte o tematică subliniată deja cu mare claritate de către Sf. Paul în binecunoscuta tipologie Adam-Cristos din Rom 5,12-21 și 1Cor 15,45-49, și în prezentarea lui Cristos ca și „chipul” perfect a lui Dumnezeu care realizează și repară chipul neîmplinit și decăzut a lui Adam (2Cor 4), acel chip după care și în vederea căruia fiecare realitate a fost creată (1Cor 8,6).

1.1.2 Omul și viața umană în planul lui Dumnezeu

Pentru a respecta viața, este necesar mai întâi să cunoaștem voința Autorului ei: Dumnezeu! (cf., Gen 2,7). Această voință este exprimată în mod explicit în Sfânta Scriptură unde este prezentat planul divin asupra vieții omului. Cunoașterea acestui plan este datoria de fond a fiecărui om, în calitatea sa de creatură și de colaborator a lui Dumnezeu în perpetuarea vieții.

Imaginea lui Adam în Eden (cf. Gen 1), îl reprezintă pe om așa cum Dumnezeu l-a proiectat în planul său originar, adevărul omului, esența sa ideală. Viața sa este caracterizată de tripla armonie: cu Dumnezeu, în dialog de prietenie; cu partenerul uman (Eva), în deplină solidaritate; cu lumea, în lipsa agresivității, fără lupte, diviziuni, înstrăinări, în nuditate inocentă și lipsită de amenințare.

Dar Adam din Gen 2-3, îl reprezintă pe omul decăzut, omul istoric care experimentează chinul condiției înstrăinate: cu sfâșierile sale interioare, cu separarea sa de Dumnezeu, cu dificultatea sa de integrare în societate și în natură. Relatările creației ne prezintă, astfel, omul ideal și omul în condiția sa reală, încercând să dea o explicație teologică a diferenței dintre cele două profiluri.

Astăzi, când ne referim la mesajul divin asupra omului și asupra vieții umane, înțelegem în primul rând ceea ce cuprinde și exprimă planul originar a lui Dumnezeu, adică omul care este gândit și voit de Dumnezeu. După cum am evidențiat deja, acest plan ne-a fost revelat în Cristos, „noul Adam”, „întâiul născut între mulți frați” (Rom 8,9); am fost chiar „creați în Isus Cristos” (Ef 2,10). De aceea, existența lui Cristos este tipul existenței umane, a cărei adevărată semnificație profundă o dezvăluie. Ceea ce se realizează în Cristos este ceea ce vrea să realizeze Dumnezeu în fiecare om.

Viața omului pe pământ este în special faza de realizare progresivă a planului veșnic a lui Dumnezeu, în esență, un plan de divinizare a omului până la înserarea sa, ca fiu în Fiul, în plinătatea comuniunii de viață cu Dumnezeu. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,26), trebuie să ajungă să fie în acea formă în care este Cristos, chipul Dumnezeului nevăzut (Col 1,15), predestinat cum este să fie asemenea chipul Fiului (Rom 8,29).

A înainta, sau mai bine zis, a crește în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, însuflețiți de Duhul Sfânt, până la deplina participare la viața trinitară, acesta este sensul real și profund al fiecărei vieți umane. Această chemare trebuie să se realizeze în situațiile și evenimentele concrete din care se țese istoria personală a fiecăruia.

Folosind categoriile filosofice, omul este privit ca persoană, adică subiect capabil de alegeri conștiente și libere, capabil și nevoiaș de relații cu alte persoane care, în planul lui Dumnezeu, toate trebuie să se reunească în relație de comuniune și iubire în Cristos cu Dumnezeu, comuniune care să devină participare efectivă la relațiile interpersonale ale celor Trei Persoane divine, deci la viața intimă a lui Dumnezeu.

În planul lui Dumnezeu viața umană individuală dobândește astfel forma unui dialog între fiecare om și Dumnezeu; în orice moment omul alege între „da” și „nu” față de planul lui Dumnezeu. Urmând exemplul lui Cristos care a răspuns cu un veșnic „da” la voința Tatălui, răspunsul omului trebuie să fie un continuu „da” filial în iubire, în participare și comuniune cu acel veșnic „da” a lui Cristos.

1.1.3 Valoarea, sacralitatea și inviolabilitatea vieții umane

Pentru a putea trata despre problemele morale privind viața umană, trebuie să plecăm de la realitatea însăși, viața, care este obiectul acestora, încercând să o definim și să-i evidențiem caracteristicile principale.

Experiența universală și reflexia rațională ne descoperă viața ca fiind un bun și o valoare. Revelația creștină prezintă viața umană ca un mare dar care vine de la Dumnezeu (cf. Gen 2,7). Viața este în același timp un dar și o responsabilitate; primită ca „talant” (cf. Mt 25,14-30), ea trebuie să fie valorizată în vederea împlinirii depline a omului, chemat la comuniunea de viață veșnică cu Dumnezeu.

Referindu-ne la viața umană, trebuie să avem în considerație cele trei nivele constitutive ale omului: cel biologic, cel psihic și cel spiritual. Omul este o „totalitate unificată”, adică suflet care se exprimă în trup și trup însuflețit de un spirit nemuritor. Viața biologică, care însuflețește corpul uman, este parte constitutivă a ființei umane, constituind o parte fundamentală a persoanei, deoarece este punctul de plecare pentru subzistența și dezvoltarea tuturor celorlalte valori și aspecte ale sale. Pe de altă parte, viața umană nu se reduce numai la viața biologică: omul, întrucât este „spirit întrupat”, posedă o viață psihică și spirituală. Mai mult, omul este chemat să trăiască o relație transcendentă cu Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea, în Enciclica sa privitoare la valoarea și inviolabilitatea vieții umane, scria:

„Omul este chemat la o împlinire a vieții care trece dincolo de dimensiunile existenței sale pământești, deoarece constă în participarea la însăși viața lui Dumnezeu. Înălțimea acestei vocații supranaturale revelează măreția și prețiozitatea vieții umane, chiar și în faza sa terestră. În același timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământești a omului. Într-adevăr, ea nu este o realitate «ultimă», ci «penultimă»; așadar este o realitate sacră care este încredințată omului ca să o păzească cu simț de responsabilitate și să o conducă la perfecțiune în iubire și în dăruirea de sine lui Dumnezeu și fraților”.

Afirmarea sacralității vieții nu poate rămâne fără ecou. Faptul că viața este sacră implică totdeauna un respect deosebit față de ea, întrucât autorul și stăpânul ei este Dumnezeu, omul fiind doar uzufructuar al vieții. Valoarea oricărei ființe umane nu depinde de ceea ce, în limbaj hedonist sau utilitarist, se numește calitate a vieții. Nu există viață lipsită de calitate.

Congregația pentru Doctrina Credinței, în instrucțiunea despre respectul față de viața umană care se naște și despre demnitatea procreației, redă următoarea învățătură:

„Viața umană este sacră pentru că încă de la începutul său «cere acțiunea creatoare a lui Dumnezeu» și rămâne pentru totdeauna într-o relație specială cu Creatorul, scopul său unic. Numai Dumnezeu este stăpânul vieții de la începutul și până la sfârșitul ei: în nici o împrejurare, nimeni nu-și poate revendica dreptul să nimicească direct o ființă umană nevinovată” .

Datorită progresului științelor biologice și medicale, omul dispune de noi metode și mijloace care-i pot îngădui să intervină asupra vieții, controlând-o. Biserica, atentă la problemele omului, a intervenit totdeauna pentru a promova darul vieții. Remarcabil în acest sens este îndemnul insistent al Papei Ioan Paul al II-lea: „Respectă, apără, iubește și servește viața, fiecare viață! Numai pe această cale vei găsi dreptate, progres, libertate adevărată, pace și fericire”.

Concludem prin a întări că, în ceea ce privește caracterul absolut inviolabil al fiecărei vieți umane, nu există nici un factor sau condiție a vreunei ființe umane care să poată legitima pretinse limite caracterului inviolabil al vieții sale: nici gradul de dezvoltare inițială, nici malformațiile sau defectele oricât de grave ar fi, nici chiar bolile incurabile sau dureroase. Și, de asemenea, nu există avantaj, oricât de mare ar fi el, care să poată să fie obținut de pe urma morții unei persoane, care să justifice provocarea ei: nici progresul medicinei sau al altor științe, nici bunăstarea familiei, și nici altele.

1.2 Persoana umană

Reflexia asupra persoanei umane ce a traversat întreaga istorie a filozofiei, se impune recent într-o manieră nouă, odată cu nașterea și dezvoltarea bioeticii. „Cine este persoana?”, „Ce constituie persoana?”, „Când o ființă umană devine subiectul drepturilor?”, reprezintă întrebări la care bioetica își propune să dea un răspuns adecvat, în conformitate cu noile orientări și provocări ale cercetării și ale experimentării ce privesc ființa umană.

Valorile care sunt puse în joc în acest orizont problematic sunt, pe de o parte, demnitatea persoanei, iar pe de altă parte avem autonomia științei. Atenția noastră se va îndrepta asupra analizării sferei în care intră persoana umană, urmărind sublinierea măreției acesteia din care decurge și demnitatea ei.

În expunerea noastră asupra persoanei umane vom începe cu definirea sistematică a persoanei, pentru a trece apoi la analizarea elementelor sale constitutive și prezentarea caracteristicilor sale, iar în final vom ilustra unele implicații legate de conceptul de persoană.

1.2.1 Etimologia și dezvoltarea conceptului de «persoană»

Etimologic termenul «persoană», vine de la cuvântul latin persona, care inițial semnifica «masca» pe care actorul o punea pe față. De la sensul de «mască» termenul persona a trecut la înțelesul de «rol», pe care actorul îl interpreta în piesa de teatru; a început apoi să semnifice «personajul» unei opere teatrale sau literare, iar mai apoi a indicat «caracterul» acelui personaj care-l distingea de altele. Filozofia stoică va adopta termenul persona pentru a indica «omul» care, pentru o valoare a destinului, va trebui să îndeplinească un rol în lume.

În dreptul roman termenul persona, contrapus celui de res, servea pentru a indica faptul că numai omul este subiectul drepturilor, în timp ce lucrurile nu sunt.

Teologul creștin, Tertulian, folosește termenul persona pentru a indica distincția și concretețea celor Trei Persoane sau Ipostaze divine – Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt – în unica substanță divină. Pentru Tertulian termenul substantia indică ceea ce în Dumnezeu este comun și unic, în timp ce termenul persona indică ceea ce în Dumnezeu este distinct și multiplu.

De la câmpul teologic, termenul «persoană» a trecut în planul metafizic, servind pentru a defini «ființa umană». Astfel, pentru Sf. Ioan Damaschinul „persoana este ceea ce, exprimând ea însăși prin intermediul operelor raționale proprii, prezintă despre sine o manifestare care o distinge de ceilalți care aparțin aceleiași naturi”. Înaintea sa, Boetius definea persoana ca: rationalis naturae individua substantia. Această definiție, care scoate în relief atât substanța persoanei cât și autonomia și raționalitatea sa, prin care ea este capabilă de a se înălța până la cunoașterea de sine și la libera determinare de sine, este reluată în mod substanțial de Sf. Toma, care întărește faptul că: „omne individuum rationalibus naturae dicitur persona”. Mai departe Sf. Toma interpretează expresia lui Boetius individua substantia ca „ființa care subzistă pentru ea însăși în natura intelectuală”. Prin această expresie el a dorit să exprime că persoana este o subzistență spirituală, o ființă spirituală încarnată într-un corp, care există în ea însăși și pentru ea însăși, și, deoarece este în sine (ens in se), este auto-conștientă, și întrucât este pentru sine (ens per se), este scop sieși. De aceea, „persoana semnifică ceea ce este cel mai perfect în toată natura”, și ca atare comportă o demnitate.

Din cele prezentate până aici putem înțelege că termenul «persoană», reflectă o realitate complexă care se distinge în mod evident de celelalte făpturi și de lucrurile materiale.

1.2.2 Caracteristicile persoanei umane

Folosindu-ne de terminologia și de lumina gândirii scolastice reflectată în definițiile acesteia, descoperim și evidențiem următoarele caracteristici ale persoanei:

Subtanțialitatea (subzistența, ens in se), în virtutea căreia persoana este un subiect independent și necondiționat de un altul. Acest fapt îi acordă persoanei o valoare proprie, subiectivă: eu sunt. Tocmai capacitatea de a spune eu dă persoanei posibilitatea de a intra în relație cu altul, de a recunoaște în altul un tu. În alți termeni putem exprima că interioritatea persoanei intră în raport cu exterioritatea, deci cu persoanele și lucrurile exterioare ei, păstrând propria autonomie și propria identitate.

A fi subiect personal este condiția reală a prezenței unor anumite capacități, al exercitării anumitor operații și al manifestării exterioare a unor comportamente precise. Din moment ce persoana este un subiect (își aparține sieși), se poate explica unitatea în spațiu și continuitatea în timp a propriei identități: este vorba întotdeauna de același individ, de la concepere până în momentul morții, în ciuda tuturor schimbărilor posibile.

Individualitatea este atributul prin care persoana este o noutate, o realitate absolut inedită, care nu are echivalent în nici o altă persoană și nici nu poate fi substituită de alta. Fiecare persoană este un novum și un unicum. Individualitatea este dată de faptul că în om spiritul, care prin natura sa este imaterial, informează o materie, care este întotdeauna particulară, întrucât este parte a universului material. De aceea, fiecare persoană este individuală și trebuie să fie recunoscută și respectată ca atare, în individualitatea sa.

Raționalitatea este capacitatea în virtutea căreia persoana umană poate cunoaște ceea ce este în afara ei și, în același timp, să se îndrepte spre sine și asupra propriului act de cunoaștere, și astfel să se cunoască pe sine, având deci conștiința de sine. Prin aceasta persoana umană se diferențiază în mod radical de animale care, prin natura lor, sunt lipsite de auto-conștiință. Raționalitatea indică nu numai faptul de a gândi, ci toate capacitățile superioare ale persoanei (inteligență, sentimente, moralitate, etc.).

Nu este deci neapărat necesar ca raționalitatea să fie prezentă la nivel extern, ci este suficient să fie prezentă ca și capacitate esențială, astfel, individul uman este persoană chiar și când doarme, când are un grav handicap mintal sau când este în faza embrională și, deci, nu poate fi vorba de manifestarea externă a acelor capacități intelectuale prezente într-un adult. Este adevărat că persoana ni se prezintă în general prin intermediul manifestării raționalității, însă nu se poate considera drept adevărat că, acolo unde nu sunt observate manifestările persoanei, nu există o persoană. Un individ nu este persoană pentru că se manifestă ca atare, ci din contra, se manifestă astfel tocmai pentru că este persoană; agere seqvitur esse. Faptul de a fi persoană face parte din ordinea ontologică, astfel că persoana ori este ori nu este: posedarea statutului de persoană nu se dobândește și nici nu se diminuează în mod treptat, ci este un eveniment instantaneu și o condiție radicală. Nu putem să fim mai mult sau mai puțin persoane, ori suntem persoane, ori nu suntem deloc persoane. Caracteristicile esențiale ale persoanei nu au caracter accidental, ci sunt prezente încă din momentul în care s-a format substanța și se pierd odată cu descompunerea acesteia.

Finalitatea (scopul, ens per se), datorită căreia persoana este mai presus de toate lucrurile din ordinea cosmică, socială și politică. Sf. Toma observa că numai natura intelectivă (persoana) este dorită pentru ea însăși în univers, în timp ce toate celelalte lucruri îi sunt subordonate. Creaturile lipsite de raționalitate nu au propriul scop în sine, ci își au finalitatea în creaturile raționale, care la rândul lor își află adevăratul lor scop în Dumnezeu, pe care cunoscându-l și iubindu-l pot ajunge la deplina împlinire de sine.

Libertatea și responsabilitatea, realitatea subzistenței și a finalității omului, fac ca persoana umană să fie stăpână sieși, capabilă să își hotărască liber și autonom scopurile proprii, să domine lumea fenomenelor în care se află și să o transforme după voința sa, fiind transcendentă. În același timp, întrucât dispune de raționalitate care o face să cunoască și să vrea binele, persoana umană are o libertate nu absolută, ci responsabilă, îndreptată spre căutarea și împlinirea binelui pentru sine și pentru alții. Deci libertatea de care se bucură persoana umană nu este dincolo de limitele binelui și a răului ci este conținută de limitele raționalității, și deci a binelui.

Adevărul acestor considerații de ordin rațional și filosofic își află confirmarea în afirmațiile revelației creștine asupra demnității omului, atât în relatările Vechiului și Noului Testament cât și în învățătura ulterioară a Bisericii și a Magisteriului actual al acesteia.

1.2.3 Elementele constitutive ale persoanei umane

Înțelegerea omului ca persoană înseamnă a-l considera în integralitatea sa, deci în totalitatea și unitatea sa de trup și suflet. O viziune personalistă integrală asupra persoanei umane se opune astfel oricărei forme de reducționism, precum și oricărei forme de dualism.

Într-un discurs de-al său, Papa Ioan Paul al II-lea, afirma: „Fiecare persoană umană, în însușirea sa absolut unică, nu este constituită doar din spirit, ci este și din trup, astfel că în trup și prin intermediul trupului este atinsă însăși persoana umană în realitatea sa concretă”. Spiritul în om devine suflet, deci spirit care informează materia; materia, la rândul său, devine trup, așadar materie informată de spirit. Binomul suflet-trup nu definește contrapunerea a două realități complete și distincte, ci reciproca întrepătrundere a uneia într-alta în compoziția unicei realități: omul.

Iar dacă persoana este unitate de trup și suflet, ne întrebăm: cum se formează corpul și de unde provine sufletul? Originea corpului uman este, fără îndoială, bine documentată în cadrul științei. El este prezent deja în zigot, imediat după ce are loc fuziunea dintre spermatozoid și ovul. Această celulă, pe care biologul o prezintă ca pe o nouă ființă umană ce își începe ciclul vital, este începutul unui nou și original corp uman.

Corpul este de mare importanță, căci prin el noi ne facem simțită prezența în mijlocul lumii în care trăim. Trebuie să facem o precizare foarte importantă: noi nu avem un corp, ci suntem corpuri. A avea un corp implică ideea unei posesii, ca și cum ar fi un bun printre multe altele. În realitate acest corp uman nu este pur și simplu o materie organică, ci în aceasta este prezent și spiritual uman. Noi suntem un trup spiritualizat și un spirit întrupat. Nici unul dintre aceste două elemente esențiale nu poate să existe ca persoană umană atunci când este separat de celălalt. Faptul că omul este o ființă materială apare astfel evident.

Ne întrebăm acum care este originea sufletului și de la cine provine acesta? La această întrebare știința nu poate da un răspuns bazat pe demonstrație, deoarece sufletul este o realitate ultrasensibilă. Astfel, filosofia trebuie să fie cea care ne poate ajuta să găsim un răspuns.

În ambientul filosofic au fost elaborate câteva răspunsuri la problema originii sufletului. Primul este oferit de către teoria emanaționismului panteist, conform căruia sufletul uman este o emanare a divinității, o părticică desprinsă din ea, sau chiar o manifestare activă a divinității însăși. Aceasta explicație, în cadrul reflexiei creștine este de neconceput deoarece Dumnezeu este simplu, imutabil și infinit. Ar înceta să mai fi astfel dacă ar avea părți care ar putea să se separe și să se transforme în sufletul uman.

Al doilea răspuns vine din partea acelei ideologii care susține că sufletului uman este generat, adică, sufletul este transmis odată cu trupul și este generat de la sufletul părinților. Însă, luând în considerație faptul că sufletul uman este deschis către absolut și deci, intrinsec independent de materie, nu poate fi așadar transmis prin corp. De asemenea, sufletul uman nu poate fi transmis nici de sufletul părinților, deoarece aceasta ar presupune ca sufletul părinților să comunice o parte din el, ori aceasta e absurd, întru-cât sufletul este indivizibil.

Constatăm că aceste două tentative de răspuns nu corespund realității. Sufletul nu poate proveni de la materie, căci sufletul nu poate fi rodul potențialității materiei, și nu poate să aibă origine nici măcar de la sufletul părinților, pentru că, fiind simplu, nu poate fi imaginat ca o părticică ce se desprinde din sufletul părinților.

Astfel, nu mai rămâne decât o singură posibilitate: acceptarea faptului creării directe a sufletului uman de către Dumnezeu. Acest fapt nu poate fi demonstrat științific, dar reprezintă o consecință logică a naturii sufletului uman. Sufletul uman este creat direct de Dumnezeu deoarece, sufletul, fiind în mod intrinsec independent de materie și simplu, nu poate fi decât produsul creației, deci din nimic, iar aceasta nu poate fi decât opera lui Dumnezeu.

Ordinea naturală a universului implică faptul ca pentru fiecare individ uman crearea sufletului din partea lui Dumnezeu să fie o creație imediată. De aceea fiecare om este o ființă individuală, nerepetibilă, subiectul drepturilor și îndatoririlor, cu o demnitate inviolabilă. Tocmai în acest fapt, de a fi o ființă spirituală, creată direct de Dumnezeu, omul își găsește în ultimă instanță valoarea sa absolută și demnitatea sa.

Experiența subiectivității spirituale și experiența existenței corporale formează o unică și aceiași experiență: „Eu sunt persoană încă de la începutul existenței mele cele mai elementare iar experiența mea încarnată este un factor existențial în modul de a fi persoană”.

1.2.4 Demnitatea persoanei umane

Expresia demnitate umană a devenit astăzi atât comună încât se întâlnește fie în limbajul specializat, cât și în cel comun, cotidian. Fiecare om, de orice condiție ar fi, are o demnitate umană care trebuie să-i fie recunoscută și respectată. Acest principiu constituie orizontul etic cel mai înalt și cel mai valid la care a ajuns cunoașterea modernă, astfel încât este recunoscut în mod universal ca fundamentul din care izvorăsc și pe care se bazează toate drepturile umane. Astfel, Declarația universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, deja în preambul afirma că: Recunoașterea demnității inerente a tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor, egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, a dreptății și a păcii în lume.

Acest principiu este reluat în multe Convenții internaționale și în Constituțiile Statelor democratice. Astfel, în primul articol din Constituția țării noastre se afirmă: „România este Stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

Doctrina socială a Bisericii pune la fundamentul său persoana umană, mai exact, demnitatea omului: acesta, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), mântuit de sângele lui Cristos și destinat să trăiască în veșnicie și să participe la fericirea sa, și deoarece este dotat cu suflet spiritual, deci inteligent, conștient, liber și responsabil, trebuie să fie mereu și să rămână scop al întregii realități create și nu poate fi niciodată redus la mijloc sau instrument pentru a ajunge la alte scopuri. Demnitatea persoanei umane este deci cauza tuturor drepturilor și îndatoririlor omului.

Această învățătură a fost reluată de Conciliu al II-lea din Vatican care sublinia că începe să crească conștiința unicei demnități a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor, și ale cărei drepturi și îndatorii sunt universale și inalienabile. Același Conciliu condamnă tot ceea ce se împotrivește vieții, integrității și demnității omului:

„Omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, și chiar sinuciderea voluntară; tot ceea ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică., încercările de a constrânge însuși sufletul; tot ceea ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomenești de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei și tineri; de asemenea, condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit și nu persoane libere și responsabile; toate acestea și altele de acest fel sunt o rușine. Ele otrăvesc civilizația umană și pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; ele constituie o gravă jicnire adusă onoarei Creatorului”.

Persoana umană merită un respect absolut deoarece este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși. Astfel, unica demnitate a omului nu se fondează pe omul însuși, ci pe acea relație care-l susține: relația de comuniune inițiată de cuvântul creator a lui Dumnezeu.

Demnitatea și valoarea absolută a omului își au originea în faptul că Dumnezeu constituie persoana, care este chemată la un dialog continuu cu Creatorul. Esența persoanei constă deci, în raportul cu Dumnezeu. De aceea, demnitatea și valoarea persoanei rămâne în însăși existența persoanei, întru-cât participă la Valoarea Absolută: Dumnezeu, a cărui chip și asemănare este.

Valoarea și demnitatea persoanei sunt voite de Dumnezeu, deoarece printr-un act liber El l-a creat pe om astfel. De aceea omului îi revine angajamentul de a păstra și a împlini voința Creatorului. În acest sens, persoana umană are dreptul de a-i fi respectate toate elementele constitutive care-i garantează realizarea sa. A respecta demnitatea persoanei umane înseamnă, așadar, a respecta această unitate a omului, corpore et anima, după cum afirma Conciliul al II-lea din Vatican.

Drepturile naturale fundamentale ale persoanei sunt afirmarea persoanei și garanția împlinirii acesteia: dreptul la viață, la propria identitate corporală, psihică și spirituală, dreptul la exprimarea gândirii proprii, dreptul la proprietatea privată, la căsătorie, la familie.

1.2.5 Fundamentul demnității persoanei umane în bioetică

Principiul demnității persoanei umane a fost reluat de Consiliul Europei în «Convenția despre protecția drepturilor umane și a demnității ființei umane cu privire la aplicațiile biologiei și ale medicinii», semnată la Oviedo pe 4 aprilie 1997. În primul articol, această Convenție definește ca finalitate proprie protecția demnității și a identității tuturor ființelor umane și garantează fiecărui individ, fără discriminare, respectul integrității, a drepturilor și a libertăților fundamentale în confruntarea cu biologia și medicina. Mai mult, Convenția impune ca binele ființei umane să fie considerat prevalent în mod exclusiv față de orice interes al societății și al științei.

Tutelarea demnității umane comportă ca fiind drept contrare acestei demnități acțiunile menite să reducă sau să subordoneze această valoare urmăririi altor bunuri. Convenției, mai sus amintite, i s-a adăugat un Protocol adițional cu privire la interzicerea clonării: aceasta nu trebuie practicată întrucât „crearea ființelor identice genetic” reprezintă o instrumentalizare a ființei umane „contrară demnității umane și constituie un uz impropriu al biologiei și al medicinei”. Aceste principii sunt reafirmate și cu privire la aplicațiile biotehnologice, care nu pot niciodată fi utilizate pentru a leza demnitatea umană.

Trebuie amintit, de asemenea, că în Declarația universală asupra genomului uman și a drepturilor omului, adoptată de UNESCO în 1997 și apoi de Adunarea generală ONU, termenul demnitate umană are un loc central.

Ne întrebăm în ce consistă și pe ce se fondează demnitatea persoanei umane? Cuvântul demnitate (lat. dignitas) înseamnă excelență, noblețe, valoare; așadar demn este ceea ce are valoare, și pentru aceasta merită respect. Demnitatea persoanei umane presupune deci că aceasta, pentru excelența, noblețea și valoarea sa merită să fie respectată.

Adesea se afirmă că omul este persoană numai atunci când este capabil să manifeste anumite proprietăți sau calități: libertate, capacitatea de a stabili o viață de relație, conștiința de sine. Ori, dacă reducem persoana numai la funcțiile pe care este capabilă să le ducă la îndeplinire, acest fapt determină minimalizarea valorii sale intrinsece și poate să dea curs unei discriminări periculoase între cine posedă și cine nu posedă aceste atribute. Persoana coincide cu ființa umană: unitate corporală și spirituală. Din acest motiv toți oamenii au aceiași demnitate, chiar dacă, poate, încă nu sunt capabili, sau nu vor fi niciodată capabili, să manifeste anumite facultăți.

Motivul fundamental a valorii și a demnității subzistă în faptul că persoana umană se bucură de o interioritate care o constituie ca subiect, și-o deschide către Absolut. acest fapt atrage după sine apărarea inviolabilității și a drepturilor fundamentale. Valoare persoanei, demnitatea sa, precum și dreptul de a fi apărată de manipulări se fondează pe adevărul existenței spiritului în om, căci omul nu este numai materie, ci și spirit sau, mai exact, este un spirit întrupat.

Putem să încheiem subliniind diferența dintre persoană și personalitate. Prin termenul „persoană” noi indicăm ceea ce este specific omului, ceea ce îl diferențiază de celelalte ființe, ceea ce îi fundamentează demnitatea și drepturile și există într-un individ concret; termenul “personalitate”, exprimă manifestarea progresivă a caracteristicilor persoanei. Aceste caracteristici îi permit să se dezvolte pe baza factorilor sociali, psihologici, morali, etc.

În fiecare persoană, indiferent de vârstă, rasă, sex, sănătate sau cultură, vibrează dinamismul interpersonal care tinde să devină o relație deschisă spre Dumnezeu. Garantarea fiecărei persoane a condițiilor necesare pentru atingerea acestei comuniuni, reprezintă în ultimă instanță, adevărata afirmare și respectare a demnității și a drepturilor persoanei umane, în conformitatea cu planul originar a lui Dumnezeu asupra fiecărui om.

În concluzie, putem afirma că în măsura în care reflexia asupra omului va fi mai integrală și mai elevată, în aceiași măsură persoana va deveni idealul de referință pentru teoria și practica etică.

CAPITOLUL II

PERSPECTIVA DARULUI

Premisă

Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul» (cf. Gen l,26-27).

Isus le-a răspuns: „N-ați citit cum Creatorul i-a creat la început bărbat și femeie? Și a zis: «Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa, iar amândoi vor fi un singur trup» așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (cf. Mt 19, 4-6).

Creând bărbatul și femeia după chipul și asemănarea sa, Dumnezeu a încununat astfel opera sa creatoare, chemându-i să fie părtași în chip special la iubirea și puterea de Creator și Tată, prin intermediul cooperării libere și responsabile a bărbatului și a femeii la transmiterea darului vieții umane.

2.1 Viața umană sub aspectul darului

Din textele prezentate mai sus atenția noastră se îndreaptă spre doi termeni: «viață» și «familie», termeni care constituie și nucleul în jurul căruia va fi structurat materialul acestui capitol.

Viața este darul lui Dumnezeu prin care omul se împărtășește cu calități divine, se bucură de inteligență și voință liberă și este învrednicit cu nota libertății.

Viața nu i-a fost dăruită omului numai pentru sine, ci i-a fost încredințată să o transmită altora printr-un plan dumnezeiesc până la sfârșitul veacurilor, până ce toate se vor desăvârși în Cristos.

Dumnezeu le încredințează oamenilor acest mare dar, dar nu oricum, ci prin familie, prin bărbat și femeie, pe care i-a creat după chipul Său.

Familia este comuniunea de persoane înzestrate cu facultăți și calități complementare și diferențiate din punct de vedere al sexelor, pentru a putea realiza celula de bază și fundamentul întregii vieți și a o transmite astfel generațiilor viitoare.

Darul sexualității umane, prin care bărbatul și femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele specifice și exclusive soților, nu este un factor pur biologic, ci este nucleul însuși al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman numai atunci când face parte din iubirea cu care bărbatul se dăruiește femeii cu toată ființa sa și invers, până la moarte.

Unicul loc care face posibilă o astfel de dăruire este căsătoria sau contractul de dragoste conjugală, în care bărbatul și femeia se unesc într-o comunitate intimă de viață și de dragoste voită de însuși Dumnezeu și care numai în această lumină își află adevărata semnificație.

2.1.1 Semnificația antropologică a noțiunii de «dar»

Luând ca punct de plecare învățătura magisteriului Bisericii, vom trata despre viața umană din perspectiva darului, pornind le la o definiție a persoanei umane care să exprime adevăratul ei sens. Astfel, definiția antropologică oferită de Conciliul Vatican II poate apărea foarte completă și semnificativă în acest sens: „Omul este pe pământ singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși și care nu se poate găsi pe deplin pe sine decât numai în dăruirea dezinteresată de sine”.

Din această definiție reiese că persoana umană este un eu deschis la un tu; este raționalitate și relaționare.

Identitatea relațională a persoanei a fost reformulată și repropusă de Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Mulieris dignitatem, unde subliniază că relaționarea persoanei umane se exprimă și se concretizează într-o dublă și inseparabilă realitate: comuniune – dăruire. Persoana este o ființă cu alții și, în același timp, pentru alții. Dăruirea de sine, conform concepției aceluiași papă, revelează o caracteristică specială a existenței persoanei, a esenței înseși a persoanei. Când Domnul Dumnezeu spune că „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), afirmă că, de unul singur, omul nu realizează pe deplin această existență. O realizează numai existând cu cineva, și într-un mod mai profund și mai complet, existând pentru cineva.

Vorbind despre persona umană în termenii relaționării, așadar, folosind termenii comuniune și dăruire, intenționăm să coborâm la însăși rădăcinile ființei persoanei pentru a-i surprinde esența, natura constitutivă a persoanei ca atare. În acest sens, comuniunea și dăruirea, înainte de a se situa și a se dezvolta la nivelul conștiinței, al sentimentelor și al voinței persoanei, se configurează ca un dat constitutiv, ca o „structură originară” a persoanei însăși. În alte cuvinte, omul se realizează ca persoană prin intermediul comuniunii și al dăruirii de sine; iar persoana se realizează în acest mod pentru că este constituită astfel: comuniunea și dăruirea sunt înscrise în însăși ființa sa, sunt trăsături caracteristice ale persoanei. Omul are conștiința naturii sale de a fi cu alții și de a fi pentru alții. Aceasta se verifică atunci când el percepe că viața proprie este ceva care-l transcende: viața apare ca un dar primit de la alții. Fiecare om știe că nu a fost el cel care și-a dat viața, că ea este fragilă, iar începutul și dezvoltarea ei depind de colaborarea responsabilă și de iubirea altor persoane din jur său.

Considerația antropologică asupra vieții umane ca dar se împlinește și ajunge la izvoarele sale atunci când reflectă însuși misterul lui Dumnezeu: astfel, în relaționarea sa, deci, în modul său de a fi cu alții și pentru alții, omul exprimă și trăiește realitatea sa originară de imagine a lui Dumnezeu Creator și a lui Dumnezeu Unul și Întreit. Omul se află în comuniune cu Dumnezeu, mai exact Dumnezeu, prin gestul său creator și mântuitor, este în comuniune cu omul. Această comuniune este semnul și rodul unei dăruiri, mărturia iubirii dăruitoare a lui Dumnezeu. Este o iubire dăruitoare care-l conduce pe Dumnezeu să facă din om un partener al acelui dialog de comuniune și de dăruire care constituie viața intimă a lui Dumnezeu Unul și Întreit, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Dăruindu-i-se omului, Dumnezeu, i se descoperă în același timp și-l invită să corespundă vocației sale profunde, de a fi asemănarea Sa. Așadar, tocmai această asemănare descoperă omului identitatea sa personală, după cum este subliniat și în textul Conciliului Vatican II care se referă la o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine și unirea dintre fiii lui Dumnezeu: Această asemănare arată clar că omul este pe pământ singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși și care nu se poate găsi pe deplin pe sine decât numai în dăruirea dezinteresată de sine.

În Audiența Generală din 2 ianuarie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că fiecare creatură poartă în sine semnul darului originar și fundamental, însă omul, creatura rațională, este dar într-un mod propriu și specific: el știe că este dar și este capabil să trăiască ca dar a lui Dumnezeu.

Întru-cât este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul nu poate să nu facă referință la Dumnezeu, modelul său. Acest model nu este doar cauza sa exemplară, ci și cauză eficientă și finală. Legea morală înscrisă în însăși ființa omului asumă astfel sensul său ultim, acela de a fi dar: dar, pentru că astfel este constituit omul în ființa sa, orânduit să se realizeze în Cel al cărui imagine vie este.

Darul exprimă în mod direct iubirea. Iubirea este totdeauna izvorul, motivația, forma plăsmuitoare și însuși sensul darului: „Dumnezeu însuși inspiră, susține și îndreaptă fiecare creatură către fericirea sa”.

În final, libertatea este capacitatea de a răspunde darului, iar răspunsul constă în a trăi ca dar, recunoscând că ființa proprie este dar și că acțiunea umană dobândește sens atunci când dorește, aderă și se complace în bine.

Persoana se realizează prin exercitarea libertății sale în adevăr. Nu putem înțelege libertatea ca facultatea de a face orice: libertatea semnifică dăruirea de sine. În plus, ea înseamnă: disciplină interioară a dăruirii. În noțiunea de dăruire nu figurează, așadar, numai inițiativa liberă a subiectului, dar și dimensiunea datoriei. Toate acestea se realizează în comuniunea persoanelor. Libertatea își află adevărata împlinire numai pe linia binelui. Este o facultate care privește binele: numai binele persoanei, dacă vrea să se realizeze conform adevărului.

2.1.2 Etos-ul darului în discursul bioeticii

Iubirea este adevărată când se creează binele persoanelor și al comunităților, și când acest bine este dăruit celorlalți. Un pericol care amenință iubirea și care constituie totodată și o amenințare pentru civilizația iubirii, după cum afirma Papa Ioan Paul al II-lea, este egoismul, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar și social. Un dar este evident pentru ceilalți: aceasta este dimensiunea cea mai importantă a civilizației iubirii. Ne aflăm în fața unei antiteze dintre individualism și personalism: individualismul presupune o folosire a libertății în care subiectul face ce vrea, refuzând dăruirea dezinteresată, rămâne egocentric și egoist; în schimb, personalismul se înscrie pe terenul etos-ului. Etos-ul personalismului este altruist: determină persoana să se dăruiască pe sine celorlalți și să-și găsească bucuria în dăruirea de sine. Este bucuria de care vorbește Cristos (cf. In 15,11; 16,20.22).

În mod sigur, etos-ul darului se situează în interiorul unei mediații teologice: cere și suscită o adevărată contemplare a planului lui Dumnezeu, ca izvor și garanție a ordinii, a armoniei și a frumuseții universului. Contemplarea acestui plan veșnic a lui Dumnezeu oferă lumină pentru a cerceta și pentru a descoperi sensul radical al libertății omului și al conștiinței morale. Însă, o astfel de contemplare nu-l înstrăinează pe om de lumea actuală reală, mai ales de discuțiile aprinse din câmpul moralei, privind nașterea, dezvoltarea și moartea omului, problematici tratate de bioetică. Dimpotrivă, această contemplare se lasă sfidată de istorie și de ineditele sale descoperiri tehnico-științifice, fără nici o teamă, având curajul să înfrunte dezbaterile actuale prin nesecatele sale rezerve de speranță.

Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea, ca răspuns la problema procreării artificiale, în Mesajul pascal din data de 19 aprilie 1987, adresat lumii întregi, spunea că: În Dumnezeu își are originea în mod individual viața ființei umane, pe care El însuși o modelează după imaginea sa când înmugurește în sânul matern. Să nu se stingă în omul contemporan contemplarea reverențială față de misterul iubirii care înfășoară intrarea în lume! Și, în continuare, evidenția că omul erei tehnologice se află în pericolul de a se reduce pe sine însuși la un obiect. De aceea, foarte stăruitor, Pontiful Roman, adresa către toți apelul de a respecta, încă din primul moment, demnitatea omului care-i este specifică și la care nu poate renunța. Rugămintea sa era ca omul să trăiască în sintonie cu planul divin, unica logică care i se potrivește, cea a darului de la persoană la persoană într-un context de iubire prin intermediul trupului în gestul pe care încă de la origini Dumnezeu l-a voit și l-a sigilat ca dar.

În acest sens, definiția omului-persoană, pe care constituția Gaudium et Spes ne-o prezintă, împreună cu afirmația că, omul nu poate să se regăsească pe deplin pe sine decât numai în dăruirea dezinteresată de sine, poate fi formulată în termenii: «dar care se face dar».

Acești termeni exprimă motivul originar și sublim al relaționării ca și capacitate esențială a persoanei umane. Omul se află permanent în comuniune cu el însuși (în unitatea sa psiho-somatică), cu alții (indivizi sau comunități), cu lumea creată și cu Dumnezeu; iar această comuniune primește valoare și forță prin dăruire de sine.

2.1.3 Sexualitatea, dimensiune și structură constitutivă a omului

Sexualitatea este elementul fundamental al propriei identități umane. Făcând abstracție de aspectul biologic și morfologic, este o componentă esențială a persoanei, un mod de a fi, de a se manifesta, de a comunica cu alții, de a simți, de a se exprima și de a trăi iubirea umană.

Faptul de a se naște bărbat sau femeie nu este nesemnificativ pentru ființa individului; nu este o circumstanță care privește doar anatomia organismului, fizionomia membrelor și a funcțiilor biologice. Sexualitatea este elementul fundamental al identității proprii ca individ al speciei umane, identitate care este determinată de cele trei componente: biologic, psihologic și spiritual. Din acest motiv sexualitatea impregnează modul de a fi al întregii persoane.

Sexualitatea este, astfel, o realitate care-l privește pe omul întreg, în profunditatea ființei sale, acolo unde se găsește eu-ul ca nucleu personal. De aceea, sexualitatea este o dimensiune constitutivă care emană din esența însăși a persoanei. De fapt, persoana este, prin însăși esența ei, o ființă inter-personală și în mod constitutiv relațională. Prin însăși constituția sa omul nu este izolat, ci posedă în natura sa, în faptul de a fi bărbat sau femeie, orientarea către celălalt tu. Acest fapt face ca omul să nu poată fi înțeles cu adevărat în întregimea sa, fără a ține cont de această deschidere structurală către un altul, care tocmai pentru că este diferit de el, îl definește în identitatea sa. Eu-ul se constituie numai în raport cu tu-ul, iar sexualitatea este realitatea care manifestă această comuniune a ceea ce numim noi.

Esența sexualității umane constă tocmai în această relație a unui eu către un tu, care-și găsește fundamentul său în constituția relațională a eu-lui personal. Nu există sexualitate închisă în ea însăși pentru că sexualitatea este totdeauna ceva diferit de ea însăși, am putea spune că ființa noastră individuală nu este întreagă, completă.

Sexualitatea caracterizează bărbatul și femeia pe plan fizic, dar și pe plan psihologic și spiritual, pecetluind fiecare expresie a lor. Ca dimensiune constitutivă a persoanei, sexualitatea este polivalentă tocmai pentru că face referință la nivelul fizic, psihic și spiritual al omului, și astfel devine eros, filía și agápe. În acest sens implică valori corporale, psihice intelectiv-volitive, spirituale și religioase. La nivel spiritual sexualitatea umană nu este doar energia finalizată către funcția biologică a generării copiilor, ci este aproape un principiu de plăsmuire al întregii existențe a omului; de fapt, ea modifică și personalizează însăși activitățile interne ale gândirii, voinței, perceperii valorilor și a circumstanțelor.

În final, sexualitatea umană trebuie înțeleasă ca un mod de a fi constitutiv al umanului; nu ca o exercitare temporală a anumitor funcțiuni, ci ca un mod permanent de a fi, care se configurează în mod necesar ca masculinitate sau ca feminitate.

2.1.4 Natura relațională a sexualității umane: iubirea și procrearea

După cum am aminti deja, sexualitatea depășește ceea ce este pur biologic, fizic, organic, genital, și se prezintă ca o relaționare cu o altă ființă umană. Sensul uman al bărbatului și al femeii este precizat de relația dintre persoane. În acest context al întâlnirii inter-personale se descoperă posibilitățile umane ale tuturor componentelor bărbatului și ale femeii: diferențe fiziologice, psihologice, etc. De asemenea, se descoperă că sexualitatea este o reciprocitate fecundă.

Fecunditatea nu este doar o predispoziție în structura biologică și fiziologică masculină și feminină, ci îmbrățișează o dimensiune interpersonală: instaurarea unui dialog nou cu o ființă nouă prin intermediul procreației. Unirea sexuală este un act care implică, în totalitate și reciprocitate, două persoane, și pune premisele pentru chemarea la existență a unei noi vieți umane. Este, deci, un act în care sunt implicate în mod intrinsec două dimensiuni: iubirea și procrearea.

Procrearea este, de aceea, o realitate mult mai profundă decât capacitatea biotehnologică de a face să răsară o viață în laborator. Procrearea înseamnă a da viața în dăruirea persoanelor: un dar ce depășește și transformă dimensiunea biologică.

În actul conjugal este persoana însăși care se dăruiește în iubire. Iubirea care se dăruiește este fecundă. Iubirea, așadar, implică un eu și un tu care, unindu-se dau viață unui noi. Din acest motiv iubirea are ca element constitutiv fecunditatea. Iubirea autentică nu este niciodată izolată, egoistă, limitată. Soții, unindu-se într-un singur trup, exprimă pe deplin o dăruire totală și originară. Prin actul conjugal soții confirmă darul reciproc de sine realizat în căsătorie și se deschid la o nouă viață printr-o iubire conjugală.

2.1.5 Caracteristicile fundamentale ale iubirii conjugale

Pentru a corespunde pe deplin adevărului său, iubirea conjugală trebuie înțeleasă și afirmată în toate caracteristicile sale specifice. Astfel, putem vorbi despre iubire conjugală numai atunci când aceasta este: heterosexuală, umană, totală, fidelă, exclusivă și deschisă la viață.

1. O iubire heterosexuală. Caracteristica cu care ni se prezintă în primul rând iubirea conjugală este că ea există doar între un bărbat și o femeie și nu poate exista între persoane de același sex. Înțelegerea clară a heterosexualității reprezintă cheia de intrare în misterul iubirii conjugale. Putem înțelege acest fapt făcând referință la adevărul revelației biblice.

Dumnezeu a creat omul. El (bărbatul) se simte singur și, în această solitudine, suferă. Dacă, după ce Domnul a creat fiecare lucru, a văzut că totul era făcut bine, văzându-l pe om în această condiție, spune: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Nu este bine: omul în această condiție de solitudine, nu a atins plinătatea ființei sale umane. De fapt, omul nu era singur: erau animalele și plantele. Dar ele nu erau persoane: erau ceva, dar nu cineva. Atunci Dumnezeu a creat femeia. În această comuniune reciprocă dintre bărbat și femeie, persoana umană atinge plinătatea sa. Și Adam fredonează prima cântare de iubire: „Aceasta este carne din carnea mea…”(cf. Gen 2,23). Iubirea heterosexuală, fiind o întâlnire dintre un bărbat și o femeie, este caracterizată de tendința de unirea perfectă și totală.

În afară de această caracteristică, Papa Paul al VI-lea, în Enciclica sa Humanae vitae, fundamentând răspunsul său la problema procreației responsabile pe analiza iubirii conjugale, o prezintă ca având alte patru note fundamentale. Astfel, iubirea conjugală este: o iubire pe deplin umană, o iubire totală, o iubire fidelă și exclusivă, o iubire fecundă.

2. O iubire pe deplin umană. Iubirea conjugală se poate numi umană în măsura în care reflectă structura persoanei umane care este, în același timp, „suflet care se exprimă în trup și trup însuflețit de un spirit nemuritor”. De aceea este o iubire sensibilă și totodată spirituală; pune împreună elementele pasionalității și cele ale voinței libere. Este o iubire bazată pe promisiune și hotărâre, pentru că depășește caracterul momentan al pasiunii și se plasează la nivelul infinitului și al veșniciei. Aici este punctul forte care diferențiază iubirea conjugală de simpla iubire erotică. Într-adevăr, iubirea conjugală, deși își are originea și se bazează pe iubirea erotică, o transcende: are toate particularitățile și calitățile iubirii erotice, dar acestea sunt depășite de forța întâlnirii inter-personale în promisiune și decizie. Constituția Gaudium et Spes, vorbește despre iubirea conjugală ca despre „un act eminamente uman, îndreptat de la persoană la persoană în virtutea unei afecțiuni purtate de voință”.

Actul de voință joacă un rol determinant în iubirea conjugală. Pe de o parte face ca elementele spontaneității instinctive să nu o ia înainte, iar pe de altă parte favorizează comunicarea interioară a persoanelor în vederea unității. Unitatea persoanelor nu este simplă apropiere a trupurilor, și cu atât mai puțin simpla descărcare a impulsiunilor instinctive, ci comunicare de voințe, voința liberă fiind locul unde se află propria personalitate. A voi același lucru este specific persoanelor care se iubesc. Iubirea conjugală este un „a-și voi binele”, adică unul voiește binele celuilalt întrucât este altul (și nu eu). Această iubire, care pune în valoare atât elementele psihosomatice, cât și cele personaliste, îngăduie soților să crească în bucuriile și durerile vieții cotidiene, astfel încât să devină „o singură inimă și un singur suflet” și să atingă împreună „perfecțiunea lor umană”.

3. O iubire totală. Iubirea conjugală are apoi caracteristica totalității și a plinătății, întrucât în experiența conjugală, persoana nu dăruiește doar o parte din sine, ci se dăruiește pe sine însăși în totalitate. Sexualitatea umană se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruiește femeii cu toată ființa sa și viceversa, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul și rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar și în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană își rezervă ceva, sau își reține o posibilitate de a se decide altfel în viitor, deja prin acest fapt dăruirea n-ar mai fi totală. Iubirea totală înseamnă că este finalizată să se exprime nu numai la nivel de dorință sau de posedare, ci și la nivel oblativ, de dăruire. Ea este o iubire care tinde nu numai să primească, ci și să îmbogățească pe celălalt cu dăruirea de sine. Cine iubește cu adevărat pe cel cu care s-a căsătorit, nu-l iubește numai pentru ceea ce primește de la el, ci pentru el însuși. Acest fel de iubire este specific persoanei, întrucât ea nu poate niciodată să fie redusă la a deveni mijloc sau instrument pentru propria realizare. Iubirea conjugală este o iubire fără rezerve, o iubire oblativă, care conduce la o comunicare profundă și o împărtășire între persoane. Este „o formă cu totul specială de prietenie personală, prin care soții își împărtășesc în mod generos toate lucrurile”.

4. O iubire fidelă și exclusivă. Fidelitatea și exclusivitatea înseamnă că iubirea conjugală este destinată să dureze în timp și este îndreptată spre o singură persoană. Unitatea și indisolubilitatea sunt două aspecte ale consimțământului personal irevocabil pe care se fundamentează căsătoria. Așa o concep într-adevăr soțul și soția în ziua în care își asumă liber și în deplină conștiință angajamentul unirii matrimoniale. Este vorba de a iubi cu angajarea de a face să rămână în timp cuvântul dat, în ciuda eventualelor dificultăți ale drumului celor doi. Această iubire devine posibilă, întrucât sacramentul căsătoriei „îi face pe bărbat și pe femeie să intre în fidelitatea lui Cristos față de Biserica sa”.

5. O iubire fecundă. În sfârșit, iubirea conjugală este o iubire fecundă, întrucât ea îi face pe soți părtași la puterea creatoare a lui Dumnezeu și la paternitatea sa. Iubirea lor nu se epuizează în experiența comuniunii dintre persoanele lor, „ci este destinată să continue, dând naștere la vieți noi”. Așa cum afirmă și Conciliul Vatican II: „Căsătoria și iubirea conjugală sunt orânduite prin natura lor în vederea procreării și creșterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură, la binele însuși al părinților”.

În concluzie, iubirea conjugală se regăsește acolo unde sunt prezente aceste caracteristici și exigențe specifice ei, și care nu pot fi eliminate: heterosexualitate, totalitate, unitate, fidelitate, indisolubilitate și fecunditate; iar locul unic unde se realizează întreg adevărul său este căsătoria care, nu este o ingerință a societății ori a autorității, nici impunerea exterioară a unei forme, ci este o exigență interioară a legământului iubirii conjugale.

2.2 Familia, leagănul vieții umane

Discursul nostru despre familie va fi elaborat pe baza învățăturii Bisericii, care a privit întotdeauna cu o grijă deosebită la promovarea adevărului genuin despre familie, așa cum reiese din voința și planul de la început al Creatorului asupra familiei umane.

Nu puține au fost intervențiile Bisericii de-a lungul istoriei cu privire la familie, atunci când ea a simțit nevoia și a avut posibilitatea de a se adresa, fie prin învățături conciliare, fie prin îndemnul și apelul direct al diferiților Pontifi Romani. Astfel, amintim intervenția Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1994, declarat anul familiei, când s-a adresat printr-o Scrisoare tuturor familiilor din toate regiunile pământului, indiferent de diversitatea și complexitatea culturii și a istoriei acestora, considerând familia drept „celula” vitală a marii și universalei familii umane.

În planul lui Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, familia descoperă nu numai identitatea sa, ceea ce este, dar și misiunea sa, adică ceea ce poate și trebuie să facă. Fiecare familie descoperă și află în ea strigătul neîncetat care definește demnitatea și responsabilitatea ei: „Familie, devii ceea ce ești!”.

Reîntoarcerea la începutul gestului creator a lui Dumnezeu este o necesitate dacă se dorește cunoașterea adevărului intim al familiei și al modului său de a acționa în istorie conform planului divin asupra familiei.

2.2.1 Planul lui Dumnezeu cu privire la familie

Vorbind despre crearea celor dintâi oameni, Papa Ioan Paul al II-lea explică scopul acestei hotărâri și al acestui plan: „Totul se înscrie în marele mister al paternității sale, chiar și cosmosul imens cu atâtea realități și ființe vii. Dumnezeu creează prin cuvântul său – «să fie» (Gen 1,3) – dar atunci când este vorba de crearea omului, această hotărâre este însoțită de aceste cuvinte: «Să-1 facem pe om după chipul și asemănarea noastră»(Gen l,26)”.

Spre deosebire de alte momente ale creației, la crearea omului, Creatorul a toate, pare că intră în sine însuși pentru a căuta un adevărat model în misterul ființei sale, care se manifestă în dumnezeiescul „Noi”. Din acest mister se naște, prin actul creației, ființa umană: «După chipul lui Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie» (Gen l,27).

Când Dumnezeu s-a îndreptat spre celelalte ființe vii – pești, păsări, animale – și le-a binecuvântat cerându-le să umple pământul (cf. Gen 1,20-25), El n-a mai făcut alte referințe, în schimb, când 1-a creat pe om, el a ținut să-1 onoreze cu însuși chipul și asemănarea sa. Chiar dacă din punct de vedere biologic între toate ființele vii există însușiri comune, când este vorba de om, paternitatea și maternitatea umană se bazează pe asemănarea cu Dumnezeu și, ca atare, familia este înțeleasă ca și comunitate de persoane unite în dragoste.

Modelul originar al familiei trebuie căutat în însuși Dumnezeu, în misterul trinitar al vieții sale. Dumnezeiescul „Noi” constituie modelul veșnic al omenescului „noi”, care e format din bărbat și femeie, creați după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea lui. Astfel, când privim astfel familia, n-o putem confunda cu o simplă asociere de persoane, cu o instituție umană apărută din întâmplare sau, pur și simplu, ca un rezultat al evoluției speciei umane, ci ca un proiect dumnezeiesc, un proiect veșnic și destinat să devină o oglindă vie a realității divine, care se bazează pe dragoste și este dătătoare de viață.

Familia este, așadar, o comunitate de persoane, pentru care adevăratul mod de a exista și de a trăi împreună este comuniunea. Numai persoanele sunt capabile să existe în comuniune, după cum persoanele Sfintei Treimi – prin iubirea lor realizează o unitate – un singur Dumnezeu. Familia, prin urmare, se naște din comuniunea conjugală, pe care învățătura Bisericii o numește și o califică drept legământ, în care bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc unul pe altul. În acest legământ al căsătoriei și numai în el maternitatea presupune în mod necesar paternitatea și, invers, paternitatea presupune în mod necesar maternitatea ca rod al dualității acordate de Creator ființei umane de la început, când «1-a creat pe om bărbat și femeie» (Gen l,27).

2.2.2 Familia – sanctuar al iubirii

O astfel de comuniune de iubire și un astfel de legământ devine, cum bine subliniază Sf. Paul, imaginea iubirii sponsale a lui Cristos față de Biserica sa, pentru că numai iubirea adevărată dintre soți poate să capete dimensiunea de „taină mare” (cf. Ef 5,32), care să reprezinte adevărata legătură dintre Dumnezeu și poporul său, dintre Cristos și mireasa sa, care este Biserica.

Căsătoria, subliniază Papa Ioan Paul al II-lea, ca sacrament al legământului dintre soți, este un mare mister căci în el se exprimă iubirea sponsală a lui Cristos pentru Biserica sa. Sfântul Paul, referindu-se la acest adevăr, scrie: „Bărbaților iubiți pe femeile voastre, după cum Cristos și-a iubit Biserica Sa și S-a dat pe Sine pentru ea” (cf. Ef 5,25-26).

Nici nu se poate găsi o imagine mai grăitoare pentru misterul Bisericii ca acest legământ sacru – căsătoria, și nici nu poate fi o prezentare mai clară a Bisericii ca sacrament dătător de viață și de iubire decât făcând relație cu marea taină a căsătoriei, a iubirii dătătoare de viață dintre soți.

Omul este un bine comun: bine comun al familiei și al omenirii, al diverselor grupuri și al multiplelor structuri sociale. Dumnezeu Creatorul îl cheamă la existență „pentru el însuși” și, când vine pe lume, omul începe în familie, „marea aventură”, aventura vieții. Același om are dreptul să se auto-afirme având în vedere demnitatea sa umană. Tocmai această demnitate trebuie să determine locul persoanei printre oameni și, înainte de toate, în familie. Căci, mai mult decât oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista „pentru el însuși” prin dăruirea dezinteresată de sine. De aceea, ea rămâne o instituție socială pe care nu putem și nu trebuie s-o înlocuim: ea este „sanctuarul vieții”.

Într-o pagină renumită Tertulian a exprimat măreția și frumusețea vițeii conjugale în Cristos prin aceste cuvinte: Cum voi fi în stare să arăt fericirea căsătoriei pe care o unește Biserica, pe care jertfa euharistică o întărește, binecuvântarea o sigilează, îngerii o anunță și Tatăl o ratifică? Acel jug la care sunt uniți doi credincioși într-o unică speranță, într-o unică ascultare, într-o unică slujire! Amândoi sunt frați și amândoi slujesc împreună, nu există între ei nici o diviziune a spiritului și a trupului… Sunt, deci, doi într-un singur trup și când trupul e unic, este unic și spiritul. Acest text a fost folosit de Papa Ioan Paul al II-lea pentru a ilustra încă o dată măreția tainei căsătoriei creștine.

După cum Cristos și Biserica formează un singur trup animat de aceeași iubire, tot așa și cei doi soți, bărbatul și femeia, prin legământul lor de iubire, formează un singur trup capabil să genereze și să producă viața, și să o transmită altora.

2.2.3 Fiul – darul cel mai prețios al căsătoriei

Potrivit cu planul lui Dumnezeu instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt rânduite pentru transmiterea vieții, pentru procrearea copiilor, care sunt cununa căsătoriei.

Bărbatul și femeia, creați după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, se bucură de cunoaștere și iubire reciprocă, care sunt nu numai daruri proprii și personale oferite lor de către Creator, dar ei le primesc pentru a fi apți să devină cooperatorii lui în vederea transmiterii darului vieții unei noi persoane umane. Soții, așadar, în timp ce se dăruiesc unul altuia, se pregătesc să dăruiască viața fiilor lor și împlinesc în lume o misiune nobilă și sacră. Ei, prin paternitatea și maternitatea de care dau dovadă când primesc un copil și îl oferă lumii, dovedesc că orice viață vine de la acela de la care primește nume orice paternitate în cer și pe pământ (cf. Ef 3,15).

Când soții transmit viața copilului lor, un nou «tu» uman se înscrie pe orbita acelui «noi», o persoană pe care o vor chema cu un nume nou – fiul nostru – și ei pot astfel exclama precum Eva în Cartea Genezei: „Am dobândit un om cu ajutorul lui Dumnezeu” (4,l). Procesul conceperii și al dezvoltării în sânul matern, al nașterii, toate acestea slujesc pentru ca o nouă creatură să se poată manifesta ca „dăruire”, căci dăruire este de la început. Noul-născut se dăruiește părinților lui prin însuși faptul de a veni la lumină. Existența sa este deja un dar, primul dar al Creatorului făcut creaturii.

Viața este, prin urmare, un dar făcut de Dumnezeu primilor oameni creați după chipul și asemănarea sa. Prin ei acest dar continuă în lume, iar orice viață care apare în cuplul uman al familiei reprezintă, la rândul său, un dar făcut lumii, mai întâi familiei însăși și apoi societății. Ca atare, copilul chemat la viață în sânul unei familii reprezintă semnul cel mai vădit al iubirii lui Dumnezeu față om și, în același timp, oglindirea vie a iubirii soților, semn permanent al unității conjugale și sinteza vie și indisolubilă a statutului lor de tată și mamă.

Un copil nu poate fi așteptat decât în iubire, ca un dar din partea lui Dumnezeu. Așadar, chiar la originea așteptării unui copil și a nașterii sale, se află iubirea. Receptivitatea mamei față de copil nu poate apărea decât în iubire, adică printr-o autodepășire de sine, primindu-l pe celălalt. Altfel, fără iubire, copilul va fi considerat în plus, cel de-al treilea, care strică relația celor doi.

Copilul nu este un agresor, nu este doar un nou număr sau o dată statistică în registrul familiei sau al societății, cum ar încerca unii să afirme, ci este un dar ceresc, este confirmarea iubirii, o binecuvântare pentru cei ce i-au dat viață și pentru societate, este, în final, o laudă adusă Creatorului.

2.2.4 Familia – leagănul vieții

Atunci când se vorbește despre locul cel mai potrivit pentru dezvoltarea și creșterea unei noi vieți, se subliniază că nu există un altul mai adecvat și mai natural decât uterul matern, sânul mamei. Încercările de a reproduce viața în eprubetă, chiar dacă au trezit un mare interes și au făcut multă vâlvă, n-au demonstrat decât un singur lucru, că locul de dezvoltare normală al unui embrion rămâne, totuși, trupul mamei, uterul ei, conceput de Creator drept lăcașul natural al vieții. Transmiterea vieții umane are o originalitate a sa, care provine din însăși originalitatea persoanei umane; și, întru-cât transmiterea vieții umane este încredințată din natură unui act personal și conștient al unor oameni, din acest motiv, acest act este supus legilor sacre ale lui Dumnezeu, legi imutabile și inviolabile, care trebuie recunoscute și respectate. De aceea, nu se pot folosi mijloace și nu se pot urma metode care pot fi licite doar în transmiterea vieții plantelor și animalelor.

Progresele tehnicii, într-adevăr, au făcut posibilă astăzi o procreație fără raportul sexual, prin întâlnirea in vitro a celulelor germinale, prelevate în prealabil de la bărbat și femeie. Dar ceea ce din punct de vedere tehnic este posibil, nu înseamnă că poate fi admis din punct de vedere moral.

Bărbatul și femeia, care sunt chemați să colaboreze cu Dumnezeu la transmiterea vieții și care, prin pactul de iubire, întemeiază o familie, își îndeplinesc cu adevărat vocația atunci când se străduiesc să pecetluiască această iubire prin rodul firesc al unirii lor: copilul, și totodată se dispun să-și ofere această iubire ca leagăn al vieții.

Această viață se dezvoltă normal numai în atmosfera de iubire și slujire care se instaurează în sânul familiei, devenind astfel climatul normal și adecvat creșterii și dezvoltării ei.

Folosindu-ne de o imagine naturală, populară și familială, locul unde un copil se simte bine, crește și se dezvoltă armonios este numit leagăn. În acest sens ne permitem să definim familia drept leagănul vieții, știind că nu există nici un climat mai adecvat și mai potrivit pentru primirea, îngrijirea și educarea lui, decât familia, în familie, unde iubirea este legea fundamentală a tuturor relațiilor, în care bărbatul și femeia se îndreaptă spre același scop, acolo este posibilă o adevărată iubire față de viață și față de copil, și numai acolo se poate arăta o stimă și o grijă profundă pentru demnitatea sa.

Copilul, fiind rodul iubirii reciproce, cimentează și desăvârșește relațiile inter-personale și, astfel, se creează cadrul unei împărtășiri reciproce, în conformitate cu modelul persoanelor Sfintei Treimi. Fără iubirea care se concretizează în persoana Spiritului Sfânt, relația între Tatăl și Fiul ar rămâne fără rod.

Pentru o mamă și o familie conștientă de vocația pe care a primit-o de la Creator, copilul reprezintă o comoară, un dar, o bucurie care nu poate fi egalată cu nimic. S-a născut pe pământ o nouă persoană, o nouă ființă după chipul și semănarea cu Dumnezeu.

Poate e bine să amintim tot aici ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat la Adunarea Generală ONU din 2 octombrie 1979, când a vorbit despre copii și familie:

„Voiesc să-mi exprim bucuria că, pentru fiecare dintre noi, copiii sunt primăvara vieții, anticiparea istoriei viitoare, a fiecăreia dintre țările pământului. Nici o țară din lume, nici un sistem politic nu se poate gândi la viitorul națiunilor fără imaginea acestor noi generații care vor primi de la părinții lor patrimoniul complex al valorilor și aspirațiilor națiunii din care fac parte și pe acela întregii umanități. Grija pentru copii, chiar înainte ca ei să vadă lumina zilei, în prima clipă a conceperii și urmând în anii copilăriei și ai adolescenței, este valorificarea cea dintâi și fundamentală a relației de la om la om. De aceea, ce se poate dori mai bine unei națiuni și chiar omenirii întregi, tuturor copiilor din lume, decât un viitor mai bun în care respectul pentru drepturile omului să devină realitate deplină?”.

Parafrazând textul, am putea spune: ce altceva să le dorim popoarelor și, în special, copiilor, decât ca să aibă familii bazate pe legământul de iubire, adică familii adevărate după cum le-a voit și instituit Dumnezeu?

În astfel de familii primirea, iubirea, stima, angajarea materială și spirituală afectivă și educativă, pentru orice copil care vine în lume, va constitui un climat care poate fi definit cu un termen simplu, dar profund: leagănul vieții.

2.2.5 Demnitatea căsătoriei și a familiei, și promovarea ei

Având un fundament biblic, familia în general, și căsătoria creștină în special, trebuie să se bucure de un respect deosebit și de o ocrotire firească. Familia, fiind celula de bază a societății, sanctuarul și leagănul vieții, nu poate și nu trebuie să fie considerată doar ca o simplă instituție umană, supusă tuturor schimbărilor și intereselor vremelnice, ci trebuie să fie cunoscută, prețuită și ocrotită, ca o instituție naturală, de care depinde viitorul neamului omenesc.

Constatăm cu bucurie că Pactul internațional cu privire la drepturile civile ale omului, în continuarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, la nr. 23, afirmă: Familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului și femeii, începând de la vârsta nubilă. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.

De asemeni, la articolul 24, se afirmă: Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor.

La nivelul Statului român, s-a stabilit o Convenție privind drepturile copilului, pe care România a ratificat-o la 27 septembrie 1990 prin Legea nr.18, și care prevede că: familia este unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi, iar pentru deplina și armonioasa dezvoltare a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.

Este bine că există astfel de declarații și convenții și că statele sprijină familia și copiii și se îndreaptă spre aceste realități ale societății cu interes deosebit, dar nicăieri nu se pune în evidență că demnitatea omului și a familiei se bazează pe intervenția divină, pe legea naturală, ca și cum aceste valori ar fi creații ale societății, ale unor instituții umane, ale organismelor internaționale.

Ca și creștini trebuie să susținem că toate drepturile copilului își au originea în demnitatea pe care o are: aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), iar familia, formată din bărbat și femeie, este o instituție sacră, naturală, voită și instituită de Dumnezeu, și înălțată la rang de taină.

Trebuie să profesăm continuu, ca pe un crez, planul lui Dumnezeu pentru această lume; că iubirea e legea fundamentală a omenirii și a societății; că bărbatul și femeia au o menire sacră; că familia este celula fundamentală a societății și că numai pactul de iubire dintre soți poate garanta transmiterea vieții, primirea și creșterea copiilor.

În concluzie, putem afirma că viitorul omenirii depinde de familie. De aceea, este necesar și urgent ca fiecare om de bunăvoință să se străduiască pentru a salva și promova valorile și cerințele familiei, dar mai ales este o obligație a celor care, prin credința lor, cunosc planul minunat al lui Dumnezeu cu familia, să se îndrepte cu mult interes spre ea și să o iubească. Forma excelentă de iubire a familiei este aceea de a reda familiei creștine contemporane motive de a se încrede în ea însăși, în propriile bogății ale naturii umane și ale harului, încredere în misiunea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu, tocmai acum când familia este încercată de lipsa confortului și îngrijorată de greutățile sporite ale vieții.

CAPITOLUL III

PERSPECTIVA RESPONSABILITĂȚII

Premisă

„Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut și înainte de a ieși din sânul mamei te-am sfințit”(Ier 1,5).

Mâinile Tale, Doamne, m-au făcut și m-au zidit (…) m-ai îmbrăcat în piele și carne, m-ai țesut din oase și din vine; apoi mi-ai dat viață (cf. Iob 10,8-11).

Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu și nu v-am dat eu duh și viață, și închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o, ci Ziditorul lumii, care a zidit pe om de la nașterea lui (cf. 2Mac. 7, 22-23).

Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Și acum ești blestemat de pământul care și-a deschis gura, ca să primească sângele fratelui tău din mânia ta (…) zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ (cf. Gen 4,10-12).

De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul său (cf. Gen 9, 5-6).

3.1 Omul, responsabil al vieții umane

Din aceste texte biblice reiese că omul, într-adevăr, este unica făptură pe care Dumnezeu a voit-o și a iubit-o pentru ea însăși. Originea omului nu se datorează doar legilor biologice, ci în mod direct voinței creatoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a iubit pe om de la început și continuă să-l iubească în fiecare zămislire și naștere umană, de aceea, viața umană, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află, trebuie îngrijită și respectată cu responsabilitate.

Această realitate este valabilă pentru toți, chiar și pentru aceia care se nasc cu infirmități sau handicap. Părinții, în fața unei noi ființe umane, trebuie să fie responsabili, conștientizând pe deplin faptul că Dumnezeu iubește această făptură pentru ea însăși. Din momentul conceperii și, mai târziu, al nașterii, noua făptură umană este menită să-și exprime în mod deplin umanitatea sa, să existe din plin ca persoană. De asemenea, această realitate se răsfrânge asupra tuturor persoanelor, incluzându-le pe cele care suferă de diferite boli incurabile, precum și pe muribunzi.

Viață umană depășește cu mult dimensiunile existenței sale pământești: omul este chemat la o plinătate a vieții, viața veșnică, care constă în participarea la însăși viața lui Dumnezeu. Credința în acest adevăr, dă sens atitudinilor pe care omul le ia pe parcursul întregii sale vieți, dar mai ales în momentul suferinței și al morții. În final, înălțimea acestei vocații supranaturale, dezvăluie măreția și prețul vieții umane.

3.1.1 Omul, stăpân și apărător al vieții umane

În primul capitol al acestei lucrări, am văzut că viața umană este un dar. Dar, în același timp, viața este și o responsabilitate pentru om. Iar fundamentul și conținutul acestei responsabilități se află în omul însuși, creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, și așezat în cadrul creației ca „stăpân”. Omul a fost pus ca stăpân peste lucrurile create, dar și peste propria viață, față de care trebuie să acționeze în conformitate cu darul libertății responsabile pe care l-a primit. Dumnezeu a voit să-l lase pe om în mâna intenției lui.

Conștientizăm faptul că stăpânirea omului este diferită și gradată, în funcție de domeniul la care se răsfrânge. În primul rând omul are o stăpânire așa-zisă deplină în ceea ce privește lumea materială, infra-umană, pe care Dumnezeu a pus-o în serviciul omului, pentru ca el să o stăpânească și să se folosească de ea. În al doilea rând, în ceea ce privește viața umană, stăpânirea omului nu mai este deplină și nici nelimitată: omul, conform tradiției morale, este doar cel care se bucură de uzufructul vieții umane, deoarece viața are de-a face cu ființa omului și nu pur și simplu cu ceea ce posedă.

Astfel, omul este stăpân doar în măsura în care este administrator al planului stabilit de Creator. Stăpânirea omului asupra vieții, ca administrare, trebuie să se conformeze cu legea morală naturală, care cere respectul inteligent și responsabil al structurii naturii umane, deci, al naturii persoanei umane. Legea morală naturală se referă la natura omului și nu poate fi redusă numai la dinamismul biologic și fiziologic al omului; dar se referă la om în realitatea sa integrală, la unitatea sa corporală-spirituală. Conceptul de lege morală naturală exprimă și propune împlinirea conștientă și responsabilă a stăpânirii omului, care este inclusă în planul lui Dumnezeu.

Încercarea omului de a fi autonom în acțiunile sale asupra vieții umane și de a se substitui lui Dumnezeu, înseamnă îndreptarea către falimentul, căci la originea tuturor nenorocirilor umane stă păcatul, înțeles ca răzvrătire față de planul lui Dumnezeu.

3.1.2 Dreptul la naștere și la o moarte naturală

Ființa umană se află în condiții de mare precaritate atunci când intră în lume și atunci când iese din timp, pentru a trece în veșnicie. Am văzut că existența oricărui individ, încă de la originile lui, se află în planul lui Dumnezeu.

Orice om deschis în mod sincer către adevăr și către bine, prin lumina rațiunii și a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală, care îi este scrisă în inimă (cf. Rom 14,15), valoarea sacră a vieții umane, de la începutul și până la sfârșitul ei, și să afirme dreptul oricărei ființe umane de a-și vedea respectat acest bun. Pe recunoașterea acestui drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni și însăși comunitatea socială.

Biserica nu încetează susțină că, dreptul inalienabil la viață al oricărui individ uman nevinovat, este un element constitutiv al societății civile și al legislației ei:

„Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute și respectate de societatea civilă și de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinți, și nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societății și a statului; ele aparțin naturii umane și sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care ea își are originea. Prin aceste drepturi fundamentale, trebuie numit dreptul la viață și la integritate fizică al oricărei ființe umane de la concepere până la moarte”.

Actualmente dreptul fundamental la viață al unei mari mulțimi de ființe umane slabe și neajutorate este călcat în picioare. Fructul zămislirii umane, încă din primul moment al existenței sale, pretinde respect necondiționat, adică să fie tratat ca persoană, și să i se recunoască dreptul la viață și la naștere. Zigotul, iar mai apoi embrionul, care pentru biolog este o nouă ființă umană, reprezintă începutul unui nou și original corp uman. Chiar dacă nu se poate vedea încă un trup dezvoltat, zigotul, cu toate acestea, are în el toate capacitățile care vor apărea în corpul adult. Așadar, copilului nenăscut trebuie să i se acorde dreptul acordat oricărei persoane umane, pentru că nu nașterea îi conferă recunoașterea acestor drepturi.

Principiul inviolabilității, sau al non-disponibilității persoanei, chiar și în fața voinței subiectului însuși, este o doctrină clară a Bisericii, dar și a filozofiei sănătoase: reprezintă premisa ontologică și etică a oricărei norme etice și juridice. Regăsim acest principiu în enciclica Humanae Vitae, care aduce în discuție pericolul expunerii libertății nelimitate a omului de a decide asupra vieții.

Baza, sau rațiunea ultimă, a acestei non-disponibilități a persoanei umane constă în faptul că omul este creatura lui Dumnezeu. Omul are față de sine o responsabilitate și nu o auto-posesie arbitrară. Din punct de vedere pur rațional acest principiu fundamental constă în faptul că persoana este valoarea primă și transcendentă, iar dacă acest fundament se destramă, se ajunge la un relativism total.

Această temelie este ontologică și etică; dacă este desființată, atunci se prăbușește întreaga construcție etică și se prăbușește temelia civilizației umane.

După cum se vede, nu există alternative: ori se acceptă o viziune creaționistă, sau cel puțin personalistă asupra omului, și atunci valoarea ființei umane este absolută și intangibilă; ori, dacă nu, se ajunge la o viziune individualistă și relativistă (omul stăpân al omului / statul spăpân al omului) și atunci se cale liberă dreptului la sinucidere, la eutanasie, la justificarea omicidului voluntar, a avortului și a oricărui tip de violență împotriva vieții.

A fi responsabili, și nu stăpâni ai propriei persoane, înseamnă a-i respecta exigențele, potențialitățile, integritatea, în alte cuvinte, ordinea morală trebuie să se adecveze ordinii ontologice: adică legii naturale.

3.1.3 Legea civilă în slujba binelui comun, al persoanei și al vieții

Drepturile omului sunt un ideal pentru umanitate, iar acest fapt obligă la protecția statală și internațională, atâta timp cât aceste drepturi sunt absolute, imprescriptibile și personale. Sub acest aspect, adevărata legislație trebuie să impună o concordanță între datele științifice și normele și principiile dreptului, pentru a evita încălcarea lor prin cercetări abuzive sau circumstanțe aleatorii de viață.

Legea umană este determinarea și expresia autorității legitime a unor exigențe a binelui comun într-o anumită societate și într-un moment istoric determinat.

Definiția arată că legea se bazează pe rațiune și că dorește binele comun. Căutarea binelui comun se face prin căi prevăzute în mod legal și constituțional de fiecare societate. Într-o societate democratică această căutare se realizează prin consultarea organelor constituționale și în respectul pluralismului curentelor de gândire și a inspirațiilor religioase, deci în respectul libertății de conștiință și religie. Totuși, noțiunea de „bine comun” nu trebuie înțeleasă doar în sensul binelui majorității, ci și ca o căutare a condițiilor prin care fiecare persoană trebuie să-și împlinească propria ființă și propria viață. Împlinirea propriei vieți și realizarea propriei perfecționări morale constituie datoria fiecărei societăți.

Deci legea nu formează etica, nici nu impune un spirit etic propriu, ci ea trebuie să creeze condițiile pentru realizarea persoanelor. Ioan Paul al II-lea, în enciclica Evangelium Vitae, a arătat cum o lege civilă nu se poate baza decât pe respectarea valorilor fundamentale, de ordin etic, și pe binele comun: „Demnitatea fiecărei persoane umane, respectul drepturilor sale intangibile și inalienabile, și considerarea binelui comun ca scop și criteriu ce reglementează viața politică, sunt fundamentale și nu pot fi ignorate”. În același context, referindu-se la raportul dintre valorile fundamentale amintite și obiectivitatea legii civile, care are menirea de a le promova și apăra, Papa a afirmat:

„La baza acestor valori nu pot să existe majorități de opinie provizorii și schimbătoare, căci numai recunoașterea unei legi morale obiective care, pentru că este lege naturală, înscrisă în inima omului, constituie punctul de referință normativ al legii civile. Deci, legile care autorizează și favorizează avortul și eutanasia se împotrivesc nu numai binelui individului, ci și binelui comun și în consecință sunt total lipsite de valabilitate juridică”.

Așadar, printre condițiile obiective și esențiale pe care legea trebuie să le garanteze pentru binele persoanelor și pentru binele comun, se numără desigur aceste două condiții obiective:

1) Legea trebuie să apere viața tuturor, în special pe cea a celor lipsiți de apărare și nevinovați. Dacă legea nu creează această condiție, nu mai este lege obiectivă și devine nedreaptă: trebuie combătută cu toate mijloacele legitime de către toți, în numele celui care nu se poate apăra;

2) Legea nu poate impune cuiva să ia viața altor persoane, cu excepția legitimei apărări împotriva agresorului nedrept; cu atât mai puțin, de exemplu, poate impune medicului să-și exercite profesia pentru a ucide; medicul, prin profesia lui, nu are această menire.

Negarea dreptului la viață, întrucât conduce la suprimarea persoanei, în al cărei serviciu societatea își găsește rațiunea de a fi, este cea care se contrapune frontal și în mod ireparabil posibilității de a realiza binele comun. Deci, când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, încetează, din acest motiv, să mai fie o adevărată lege civilă, care obligă din punct de vedere moral. Astfel de legi, nu numai că nu constituie nici o obligație pentru conștiință, ci dimpotrivă impun obligația gravă și precisă de a se opune lor, prin obiecție de conștiință.

Acest refuz trebuie să constituie o datorie pentru aceia care, în calitate de medici, operatori sanitari, cadre de conducere în spitale și policlinici, se pot afla în situația de a lua parte la diferite acțiuni ilicite, precum avortul și eutanasia. Acest lucru este valabil și pentru farmaciști, din moment ce vedem că o mare parte din "contraceptivele" distribuite în farmacii pot provoca și avortul.

3.2 Atentatele împotriva vieții umane

Ajunși la acest punct, în cele ce urmează, vom încerca să prezentăm două dintre problemele majore care contravin dreptului la viață: avortul și eutanasia.

3.2.1 Avortul

Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârși împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav și de condamnabil. Conciliul Vatican II îl numește „crimă odioasă”.

Însă astăzi, în conștiința multora, perceperea gravității acestuia s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitatea timpului, în obiceiuri și chiar în cadrul legilor este semnul grăitor al unei crize a simțului moral, care devine tot mai incapabil de a distinge între bine și rău, chiar și atunci când este în joc dreptul fundamental la viață. În fața unei situații atât de grave, e mai necesar ca oricând curajul de a privi adevărul în față și de a spune lucrurilor pe nume.

În continuare vom face o incursiune în aceasta temă, pornind de la definirea termenului, prezentând diferitele tipuri de avort și tehnicile de realizare a acestuia, iar în final vom face o evaluare etică asupra avortului.

3.2.1.1 Definiție

Termenul «avort» provine de la termenul latin aborior (a muri înainte de naștere). Din punct de vedere obstretic, avortul este întreruperea accidentală sau provocată a sarcinii în perioada cuprinsă între concepere și naștere.

Avortul constă în îndepărtare înlăturarea unei ființe umane care încă nu poate trăi în afara sânului matern; iar acest lucru se realizează prin intermediul unei intervenții, fie prin uciderea pruncului înainte de a-l extrage din sânul matern, fie expunându-l la o anumită moarte în afara sânului matern.

Astfel, avortul este suprimarea vieții embrionului/fetului înainte de nașterea sa.

3.2.1.2 Clasificarea avortului

Dacă intrăm mai profund în această temă a avortului, putem vedea că există mai multe tipuri de avort: avort spontan, avort indirect, avort terapeutic, avort selectiv sau eugenetic, avort ca mijloc „contraceptiv”, avort direct. În continuare vom încerca să evidențiem, în mod sistematic, câteva caracteristici specifice diferitelor forme de avort.

a) Avortul spontan: În zilele noastre, auzim de multe ori vorbindu-se despre avortul spontan, de care suferă multe femei, pentru că pierd în mod involuntar fătul din sânul lor. De fapt, acest fenomen se manifestă cu o anumită frecvență ce reprezintă circa 15% din sarcinile clinic recunoscute.

Cauzele avortului spontan pot fi diferite și imprevizibile; unele sunt urmări ale deformărilor ce apar la embrion/fetus; altele sunt urmări ale unor anomalii sau tulburări psiho-somatice ce provin din organismul mamei precum infecțiile, factorii imunitari, cauze de natură psihologice sau ambientale. Una dintre cauzele avortului spontan poate să fie și neglijența din partea femeii, neglijență care poate deriva din dorința, mai mult sau mai puțin inconștientă, de a se elibera de o graviditate neprevăzută. O altă cauză ar putea fi maltratările femeilor însărcinate de către soți ori de alte persoane, care pot cauza întreruperea sarcinii sau avortul spontan.

Este clar că, în cazul acestui tip de avort nu există nici o responsabilitate morală. Cu toate acestea, mama trebuie să fie foarte atentă și nu trebuie să se neglijeze, făcând uz de substanțe toxice provenite din țigări, băuturi alcoolice sau droguri, elemente ce pot contribui la inducerea unui avort spontan.

b) Avortul indirect: Indică o acțiune, o intervenție ori o operație, care are un prim efect bun, dar care comportă, de asemenea, în mod paralel sau indirect, un efect secundar nedorit, expulzarea fătului viu și incapabil de supraviețuire. Așadar, este întreruperea sarcinii ca o urmare nedorită, din cauza unei intervenții ce este destinată îngrijirii unei boli grave a mamei. Această intervenție curativă asupra mamei este licită, deoarece nu are drept scop provocarea avortului, ci recuperarea sănătății. Este vorba de o acțiune cu dublu efect: unul direct, îngrijirea bolii, și altul indirect, întreruperea sarcinii. De fapt, avortul cu adevărat indirect nu este avort, căci pierderea fetusului nu este dorită în nici un fel. Avortul indirect nu are nimic în comun cu avortul terapeutic, și cu atât mai puțin cu avortul eugenetic.

Pentru ca această intervenție să fie în mod obiectiv licită și pentru a evita pe deplin culpabilitatea, trebuie să existe o intenție dreaptă: medicul trebuie să vrea numai efectul bun (salvarea vieții sau restabilirea sănătatii mamei), în timp ce efectul rău (moartea fătului, sigură sau probabilă), trebuie să fie doar permis. Aceasta este o condiție necesară, pentru că intenția aceluia care acționează este un element al moralității actului său concret.

c) Avortul „terapeutic”: Constă în eliminarea embrionului care ar pune în pericol viața sau sănătatea mamei. Este ilicit pentru că este ucisă în mod direct o viață umană inocentă. De fapt nici nu este vorba de o acțiune terapeutică asupra bolii mamei, ci de o acțiune prin care este suprimat cel ce, de fapt, este sănătos. De asemenea, fiul nu poate fi considerat de nimeni ca un agresor. Trebuie să recunoaștem totuși că, atunci când viața mamei este cu adevărat în pericol, i se cere să fie capabilă de a face un act eroic în favoarea fiului ei.

d) Avortul selectiv sau eugenetic: Constă în eliminarea embrionilor afectați de patologii genetice sau de malformații. Din frica de a nu fi considerați rasiști, de obicei se evită folosirea termenului „eugenetic” și se preferă termenul „umanitar”. Cei sănătoși, dat fiind că privesc la cei malformați ca la niște nefericiți care vor suferi și vor distruge viața și liniștea celor ce vor trebui să-i îngrijească, preferă să facă acte „umanitare”. Însă, nu totdeauna este adevărat că cei malformați provoacă numai suferințe celor din jur sau că se simt nefericiți.

Avortul selectiv este ilicit în cel mai înalt grad căci viața umană are valoare în sine, și nu în funcție de condițiile în care se află. Acest delict devine și mai grav datorită insensibilității față de cei ce se află în nevoie și datorită mentalității utilitariste.

e) Avortul ca mijloc „contraceptiv”: Constă în întreruperea voluntară a sarcinii cu scopul de a reglementa nașterile ce ar putea să aibă loc în urma unei sarcini „neprogramate”. Este o acțiune ilicită, de o mare gravitate, deoarece este ucisă în mod direct o ființă inocentă.

f) Avortul direct/provocat: Este uciderea deliberată și directă, indiferent de tehnica folosită, a unei ființe umane în faza inițială a existenței sale, cuprinsă între concepere și naștere.

Avortul provocat cuprinde, așadar, toate intervențiile voluntare împotriva vieții umane de la concepere până la naștere: indiferent de locul în care embrionul se află (tubele falopiene, uter); indiferent de timpul ce s-a scurs din momentul fecundării (înainte de nidarea pe uter, în momentul imediat următor nidării, în timpul stadiului fetal); indiferent de mijlocul-tehnica prin care este realizat (extragerea din corpul mamei, eliminarea din uter, folosirea unor procedee chirurgicale, prin intermediul unor dispozitive mecanice sau a unor substanțe chimice); indiferent de motivația pentru care avortul direct este realizat (terapeutică, socială, eugenetică, etc.).

Avortul direct, din moment ce reprezintă o împotrivire directă împotriva vieții, apare ca un atentat al omului față de umanitatea însăși; iar metodele și tehnicile prin care se realizează avortul, arată gradul cel mai înalt al dezumanizării omului. În continuare ne vom opri pentru a prezenta tehnicile avortive.

3.2.1.3 Tehnici avortive

În funcție de mijloacele disponibile și de stadiul embrionului/fătului ce va fi suprimat, tehnicile cele mai folosite se împart în două categorii: chirurgicale și farmaceutice. Pentru prezentarea acestor tehnici ne voi folosi de materialul elaborat de Lucas Lucas Ramon, în opera Bioetica pentru toți:

a) Tehnicile chirurgicale: se numesc astfel deoarece comportă intervenția chirurgicală asupra embrionului/fătului din partea unui personal medical specializat, și sunt aplicate, de obicei, în cadrul unor cabinete special amenajate și dotate cu instrumentele necesare. Dintre aceste tehnici, amintim:

– Vacuum-aspirația: se introduce în uter un tub ce este legat la un aspirator special foarte puternic. Corpul copilului și placenta sunt aspirate și fărâmițate, așa cu sunt aspirate gunoaiele de către un aspirator normal. Această metodă este folosită de obicei în cazul embrionilor/fetușilor sub trei luni.

– Chiuretajul: cu ajutorul unei chiurete ascuțite care se introduce în uter, se taie în bucăți fătul după care se curăță cavitatea uterină până ce este golită complet. Este metoda cea mai practicată în primele trei-patru luni de viață a embrionului/fetusului.

– Avortul prin cezariană: această metodă este, până la tăierea cordonului ombilical, cu totul asemănătoare unei nașteri prin cezariană. În cazul nașterii prin cezariană, după tăierea cordonului ombilical, copilul este încredințat curelor medicale intensive. În cazul avortului cezarian, este lăsat să moară sau este sufocat.

– Inducerea contracțiilor: constă în administrarea unui medicament mamei ce produce contracții uterine asemănătoare acelora ce au loc la naștere; acestea provoacă dilatarea colului uterin, desprinderea embrionului/fetusului și eliminarea sa din uter.

– Otrăvirea: constă în injectarea, în lichidul amniotic, a unor substanțe toxice. Copilul moare sufocat sau otrăvit în mai puțin de o oră. Dacă nu suferă complicații, după durerile specifice nașterii, mama va naște copilul ucis.

– Nașterea parțială: practicată până la a 32-a săptămână a sarcinii, perioadă când copilul este aproape de naștere. Colul uterin este dilatat și se inversează poziția normală a copilului, așezându-l cu picioarele către vagin. Este extras tot corpul, cu excepția capului; se face o incizie profundă la baza craniului, pe când este încă în uter, și se aspiră creierul. Mai apoi este extras totul.

b) Tehnicile farmaceutice: Pot fi interceptive sau contragestative; primele interceptează zigotul împiedicându-i nidarea pe uter (steriletul, „pilula de a doua zi”), iar celelalte împiedică dezvoltarea după ce a avut loc nidarea (implantarea) embrionului pe uter (RU 486, prostaglandina, vaccinul avortiv).

– Dispozitivul intrauterin (DIU) sau steriletul: este un obiect din plastic sau dintr-un alt material precum argintul sau arama, în formă de spirală și dotat de mici depozite de substanțe chimice care, după ce este introdus de către medic în uter, împiedică nidarea sau dezvoltarea embrionului, provocând avortul. Folosit deseori de către femei ca și „contraceptiv”, în realitate este o metodă avortivă. Riscurile și consecințele legate de folosirea dispozitivelor intrauterine sunt multiple: reacții sincopale sau perforări ale uterului în timpul manevrelor de inserare; risc sporit de a contracta o maladie inflamatorie pelviană, incidența mai înaltă a sarcinilor extrauterine, atât în timpul, cât și după perioada de folosire a steriletului.

– Pilula de a doua zi: este vorba de două comprimate, conținând hormonul lenovorgestrel – de unde și numele comercial „NorLevo” – , care dacă sunt luate până în 72 de ore, modifică peretele uterului și împiedică nidarea embrionului. Dat fiind că nu este primit de uterul matern, embrionul moare și este eliminat. Este clar că dacă fecundația nu a avut loc, acest efect avortiv nu apare, ci va avea doar efect contraceptiv. Din această cauză este prezentat ca „anticoncepțional”, chiar dacă scopul principal al acestor comprimate este acela de a ucide embrionul. În timp ce politica contracepției chimice „normale” este aceea de a prelungi pe tot parcursul ciclului menstrual sterilitatea femeii, politica „pilulei de a doua zi” este de a administra un compus chimic extrem de puternic ce declanșează o adevărată furtună hormonală în mamă și împiedică fiului să trăiască.

– Pilula avortivă RU 486: numele medicamentului este mefepriston. Substanțele sale chimice acționează de obicei asupra pereților uterului provocând desprinderea embrionului. Este eficientă dacă este luată până într-a 50-a zi de sarcină. Nu este o pilulă anticoncepțională, ci avortivă.

– Prostaglandina: substanțe farmaceutice, folosite și după a 5-a săptămână, pentru a împiedica dezvoltarea embrionului în uter.

– Vaccinul avortiv: principiul de bază al vaccinului avortiv este acela de a împiedica continuarea sarcinii introducând în femeie o stare de imunitate la hormonul ce semnalează prezența embrionului în sistemul endocrin matern, urmând eliminarea embrionului.

3.2.1.4 Evaluarea etică

Viața umană este sacră și inviolabilă în orice moment al existenței sale, chiar și în momentul inițial, care precedă nașterea. Condamnarea avortului constituie o atitudine constantă a Bisericii încă de la începuturile sale. Instrucțiunea Donum Vitae învață că viața umană trebuie respectată și apărată încă din momentul conceperii. Din primul moment al conceperii sale ființei omenești trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care și dreptul inviolabil al oricărei ființe nevinovate la viață. Biserica afirmă că avortul este o dezordine morală gravă, pentru că încalcă dreptul fundamental la existență, pe care Dumnezeu l-a înscris în fiecare ființă umană; de aceea, avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, este în mod grav ilicit. Această învățătură nu s-a schimbat și rămâne invariabilă.

Toate intervențiile avortive pe care le-am menționat mai sus, precum și altele asemănătoare, reprezintă eliminarea unei ființe umane în faza inițială a dezvoltării sale și, prin urmare, contrazic demnitatea persoanei umane; sunt contrare dreptății și lezează în mod direct principiul conform căruia este interzisă uciderea. Fecundarea ovulului constituie granița ce separă diferitele forme de contracepție de diferitele forme de avort. Intervențiile asupra ovulului deja fecundat – a embrionului – nu privesc natura sexualității, așa cum se întâmplă cu metodele contraceptive, ci dreptul la viață al oricărei ființe umane concepute. Nu sunt realități ce aparțin numai credinței religioase, ci și rațiunii, care este capabilă să înțeleagă gravitatea unui asemenea act. În cazul avortului provocat, lezarea principiului inviolabilității vieții umane este însoțit de câteva circumstanțe care îl fac și mai grav: ființa umană din sânul mamei este inocentă, slabă și neajutorată, nu poate să protesteze și este încredințată grijii totale a mamei.

Magisteriul pontifical a afirmat cu tărie doctrina comună referitoare la condamnarea morală a avortului. Îndeosebi Pius al XI-lea, în Enciclica Casti connubii, a respins pretinsele justificări ale avortului; Pius al XII-lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viața omenească încă nenăscută. Ioan al XXIII-lea a reafirmat că viața umană e sacră, pentru că „încă de la înmugurirea ei ea implică în mod direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu”.

Conciliu Vatican II, după cum am amintit, a condamnat cu mare severitate avortul: „încă de la zămislirea ei viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase”.

Disciplina canonică a Bisericii, sancționează pe cei care se pângăresc cu vinovăția avortului. Cooperarea efectivă la un avort este o greșeală gravă. Biserica sancționează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieții umane: „Cine săvârșește un avort, dacă se ajunge la efectul dorit, își atrage excomunicarea latae sententiae”, „prin însuși faptul comiterii delictului” și în condițiile prevăzute de Drept. Excomunicarea îi lovește pe toți cei care săvârșesc această crimă, cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără a căror acțiune ea n-ar fi fost realizată. Biserica nu intenționează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidență gravitatea crimei săvârșite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinților lui și întregii societăți. În același timp, îndemnă astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii.

În conformitate cu tradiția și disciplina Bisericii, Paul al VI-lea a putut declara că această învățătură nu s-a schimbat și e neschimbătoare. De aceea, avortul direct, întrucât este ucidere deliberată a unei ființe umane nevinovate, este ilicit. Această învățătură e întemeiată pe legea naturală și pe cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de Tradiția Bisericii și proclamată de Magisteriul ordinar și universal.

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea face niciodată să fie licit un act care e rău în mod intrinsec, recunoscut de rațiunea însăși și proclamat de Biserică.

Evaluare morală a avortului trebuie aplicată și la formele recente de intervenție asupra embrionilor umani. Deoarece trebuie tratat ca o persoană, embrionul uman va trebui apărat în integritatea sa, îngrijit și vindecat, în măsura în posibilului, ca orice altă ființă umană.

Diagnosticul prenatal este licit din punct de vedere moral „dacă respectă viața și integritatea embrionului și a fătului uman și dacă este orientat are drept scop ocrotirea și vindecarea acestuia. Dar este în opoziție gravă cu legea morală, când prevede, în funcție de rezultate, eventualitatea provocării unui avort. Un diagnostic nu poate fi echivalentul unei condamnări la moarte”

Trebuie considerate ca licite intervențiile asupra embrionului uman cu condiția ca ele să respecte viața și integritatea embrionului, să nu prezinte pentru el riscuri disproporționate, ci să aibă drept scop vindecarea lui, ameliorarea condițiilor de sănătate sau supraviețuirea lui individuală.

În final, Biserica, se pronunță asupra imoralității producerii de embrioni umani pentru a fi exploatați ca „material biologic” disponibil, și de asemenea, asupra unor tentative de intervenție asupra patrimoniului cromozomic sau genetic, care nu sunt terapeutice, ci au drept scop producerea de ființe umane selecționate pe bază de sex, sau pe baza altor calități prestabilite. Pe acestea Biserica le numește manipulări ce sunt contrare demnității personale a ființei umane, integrității și identității sale unice și nerepetabile.

3.2.2 Eutanasia

Alături de problema avortului, apare strâns legată și cea a eutanasiei. Elementul comun al acestor două plăgi ale „culturii morții” este reprezentat de intervenția directă împotriva vieții umane aflată în diferite stadii ale dezvoltării sale. De multe ori se încearcă să se motiveze aceste intervenții criminale, prin motive de-a dreptul hilare, dar, în același timp îngrijorătoare. De exemplu, se încearcă, și chiar s-a reușit în unele țări, legalizarea eutanasiei, susținându-se că aceasta trebuie practicată din milă și chiar din iubire față de persoana aflată în suferință. Dar, oare poate fi vorba de iubire atunci când iei viața cuiva? Trebuie să sesizăm că problema de fond, atât în cazul avortului direct provocat, cât și în cea a eutanasiei, este o mentalitate atee, secularizată, relativistă, egoistă și individualistă, de tip utilitarist și hedonist care, excluzând existența Ființei Absolute, neagă valorile transcendentale ale persoanei umane, și, astfel, consideră că existența umană aflată în suferință nu-și mai află sensul, de aceea moartea survine ca o eliberare pe care omul o poate cere pentru sine.

Tema eutanasiei pare simplă dar, în realitate, este foarte complexă, deoarece cuprinde aspecte foarte problematice, precum: aspectul suprimării vieții umane; problema luptei contra bolii și a morții; problema luptei contra durerii; așa-zisul dreptul de a muri sau de a muri cu demnitate; și altele.

În continuare vom încerca să delimităm tema propusă, prezentând o definire a eutanasiei, urmând, apoi, să expunem o scurtă clasificare a diferitelor tipuri de eutanasie; iar în final vom face o evaluarea etică asupra eutanasiei.

3.2.2.1 Definiție

Dacă vrem să aprofundăm în mod adecvat problema morală eutanasiei, trebuie să clarificăm mai întâi de toate conceptul eutanasie și să-i precizăm conținutul.

Termenul derivă din cuvintele grecești „eu” (bun) și „thanatos” (moarte) și înseamnă „moarte bună” (moarte dulce). Totuși, în mentalitatea comună înseamnă moartea unui bolnav terminal provocată voluntar, prin administrarea unor substanțe letale, sau prin omiterea unor cure necesare.

Conform definiției formulată de Marcozzi, și în care se regăsesc și alți juriști și moraliști renumiți, prin eutanasie se înțelege „suprimarea fără durere sau din milă a celui care suferă sau se consideră că suferă sau care ar putea să sufere în viitor în mod insuportabil”. Această definiție coincide, în esență, cu cea furnizată de Congregația pentru Doctrina Credinței în Declarația asupra Eutanasiei, unde se afirmă: „Prin eutanasie se înțelege o acțiune sau o omisiune care prin natura sa, sau prin intenții, procură moartea, cu scopul de a elimina durerea”. Eutanasia, deci, are de-a face fie cu intenția, fie cu metodele folosite în vederea realizării ei.

Eutanasia se află la nivelul intențional atunci când există dorința de a pune capăt vieții sau de a accelera moartea unei persoane. Nu este eutanasie când se are intenția de a ușura suferințele unei persoane bolnave în faza terminală, chiar dacă administrarea anumitor medicamente îi poate provoca grăbirea morții ca efect secundar (provocarea morții nu este dorită, ci ameliorarea suferințelor bolnavului).

Eutanasia are de-a face cu metoda folosită atunci când uciderea intenționată se obține, fie prin administrarea de substanțe analgezice în doze mortale, fie prin suspendarea terapiilor normale și încă utile: nutriția, hidratarea, întreținerea funcției respiratorii, etc. Nu este eutanasie, în schimb, atunci când se omit tratamentele ce sunt disproporționate sau inutile pentru starea finală a bolnavului.

3.2.2.2 Clasificarea eutanasiei

Din punct de vedere al metodelor folosite, se disting două forme de eutanasie: activă și pasivă. Eutanasia activă se referă la o intervenție de administrare (acțiune); eutanasia pasivă se referă la o intervenție de întrerupere (omisiune). În ambele cazurile suntem în fața unei adevărate eutanasii, o ucidere intenționată, indiferent dacă este obținută printr-o acțiune directă sau prin neacordarea primului ajutor.

În ceea ce privește subiecții care acționează, se poate vorbi de: sinucidere, atunci când persoana își ia viața singură (fără a fi ajutată de alții); omucidere, atunci când este realizată asupra unei persoane care nu a cerut să fie omorâtă; sinucidere și omucidere (sinucidere asistată), atunci când este practicată asupra unei persoane ce a cerut în mod liber acest lucru.

Din cele prezentate, reiese că eutanasia se situează în contextul suprimării vieții. Distinctă și diversă este problema suspendării terapiilor, a reanimării, și a folosirii analgezicilor. Toate acestea pentru că distinct și divers este contextul: nu acela al uciderii vieții, ci mai curând acela al îngrijirii vieții.

3.2.2.3 Evaluarea etică

Viziunea secularizată asupra vieții și a ființei umane a fost „humus-ul” pe care a înflorit acea mentalitate, acea viziune culturală pe care Ioan Paul al II-lea a definit-o „cultura morții”. O viziune în care, din păcate, trăim și noi și de care putem fi influențați. Odată cu pierderea sensului transcendent al persoanei umane, nu se mai recunoaște valoarea inviolabilă a vieții Astfel s-a ajuns să se propună eliminarea vieții, în circumstanțe determinate, ca pe un lucru bun.

Începutul acestui tip de ideologie favorabil eutanasiei este cunoscutul Manifest privind eutanasia publicat de „The Humanist”(iulie 1974), semnat de circa 40 de personalități, printre care laureați ai Premiliului Nobel. Acest document reflectă gândirea scientistă, al cărui reprezentant principal este Jaques Monod. Conform acestei doctrine, omul, apărut întâmplător într-un univers, apărut din „întâmplare” și din „necesitate”, este propriul stăpân și nu are, în afara propriei ființe, un alt punct de referință; rațiunea, cea „științifică”, este unicul său ghid și nu trebuie să răspundă decât propriului destin; în final, omul știe că este singur în imensitatea indiferentă a Universului, unde a apărut din întâmplare. Pornind de la aceste premise, în Manifestul amintit, se concluzionează că: „este imoral să accepți sau să impui suferința. Credem în valoarea și demnitatea individului; aceasta implică necesitatea libertății de a decide rațional propria soartă (…) Suferința inutilă este un rău care ar trebui evitat în societățile civilizate (…) Deplângem morala lipsită de sensibilitate și restricții legale care împiedică examinarea acestui, caz care este eutanasia”. Dincolo de subtilitatea textului, orizontul cultural al acestui document este clar: ateismul materialist de fond; pretenția științei de a transforma moartea din „eveniment” aleatoriu în „eveniment” programat; lipsa credinței în Dumnezeu și în viața veșnică.

În continuare vom expune Învățătura Bisericii Catolice cu privire la eutanasie, care cuprinde următoarele puncte: recunoașterea caracterului sacru al vieții omului, primatul persoanei asupra societății, datoria consecventă a autorităților de a respecta viața inocentă; acestea sunt punctele-cheie asupra cărora gândirea Bisericii Catolice nu se va modifica niciodată.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut o primă intervenție directă în ceea ce privește eutanasia directă în Declarația asupra eutanasiei. Intenția sa a fost aceea de a preciza semnificația exactă în vocabularul eticii creștine și, totodată, de a condamna în mod ferm orice act de eutanasie ca violare a legii divine, ofensă adusă demnității persoanei umane, crimă împotriva vieții și „atentat împotriva umanității”. Declarația conține, așadar, o definiție precisă a eutanasiei, pe care am prezentat-o puțin mai înainte, și o evaluare atentă a moralității sale obiective. De asemenea, în Declarație, după evaluarea moralității obiective, un paragraf amplu este dedicat responsabilității personale în problemele morale ce comportă folosirea analgezicelor, iar în final sunt expuse principiile morale majore ce reglementează folosirea proporțională a mijloacelor terapeutice în cazul bolilor grave și în iminența morții.

Catehismul Bisericii Catolice, document oficial al bisericii, la numerele 2276-2279, vorbind despre problemele ridicate de fenomenul eutanasiei, acordă o atenție deosebită celor a căror viață este diminuată sau slăbită. Documentul afirmă că toate aceste persoane necesită un respect și un ajutor deosebit, pentru a duce pe cât posibil o existență normală. Uciderea directă a persoanelor handicapate, bolnave sau muribunde, este de fiecare dată inadmisibilă din punct de vedere moral, cu toate că există motive care ar vrea să justifice o atare practică. Nici „mila” și nici altă voință de a pune sfârșit durerii și suferinței, nu sunt motive ce pot justifica eutanasia. „Astfel, o acțiune sau o omisiune, care prin sine sau în intenție, provoacă moartea cu scopul de a suprima durerea, este o ucidere care contravine grav demnității persoanei umane și respectului față de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei. Eroarea de judecată în care se poate cădea, cu bună credință, nu schimbă natura acestui act ucigaș, care întotdeauna trebuie condamnat și exclus”.

Ca și în cazul eutanasiei, Biserica se declară și contra zelului terapeutic (distanasiei): „Suspendarea unor proceduri medicale costisitoare, riscante, extraordinare sau disproporționate față de rezultatele așteptate, poate fi legitimă”. În acest caz nu se dorește moartea, dar se acceptă faptul că nu se poate împiedica survenirea ei în mod natural. O atare decizie, trebuie luată de pacient, dacă are competența și capacitatea sau, în cazul incapacității acestuia, de persoanele care au dreptul legal, respectând întotdeauna voința rezonabilă și interesele legitime ale pacientului.

Chiar dacă moartea este considerată iminentă, îngrijirea datorată în mod obișnuit unei persoane bolnave nu poate fi întreruptă în mod legitim. Folosirea analgezicelor pentru ușurarea suferințelor muribundului, chiar cu riscul de a-i scurta zilele, poate fi, din punct de vedere moral, conformă cu demnitatea umană, dacă moartea nu este dorită ca finalitate, nici ca mijloc, ci doar prevăzută și tolerată ca inevitabilă. Îngrijirile paleative constituie o formă privilegiată a carității dezinteresate. Din acest motiv ele trebuie să fie încurajate.

Privitor la promovarea și apărarea vieții aflată în faza terminală, există multe alte documente și intervenii magisteriale pe care le-am putea aminti. Amintim, de exemplu: Scrisoarea enciclică Evangelium Vitae, a lui Ioan Paul al II-lea, în care Papa ilustrează imperativele etice concrete ale poruncii a cincea prin trei pronunțări solemne contra uciderii directe și voluntare a unei ființe umane nevinovate, contra avortului direct și asupra eutanasiei; Enciclica Mystici Corporis (1943), a lui Pius al XII-lea, și multe alte discursuri ale sale, în care condamnă în mod explicit orice formă de eutanasie; de asemenea, Papa Paul al VI-lea, în timpul pontificatului său, a privit respectul vieții umane în globalitatea sa, iar condamnarea eutanasiei a fost pronunțată solemn de Conciliul Vatican al II-lea, în Constituția pastorală Gaudium et Spes, fiind legată de asemenea și de alte crime împotriva vieții. Această listă ar putea continua, dar considerăm că este de ajuns ceea ce am expus până aici pentru a ne da seama de responsabilitatea acțiunilor, atunci când sunt îndreptate împotriva vieți, în special în cazul eutanasiei.

Încheiem această tratare asupra temei eutanasiei, prezentând considerația pe care a făcut-o dr. Saunders, cu privire la cererea disperată a unui muribund: Dacă un bolnav cere eutanasia, o face pentru că cineva îi lipsește. Foarte des se poate interpreta cererea, „ajutați-mă să mor!”, cu aceea de, „ușurați-mi durerea și ascultați-mă!”. Dacă se satisface această cerere din urmă, prima cerere nu se va mai repeta. Nu este vorba tot timpul de o durere fizică. Bolnavul poate să ceară moartea pentru că se simte inutil. Sunteți voi convinși că viața sa are încă importanță, că are un sens? În acest caz puteți să le comunicați convingerea voastră și ajutați-l să găsească locul său în viață.

CONCLUZIE

Privind în jurul nostru putem observa, în mod concret, în orice societate, cum omul are diferite atitudini cu privire la viața care ia fost încredințată. Pe de o parte sunt unii oameni care se bucură de viață; aceștia recunosc că la originea existenței lor se află un plan divin, iar viața pe care au primit-o în dar, este rodul iubirii veșnice a lui Dumnezeu și al colaborării generoase a părinților lor. Adesea, la această categorie de oameni, se verifică o atitudine de deschidere față de viață care se actualizează în promovarea familiei și în acceptarea copiilor. Pe de altă parte, însă, sunt unii oameni care, fie datorită diferiților factori influențabili (mentalitatea societății, cadrul familial, convingeri greșite, etc.), fie datorită anumitor condiții (de sănătate, economice, etc.), fie datorită altor motive, adoptă o atitudine de închidere și de refuz față de viață. În situația acestora, de cele mai multe ori, se verifică o lipsă de încredere față de valorile absolute ale persoanei (sacralitatea, inviolabilitatea, integritatea, etc.) și, în același timp, o lipsă de sens față de propria existență. Mai mult, tot în acest context, ne este dat să întâlnim persoane care se împotrivesc de-a dreptul vieții, până într-atât încât ajung să suprime, în mod deliberat, viața proprie sau a altor persoane nevinovate.

În această lucrare am dorit să tratez despre viața umană ca dar al lui Dumnezeu și responsabilitate a omului din perspectiva adevărului revelat și al învățăturii morale a Bisericii Catolice, care a intervenit și s-a pronunțat asupra diferitelor probleme bioetice actuale. Desigur tema pe care am ales-o este destul de vastă, de aceea lucrarea prezintă un caracter general. Cu toate acestea, pornindu-se de la titlul lucrării și urmându-se o structură unitară, cuprinsă în cele trei capitole, s-a reușit expunerea conținutului tematicii alese. Din titlul lucrării reies trei termeni cheie: viața umană, darul și responsabilitatea. Aprofundând semnificația acestor termeni, s-a putut descoperi că se tratează mai întâi despre un subiect – omul – și apoi despre două acțiuni – dăruirea și responsabilitatea. Pornind de la înțelesul acestor termeni, ideea centrală a lucrării a fost dezvoltată pe parcursul celor trei capitole.

Astfel, în primul capitol, referindu-ne la misterul omului, am intenționat să analizăm, în prima parte, despre originea vieții omului așa cum reiese din planul lui Dumnezeu. În acest sens, am văzut că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, motiv pentru care viața umană are o valoare sacră. În partea a doua a acestui capitol, tratând despre persoana umană, s-a evidențiat demnitatea fiecărei făpturi umane, întru-cât este chip și asemănare a lui Dumnezeu.

În cel de-al doilea capitol s-a tratat despre viața umană din perspectiva darului. Viața este rodul voinței și al acțiunii dăruitoare a lui Dumnezeu, așadar, viața este un dar. Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie. Astfel, omului i-a fost încredințată viața pentru a o dărui mai departe altora printr-un plan dumnezeiesc. Împărțind în două părți acest capitol, într-o primă parte, pornind de la faptul că persoana umană este chemată să se realizeze în dăruirea dezinteresată de sine, am încercat să ilustrăm natura relațională a persoanei care, prin intermediul sexualității, în cadrul iubirii conjugale, colaborează la actul creator prin procrearea umană; în a doua parte ne-am oprit atenția asupra familiei, prezentând-o ca locul în care viața este se dezvoltă în condițiile cele mai bune și este transmisă ca rod al dăruirii soților prin iubirea.

În final, în cel de-al treilea capitol, am tratat despre viața umană din perspectiva responsabilității cu care omul intervine asupra vieții. Dacă în primul și al doilea capitol am expus aspectele pozitive cu privire la viață: faptul că Dumnezeu dăruiește omului viața, iar omul se realizează pe sine și propria viață prin dăruirea de sine într-o relație de iubire și dăruire deschisă vieții, în acest ultim capitol am încercat să prezint unele aspecte negative, consecințe ale intervențiilor omului care, prin acțiunile sale iresponsabile, se împotrivește vieții. În acest sens, în prima parte a capitolului am indicat faptul că omul trebuie să garanteze respectarea viații fiecărei ființe umane, iar în partea a doua am prezentat modul cum omul atentează împotriva vieții prin diferite acțiuni, precum avortul și eutanasia.

Deoarece aceste fenomene iau o amploare îngrijorătoare în societatea noastră, mi-am propus să prezint gravitatea acestor două delicte morale, avortul și eutanasia, ilustrând, în linii generale, natura și forma lor după care am expus o evaluare morală asupra lor conform învățăturii Bisericii.

Viața este și rămâne cel mai prețios dar, de aceea trebuie să fie apărată și promovată de către toți. Numai respectând viața se pot fonda și garanta bunurile cele mai prețioase și mai necesare ale societății umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

1.1 Documente ale Magisteriului Bisericii

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1993.

Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus Romae, 25.01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983.

Conciliul al II-lea din Vatican, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1993.

Ioan al XXIII-lea, Enciclica Mater et Magistra, 15 mai 1961, în AAS, 53 (1961) 401-464.

_____, Enciclica Pacem in terris, 11 aprilie 1963, în AAS 55 (1963) 257-304.

Paul al VI-lea, Enciclica Humanae Vitae, Presa Bună, Iași 1994.

Pius al XI-lea, Enciclica Casti connubii, în AAS 22 (1930) 539-592.

Ioan Paul al II-lea, Enciclica Centesimus anuus, 1 mai 1991, în AAS 83 (1991) 793-867.

_____, Exortația Apostolică Familiaris Consortio, Presa Bună, Iași 1984.

_____, Scrisoare către familii, Arhiepiscopi Romano-Catolică, București, 1994.

_____, Scrisoarea enciclică Evangelium Vitae, 25 martie 1995, în AAS 87 (1995) 401-522.

_____, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem 15 august 1988, în AAS 84 (1988) 387-342.

_____, Discurs adresat participanților la cea de-a XXXV-a Adunare Generală a Asociației Mondiale a Medicilor, 29 octombrie 1983, AAS, 76 (1984) 393.

Pontificio Consiglio della Pastorale per gli Operatori Sanitari, Carta degli Operatori Sanitari, Città del Vaticano, Roma 1994.

Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Donum Vitae, Presa Bună, Iași 2004.

Congregazione per la Dotrina della Fede, Dichiarazione sull’aborto procurato, Roma (18 noiembrie 1974).

_____, Dichiarazione sull’Eutanasia, Roma (5 mai 1980).

Congregazione per l’Educazione Catolica, Orientamenti educativi sull’valore umano, Roma (1 noiembrie 1983).

2. Dicționare și enciclopedii

Aa.Vv., Nuovo Dizionario di Bioetica, Città Nuova, Roma 2004.

Aa.Vv., Encilopedia Cattolica, G. C. Sansoni, Firenze 1985.

3. Alți autori și studii

Aa.Vv., Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Polirom, Iași 1998.

Aa.Vv., Iubirea se construiește, Paoline, București 1999.

Aa.Vv., Trattato di etica teologica, II, Dehoniane, Bologna 1988.

Aramini M., Introduzione alla Bioetica, Giuffre, Milano 2001.

Balestro P., Sesso e persona. Verso una nuova etica sessuale?, Bompiani, Milano 1967.

Bișoc A., Criza și identitatea familiei în magisteriul Papei Paul al VI-lea, Sapientia, Iași 2005.

Dumea C., Omul între „a fi” sau „a nu fi”. Probleme fundamentale de biotică. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1998.

Frattallone R., „Persona”, în Aa.Vv., Nuovo Dizionario di Bioetica, , Città Nuova, Roma 2004.

Frattallone R., La vita e l’amore. Problemi di morale sessuale e matrimoniale, Ignatianum, Messina 1992.

Fromm E., L'arte di amare, Vita e Pensiero, Milano 1963.

Gatti G., Manuale di teologia morale, Elle Di Ci, Torino 2001.

Rahner K., Mysterium salutis, IV Queriniana, Brescia 1985.

Haering B., Liberi e fedeli în Cristo, III, Paoline, Roma 1981.

Häring B., Teologia morale per i sacerdoti e i laici, Paoline, Roma 1982.

Leone S., „Interruzione della gravidanza”, în Aa.Vv., Nuovo Dizionario di Bioetica, Città Nuova, Roma 2004.

Lucas Lucas R., Antropologia e problemi di bioetica, San Paolo, Cinisello Balsamo, Milano 2001.

_____, Bioetica per tutti, San Paolo, Cinisello Balsamo 2002.

Migne J. P., Patrologiae cursus completus. Series graeca, 94, Paris 1860.

_____, Patrologiae cursus completus. Series latina, 64, Paris 1850.

Mounier E., Il personalismo, Ave, Roma 1964.

Padovese L., Uomo e donna a immagine di Dio, Ed. Messaggero, Padova 1994.

Palazzani L., Il concetto di persona tra bioetica e diritto, Giappichelli, Torino 1996.

Panteghini G., L’uomo alla luce di Cristo. Liniamenti di antropologia teologica, Messaggero, Padova 1990.

Peschke H.K., Etica cristiana, Pontificia Università Urbaniana, Roma 1989.

_____, Teologia Morale alla luce dell Vaticano II, II, Pontificia Università Urbaniana, Roma 1985.

Pfilippe M.D., În inima iubirii, Paideia, București 2003.

Sanna I., Chiamati per nome. Antropologia teologica, San Paolo, Milano 1994.

Sgreccia E. – Spagnolo A.G. – Di Pietro M.L., Bioetica, Vita e Pensiero, Milano 1999.

Sgreccia E. – Tambone V., Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2001.

Targonski F., Etica cristiana della sessualita, Miscellanea Francescana, Roma 2003.

Tertulian, Contra Praxeam, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București 1981.

_____, Ad uxorem, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981.

Tettamanzi D., Bioetica. Difendere le frontiere della vita, Piemme, Casale Monferrato 1996.

_____, Humanae Vitae, Commento all’ enciclica sulla regolazione delle nascite, Ed. Ancora, Milano 1968.

Toma D’Aquino, Summa contro Gentiles, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981.

_____, Summa Theologica, Edizione Studio Dominicano, Bologna 1987.

Wojtyla K., Amore e responsabilità, Marietti, Genova 1995.

4. Reviste și publicații

Congresul Internațional Familia și Viața la începutul unui nou mileniu creștin, București 25-27 septembrie 2001.

Constituția României, Lumină Lex, București 2004.

Facoltà di Medicina e Chirurgia „A. Gemelli”, Medicina e Morale, Roma 84 (2001).

Istituto per la Dotrina e l’Informazione Sociale, La Civiltà Cattolica, Roma 3701 (2004).

Pontificia Università Gregoriana, Gregorianum, Roma 80 (1999).