Viata Si Invatatura Sfantului Siluan Athonitul

Plan lucrare

Introducere…………………………………………………….3

Cap. I. Viața și personalitatea Sfântului Siluan………………..7

I.1 Viața Sfântului Siluan…………………………………………………….7

I.2.Personalitatea Sfântului Siluan……………………………..18

Cap. II. Iubirea de vrăjmași și iubirea de aproapele în viziunea

Sfântului Siluan și a Sfinților Părinți……………….28

Cap. III. Ține – ți mintea în iad și nu deznădăjdui………….38

Cap. IV. Smerenia în viziunea în viziunea Sfântului Siluan și a

Sfinților Părinți……………………………………….47

Concluzii………………………………………………………62

Bibliografie……………………………………………………67

Introducere

Starețul Siluan, călugăr rus în Muntele Athos, născut în 1866, mort în 1938 și canonizat în 26 noiembrie 1987, apare astăzi ca unul dintre cei mai mari sfinți ortodocși ai secolului al XX-lea. Încă din 1958, Thomas Merton, celebrul monah tropist american, scrie în cartea sa Pacea monahală: „Se va descoperi poate că monahul cel mai autentic al secolului al XX-lea a fost părintele Siluan, acest remarcabil stareț de la Muntele Athos”.

Scopul spiritualității creștine, așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov este "dobândirea Duhului Sfânt, îndumnezeirea, trezirea în trupul morții  a trupului slavei cu puterea biruinței pascale a lui Hristos”, ajungerea la starea în care să fim vrednici de petrecerea în împărăția cerurilor. Biserica îi propune pe sfinți ca exemple de sfințenie, între care strălucește ca o Mireasă Maica Domnului, cea plină de har. Ea este înfățișată ca pildă de sfințenie, laudă a fecioriei și modelul ideal de jertfelnicie:„Pe tine, Născătoare de Dumnezeu, credincioșii te vestim Biserică a lui Dumnezeu, cămară de nuntă însuflețită și poartă cerească “.

Prin însăși viața sa, Sfântul Siluan Athonitul ne îndeamnă să luăm cunoștință de o altă perspectivă asupra sfințeniei. Sfințenia pe care ne-o dezvăluie Sfântul Siluan, făcându-ne-o accesibilă, este ascunsă și discretă, născută din smerenie: „Credinciosul poate fi demn de milă în înfățișarea sa trupească, înveșmântat ca un nevoiaș, lipsit de apărare înaintea Prințului lumii acesteia; însă după Duhul care sălășluiește într-unul se mărește adevărata lui sfințenie”, scrie starețul Siluan. „Împărăția căreia aparține aceasta”, mai adaugă el în altă parte, Sfântul Siluan arată că adevăratele ființe duhovnicești trăiesc cel mai adesea în taină, „departe de privirile oamenilor, fiindcă nu săvârșesc minuni ce pot fi văzute cu ochii trupești. Însă în inima lor, se săvârșesc adevărate minuni în fiecare zi. Numai că oamenii nu le pot vedea” .

Împreună cu Maica Domnului sunt vrednici de admirat și demni de urmat, toți cei ce au ajuns la starea de sfințenie. Sfinții sunt pentru noi pilde de credință neclintită și dragoste arzătoare pentru Hristos, modele de oameni luminați de sus dar acoperiți în vesmântul smereniei, pilde de lepădare de sine și viață umbrită de harul lui Dumnezeu.

„Cu nădejdea și cu dragostea fiind  împlătoșată adunarea celor aleși și cu credința  îngrădită,  toate amenințările tiranilor,  chinurile și  lovirile cu  bucurie  le-a răbdat,  plină de  strălucire;  pe Hristos, Dătător de biruință având în lupte, întâii Mucenici ai adevărului“.

Văzând faptele cele bune ale Sfinților, ne rugăm și noi Mântuitorului să ne trimită harul care să ne întărească a urma virtuțile acestora, în scopul dobândirii împărăției cerești.

„Lăudând cetele Sfinților Tăi, rogu-mă să se lumineze cu lumina Ta sufletul meu,  pentru rugăciunile lor; că Tu  ești  lumina cea neapropiată, care alungi întunericul necunoștinței, cu strălucirile Tale Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Dătătorule de lumină “.

Sfințenia, viața în lumină, este năzuința noastră a tuturor: Să trăim ca fii ai luminii, pentru a ne lumina, pentru a ajunge să petrecem în lumina cea pururea fiitoare. ,,Sfințenia face pe oameni sfinți, pentru ca și ei să săvârșească fapte de sfințenie″. Sfințenia divină nu s-a întrupat ca să rămână izolată, ci ca să se împărtășească și să sfințească pe credincioși. Deci, inițiativa chemării la sfințenie și a împărtășirii sfințitoare o are Iisus Hristos.

Prin Botez se realizează această părtășie la sfințenia lui Hristos (I. Petru I, 15). De aici rezultă că sfințenia sacramentală, care își are începutul și temelia în botez și se desăvârșește prin alte sfinte taine (ca mirungerea și Sfânta Euharistie) ,,este o sfințenie reală, ea este participarea noastră la sfințenia lui Hristos”.

Sfințenia sacramentală aparține creștinilor, tuturor celor botezați. Din baia botezului iese un om nou, un om sfințit, drept, după Chipul lui Dumnezeu, cum l-a făcut întru început. Cel botezat a îndeplinit porunca Sfântului Pavel care zice: ,,Îmbrăcați-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptate și în sfințenia adevărului” (Efes. 4, 24) .

Sfințenia morală, imperativul desăvârșirii morale (Filip, IV, 13) – a se menține cineva în sfințenie, înseamnă să lucreze în ea, să trăiască în ea, să suie mereu, adică să desăvârșească sfințenia. ,,Să ne curățim pe noi de toată spurcăciunea cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1). Procesul sfințeniei este astfel creșterea în Hristos sau ,,înfruntarea lui Hristos în noi” . Mântuirea va fi câștigată de omul nou numai ,,dacă stăruiește, cu deplină înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințire” (I Tim. 2, 15).

Vom aminti pentru început ce înțelegem prin termenii : „sfânt”și „sfințenie”. Este necesară însă o distincție preliminară între cei doi termeni, „deoarece atât în planul divin cât și în cel uman noțiunea de față operează, sensurile fiind oarecum diferite. Anume, când se vorbește despre „sfânt" și „sfințenie" cu referire la planul divin, aceste două noțiuni vizează absolutul divin și sunt înțelese ca atare, când se vorbește însă cu referire la planul uman, sfântul și sfințenia nu reflectă absolutul ci numai starea umană de perfecțiune”.

Cuvântul „sfânt”a fost întrebuințat și de păgânii greci și romani. Romanii îl folosesc pe „sanctus” ca fiind curăția „pretinsă de cultul zeilor, precum și eroismul; dar amândouă aveau nuanță fizică, trupească; idealul lui nu e sfântul ci înțeleptul, care trăiește potrivit propriilor sale percepte si moare demn, potrivit lor”. De asemenea, ei îl numeau pe bărbat „sfânt”atunci când acesta dădea dovadă de o moralitate exemplară. „Sanctus” mai era numit și cel ce a trăit în sfințenie. „Dacă, cuvântul sanctus implică, în general,elogiul unei vieți fără reproș, sfințenia -sanctitas- este zestrea omului cu fapte curate”.

Cap.I.Viața și personalitatea Sfântului Siluan Athonitul

I.1 Viața Sfântului Siluan

Simion Ivanovici Antonov s-a născut într-o familie de țărani modești din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Șovsk, în anul 1866. Familia era alcătuită din cinci băieți și două fete.

Despre familia lui nu se știe foarte multe, decât despre tatăl acestuia care după îl descrie Siluan era un om plin de blândețe, milostiv și cu o deosebită înțelepciune. Sfântul Siluan povestește cum într – o vineri, uitând că este vineri, a pregătit pentru întreaga familie care se afla la câmp, carne de porc și cum tatăl acestuia îi amintește despre această întâmplare după șase luni, pentru că ,,nu am vrut să te rănesc băiatul meu”. Cuviosul având o deplină recunoștința pentru tatăl său și care i-a rămas în inimă întreaga viața, amintind în scrierile sale, ,,iată un stareț cum mi-ar fi plăcut să am”.

Încă de mic și-a pus în gând ,,să- L caute pe Dumnezeu”. Avea doar patru ani când într – o zi de praznic, tatăl său, asemenea multor țărani ruși, îi plăcea să găzduiască străini. Primind un vânzător de cărți în casa sa și dorind să afle ceva nou și folositor, după ce i-a oferit ceva de mâncare, au început o conversație în care vânzătorul încerca să-i dovedească tatălui său că Dumnezeu nu există. Băiețașul Simeon a fost tulburat de aceste cuvinte׃ ,,Unde-i El, acel Dumnezeu?”, apoi și-a pus în minte׃ ,,Când voi crește mare, voi cutreiera tot pământul să-L caut pe Dumnezeu”. După ce a plecat oaspetele, micul Siomeon a zis tatălui׃ ,,Tu mă înveți să mă rog, i-ar El nu există”. Iar tatăl său a răspuns׃ ,,Credeam că este un om învățat, dar să arătat a fi prost. Nu ascultă de el”. Insă acest răspuns al tatălui său nu a șters îndoiala din sufletul micuțului Simion până târziu.

Mulți ani trecuse de atunci. Simeon a devenit un voinic mare și puternic, și lucra nu departe de sat, ca dulgher ,,pe moșia prințului Trubețkoi, împreună cu fratele său”. După ce o femeie, care era bucătăreasa echipei în care se afla și Simeon, a povestit că a fost în pelerinaj la mormântul unui ascet faimos, zăvorâtul Ioan Sezenovski (1791-1839) și după ce a povestit despre minunile care se săvârșeau la mormântul acelui sfânt, după ce Simeon a auzit acestă mărturie a femeii și-a dat seama că ,,dacă există sfinți, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”.

Înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, Simeon, pe atunci în vârsta de nouăsprezece ani, se roagă mult cu lacrimi și simte în interiorul lui o schimbare și o atracție pentru viața monahală, simte că a găsit calea care duce spre Dumnezeu. Tânărul Simeon începuse să privească fetele din jurul său cu dragoste, dar fără dorire, ca pe niște surori, pe când înainte vederea lor îl tulbura. Pătruns de Harul Duhului Sfânt, Simion trăiește ca și cum ar pluti. În acest răstimp a cerut chiar tatălui său să-l slobozească să meargă la Lavra Peșterilor din Kiev, pentru a se face monah, dar tatăl a răspuns hotărât׃ ,,Întâi îți termini armata, i-ar apoi ești slobod să te duci”.

Această stare duhovnicească ține vreme de trei luni după care însă să stins. Simeon începe să iasă cu băieții și cu fetele din sat, să cânte la acordeon și să bea votcă, cu alte cuvinte să se bucure de viață. Având o fire robustă și o forță fizică extraordinară, tânărul Simeon trece prin multe ispite׃ mănâncă și bea fără măsură, în zilele de sărbătoare de sărbătoare merge la cârciumă și bea până la trei litri de votcă fară să se îmbete, lovește un băiat în piept încât a crezut că a murit, i-ar într-o seară inevitabilul s – a produs, Simeon se culcă cu o fată înainte de a fi cerut-o în căsătoriei. Dar Dumnezeu fiind milostiv, în marea sa iubire față de oameni îl cheamă încă o dată. În timp ce dormea a văzut un șarpe care i-a intrat pe gură în stomac, i-ar el s-a sculat tulburat și scârbit de ce văzuse în vis. Apoi aude un glas blând care îi spune׃ ,,A-i înghițit un șarpe în somn și îți este scârbă, tot așa nici mie nu îmi place ceea ce faci tu”. Mai târziu Cuviosul îi va mulțumi mereu Maicii Domnului pentru că la rechemat spre monahism.

Simion fiind cuprins de un mare regret pentru ceea ce făcuse, simte o adâncă și aprinsă nevoie de pocăință.Deoarece această vedenie a avut loc cu puțin înainte de începerea serviciului militar, Simeon fiind chemat în armată, ajunge în scurt timp în batalionul de geniu al gărzii imperiale, își execută cu responsabilitate obligațile de soldat, timp în care gândul său rămâne neclintit în pocăință și la Muntele Athos, unde trimitea din când în când bani din solda sa.

Fiind impresionat de Părintele Ioan de Kroștadat (1829-1908), de viața, slujbele și faima acestui Sfânt Părinte, merge împreună cu secretarul companiei să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah. Negăsindu-l îi lăsă un bilet în care îi scrie׃ ,,Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă rețină”. Rugăciunea s-a făcut simțită în ziua următoare, simțind că în jurul său vuiesc flăcările iadului.

După terminarea serviciului militar Simion s-a întors la familia sa, unde nu rămâne multă vreme, grăbindu-se să strângă câteva bucăți de pânză și multe alte cadouri pentru Mănăstire.

După ce își ia rămas bun de la familie pleacă spre Athos. Se îmbarcă la Odessa, iar în toamna lui 1892 sosește la Sfântul Munte.

Situat în nordul Greciei, Athosul este cea mai estică dintre cele trei peninsule chalacidice. Lungă de 45 de km și lată între 8-12 km, ,,peninsula călugărilor”, culminează cu piscul de 2033 metri înălțime al Athosului. ,,De peste o mie de ani Athosul este Sfântul Munte, ,,Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualități filocalice, bastionul duhovnicesc al Ortodoxiei ecumenice”.

Sfântul Munte Athos este Muntele cel Sfânt, care, împreună cu Sinaiul și Taborul, alcătuiesc triada munților descoperirilor dumnezeiești. Pe Sinai, muntele din mijlocul pustiei, Dumnezeu Tatăl a dat poporului ales Legea Vechiului Testament. Pe Taborul Galileii, Dumnezeu Fiul a arătat ucenicilor săi „pe cât se putea” strălucirea slavei Sale, iar pe Athos, muntele din mijlocul mării – icoana Bisericii mereu bătute de valurile vieții și de-a pururi neclintită – ,,Duhul Sfânt, prin energiile Sale sfințitoare, Se descoperă pe chipurile înduhovnicite ale monahilor”.

De aceea, pe Muntele Athos s-a definit învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe despre energiile divine ale Duhului Sfânt și tot aici s-a făurit Filocalia rugăciunii neîncetate. Athosul poate fi numit școala cea mai înaltă a Ortodoxiei, școală de sfințire, de înaltă teologie ortodoxă, școală de cultură și artă, unică în creștinism, ,,care a creat și conservat în mod constant inestimabile valori spirituale”.

Sfântul Munte Athos adăpostește cel mai mare tezaur de spiritualitate, artă și cultură veche, din întreagalume creștină. ,,Monahii athoniți s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu și au creat opere nemuritoare, pe măsura credinței lor, dar au știut să păstreze cu aceeași grijă valorile create de-a lungul secolelor”.

La sosirea lui Simeon, comunitatea monastică athonită cunoștea un moment de apogeu al istoriei sale frământate. Veniți din toate colțurile lumi, cei aproape zece mii de monahi sunt grupați în jurul a douăzeci de mănăstiri mari și câteva sute de schituri, colibe, chilii și peșteri, viețuind după cele trei forme de viață monahală׃ chinovială, idioritmică și anahoretică. Marea mănăstire a Sfântului Pantelimon (Russikon) este o chinovie uriașă cu aproape două mii de viețuitori, fără a mai pune la socoteală sutele de pelerini și muncitori sezonieri debarcați de vapoarele venite de la Odessa.

Ajuns la Muntele Athos, Simeon intră în Sfânta mănăstire Pantelimon unde începe o nouă viață de nevoință. După obiceiurile athonite, noului începător, ,,fratelui Simion”, i s-a dat să petreacă mai multe zile în deplina liniște, spre a-și aminti păcatele săvârșite de-a lungul întregii vieți și a le așterne în scris, pentru a se spovedi mai apoi la duhovnic. Experiența muncilor iadului născuse în el o fierbinte căință pentru a-și îndrepta viața.

După ce tânărul Simeon mărturisește toate păcatele cu mare părere de rău și după ce duhovnicul îi spune׃ ,,Ți-ai mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu, și să ști că toate îți sunt iertate… De acum pune început unei noi vieți… Mergi în pace și te bucură că Domnul te-a adus la acest liman al mântuirii”.

Simeon lipsit de experiență și neștiind că un monah trebuie să aibă dreapta socoteală și în bucurie, sufletul său a început să fie ispitit cu gânduri pătimașe care îl îndemnau să se întoarcă în lume și să se căsătorească. Înfricoșat, își dă seama de puterea considerabilă a păcatului concentrată în patimile care îl pot pierde până și-n acel loc sfânt, precum și de necesitatea de a nu părăsi niciodată pocăința. Duhovnicul îi atrage atenția asupra necesității s-au câștigării neîncetate a trezviei interioare, asupra tuturor mișcărilor minții și a izgonirii ,,gândurilor” pătimașe, de îndată ce se ivesc, înainte ca mintea să consimtă cu ele, deschizând astfel ușa păcatului cu fapta.

Văzând cumplita putere a păcatului, s-a simțit din nou în flacările iadului și să hotărât ca neîntrerupt să se roage, până când Dumnezeu avea să-l miluiască.

După ce trăise muncile iadului și după bucuria pe care a cercat-o prin Taina Spovedaniei, poticnirea cu gândul, conștient că a supărat din nou pe Maica Domnului, a fost cuprins de o spaimă ce i-a cutrmurat sufletul. De atunci tânărul Simeon s-a cufundat în rânduiala de viață a monahismului athonit, veche de peste zece veacuri, care cuprindea lungi slujbe la biserică, citire rugăciune la chilie, muncă în folosul manăstirii și ascultare.

El a suferit alte ispite, încă și mai puternice, dar ascultând sfatul duhovnicului, se împotrivea gândurilor rele care-i bântuiau mintea, alungându-le de îndată ce se iveau și stăruind într-o adâncă pocăință a reușit să dobândească în puțin timp, starea de curăție lăuntrică, la care majoritatea călugărilor ajung deabea la bătrânețe după ani grei de nevoință. Astfel fratele Simeon a început să se roge fierbinte cu lacrimi și metanii, chemând numele lui Iisus prin rugăciunea inimii׃ ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Trecând astfel, ca la trei săptămâni, și pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, rugăciunea pătrunse în inima lui și începu să se rostească în inima lui zi și noapte, dar el încă nu înțelegea raritatea darului pe care îl primise de la Maica Domnului.

Sfântul Siluan ajunge, așadar, prin harul fără egal al Sfântului Duh, să săvârșească un pas hotărâtor pe calea sfințeniei. Dar, pentru aceasta, primejdia căderii nu este mai puțin însemnată. Darul pe care îl primise, ca și laudele pe care i le aduceau frații săi care îi apreciau tovărășia, precum și rodul muncii sale, au făcut să se ivească în mintea lui gânduri de mândrie, de automulțumire. Începe să cugete că este un monah desăvârșit și că duce o viață fără de cusur. Începe să-i cerceteze pe ceilalți, să se compare cu ei, să-i judece. Acest gând al mândriei îi sugera astfel de idei׃ ,,Duci o viață sfântă, te-ai pocăit, ți s-au iertat păcatele, te rogi neîncetat, îți faci bine ascultarea, ești desăvârșit, așa că poate te vei mântui; dar dacă ajungând în rai, nu-i vei afla pe cei pe care îi iubești, nu vei avea nici o bucurie”.

Drept urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate și a ascezei riguroase neobosite, Simeon va fi victima unor fenomene luminoase înșelătoare și a unor atacuri demonice. După vederea acestei stranii lumini, demonii au început chiar să i se arate, iar el, naiv, vorbea cu ei ca și cu niște oameni. Aceștia ba îl ridicau până în înălțimile cerului, spunându-i׃ ,,ești un sfânt”, când îi spunea׃ ,,Nu te vei mântuii niciodată!”,ceea ce îl făcea să cadă în deznădejde. Aceste ispite l-au făcut pe tânărul monah să se nevoiască și mai mult în rugăciune, ținând post aspru, noaptea nu dormea decât o oră și jumătate, i-ar ziua împlinind ascultarea pe care o avea la moară, unde trebuia să facă zilnic hrană pentru aproape două mii de viețuitori ai mănăstirii, plus lucrătorii și pelerinii care veneau la mănăstire.

Datorită nevoințelor aspre pe care le făcea, puterile au început să-i slăbească i-ar deznădejdea a început să-l cuprindă și mai mult, simțindu-se părăsit de Dumnezeu. Ajuns la pragul disperării a exclamat dezamăgit׃ ,,Pe Dumnezeu a-l îndupleca este cu neputință”. Acest gând l – a aruncat în fundul iadului. Atunci ca răspuns la mâhnirea sa primește un har încă și mai mare decât cele dinainte. În timpul Vecerniei, pe când se ruga înaintea icoanei lui Hristos, i se arată Domnul. Pentru o clipă Siluan îl vede pe Hristos Înviat, strălucind de lumină, frumusețe și bucurie. Afundându-se în această contemplare, plină de dulceață, Siluan devine ca un străin pentru această lume, i-ar aceasta din cauza iubirii și a luminii care-l copleșește și din cauza tainelor care i se descoperă. În acest timp de contemplare el este eliberat de povara celor trecătoare, ajunge la măsura desăvârșirii, curat și liber de păcat, este răpit la cer unde vede o negrăită frumusețe și unde aude negrăite graiuri.

Ca și Simeon Noul Teolog, Cuviosul Siluan face parte, așa cum arată arhimandritul Sofronie, din acei rari sfinți care încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu, de care majoritatea sfinților se bucură abia la sfârșit, uneori și la mijlocul vieții lor pământești. Calea și viața acestor aleși ai lui Dumnezeu, care primesc harul încă de la început este însă foarte dureroasă. Este o suferință pe care o poate înțelege decât cel care a primit harul și apoi la pirdut. De aceea ei suferă cel mai mult ,,Nu puteți înțelege întristarea mea”, spunea Siluan, pentru că atunci când sufletul suportă pierderea harului (care se face în sens pedagogic, spre a spori râvna dragostei către Dumnezeu și pentru că rugăciunea să fie făcută cu mai multă ardoare), spre deosebire de ceilalți care nu știu ce înseamnă această părăsire, ei știu bine ce au pierdut, și de ,,aceea tânjesc și Îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi”.

De aceea în scrierile sale, Siluan repetă foarte des׃ ,,Sufletul meu tânjește după Domnul și îl caut cu lacrimi”. El este uimit de blândețea și iubirea cu care l – a învăluit Mântuitorul, spunând din toată inima׃ ,,Ce Dumnezeu avem!”.

Iată câtă răbdare are Dumnezeu cu cei care Îl caută din toată inima și cu câtă dragoste îi întoarce pe cei care nădăjduiesc în mila Lui. Câtă bucurie oferă sufletului prin harul Duhului Sfânt, câtă mângiere și alinare aduce sufletului care se încrede în mila Lui. Starețul susținea că atunci când Însuși Domnul se arată sufletului, acesta nu poate să nu recunoască în El pe Făcătorul și Dumnezeul său.

Timp de câteva zile, Simeon simte o bucurie pascală, fiind plin de bucurie și de o negrăită iubire pentru Dumnezeu și pentru întreaga lume.

Într-o zi pe când slujea la trapeză, după slujba de priveghere, harul îl mai cercetează încă o dată dar mai puțin intens ca înainte, bucuria și pacea inimii s-au stins, ceea ce la făcut pe Simeon să fie cufundat într-o mare tristețe.Cerându-i sfatul duhovnicului său și spunându-i cele ce se întâmplă-se, acesta entuziasmat de creșterea duhovnicească a tânărului Simeon îi spune׃ ,,Dacă acum ești așa cum ești, la bătrânețe ce vei fi?”. Aceste cuvinte de laudă au produs în sufletul lui Simeon gânduri de slavă deșartă și de mândrie. Mândrie care a adus asupra lui slăbire în rugăciune, gândul începuse să se împrăștie și sufletul său a început să fie năpădit de duhurile necurate.

De acum începe o perioadă de cincisprezece ani în care harul îl vizitează și îl părăsește, demonii atacându-l din ce în ce mai mult. În acest timp, fratele Simion este tuns în monahism primind numele de Siluan. Datorită vederii minunate pe care o avuseseră, Siluan fiind întărit de Hristos și crezând în marea milostivire a Lui, a început să își dorească, să simtă din nou aceea bucurie negrăită pe care a avut-o în prezența harului. Aparițiile demonice au început să îl tulbure mai ales în timpul nopții. Deși suferințele pe care le îndura din partea acestora era foarte mare, trece cu ajutorul rugăciunii și printr-o căință sinceră și tare. Aceste lupte pe care Siluan le-a purtat nu pot fi redate în cuvinte, însuși el spunând că׃ ,,Dacă Domnul nu mi-ar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubește pe oameni, n-aș fi putut îndura nici măcar una din aceste nopți; și am avut o mulțime”.

În timpul unei privegheri nocturne pe când diavolii încercau să-l împiedice să se roage, un diavolul s-a așezat între el și icoana lui Hristos, pentru al face să se închine înaintea lui, în care clipă Siluan îi cere ajutor Domnului spunând așa׃ ,,Doamne, Tu vezi că eu vreau să mă rog cu duh curat și că dracii mă împiedică. Învață-mă ce trebuie să fac pentru ca ei să nu mai mă necăjească!, la care Hristos îi răspunde׃ ,,Cei mândri au întotdeauna de suferit din pricina dracilor». «Doamne învață-mă ce să fac ca să am inimă smerită!, și a auzit acest cuvânt din gura Mântuitorului׃ ,,Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.

Din aceea clipă, aceste cuvinte a fost pentru Siluan, arma cu care va lupta până la sfârșitul vieții împotriva gândurilor pătimașe și a dracilor. Văzând încă o dată mila lui Dumnezeu care se revarsă asupra păcătoșilor, Siluan a început să se roage Lui Dumnezeu pentru toți oamenii, ca ,,toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). El nu a încetat să se roage și să verse lacrimi fierbinți pentru întreaga lume, pentru cei vii ca și pentru cei morții, dar și pentru cei care aveau să se nască.

După o perioadă de încă cincisprezece ani, în care duce o răbdătoare suferință de curățire a inimii, Siluan își asumă responsabilitatea de econom al unui mare depozit de lemne din preajma mănăstirii, și datorită faptului că se pricepea la construcții primește și sarcina de a supraveghea ca la 200 de lucrători, pe care nu îi brusca la muncă ci suferea pentru ei și se rugă cu lacrimi în ochii pentru ei, la fel cum se rugă pentru întreaga omenire și pentru vrăjmași săi. Aceste ascultări nu îl făceau însă pe Siluan să își piardă liniștea lăuntrică și rugăciunea neîncetată, deoarece își tăiase propria voie, predându-se întru totul voii lui Dumnezeu.

Până la sfârșitul vieții sale, în ciuda bolii și a pierderii puterilor, și-a păstrat obiceiul de a dormi pe un scăunel, între cincisprezece și douăzeci de minute, restul timpului petrecându-l în rugăciune. Rugăciunile Starețului cuprindea puține cuvinte dar dură vreme îndelungată, datorită plânsului și al întristării pentru întreg cosmosul. Acest om a fost cu adevărat ,,om, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. „Lucru neobișnuit, viața cu totul ieșită din comun a starețului va rămâne, ca să zicem așa, necunoscută celor mulți și numai după moarte și-au dat seama cât de mare îi era sfințenia”, scrie părintele Sofronie. El mai adaugă: „Până în ultima clipă, simplitatea și smerenia starețului Siluan i-au acoperit sfințenia” .

1.2 Personalitatea Sfântului Siluan

După o îndelungată luptă cu patimile, fiind călăuzit de Duhul Sfânt și ajutându-l să biruiască în lupta duhovnicească, patimile și duhurile cele necurate, acest Sfânt Părinte se îndrepta cu pași siguri spre nepătimire.

Privind chipul Starețului din exterior, putem observa înfățișarea unui un om simplu, de statura puțin mai înalta decât mijlocie, cu un trunchi puternic bine proporționat. Mâinile mari și puternice, de muncitor. Fața și capul erau în proporți cât se poate de armonioase. Privirea îi era blândă și liniștită, uneori încordată și pătrunzătoare datorită neodihnei și lungilor slujbe de priveghere și lacrimilor care se întrezăreau pe fața lui. Avea o barbă mare, stufoasă și ușor căruntă. Sprâncenele dese iar părul capului de culoare închisă. Nu era fotogenic. În puținele fotografii în care este arătat Starețul, trăsăturile feței dădeau impresia de asprime, pe când în realitate exprima o deosebită bunătate.

Se purta cu toți oamenii cu o deosebită bunătate, fiind plin de compătimire și dragoste, având o deosebită sensibilitate la durere și suferință. Această dragoste cuprindea întreaga creație a lui Dumnezeu. Se ferea să judece pe cineva, neținând seama de starea socială s-au de felul de viață al fiecăruia. Îi înțelegea pe toți, necriticând pe nimeni, văzând în fiecare ce are mai bun. În timpul discuțiilor prefera să tacă și să dea întâietate altora să vorbească, preferând să asculte.

Cuviosul Siluan, Părintele iubirii arzânde de Dumnezeu și oameni, exclamă înaintea tuturor cu mult entuziasm: „Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră și vă rog cu lacrimi: „Veniți la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc și de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoști ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”.

Nu se mânia niciodată, păstrându-și liniștea interioară, rămânând întotdeauna egal cu sine. Cei care stăteau de vorbă cu el rămâneau profund impresionați de marea lui blândețe care era caracteristică firii sale duhovnicești. Neîncetata rugăciune a inimii făcea ca din ochii săi să curgă lacrimi fierbinți de pocăință. Vorbirea și purtarea sa erau cât se poate de simplă. Cuvintele sale erau adevărate ,,doctorii” pentru sufletele bolnave care veneau să-și afle vindecare la Siluan, făcându-le să se ridice la înălțimile cerești și însănătoșindu-le din punct de vedere duhovnicesc. Lumina interioară a Sfântului Siluan Athonitul este cu atât mai ieșită din comun, cu cât, diferit de alți mari sfinți ortodocși, precum Sfântul Serafim de Sarov sau Ioan de Kronsthodt, el n-a atras mulțimile de credincioși în timpul vieții. Dimpotrivă, la Muntele Athos, arhimandritul Sofronie (1896-1993) era singurul său ucenic; numai câțiva pelerini căutau să-l întâlnească, înfruntând, de altfel, glumele proaste ale unora dintre călugări și teologi, care se întrebau, nedumeriți, ce poate afla lumea la el.

Nu îi plăceau minciunile, răutatea, vulgaritatea și meschinăria, fiind de o adevărată noblețe interioară. Calm și serios, nu râdea niciuodată ci numai surâdea.

Pe când se afla la Sfântul Munte un renumit pustnic din Caucaz, părintele Stratonic, care îi uimea cu vorbirea sa pe mulți dintre monahi,în timpul unei convorbiri părintele Siluan, cu adâncă smerenie îi atrage atenția spunându-i că vorbește prea mult ,,după mintea sa”. După aceasta are loc o întâlnire între cei doi în care Siluan îi pune trei întrebări ascetului caucazian, și anume׃ ,,Cum vorbesc cei desăvârșiți?, Ce înseamnă să te predai voi lui Dumnezeu?, În ce constă ascultarea?”. Neștiind să răspundă, părintele Stratonic răspunde׃ ,,Nu știu aceasta. Spuneți-mi-o sfinția voastră. Nu spun nimic de la ei înșiși, ci numai ce îi insuflă Duhul Sfânt”. Acest răspuns la făcut să înțeleagă pe părintele Stratonic și să își de-a seama că este departe de desăvârșire și că mai are foarte mul de învățat pentru a ajunge la trăirea Starețului. Cu o adâncă recunoștință acesta îi mulțumește părintelui Siluan i-ar când acesta avea vre-o subtilitate duhovnicească, în discuțile pe care le avea cu monahii le spunea׃ ,,Îl aveți pe părintele Siluan, pe el să-l întrebați”. Acest fapt a produs ură și invidie între frați, aceștia socotindu-l un țăran, un neștiutor de carte. Trăirea sa ascetică și nebăgarea în seama a glumelor proaste care se făceau pe seama să îi deranja pe mulți monahii, aceștia zicându-i în batjocură de câte ori l-i se iveau ocazia׃ ,,luminatul s-au Sfânt blestemat”.

Când era întrebat despre Dumnezeu Tatăl îi lasă pe foarte mulți uimiți. Unii monahi crezând că este nebun, datorită simplități cu care vorbea, crezându-l fară smerenie. Fiind întrebat de un doctorand catolic, despre lecturile monahilor, acesta afirmând că la ei scrierile Sfinților Părinți și Filocalia sunt citite decât despre profesorii, Siluan îi răspunde acestuia׃ ,,dacă din vre-o pricină oarecare ar dispărea cărțile de la Sfântul Munte, monahii ar scrie altele noi”. Într-o zi părintele Sofronie îl întreabă pe Stareț׃ ,,Oare ascultarea iconomatului, care necesită dialogul cu o mulțime de oameni nu dăunează liniștii monahale? la care Starețul i-a răspuns׃ Părintele Ioan din Kroștadt deși era înconjurat de mulțime de lume, era mereu în Dumnezeu decât mulți pustnici. Ascultarea de iconom pe care o primise i-au dat liniștea de care avea nevoie, astfel încât rugăciunea pentru norod era întotdeauna neâncetată”.

Din trăirea și cunoașterea sa, starețul îndeamnă pe cititorul său să se socotească și el vrednic de chinurile iadului, face aceasta pentru a-i deschide calea smereniei prin care se poate prețui harul dumnezeiesc și se câștigă pacea gândurilor și ferirea de năvălirile demonilor: „Smerește-te la gândul că după moarte vei fi aruncat în temniță, unde vei fi mistuit de durere și vei tânji după Domnul. Când plângem și ne smerim sufletul suntem păziți de harul lui Dumnezeu” .

De aceea pentru Sfântul Siluan, este limpede că a-ți ține mintea în iad, înseamnă a te smeri în chipul cel mai deplin și reciproca: „Smerește-te cât poți de mult. Ține mintea și inima ta în iad”. Trebuie să te smerești până într-acolo încât să te socotești „mai rău decât toate făpturile”, iar atunci osândirea la chinurile iadului o să ți se pară cu adevărat îndreptățită.

Osândirea de sine și ținerea minții în iad sunt pentru Sfântul Siluan o adevărată nevoință ascetică, al cărei scop este o desăvârșită smerire de sine, prin care se atinge cea mai înaltă treaptă a smerenie. Iar scopul smereniei este primirea harului lui Dumnezeu. revărsarea harului este, după Sfântul Siluan, după măsura smereniei: „Cu cât te vei smeri mai mult, cu atât mai mari vor fi darurile lui Dumnezeu”.

Siluan angajează o nouă luptă împotriva gândurilor care – l îndepărtează de calea cea dreaptă, se căiește, se hotărăște să se roage fără încetare. Atunci, pe când se roagă înaintea icoanei Maicii Domnului, el primește un nou har excepțional, pe care majoritatea asceților îl dobândesc în general decât după ani și ani de lupte: darul rugăciunii neîncetate. ,,Rugăciunea lui Iisus intră în inima sa și începe să țâșnească de la sine, fără efort, zi și noapte, însoțită de lacrimi”.

Cu ajutorul harului lui Dumnezeu Siluan, face un salt pe scara sfințeniei, dar riscul de a cădea e cu atât mai mare. Din nou, lupta lăuntrică împotriva a tot felul de gânduri, care îl cufundă în adânc. Mai rău, asemenea Sfântului Antonie i se arată demoni. El își îndoiește rugăciunile dar are sentimentul că ele se pierd în gol. Se simte singur, părăsit, sufletul îi este năpădit de întuneric.

Datorită mâhnirii sale, sau mai degrabă la predarea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, el primește un har și mai mare decât cel dinainte. După un timp petrecut la Muntele Athos, în timpul vecerniei, pe când se roagă înaintea icoanei lui Hristos, i se arată Domnul. Pentru o clipă, Siluan ,,îl vede pe Hristos, viu, strălucind de lumină, frumusețe și bucurie. Numaidecât, întreaga sa ființă, trup, suflet și minte, se umple de focul harului, de lumina Duhului Sfânt. El gustă aici și acum viața veșnică”.

Această experiență nemaiauzită va fi începând de atunci, referința centrală și permanentă a întregii sale existențe. Pentru cine a cunoscut slava lui Dumnezeu, bucuria pacea, blândețea și iubirea care le însoțesc, pierderea harului, îndepărtarea lui Dumnezeu e cea mai mare nefericire, ne spune starețul.

Dar, din nefericire, Siluan nu are încă experiențe, maturitate duhovnicească care să-i îngăduie să păstreze și să facă să rodească acest har neasemănat. Odată cu trecerea zilelor, această stare de fericire pascală slăbește puțin câte puțin, până piere aproape cu totul. ,,Și lupta pe care o cunoscuse mai înainte reîncepe. Mai puternică, mai adâncă, mai radicală”.

Starețul subliniază însă paguba duhovnicească pe care o poate aduce împlinirea fără discernământ acestei nevoințe adică așa cum vom vedea, atunci când smerenia deplină însoțită de nădejdea tare în Dumnezeu, iar mai înainte de această, atunci când omul ia asupra sa o sarcină pe care nu o poate duce: „În această lucrare trebuie să-ți cunoști puterile, ca să nu-ți zdrobești sufletul. Învață să te cunoști și să nu-i dai sufletului o povară pe care să nu o poată duce”.

Sfârșitul acestei vieții tumultoase a fost pentru Stareț la fel de blând, liniștit și smerit precum i-a fost și viața pe acest pământ. A trecut în rândul celor drepți după o scurtă perioadă de zăcut în pat. În acest timp, se împărtășea în fiecare zi, i-ar pe când părintele Sofronie se afla la infirmerie, la întrebat dacă va muri, i-ar Starețul i-a răspuns ׃,,Nu am ajuns la smerenia lui”. După ce i s-a citit Canonul de rugăciune al Maicii Domnului, lucid, senin și cufundat cu totul în rugăciune își încredințează sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe data de 11\12 septembrie 1938.

După mutarea s-a la Domnul, monahii și-au dat seama de viața lui plăcută înaintea lui Dumnezeu. Sfinții aparțin Bisericii și umanității în general. Istoria în curgerea ei consemnează atâtea vieți de sfinți, flori alese de Dumnezeu, cei mai mulți necunoscuți, trăitori, cuvioși mărturisitori etc. pietre neclintite la lucrarea edificiului spiritual al Bisericii, al neamului lor, al lumii întregi. Ei anunță zorile unei vieți noi, de credință, de lumină și căldură sufletească, de apel la iubire și ființare curată prin îmbrățișarea tuturor oamenilor în Dumnezeu.

,,Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca și în Dreptul bisericesc ortodox, se înțelege actul prin care Biserica, recunoaște, declară și așează pe eroii dreptei credințe adormiți întru Domnul, în rândul sfinților pe care îi venerează, pe temeiul învățăturii sale dogmatice”.

Biserica oferă mijloacele și condițiile prin care cineva poate să-și dobândească desăvârșirea deplină a sfințeniei. Ajutorul și lucrarea Domnului, nepătrunsa lui dragoste, milostivirea și înțelepciunea, sunt acelea care proslăvesc pe cineva ca sfânt. Numai Domnul își proslăvește pe sfinții săi. Numai El răsplătește nevoințele lor, cu semnele sfințeniei. El și ,,nu Biserica (canonizarea – caracter evident declarativ) îi face pe sfinți”.

Semne doveditoare ale sfințeniei (epoca persecuțiilor):

Moartea martirică; dovada completei lepădări de sine și mărturia cea mai sigură a credinței desăvârșite.

Mărturisirea neînfricată a dreptei credințe în fața tuturor ispitelor sau amenințărilor indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea și moartea de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăție eroică.

Viața sfântă, viața curată, viața care înfăptuiește – prin asceză, prin binefacere etc. – cea mai înaltă trăire morală și religioasă, superlativul etic și religios. Viața trăită în acest chip, atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafirești, cu daruri de a face minuni fie în viață, fie după moarte, iar săvârșirea minunilor a fost socotită și a rămas de atunci și până azi, ca al patrulea semn al sfințeniei.

4.Lupta de apărare a dreptei credințe și lupta pentru biruința dreptei credințe, deci lupta pentru Biserică, dusă de orice credincios cu toate puterile lui.

În ceea ce privește condițiile canonizării sau criteriile principale ale trecerii între sfinți, Pr. Prof. Ene Braniște, enumără patru, și anume:

a) Mucenicia sau moartea martirică.

b) Ortodoxia credinței și mărturisirea ei neînfricată sau lupta și nevoințele pentru apărarea ei, indiferent dacă aceasta s-a soldat cu moartea martirică (ca la mucenici) sau numai cu anumite suplicii, suferințe sau amărăciuni (ca la Sf. Vasile cel Mare, Sf. Atanasie, Sf. Maxim ș.a.).

c) Curăția și sfințenia vieții.

d) Săvârșirea unor semne supranaturale sau minuni.

La acestea se adaugă încă una, care nu este ,,esențială și indispensabilă și anume neputrezirea trupului (exist. moaștelor sau osemintelor), care constituie un semn al sfințeniei numai dacă moaștele au darul facerii de minuni”.

Condițiile de fond ale canonizării

Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.

Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință

puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte.

puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase.

puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte.

puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acestuia, prin cultul spontan pe care-l acorda poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. De la ,,îndeplinirea acestei condiții, pot face excepție numai mucenicii dreptei credințe”.

Întrebat care sunt semnele ce caracterizează moaștele sfinților, Părintele Ilie Cleopa ne răspunde: ,,Moaștele sfinților aflate întregi în morminte sunt și rămân permanent nestricăcioase; sunt bine mirositoare; răspândesc bună mireasmă; sunt uscate, ușoare și au culoare galben deschis, asemenea alunelor coapte; sunt plăcute la vedere; nu provoacă frică, ci bucurie duhovnicească; sunt asemenea omului care doarme liniștit, și izvorăsc di ele felurite minuni și vindecări de boli, spre slava lui Dumnezeu (a se vedea și Pidalionul fila 444). Cele mai recente sfinte moaște descoperite în vara anului 1980 în pustiul Hozeva, din Valea Iordanului, sunt moaștele unui mare sfânt și sihastru român, moldovean, Cuviosul Ieroschimonah, Ioan Iacob Hozevitul. În prezent sfintele lui moaște, întregi și bine mirositoare, sunt așezate într-un sicriu frumos și depuse în biserica mântuirii Sfântului Gheorghe Hozevitul, din apropiere de Ierihon”.

Să exclamăm și noi la aceste momente de taină, împreună cu Sfântul Vasile cel Mare: ,,Ce este mai minunat decât frumusețea divină? Ce cugetare este mai plăcută și mai plină de har decât aceea despre măreția lui Dumnezeu? Strălucirile frumuseții lui Dumnezeu sunt întru totul de nespus și de nepovestit; cuvântul nu le poate înfățișa, auzul nu le poate primi…”.

Biserica venerează și cinstește cu evlavie pe cei care trăiesc o viață de sfințenie și după plecarea lor din această viață pe cei ce s-au distins în viața lor dusă în trup prin izbânzi deosebite ale virtuții, slăvindu-i prin prăznuiri anuale și imnuri de laudă; ,,aceasta pentru că, pe de-o parte, lauda adusă celor ce au viețuit în virtute trece la însuși Dumnezeu de la Care vine oamenilor toată virtutea, cum arată teologhisind undeva Grigorie cel numit cu supranumele Teologiei; iar, pe de altă parte, pentru că lauda celor bune aprinde zelul și îmboldește pe cei ușuratici și zăbavnici la realizarea virtuții, iar pe cei iubitori de osteneală îi face și mai viteji în ostenelile lor”.

Așadar, ,,dat fiind că în asemenea izbânzi excepționale ale virtuții se distinge și monahul Siluan, de obârșie din Rusia, dar care a viețuit peste o jumătate de veac în Sfânta Mănăstire patriarhală și stavropighială a Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic și Tămăduitor Panteleimon de pe Sfântul Munte al Athosu-lui, înfățișându-se pe sine prin cuvioșia și sfințenia vieții lui model de viețuire după Hristos, iar printre feluritele sale scrieri ortodoxe și de suflet folositoare dascăl apostolic și profetic al Bisericii și plinătății celor ce poartă numele lui Hristos, ajungând la înalte măsuri duhovnicești și făcându-se vas al Sfântului Duh, nevoindu-se ca puțini alții în iubirea agapică și cinstit fiind pentru toate acestea de Dumnezeu cu darurile vindecării celor bolnavi și suferinzi și ale unei uimitoare clarviziuni i smerenia noastră dimpreună cu Preasfințiții și preacinstiții Mitropoliți din jurul nostru, iubiții noștri frați și împreună-liturghisitori, privind la viețuirea lui bineplăcută lui Dumnezeu, la faptele și izbânzile lui în virtute și purtând de grijă de folosul obștesc al credincioșilor, am hotărât în Duhul Sfânt, în acord cu dumnezeieștii Părinți dinaintea noastră și urmând obiceiului comun al Bisericii, să i se acorde cinstea cuvenită bărbaților sfinți și dumnezeiești.

De aceea și decretăm în mod sinodal și stabilim și poruncim în Sfântul Duh ca de acum înainte și pe mai departe în tot veacul, starețul Siluan Aghioritul să fie numărat împreună cu bărbații cuvioși și sfinți ai Bisericii, fiind cinstit cu prăznuiri sfinte și ceremonii religioase anuale și slăvit cu imnuri de laudă în ziua de 24 septembrie, în care a plecat fericit la Domnul”.

Spre dovedire și întărire a acestui fapt s-a întocmit și prezentul nostru act patriarhal și sinodal așternut și subsemnat în acest sfânt Codice al Sfintei și Marii noastre Biserici a lui Hristos și trimis identic și neschimbat și sfintei Comunități a Sfântului Munte spre a fi depus în arhivele lor.

Cap. III. Iubirea de vrăjmași și iubirea de aproapele în viziunea

Sfântului Siluan și a Sfinților Părinți

,,Iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta i-ar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 12, 30,31).

Arătarea lui Hristos l-a făcut pe Sfântul Siluan să descopere prin Duhul Sfânt iubirea cu care Dumnezeu se milostivește către fiecare om. ,,Prin harul lui Dumnezeu a simțit ce înseamnă iubirea de lui Dumnezeu și iubirea de aproapele” . Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu știe că pentru a ajunge la sfințire, trebui mai întâi să facă voia Lui precum ne-a învățat Însuși Mântuitorul în rugăciunea Domnească Tatăl Nostru׃ ,,Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ!”.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a pogorât la nivelul unui purtător al Cuvântului omenesc, pentru a ridica pe oameni la nivelul ,,dialogului cu Dumnezeu și cu aceasta la nivelul înălțimii lui Dumnezeu după har, ca să se poată umple de toată cunoașterea și înțelegerea lui Dumnezeu”.

După cum El ne iubește așa trebuie să-L iubim și noi. Trebuie să ne aducem aminte că Mântuitorul ,,S-a deșertat pe Sine, chipul robului luând”(Filip. 2, 7), pentru că ne iubește și vrea să îi fim alături în Împărăția ce-a Cerească. Pentru a ajunge la deplinătatea iubirii trebuie să iubim și pe Dumnezeu și pe aproapele, căci spune Sfântul Evanghelist Ioan׃ ,,Dacă cineva zice׃ Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Cel care-L iubește pe Dumnezeu, să-l iubească și pe fratele său” (I Ioan 40, 20-21). Domnul ne iubește și așteaptă să ne întoarcem la El, fără să ne facă reproșuri. Precum a făcut tatăl din Evanghelia cu fiul risipitor când tatăl în loc să-l mustre pentru ceea ce făcuse la primit înapoi cu bucurie.

Starețul Siluan împărțea viața în lucrătoare și contemplativă, și le socotea ca pază a poruncilor. Temeiul de început al nevoinței liniștirii minții îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: ,,Să iubești pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie: Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi și noapte, și toată bună-săvârșirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipite ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri străine, atunci mintea cugetă și pe Dumnezeu, și acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubești din toată mintea și din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, și nu sânt și alte gânduri, atunci se împlinește cea dintâi poruncă”. Cuvântul lui Hristos se împlinește din iubirea desăvârșită dată de El și față de oameni, prin cuvântul Domnului Hristos înțelege întreaga Sa învățătură adusă oamenilor de la Părintele Său Ceresc, adică Evanghelia Sa sau vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc. Într-adevăr, Hristos are o învățătură dătătoare de viață, pentru că în cuvintele Lui se concentrează mesajul către oameni al întregii Sfinte Treimi, care este izvorul vieții veșnice ( Ioan 5, 68, 63) cuvânt cu adevărat purtător de mântuire (Ioan 4, 29, 8, 25) și de dragoste, de aceea în orice creștin păzitor al cuvântului Evangheliei, ,,dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită. Să precizăm că iubirea este desăvârșită nu în raport cu nesfârșitul izvor al ei, care este Dumnezeu, ci în raport cu subiectul care se umple de această dragoste și datorită căreia devine un teolog, un purtător de Dumnezeu, un purtător al iubirii înțelegătoare, cu care întreaga Sfântă Treime ne-a iubit”.

Unirea cu Dumnezeu prin iubire se realizează prin iubirea și iertarea fratelui nostru, care capătă importanță nu numai din punctul de vedere al celui care slujește pe semenul său, ca pentru Hristos, făcându-l prieten și frate, dar și din acela al celui slujit, care trebuie să vadă în pilduitoarea activitate de slujire a celuilalt însăși cinstirea și slujirea lui Dumnezeu. Avem aici cea mai bună probă că „am cunoscut iubirea” adică am înțeles mesajul pe care Domnul Hristos a dorit să –L transmită oamenilor prin jertfa Sa, probând prin faptele noastre că ne-am făcut datoria de adevărați creștini, atunci când ne-am pus sufletele pentru frații noștri”.

Sfântul Siluan spune că, iubirea lui Dumnezeu, care se face cunoscută prin Duhul Sfânt înrobește sufletul. Sufletul care a simțit dulceața Duhului Sfânt ar răbda orice boală și orice întristare numai ca să rămână în iubirea lui Hristos. ,,Domnul este prin fire bun și milostiv, bun și iubitor, și bunătatea Lui nu poate fi descrisă, dar sufletul simte această iubire și dorește să rămână pe vecie într-o asemenea tihnă”.

Domnul Iisus Hristos vrea ca noi să îi urmăm exemplul, adică să fim mai iertători, mai buni și dacă aproapele nostru ne-a greșit să ne rugăm pentru el, amintindu-ne că mai întâi El a fost nedreptățit și cu toate că putea să distrugă lumea, a arătat că iubirea sa față de noi este mult mai mare, stigând către Părintele Ceresc׃ ,,Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 24). Prin Iisus Hristos ,,omul a câștigat înfierea cea duhovnicească a lui Dumnezeu și a învățat că trebuie să se apropie din toată inima de fiecare, ca de un frate al său și fiu a lui Dumnezeu”.

,,Iubirea pe care o revarsă Dumnezeu în inimile noastre, noi trebuie s-o răspândim în jurul nostru, ca iubirea să stăpânească viața fiecăruia și viața tuturor” .

Starețul simțind aceiași compătimire pentru lucrătorii care lucrau la Sfânta Mănăstire, rugându-se și vărsând lacrimi pentru ei. Acesta arată că el dorea ca toți să guste din dulceața Duhului dând mărturie de iubirea și compătimirea pe care Însuși Dumnezeu le are pentru om și întreaga creație. Cel care nu a primit acest har de a iubii pe toți oamenii, să se roage ca să îl primească, i-ar ,,Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său”, că după cum ne spune Starețul׃ ,,Harul vine atunci când iubești pe aproapele și se păstrează prin iubirea de aproapele; dacă nu iubim pe aproapele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet”.

Cel care iubește cu adevărat, nu îi face rău aproapelui său. Trebuie să știm că iubirea nu este ceva voluntar ci este obligatorie. Ești dator să-l iubești pe aproapele tău, atât pentru că ești înrudit duhovnicește cu el, cât și pentru că vă sunteți mădulare unul altuia. Însuși Domnul ne-a încredințat că toată legea și învățătura proorocilor se cuprind în iubire” (Matei 22, 40).

Iubirea este desăvârșită în Dumnezeu -Treime și este împărtășită tuturor celor care în Bisericã doresc sã se împărtășească de aceastã iubire interpersonalã și nemuritoare. „Cele douã persoane depășesc subiectivitatea lor comunã în al treilea, fapt în care se manifestã plenitudinea existenței și, deci, a adevãrului. Se poate spune cã dacã doi nu se întâlnesc în al treilea, subiectivitatea lor nici nu e deplin comunã. Ea devine comunã, obiectivã, adevãratã prin întâlnirea în obiectul lor comun, care este al treilea… Iubind pe al doilea, primul nu uitã pe al treilea și prin aceasta e reținut de la confundarea cu al doilea”.

Dragostea trebuie să o dăruim tuturor, Domnul poruncindu-ne să o dăruim chiar și dușmanilor noștri. Iubirea aceasta a fost învățată prin harul lui Dumnezeu și de Siluan, căci zice׃ ,,Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmașii. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea, și atunci ne v-a fi milă chiar și de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea lui Hristos”. Această iubire mână sufletul către rugăciune, făcându-l să se înalțe către Dumnezeu și dorind să rămână întru El.

Sfântul Apostol Ioan ne descoperă învățătura că ,,Dumnezeu și-a arătat dragostea pentru noi, trimițând în lume pe Unul Născut Fiul Său și totodată constituie un necontenit îndemn la dragostea jertfelnică față de aproapele, la slujirea acestuia după pilda și îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos”, îndemn concretizat de Sfântul Ioan prin cuvintele: “El (Hristos) și-a pus sufletul pentru noi și noi datori suntem să ne putem sufletul pentru frați” (Ioan 3, 16), iar această interferență de dragoste: de la Dumnezeu la om și de la om la om are ca scop suprem mântuirea, viața veșnică ( I Ioan 5, 13).

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune׃ ,,Sufletul care s-a învrednicit prin multă dorire, prin credință, nădejde și iubire să primească iubirea ce-a de sus, iubirea ce-a cerească a Duhului și focul cel ceresc al vieții celei nemuritoare, este cu adevărat dezlegat de dragostea ce-a lumească și se eliberează de orice legătură a răutății”.

Omul care a primit prin Duhul Sfânt dragostea se întristează pentru cei care fac păcate, vărsând lacrimi și rugându-se că Dumnezeu să-l ierte. Sfântul Siluan ne dă un exemplu de iubire nemărginită, o iubire asemenea iubirii lui Hristos, prin exemplul Cuviosului Paisie cel Mare care se rugă pentru ucenicul său, care se lepădaseră de Hristos, căsătorindu-se cu o evreică, i-ar pe când se rugă ca Domnul să-l ierte pe ucenicul său Domnul I s-a arătat și i-a zis׃ ,,Paisie pentru ce te rogi pentru acesta care s-a lepădat de Mine? Paisie răspunzându-I i-a zis׃ ,,Doamne, Tu ești milostiv, iartă-l! apoi Domnul i-a zis׃ O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat mie!”.

Rugăciunea pentru vrăjmași este bineplăcută Lui Dumnezeu, pentru că sufletul care are milă de vrăjmași, vede și simte că aceia care nu ascultă de glasul Lui Dumnezeu sunt predestinați pieirii și chinurilor veșnice dacă nu vor să se îndrepte. Starețul spune׃ ,,Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu și care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei și lacrimi curg din ochii mei” . Omul care nu vrea să creadă că Dumnezeu există și vrea să facă după bunul lor plac, pică în amăgirea demonilor care îl chinuie și în această lume și în cealaltă.

Sfântul Siluan plânge pentru aceste suflete rătăcite deoarece el a simțit flăcările iadului și știe ce chinuri groaznice le așteaptă pe acele suflete, dacă nu se vor pocăii. Iubirea este singura punte ce boldește deasupra prăpăstiei morții dintre această lume și cealaltă, dintre această viață trecătoare și viața veșnică. Când „Dragostea lui Dumnezeu” rămâne în inimă, atunci ea este deschisă tuturor fraților spre a le sluji prin fapte bune, prin rugăciuni, prin posturi, prin dreptate prin bunătate, prin pace sau prin toată jertfa de sine, mergând până la a-și da pentru fratele ce-i mai de preț în ființa omenească: sufletul”. Când iubirea devine Rugăciune și Rugăciunea aleargă la ajutorul lui, deoarece iubirea sporește mai ales prin Rugăciune.

Împărăția cerească începe de aici de pe pământ dar în același timp și chinurile veșnice. Însuși Mântuitorul a spus׃ ,,Împărăția cerurilor este înăuntrul vostru” (Luca 17, 22). Dar acolo unde este mândrie harul lui Dumnezeu nu este, pentru că׃ ,,Cei mândri au întotdeauna de suferit din pricina dracilor” . Mândria ne face să pierdem harul și împiedică sufletul să meargă pe calea pocăinței. Sfântul Siluan dă și un sfat pentru cei necredinciși, spunându-le cum să se roage׃ ,,Doamne dacă exiști, luminează-mă și te voi sluji din toată inima și din tot sufletul meu”.

Pentru această cerere, de a sluji pe Dumnezeu, Domnul îl v-a ajuta să-L cunoască. Niciodată însă nu trebuie să spună cineva că ,,dacă există Dumnezeu să mă pedepsească”, căci dacă vine pedeapsa Lui Dumnezeu pentru un astfel de gând, nu v-a avea tăria necesară pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și pentru a se pocăi. Dumnezeu ne vine în ajutor de fiecare dată când îl invocăm în rugăciunea noastră, pentru că El are grijă de noi precum are o mamă grijă de copilul ei. Când un copil cade și se lovește, singura în care își găsește alinarea este mama lui, în brațele ei durerea este mai ușor suportabilă, așa simțim și noi alinare în brațele lui Dumnezeu dacă Îl chemăm în orice durere și necaz.

Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și este chemat să fie părtaș al împărăției cerurilor, este chemat să se îndumnezeiască. Dar pentru a ajunge să fie împreună cu Dumnezeu omul trebuie să atingă un criteriu esențial oricărui creștin, și precum spune Sfântul Siluan acest critetiu este׃ ,,Iubirea de vrăjmașii”, pentru că dacă nu iubești pe vrajmșii nu poți să-L cunoști pe Dumnezeu. De aceea iubirea de vrăjmașii și iubirea de aproapele are un rol esențial în cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan spune׃ ,,Cine spune că este în lumină, și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină” (1 In. 2, 9-11).

,,Duhul Sfânt, pururea și cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător și blând caută și așteaptă fiecare suflet, dar însăși omul nu îi dă slobozeniea de a lucra în sine și, drept urmare, rămâne în afara Luminii și a cunoașterii tainelor Lui Dumnezeu”. ,,În fiecare om trăiește într-o anumită măsură Duhul lui Dumnezeu. Starețul spunea că Duhul învață sufletul să îl doară pentru întreaga făptură, astfel încât nici frunzei din pom nu îți vine să îi faci rău”.

Această alipire de plante, animale și fiecare vietate care există pe pământ nu trebuie să îndepărteze pe om cu gândul de la Dumnezeu, pentru că aceasta înseamnă că iubești creația mai mult decât pe Creator. Dumnezeu la pus pe om deasupra a tot ce există pe pământ pentru a se folosi de ele și pentru ca prin aceasta să Îi aducă laudă și mulțumire.

Iubirea este tocmai mărgăritarul de care ne spune în Evanghelie că un negustor la căutat, iar când l-a găsit a vândut tot ce avea și l-a cumpărat. Creștinul trebuie să – și deschidă inima pentru semințele cele bune care sunt roade ale dragostei, trebuie să curețe spinii, pentru ca aceștia să nu sufoce cu ei ceea ce a fost semănat, ci mai degrabă, să crească și astfel agricultorul să se bucure și să pregătească grânarul pentru grâne, nu focul ca pentru pleavă.

Iubirea este o însușire proprie tuturor oamenilor și în consecință cuvintele care exprimă această noțiune le găsim la toate popoarele, în toate limbile și graiurile. Noțiunea de iubire la multe popoare are mai multe nuanțe. Astfel, în limba greacă veche existau opt cuvinte care exprimau noțiunea de iubire, dintre care trei – fileo, agapao și eros – au pătruns în vocabularul internațional intrând în componența multor cuvinte compuse și dând naștere termenilor filosofici ,,de iubire sublimă, pătimașă sau erotică”.

Evangheliștii folosesc un termen nou, necunoscut în antichitate și cu dimensiuni mult mai largi: ,,iubirea ca a tot cuprinzătoare, cuprinzând cerul și pământul, pe cei apropiați și pe cei depărtați, pe prieteni și pe dușmani”. O astfel de iubire, spune Sfântul Ioan Hrisostom este iubirea celui ce a trăit și a rodit iubirea divină. Este ,,bucuria de a face altora bucurie…, element care preface în lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea”. Iubirea este în altă viziune, „viața sau respirația sufletului, calea care ne conduce la fericirea către care sufletul nostru aspiră; mișcarea sufletului care duce la unirea cu Dumnezeu”.

Întreaga omenitate își are izvorul iubirii în dumnezeire. Trăirea în iubire este puntea pe care pășind, umanitatea ajunge să se regăsească în dumnezeire. Iubirea trăită de om și hrănită de harul divin este de fapt, acel răspuns pe care omul îl dă iubirii dumnezeiești întâistătătoare. Iubirea este deci, un element constitutiv al ființei noastre: „Eu exist și iubesc” – spune Dostoievski. Smulgerea din iubire înseamnă smulgerea mea din viața universală, din familie, din armonia ei. Această rupere, izolare, duce la singurătate, întuneric și chin. Duce la epuizare și foc nestins, pentru că eul se hrănește numai cu el însuși și nu cu Dumnezeu, din sărăcia izolării lui, din trufia și patimile sale ca șarpele „din țărână” (Facere III, 14), adică din patimi – după cum au spus Sfinții Părinți.

Cap. III. «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui»

Acest cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează Starețului׃ ,,Ține-ți mintea în iad, și nu deznădajdui”, ca răspuns al rugăciunii sale, a avut un impact decisiv în viața sa. Ajuns în stadiul deznădejdii și împresurat de diavolii, Siluan simte cum se prăbușește. Neliniștea îi cuprindea și sufletul îi era trist, și văzând că diavolii i-au din ce în ce mai multă amploare în al tulbura, se roagă cu lacrimii și spune׃ ,,Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii nu îmi dă pace. Spune-mi ce trebuie să fac ca să plece de la mine”, și atunci a primit în inima lui răspunsul acesta׃ ,,Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădajdui”.

Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, alerga la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul: ,,Acest om, neșlefuit din punct de vedere intelectual, simpluț și incult, adesea s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minții, drept care cu adevărat și pe bună dreptate spunea: Dacă te rogi curat, ești de-Dumnezeu-cuvântător. Și iarăși: ,,Credincioși sunt mulți pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puțini”.

Merită să ne oprim o clipă asupra acestei fraze, care e manifestarea prin excelență a actualității starețului Siluan. E un cuvânt care impresionează și interpretează, o frază misterioasă și problematică.

Acest răspuns este menit să aducă și oamenilor din vremea noastră sprijin, mângâiere și lumină în suflete. Datorită suferințelor de tot felul oamenii ajung în întunecata deznădejde. Iadul începe de aici de pe pământ, într-un sens mai larg el însemnând neliniște și chin. Sfântul Siluan vedea iadul acesta în necazurile oamenilor pe care îi compătimea și pentru care se ruga. El vede o asemănare între suferințele acestei vieții și chinurile iadului, atunci când spune׃ ,,Pentru faptele mele sunt vrednic de chinuri și în iad și pe pământ”. Omul suferă pe pământ datorită mândriei care este rădăcina tuturor relelor și suferințelor. Toți suferim pentru că suntem lipsiți de smerenie. Omul neștiind ce înseamnă smerenia, din pricina mândriei nu poate primii harul Duhului Sfânt și de aceea zace în suferință.

,,Istoria întâmplărilor lui Iov arată că după ce sufletul a fost mângâiat, harul se împuținează, i-ar sufletul este dat ispitelor. Diavolul vine și îl copleșește cu mii de rele׃ cu descurajare, disperare, gânduri rele și supune sufletul la necazuri ca să-i răpească încrederea în Dumnezeu”.

Însă sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt nu disperă când este împresurat de nenorociri ci spune că și Iov׃ ,,Chiar de va trebui să mor, eu nu-L voi părăsi” (Iov 13, 15). Atunci, dacă omul stăruie până la sfârșit (Matei 24, 13), ,,diavolul se rușinează și pleacă neavând ce să-i mai spună”. Când satana vede pe om că are voință tare să se apropie de Dumnezeu, încearcă să-l oprească dar fără să reușească. Aceasta pentru că omul care Îl caută pe Dumnezeu, strigă către El și îi cere ajutorul și are nadejdia că îl ajută. Creștinul este dator să fie însuflețit de nădejdea și așteptarea Vieții celei Veșnice, care îi dă tăria să îndure orice necaz mergând pe calea ce-a strâmtă.

,,A-ți ține mintea în iad” poate să însemne să înduri prezența demonilor, a urâțeniei lor și a suporta răutatea care vine din partea lor. Dacă stăm și ne gândim vom vedea că iadul este locul unde cei păcătoși îndură prezența diavolilor și unde din pricina păcatelor suportă diferite chinuri în funcție de gravitatea acestora. Starețul a îndurat asemenea arătări și năvăliri din partea demonilor de mai multe ori, povestind cum׃ ,,Într-o noapte pe când stăteam în chilie, demonii au venit la mine, umplându-mi chilia. M-am rugat fierbinte și Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am ridicat să fac mătănii în fața icoanelor, dar demonii mă înconjurau. Unul dintre ei stătea în fața mea, ca să nu mă pot închina la icoane fără să mă plec lui”.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, este cu putință o mai adâncă pătrundere a minții în inimă, când ea, cumva, într-atât se împreunează cu inima, încât se despoaie deplin de tot chipul și conceptul, și în același timp se închid toate intrările inimii față de tot ce este străin; iar atunci sufletul intră într – un ,,întuneric” de un ordin cu totul aparte, învrednicindu-se apoi de negrăita stare înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

,,Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător”, zice Starețul. De-Dumnezeu-cuvântător – nu în înțelesul academic al cuvântului, ci în înțelesul, de-Dumnezeu-văzător, de-Dumnezeu-cunoscător.

Unirea tainică dintre minte și inimă, îndreptate spre Hristos, se realizează nu din a lor străduință, ci din lucrarea lui Dumnezeu, fapt pentru care omul cu adevărat se regăsește în cea mai adâncă urzeală a sa, atunci el, ca minte după chipul lui Dumnezeu, ca duh după asemănarea lui Dumnezeu, ca ipostas (persoană) nemuritor, nevăzut vede pe Dumnezeu. Câtă vreme însă este legat de trup, cunoașterea lui nu atinge desăvârșirea, și nu poate înțelege în ce chip va fi vecinica sa ființare după ce va trece ultimul prag al vieții pământești, adică dezlegarea sa de îngreu-ierea trupească și intrarea sa, de acum în afara greutății ei, în tărâmul luminii fără de început al Dumnezeirii, dacă va binevoi Domnul să-1 primească.

Dar este ceva și mai presus de aceasta: stările când omul în chip ființial și cu o limpezime de netăgăduit se împărtășește de vecinica viață și de negrăita odihnă în Dumnezeu. Cu toate acestea, nu îndelung rămâne omul într – o astfel de stare, și dacă Domnul, pentru cele de El singur cunoscute sfaturi, binevoiește să-i înde lungească viața pe pământ, el se întoarce din nou în această lume.

Dacă stăm și analizăm, Starețul spune din ce cauză a îndurat el toate suferințele din partea demonilor׃ ,,Am suferit mult din pricina demonilor, pentru mândria mea”. Mândria se datora faptului că el credea că nu mai are nevoie de pocăință pentru păcatele sale din trecut. Lupta cu mândria este ce-a mai înaltă treaptă în războiul cu cu patimile.

Vorbind despre liniștirea minții, pe care atâta o iubea Starețul, socotim nu de prisos a înfățișa în câteva cuvinte temeiul antropologic al acestei lucrări, așa cum reiese din însăși cercarea. Antropologia Starețului poate fi înfățișată prin cuvintele Cuviosului Macarie cel Mare și ale Cuviosului Isaac Sirul, ale căror scrieri le cunoștea foarte bine.

,,Esența liniștirii Starețul o vedea nu în zăvorâre, și nu în îndepărtarea în pustie, ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu”. Având în vedere marea însemnătate a acestui punct, mă voi apleca asupra lui mai în amănunt.

De aceea starețul afirma că și zăvorârea, și îndepărtarea în pustie nu erau în sine decât mijloace ajutătoare, și nicidecum un țel. Ele pot ajuta la împuținarea întipăririlor și înrâuririlor din afară, la îndepărtarea de la zarva lumească, și astfel să înlesnească rugăciunea curată, dar numai în cazul când îndepărtarea s-a săvârșit după bunăvoirea lui Dumnezeu, iar nu după a sa voie – căci în acest caz și zăvorârea, și pustia, și toată altă nevoință rămâne neroditoare, fiindcă esența vieții noastre nu constă în nevoințele de-sine-voite, ci în ascultarea voii lui Dumnezeu.

,,Nici din firea Dumnezeirii este sufletul, nici din firea întunericului vicleșugului, ci este oareșicarea făptură înțelegătoare (noera), și frumoasă, și mare, și minunată, și bună, asemănare și chip al lui Dumnezeu, și pentru călcarea [poruncii], intră în – tr – însul vicleșugul patimilor întunerecului”.

În învățăturile Sfinților Părinții se vorbește foarte des despre suferințele pe care le are de îndurat omul duhovnicesc din pricina diavolilor care vor să-l împiedice să ajungă la mântuire. Diavolul îi întinde foarte multe curse omului pentru al descuraja și pentru al face să renunțe la luptă. Astfel, Sfântul Antonie ce Mare spune׃ ,,Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis׃ Oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit un glas spunându-mi׃ Smerenia”.

Întreaga sa viață Starețul a căutat smerenia, mai ales după noaptea în care a primit din partea Mântuitorului răspuns la rugăciunea sa. Prin aceste cuvinte ,,Ține-ți mintea în iad și nu deznădajdui, Siluan înțelege că smerenia este armă prin care diavolii sunt alungați și rușinați, dar totodată înțelege și faptul că luptele nu se sfârșesc aici. Atunci când Mântuitorul i-a adresat aceste cuvinte, Siluan deja se afla într-un anume fel în iad, el fiind împresurat de diavolii. Dacă stăm și analizăm, vedem că el vroia să se roage lui Dumnezeu, dar un diavol să așeazat între el și icoană, fapt ce ar putea fi privit ca un simbol al distanței care-l depărta de Dumnezeu, s-au mai bine spus, neputința să de a se apropia de El. Din pricina depărtării de Dumnezeu Starețul suferă chinurile celor osândiți la iad, spunând׃ «De atunci țin mintea mea în iad și ard în focul cel întunecat. Tânjesc după Domnul și-l caut plângând și spun׃ În curând am să mor și mă voi duce în iadul cel întunecat și, singur, acolo, ars de dorirea Lui, mă voi tângui׃ Unde ești Tu, Doamne, lumina inimii mele!”. Aici putem vedea cum Starețul are de îndurat chinurile iadului, care sunt mai puțin legate de aparițiile drăceștii, fiind mult mai afectat de simțirea îndepărtării Lui Dumnezeu de el și a pirderii harului. În scrierile sale el punând foarte mare accent pe tristețea și mâhnirea care cuprind sufletul când pierde harul. Sfântul Serafim de Sarov după ce a pirdut harul, a stat în genunchi pe o stâncă zi și noapte, vreme de trei ani de zile unde îi cerea lui Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, căci sufletul lui cunoscu-se pe Domnul, gustase dulceața harului dat de Dumnezeu celor care Îl iubesc și împlinesc poruncile Sale, i-ar pentru aceasta Domnul l-a iubit pană la sfârșit.

Omul care a primit harul, chiar dacă este începător, simte o continuă sete pentru a suferii pentru Hristos, ducând o luptă martirică pentru a nu pierde bucuria nemărginită care o dă Harul Duhului Sfânt. Cu cât conștientiză dragostea Ziditorul față de el, cu atât mai mult vrea să suferie pentru că L-a supărat și pentru că s-a îndepărtat de El.

Pentru Stareț ,,Ține-ți mintea în iad” nu era ceva necunoscut, el trăind acel chin al iadului înainte să ajungă la Sfântul Munte. Această frază își găește completarea în ce-a de a doua Și nu deznădăjdui, aceasta însemnând să nu cedăm niciodată în fața deznădejdii, care se naște din orgoliu. După cum ne spune Sfântul Ioan Casian ,,Această boală nu se străduiește a-l vătăma pe cineva în nimic altceva decât în virtuțile sale, dându-i lovituri nimicitoare chiar în ce constituie temeiurile vieții lui. Celor ce vor să meargă pe calea sfințeniei și desăvârșirii, vrăjmașul întinzându-le curse, nu ascund în nici o altă parte lațurile poticnirii, decât tocmai pe drumul acesta, după cum spune fericitul David׃ În calea aceasta, pe care umblăm, ascunsu-s-au cursă mie” (Ps. 141, 4). Cel ce deznădăjduiește este propriul său ucigaș, spunnea Sfântul Ioan Scărarul (sec. al IV-lea). Să nu uităm că păcătosul este cel care-și zidește propriu lui iad, nu Dumnezeu, întunricul cel mai de jos fiind biruit de Lumina pscală, aceasta fiind dătătoare de viață, înviindu-ne din morții. Dar pentru a fi părtașii Învierii trebuie să ne dezgolim sufletul de păcate, coborându-ne mintea împreună cu Domnul noustru Iisus Hristos în cele mai dedesupt ale pământului și înviind cu El întru Lumina ce-a pururea fiitoare. Trebuie să murim păcatului, dezbrăcându-ne de omul cel vechi, pentru a învia (Adamul cel nou), pentru acestea trebuie să străbatem iadul. Trebuie să ne micșorăm pentru a ne înălța, golindu-ne de eul nostru pentru că Duhul Sfânt să sălășluiască în noi.

Starețul amintindu-ne și el׃ ,,Cu cât mai mult ne micșorăm, cu atât mai însemnate vor fi darurile lui Dumnezeu. Dacă sufletul se osândește singur la chinurile iadului, ce-a care-l plinește este însăși puterea lui Dumnezeu”. ,,Creștinul are astfel conștiința faptului că are să de-a socoteală înaintea Dreptului Judecător și că este vrednic de osânda pe care o va da Acesta”. Trebuie să dăm întotdeauna minții gândul că vom fi judecați pentru păcatele noastre. Străpungerea inimii fiind absolut necesară pentru a ne ferii mintea de gândurile pătimașe, deoarece sufletul care se gândește că va fi judecat și osândit pentru păcatele sale, plânge cu lacrimii fierbinți, implorându-L pe Dumnezeu să aibă milă de el.

Cunoscând de-a lungul vieții sale că în inimă se desfășoară lupta împotriva răului, mândria fiind principala cauză din care pornesc toate păcatele, acest viciu care a smuls sufletele oamenilor de la Creator, afundându-le în întuneric, pe parcursul stăruinței sale, acesta a observat că Biserica își pierde proprietățile sale adevărate o dată cu trecerea timpului. Omul fiind preocupat mai mult de viața aceasta trecătoare ci nu de ce-a veșnică. Fiind împresurat de necazurile acestei vieți, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, dialogând cu El prin intermediul rugăciunii, acesta aflând mângâiere și ajutor, datorită căinței care se ivește în inima lui, de cele mai multe ori rugăciunea fiindu-i ascultată și cererile fiindu-i îndeplinite. Atingându-și scopurile sale, el uită de ajutorul primit din partea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu care este mult-milostiv și îndelung-răbdător, îi oferă omului libertatea deplină de a alege, dar în același timp îl așteptă să se reîntoarcă la El precum s-a reîntors fiul curvar prin pocăință la tatăl său văzându-și greșeala. Domnul ne cheamă neîncetat la El׃ ,,Veniți la Mine și eu vă voi odihni pe voi”. Calea creștină este firul ce leagă conștiința păcatului propriu de nădejdia în Dumnezeu, care vrea ca toți să ne mântuim.

Mântuirea înțeleasă ca îndumnezeire începe încă de pe pământ. După ce Domnul i-a descoperit lui calea care duce spre smerenie, s-a ținut cu tărie pe calea duhovnicească. Cântul său iubit fiind׃ ,,Când voi muri și ocarnic sufletul meu se vă pogorâ în strâmtul iad negru, și acolo singur mă voi chinui în întunecata văpaie, și voi plânge după Domnul׃ Unde ești, lumina sufletului meu? Căci m-ai lăsat? Nu pot viia fără tine”. Prin această lucrare Starețul a dobândit pacea sufletească și rugăciunea curată. Această cale de foc fiind anevoioasă, întâmpinată de multe încercări. De acum harul nu îl mai părăsește ca mai înainte ci îi simte prezența în inima sa.

Părintele Arsenie Boca, spunea ׃ ,,Cu cât cineva se apropie de Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor, cu atât își vede mai mult defectele sale și nu se mai ocupă de defectele altora. Atunci ceea ce ești vorbește mai tare decât ceea ce spui”. Sfântul Siluan spune în această privință, considerându-se pe sine câine râios׃ ,,Se cuvine să ne considerăm pe noi înșine că cel din urmă dintre oameni și să ne osândim la chinurile iadului. Cred despre mine că nu sunt vrednic nici de mila lui Dumnezeu, nici să ajung în Rai, ci de toate chinurile iadului. Sfântul Duh este cel care ne învață să gândim în felul acesta despre noi înșine”. Această formă de pocăință face pururea în mintea noastră prezentă amintirea morții și înainte vederea Judecății de Apoi, aceasta devenind pentru Sfântul Siluan o adevărată practică ascetică, necesară curățirii inimii de gândurile pătimașe lăsând astfel loc sălășluirii lui Dumnezeu în lăuntrul lui, căci spune׃ ,,Când îmi țin mintea în iad, sufletul îmi este liniștit. În schimb, când îmi las mintea să iasă din focul acesta, gândurile neplăcute lui Dumnezeu își recapătă puterea”.

Sfatul acesta pe care Sfântul Siluan la primit de la Hristos, are menirea de a ne arăta și nouă cum putem să ne ferim de păcate, cum putem să ne izbăvim de chinurile iadului și de demoni, i-ar mai presus de toate cum să dobândim smerenia.

Cap. IV. Smerenia în viziunea Sfântului Siluan

și a Sfinților Părinți

Dacă m-ar întreba cineva׃ ,,Ce-ți dorești tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?”, aș răspunde׃ ,,Darul smerenie, care mai mult decât orice altceva, este bineplăcut Domnului. Smerenia este lumina întru care noi putem vedea pe Dumnezeu însuși. Findcă nu celui îndestulat i se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit”. Rădăcina și temelia smereniei este recunoașterea nimicniciei și dependenței noastre totale de Dumnezeu. Într-adevăr, tot ceea ce suntem și ,,posedăm sunt daruri” din bunurile și îndurările lui Dumnezeu: „Ce ai pe care să nu-l fi primit; iar dacă l-ai primit de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7).

Sfântul Siluan ne spune cum se dobândește smerernia lui Hristos, zicând׃ ,,Domnul m-a învățat să-mi țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc, și astfel se smerește sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata smerenie, carea este de nepovestit. Când sufletul merge către Domnul este cuprins de frică, dar când vede pe Domnul, de frumusețea slavei Sale negrăit se bucură, și din dragostea lui Dumnezeu și din desfătarea Duhului Sfânt desăvârșit uită pământul”.

Asemenea este raiul Domnului. Toți petrec în dragoste, și, copleșiți de smerenia lui Hristos, toți se bucura să vadă pe ceilalți mai presus de ei. Smerenia lui Hristos sălășluiește în cei mai mici; ei fiind bucuroși că sunt mici. Așa i-a dat Domnul să înțelegă Sfântului Siluan. Smerenia este ,,virtutea prin care creștinul recunoaște că toate darurile și însușirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu și de aceea nu se mândrește cu ele”.

Smerenia este o virtute harică (Iacob 4, 6), căci „mulți oameni mari și slăviți sunt, dar tainele se descopăr celor smeriți” (Isus Sirah 3, 19). Mândria este urâtă în fața Domnului și a oamenilor, căci „față de amândoi ea este păcatul nedreptății” (Isus Sirah 10, 7). Dumnezeu caută spre smerenie, spre cei smeriți pentru a-i înălța (Luca 1, 48). De aceea smerenia este în interdependență cu împărăția lui Dumnezeu, în sensul că cei ce se smeresc sunt fii ai împărăției lui Dumnezeu (Luca 18, 4).

Dumnezeu iubește cel mai mult smerenia. ,,Dacă urmezi exemplul semereniei lui Hristos vei fii împreună cu El în Împărăția Cerurilor”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Noi ne-am răcit cu totul de smerenia sau iubirea lui Hristos și de aceea nu înțelegem ce este aceasta. Acea smerenie și iubire se cunosc prin harul Sfântului Duh, dar noi nu vrem să ne gândim că îl putem atrage către noi. Pentru a dobândi harul trebuie să îl dorim din tot sufletul. Fiecare avem o oarecare înțelegere, iar Duhul Sfânt îndeamnă sufletul spre a căuta pe Dumnezeu. Domnul au venit pe pământ spre a da nouă focul harului Sfântului Duh, și cel ce se învață smerenia, acela îl are, căci Domnul celor smeriți dă harul Său.

Hristos a arătat dintru început marea Sa smerenie, binevoind să primească din înălțimea Slavei Sale spre omul care murea în păcate și să-L izbăvească de greșelile lui, prin care omul Îl rănea și Îl întrista, și chiar să i le arate. Astfel, Sfântul Siluan spune: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga Ta în păcatul ei? Ci din înaltul Slavei Tale, Ți-ai aruncat în milostivirea Ta privirea asupra mea și – lucru ce întrece înțelegerea mea! -, mi te-ai arătat”, cu toate că „Te-am rănit și Te-am întristat neîncetat” .

Sfântul Siluan a cunoscut smerenia lui Hristos când Domnul I s-a arătat înțelegând atunci ce este adevărata smerenie și cât de profundă poate fi. De aceea, smerenia lui Hristos este pentru el pilda supremă. Vederea smereniei Lui l-a făcut să o dorească și să o caute neîncetat, căci nu smerenia pur și simplu trebuie să caute sufletul, ci „smerenia lui Hristos” .

Sufletul smerit are multă odihnă, pe când cel mândru este lipsit de liniște. Omul mândru nu cunoaște dragostea lui Dumnezeu pentru că nu vede starea jalnică în care se află. ,,El se mândrește că este bogat sau învățat, sau în slavă, dar nu-și cunoaște, nefericitul, sărăcia și pierzania, căci pe Dumnezeu nu cunoaște. Dar pe cel ce se luptă împotriva mândriei Domnul îl ajută a birui acea patimă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune în această preivință׃ ,,Ești smerit? Atunci nu te minuna cu un lucru ca acesta! Gândește-te cât de jos a coborât Domnul, și vei vedea nu numai că nu ai de ce te minuna, dar și că lăudându-te cu smerenia ta, te faci de râs. Chiar de ai fi cel mai smerit dintre oameni, tot nu ai făcut nimic pe lângă ce a făcut Hristos”.

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței. Sfântul Siluan dă un sfat pentru cei care sunt necredincioși, spunându-le să zică atunci când sunt încurcați în a-L căuta pe Dumnezeu׃ ,,Doamne, dacă Tu ești, atunci luminează-mă, și îți voi slujii din toată inima și sufletul meu”. Și pentru un astfel de gând smerit și pentru hotărârea de a slujii lui Dumnezeu, Domnul negreșit va lumina. Însă niciodată nu tebuie să spui׃ ,,Dacă Tu ești, pedepsește-mă», căci poate nu vei avea puterea necesară să Îi mulțumești lui Dumnezeu și să aduci pocăință”. Când simți că harul Duhului Sfânt se simte cu o intensitate mai mică și când vezi că gândurile pătimașe îți amărăsc sufletul să ști că aceasta se datorează mândriei. Părintele Arsenie Boca spune׃ ,,Vremea de amărăciune ține atât cât ține mândria și celelalte păcate”.

Sfântul Siluan ne spune׃,,Sufletul smerit, chiar de l-ar lua Domnul la cer în fiece zi, și i-ar arăta slavă cerească în care petrece El, și dragostea Serafimilor și a Heruvimilor, și a tuturor Sfinților, încă și atunci, învățat din cercare, va zice: Tu, Doamne, îmi arăți slava Ta, căci Tu Iți iubești zidirea; mie însă dă-mi plânsul și puterea de a-Ți mulțămi. Ție se cuvine slava în cer și pre pământ, dară mie a plânge mi se cuvine, pentru păcatele mele. Altfel nu vei păstra harul Sfântului Duh, pe care Domnul îl dă în dar, din mila Sa”.

Pe când slava și bogăția împăraților sunt lucruri pământești trecătoare, creștinii adevărați domnesc în Împărăția Nepieritoare, împreună cu Împăratul Ceresc în Sfânta Biserică, deși datorită smereniei lor se consideră cei mai josnici oameni. Sfântul Macarie Egipteanul ne spune de ce creștinii se consider cei mai prejos dintre oameni׃ ,,Creștinii știu că au dobândit un dar pe care nu-l aveau, dar harul i-a învățat să nu creadă despre ei că au progresat, ci să se considere de disprețuit. Pentru că Hristos luând chip de rob (Filipeni 2,7) a învins pe diavol prin smerenie”.

,,Sufletul ce nu a cercat desfătarea Duhului Sfânt se bucură de deșertăciunea slavei lumești, sau de bogăție, sau de putere; dară sufletul ce a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt nu dorește decât pe singur Domnul, iar bogăția și slavă lumească le socotește drept nimic. Cel ce a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt s-a învățat de la El smerenia și s-a asemănat cu învățătorul său, Hristos, și s’a făcut asemenea Lui”.

Dacă Duhul Sfânt este plămânul vieții duhovnicești, smerenia este aerul acesteia. Starețul ne spune că smerenia cuprinde în ea toate celelalte daruri, ea fiind ,,o perlă prețioasă și scântâietoare”. Când sufletul se gândește la moarte, el ajunge la smerenie fiind gata în orice ceas să își de-a viața în mâinile Domnului, deoarece el se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu.

Tăindu-și voia proprie și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, sufletul smerit mulțumește întu toate și pentru toate, primind încercările cu bucurie. Sufletul smerit se învinuiește pe sine însuși, se teme să-l ocărască pe Dumnezeu și se ferește să îi facă reproșuri aproapelui său.

,,Prin urmare, fiecare dintre noi trebuie să se cerceteze pe sine, (să vadă) dacă află în vasul acesta de lut, comoara (II Cor. 4, 7), dacă s-a îmbrăcat cu purpura Duhului, dacă a văzut pe împăratul, dacă s-a odihnit în preajma Lui sau dacă sălășluiește încă în cămările cele din afară. Sufletul are multe mădulare și un mare adânc, așa că intrând păcatul a luat în stăpânirea sa toate mădularele și toate cămările inimii”.

Astfel, „să nu-și închipuie cineva că ajunge smerit cu cugetul așa la întâmplare, ci acesta e un lucru mai presus de fire, întru-cât este un dar mare”.

Starețul distinge trepte diferite ale smereniei: ,,Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și se învinuiește pe sine însuși întru toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socotește un nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie”.

Smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, cunoașterea și gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt cu totul altele. A câștiga smerenia este deci lucrul de căpetenie în viața de nevoință. Scopul omului în această viață fiind lupta pentru a dobândii smerenia.

Așadar, „cu cât ești mai smerit cu atât harul e mai îmbelșugat și cu cât harul este mai bogat cu atât se adâncește și smerenia. Progresul duhovnicesc te face să-ți dai seama de nimicnicia ta în fața lui Dumenzeu, de păcătoșenia ta în fața sfințeniei lui Hristos, până ajungi la cunoștința că Dumenzeu este totul. Desăvârșirea e adâncul smereniei și înălțimea de flacără a iubirii”.

Pentru a putea înțelege de ce Sfântul Siluan acordă o asemenea atenție smereniei este folositor să arătăm mai întâi relele care se nasc datorită lipsei ei. Sfântul Siluan spune׃ ,,Mândria și trufia ne fac să pierdem harul și acestea ne împiedică să-l regăsim. Domnul nu-i dă sufletului harul câtă vreme n-a învățat smerenia”.

Dacă sufletul cade în slavă deșartă gândurile rele nu îi mai dă pace și el nu se mai poate ruga cu curăție. Gândurile rele hărțuind sufletele mândre. Cel mai important aspect, aș putea spune, este acela că Sfântul Siluan în centrul scrierilor sale pune smerenia lui Hristos, El fiind modelul smereniei pe care trebuie să-l urmeze fiecare creștin. Hristos a arătat încă de la început marea S-a smerenie, prin iubirea de oamenii, fără a subestima învierea Sa se coboară luând chip de rob pentru a scăpa neamul omenesc de păcate.

,,Sfântul Siluan se referă în principal la kenoza Sa, golirea Sa de Sine, smerenia și ascultarea Sa. Sfântul Siluan are în vedere îndeosebi Hristosul din Ghețimani, de pe Golgota și al pogorârii Sale la iad. Pentru Sfântul Siluan, calea duhovnicească înseamnă mai presus de orice urmarea lui Hristos pe calea kenozei Sale”.

Urmarea lui Hristos pe calea smereniei ne face ,,să gândim că toți oamenii sunt buni”. Acest lucru umplându-ne de bucurie ne face să punem mai presus decât noi pe ceilalți. ,,Așa este raiul Domnului: toți vor fi în iubire și prin smerenia lui Hristos toți vor fi bucuroși să-i vadă pe ceilalți mai presus decât ei înșiși. Smerenia lui Hristos sălășluiește în cei mici: ei sunt bucuroși că sunt mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul”, spunea Sfântul Siluan.

De aici putem vedea experiența personală ce se vede peste tot în scrierile sale. Smerenia făcându-ne să iubim mai mult pe ceilalți, socotindu-i mai buni decât noi, ne aduce în suflet bucurie și pace. Smerenia ne face în stare să spunem cu adevărat și cu putere: ,,Fratele nostru este viața noastră”.

Smerenia este o taină de negrăit. A deveni ucenicul lui Hristos și a te uni cu El, înseamnă mai întâi de toate să descoperi smerenia Lui și a-I arăta dragostea ta. Al iubi pe Hristos înseamnă a-I urma calea suferințelor, a îndura toate cu bărbăție și a-i ierta pe vrăjmași. Smerenia este un proces de kenoză fundamentală. După cum Hristos Întrupându-se sa golit de atributele divinității așa suntem datori și noi să lăsam patimile și vicile care ne împiedică să ajungem la mântuire. După cum Fecioara Maria a îngăduit ca Hristos să se pogoare în pântecele său împlinind astfel voia dumnezeiască, astfel ea devenind Maica lui Dumnezeu și un model de urmat pentru noi toți. A dobândi smerenia lui Hristos înseamnă a-L iubi și a-L urma în ascultarea de care a dat dovadă în grădina Ghetsimani, în umilirea Sa de bunăvoie pe Golgota, în iertarea vrăjmașilor Săi, dăruită pe Cruce. ,,Smerenia este, în chip fundamental, un proces de chenoză”.

Smerenia asemenea lui Hristos presupune nu numai pogorârea cu Hristos în iad, ci și o încredere neclintită în mila lui Dumnezeu. ,,Moartea e ușa vieții. Smerenia și deznădejdea merg mână în mână”.

Smerenia lui Hristos poate fi cunoscută prin Duhul Sfânt, dar plinătatea ei rămâne de neatins. ,,Taina aceasta este o ucenicie”, care necesită trei lucruri. Mai întâi, mult timp: Nu vei dobândi smerenia dintr-o dată, ci anevoios, după o îndelungă, răbdătoare și credincioasă slujire lui Dumnezeu. Sfinții ,,s-au smerit și s-au războit întreaga lor viață cu trufia”, ne atenționează Sfântul Siluan. Din cauză că nici timpul, nici nevoințele nu ajung trebuie intervenția divinității, harul Duhului Sfânt, care este absolut gratuit. Căutându-L zi și noapte în rugăciunile noastre, cu lacrimi de pocăință și străduință pentru a împlinii poruncile Sale, Dumnezeu însuși este cel care ne va călăuzi pe acest drum, prin intermediul harului și al încercărilor la care ne expune, pentru a ne întări.

Pentru a o putea dobândi, trebuie „s-o dorim din tot sufletul” înțelegând că înălțimea ei nu poate fi atinsă decât prin harul Duhului Sfânt, ea fiind un dar de mult preț al lui Dumnezeu; însă „e cu putință să atragem harul la noi”. Sfântul Siluan e conștient de paradoxul acestei situații: „Dar cum pot să doresc ce n-am cunoscut?” și-l rezolvă spunând: „Noi toți avem puțin din această cunoștință, și Duhul Sfânt mișcă fiecare suflet să caute pe Dumnezeu” .

O altă condiție fundamentală pentru a învăța de la Dumnezeu adevărata smerenie, adică smerenia lui Hristos, este să te smerești pe tine însuți, făcându-te cu totul mic. De aceea, „toată viața lor, Sfinții s-au smerit și au luptat împotriva mândriei. Și eu mă smeresc zi și noapte” .

Smerenia îi dă omului puterea de a birui păcatul și pe vrăjmașii mântuirii sale, demonii, și de ai alunga, căci ei se tem de smerenie. Astfel, Sfântul Siluan spune: „Luptă împotriva vrăjmașului cu arma smereniei!” . Monahul „smerește sufletul său și, în smerenia sa, îndepărtează pe vrăjmași atât de la sine însuși, cât și de la cei ce cer rugăciunile lor”; „Când sufletul devine smerit, vrăjmașii sunt biruiți”; „Dacă ți se întâmplă să vezi demoni, nu te teme, smerește-te și demonii vor pieri”; „Cel ce a atins smerenia a biruit pe toți vrăjmașii”.

„Smerenia adună mintea și o păzește curată în rugăciune. Cel smerit, când se roagă, nici nu îndrăznește să roage pe Dumnezeu ceva, considerându-se nevrednic de mila lui Dumnezeu, ci tace doar cu gândurile și lacrimile sale, așteptând mila Părintelui ceresc”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pentru a dobândi omul lacrimile și prin ele smerenia, trebuie nu numai să se învinuiască pe sine, dar să aibă și „simțirea judecății viitoare și a chinurilor veșnice”; „cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul Sfânt”.

Smerenia reprezintă pentru sufletul dornic de mântuire „poarta Împărăției”. Ea este poarta de aur care introduce în Împărăția iubirii. Sfântul Ioan Scărarul numește smerenia „împărăția virtuților” , care ne deschide ușa cerului adică ne deschide lui Dumnezeu și pe Dumnezeu ni-L deschide nouă. Smerenia sufletului este o „armă nesfărmată” , ne spune Avva Evagrie.

Cuviosul Nichita Stithatul consideră cunoașterea de sine roadă a adevăratei smerenii, dând următorul îndemn: „Cunoaște-te pe tine însuți! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învață să cugetăm smerit, ne frânge inima și ne învață să lucrăm și să păzim această stare. Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu știi încă ce este smerenia”.

Sfântul Siluan Athonitul ne spune: „Ce bucurie pentru noi că Domnul nu numai că ne iartă păcatele noastre, dar se face cunoscut pe sine sufletului, de îndată ce el se smerește. Fiecare, chiar și ultimul sărman, se poate smeri și cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt. Pentru a cunoaște pe Domnul, nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie. Domnul Se dă pe Sine Însuși numai pentru milostivirea Sa. Domnul dă pacea Sa chiar și în somn, dar fără Dumnezeu nu e pace în suflet” .

Omul cu adevărat smerit nu socotește niciodată că a ajuns la capătul smereniei, cunoaște în tot ceasul că are nevoie de smerenie și o caută mereu. „Toată viața lor, Sfinții s-au smerit și au luptat împotriva mândriei. Și eu mă smeresc zi și noapte și totuși n-am ajuns atât de smerit cât trebuie”.

Bineștiind că smerenia, în desăvârșita ei înălțime și profunzime, este o virtute dumnezeiască, înțelege că nu va putea niciodată să ajungă la ea. „O, smerenie a lui Hristos! Te cunosc, dar nu te pot atinge!”.

Diadoh al Foticeii arată că „cu cât omul e mai desăvârșit și mai curat, cu atât e mai smerit și vede mai bine adevărata realitate: de o parte păcatele sale și slăbiciunea sa, pe de alta harul și puterea lui Dumnezeu…”.

Însuși Sfântul Apostol Pavel vorbește adeseori despre smerenie. El socotește apostolatul ca slujire smerită adusă lui Dumnezeu. Faptul că el S-a smerit predicând Evanghelia gratuit corintenilor este spre lauda lui. Smerenia este vrednicia sa pentru înălțarea corintenilor (II Corinteni 2, 7-9). Desigur că acest cuvânt este greu de înțeles pentru cine consideră smerenia creștină și onoarea, noțiuni contradictorii.

Apostolul neamurilor îi învață și pe romani: „Cugetați același lucru unii pentru alții; nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite. Nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepți” (Romani 12, 16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază același lucru: „Multă silință pune apostolul și de astă dată în recomandarea umilinței cu care și-a început vorba. Fiindcă era natural ca ei (romanii) să fie îngâmfați și înfumurați atât prin valoarea cetății în care se găseau, cât și din alte împrejurări; de aceea și Apostolul necontenit zgândărește această boală și moderează îngâmfarea. Nimic nu poate sfâșia trupul Bisericii atât de mult ca mândria”.

Această virtute este așa cum am văzut, începutul practicării virtuților. Fericitul Augustin spune: „Cu cât mai înalt vrei să ridici edificiul virtuții cu atât mai adânc sapă temelia smereniei”, iar Părintele Stăniloae completează: „smerenia părând a fi o autoare – ducere la nimic, este în fond, o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului și de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt, nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina, nu vede nimic fără lumină” .

Deci, smerenia nu este doar o golire și simplă aplecare, ci umplere de Dumnezeu în același timp, o continuă supunere și acceptare a celor dumnezeiești. Dacă n-ar fi aceasta, atunci nu există „conștiința că infinitatea divină străbate prin toate și prin toți cei din jurul nostru… Unde lipsește smerenia e superficialitate, este platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezește zâmbetul de milă”; este limitare și mărginire căci, paradoxal, smerenia înseamnă deschidere „Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreția lui Dumnezeu și să te simți umilit de lucrarea Lui”. Căci numai dacă te micșorezi pe tine poți pătrunde în adâncurile indefinite și pline de taină ale lui Dumnezeu; ,,pentru că smerenia mai înseamnă și înțelepciunea cea mai larg cuprinzătoare” pentru că te hrănește din puterea infinitului. De asemenea, smerenia omoară patimile făcând firea transparentă, muabilă voinței dumnezeirii.

Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul este așezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu ținând-o acoperită de sinea proprie. El își este negură și fum. Patimile nu astupă numai vederea realității deosebite de sine ci și vederea sa adevărată, ,,luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat”, creând o imagine falsă în care totuși se complace și pe care o savurează din plin. Imaginea reală despre sine și despre realitatea înconjurătoare, poate fi dobândită numai prin adâncimea smereniei care, înlătură impuritățile păcatului din firea umană, făcând-o să vibreze la glasul și iubirea Creatorului său. Astfel, petrecându-se lucrurile putem spune că smerenia e purificatoare de suflete, curățitoare de patimi și înălțătoare a firii la dumnezeire.

Sfântul Ioan Scărarul explică lucrarea smereniei în strânsă legătură cu pocăința și plânsul zicând: „… sufletul se zdrobește și se subțiază prin pocăință vădită, se unește și ca să zic așa, se amestecă (se frământă) cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de focul Domnului se face pâine și se întărește. Aceasta este fericita smerenie, cea lipsită de aluatul (stricăciunii) și de umflarea mândriei”. Iar Sfântul Ioan Scărarul, în capitolul închinat „preaînaltei smerite cugetări”, scrie: „dacă vom socoti întru simțirea inimii pe aproapele că ne întrece în toate, aproape ne este mila”, adică smerita-cugetare. 28

Tot din învățătura Sfântului Ioan Scărarul aflăm că pentru dobândirea smereniei sunt necesare mai multe trepte. Una dintre ele (a treia) este „neîncrederea credincioasă în bunătățile agonisite și dorință neîncetată după învățătură”. Cel smerit nu se încrede niciodată în virtuțile câștigate și în faptele bune săvârșite, dar aceasta, ,,pe temeiul credinței în Dumnezeu și în putința de a înainta cât mai departe”. Iar această neîncredere însoțită de credința în Dumnezeu adâncește și mai mult setea de cunoaștere de învățătură în folosul zidirii sufletești, și creșterii spirituale. Sfântul Vasile cel Mare ne spune că „prin smerenie, omul a fost ridicat la o înălțime excepțională”.

Pe omul smerit trebuie să-l caracterizeze adevărul: „Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul, iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga care a pălmuit peste obraz pe Domnul”, ne spune Sfântul Marcu Ascetul.16

Smerenia este descrisă de Sfântul Isaac Sirul, astfel: „Nu tot cel din fire domol, blând, lin sau înțelegător a ajuns pe treapta smeritei cugetări și nici cel ce întru pomenirea căderilor și a greșelilor sale se smerește cu cugetul, fiindcă își aduce aminte de ele. Ci smerit cugetător este cel ce are în ascuns ceva vrednic de mândrie și nu se mândrește, ci se socotește pe sine ca pe niște țărână, pământ și cenușă”.

Iar Avva Dorotei ne spune că „înainte de orice, avem nevoie de multă cugetare (…), căci prin ea se strică toate lucrurile potrivnicului” . Mare lucru este smerenia! Toți Sfinții Părinți, prin smerenie, s-au îndreptat și cu osteneala ei au săvârșit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia și osteneala mea și lasă toate păcatele mele” .

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toți oamenii superiori nouă”.

Sfântul Antonie, când a văzut cursele diavolului întinse pe fața pământului și oftând a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?” a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruiește”.

Smerenia este „haina lui Dumnezeu”. Căci Mântuitorul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. De aceea, cel smerit la cuget este ca Hristos, unit fiind cu El și putând dobândi desăvârșirea.

Din tot ce a scris, până la ultimele rânduri, Sfântul Siluan ne dă pildă de căutare a smereniei, neîncetând să spună: „Ziua și noaptea cer și eu smerenia lui Hristos”; „Zi și noapte mă nevoiesc să câștig această știință, care este smerenia lui Hristos, dar nu ajung s-o stăpânesc. Sufletul meu gândește mereu: n-am atins încă ceea ce caut și nu pot să mă împac cu aceasta”; „sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate atinge, și o caut plângând, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui”. Aflăm din aceste frumoase cuvinte ale Sfântului Siluan semnul marii sale smerenii și al sfințeniei sale.

După o lungă viețuire monahicească, în care s-a luptat cu gândurile pătimașe, Starețul în chip sincer în mărturisește ucenicului său Sofronie׃ ,,Eu n-am atins încă treapta smerenie”.

Concluzii

Mântuitorul Hristos S-a Întrupat ca să-l îndumnezeiască pe om, să-l sfințească pentru viața aceasta și în veșnica existență viitoare. Iisus Hristos este sursa și puterea sfințeniei, fiind Fiul lui Dumnezeu și Om adevărat. Căci prin firea Sa omenească înnoită și sfințită în Ipostasul Său dumnezeiesc, a dat tuturor oamenilor temei de sfințire, de îndumnezeire. Sfințirea umanului are loc în Biserica întemeiată pe cruce și înviere, prin sălășluirea Duhului Sfânt în noi. Despre sălășluirea lui Hristos, a Duhului Său, a puterii și lucrării dumnezeiești necreate în cei ce se alipesc de Hristos ne vorbește Sfânta Scriptură: Dacă Mă iubește cineva, păzi-va cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face lăcaș la el (Ioan 12, 23).

Figură excepțională a Bisericii Ortodoxe contemporane, starețul Siluan e în același timp un autentic martor al vremii noastre și un sfânt universal.

Un martor autentic, cu alte cuvinte un om care prin prezența sa, prin viața și scrierile sale, ne pune în prezența lui Hristos, nu printr-o învățătură, un sistem teologic sau un discurs, ci printr-o experiență nemijlocită a lui Dumnezeu, trăită în adâncul ființei sale.

„Sfânt fără frontiere”, „mistic al Bisericii universale”, „părinte de o modernitate tulburătoare”, „sfânt ecologic …”. Câte denumiri nu i-au fost atribuite starețului Siluan Athonitul. El nu vorbește decât despre ceea ce a văzut și cunoscut prin Duhul Sfânt, despre ceea ce a realizat în viața sa și a trăit în ființa sa, în trupul, sufletul și duhul său.

Un autentic martor al lui Hristos, așadar, dar și un om duhovnicesc al epocii noastre. Ca semn evident al actualității lui sunt cuvintele pe care le-a primit de la Hristos, expresie sintetică a învățăturii sale duhovnicești și una din cheile iradierii sale: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Un cuvânt care a ajutat deja nenumărate persoane pe calea lor duhovnicească.

Această sălășluire nevăzută sau duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc și după înălțarea Sa la cer, printr-o creștere continuă în Hristos prin participarea la Tainele Bisericii: ,,Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi” (Ioan 14, 19-20). Vederea lui Hristos de către cel ce-l are sălășluit în sine înseamnă viață pentru acela. Iar din această sălășluire care este una cu iubirea activă se realizează o desăvârșire crescândă a omului, ca un izvor de fapte, de roade ale sfințeniei:,,Eu sunt vița iar voi mlădițele. Cine rămâne cu Mine și Eu întru El, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Roadele Duhului care-l fac asemenea lui Hristos (Gal. 5, 22-23), este starea de realizare autentică a omului. Sfințenia este tocmai această prezență roditoare și rodită a Duhului lui Hristos în om ca o anticipare a vieții veșnice în el.

„Sfinții sunt prieteni apropiați ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 14; Iacov 2, 23), sunt drepții pentru a căror rugăciune Dumnezeu va cruța poporul (Facere 18, 23-32), deoarece multă putere au rugăciunile stăruitoare ale dreptului (Iacov 5, 16). ,,Aceștia formează împreună cu îngerii, Biserica cerească a celor ce sunt împreună cu Hristos” (Filipeni 1,23)“.

De fiecare dată când noi stăm în fata sfinților, la rugăciune, când ne gândim la ei, facem aceasta cu tot respectul ce se cuvine să-l avem fată de viața lor sfântă, fată de ei, cei pe care îi cinstește însuși Dumnezeu. Mai presus decât toți sfinții o cinstim pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu Cuvântul, a ales-o a-i fi Mamă și în fața căreia, începând cu arhanghelul Gavriil, aducătorul vestii celei bune, toți îngerii se închină și pe care pământenii o preamăresc: „Mai înaltă decât heruvimii și decât serafimii te-ai arătat Născătoare de Dumnezeu, că tu , una, ai primit în pântecele tău pe Dumnezeu,  Cel neîncăput, ceea ce ești neîntinată. Pentru aceasta toți credincioșii, cu știință pe tine te fericim“.

„De tine se bucură ceea ce ești plină de dar, toată făptura; soborul omenesc și neamul omenesc; ceea ce ești biserică sfințită și rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat și  Prunc  S-a făcut,  Cela ce este  mai- nainte de veci,  Dumnezeul nostru;  că lăuntrul tău scaun l-ai făcut și pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-ai lucrat.  De tine se bucură,  ceea ce ești plină de dar, toată făptura, mărire ție“.

Împreună cu Maica Domnului, pomenindu-le virtuțile prin care s-au apropiat de Dumnezeu îi cinstim pe toți sfinții:„Veniți să ne veselim duhovnicește pentru pomenirea Sfinților; că, iată aceasta a venit, revărsându-ne nouă daruri aducătoare de câștig. Pentru aceasta cu glas de bucurie și cu cuget curat să strigăm zicând:  Bucură-te adunarea proorocilor, care ați propovăduit lumii venirea lui Hristos, și cele foarte depărtate ca și cum ar fi fost  aproape le-ați  prevăzut.  Bucură-te ceata Apostolilor, care ați fost pescari de păgâni și  vânători de oameni. Bucură-te mulțime a Mucenicilor,  care de la marginile  pământului v-ați adunat  într-o credință  și pentru  dânsa  ați suferit  încercările chinurilor și desăvârșit ați luat cununa muceniciei. Bucură-te stupina  părinților,  care v-ați topit trupurile cu nevoința   și omorându-vă Patimile trupești, v-ați întraripat mintea cu dumnezeiasca dragoste și la cer ați zburat și împreună cu îngerii veselindu-vă, vă îndulciți de veșnicele bunătăți.  Ci o proorocilor,  Apostolilor și Mucenicilor! Rugați cu din adinsul, împreună cu pustnicii, pe Cel ce v-a încununat pe voi, să izbăvească de vrăjmașii cei nevăzuți și de cei văzuți, pe cei ce cu credință și cu dragoste săvârșesc cea de-a pururi cinstită pomenirea voastră“.

Lauda sfinților nu este însă singura formă de cinstire a lor. Se spune că omul devine în mare măsură ceea ce contemplă. Un alt mod de cinstire a sfinților este și încercarea noastră de a ne asemăna lor, de a-i urma în virtute, de a ne apropia și noi de Dumnezeu așa cum ei au făcut-o.

Împărăția lui Dumnezeu este împărăția unor inimi întărite prin Duhul (Efes. III, 16), desăvârșit libere, care se dăruiește, în iubire, cu cea mai mare bucurie și delicatețe, spre împlinirea ei și a lumii întregi.

Iisus Hristos este Izvorul nemijlocit și Modelul suprem al sfințeniei noastre. Căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Am văzut chipul real al sfântului în Biserică, puterea și lumina dumnezeiască ce iradiază din El, neclintirea în credință, curăția și bunătatea nepătată a vieții lui. Acest chip a fost descris în toată bogăția sa în Viețile nenumărate ale sfinților, iar trăsăturile sfințeniei lor sunt descrise în bogata colecție de scrieri filocalice (duhovnicești). Harul Duhului Sfânt se sălășluiește în ființa lor, dezvoltând necontenit virtuțile tuturor formelor de bine, contribuind la salvarea duhovnicească și morală a lumii, jertfindu-se lumii, în slujirea ei.

Rămân pentru încercările noastre viitoare să arătăm cum sunt receptate, astăzi, Tainele Bisericii și cât îmbogățesc vița duhovnicească.

Se observă, în timpul nostru actual, atâta violență și mizerie morală, de parcă s-ar fi închis curgerea harului dumnezeiesc, al Sfintelor Taine.

Abrevieri

Izvoare

PG – Patrologiae cursus completus, Series Graeca, ed. J-P. Migne, Paris, 1857-1866.

PL – Patrologiae cursus completus, Series Latino, ed. J-P. Migne, Paris, 1844-1855.

PSB – Părinți și Scriitori Bisericești, București.

SPA – Scrierile Părinților Apostolici, București.

Enciclopedii, dicționare, culegeri de studii, periodice, edituri.

AB – Altarul Banatului, Timișoara.

BOR – Biserica Ortodoxă Română, București.

C – Candela, Cernăuți.

CO – Credința Ortodoxă, Alba Iulia.

Col. – Coloana

EIBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, București.

Î – Învierea, Timișoara.

GB – Glasul Bisericii, București.

MA – Mitropolia Ardealului, Sibiu.

MO – Mitropolia Olteniei, Craiova,

MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași.

O – Ortodoxia, București.

OT – Orizonturi Teologice, Oradea,

RT – Revista Teologică, Sibiu.

Bibliografie

Izvoare

***BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Lucrări patristice

***Penticostarul, București, 1953.

***,Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. XII, Mănăstirea Sihăstria, 2002.

Augustin, Fericitul, Confessiones, trad. Prof. Dr. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune la Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Damaschin, Petru, Despre smerita cugetare, în „Filocalia”, vol. V, Editura Harisma, București, 1995.

Dorotei, Avva, Felurite învățături lăsate ucenicilor, în: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IX, trad. introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 2000.

Idem, Învățături și scrisori de suflet folositoare, trad. din limba greacă de Episcopul Filaret Râmniceanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.

Evagrie, Avva, Grădina cu flori duhovnicești, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele Mânăstirești și convorbiri duhovnicești, trad. de Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, E. I.M.B.B.O.R, București,1990.

Sfântul Ioan Hrisostom, Despre dragoste și prietenie, Trad. Pr. D. Fecioru, în "Ortodoxia", anul 1978, nr. 1-3.

Idem, Scrieri, Partea I, Omilii la Facere, Omilia a XII-a, Editura Institutului Ecumenic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Idem, Problemele vieții, trad. Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, editura Cartea Ortodoxă, Galați.

Idem, Despre căință, Editura Egumenița, București, 2002.

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IX, trad, introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2002.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Cuvântul I, în: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. X, trad., introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1981.

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii Duhovnicești, trad.Pr. Prof. Constantin Cornițescu, editura I.M.B al B.O.R, București, 1992.

Idem, Omilii, trad. de Macarie Ieromonahul, Ed. Predania, București, 2009.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, în „Filocalia”, vol. I, Editura Harisma, București, 1993.

Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșiriii, vol. VI, trad., introducere și note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 325 de capete teologice și practice; în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. VI, trad., intr. și note de Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre poruncile lui Dumnezeu și despre împlinirea poruncii de a iubi pe Dumnezeu (trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu) în Mitropolia Olteniei, XXXV (1983), nr. 7-8.

Lucrări teologice

***Teologie Morală Ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Vol. II, Morală specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune la Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Arion, Pr. Prof. Dr. Leon, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Ed. Orthodoxos Kypseli Tesalonic, 1997.

Ardent, Bussion, Ține-ți mintea în iad și nu deznadajdui, trad. de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, editura Deisis, Sibiu, 2003.

Bălan, Ierom. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești (Convorbire duhovnicească cu Părintele Ilie Cleopa), 2012.

Boca, Părintele Arsenie, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, Editura Agaton, Colecția «Rugul Aprins», Făgăraș, 2009.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Despre cinstirea sfinților în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia XXXII (1930) nr. 1.

Bria, Pr. Prof. Pr. Prof. Dr. Ion, Curs de Dogmatică, (Curs tipărit), Sibiu, 1996.

Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Smerenia creștină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIV (1958), nr. 5-6.

Cârstoiu, Drd. Ioan, Sensurile noțiunii de iubire după scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, în "Studii Teologice" anul XXXVI (1985), nr. 7-8.

Cârstoiu, Protos. Lect. Iustinian, Desăvârșirea creștină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Editura Bucura Mond, București, 1996.

Chițescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică si Simbolică, vol.II, Ediția II.Ed.Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.

Chițescu, Prof. Nicolae, Autoritatea duhovnicească și autoritatea ierarhică, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”anul XXIII (1957), nr. 3-4.

Clément, Olivier, Trupul morții și al slavei, traducere de Sora Eugenia Vlad, București 1996.

Cosma, Diac. Prof. Sorin. Valoarea morală a smereniei creștine, în „Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 2.

Dostoievski, F. M., Frații Karamazov, Editura Univers, București, 1982.

Egger, Maxime, Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, Tâlcuiri teologice, trad. de Maria-Camelia și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Emilianos, Arhimandrit, Cateheze și cuvântări. Viața în Duh, vol. II, trad. de diacon Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Ică jr., Diac. Ioan, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Ilca, Pr. Dr. Marius-Mihai, Teologia iubirii în viziunea Sfintilor Pãrinti si a Scriitorilor bisericesti din primele patru secole patristice, cu referire specialã la Fericitul Augustin, Editura Emia, Deva, 2009.

Larchet, Jean-Claude, Dumnezeu este iubire, trad. de Marinela Bojin, editura Shopia, București, 2003.

Mladin Dr. Dc. h. c. Nicolae (Mitropolitul Ardealului), Sfinții în viața morală ortodoxă, în Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.

Noica, Ieromonah Rafael, Cuviosul Siluan Athonitul, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

Paraschiv, Ierodiacon Cleopa, Pelerin în Sfântul Munte Athos, Schitul Românesc Prodromul, Editura Panaghia.

Idem, Icoana nefăcută de mână omenească Prodromița, Sfântul Munte Athos, Editura Panaghia, Colecția „Rugul Aprins”, 2004.

Paschia, Pr. Gheorghe, Sfânt și sfințenie, Ed.Tipografia Ziarului « Universul », Bucuresti, 1940.

Popovici, Iustin, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Editura Bizantină, București, 1998.

Sofronie, Arhimandritul, Cuviosul Siluan Athonitul, Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfințitului Andrei Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Editura Reîntregirea Alba lulia, 2009.

Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Sfinți și sfințenie-un punct de vedere ortodox, în Almanah Bisericesc, Târgoviște, 2003.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre Canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, în ,,Ortodoxia” II (1950), nr. 2.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Servire și proexistență, în Glasul Bisericii, XXII (1963), nr. 11-12.

Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, BOR, LXXXVIII, 1990, nr. 3-4.

Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri în „Studii Teologice”, an XXXII (1970), nr. 5-6.

Idem, Teologia morală ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.