Viata Si Cultura Seculara Nipona In Memoriile Unei Gheise

Cuprins

Cuprins introducere 2

introducere 2

introducere

Lucrarea de față

Kyoto, orașul gheișelor

Kyoto, unul din orașele Japoniei sau a Țării Soarelui Răsare prezintă o istorie specifică tradiției japoneze.

Fănuș Neagu oferă un gând reflexiv cu privire la Japonia care sună astfel: “noi am păstrat, din nefericire, un contur al Japoniei plutind în aburii ceaiului dureros de tare, în fumul poveștilor cu gheișe, în surâsul inspirat al florilor de cireș.[…] Dar Japonia cea adevărată e o poveste inimitabilă a timpurilor moderne. Una absolut uluitoare.”

Orașul Kyoto, oraș care este în concurență cu alte orașe mari, se numără ca fiind cel de al cincilea oraș din Japonia, reprezentând mărimea acestuia. Astfel, Kyoto nu deține un spațiu lipsit de zgomot și aglomerație. În centrul acestui oraș, mai exact Gion I, se află un cartier faimos, cartier unde sunt întâlnite gheișele. Astfel acest cartier poate purta chiar numele de „cartier al plăcerilor”.

Orașul Kyoto, descris de către Mihai Epure, este un „oraș de legendă al Țării Soarelui Răsare, leagăn de civilizație indigenă și universală.” Cunoscând orașul Kyoto, s-ar putea ca să cunoști chiar Japonia întreagă. Acest oraș care a fost capitala Japoniei timp de mai mult de 1000 de ani, este numărat printre cele mai frumoase orașe ale lumii întregi. Chiar dacă a fost supus unor atacuri aeriene în timpul celui de al Doilea Război Mondial, acesta s-a refăcut destul de repede. Acest fapt a făcut ca Kyoto să fie chiar cel mai ușor de explorat oraș al Japoniei. Numele dat inițial acestui oraș a fost Heian Kyo care înseamnă Capitala Păcii. Poporul japonez din acest loc este înzestrat cu un puternic spirit conservator, acesta făcând sacrificii pentru apărarea tradiției. Nu e de mirare că gheișele sunt reprezentative acestui oraș, ele deținând arta, iar în artă e cu neputință să nu fie introdusă pacea, liniștea, frumosul. Gheișele, făcând cu siguranță parte din tradiția poporului japonez, tradiție care poporul japonez se pare că dorea să o păstreze. Însă nu a reușit în totalitate, deoarece numărul gheișelor în prezent este cu mult mai scăzut decât în urmă cu câțiva ani când acestea erau în număr crescând.

În orașul Kyoto trecutul este omniprezent, acesta fiind considerat de către japonezi și străini ca o Romă a Japoniei. Subiectele despre acest oraș sunt inepuizabile deoarece numai luând un templu și scriindu-se despre istoria sa am avea o carte. Însă pentru toate templele s-ar umple o bibliotecă cu o mie opt sute cincizeci și unu de cărți. Cu siguranță dacă s-ar fi scris cu adevărat istoria fiecărui templu din orașul Kyoto prezența gheișei de pe filele fiecărui volum nu ar fi lipsită. Deoarece atunci când vine vorba despre orașul Kyoto, este cu neputință să nu se vorbească despre gheișe.

Mihai Epure, experimentând din cultura japonezilor, în câteva rânduri afrimă despre orașul Kyoto că:

Acest oraș nu a fost, ci este și va rămâne capitala Japoniei spirituale, istorice și culturale. Un oraș în care nu numai oamenii, dar și templele vorbesc, vorbesc cu mândrie și fără încetare despre un timp de glorie și înălțare care, pentru ele, par a fi trecut. Par pentru că, după atâta mecanizare, automatizare și robotizare, templele îl fac pe om să se regăsească, să redevină el însuși, să comunice cu generațiile ce au creat și-au lăsat un astfel de tezaur.

Cu siguranță Kyoto este viu și astăzi, prin prezența tuturor elementelor ce constituie era modernă însă chiar și cu cele ce au lucrat la istoria orașului, fie vorba de un templu, de un război, de o gheișă sau de un samurai.

Cu toate ca orașul Kyoto este unul din orașele care reprezintă gheișa, Japonia ca țară este locul reprezentativ pentru acest nume necunoscut încă de toată lumea. Cea mai mare industrie a Japoniei nu este constituită de construcția mașinilor, a navelor, de producerea perlelor sau de tranzistorii de fabricare a radiourilor sau a aparatelor de fotografiat, ci de către divertisment. Iar cea mai elaborată, elegantă și un factor important în industria Țării Soarelui Răsare este gheișa.

Gheișa, simbolul culturii japoneze

Gheișa este definită de către Mihai Epure ca fiind un personaj unic, care este parcă coborât dintr-o stampă autohtonă cu kimonouri, crizanteme și evantaie, personaj născut ca dintr-o scăpare de lumină, din timpurile înnourate ale societății feudale nipone.

Istoria gheișei începe undeva între anii 1108-1123 când apare „dansatoarea profesionistă” în Japonia, care înveselea vizitatorii care treceau pe la temple sau persoanele de la curte. Peste o perioadă de timp au fost întâlnite câteva grupuri mici de curtezane care cutreierau țara oferind spectacole și care intrau în relații cu persoanele locale. Mai apoi, a apărut o categorie nouă de dansatoare, una profesională, acestea oferind și ele spectacole prin cântece și dansuri dar și însoțind în călătorii pe stăpânii lor. Astfel, gheișa este un fel de rezultat, un „produs” al acestor diferite grupuri de femei. Gheișa este plasată ca origine undeva în secolul al XVIII-lea în Japonia. Denumirea de geiko a acestora înseamnă tot gheișă deoarece geiko erau numite la început fetele care dădeau spectacole prin cântece, muzică tradițională, dansuri tradiționale rafinate, acestea unindu-se cu termenul de gheișă, termen ce apare pentru prima dată în anul 1761.Teoretic termenul „geisha” este compus din două cuvinte în limba japoneză:”gei” care înseamnă artă, și „sha” care înseamnă persoană. Astfel „geisha” înseamnă „a face artă” sau mai scurt doar „artă”. Sinonime ale acestui cuvânt sunt „geiko” și „maiko”. „Maiko” este cuvântul care se referă la ucenica gheișei iar „geiko” este cuvântul folosit în dialectul din Kyoto și Osaka.

Orașul care posedă pentru prima oară gheișele, se pare că este Tokyo, care la începutul secolului al XIX-lea posedă gheișe în număr de peste o sută cincinzeci iar peste jumătate de secol acest număr este dublat. Denumirea gheișelor, la Tokyo a rămas tot geiko, însă rolul acestora este același.

Din unirea unor clase de diferite dansatoare și după ce în anul 1629 li s-a interzis femeilor să mai urce pe scenele de teatru, fapt ce nu a stârnit proteste cu reacții violente din partea femeilor, totuși din liniștea așezată care dădea semne de acceptare a sorții, în cartierul Yoshiwara(vechiul Tokyo) au luat naștere primele gheișe. Acest personaj, după cum este numit de către Mihai Epure, este specific numai Țării Soarelui Răsare, astfel este de neîntâlnit în alte locuri. Gheișa îndeplinește cu demnitate profesia sa originală. Profesie, care are două părți caracteristice prezentetate și în romanul lui Arthur Golden „Memoriile unei gheișe”: o gheișă adevărată nu își vinde corpul ci abilitățile, restul este doar mister.

Această „artă” după cum este identificată și după dicționar, gheișă însemnând artă, sau a face artă, este rezultatul unei munci grele și istovitoare. Ele erau selectate încă din fragedă copilărie, majoritatea din familii sărace care nu le mai pot îngriji iar ani de-arândul frecventează cursurile unei școli speciale, complexe și exigente. Aici acestea învață de la maeștrii, adevăratele tehnici și taine care îmbracă o adevărată gheișă, atât fizic cât și„moral” din punct de vedere al educaței. Timpul lor este desfășurat la diferite case de ceai, restaurante, sau diferite localuri care le solicită serviciile permanent sau ocazional. În perioada instruirii, acestea învață multe lucruri ce aparțin de tradiția niponă. De la dansuri, muzică, literatură, până la arta conversației și secretele ceremoniei ceaiului.

Un deosebit aspect în selectarea acestora este tiparul feței: ochi clari, nas echilibrat, gură obișnuită, față ovală, și nu în ultimul rând o umbră de neliniște. Acest moment este surprins în „Memoriile unei gheișe” unde mama de la okya(casa de gheișe) se uită atent la micuța Chio, în mod special la ochii acesteia.

Abilitățile de care dispune aceeasta sunt prezente în mare parte în timpul cât stă în compania unor bărbați, la o masă sau în timpul dansului. Fiecare gest al acesteia este observat ca punându-i în evindeță corpul, grația și distincția.

Cu toate că o gheișă are abilități importante în desfășurarea evenimentelor zi de zi, acestea sunt de două tipuri: de lux sau comune. Diferența simplă între acestea este reprezentată de prețul care trebuie plătit pentru prezența lor, preț mare, uneori chiar trecând de limita normală. De o necesitate imperativă în viața unei adevărate gheișe este legea sau tradiția și moralitatea. Dacă o gheișă nu oferă manifestările specifice încadrate în bunele maniere ale acesteia, în cele din urmă va suferi în funcție de gravitatea faptei comise. Ceea ce înseamnă că își va pierde demnitatea de la slujba sa atât de specială pentru poporul japonez.

Interesant este faptul că în ciuda istoriei gheișelor ca rezultat al unor alte clase de dansatoare sau curtezane, totuși mai demult cuvântul „gheișă” făcea referire la bărbați care erau îmbrăcați în hainde de femeie. Însă la apariția acestora din nou ca femei, au fost recunoscute drept „gheișe”. Această perioadă face referire la anul 1629 când o ordonanță a decretat ca rolurile jucate de femei în reprezentările kabuki, să fie interpretate doar de persoane de gen masculin. Aceste „roluri travestite” erau denumite „onnagata”. Aceștia arătau exact cum arată gheișele: îmbrăcăminte de femeie, adică kimono, machiajul pe față cu un strat de pudră albă, ruj roșu aprins, spâncene conturate și nu în ultimul rând, peruca. Profesorul de studii japoneze Kenneth G. Henshall prezintă o concluzie a ceea ce este gheișa în concepția acestuia, pe care o caracterizează ca fiind nimic altceva decât „o prostituată cu talente artistice”.

O caracterizare scurtă, morală și fizică a gheișei ne este oferită de către Mihai Epure:

Îmbrăcată într-un superb kimonou, având o coafură în care cocul fixat cu ace domină înălțimile capilare, purtând nelipsitul evantai în mână ori așezat cu discreție între reverele hainelor, pășind mărunt și mereu cu grabă să nu întârzie, este prezentă seară de seară spre a-și îndeplini îndatoririle circumscrise unei profesii fără egal în lumea îndeletnicirilor remunerate. O reverență amplă îi anunță sosirea în preajmă-ți după care se așează, ca un foșnet potolit, în genunchi de-a dreapta ta. Îți toarnă sake în pahar, cuprinsă până la dominare nu numai de o jovialitate cvasitotală, ci și de o grijă desăvârșită, străduindu-se, cu toată priceperea și grația, să-ți creeze o tonică stare interioară.

Gheișele, neîntâlnite pe alte aleei din întreaga lume, ci doar pe aleeile din Țara Soarelui Răsare reflectă o mare importanță din cultura poporului nipon. O descriere mai detaliată a acesteia va fi prezentată în următoarele câteva subcapitole.

Kimonoul

În această lume a gheișelor, principalul lucru important era cu siguranță frumusețea. În spatele acestei frumuseți stătea în primul rând, îmbrăcămintea. Se putea ca o femeie de la curte să fie cu mult mai criticată de o alegere incorectă a culorilor îmbrăcămintei decât să fie judecată de câți amanți are. În timpurile mai vechi, conform istoriei nipone, în dinastia Heian, femeile se îmbrăcau cu kimonouri din mătase, ceea ce nu e nimic nou față de ceea ce îmbracă o gheișă, însă purtau chiar și doisprezece kimonouri, unul peste altul, astfel încât să se poată vedea aranjate unul sub altul, fiecare având lungime diferită.

Kimonourile sunt de o mare necesitate în viața unei gheișe. La fel cum unii sunt colecționari de diferite lucruri, de la timbre, cărți de vizită până la pixuri sau cutii de chibrituri, se poate spune că o gheișă are ca și colecție kimonourile. Acestea sunt păstrate cu mare grijă si sunt purtate într-un mod special. Aici este vorba despre gulerul din spate al kimonoului. Acesta poate avea partea din spate albă sau roșie. Dacă o gheișă poartă kimonoul ce prezintă gulerul cu partea din spate roșie, înseamnă că această nu este încă o „gheișă completă” ci este încă o maiko, adică o ucenică.. Subiectul „gheișa completă” va fi abordat într-un alt capitol mai detaliat. În cazul în care aceasta are gulerul din spate alb, cu siguranță sugerează că acum nu mai este o maiko, adică o ucenică ci o gheișă în adevăratul sens al cuvântului. Un alt detaliu reprezentat de guler este gulerul care are design floral. Acesta intră în categoria tinerelor maiko. O geiko(gheișă) nu va avea decât un guler simplu, fără nici un fel de design. Fiind una din cele mai importante lucruri din viața unei gheișe, kimonourile sunt de diferite culori, care mai de care ornamentate diferit cu anumite peisaje specifice sau chiar simple într-o culoare.

Deținând arta de a păși într-un fel mai neobișnuit de cum pășeșsc toți oamenii, gheișa primește o descriere perfectă sub acest aspect de către Florin Vasiliu:

Au kimonourile din cele mai diferite modele și culori. În timpul mersului ești surprins să constați cum tresare la fiecare pas și prind viață pe trupul lor zvelt păsările bizare și florile brodate în kimonourile scumpe, zburând sau legănându-se ritmat. Tot atunci ți se dezvăluie și rozul piciorului în ciorap, atât cât ți s-a dezvăluit prin pliul ce despică lateral o rochie de culoarea orezului la una din fete, sau cea a bambusului la alta, și pe care sunt brodați berze sau cocori auriți sau argintați, într-un peisaj floral presărat cu bujori purpurii sau crem, cu rochița rândunicii sau magnolii, camelii, în tandre culori în degrade. Ceea ce remarci în această atmosferă de lux și modernism nipon este încă efortul pentru „vraja profundă și fragilă a trupului femeii”, „simțul sfiiciunii” și „rafinamentul” ei.

Teoretic, cuvântul „kimono”, la fel ca „gheișă” provine din limba japoneză. Acesta este format din două cuvinte: „ki” care înseamnă „a îmbrăca” și „mono” care înseamnă „obiect de lucru”.

Kimonourile sunt speciale fiecare în felul ei. Când o gheișă îmbracă un kimono este ajutată de către slujnice, sau ucenicele de la okya, sau chiar da Mama okyei. În cele mai întâlnite dăți, prima oară îmbracă jupon subțire sau gros, depinde de sezon, apoi un camizol din bumbac, cu guler și mâneci. Mai apoi aceasta ia un alt jupon lung după care sunt fixate cu panglici de mătase. În jurul gâtului i se pune gulerul brodat sau simplu, depinde dacă este o maiko sau o geiko. Și aproape de final aceasta îmbraca kimonoul. Următorul pas în vestimentația unei gheișe este punerea obiului. Acesta este o bucată de material de mătase superioară ornamentată. Este un material mai gros care se înfășoară în jurul taliei. Sub el se fixează la spate cu atenție o perniță specială, iar apoi se leagă din nou cu șnururi de mătase, însă lăsând cele două capete ale obiului să atârne până jos. Atunci când se leagă obiul, practic trebuie strâns foarte tare.

În viața unei gheișe, kimonourile pe lângă faptul că se poartă diferit în vederea sezonului, acestea se poartă diferit și având în vedere „gradul” gheișei, fie aceasta o maiko sau o geiko.

O maiko când este în primul ei de debut ca și gheișă, îmbracă un kimono diferit față de o geiko. Mânecile de la kimono sunt lungi, ajungând până la genunchi iar obiul acesteia este de 7 metri. După cum este menționat și în „Memoriile unei gheișe” când Chio trebuia să care un obi sus pe scări, aceasta afirmă că era extrem de greu. La obi, o maiko are un accesoriu ca o bijuterie, pe care doar ea are onoarea de a-l purta cât încă este o maiko. Acesta este unul dintre cele mai prețioase accesorii pe care le poartă o maiko, pe lângă cele din păr sau chiar kimonoul. Atât o maiko cât și o geiko poartă un semn la capătul obiului. Acesta este semnul care reprezintă okya de unde face parte. Este un semn specific fiecărei okya. Pe de altă parte, o geiko care îmbracă un kimono, acesta are mânecile mai scurte și nu poartă nici un accesoriu la obi. În comparație cu obiul unei maiko, obiul unei geiko este mai scurt și aranjat în stilul Otaiko Musubi.

Încălțămintea

După kimonou, un alt obiect de o mare importanță în vestimentația unei gheișe este încălțămintea. Cu ani în urmă aceasta era confecționată din paiul de orez, acesta începând sa fie cultivat de acum peste 2000 de ani. În general, chiar și la oaamenii de rând din poporul nipon această încălțăminte din paie era numită „waraji” atunci când era fixată de picior cu sfoară, iar „zori” când se folosea o curea în locul sforii, iar „geta” era cea din lemn. Erau nenumărate modele de încălțăminte în funcție de profesie, rang social și chiar anotimp.

Când vine vorba de a se purta „zori” sau „geta”, geiko era cea care purta unul dintre aceste două tipuri de încălțăminte însă depinzând de ocazii și de vreme. Maiko purta „okobo”, care sunt niște saboți din lemn ridicați, având deci un fel de talpă înaltă, aceștia fiind nevopsiți.