Viața Si Familia Lui Manuc

CAPITOLUL I – Viața și familia lui Manuc.

I.1. Dumul către succes.

Istoria Hanului Manuc, edificiu care ne duce cu gândul în timp dincolo de vremea lui

Carol-Vodă, este legată de numele celui care l-a construit, fiind unul dintre cele mai vestite din cadrul Bucureștilor, această faimă datorându-i-se influentului Manuc Mizăean prin prisma relțiilor politice pe care și le-a dezvoltat de-a lungul timpului.

Despre Manuc aveau să fie spuse numeroase legende, însă originea și legătura spirituală pe care o avea față de Rușciuc, orașul său natal, prin tot trecutul familiei lui, nu puteau fi contestate. Născut la 1769, din părinții Martiros Mirzăean și a doua lui soție, Mamila, fiica bogătașului Hanum-Oglu, Manuc Mizăean va locui în casa parintească până la vârsta de doisprezece ani.

Tatăl său era originar din regiunea Araratului, dintr-un sat uitat, numit Karpi. Supus unei încercări a vieții, ultimele lui bunuri aveau să îi fie luate în urma unui jaf de către o bandă de tâlhari perși. Timp de mulți ani a colindat prin Armenia turcească și rusească, apoi prin Balcani, unde, ajuns la Burgas, Martiros Mirzăean avea să cunoască o fată de bogătaș și să se însoare. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea au decis să se mute la Rușciuc, centru comercial important al Balcanilor la acea vreme, dedicându-se și el comerțului. Deoarece această primă casătorie nu a fost de durată, Martiros Mirzăean alege să își refacă viața alături de fata armeanului Hanum-Oglu, armean avut al locului. Motivele de bucurie erau numeroase pentru cei doi deoarece urmau să devină părinți, iar afacerile prosperau și deveneau din ce în ce mai profitabile.

Fiul lor, Manuc Mirzăean, a fost instruit la o școală din Rușciuc, iar mai apoi la Iași de către un negustor armean, deprinzând de aici tainele comerțului și limba română, care îi vor fi de mare folos. În anul 1785, după ce locuise timp de cinci ani în Moldova, Manuc a fost rechemat la Rușciuc de către tatăl său pentru a se căsători. La doar un an de la întoarcerea în curtea familiei, Manuc împlinea dorința tatălui său și se căsătorea cu fiica bogatului armean Avet, originar din Rușciuc. Din păcate, căsătoria cu prima lui soție a durat doar câțiva ani, datorită morții acesteia survenită în anul 1794. Tot un an avea să îl despartă pe Manuc de cea alături de care își va petrece tot restul vieții, Mariam, frumoasa și tânăra fiică a lui Hagi Haritium.

Armonia din familia lor avea să fie zdruncinată odată cu moartea lui Martiros Mirzăean, tatăl lui Manuc, înmormântat la cimitirul armenesc din Rușciuc. Astfel, rămas orfan la vârsta de douăzeci și patru de ani, îi revenea sarcina de a prelua conducerea întreprinderilor părintești. Deși tânăr și fără experiență într-ale negoțului, el a reușit să se descurce în orice situație. Se impunea prin înfățișare, prin inteligența nativă, dar și prin bunătatea sufletească. Era caracterizat drept un bărbat înalt, frumos, cu frunte mare, ochi negri scântâietori, energic, ager, fin, amabil, dar și îndrăzneț, înzestrat cu darul prevederii și al vorbirii. O alta imagine a lui Manuc ne este oferita de către George Potra, care îl descrie pe acesta în cartea ''Istoricul Hanurilor Bucureștene'' drept un om ce „avea calități excepționale, foarte inteligent și cult, cunoscând și vorbind la perfecție douăsprezece limbi străine, distins și elegant, adânc cunoscător de oameni, abil și șiret, mărinimos și larg la suflet”.

Printre primele măsuri luate în calitate de moștenitor, atât al averii părintești, cât și al responsabilităților, Manuc a cumpărat o moară în satul Cole, precum și două grădini situate în apropierea Rușciucului, urmând să se îmbogățească remarcabil de pe urma relațiilor pe care le va realiza cu Tersenec Oglu, aianul Rușciucului, și numeroaselor vizite la Constantinopol, devenind în scurt timp un om de afaceri ambițios, cu ample orizonturi. Din dorința de a se îmbogății considerabil, Manuc știa întotdeauna ce avea de făcut, intuind sfârșitul acțiunilor sale, chiar înainte ca acestea să se realizeze.

Un singur motiv mai avea acum de îngrijorare, starea precară de sănătate a soției sale pentru care se ruga lui Dumnezeu, se purta cu mai multă bunătate față de toți oamenii pe care îi întâlnea, ajuta pe toți nevoiașii, descurca pe toți cei aflați în impas si dificultate.

Cei doi au avut împreună șase copii, dintre care doi băieți și patru fete. Primul copil al lor a fost Ioan-Murat, născut la data de 4 Martie 1810. A fost căsătorit cu Elena Deleanov, și au avut împreună trei fete și un băiat: Maria (1842-1935), stabilită la Paris; Ecaterina-Cadar, căsătorită cu marchizul Pietro Schedoni; Elena-Olga, căsătorită cu Bonifacius Maximilian, conte de Hatzfel von Trachenberg; Grigore, la fel ca și Maria, rămas necăsătorit și stabilit la Paris, a ocupat în timpul vieții funcția de ofițer al gărzii imperiale. Tatăl celor patru, fiu al lui Manuc, Ioan-Murat, a încetat din viață la 23 Aprilie 1893.

Cele patru fete ale celor doi au fost Ecaterina, căsătorită cu Lazarev, șamberlan la curtea țarului ale cărui origini se găseau într-o familie de prinți armeni; Pembe, căsătorită cu Iacob Melicturabean, ocupant al funcției de consilier de curte; Mariam, căsătorită cu un locotenent general, contele Maurice Nieroth, oferindu-i acestuia două fete, Elisabeta, domnișoară de onoare la curtea imperială, și Ecaterina, căsătorită cu baronul Fabian Gustav Schilling; Gaiane, decedată timpuriu.

Manuc Mirzăean a ajuns vestit la Rușciuc încă de pe timpul aianului Tersenec Oglu, aventurier pus în fruntea unei bande, ce și-a câștigat puterea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind numit de către Poarta otomană „Pașă”, în anul 1795. Sultanul nu putea să dețină singur un control riguros asupra unui astfel de Imperiu întins pe trei continente, Asia, Europa și Africa, fără ajutorul acestor tipuri de oameni curajoși care luptau cu propria viață pentru a prelua puterea în unele provincii. La marginile teritoriului turcilor se iveau mereu oameni ca Tersenec Oglu, iar, la scurt timp, ajungeau să fie recunoscuți ca guvernatori ai unor provincii, peste care deveneau apoi stăpâni, dar și tirani absoluți. El devenise astfel stăpân peste viața și averea tuturor oamenilor din regiunea Rușciuc, bandele lui purtându-se într-unul dintre cele mai josnice feluri, atacând în plină zi pe negustori, de la care luau tot ce vroiau fără să plătească, bazându-se pe lipsa de răspundere și dorința de îmbogățire.

În acest fel, un conflict între Manuc, devenit cel mai mare om de afaceri din regiunea Rușciucului, și aianul Tersenec Oglu era inevitabil. Conștient fiind de pericolul la care se supunea, fiindu-i amenințată atât averea cât și viața, el decide să îl ajute pe aian și nu să părăsească Rușciucul, cum fusese sfătuit. Spre deosebire de apropiații săi, pe lângă propriile interese, Manuc a căutat în permanență prin creșterea nivelului economic și social de viață a populației orașului Rușciuc să contribuie la schimbarea regimului aspru din Imperiul Otoman, oferindu-se personal să ajute. Se va prezenta în fața lui Tersenec Oglu, om nechibzuit căruia nu îi ajungeau niciodată cu banii, acordându-i acestuia o sumă impresionantă, precum și angajamentul de a-l sprijini în permanență, cu o singură condiție, aceea de a nu împrumuta bani decât de la el. Aianul Rușciucului nu a stat deloc pe gânduri și a acceptat condiția lui Manuc, în acest fel fiind salvată negustorimea ce se aștepta la ce-i mai rău până atunci. Astfel, datorită lui Manuc, regiunea Rușciucului a fost organizată administrativ, bandele de aventurieri au fost oprite din acțiunile pe care le desfășurau, iar viața tuturor a intrat pe un făgaș normal.

Manuc, în urma acțiunilor sale, nu a avut nimic de pierdut, deoarece, la scurt timp după numirea lui Tersenec Oglu de către sultan Pașă al Rușciucului, a fost privilegiat și răsplătit cu demnitatea de „prim negustor”, vistier și sfetnic principal al Pașei, toate acestea datorită spiritului organizatoric și a calității de a fi om bun de afaceri. Manuc a devenit „frate” cu Tersenec Oglu și principal sfătuitor al acestuia, „trebuie să aflăm ce o sa zică Manuc”, replica Pașa ori de câte ori avea de soluționat o problemă.

Prosperitatea lui Manuc se datora faptului că Rușciucul era nodul comercial ce lega, prin țările române, centrul și Răsăritul Europei cu Peninsula Balcanică și Imperiul Otoman, Rușciucul devenind locul potrivit pentru mari afaceri comerciale. Tersenec Oglu i-a acrodat lui Manuc monopolul vânzării mătăsii, lânii, bumbacului, tutunului, mirodeniilor și cerii, el realizând anual mari venituri, pe care le împarțea cu aianul Rușciucului.

În ciuda acestui avantaj, de a fi sprijinit de către Tersenec Oglu pentru a-și duce afacerile la bun sfârșit, nu trebuie contestată capacitatea și priceperea lui Manuc în calitate de negustor și om de afaceri, devenit unul dintre cei mai valoroși oameni ai Rușciucului prin prisma afacerilor sale comerciale.

Viața și activitatea economică, politică și diplomatică a lui Manuc sunt strâns legate, în principal, de istoria Țării Românești de la începutul secolului al XIX-lea, motiv pentru care am ales să vorbesc despre relațiile lui nu doar cu centrul comercial de la Rușciuc sau cu Imperiul Otoman, ci și despre acelea pe care le-a avut cu Țara Românească.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea apar în Țara Românească, dar și în Moldova, marii negustori, ca urmare a acumulării de capitaluri rezultate din circulația mărfurilor. Ei erau angajați în mari afaceri care priveau în mod direct economia țării. Unii erau arendași ai ocnelor, ai drumurilor, ai vămilor și ai veniturilor mănăstirești, alții cumpărau moșii pe sume derizorii de la boierii care nu puteau rezista atracției extraordinare a banilor. În afara rolului lor economic, negustorii și zarafii au jucat și un rol politic. Erau numiți în divan, în administrația orașelor, ca epitropi de spitale și de școli sau agenți ai unor consuli. În cadrul noii poziții pe care o dețineau marii negustori, zarafii și, în general, oamenii de afaceri, într-o perioadă în care se făcea tercerea de la feudalism la capitalism, se situează și Manuc. Pornind de la practicarea unui negoț în regiunea Rușciuc, el și-a extins, în mod constant, spațiul în care a activat, îmbinând cu multă abilitate negustoria cu politica.

Constantin Ipsilanti de cum se instalase la domnia Țării Românești, la data de 1 Septembrie 1802, avea nevoie de bani pentru organizarea unui corp de armată. El a trimis la Rușciuc pe unul dintre oamenii lui de încredere pentru a se împrumuta de la Tersenec Oglu, aianul Rușciucului. Acesta s-a bazat pe faptul că la Rușciuc era și Manuc, care mai ajutase Țara Românească pe vremea lui Alexandru Moruzi în timpul atacurilor bandelor de pasvangii de pe teritoriului românesc, în special a celor de la Craiova. Alexandru Moruzi, domn al Țării Românești, a cerut ajutor turcilor pentru a împedica răspândirea acestor atacuri. A fost trimisă oaste de la Rușciuc la îndemnul negustorului Manuc, iar, în urma unor lupte, bandele de pasvangii au fost alungate, ulterior retrăgându-se peste Dunăre.

Despre Manuc se vorbea că este om de afaceri și om politic apropiat de aianul Rușciucului, care a reușit să îl influențeze pentru ca domnitorul Țării Românești să obțină împrumutul, urmând ca relațiile dintre Domnitor și Manuc să înflorească. Manuc, datorită bogățiilor sale și faptului că putea deveni finanțator al Țării Românești, a fost invitat la Curtea Domnească din București și numit de către Domnul Constantin Vodă, serdar, în iarna anului 1802. Demnitar al Curții domnești, Manuc avea să fie răsplătit și cu titulatura de paharnic de către Constantin Vodă Ipsilanti, în anul 1803, moment din care va fi folosit ori de câte ori Țara Românească se afla în primejdie, ca mijlocitor devotat al intereselor acestui principat.

Datorită lui Constantin Vodă Ipsilanti, Manuc a întreținut relații apropiate cu numeroși generali ruși din comandamentul de la București, dar și cu agenții diplomatici de la Iași. Astfel că, la data de 20 Martie 1806, înainte de izbucnirea războiului ruso-turc, Constantin Vodă Ipsilanti, l-a rugat pe consulul general al Rusiei la Iași să îi acorde protecție rusă lui Manuc Mirzăean, prietenul, confidentul și depozitarul bogățiilor lui Tersenec Oglu. Agenții politici francezi urmăreau cu interes activitatea politică a lui Constantin Vodă Ipsilanti, care, se știa, fusese impus ca domn al Țării Românești de către ruși. Astfel el își agrava situația deoarece Selim al III-lea era nemulțumit de metodele politice ale domnitorului fanariot de la București, iar pe de altă parte și Franța napoleoniană privea cu dușmănie tot ce se întâmpla în Țara Românească. La 15 August 1806 domnia lui Constantin Vodă Ipsilanti se va sfârși, acesta fiind informat de către contele Italinski, ambasadorul rus la Constantinopol, de intențiile unui trimis turc de a-i tăia capul. Domnul Țării Românești a părăsit în grabă locul în care se afla împreună cu 600 de oameni, însă nu va rămâne nepedepsit niciun membru al familiei sale, Alexandru Ipsilanti, tatăl său, ținut întemnițat și torturat mai mult timp, fiind primul ucis pentru actul fiului sau.

La începutul secolului al XIX-lea, Manuc iși stabilea în acest fel puternice legături la București, loc unde îți putea păstra cu ușurință afacerile din Țara Românească, de la Rușciuc, plai natal al copilăriei și primelor sale afaceri, prin agentul lui Constantin Ipsilanti și colaboratorul său intim, Bogos Sebastian, cunoscut și ca un vechi și dibaci agent informator al rușilor.

Manuc, prin prisma afacerilor pe care le întreprindea în Țara Românească și prin legăturile pe care le realizase cu Domnul Constantin Vodă Ipsilanti, precum și cu mulți alți boieri din divan, a devenit ținta unor numeroase atacuri provocate de către foștii lui parteneri de afaceri de la Rușciuc. Erau scornite împotriva lui fel de fel de intrigi și se căuta să fie destrămată legătura pe care o avea cu Tersenec Oglu. În urma absenței sale temporare de la Rușciuc, timp în care se afla în Valahia pentru afaceri, foștii săi prieteni nemulțumiți, s-au grăbit să îl numească trădător, fugar de la ruși, date fiind legăturile pe care le aveau aceștia cu Țara Românească. Această împrejurare favorabilă dușmanilor lui, le-a oferit ocazia de a-i cere pedeapsa cu moartea. În ciuda faptului că prietenii l-au sfătuit să nu se întoarcă la Rușciuc, Manuc nu îi ascultă și se întoarce de îndată, chiar în ziua în care Pașa se sfătuia cu dregătorii lui pentru a-i hotărî soarta. El a ajuns direct acasă la Tersenec Oglu, unde a fost primit cu bucurie pentru că a deomnstrat că nu este un trădător.

Domnia și puterea lui Tersenec Oglu aveau să se sfârșească începând cu anul 1804, odată cu asasinarea lui cu trei focuri de armă în timp ce lua masa în afara orașului. Oamenii din fostele lui bande îl dușmăneau pentru că fostul lor stăpân, influențat de către Manuc, susținea politica de reforme a lui Selin al III-lea. Aceștia, deși bănuiți, nu au fost pedepsiți. Situația tensionată și primejdioasă în care se afla Manuc se încheiase repede deoarece Tersenec Oglu a fost înlocuit de către aianul Mustafa. Provenit dintr-o familie săracă, ce în tinerețe se ocupase cu negoțul de cai, Mustafa Baractarul, avea să-i devină lui Manuc un prieten și mai apropiat decât fusese cel dinaintea sa. Numele de Mustafa Bairactarul (Mustafa Stegarul), l-a dobândit în urma unei bătălii în care a reușit să smulgă steagul oastei vrăjmașe.

Noul aian se distinsese în oastea otomană în timp ce lupta la comanda lui Tersenec Oglu, continuând atitudinea sa autoritară ce avea ca scop aducerea-i sub ordine a tuturor aianilor din regiunea Rușciucului. Sub Mustafa Pașa, Manuc a rămas mâna dreaptă a guvernatorului, care se purta ca un adevărat suveran medieval. El a orânduit o armată și a supus puterii sale pe toti pașii din împrejurimile Rușciucului. Aceștia formau sfatul său, în care era invitat și Manuc. Se spunea că Mustafa Pașa se lăsa condus de Manuc, la fel și faptul că, prin intermediul lui, se păstrau relațiile cu rușii. Manuc Mirzăean nu mai era un simplu negustor, ci devenise un adevărat diplomat.

Și Mustafa Pașa, ca și Tesenec Oglu, avea nevoie constantă de bani, motiv pentru care și-l alesese prieten pe Manuc. Acesta a acceptat să îl ajute cu aceeași condiție pe care i-a impus-o și înaintașului său, aceea de a nu împrumuta bani de la nimeni altcineva, punându-i la dispoziție orice sumă dorea, deoarece se gândise la succesul pe care îl va avea noul aian, atât în cariera militară, cât și în cea politică. Legăturile de afaceri atât cu Tersenec Oglu, căt și cu Mustafa Pașa, reies din două adeverințe semnate de Mustafa Pașa, aflate în arhiva lui Manuc. În prima, emisă la 26 Iunie 1806, Mustafa Pașa, în calitatea lui de aian al Rușciucului, adeverea lui Manuc faptul că a primit de la el 27898 de piaștri, sumă ce rezulta din lichidarea tuturor socotelilor dintre Manuc și fostul aian Tersenec Oglu, privind comerțul cu mătase. În cea de-a doua adeverință, din 8 Noiembrie 1808, același Mustafa Pașa confirma lui Manuc primirea sumei de 37988 de piaștri, ce-i reveneau de pe urma tranzacțiilor cu mătase, făcute de Manuc, dar mijlocite de Mustafa Bairactar.

Un alt intim al lui Mustafa Pașa era Kiose Ahmed, om de arme care, fiind și el finanțat de către Manuc, asculta de sfatul și dorințele lui. În marile tranzacții comercilale pe care avea să le facă Manuc la Rușciuc, vor fi amestecați atât Mustafa Pașa Bairactarul, cât și Ahmed. Mustafa Pașa a fost un adept convins al unei politici de prietenie a Imperiului Otoman față de Rusia, astfel că, înceand cu luna septembrie a anului 1806, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea războiului ruso-turc, guvernul rus era informat de către consulii Luca Kiriko și Bolconov, de la Bucuresti la Iași, că Mustafa Pașa ar fi dispus să discute problema unei apropieri între cei doi coloniști, așa cum încercase și Tersenec Oglu. Legătura dintre Luca Kiriko și Mustafa Pașa Bairactar era făcută de Manuc, prieten al consulului rus și colaborator intim al lui Mustafa. În ciuda acestor lucruri, războiul izbucnit în anul 1806, a surprins pe mulți dregători otomani și, în primul rând, pe Bairactar.

Manuc, datorită influenței pe care o exercita, a jucat un însemnat rol în desfășurarea evenimentelor de la începutul secolului al XIX-lea. Cercetarea acestor evenimente și stabilirea contribuției avută la determinarea lor constituie obiectul următorului subcapitol.

I.2. Implicarea lui Manuc în războiul ruso-turc.

Începute în Decembrie 1806, Manuc va fi proiectat de împrejurări în inima evenimentelor politice și militare dintre cele două tabere, rusești și otomane. El va juca un rol important în culisele lui, facilitându-i acestuia deznodământul. Prin cercetarea acestor evenimente, am dorit să menționez care au fost legăturile dintre evenimentele petrecute la începutul secolului al XIX-lea ce au frământat viața Imperiului Otoman, a poporului român, dar și a Rusiei țariste, cu legendarul Manuc Mirzăean, care fie le-a determinat pe unele din ele, fie le-a dirijat pe altele.

Confruntarea iminentă dintre ruși și turci a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Înainte de a porni o luptă decisivă, Napoleon intenționa să provoace un război între Rusia și Suedia la Nord, iar la Sud între Rusia și Turcia. Rusia nu se temea de aceste două țări, dorind să termine defintiv cu ele pentru a se putea pregăti de lupta cu puterea franceză. Prin politica explozivă a lui Napoleon, ce a înregistrat puternice ecouri în Țările Române, părând că duce la realizarea revoluției franceze, mai exact la libertatea popoarelor lumii, românii trăiau sentimentul că trebuie să lupte pentru a-și câștiga libertatea, ardelenii împotriva Imperiului habsburgic, iar moldovenii și muntenii împotriva Imperiului otoman.

Sultanul Selim al III-lea, încurajat de înfrângerea suferită de către ruși la Austerlitz la 2 Decembrie 1805, de către Napoleon, liderul politic și militar al Franței de la începutul secolului al XIX-lea, i-a detronat pe cei doi domni ai Țării Românești și Moldovei, pe care îi considera rusofili, fiind astfel încălcate garanțiile acordate prin tratate Principatelor. Francezii, aliați în acea vreme cu turcii, au ocupat Dalmația, îndreptându-se către Moldova și Țara Românească, apoi spre Rusia.

La data de 4 Noiembrie 1806 a fost semnat de către Alexandru I ordinul de înaintare a trupelor în Principatele Dunărene pentru stabilirea ordinii și siguranței frontierelor sudice ale Imperiului împotriva unui atac francez. La 10 Noiembrie același an, primele unități de cazaci treceau Nistrul spre Moldova, stârnind în rândul oamenilor neliniște și îngrijorare. Luând la cunoștință acestea, la 1 Decembrie 1806, căimăcămia orașului București a cerut starostelui de negustori să liniștească populația orașului și mai ales pe negustori, căci va veni oaste otomană să păzească țara și reședința ei domnească. La diferență de câteva zile, după ocuparea Moldovei, trupele țariste treceau Milcovul în Țara Românească. Țarul Alexandru I semnase un manifest către divanurile celor două Țări Române, iar guvernul rus anunța guvernele europene că ocuparea lor constituie o măsură de siguranță pentru frontierele occidentale ale Rusiei și nu intenționează să fie schimbată actuala lor formă de guvernământ.

Ca răspuns imediat, ambasadorul Franței la Constantinopol, pe lângă înlocuirea celor doi conducători români, l-a îndemnat pe sultan să interzică vaselor rusești să treacă prin strâmtori. Astfel, turcii au declarat război Rusiei în luna Decembrie a anului 1806. În realitate, războiul a izbucnit din dorința împăratului Alexandru I de a participa la împărțirea de pământuri pe care o deschidea glorioasa aventură napoleoniană.

Actul de mazilire a celor doi domni români a creat o imediată și puternică reacție din partea Curții de la Petrograd. Contele Italinski, ambasadorul rus de la Constantinopol, a prezentat de îndată la Poarta otomană o notă ultimativă din partea guvernului rus, prin care amenința cu plecarea lui și a ambasadei dacă nu vor fi repuși în scaunul domniei Constantin Ipsilanti și Alexandru Moruzi. Curtea de la Petrograd mai cerea, printre altele, ca Turcia să renunțe la alianța cu Anglia și să acorde libertate de trecere prin Dardanele vaselor rusești. Rușii știau că fortărețele turcești de la Dunăre erau fără muniții și că finanțele Imperiului erau epuizate, rușii dorind să rezolve aceste probleme cu Imperiul turc.

Pe de altă parte, Marele Vizir se afla într-o situație foarte grea, fără forța armatei, cu vistieria goală și cu o stare de spirit foarte încordată în Imperiu datorită reformelor lui Selim al III-lea. Imperiul otoman a urmmărit inițial evitarea războiului, drept pentru care a fost de acord cu ultimatul impus de ruși, dar într-o singură privință, și anume, întoarcerea lui Constantin Vodă Ipsilanti în Țara Românească, fugit de pe data de 15 August 1806 de la București, retras în Rusia, și numirea atât a lui, cât și a lui Alexandru Moruzi, domni fanarioti.

În cazul războiului, Rusia era sprijinită de Anglia. Văzând acestea, Napoleon l-a informat pe sultan de dorința lui de a-l sprijini.

Cum țarul nu fusese de acord cu propunerea turcilor, aceștia din urmă au declarat război rușilor, după ce l-au încarcerat pe ambasadorul lor potrivit tradiției otomane în cele șapte turnuri. Noua situație l-a entuziasmat pe Napoleon, care dorea să o vadă pe Rusia implicata într-un nou război. Curând, turcii au trimis 12000 de soldați să apere Bucureștiul, oaste în fruntea căreia se aflau Kiose Ahmed, Mahmud tiranul și alte căpetenii.

Manuc, conștientizase încă de la fuga lui Constantin Vodă Ipsilanti degradarea relțiilor dintre ruși și turci, motiv pentru care dorea să câștige bunăvoința divanului muntean deoarece trebuia să își apere aici bunurile pe care le deținea, dar și pe cea a rușilor.

Manuc devenise prieten cu Luca Kiriko, consulul rus de la București. În zilele războiului, Manuc a convocat pe boieri și după sfatul său a fost trimis la cartierul general al armatei ruse logofătul Varlaam, ca deputat, oferindu-le totul pentru hrana oștilor rusesti și ușurința mersului lor. Tot Manuc a determinat pe Mustafa, aianul de Rușciuc să pună oastea în mișcare cu o lună mai târziu, astfel încât rușii să câștige teren. Cu toate acestea, turcii au fost cei care au ocupat Bucureștiul și rușii au întâmpinat piedici.

O relatare impresionantă dovedea ce a ce a făcut acesta pentru țara și reședința ei domnească, fapte menționate într-un certificat dat de Dosoftei, Mitropolitul Țării Românești: „Dumnealui, dragomanul Manuc Bei, din vremea nenorocită când Pasvan Oglu, Pașa de Vidin însărcinase pe neomenosul Manaf Ibrahim să prade această țară cu o bandă de hoți și să ducă în robie pe nenorociții creștini. Atunci, acest prieten al creștinătății, după stăruințele Domnului și rugăciunile boierilor țării, s-a dus la Rușciuc și a căpătat de la Mustafa Pașa, care comanda atunci în oraș, trupe, la sosirea cărora această bandă a părăsit țara și a scăpat de prăpastia care ne amenința numai prin înrâurirea si activitatea sa”. Manuc îi ajuse și pe turci ocupându-se de aprovizionarea trupelor de la Rușciuc ale lui Mustafa Pașa pentru a salva Bucureștiul de trupele lui Pasvan Oglu. Drept răsplată, sultanul îi oferea, la 24 Octombrie 1807, rangul de mare dragoman al Sublimei Porți, precum și scutirea de capitație și alte dări.

Manuc, l-a determinat pe Mustafa Pașa să înțeleagă că prin torturarea sau uciderea consulului rus, arestat la 25 Decembrie 1806, nu rezolva nimic, ci dimpotrivă, agrava și mai mult relațiile ruso-turce. În acest fel a obținut eliberarea consulului și aprobare pentru ca familia lui, aflată la București, să poată pleca în siguranță. Până atunci, intențiile lui Mustafa Pașa erau de a prăda țara și de a duce în robie pe locuitorii ei.

Prin influența lui Manuc asupra lui Kiose Ahemd Efendi, comandantul oastei lui Mustafa Pașa, trimisă la București, boierii divanați, au început să se retragă spre granița Transilvaniei, spre apropierea armatei împărătești, pe care turcii se pregateau să o atace. De asemenea, a reușit să salveze Bucureștiul de foc și distrugere, grăbind plecarea turcilor de pe teritoriul Țării Românești. La 26 Decembrie, armatele ruse au întâlnit la Glodeanu oastea lui Kiose Ahmed. Generalul Miloradovici a reușit, printr-un surprinzător atac de cavalerie să îi învingă pe turci. Mulți dintre ei se înecaseră în râul Ialomița și în lacul de lângă Urziceni. Aflând despre dezastrul oastei otomane, Mahmud tiranul, care fusese lăsat de către Ahmed în locul său pentru a apăra orașul, dorea să incendieze reședinta domnească, astfel încat aceasta să nu poată fi ocupată de către ruși. Tot orașul intrase în panică, bucureștenii fiind încercați de războaiele dintre marile puteri răsăritene deoarece acestea se purtau pe teritoriul românesc, dar și de condițiile dificile de viață pe care mulți dintre ei trebuiau să le îndure. Erau conștienți că lipsa rușilor lăsa mână liberă turcilor în realizarea a ceea ce aveau de realizat.

Generalul Miloradovici, înconjurat de ropotul cailor cavaleriei ruse, în timpul unui marș forțat, a nimicit pe turcii care nu se gândise la posibilitatea unui atac surprinzător, venindu-le de hac. Turcii nu știau cum să fugă mai repede. În zilele următoare domnea liniștea. Evenimentele încetaseră, iar oamenii reîncepuseră activitațile lor cotidiene.

Nu pentru mult timp însă, deoarece, la 31 Mai, bucureștenii au intrat din nou în panică. Oștile otomane, comandate de Mustafa Celebi au ocupat orașul Călărași și se îndreptau spre București unde aveau să întâlnească unitățile venite de la Giurgiu ale lui Mustafa Pașa Bairactarul. Toate depozitele cu muniții și provizii ale armatei țariste, toți cei care, bărbați sau femei, însoțeau armata în București se îndreptau către Brasov și Focsani. Generalul Mihail Miloradovici, în ciuda faptului că primise ordin să se retragă, era în fruntea armatei din dorința de a se confrunta cu trupele lui Mustafa Celebi. La data de 2 Iunie 1807 a întâmpinat-o pe aceasta la Obilești. Bătălia a fost scurtă și sângeroasă, oastea otomană sfârșind prin a fi învinsă.

I.3. Manuc la Constantinopol.